4.3.

ANATOMIA CELULEI BACTERIENE

Celula bacteriană este alcătuită din:

1. perete celular,
2. formaţiuni intracelulare ( care alcătuiesc protoplastul sau
sferoplastul)
3. formaţiuni extracelulare ( extraparietale).

4.3.1. Peretele celular

Peretele celular a fost bănuit de Cohn (1872) deşi el este

invizibil sau foarte puţin vizibil la microscopul optic (datorită formei
constante a bacteriilor).
Peretele celular joacă un rol protector faţă de acţiunile
mecanice,fizice,chimice nocive ale mediului, asigurând integritatea
celulei datorită rigidităţii sale. Are rol şi în nutriţie şi secreţie
deoarece substanţele nutririve pătrund în celulă iar substanţele de
secreţie se elimină din celulă prin porii peretelui celular.
Peretele bacteriilor are rol în bacteriofagie adică conţine
receptori prin intermediul cărora fagii se fixează de celula bacteriană şi
joacă rol în mobilitatea bacteriilor ciliate, funcţionând probabil ca
structură rigidă în care cilii se sprijină cu forţă pentru a împinge
bacteria.
Existenţa peretelui celular a fost dovedită prin următoarele
metode:
a) Metoda plasmolizei. În cursul plasmolizei, membrana
citoplasmatică urmăreşte retracţiunea conţinutului celular, iar peretele
celular datorită rigidităţii sale îşi păstrează forma iniţială,
diferenţiindu-se astfel membrana citoplasmatică.
b) Utilizarea micromanipulatorului. Bacteriile sunt secţionate în
două, pierd conţinutul celular, păstrându-se doar peretele celular.
c) Metoda coloraţiilor. Prin colorări obişnuite se colorează
numai protoplastul, deoarece peretele celular are o afinitate scăzută
pentru diverşi coloranţi. El poate fi totuşi colorat în condiţii speciale şi
anume celulele plasmolizate se tratează cu un fixator de culoare (acid
tanic), apoi cu coloranţi bazici, care în aceste condiţii colorează
peretele celular.

35
 d) Examinarea la microscopul electronic prin această metodă
peretele celular apare bine evidenţiat, mai ales la celulele plasmolizate.
Peretele celular este sintetizat de către membrana citoplasmatică
şi mezozom. Este prezent la toate bacteriile cu excepţia genului
Mycoplasma. Peretele celular este multistratificat. Stratul extern
este triplustratificat şi constă din două straturi dense separate de un
spaţiu transparent de aceiaşi grosime.
Peretele celular al tuturor prezintă o structură parietală de
bază. Formatădintr-un mucocomplex sau un mucopeptid alcătuit din
zaharuri aminate legate de aminoacizi specifici care poartă denumirea
de mureină ( de la lat. murus  perete )mucocomplex sau
peptidoglican. De această structură de bază se leagă alţi compuşi
(polizaharide, lipopolizaharide proteine şi lipoproteine) care alcătuiesc
structura specială (matrix) a peretelui şi a căror complexitate şi
pondere în alcătuirea peretelui celular sunt variabile, după cum este
vorba de bacterii Gram *– pozitive ( G + ) sau Gram – negative ( G - )
fig 4..3.
Bacteriile G + au un perete cu o structură mai simplă în
alcătuirea căruia intră ca principali componenţi mucopeptide,
polizaharide solubile, acizi teichoici şi numai urme de lipide şi
proteine. La unele specii din acest grup peretele celular este constituit
aproape în întregime din mucopeptide aşezate ordonat, ceea ce-i
conferă o structură bine definită.

Tabelul 4.1.
Compoziţia chimică a principalelor tipuri de perete celular la bacterii
(După Willet,1977)
Bacterii Gram pozitive Bacterii Gram negative Bacterii acidorezistente
Peptidoglican Peptidoglican 0,01 μm Peptidoglican 0,01 μm
0.02-0,06μm multistrat monostrat monostrat
proteine Lipoproteine Lipoproteine
acizi teichoici Lipopolizaharide Acid mycolic
acizi teichuronici Fosfolipide Arabinogalactani
polizaharide polizaharide Ceara D
Factorul cord
Sulfolipide
Micozide

*
Metodă de colorare diferită a bacteriilor descoperită în 1884 de Cristian Gram care se bazează pe
reacţia diferită la solvenţi organici de tipul alcoolului sau acetonei , care determină o decolorare
rapidă a becteriilor Gram negative în timp ca Gram pozitivele sunt rezistente la decolorare.

36
 Peretele celular al bacteriilor G – este mult mai complex din
punct de vedere chimic, deoarece conţine cantităţi mari de lipide ( 8 –
30 % ) asociate cu polizaharide şi proteină asociată cu mucocomplex;
acizii teichoici lipsesc.
Unii constituenţi ai mucopeptidelor parietale sunt foarte
caracteristici anumitor procariote: de exemplu acidul muramic este
prezent numai în peretele celulei bacteriene; acidul diaminopimelic
este întâlnit numai la bacterii şi alge albastre şi acizii teichoici
( polimeri de ribitol fosfat sau de glicerolfosfat ) sunt prezenţi numai la
bacteriile G +.

Acizi lipoteicoici

polizaharide
Perete
celular

lipoproteine

Fosfolipide cu Fosfolipide cu
proteine integrate proteine integrate

Fig 4.3. Structura peretelui celular la bacteriile Gram positive şi Gram negative

Cu toată rigiditatea lui, peretele celular posedă şi un anumit grad

de elasticitate, lucru ce poate fi uşor remarcat la bacteriile mobile în
preparatele native. Întâlnind un obstacol, celula se poate deforma uşor
pentru ca îndată ce a depăşit obstacolul să-şi reia forma iniţială.
O altă însuşire a peretelui este ductibilitatea datorită căreia
corpul bacterian poate suferi întinderi sau tensiuni fără să se rupă

37
 4.3.2. Formaţiunile intracelulare

1. Protoplaşti şi sferoplaşti
Protoplastul reprezintă structurile celulare rămase din bacteria
Gram pozitivă, după îndepărtarea integrală a peretelui celular sub
acţiunea enzimelor. Menţinuţi în medii izotonice ei îşi menţin
proprietăţile şi activităţile vitale, dar nu sunt capabili de a-şi sintetiza
peretele celular. În mediu hipotonic protoplaştii se lizează datorită
absenţei peretelui celular cu rol protector.
La bacteriile G negative peretele celular nu poate fi degradat
complet, astfel că sub acţiunea enzimelor este slăbită structura
acestuia prin degradarea selectivă a mucocomplexului. În medii
hipotonice celula se lizează, iar în cele hipertonice ea se transformă în
sferoplaşti, corpi sferici asemănători protoplaştilor dar înconjuraţi de
rudimente ale pereţilor celulari care au rezistat la acţiunea enzimelor
Sferoplaşti spre deosebire de protoplaşti îşi pot reface peretele celular.
La bacteriile G – între limita protoplastului ( membrana
citoplasmică ) şi membrana externă a peretelui celular se delimitează
spaţiul periplasmatic, care conţine o serie de enzime ( inclusiv
penicilinaza ). Aceste enzime transformă chimic o serie de substanţe în
forme asimilabile de către bacterii. În acest mod bacteriile G – sunt
avantajate în condiţii de viaţă în care există o abundenţă relativă de
substanţe organice mai puţin complexe ( mări, râuri, lacuri ), dar şi în
zona din jurul rădăcinilor plantelor ( rizosferă ).
La bacteriile G + nu există spaţiu periplasmatic acestea
eliberează enzimele extracelular, ceea ce este avantajos în mediile în
care există substanţe organice macromoleculare ( celuloză, lignină ),
care trebuie sondate în vederea pătrunderii în celule. Acesta este cazul
solului.

2. Membrana citoplasmatică - Protoplastul este delimitat la

exterior de către o membrană citoplasmatică numită şi membrană
plasmatică care poate fi pusă în evidenţă la microscopul fotonic, fie
după colorare selectivă cu albastru de Victoria sau fără colorare, în
preparate native examinate în câmp întunecat.
La microscopul electronic ea apare tristratificată datorită
fosfolipidelor care au doi poli: un pol lipidic (hidrofob) şi altul
reprezentat de fosfat (hidrofil). Deoarece atât în interiorul, cât şi în
afara celulei este un mediu apos incompatibil cu acizii graşi, se

38
formează un dublu strat, având atât spre interiorul cât şi spre
exteriorul celulei grupări fosfat (hidrofile) iar spre mijloc se găsesc
acizi graşi (hidrofob). Astfel se formează două straturi hidrofile având
între ele un strat hidrofob.
Acest strat este impermeabil pentru substanţele hidrosolubile,
dar permeabil pentru cele liposolubile acest fapt face ca membrana
citoplasmatică să ocupe o poziţie cheie în nutriţie şi secreţie.
Ea menţine în celulă o concentraţie ridicată de macromolecule,
molecule mici şi chiar ioni ( K+, Mg++ ), împiedicându-le difuzarea în
mediu deşi concentraţia lor extracelulară este mult mai mică. La
nivelul membranei sunt localizate permeazele, enzime care asigură
transportul activ în interiorul celulei al unor substanţe organice din
mediu care formează cu permeazele complexe uşor disociabile.
Membrana citoplasmatică mai conţine şi numeroase enzime ale
metabolismului respirator ceea ce indică şi o funcţie respiratorie
similară cu a mitocondriilor din celulele eucariote, participă la sinteza
cromotoforilor ( cazul bacteriilor fotosintetizante ), a capsulei şi
împreună cu mezozonii la sinteza peretelui celular.

3.Citoplasma- constituie conţinutul celulei bacteriene. În

interiorul ei se găsesc: nucleul, plasmidele, ribozomii, incluziile,
vacuolele, cromatoforii (la bacteriile fotosintetizante). Ea este un
sistem coloidal având consistenţa unui gel, lipsită de curenţi
plasmatici, conţine o mare cantitate de ARN şi din acest motiv are
afinitate pentru coloranţi bazici, afinitate evidenţiată la celulele tinere
care de colorează uniform. La celulele bătrâne, pe măsură ce cultura
se învecheşte citoplasma îşi pierde treptat afinitatea tinctorială, se
retractă centripet îndepărtându-se de peretele celular şi capătă o
structură granulară cu vacuole din ce în ce mai evidente la microscopul
electronic.

4. Nucleul bacterian-reprezintă 5-16% din volumul celulei este

lipsită de membrana nucleară şi nucleol, în locul denumirii de nucleu
bacterian, se foloseşte termenul de nucleoid, material nuclear sau
corp cromatic. El este reprezentat de un singur cromozom în care ADN
se prezintă ca o moleculă bicatenară circulară (inelară). Această
moleculă are o lungime care depăşeşte de 1000 ori pe cea a celulei ce-
l conţine, ceea ce presupune plierea moleculei de cel puţin 1000 ori,
formând o serie de bucle (în medie 50 pentru un cromozom).
Cromozomul bacterian este constituit din AND 80 %,
ARNmesager şi ribozomal, 10%). Se mai găsesc polipeptide bogate în

39
 capsula Perete
mezozomi celular nucleoid

corp bazal

flageli

ribozomi

Incluzii
citoplasmatice
pili membrana citoplasma
citoplasmatică

Fig 4.4 Structura generală a unei bacterii

doi aminoacizi: lizină şi alanină, lipsit de alţi doi aminoacizi cisteină

şi triptofan.
Diviziunea nucleului bacterian este amitotică, nucleoidul se divide de-
a lungul axului lui longitudinal în două părţi fără schimbarea
observabilă a morfologiei sale. Reduplicarea ADN este
semiconservativă, deci fiecare din cele două molecule bicatenare de
ADN nou-formate conţine câte o catenă parentală.

5. ADN extranuclear
La o serie de bacterii s-a evidenţiat şi ADN extranuclear
( extracromozomal ), în elementele genetice numite epizomi şi
plasmide. Molecula de ADN din epizomi şi plasmide este mai mică
decât cea din cromozom, dar este tot bicatenară şi circulară şi ataşată
la membrana citoplasmatică prin intermediul mezozomului.
Epizomii pot exista în două stări alternative:
a) în stare autonomă, ca elemente genetice libere în citoplasmă,
capabile de replicare independentă de cromozom.
b) în stare integrată în cromozom, când se reduplică simultan cu
cromozomul şi în dependenţă de acesta.

40
 Cei mai importanţi epizomi sunt : factorul F numit şi factor de sex,
care controlează capacitatea bacteriilor de a se conjuga.
Plasmidele se găsesc numai în stare autonomă. Principalele
plasmide cunoscute sunt factorii col şi factorii R.
Factorii col( colicinogeni ), au fost descoperiţi la unele tulpini de
E. coli şi specii înrudite cu aceasta care determină formarea
colicinelor. Colicinele sunt proteine cu efect antibiotic asupra celulelor
sensibile care aparţin altor tulpini de E. coli sau unor specii înrudite.
Colicinele sunt antibiotice proteice numite bacteriocine.
Factorii R conferă celulelor purtătoare rezistenţă la câteva
antibiotice şi substanţe chimioterapeutice. Rareori, factorul R se poate
integra în cromozom, transformându-se în epizomi.
Factorii col şi cei R pot fi transferaţi din celulele purtătoare în
celulele receptoare, care – în urma transferului – devin capabile să
producă colicine, respectiv devin rezistente la antibiotice şi substanţe
chimioterapeutice. Transferul are loc prin conjugare sau prin
intermediul bacteriofagilor.

6. Ribozomii (granulele lui Palade)- sunt particule

intracitoplasmatice de nucleoproteine, de formă mai mult sau mai
puţin sferică care participă „in vitro” sau „in vivo” la sinteza
proteinelor. Dimensiunile ribozomilor se apreciază după constanta lor
de sedimentare la ultracentrifugă, în unităţi Svedeberg (S),
riobozomii celulelor bacteriene având 70S. Celulele bacteriene în faza
de creştere activă au 15.000-100.000 ribozomi.

7. Mezozomii – denumiţi corpi sferici, membrane

intracitoplasmatice sau condrioizi – reprezintă un sistem membranos
intracelular format prin învaginarea membranei citoplasmatice, atunci
când peretele celular creşte mai încet decât aceasta cu aceeaşi structură
tristratificată ca şi membrana citoplasmatică.
Mezozomii fiind legaţi atât de membrana plasmatică, cât şi de
genom au rol important în reglarea replicării cromozomului bacterian
transmiţând semnalul biochimic ce ia naştere la suprafaţa celulei. Pe de
altă parte ei constitue o modalitate de mărire a suprafeţei de schimb cu
exteriorul şi, împreună cu membrana citoplasmatică, participă la
sinteza peretelui celular. S-au descris trei tipuri de mezozomi:
lamelari , sacciformi şi tubulari – de forma unor tubuşoare lungi.

41
 8. Incluziile - sunt formaţiuni structurale inerte care apar în
citoplasma bacteriilor la sfârşitul perioadei lor de creştere activă
reprezentând în cele mai multe cazuri materiale de rezervă. Prezenţa şi
abundenţa incluziilor variază în funcţie de condiţiile de mediu. Ele pot
fi clasificate în funcţie de compoziţia chimică în incluzii organice şi
anorganice.
Incluziile organice – se acumulează o sursă de carbon şi
energie a rămas în exces în mediu, în condiţiile epuizării sursei de azot
necesare sintezei proteice. Dacă după formarea acestor incluzii se
adaugă în mediu azot exogen, polimerii sunt degradaţi pe cale
enzimatică şisubunităţile lor constitutive sunt folosite ca sursă de C şi
energie pentru sinteze celulare.

a. Incluzile de glicogen şi amidon (polimeri de glucoză) sunt

prezente în principal la sporulaţi aerobi. Ele apar ca mase mici,
puternic refringente, vâscoase, care se colorează cu iod în galben-
brun (glicogenul) sau în albastru (amidonul) în contrast cu citoplasma
gălbuie.
b. Incluziile lipidice (acid poliβ hidroxibutiric) pot fi evidenţiate
la microscopul fotonic datorită afinităţii lor mari pentru coloranţi
liposolubili de tipul negrului de Sudan. În celulele vii, ele apar ca
picături rotunde foarte refringente, cu dimensiuni variabile, care dau
citoplasmei, în funcţie de numărul şi dimensiunile lor, un aspect
granular sau vacuolar.

Incluziile anorganice în această categorie intră:

a. Incluziile de polifosfat anorganic (metafosfat organic
polimerizat), formează prin depozitarea lor în citoplasmă entităţi
subcelulare cunoscute sub denumirea de granule de volutină,
corpusculi Babeş-Ernst sau granulaţii metacromatice deoarece se
colorează în violet-roşu cu albastru de toluidină sau cu albastru de
metilen. După unii autori aceste granulaţii ar conţine şi ARN, fiind în
realitate constituite dintr-un complex ARN-metafosfat.
b. Incluziile anorganice simple sunt alcătuite din granulaţii de
carbonat de calciu (cu semnificaţie biologică necunoscută), sau din
granulaţii de sulf coloidal prezente la bacteriile sulfuroase crescând în
medii bogate în H2S. În esenţă ele constituie o rezervă de S, deoarece
dispar dacă bacteriile sunt transferate într-un mediu sărac în H2S.

42
 9. Vacuolele- sunt formaţii sferice cu diametrul de 0, 3 – 0, 5 ,
mai puţin refringente decât citoplasma, care apar în celula bacteriană
în perioada ei de creştere activă.
Numărul lor este variabil în raport cu mediul de cultură ( 6 – 20
de vacuole pe celulă ). Ele conţin diferite substanţe dizolvate în apă şi
sunt înconjurate la periferie de un înveliş lipoproteic unistratificat,
numit tonoplast.
Recent s-au descris vacuole cu conţinut gazos constând probabil
din azot provenit din aer sau rezultat din metabolism. Vacuolele pline
cu lichid ar îndeplini rolul de regulatori ai presiunii osmotice în raport
cu mediul extern, iar cele care conţin gaze ar permite celulelor să se
ridice la suprafaţa mediilor lichide, asigurând astfel contactul lor cu
aerul.

10. Cromatoforii-sunt prezenţi la bacteriile fotosintetizante la

care pot ajunge să constituie până la 40-50% din greutatea uscată a
celulei. Forma şi structura cromatoforilor variază la diferite bacterii
fototrofe. La unele specii ei au aspectul unor vezicule sferice sau
alungite, mărginite de o membrană, fiind numiţi mai întâi cromotofori
datorită localizării la nivelul lor a pigmenţilor fotosintetizanţi, iar
ulterior au primit denumirea de thylakoizi, datorită formei lor de
pungă ( thylakos grec. pungă ). La alte specii cromatoforii se prezintă
ca nişte discuri aşezate în straturi (lamele).
Cu privire la locul de formare al cromatoforilor există date ,
după care ei ar sintetizaţi de către membrana citoplasmatică, rezultând
din invaginarea şi creşterea acesteia. Cromatoforii se formează numai
în celule capabile să sintetizeze molecule complete de clorofilă
bacteriană. Aceste molecule se fixează repede pe membrana
cromatoforilor.

4.3.3. Formaţiunile extracelulare.

1. Capsula şi stratul mucos.

Unele bacterii au proprietatea de a elabora, în anumite condiţii

de mediu, un material macromolecular cu caracter vîscos, gelatinos.
Substanţa mucoidă este mai mult sau mai puţin difuzibilă în
mediul înconjurător, nu reprezintă o parte integrantă din celula
bacteriană, ci un produs inert, care rezultă din activitatea ei
metabolică şi care poate fi îndepărtat fără ca viaţa celulei să sufere. Ea
protejează celula bacteriană de efectul nociv al desicaţiei, datorită

43
proprietăţilor sale higroscopice. În funcţie de raporturile sale cu celula
respectivă, se poate prezenta sub următoarele forme (fig 4.5.) :
a) microcapsula corespunzând tipului de organizare în care
substanţa mucoidă alcătuieşte în jurul celulei bacteriene un strat atât de
fin, încât este nedetectabil prin metodele microscopice;
b) capsula a cărei substanţă mucoidă, depusă la suprafaţa
celulei ca o formaţie morfologic distinctă şi demonstrabilă prin metode
citologice, înveleşte de jur împrejur fiecare celulă sau pereche de
celule;
c) stratul mucos, masă amorfă neorganizată, ale cărei
componente vîscoase se dispun fără semnificaţie anatomică, în jurul
celulei bacteriene;
d) zooglea sau masa zoogleică ( formaţie impropriu denumită
astfel), în care stratul mucos leagă într-o singură masă mai multe
celule, alcătuind adevărate colonii mucilaginoase de bacterii.

a. b. c. d.

Fig 4.5. Tipuri de învelisuri capsulare la bacterii:

a.-microcapsula; b.- capsula propriu- zisă; c.- strat mucos; d.-zooglee

La bacteriile patogene, capsula exercită un rol protector faţă de

acţiunea fagocitelor, fie direct, împiedicând adeziunea la suprafaţa
leucocitului, fie indirect, prin efectul chimiotactic negativ –
antifagocitar – al substanţelor pe care le conţine. Datorită acestui fapt,
bacteriile patogene capsulate au o virulenţă mai mare pentru om şi
animale.

2. Cilii sau flagelii

Cilii sunt apendici filamentoşi dispuşi la suprafaţa bacteriilor
mobile; prin analogie cu organele de locomoţie ale protozoarelor, ei
au fost numiţi şi flageli.
Posibilitatea celulei de a se mişca independent nu este o
caracteristică generală în lumea bacteriilor, ci se întâlneşte numai la
anumite specii. Ea s-a dezvoltat probabil o dată cu alungirea celulei

44
bacteriene, şi se întâlneşte numai la anumite specii,fiind prezentă la
bacili, vibrioni, spirili şi numai excepţional la bacteriile sferice (coci).
Lungimea cililor variază în funcţie de specie, dar în general ea
este mult mai mare decât aceea a celulelor care îi poartă, ajungând să
atingă la unii spirili până la 25 – 72 . Ei sunt mai lungi la celulele
bătrâne şi cele care trăiesc în medii lichide, iar la aceeaşi celulă pot
avea lungimi diferite, în funcţie de vârsta lor. Prezenţa cililor poate fi
dedusă indirect, observându-se mobilitatea germenilor în preparate
proaspete între lamă şi lamelă sau poate fi evidenţiată chiar direct,dar
numai prin microscopie electronică sau prin colorare cu tehnici
speciale (metoda Leifson), cu ajutorul cărora grosimea cililor este
mărită până la a-i face vizibili la microscopul fotonic prin depunerea
unui precipitat de colorat la suprafaţa lor.
Dispoziţia cililor la suprafaţa celulei bacteriene, ca şi numărul
lor, sunt în general caracteristice pentru o anumită specie şi aceea
reprezintă un caracter taxonomic important. Din acest punct de vedere
s-au descris următoarele tipuri de bacterii fig (5.4.):
1. bacterii atriche, lipsite de cili;
2. bacterii monotriche, prevăzute cu un singur cil la un pol al
celulei ;
3. bacterii lophotriche ( de la gr. lophos  smoc de păr ), cu un
smoc de 5 – 30 cili la unul din capetele celulei;
4. bacterii amfitriche, cu câte un cil la fiecare pol al celulei;
5. bacterii amfilophotriche cu un smoc de 5 – 30 cili la ambele
capete ale celulei ;
6. bacterii peritriche, cu 30 – 100 de cili situaţi de jur
împrejurul celulei .

5 6
Fig.4.6. Numărul şi dispunerea flagelilor la bacterii

45
 Originea cilului, care în cursul creşterii lui străbate membrana
citoplasmică şi peretele celular, este localizată la nivelul unei
formaţiuni relativ sferice, situată în citoplasmă imediat sub membrana
citoplasmatică, denumită structură bazală, corp bazal sau organit bazal
Din punct de vedere chimic, flagelul este format dintr-un
singur tip de proteină, - flagelina .
Viteza mişcării, variază în fcţ. de specie şi de dispoziţia şi
numărul cililor, fiind mai mare la celulele tinere, în condiţii favorabile
de mediu. Raportată la dimensiunile celulei, viteza deplasării este
excepţional de mare: distanţa parcursă într-o secundă, obişnuit egală
cu de 10 – 15 ori lungimea bacteriei, poate ajunge să echivaleze de
100 de ori această dimensiune a celulei.
Cilii pot fi pierduţi sau pot deveni nefuncţionali prin mutaţie,
fără ca aceasta să afecteze viaţa celulei. Locomoţia este posibilă uneori
la bacteriii şi în lipsa cililor. Astfel myxobacteriile şi bacteriile
sulfuroase din genul Beggiatoa se pot deplasa pe un substrat solid
printr-o alunecare lentă cu viteză relativ mică. În afară de alunecarea
pe suprafeţe solide, myxobacteriile – deşi neciliate – sunt capabile de
mişcări pendulare şi de rotaţie, de ondulări ale corpului şi de mişcări
de rostogolire etc.

3. Pilii
Pilii sunt apendici filamentoşi pericelulari prezenţi la bacteriile
Gram – negative denumiţi şi fimbrii ( de la lat. fimbria = franjuri ).
Spre deosebire de cili, pilii sunt mai rectilinii şi aparent rigizi ei sunt
dispuşi de obicei uniform pe întreaga suprafaţă a celulei. Numărul lor,
caracteristic pentru o celulă, variază între 1 - 400 . În timp ce diametrul
pililor este foarte constant pentru un tip dat, lungimea lor este
variabilă, chiar la aceeaşi celulă, fiind cuprinsă între 1 şi 20 .
Prezenţa pililor este controlată genetic. Ei reprezintă un caracter
care poate fi pierdut prin mutaţie, fără ca aceasta să afecteze
viabilitatea celulelor. Pilii de tip I asigură celulelor un avantaj biologic
faţă de formele nepiliate ( P- ), conferindu-le posibilitatea de a creşte
mai bine decât acestea la concentraţii mici de O2 şi de a continua să se
multiplice în faza de declin a culturii, când densitatea celulelor este
maximă.
Cu ajutorul pililor celulele bacteriene se unesc în masă între ele
determinând formarea unor pelicule de bacterii la suprafaţa mediilor
lichide, ceea ce în natură favorizează creşterea celulelor bacteriene
saprofite din apele stagnante slab oxigenate în profunzime.

46
 Pe de altă parte, ei servesc ca şi cale transportoare prin care se
realizează transferul ARN fagic în celula bacteriană. În sfârşit,
transferul de material genetic ( ADN ) de la celula bacteriană masculă
la o celulă femelă în procesul de conjugare, pare a se face prin
intermediul unui pil de tip F, care ar îndeplini deci, în acest caz,
funcţia de canal de conjugare.

4.3.4. Sporul bacterian

Este o celulă specială care apare numai la unele bacterii şi care

este capabilă să păstreze în stare latentă toate caracterele genotipice ale
celulei vegetative (celulei active) din care provine.
La bacterii s-au descris mai multe tipuri de spori:
1. Endosporul este o celulă refringentă şi foarte rezistentă la
factorii nocivi ai mediului ( căldură, desicare etc. ). Este tipul de spor
cel mai rezistent, se formează endocelular. Celula vegetativă care dă
naştere la endospor se numeşte sporangiu. Sporangiul este incapabil de
diviziune. Într-un sporangiu apare un singur spor.
Endospori se formează la bacilii aerobi şi anaerobi din genurile
Bacillus şi Clostridium. sunt întâlniţi numai excepţional la coci
(Sarcina, Sporosarcina ureae), vibrioni (Desulfovibrio, Sporovibrio
desulfuricans), spirilii (Spirillum , Sporospirillum praeclarum).
2. Exosporul este o celulă rezistentă asemănătoare cu
endosporul dar se Se întâlneşte la bacteriile metanooxidante
3. Artrosporul bacterian este o celulă mai refringentă şi mai
rezistentă decât celula vegetativă. Se formează prin fragmentarea
celulei vegetative care a devenit din ce în ce mai mare. A fost descris
la Bac. megaterium.
4. Chistul, descris la Azotobacter şi microchistul, care se
formează la mixobacteriile din familia Myxococcaceae sunt celule mai
rezistente la desicare decât celulele vegetative, dar tot atât de
termosensibile ca şi celulele vegetative. Se formează în urma
condensării citoplasmei, a acumulării în aceasta a substanţelor de
rezervă şi în urma îngroşării peretelui celulei vegetative.
5. Gonidia este un spor, a cărui rezistenţă nu se deosebeşte de
cea a celulei vegetative. Se formează prin contracţia, condensarea şi
transformarea protoplasmei celulei mamă (gonidangiu) în mai multe
fragmente, fiecare devenind sferic sau cilindric şi formându-şi propriul
perete. Gonidiile au şi funcţie de reproducere.

47
 Particularităţi privind endosporul bacterian

Importanţă. Endosporii sunt forme de rezistenţă, de conservare

a speciei şi nu au o funcţie de reproducere. Alţi cercetători sunt de
părere că sporii constitue un stadiu în dezvoltarea bacteriilor sporulate.
Apariţia sporului fiind o necesitate fiziologică pentru celulă.
Forma sporului este ovală (Bacillus polymyxa, Bac. subtilis,
Bac. cereus, Clostridium botulinum etc.) sau sferică (Bac. sphaericus,
Cl. butyricum etc. ). Rar se întâlnesc ambele forme la aceeaşi specie (
Bac. megaterium ).
Poziţionarea în sporangiu şi dimensiunile endosporului.
Poziţionarea variază în funcţie de gen (fig 5.5.) La genul Bacillus
endosporul poate fi poziţionat central, subterminal sau terminal,
diametrul sporului fiind mai mic decât diametrul transversal al
sporangiului.
La genul Clostridium endosporul poate fi poziţionat central ,
subterminal sau terminal dar diametrul sporului este mai mare decât
diametrul transversal al sporangiului, determinând deformarea
sporangiului.

a. b c. d.

Fig 4.7. Dimensiunea şi poziţionarea endosporilor în sporangiu

a. central la g. Bacillus; b.- central; c.-subterminal; d.-terminal la g. Clostridium

48
 Structura endosporului. Pe baza examinării sporilor şi a
secţiunilor ultrafine la microscopul electronic, s-a ajuns la concluzia că
sporul matur este alcătuit din mai multe părţi.
1. Sporoplasma. Este sâmburele sporului, constituit din
citoplasmă şi un nucleoid situat periferic. intens refringentă şi greu
colorabilă.
2. Membrana citoplasmatică a sporului-înconjoară
sporoplasma.
3. Cortexul. Este o membrană care înveleşte membrana
citoplasmatică a sporului. Cortexul este mai puţin dens decât învelişul
sporal de aceea el se colorează prin aplicarea unei coloraţii simple.
4. Învelişul sporal. Înconjoară cortexul are două straturi: un
strat intern, rigid, numit intină şi un strat extern, elastic, numit extină.
Stratul extern este dinţat spre exterior la Bac. polymyxa şi lipsit de
ornamentaţii la Bac. megaterium. La Bac. subtilis, între intină şi extină
se găseşte un strat lamelar format din 5 – 8 lamele concentrice. La Bac.
cereus, învelişul sporal cuprinde una sau două lamele distincte, incluse
într-un strat puţin dens.
5. Exosporiul. La unele bacterii (Bac. polymyxa, Bac.
cereus, Cl. pasteurianum), sporul este învelit de un exosporiu
asemănător unei capsule.

Formarea sporului. Se desfăsoară în 7 faze.

În faza I, are loc o reorganizare nucleară: nucleoizii, pe care
sporangiul îi conţine, fuzionează formând un nucleoid lung.
În faza a II-a, începe formarea unui sept transversal prin
învaginarea membranei citoplasmatice, dar nu şi a peretelui celular.
Septul transversal porneşte din două puncte opuse ale membranei
citoplasmatice a sporangiului. La formarea septului participă
mezozomii.
În faza a III-a, nucleoidul lung se rupe în două părţi, o parte se
localizează la unul din polii sporangiului şi devine nucleoidul
viitorului spor. Acest nucleoid este înconjurat cu citoplasmă şi de
septul transversal complet care a rezultat din creşterea şi apoi
fuzionarea membranei citoplasmatice învaginate în două puncte. Apare
astfel formaţia numită prespor care are întotdeauna poziţie terminală
şi se colorează uşor, fiind astfel evidenţiabil la microscopul fotonic.
Septul transversal separă presporul de restul celulei sporangiului.
Presporul este un protoplast în interiorul unei celule.

49
 În faza a IV-a, restul celulei sporangiului înglobează presporul:
membrana citoplasmatică a sporangiului pătrunde la periferia septului
transversal între sept şi peretele celular al sporangiului şi treptat
înconjoară presporul. Ca rezultat al înglobării, presporul apare învelit
de două membrane citoplasmatice ( membrana internă şi cea externă ).
În faza a V –a, apare cortextul datorită depunerii materialului cortical
între membrana internă şi cea externă a presporului. Totodată, are loc
dispariţia mezozomilor
În fazele următoare, presporul se transformă în spor matur
( maturizare ), se formează învelişul sporal, formează exosporiul.
Paralel, creşte refringenţa sporului şi se micşorează permeabilitatea,
colorabilitatea şi conţinutul în apă. El apare în poziţia caracteristică
( terminală, subterminală sau centrală )iar în final se eliberează ca spor
matur în urma lizei părţii reziduale a sporangiului.
La Bac. thuringiensis, formarea presporului este însoţită de
apariţia în citoplasma sporangiului a unei incluzii cristaline de natură
proteică , toxice pentru larvele lepidopterelor.

Compoziţia chimică a sporilor se deosebeşte atât din punct de

vedere cantitativ cât şi calitativ de compoziţia celulelor vegetative.
 ADN din spori reprezintă în medie 50 % din cantitatea existentă
în celulele vegetative.
 Cantitatea totală a apei este mai mică în spori şi ea se găseşte mai
ales în stare legată. Starea legată a apei constitue una din cauzele
termorezistenţei şi activităţii fiziologice scăzute a sporilor, deoarece
coagularea proteinelor sub acţiunea căldurii şi activitatea fiziologică
necesită apă liberă.
 În spori, Ca şi Mg se găsesc în cantităţi mai mari, iar K şi P în
cantităţi mai mici decât în celulele vegetative. Calciul contribuie la
termorezistenţa sporilor, deoarece sporii, care s-au format din celulele
cultivate pe medii deficitare în Ca, sunt mai puţin termorezistenţi în
comparaţie cu sporii formaţi pe medii bogate în Ca.
 Sporii sunt relativ bogaţi în lipide, care de asemenea trebuie să
joace un rol în termorezistenţa sporilor, deoarece sporii, care s-au
format pe mediile la care s-a adăugat acid oleic, sunt mai
termorezistenţi.
 Sporii (endosporii ) conţin acid dipicolinic în cantităţi mari ( 5 –
15 % din greutatea uscată ) el fiind inexistent în celulele vegetative,
fiind responsabil se pare de termorezistenţa sporilor.

50
  Proteinele sporale se caracterizează prin bogăţia legăturilor
disulfurice ( -S-S-) care de asemenea intervin în termorezistenţa
sporilor.

Evidenţierea a endosporului se poate face prin două metode:

a. Metoda directă (morfologică). În preparatele native, sporul
apare ca o formaţiune ovală sau sferică refringentă având o afinitate
scăzută pentru coloranţi, prin aplicarea colorărilor uzuale se colorează
relativ bine numai învelişul sporului, sporoplasma colorându-se foarte
slab. Sporii pot fi coloraţi intens numai după tratarea lor cu substanţe
corosive (acid cromic, acid clorhidric) sau atunci când, pentru
colorare, se folosesc coloranţi bazici în soluţii concentrate sau/şi
încălzite. După colorare, sporii reţin colorantul, neputând fi decoloraţi
cu acizi diluaţi care decolorează celula vegetativă. Rezistenţa sporilor
la colorare şi apoi la decolorare se explică prin permeabilitatea scăzută
a învelişului sporal şi prin densitatea ridicată a sporoplasmei.
b. Metoda indirectă ( fiziologică ). Dacă cultura unei bacterii
sporulate se încălzeşte la o temperatură mai ridicată cu 10 – 15C
decât temperatura maximă de creştere (pasteurizare ), atunci celulele
vegetative se distrug, iar sporii, fiind termorezistenţi, rămân viabili
Prin însămânţare pe un mediu nutritiv steril, din fiecare spor se va
forma o colonie.

Germinarea sporului. În condiţii favorabile, sporul

germinează, dând naştere la o celulă vegetativă. Înainte de toate, are
loc gomflarea sporului care se datoreşte creşterii permeabilităţii,
absorbţiei de apă, precum şi unor procese de sinteze, legate de
reactivarea enzimelor şi de apariţia mezozomilor. Sporul umflat
elimină în mediu calciu, acid dipicolinic şi unele peptide. El este mai
puţin dens, refringent, rezistent, dar mai colorabil decât sporul în
repaus. În continuare, se produce ruptura învelişului sporal şi
degajarea celulei vegetative.
Dintr-un endospor se formează o singură celulă vegetativă.
Rareori se poate observa apariţia a două celule, probabil din cauză că
celula vegetativă nou formată s-a divizat înainte de a părăsi complet
învelişul sporal.
Sporangiul care a început să sporuleze nu mai poate reveni la
celulă vegetativă.
De asemenea sporul care a început să germineze nu revine
niciodată la starea de spor.

51