5.

CIUPERCILE MICROSCOPICE: DROJDII ŞI

MUCEGAIURI

Drojdiile sunt microorganisme unicelulare, cu

structură internă de tip eucarit, Gram pozitive cu
respiraţie facultativ anaerobă.
În anaerobioză, levurile realizează fermentaţia
alcoolică a zaharurilor cu producere de CO2. ,cantităţi
mari de alcool etilic şi cantităţi reduse de biomasă
celulară iar în condiţii de aerobioză se produce o
cantitate redusă de alcool etilic şi o cantitate mare de
biomasă celulară.
Mucegaiurile sunt microoganisme cu structură celulară
de tip eucariot, au corpul filamentos şi sunt saprofite pe
substanţa organică în descompunere sau parazite pe
plante, animale sau om Sunt aerobe, răspândite
pretutindeni, în sol, ape, aer, pe plante, animale şi om.
Mucegaiurile sunt alcătuite din filamente subţiri
numite hife, care pot să fie neseptate sau septate .

64
 5.1.Drojdiile (levuri)

În secolul al XV-lea, se considera că depozitul apărut după

fermentare pe fundul vasului, este un produs de excreţie şi prin
eliminarea lui are loc limpezirea lichidului. Mai târziu Mayena a
descoperit că depozitul rezultat după fermentare este format din
celulele unor microorganisme, care au fost numite „ciuperci de zahăr”
(Saccharomyces).
Drojdiile mai sunt numite şi levuri, termenul derivând din latină
de la levere = a ridica sau din franceză de la levain = aluat dospit,
Drojdiile sunt prezente în ape, în apropierea resturilor vegetale în
descompunere, în mări, în sol dar numai în straturile superficiale, pe
boabele de struguri, în fructe şi în nectarul florilor.
Unele drojdii sunt patogene pentru plante (ex. Nematospora
coryli), om şi animale (ex. Candida albicans, Crptococcus
neoformans).
Drojdiile sunt unicelulare, cu structură internă de tip eucaritot
fig 5.1 , dar cu o compoziţie chimică de tip procariot, ceea ce face ca
acestea să fie Gram pozitive, la fel ca şi unele procariote.

1. perete celular
2. membrana citoplasmatică
3. strat nucleoproteic
4–5 mitocondrii
6. deschideri ale fusului vacuolei
nucleare
7. rezervorul fusului
8. ADN dispersat
9. deschidere
10. ADN organizat
11. proteina receptoare
12. baza histonică a crz
13. vacuola nucleară
14. nucleol
15. loc de iesire a reticulului
16. reticul endoplasmatic
17. ribozomi
18. ARN t

Fig. 5.1. Structura internă a unei levuri

65
 Celulele de drojdie au diferite forme: sferică, ovală, elipsoidală,
triunghiulară, apiculată (ca şi o lămâie), filamentoasă.
Mărimea medie este de 4-8 x 7-12 

Structura internă este asemănătoare celulei eucariote.

1. Peretele celular- este alcătuit din trei straturi, constituite din
glucoză, proteine şi chitină. La nivelul peretelui celular sau între perete
şi membrana citoplasmatică se află localizate enzime hidrolizante sau
transportoare de compuşi în celulă.
2. Membrana citoplasmatică- separă protoplastul de peretele
celular. Este bistratificată, constituite din lipoproteine,
ribonucleoproteine şi polizaharide.
3. Citoplasma are aspect diferit în funcţie de vârsta celulei. La
celulele tinere are aspect omogen, cu curenţi citoplasmatici, iar în cele
bătrâne este neomogenă cu granulaţii fine.
4. Nucleul este ”adevărat “ adică prezintă membrană nucleară
bistratificată, conţine cromatină, nucleol şi carioplasmă.
5. Reticolul endoplasmatic se prezintă ca un sistem membranos
tubular în legătură cu membrana nucleară externă. Reprezintă o cale de
transport a metaboliţilor în celulă.
6. Mitocondriile sunt formaţiuni cilindrice formate din două
membrane, una externă cealaltă internă care se pliază formând cristele.
Au rol în metabolismul energetic. Numărul lor variază între 40-50.
7. Aparatul Golgi este un sistem membranos cu rol în sinteza
peretelui celular.
8. Ribozomii sunt formaţiuni la nivelul cărora are loc sinteza
proteică. Se găsesc liberi în citoplasmă sau atasaţi la reticolul
endoplasmatic.
9. Vacuolele reprezintă constituientul cel mai evident în celulele
de drojdie cu rol de depozitare a diferitelor substanţe aflate în exces şi
reglare a presiunii osmotice. Vacuolele sunt înconjurate de o
membrană numită tonoplast.
10.Incluziile de volutină (polimetafosfaţi) şi glicogen constituie
rezervă depusă sub formă de picături sau granulaţii folosită în
respiraţie şi biosinteza acizilor nucleici şi a proteinelor.
Metabolismul
Levurile folosesc ca sursă de C diferite zaharuri, acizi organici,
glicerol etc, iar ca sursă de N produse rezultate din hidroliza
proteinelor (proteaze,peptone,aminoacizi), amoniac, uree etc. Drojdiile
au nevoie de factori de creştere (tiamină, biotină, inozitol, piridoxină,

66
acid pantotenic). Temperatura optimă de dezvoltare este de 20-30C,
limitele de pH tolerate sunt cuprinse între 3-7,5.
În anaerobioză, levurile realizează fermentaţia alcoolică a
zaharurilor cu producere de CO2. ,cantităţi mari de alcool etilic şi
cantităţi reduse de biomasă celulară.

C6H12O6 2 CO2 + 2C2H5-OH + 66 Kcal

În condiţii de aerobioză se produce o cantitate redusă de alcool

etilic şi o cantitate mare de biomasă celulară.

C6H12O6 + 6 O2 6CO2 + 6H2O + 700 Kcal

Reproducerea are loc pe două căi: pe cale asexuată, prin

înmugurire sau diviziune directă şi pe cale sexuată, prin conjugare.
Reproducerea asexuată – este tipică pentru toate drojdiile, iar
cea sexuată este întâlnită doar la 50% din specii şi anume la drojdiile
sporogene.
a. Înmugurirea. Procesul este iniţiat în celula – mamă de un
semnal chimic emis la nivelul reticului endoplasmatic, care determină
o evaginare a peretelui celular şi a protoplasmei. Pe măsură ce
mugurele creşte, peretele celular prin care el este legat de celula –
mamă se strangulează, până ce ajunge la separarea completă a celor
două celule. Celulele fiice pot rămâne legate de celula- mamă,
formându-se în continuare muguri atât pe celula mamă cât şi pe celula
fiică. În cazul în care celula fiică se separă de celula – mamă pe
suprafaţa pereţiilor celulari se observă câte o cicatrice.
b. Diviziunea directă. Acest mod de reproducere este
caracteristic pentru drojdiile din genul Schizosaccharomyces şi constă
în alungirea celulei urmată de diviziunea nucleului şi migrarea celor
doi nuclei formaţi spre extremităţi, după care formarea unui sept
transversal în celula mamă. Cele două celule care rezultă pot rămâne
unite printr-un pseudomiceliu sau se pot separa.
Reproducerea sexuată, este întâlnită la drojdiile din genul
Saccharomyces şi constă în unirea a două celule haploide, procesul
poartând denumirea de conjugare, rezultând zigotul. Zigotul se poate
multiplica în continuare prin înmugurire sau se poate transforma în
ască cu patru ascospori. Ascosporii se unesc rezultând din nou o celulă
diploidă.

67
 Ascosporii drojdiilor sunt şi o formă de rezistenţă şi diseminare
a speciei.
Drojdiile au valoare practică întrucât sunt implicate în procesele
fermentative din industria alcoolului, a berii, a vinului, a panificaţiei,
pentru producţia de biomasă celulară utilizată pentru obţinerea drojdiei
furajere, pentru obţinerea de acizi, substanţe organice şi biologic active
(aminoacizi, vitamine din grupul B, -carotenul şi provitamina D2)

5.2. Mucegaiurile

Mucegaiurile sunt microoganisme cu structură celulară de tip

eucariot, au corpul filamentos şi sunt saprofite pe substanţa organică în
descompunere sau parazite pe plante, animale sau om Sunt aerobe,
răspândite predutindeni, în sol, ape, aer, pe plante, animale şi om.
Mucegaiurile sunt alcătuite din filamente subţiri numite hife,
care pot să fie neseptate (ex. genul Mucor, Rhizopus, Absidia),
reprezentate de o celulă unică alungită multinucleată sau septate (ex.
Penicillium, Aspergillus), alcătuite din mai multe celule puse cap la
cap. Septurile nu sunt complete prezintă un por de comunicare între
celule.
Hifele sunt delimitate la exterior de un perete celular rigid care
conţine chitină.
Miceliul mucegaiurilor este diferenţiat în două părţi:
 partea bazală este alcătuită din hife subţiri efilate spre
extremităţi şi ramificate (ex. genul Mucor, Penicillium, Aspergillus),
sau este reprezentată de rizoizi (ex. genul Rhizopus, Absidia), care au
rol de fixare şi absorbţie a apei şi a elementelor nutritive.
 partea aeriană este alcătuită din hife groase, lungi, mai puţin
ramificate, rezistente, care poartă elementele de reproducere (sporii)
În ciclul de dezvoltare a mucegaiurilor se disting două faze:
- Faza vegetativă în care mucegaiurile îşi formează sistemul
hifal şi nu se pot diferenţia taxonomic.
- Faza reproducătoare în care mucegaiurile îşi formează
elementele de reproducere şi pot fi diferenţiate taxonomic.

68
 E
D I
C
C D G
B
B H
F

RHIZOPUS MUCOR PENICILLIUM

LEGENDA

A – rizoizi
B – sporangiofori
C – sporange
D – spori
E – columela
F – conidiofori
G – metule
H – sterigme
I – conidii

ASPERGILLUS

Fig 5.2.Diferite tipuri de mucegaiuri

Mucegaiurile sunt caracterizate prin toleranţă mai mare faţă de

condiţiile nefavorabile, în raport cu bacteriile. Astfel ele suportă mai
uşor lipsa umidităţii, se pot dezvolta la un pH uşor acid dar tolerează şi
pH cu valoare de 3 sau 9. Temperatura optimă de dezvoltare 22-32˚C,
capabile să sintetizeze substanţe antibiotice pe care le elimină în
mediul de cultură.
Structura internă este asemănătoare levurilor, mucegaiurile fiind
microorganisme de tip eucariot.
Metabolismul Sunt microorganisme heterotrofe caracterizate prin
folosirea ca sursă de carbon a hidraţilor de carbon de tipul glucidelor,
alcooli, acizi organici iar ca sursă de azot compusi organici de azot de
tipul peptone, aminoacizi sau compusi minerali cu azot : amoniac,
uree, nitraţi. Pot metaboliza şi substanţe mai greu biodegradabile ca
lignină, celuloză, chitină.

69
 Creşterea şi formarea unui miceliu pornind de la spori sau de la un
fragment micelian are loc în următoarele faze:
1. Faza iniţială de lag în care sporii germinează iar fragmentele
miceliene sunt regenerate.
2. Faza de creştere liniară în care coloniile cresc liniar. Viteza de
creştere se menţine constantă la marginea coloniei, în timp ce în zona
ei centrală creşterea este mai lentă sau chiar încetează.
3. Faza de învechire în care viteza de creştere se reduce pe măsură ce
colonia atinge marginea vasului în care se găseşte şi de efectul negativ
al metaboliţilor eliberaţi din colonie.
Reproducerea. În anumite faze ale creşterii hifelor apar hife
specializate care participă la reproducere prin formarea sporilor care
sunt de două tipuri: asexuaţi şi sexuaţi.
Sporii asexuaţi se formează din celulele vegetative mai mult
sau mai puţin specializate. Şi pot să fie de două tipuri:
a. endospori, care se formează în interiorul unor celule sau
organe sporogene aşa cum sunt zoosporii, sporangiosporii
 Zoosporii se formează în celule speciale numite zoosporangi,
din care se eliberează prin ruperea peretelui sporangelui. Ei au o fază
mobilă, în care lipsiţi de peretele celular se deplasează cu ajutorul
cililor în medii lichide şi o fază imobilă în care îşi pierd cilii şi se
închistează. În momentul în care ajung în condiţii favorabile de mediu
sporii închistaţi germinează.
 Sporangiosporii se găsesc într-un sporange, situat la
extremitatea unei hife specializate numită sporangiofor. Sporangele
umplut cu sporii se poate deschide spontan sau poate fi rupt în urma
unui contact din exterior, eliberând sporii.
Alte tipuri de spori asexuaţi:
Chlamidosporii rezultă din celule ale miceliului care îşi formează
un perete gros în jurul lor şi conţin în interior substanţe de rezervă.
Oidiile rezultă din fragmentarea hifelor vegetative terminale.

b. exosporii care se diferenţiază extracelular cazul conidiilor .

 Conidiile sunt aşezate la extremitatea unei hife speciale numită
conidiofor. Capetele conidioforilor se diferenţiază sub formă de celule
speciale pe care sunt aşezate celule care poartă numele de sterigme.
De obicei sterigma se strangulează şi se eliberează conidiile una după
alta, alcătuind lanţuri de conidii.

70
Sporii sexuaţi – apar prin fuziunea dintre doi gameţi sau prin
diviziunea unei celule care rezultă în urma unui asemenea proces de
fuziune. Sporii sexuaţi sunt de patru tipuri: ascospori, basidiospori,
oospori şi zigospori.
 Ascosporii iau naştere prin fuziunea a două prelungiri tubulare
ale două celule vecine de pe acelaşi miceliu sau de pe micelii diferite.
Prin fuziune rezultă zigotul care se transformă într-o ască cu ascospor.
 Bazidiosporii se formează la exteriorul unui organ numit
bazidie. O bazidie este de fapt extremitatea unei hife unde se
diferenţiază o celulă binucleată. Cei doi nuclei fuzionează rezultând un
nucleu unic care se divide şi formează patru nuclei fii. În partea apicală
a bazidiei se formează patru sterigme, în fiecare trecând câte un
nucleu, care formează bazidiosporii care la maturitate sunt eliberaţi.
 Oosporii rezultă prin unirea unui gamet femel cu un gamet
mascul, ambii diferenţiaţi pe hife vecine.
 Zigosporii rezultă din fuziunea a două hife identice, numite
gametangii , care vor forma zigosporul acoperit cu un perete gros de
culoare neagră. În condiţii favorabile de mediu sporul germinează şi
emite un tub filamentos germinativ din care apar hifele vegetative.
Mucegaiurile au capacitatea de a sintetiza substanţe antibiotice,
aminoacizi, lipide, pigmenţi, acizi organici. Unele sunt patogene
pentru om, plante şi animale producând boli numite micoze.
De asemenea pot contamina alimentele producând micotoxine
periculoase pentru om sau produc pagube prin degradarea pieilor şi
hârtiei.

6. INFLUENŢA FACTORILOR FIZICI ŞI CHIMICI DIN

71
 MEDIU ASUPRA MICROORGANISMELOR

Creşterea şi dezvoltarea microorganismelor este determinată de

acţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici ai mediului. Acesti factori
pot avea acţiune asupra:
- Multiplicării microorganismelor, efectul fiind bacteriostatic dacă
acţionează asupra becteriilor sau micostatic , dacă acţionează
asupra ciupercilor.
- Integrităţii celulei provocănd distrugerea şi moartea celulei
,efectul fiind în acest caz bactericid ( dacă acţionează asupra
bacteriilor ) sau fungicid sau ( dacă acţionează asupra
ciupercilor;
- Genomului microbian provocând mutaţii.

6.1.Acţiunea factorilor fizici.

a. Temperatura
Temperatura influenţează puternic creşterea şi multiplicarea
bacteriilor.
Microorganismele se caracterizează printr-o temperatură
minimă de dezvoltare, la care-şi încetează creşterea de obicei, în jur de
-50C şi o temperatură maximă cu valoare în jur de 80ºC. Există însă
şi excepţii microorganisme viabile fiind descoperite şi în Antarctica la
-15ºC şi 100ºC în izvoarele termale. Între cele două valori extreme ale
intervalului temperaturii de dezvoltare se află temperatura optimă de
dezvoltare, în general valoarea ei este mai apropiată de temperatura
maximă decât de cea minimă.
În funcţie de nivelul temp optime de dezvoltare
microorganismele se pot clasifica în:
Psihrofile (criofile) – se dezvoltă optim la o temperatură de 10-
20ºC. Astfel de microorganisme sunt răspândite în soluri alpine, ape de
munte, lacuri, mări oceane. Unele se dezvoltă pe alimente păstrate la
frigider în special mucegaiuri producătoare de toxine generând
probleme în conservarea alimentelor.
Mezofile cu o temperatură optimă de 20-40ºC , temperatura
minimă fiind de 10ºC iar maxima de 45ºC . Din această categorie fac
parte majoritatea microorganismelor cele saprofite având o

72
temperaturră optimă de 25-30ºC iar cele mezofile patogene pe animale
37ºC.
Termofile au o temp otimă de dezvoltare cuprinsă între 40-
60ºC , cu o temperatură minimă de 25ºC şi o temperatură maximă de
80ºC. Acestea trăiesc în gunoiul de grajd, silozuri , ape termale, sunt
responsabile de unele procese fermentative lactice , maturarea
brânzeturilor. De obicei sunt sporulate, sporii lor având proprietatea
de a rezista la temperaturi foarte mari. De exemplu Bacillus
stearotermophilus formează spori care nu sunt distrusi la temperatura
de sterilizare a conservelor. Cu toate acestea ei nu prezintă pericol
pentru alterarea conservelor deoarece sporii acestei bacterii nu
germinează la temperaturi obisnuite.

Efectul temperaturilor supramaximale asupra microorganismelor.

Temperaturile supramaximale sunt nocive pentru
microorganisme denaturând structura proteinelor şi provocând asfixie,
dotorită faptului că absorbţia O2 devine insuficientă faţă de accelerarea
metabolismului: Din acest punct de vedere există o valoare ce
caracterizează o specie, şi anume punctul termic mortal, temperatură
la care bacteria este omorâtă în 10 minute (se poate determina şi durata
în timp la care o bacterie este omorâtă de o anumită temperatură.
Efectul letal al temperaturilor supramaximale stă la baza procesului de
sterilizare cu ajutorul căldurii, sterilizarea fiind determinată de nivelul
temperaturii şi a duratei de timp . Astfel timpul necesar unei sterilizări
eficiente poate fi scurtat prin ridicarea nivelului temperaturii iar
sterilizarea la o temperatură mai puţin ridicată necesită un timp mai
îndelungat.

Efectul temperaturilor subminimale asupra microorganismelor. În

general microorganismele sunt mai rezistente la acţiunea
temperaturilor subminimale decât cele supramaximale. Începând de la
temperatura de 5ºC la 0ºC microorganismele mezofile şi termofile nu
se mai înmulţesc. Acest lucru stă la baza conservării produselor la rece
Mecanismul acţiunii îngheţului asupra microorganismelor
La temperatura de 0ºC apa începe să se cristalizeze. Cristalele de
gheaţă atât cele intracelulare cât şi extracelulare sunt nocive ducând la
lezarea structurii celulare, deshidratare prin pierderea apei prin
osmoză. Dacă coborârea temperaturii sub 0ºC se face foarte rapid
atunci se înregistrează mai puţine celule distruse decât în cazul când
îngheţul se face lent. Principiul stă la baza conservării culturilor

73
microbiene prin liofilizare ( procedeu de conservare a culturilor prin
îngheţare rapidă la -70ºC concomitent cu deshidratare rapidă sub vid ).

b. Umiditatea
Excesul umidităţii nu este dăunător pentru bacterii în mod
direct. Totuşi pentru microorganismele aerobe apa în exces determină
micşorarea cantităţii de oxigen fără de care aceste bacterii vor pieri.
Fenomenul a fost observat îndeosebi pe terenurile inundate . Lipsa
umidităţii provoacă de asemenea moartea microorganismelor .,
fenomenul stând la baza conservării produselor prin uscare sau
deshidratare.

c. Presiunea osmotică
Dacă presiunea osmotică a mediului extern este mai mare decît
cea din interiorul celulei bacteriene (este hipertonică) are loc o ieşire
masivă a apei din celulă cu tendinţa de a echilibra cele două valori,
fenomen numit plasmoliză. Dimpotrivă, dacă presiunea osmotică
externă este mai mică (este hipotonică) apa năvăleşte în celulă care se
umflă şi plesneşte (fenomenul se numeşte plasmoptiză). Pentru
bacterii este favorabil un mediu izotonic.
Există şi microorganisme care pot rezista la presiuni osmotice
ridicate (sunt osmofile), asa sunt microorganismele halofile ( suportă
concentraţii mari de sare). Acestea, la rândul lor pot fi:
- facultative , cresc la o concentraţie sub 2% Na Cl
- obligate , care cresc la o concentraţie mai mare de 2% NaCl.
Există, totodată şi microorganisme care trăiesc la concentraţii
mari de zahăr, (din dulceţuri, gemuri, compoturi), acestea numindu-se
zaharofile.

d. Radiaţiile au de asemenea un puternic efect nociv asupra

microorganismelor, efectul putând fi bacteriostatic, mutagen sau
bacteriocid.
Radiaţiile solare. Încă din antichitate s-a observat că razele
soarelui ajută la vindecarea rănilor purulente. Acţiunea este bactericidă
şi ea se datorează acţiunii radiaţiilor UV şi infrarosii.
Radiaţiile UV cu lungime de undă de 2300-2800Ǻ acţionează
asupra acizilor nucleici şi proteinelor producând modificări la nivelul
acestora . Celulele microbiene nepigmentate şi cele tinere sunt mult
mai sensibile la acţiunea radiaţiilor comparativ cu celulele pigmentate
şi cele mature sau spori. Pe acţiunea bactericidă a radiaţiilor UV se

74
bazează utilizarea lămpilor UV în sterilizarea aerului încăperilor, a
sălilor de operaţie şi a laboratoarelor farmaceutice.
Radiaţiile X şi gama aplicate în doze mari pot avea efect
mutagen sau bactericid asupra bacteriilor . Au fost utilizate în
sterilizarea alimentelor însă au dezavantajul că lasă un miros neplăcut
acestora de aceea metoda este puţin utilizată.. Acţiunea acestor radiaţii
este ionizantă prin faptul că lovesc anumiţi atomi ai celulei rezultând
formarea de ioni, radicali liberi şi apă oxigenată.
Radiaţiile ionizante se pare că acţionează asupra ADN-ului,
înlăturând punţile de hidrogen dintre cele două catene cu legături mai
stabile şi blocând în acest fel diviziunea. Pentru ca radiaţiile ionizante
să acţioneze, ele trebuie să atingă anumite puncte sensibile din celula
microbiană: cu cât intensitatea iradierii este mai puternică acest
fenomen are şanse mai mari de a se produce (“teoria ţintei”).
Deinococcus radiodurans suferă grave leziuni ale ADN, ca şi
celelalte organisme vii. Ea însă încetează de a se multiplica timp de 6
ore, interval în care remediază aceste leziuni
Bacteriile şi alte microorganisme sunt mai rezistente la radiaţii
decât omul şi celelalte mamifere. Astfel DL la om este de 500 r
( rontgen); DL la Escherichia coli 10 000 r; DL la levuri este 30 000 r;
DL la Paramecium caudatum 300 000r.

6.2. Acţiunea factorilor chimici din mediu asupra

microorganismelor
Efectul diferitelor substanţe chimice asupra microorganismelor
este diferit, legat fiind de specificul organismelor şi de concentraţia
substanţei respective. Astfel H2S este toxic pentru majoritatea
organismelor vii, dar pentru bacteriile sulfuroase constituie principalul
aliment.
În ce priveste efectul substanţei chimice dpv al concentraţiei s-a
observat că lipsa totală a unui element din mediu opreşte creşterea
microorganismelor, apoi urmează o creştere a intensităţii multiplicării
microorganismelor proporţional cu concentraţia (chiar substanţe
toxice, cum ar fi sărurile de arsen sunt stimulatoate în doze foarte
mici), după care modificarea concentraţiei substanţei nu mai are efect
(efect indiferent), apoi creşterea concentraţiei substanţei încetineşte
creşterea, o opreşte efectul fiind bacteriostatic şi în cele din urmă
omoară bacteria efect bactericid.
Pentru fiecare substanţă aceste efecte au loc la concentraţii
foarte diferite. De pildă efectul nutritiv al zaharozei apare pe o gamă

75
largă de concentraţii, iar cel toxic survine la concentraţii foarte înalte,
în timp ce în cazul arsenului stimularea are loc la concentraţii joase şi
efectul toxic se constată foarte repede.
Substanţa cu efect bacteriostatic este numită antiseptic iar
substanţa cu efect bactericid este numită dezinfectant.
Exemplu: glucoza în concentraţie de 0,5-2% are acţiune pozitivă
fiind utilizată în nutriţie de majoritatea microorganismelor heterotrofe,
la o concentraţie mare ea împiedică dezvoltarea microorganismelor
printr-o valoare mare a presiunii osmotice.

Principalii agenţi chimici cu acţiune asupra microorganismelor.

Agenţi chimici care modifică permeabilitatea membranelor

 Fenolul , se foloseşte în concentraţie de 0,5% având puternică

acţiune bectericidă. Substanţa se foloşeste ca etalon pentru aprecierea

comparativă a efectului altor substanţe prin determinarea
coeficientului fenolic (CF)
 Detergenţii, au acţiune antiseptică. Aceştia pot fi neionici

aniionici ( acţionează asupra bacteriilor gram pozitive), cationici

(acţionează bactericid asupra bacteriilor gram pozitive).
 Săpunurile sunt săruri ale acizilor graşi cu acţiune bactericidă

asupra bacteriilor patogene dar nu au acţiune asupra stafilococilor.

 Sărurile acizilor biliari au acţiune bactericidă asupra bacteriilor

care nu trăiesc în intestine. Cele saprofite sau patogene sunt rezistente

la sărurile acizilor biliari.
 Eterul etilic are efect bactericid asupra bacteriilor gram negative.

Agenţi chimici care denaturează proteinele.

Acizi:- acizi minerali: acidul sulfuric, acidul clorhidric, azotic.
-acizi organici: acidul propionic, acetic, lactic
Bazele : au acţiune bactericidă: hidroxid de sodiu, potasiu sau calciu
Alcoolii sunt dezinfectanţi slabi,
 alcoolul etilic ( cel mai eficint 50-60%),

 alcoolul izopropilic, glicerolul.

Agenţi chimici care blochează activitatea enzimelor.

 Aldehidele - formaldehida – are acţiune dezinfectantă în
concentraţie de 4%
 Oxidul de etilen este un gaz cu acţiune bactericidă, fiind
inflamabil se foloseste împreună cu CO2 .
 Compuşii metalelor grele;

76
 ۰ sublimatul coroziv (HgCl2) are acţiune puternic
bactericidă , utilizat fiind în conc 0,1-0,5%
۰ azotatul de argint- este utilizat în dezinfectarea
mucoaselor
۰ sărurile cu Cu , acţionează numai asupra ciupercilor
şi algelor.
 Agenţi oxidanţi:
 Hipocloritul, folosit la dezinfectarea apei,
 Cloraminele, în soluţie 1-5%, pentru dezinfecţia obiectelor, a
meselor de lucru
 Iodul, sub formă de tinctură;
 Ozonul, folosit la sterilizarea apei potabile, a recipientelor.
 Apa oxigenată cu acţiune dezinfectantă pentru mucoase
 Permanganatul de potasiu sub formă de soluţie0,1%

Test 2.

1. Ce tip de nutriţie au bacteriile nitrificatoare?

2. Câte tipuri de respiraţie se întâlnesc la bacterii d.p.v. al
necesarului de oxigen?
3. Ce se înţelege prin viteză de multiplicare la bacterii?
4. În ce fază de dezvoltare a coloniei are loc scăderea numărului de
celule viabile şi care este cauza?
5. În ca condiţii drojdiile produs alcool etilic.
6. Părţile componente ale miceliului unui mucegai.
7. Ce se înţelege prin efect bacteriostatic şi bactericid. Daţi
exemple de substanţe care prezintă aceste efecte asupra
bacteriilor.

77