Test 1.

1. Care sunt grupele de microorganisme care constituie obiectul

de studiu al microbiologiei?
2. Ce sunt virusurile şi în câte stări se pot afla?
3. Prionii. Definire. Caracteristici.
4. Cum este raportul suprafaţă/volum la bacterii, ce importanţă
prezintă pentru bacterie.
5. Definiţi protoplaştii şi sferoplaştii. Care sunt proprietăţile
acestora.
6. Vacuolele bacteriene. Descriere. Rol. Tipuri.
7. Cum se diferenţiază endosporul bacterian la genul Bacillus
faţă de cel al genului Clostridium?

52
 4.5. METABOLISMUL BACTERIAN

Metabolismul reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice din

celula bacteriană prin care energia şi elementele biogene sunt
preluate din mediu şi utilizate pentru biosinteză, crestere,
multiplicare, mobilitate.
Reacţiile metabolice însoţite de consum de energie se numesc
reacţii endergonice, sunt caracteristice proceselor de asimilaţie,
respectiv anabolismului. Reacţiile metabolice care au loc cu
eliberare de energie sunt caracteristice proceselor de dezasimilaţie,
respectiv catabolismului.
În ansamblu aceste reacţii îndeplinesc patru funcţii esenţiale
pentru viaţa celulei şi anume ;
 Producerea de substanţe simple necesare pentru construcţia
constituienţilor specifici;
 Eliberarea de energie şi stocarea ei sub formă compusilor
macroergici;
 Activarea substanţelor simple prin legare cu compusi
macroergici;
 Formarea constituienţilor specifici macromoleculari prin
polimerizarea constituienţilor simpli.
Una din caracteristicile principale ale metabolismului
microbian este intensitatea cu care decurge, comparativ cu
metabolismul altor organisme superioare, intensitate raportată la
volumul foarte mic al celulei microbiene.
Intensitatea ridicată a metabolismului se datorează suprafeţei
mari de contact cu mediul înconjurător şi implicit cu substanţele
nutritive. Astfel este cunoscut faptul că 1 gr de celule de
Micrococcus ureae descompune pe oră 180-1200 gr uree iar 1 gr de
bacterii lactice sunt capabile să hidrolizeze pe oră până la 14 kg de
lactoză. Intensitatea excepţională a metabolismului determină în
primul rând o viteză mare de creştere şi multiplicare , fapt ce
reprezintă un avantaj biologic în lupta pentru supravieţuirea
populaţiilor bacteriene.
O altă caracteristică, legată de metabolismul bacterian este
dată de exigenţele foarte mici ale bacteriilor faţă de elementele
nutritive. Începănd de la azotul molecular , bioxid de carbon, sulf
până la substanţele organice cele mai complexe, parafine, petrol,
cauciuc, sunt accesibile metabolismului bacterian.

53
 Pătrunderea substanţelor nutritive în celula bacteriană
Prin peretele celular al bacteriilor pot pătrunde orice
substanţă care este dizolvabilă, excepţie fac cele insolubile sau cele
solide. În acest cazuri substanţele nutritive pot fi degradate în
mediul extern sub acţiunea exoenzimelor care se găsesc în
exteriorul celulei.
Odată trecute de peretele celular însă, substanţele trebuie să
traverseze si membrana bacteriană, care este de natură lipoproteică,
semipermeabilă. Transportul nutrienţilor prin membrana
citoplasmatică se poate face prin:
- transport pasiv, şi anume prin difuziune, acesta având loc
când concentraţia externă a substanţei este mai mare decât
concentraţia internă, fenomenul numindu-se difuziune;
- transportul activ are loc cu consum de energie cu ajutorul
unor enzime numite permeaze care realizează transportul de
nutrienţi de la o concentraţie mai mică la una mare.

4.4.1. Tipuri de nutriţie la bacterii

Din punct de vedere al sursei de carbon bacteriile se pot

clasifica în :
1. autotrofe, care folosesc CO2 ca unică sursă de carbon;
2. heterotrofe (organotrofe), care utilizează substanţe organice
ca sursă de carbon pentru biosinteze şi producere de
energie.
După natura sursei de energie nesesare sintezei propriilor
constituienţi se diferenţiază următoarele tipuri de bacterii:
 fototrofe (fotosintetizante);
 chimiotrofe (chimiosintetizante),

Bacteriile fototrofe, utilizează radiaţiile luminoase ca sursă de

energie pentru reducerea compusilor anorganici de tipul CO2.
hλ
6 CO2 + 6 H2O C6H12O6 +6 O2

În ce priveste desfăsurarea fotosintezei bacteriene, ea se

realizează la nivelul cromatoforilor existând, comparativ cu
fotosinteza plantelor, următoarele deosebiri:
 În fotosinteza bacteriană se pot utiliza ca donatori de
hidrogen: H2S, H2 sau diferite substanţe organice, pe
când în fotosinteza plantelor ca donator de hidrogen
este folosită apa;

54
  Fotosinteza bacteriană are loc numai în condiţii
anaerobe iar a plantelor numai în condiţii aerobe;
 Bacteriile au nevoie de o singură cuantă de lumină
pentru ruperea moleculei de H2S iar plantele au nevoie
de patru cuante de lumină pentru pentru ruperea
moleculei de apă.

În funcţie de natura sursei de carbon utilizate bacteriile

fototrofe se împart în :
1. bacterii fotolitoautotrofe;
2. bacterii fotoorganoheterotrofe.
 Bacteriile fotolitoautotrofe, cu ajutorul energiei luminoase,

utilizând substanţe ca H2S, H2, Na2S2O3 îsi prepară substanţa

organică proprie pornind de la CO2.
hλ
CO2+ 2H2S (C H2 O) + H2O + 2S

Sulful se acumulează extracelular sau intracelular în incluzii.

În natură sunt răspândite în apele dulci, sărate, în solurile
inundate şi în special în nămoluri. Din această categorie fac parte
bacteriile sulfuroase verzi, care se cultivă în laborator pe medii
minerale, în prezenţa luminii şi a condiţiilor anaerobe. Reprezentant
principal genul Chlorobium .
 Bacteriile fotoorganoheterotrofe- utilizează radiaţiile solare ca

sursă de energie şi compusi organici ca sursă de carbon, de tipul

alcoolilor slabi, acizi grasi simpli. Sunt răspândite în nămoluri, în
laborator se dezvoltă pe medii organice, în condiţii de iluminare,
anaerobe, în prezenţa vitaminelor.
hλ
4H2O + CO2 +2 H2-A (C H2 O) + 5H2O + 2A

Din această categorie fac parte bacteriile nesulfuroase purpurii

cu principalii reprezentanţi Rhodopseudomonas şi Rhodospirillum.

Bacteriile chimiotrofe (chimiosintetizante), utilizează energia

chimică rezultată în diferite reacţii de oxidare. Se disting
următoarele subtipuri de nutriţie:
1. Bacterii chimiolitoautotrofe;
2. Bacterii chimioorganoheterotrofe

55
 Bacteriile chimiolitoautotrofe - Folosesc energia obţinută
prin reacţii de oxidare a compusilor anorganici iar ca sursă de
carbon utilizează CO2. Din această categorie fac parte:
- bacteriile nitrificatoare,care oxidează azotul amoniacal
Nitrosomonas, Nitrosocistis, Nitrobacter, răspândite în
soluri şi ape.
- sulfobacteriile nepigmentate, care oxidează H2S sau alţi
compusi redusi cu sulf, răspândiţi în soluri, ape.
Reprezentanţi: Beggiatoa şi Thiobacillus
- ferobacteriile, oxidează fierul bivalent la trivalent , sunt
răspândite în ape au formă filamentoasă- Spherotilus
natans sau nefilamentoase cu peduncul- Gallionella
ferruginea, Ferobacillus ferooxidans
- hidrogenbacteriile, oxidează hidrogenul şi cu energia
produsă fixează CO2. Nu sunt microorganisme obligat
autotrofe putând utiliza şi diferite substanţe organice ca
surse de carbon.
Bacteriile chimioorganoheterotrofe- folosesc ca sursă de
carbon substanţele organice iar energia şi-o obţin prin oxidarea
substanţelor organice. Din această categorie fac parte majoritatea
speciilor bacteriene implicate în descompunerea materiei organice
nevii.
Au fost descrise şi alte tipuri de bacterii:
- mixotrofe ( utilizează mecanisme autotrofe şi
heterotrofe pentru producerea de energie, cu alte
cuvinte, utilizează sursele de energie şi de carbon
autotrofe cu folosirea substraturilor organice);
- sintrofe, ( fenomen de interacţiune nutriţională între
două sau mai multe specii de microorganisme , un
caz particular îl reprezintă hrănirea încrucisată);
- oligotrofe ( dezvoltarea microorganismelor este
favorizată de prezenţa unor concentraţii scăzute de
substanţe organice în mediu).
Cu scopul izolării în laborator a diferitelor grupe
microorganismelor este necesar ca mediul de cultivare să facă faţă
cerinţelor nutruţionale ale microorganismului respectiv

Clasificarea mediilor de cultură

Mediile de cultură se pot clasifica după mai multe criterii şi
anume:

56
 1. După provenienţă pot fi: medii naturale (lapte, must de
malţ), medii artificiale (geloză, apă peptonată etc.) şi sintetice
(soluţii minerale etc)
2. După consistenţă: medii solide sau medii lichide
În prima categorie sunt incluse două tipuri de medii: unele solide
prin componenţa lor ca: fragmente de tulpină, tuberculi, rădăcini,
seminţe; altele sunt solidificate prin adăugarea unui agent
gelificator cum sunt de exemplu: agar-agarul, gelatina, silicagelul,
vermiculitul.
Cel mai bun agent gelificator este considerat agar-agarul
datorită însuşirilor valoroase pe care le prezintă şi anume. Diferenţa
mare la topire şi gelificare al agarului fapt ce permite cultivarea
microorganismelor la temperaturi ridicate, mai ales a celor
termofile. Mediile cu gelatină nu sunt folosite pentru acest tip de
microorganisme deoarece se topeşte începând de la temperatura de
30ºC. Mediile solidificate cu agar nu se lichefiază sub influenţa
echipamentului enzimatic al ciupercilor cum este cazul gelatinei.
Gelatina prezintă unele avantaje pentru mediile utilizate la
însămânţarea bacteriilor şi anume: prezintă o transparenţă mare a
acestora; ceea ce permite o cercetare mai uşoară a coloniilor
bacteriene; se lichefiază sub acţiunea enzimelor unor bacterii (ex.
vibrionul holeric) însuşire care serveşte la diagnosticare.
3. După scopul utilizării mediile pot fi împărţite în: medii
uzuale folosite în laborator pentru cultivarea unui număr mare de
microorganisme (bulionul nutritiv, geloza etc.) şi medii speciale
folosite în scopuri bine precizate, care permit creşterea preferenţiată
a anumitor specii dintr-un amestec heterogen de microorganisme
dintr-o probă naturală.
Mediile speciale se împart în:
- medii selective sunt mediile în care s-a adăugat un
inhibitor, care să permită dezvoltarea doar a anumitor specii dintr-
un amestec heterogen de microorganisme. Pentru dezvoltarea
preferenţială a microorganismelor se pot folosi ca şi inhibitori:
antibiotice, coloranţi, azida de sodiu, teluritul de potasiu etc. De
exemplu un mediu care conţine cristal violet inhibă dezvoltarea
microorganismelor gram pozitive.
- medii de îmbogăţire care nu conţin un inhibitor dar prin
compoziţia lor chimică oferă condiţii preferenţiale de creştere
pentru anumite specii bacteriene (ex. mediu ce conţine ou
favorizează creşterea celulelor de M. tuberculosis).

57
 - medii elective sunt medii sărace, dar care prin compoziţia
lor satisfac nevoile minime ale speciilor însămânţate pe ele (ex.
mediu fără sursă de azot este electiv pentru fixatorii de azot).
- medii de diagnostic diferenţial sunt acele medii care prin
compoziţia lor evidenţiază anumite particularităţi metabolice
caracteristice pentru anumite specii de microorganisme (ex. speciile
care metabolizează glucidele se recunosc prin acidifierea mediului
şi producerea de gaz).
- mediile de menţinere se utilizează pentru păstrarea
culturilor de microorganisme (ex. mediul YPG).
4. În funcţie de nevoile microorganismelor de O 2 se disting
medii pentru microorganisme aerobe şi medii pentru
microorganisme anaerobe.

c. Etapele preparării unui mediu de cultură

Pentru prepararea unui mediu de cultură trebuiesc parcurse
următoarele etape:
a. Stabilirea compoziţiei chimice;
b. Cântărirea ingredientelor ce intră în compoziţia
mediului;
c. Dizolvarea fiecărei substanţe în ¾ din cantitatea totală
de apă distilată utilizată pentru obţinerea volumului final de mediu
Dizolvarea substanţelor se va face la rece sau la cald (prin încălzire)
în ordinea indicată în reţetă;
d. Stabilirea pH-ului (adică concentraţia de ioni liberi, ce se
notează cu pH şi se numeşte “exponentul ionilor de hidrogen” sau
“indice de hidrogen”) care se poate stabili colorimetric cu ajutorul
hârtiei indicatoare de pH.
Hârtia indicatoare de pH – constă în utilizarea de benzi de hârtie de
filtru impregnate cu indicatori de diferite culori, care se pune în
contact cu soluţia a cărei pH trebuie determinat: culoarea
indicatorului se schimbă, iar nuanţa obţinută este comparată cu
eşantioanele colorate care însoţesc bandeleta şi care au nuanţe
diferite pentru fiecare valoare a pH care o cuprinde. Citirea culorii
hârtiei se realizează într-un interval de 15-30 sec. de contact cu
picătura de soluţie care se depune pe hârtia indicatoare.
e. Completarea mediului cu apă distilată pentru a obţine
volumul final de mediu;

58
 f. Repartizarea mediului de cultură în recipiente cu
capacitate mai mare sau mai mică. Mediul nu va ocupa mai mult de
2/3 din volumul recipientului.
Dacă repartizarea se face în recipiente cu capacitate mare (200-500
ml), la vasele cu mediu se pun dopuri de vată care se acoperă cu
hârtie (pe hârtie se notează data preparării şi tipul de mediu), care se
va consolidează cu sfoară. În cazul în care repartizarea se face în
vase cu capacitate mică (flacoane, eprubete), acestea se aşează în
coşuri de sârmă sau în casolete după ce în prealabil deschiderea
vaselor a fost obturată cu dopuri.
g. Sterilizarea mediilor de cultură se poate face prin mai
multe tehnici în funcţie de compoziţia mediului. Dacă mediile de
cultură nu conţin substanţe termolabile sterilizarea se poate face
prin autoclavare, la 1200- 121ºC, timp de 20-30 minute, prin
fierbere în băi marine la 100ºC, timp de 30 minute. Dacă mediile
conţin substanţe termolabile (ex. lactoza, vitamine, proteine)
sterilizarea se poate face prin tindalizare, la temperaturi cuprinse
între 60-90ºC, timp de 30 minute, sau prin aşa numita “sterilizare la
rece” adică prin filtrare cu ajutorul filtrelor bacteriologice. După
autoclavare pH-ul mediului scade cu 0,3 unităţi. Vor fi sterilizate
separat soluţiile care conţin săruri de Ca şi Fe şi se adaugă în
condiţii aseptice în mediul steril după răcirea acestuia.
După sterilizare mediile se păstrează la temperatura de 4ºC,
în frigider. Timpul maxim de păstrare este de 3 luni.

4.4.2.Metabolismul energetic. Respiraţia

Sensul noţiunii de respiraţie a suferit în decursul timpului

modificări importante. Astfel iniţial se considera că respiraţia este
un proces specific animalelor superioare, fiind rezumat la a
desemna un schimb de gaze, respectiv inhalarea şi expirarea aerului
din plămâni.
Cu timpul cercetările în acest domeniu s-au extins la nivel
celular, respiraţia constituind consumul de oxigen necesar pentru
oxidarea diferiţilor constituienţi celulari.
Din momentul în care s-a elucidat importanţa proceselor
oxidative, respectiv eliberarea energiei necesare activităţii celulei,
definiţia respiraţiei a cunoscut modificări. Respectivele modificări
de datorează faptului că eliberarea de energie se poate realiza şi în
absenţa oxigenului, fenomen întâlnit cu precădere la
microorganisme şi numit fermentaţie. În consecinţă respiraţia
reprezintă totalitatea proceselor biochimice, aerobe sau anaerobe ,
prin care se eliberează energia necesară desfăsurării activităţii
59
vitale în celula procariotă sau eucariotă. Eliberarea energiei se
poate realiza prin:
- reacţii de oxidare:

C + O2 CO2
- proces de pierdere de hidrogen, (care decurge în absenţa
oxigenului) :

CH3-CH3 CH2=CH2 +H2

- proces de pierdere de electroni ( prin transformarea clorurii
cuproase în clorură cuprică, cuprul din monovalent trece în
formă bivalentă) :

CuCl CuCl2

În felul acesta eliberarea de energie se realizează prin pierderea

unor sarcini electrice negative, deci prin pierderea unuia sau a mai
multor electroni. Electronii pierduţi sunt acceptaţi de o altă
substanţă, care suferă un proces invers oxidării, respectiv se va
reduce. În funcţie de natura accceptorului final de electroni s-au
descris trei tipuri de respiraţie :
- aerobă, când acceptorul final de electoni este oxigenul;
- anaerobă, când acceptorul final este o substanţă anorganică,
alta decât oxigenul;
- fermentaţia, când acceptorul final de electroni este o
substanţă organică.
Din punct de vedere nevoi de oxigen la bacterii se întâlnesc
următoarele tipuri respiratorii:
- Strict aerob, care se poate dezvolta numai în prezenţa oxigenului
atmosferic - Bacillus anthracis, Bacillus subtilis, Mycobacterium
tuberculosis, Pseudomonas fluorescens;
- Strict anaerob, care nu are nevoie de oxigen pentru dezvoltare,
prezenţa acestuia fiind chiar dăunătoare (în prezenţa oxigenului se
formează compusi de tipul peroxizilor care sunt descompusi sub
influenţa catalazei şi peroxidazei, enzime care lipsesc cu
desăvârsire la aceste microorganisme)- Clostridium tetani,
Clostridium botulinum, Welchia perfringens.
- Facultativ aerob sau anaerob, metabolismul bacterian
modificându-se în funcţie de prezenţa sau absenţa oxigenului-
Escherichia coli, Staphylococcus sp, Streptococcus sp

60
- Microaerofil, au nevoie de o tensiune mică de oxigen datorită
sensibilităţii mărite a unor enzime la condiţii de oxidare puternică-
Brucella abortus, Spirochetales, Thiobacteriales.
La bacterii, ca la orice celulă vie, cantitatea de energie
eliberată în cursul proceselor aerobe de respiraţie este mult mai
mare decât cea degajată în condiţii anaerobe. De asemenea,
valoarea energetică a unei substanţe depinde de gradul de oxidare
pe care îl suferă, cu cât oxidarea este mai completă, cu atât va fi mai
mare şi cantitatea de energie eliberată. Spre exemplu, în cazul
glucozei cantitatea cea mai mare de energie se produce printr-o
oxidare completă, în condiţii aerobe.

a. oxidare aerobă completă:

C6H12O6 + 6 O2 6CO2 + 6H2O + 688,5 cal

b. oxidare aerobă incompletă:

2 C6H12O6 + 9 O2 6 C2H2O4 + 6H2O + 493 cal

ac. oxalic

c. oxidare anaerobă:

C6H12O6 2 C3H6O3 + 22,5 cal

ac. lactic
sau:
C6H12O6 2C2H5-OH + 2 CO2 + 22 cal
alcool etilic
sau:
C6H12O6 3CH3- COOH + 15 cal
ac. acetic

Procesele de asimilare evoluează diferit, în funcţie de

prezenţa sau absenţa O2 din mediu. Astfel în prezenţa oxigenului
numai o parte din substrat este folosit în respitaţie, restul (cca 50%)
fiind asimilat şi convertit în constituienţi specifici celulari, ceea ce
are ca rezultat o crestere a celulară intensă însoţită de multiplicare
activă. După epuizarea mediului în substanţe nutritive procesele
metabolice se realizează la nivel scăzut, caracteristic celulelor în
repaus. În cursul respiraţiei anaerobe, substanţele nutritive din
mediu sunt utilizate în proporţie de doar 5% pentru formarea de
constituienţi celulari. Restul substanţelor sunt degradate în vederea
obţinerii de energie, energie a cărei cantitate este mult mai redusă în
lipsa oxigenului, după cum s-a arătat anterior. Produsii organici
rezultaţi din degradare se acumulează în mediu ca produsi finali de
fermentaţie atingând, la un moment dat, o concentraţie toxică chiar
pentru microorganismul care i-a generat.

61