CURSUL 03-04

EPISTOLELE PASTORALE
Cele trei epistole adresate de Sf. Ap. Pavel ucenicilor săi, Timotei şi Tit alcătuiesc cel mai
omogen grup de scrisori pauline. De la mijlocul sec. 18 poartă denumirea de epistolele pastorale.
Această denumire corespunde întru totul caracterului lor de scrisori adresate unor conducători
bisericeşti (episcopi): lui Timotei la Efes (cf. I Tim. 1, 3) şi lui Tit în Creta (cf. Tit 1,5), cu scopul
de a-i ajuta să-şi îndeplinească în mod exemplar atribuţiile lor pastorale.
Însemnătatea lor este considerabilă. Ceea ce se spune în ele, referitor la:
- condiţiile de admitere în cler,
- conducerea religios-morală a obştii drept credincioase,
- atitudinea creştinească față de eretici, depăşesc limitele epocii în care au fost scrise,
rămânând permanent valabile pentru toţi slujitorii sfintelor altare până la sfârşitul veacurilor.
Însemnătatea lor creşte dacă luăm în considerare faptul că epistolele pastorale sunt ultimele
scrisori ale Apostolului neamurilor: Epistola a II-a către Timotei poate fi socotită drept
testamentul său. Dat fiind unitatea dintre ele, noţiunile introductive, referitoare la autorul şi
autenticitatea acestor epistole vor fi expuse împreună.
Autorul epistolelor pastorale este Sf. Ap. Pavel

Argumente interne. Rezultă acest lucru în primul rând din faptul că numele Apostolului
apare ca de obicei în primul verset al epistolelor (I Tim. 1 , 1 ; II Tim. 1, 1; Tit 1, 1); din stilul
care este paulin, din problematica dezvoltată, care este paulină şi din informaţiile referitoare la
viaţa şi activitatea Sf. Ap. Pavel, care concordă cu cele din Fapte (îndeosebi cu cele de la cap. 16,
unde se vorbeşte despre colaborarea lui Pavel cu cei doi ucenici ai săi).

Argumente externe. Din aceste epistole s-au inspirat Părinţii Apostolici şi scriitorii
bisericeşti din primele veacuri, unii precizând, iar alţii nu, sursa utilizată. De exemplu:
- Sf. Clement Romanul, în Epistola sa I către cor. (29), unde dă îndemnul „să ne
apropiem de Mântuitorul cu suflet sfânt, ridicând mâini curate şi nepătate către el”, s-a inspirat
din I Tim. 2, 8 unde se spune: „Voiesc, deci, ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini
curate”;
- Sf. Policarp al Smirnei, în Epistola către filip. (4), spunând că „iubirea de argint este
începutul tuturor relelor”, se inspiră din I Tim. 6, 7, 10. Sau spunând în aceeaşi epistolă (XII)
„Rugaţi-vă pentru toţi sfinţii. Rugaţi-vă pentru dregători şi căpetenii”, se inspiră din Epistola I
către Timotei (2, 1- 2).
- Autorul Epistolei către Diognet (11), vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu,
citează aproape cuvânt cu cuvânt din Ep. I către Tim. (3, 16), când zice: „Cei credincioşi au
cunoscut tainele Tatălui... (Cuvântul) de poporul său a fost dispreţuit, de Apostoli propovăduit, de neamuri
primit prin credinţă”.

1
 - Autorul Epistolei Sf. Barnaba, inspirându-se din Ep. I către Tim. (4, 1) spune că Fiul lui
Dumnezeu, deşi e Domn, El va judeca pe vii şi pe morţi.
Între autorii care s-au inspirat din aceste epistole, mai putem aminti pe Sf. Ignatie
Teoforul, apologeţii Teofil al Antiohiei şi Sf. Justin Martirul şi Filozoful.
În a doua jumătate a sec. II, mărturiile favorabile autenticităţii lor se transformă din
simple aluzii, sau asemănări de texte, în afirmaţii pozitive ale sursei lor pauline. Fragmentul
Muratori este categoric în această privinţă, pomenind şi punând pe seama Sf. Ap. Pavel, pe toate
cele trei epistole pastorale. Clement Alexandrinul, Irineu, Tertulian, Origen, Ipolit, Fer. Ieronim,
Sf. Atanasie, Sf. Grigore de Nazianz sporesc numărul aderenţilor originii pauline a epistolelor
pastorale. Eusebiu al Cezareii, exprimând punctul de vedere unanim al precursorilor şi
contemporanilor săi, le-a orânduit pe toate trei, fără ezitare, în categoria scrisorilor όμολογούμενα
(a căror autenticitate este recunoscută).
În sfârşit aceste trei epistole figurează ca scrisori pauline în traducerile Sf. Scripturi din
sec. II: siriacă (Vetus Syra) şi latină (Itala şi ulterior Vulgata). Numai ereziarhii: Marcion şi
Vasilide, şi în parte Taţian Asirianul, care contestau autenticitatea epistolelor către Tirnotei, dar
au recunoscut-o celei către Tit - au făcut notă discordantă în unanimitatea de vederi a epocii
patristice, pentru că aceste epistole condamnau cu anticipaţie erorile lor de credinţă.
În general se poate spune că Ep. I către Timotei continuă să fie cea mai suspectată în
comparaţie cu celelalte două epistole pastorale, în ce priveşte obârşia ei paulină. Pe de altă parte,
aripa extremistă a criticii protestante, din care nu fac parte nume de prestigiu, obişnuieşte să
admită în textul actual al epistolelor pastorale anumite fragmente autentice, pe care mai târziu le-
ar fi amplificat un anonim dornic să-şi acopere ideile cu autoritate apostolică. Dar trierea acestor
pretinse «fragmente autentice», fiecare critic o face după cum crede.
Obiecţiunile împotriva autenticităţii epistolelor pastorale sunt legate de stilul, limba și
conținutul lor:
- Se spune că stilul acestor epistole ar fi monoton, deosebit de stilul paulin, vioi, de stilul
luptătorului creştin, presărat cu tot felul de argumente: biblice, istorice şi logice.
Într-adevăr, zic teologii ortodocşi, stilul epistolelor pastorale este domol, cu întreruperi de
idei şi nu mai are vigoarea epistolelor mari pauline. Dar ceea ce au pierdut din punct de vedere
estetic-literar, au câştigat sub raportul demnităţii expunerii. Stilul acestor epistole este stilul
Apostolului aflat la apusul ostenelilor sale misionare. Dealtfel, el însuşi, în Ep. către Filimon (9)
se numea «bătrân» şi se preocupa mai puţin de stilul epistolelor sale şi mai mult de problema
asigurării continuităţii operei sale apostolice, a consolidării şi dezvoltării ei.
- Referitor la vocabular, se obiectează că el conţine un procent ridicat de cuvinte noi,
inexistente în celelalte scrisori pauline (άπαξ λεγόμενα), precum şi multe latinisme.
Într-adevăr, epistolele pastorale conţin numeroase expresii proprii (285 απαξ
λεγόμενα), dar faptul acesta nu reprezintă un fenomen deosebit: Romani numără 111 termeni
proprii; II Cor., deşi mai scurtă, are 186; Galateni 54, iar Filimon 6. Într-adevăr, aceste epistole
cuprind cele mai multe «apax legomena» din toate epistolele pauline. Expresiile şi termenii
particulari ai acestor grupe de epistole corespund stărilor religioase şi morale pe care le presupun

2
ele. Stări noi de lucru necesită un nou vocabular.
În epistolele pastorale n-o să mai întâlnim cuvinte des întrebuinţate în celelalte scrieri
pauline - άκροβιστία, άκαθαπσία, μωρία etc. deoarece toate aceste se referă la situaţii
clarificate, în polemica, isprăvită acum, cu iudaizanţii. Procentul de cuvinte proprii epistolelor
pastorale încetează însă să mai pară impresionant, dacă luăm în considerare următoarele
amănunte :
- mai mult de 1/3 din apax legomenele epistolelor pastorate sunt cuvinte compuse sau
derivate din alte cuvinte, pe care le regăsim în celelalte epistole pauline;
- apoi, 180 apax legomena din totalul de 285 se află în Septuaginta, ceea ce înseamnă
că Sf. Ap. Pavel nu le putea ignora.
Acest «argument» constituie mai curând o probă de autenticitate, decât invers. Pentru că,
dacă epistolele pastorale ar fi opera unui falsificator, acesta s-ar fi ferit să folosească în textele
lor cuvinte şi expresii necunoscute epistolelor pauline admise îndeobşte ca autentice.
Prezenţa cuvintelor latine (latinismelor) în vocabularul epistolelor pastorale este absolul
explicabilă. Latina este limba poporului conducător în imperiu. În problemele de administraţie şi
organizaţie, prin firea lucrurilor, termenii tehnici erau furnizaţi de ea. Nimic surprinzător deci în
faptul că epistolele pastorale - cu preocupări de această natură - înglobează o serie de latinisme.
În afară de aceasta, prezenţa îndelungată la Roma a Sf. Apostol, prin contactul cu mediul în care
era obligat să zăbovească mai mult decât ar fi dorit, oferă un supliment de explicaţie, în această
privinţă.
Obiecţiuni referitoare la conţinutul epistolelor
1. Adversarii autenticităţii epistolelor pastorale susţin că ele ar fi posterioare
veacului apostolic - aşadar nepauline - deoarece combat gnosticismul. Precizăm însă, că nu este
unitate de păreri asupra sistemului gnostic combătut. Unii se gândesc la marcioniţi, alţii la
valentinieni, alţii la ofiți sau ebioniți.
Obiecţia aceasta porneşte de la presupunerea că gnosticismul ar fi apărut abia în sec. II, ceea
ce este eronat. Gnosticismul, ca apariţie istorică, este anterior erei creştine. Germenii lui se află
în religiile şi sistemele filozofice ale Greciei, Persiei, Indiei, Chinei, Egiptului şi Feniciei. Platon
şi Zoroastru, Vedele şi literatura religioasă budistă, Filon, neoplatonicii şi cabala iudaică includ
elemente caracteristice ale acestei gândiri cu multe forme.
Simon Magul, declarat „pater omnium haereticorum” (Sf. Irineu: Adversus Haereses, II,
praef.), este întâiul gnostic înfruntat şi înfrânt de propovăduirea religiei adevărate. El se declara:
„puterea lui Dumnezeu cea mare” (F. Ap. 8,10), denumire specific gnostică.
Ereticii vizaţi de Epistola către coloseni, a cărei autenticitate este mai presus de orice
discuţie, prezintă şi ei caracterele unui amestec ciudat de elemente gnostice şi iudaice. Amestecul
acesta s-a desăvârşit în Asia Mică, locul de întâlnire al celor două concepţii religioase filozofice.
Stările pe care le au în vedere epistolele pastorale privesc Bisericile creştine din aceea regiune.
Este clar că ele combat acelaşi sincretism iudeo-gnostic, desigur, intrat într-o fază de dezvoltare
mai avansată decât cea vizată în Epistola către coloseni.
2. Se susţine că organizarea bisericească despre care vorbesc ele, ar fi apărut
abia în sec. II d.Hr. Aceste scrieri ar fi, prin urmare, de dată posterioară veacului apostolic.
3
 Obiecţia aceasta - cum preciza V. Gheorghiu - este dictată de antagonismul pe care
cercurile protestante „îl poartă încă şi azi faţă de Biserica romano-catolică, de care s-au
desfăcut, iar pe de altă parte de tendinţa de a-şi putea cât mai bine justifica organizarea lor
prezentă bisericească”. Realitățile istorice dezmint pe întregime susţinerile criticilor protestanţi,
după care epistolele pastorale ar constitui o încercare de a investi în chip fraudulos episcopatul
monarhic cu proveniență apostolică.
Cărţile Noului Testament dovedesc că problema organizării bisericeşti pe baze ierarhice
intrase în preocupările propovăduitorilor autorizaţi ai Evangheliei, deodată cu începuturile
răspândirii creştinismului în lumea greco-romană. La înapoierea din prima călătorie misionară,
Sf. Ap. Pavel şi Varnava au hirotonit preoţi pentru tinerele Biserici locale din Licaonia şi Pisidia
(Fapte 14, 23). În I Cor. 12, 28, Sf. Ap. Pavel aminteşte de o întreagă ierarhie bisericească, de
Dumnezeu voită şi instituită, iar în Rom. 12, 8, vorbeşte despre întâistătătorul (προϊστάμενος)
bisericesc ca despre ceva de la sine înţeles. În Filip. 1,1 sunt salutaţi în mod special preoţii
(numiţi şi «episcopi») şi diaconii acestei Biserici macedonene.
Nu se putea vorbi, însă, la vremea aceea, de trepte ierarhice strict diferenţiate ca atribuții și
denumiri, în sensul în care apar ele la Sf. Ignatie Teoforul (Ep. către Policarp, VI). Termenii
έπίσκοπος şi πρεσβυτερος continuă să fie sinonimi în epistolele pastorale (compară l Tim. 5,
17 cu 3, 2; apoi Tit 1, 5 cu 1, 7), ca şi în Fapte 20, 17 („trimiţând din Milet la Efes, a chemat pe
presbiterii Bisericii”) şi 20, 8 (cărora le-a spus: „Luaţi aminte de voi şi de toată turma, întru care Duhui
Sfânt v-a pus pe voi episcopi”) şi ca în Filip. 1, 1 (unde episcopii sunt episcopi-presbiteri ai Bisericii
din Filipi). Amănuntele acestea constituie o dovadă elocventă despre obârșia pre-ignatiană a
epistolelor pastorale.
Privind sub raportul problemelor de organizare bisericească pe care le iau în considerare,
aceste epistole înfăţişează aceeaşi situaţie ca și scrierile noutestamentare anterioare. Nouă este, în
ele, numai orânduirea lui Timotei şi Tit ca întâistăiători (episcopi) ai Bisericilor din Efes și Creta.
În plus, ar fi fost cu neputinţă de conceput ca Sfinţii Părinţi ai Bisericii patristice, să fi
tolerat fără să sancționeze, circulaţia unei apologii frauduloase a episcopatului monarhic, dacă
Pastoralele ar fi fost opera unui falsificator!

Dar, dincolo de faptul că toate trei poartă la început numele Sf. Ap. Pavel şi că
împărtăşesc fidel concepţiile lui cunoscute din scrierile acceptate ca autentice, asupra tuturor
problemelor ce le dezbat, epistolele pastorale îşi afirmă viguros neîndoielnica lor paternitate
paulină printr-o serie de amănunte inedite cu neputinţă de atribuit imaginaţiei unui falsificator,
oricât de inventivă ar fi fost ea.
Lui Timotei i se recomandă să bea câte puţin vin, ca să se întărească trupeşte (cf. I Tim. 5,
23). În ipoteza că epistolele pastorale ar fi fost plăsmuite în sec. II, rezultă că sfatul acesta i se dă
unui... mort.
În epistolele pastorale sunt amintite multe nume de creştini, care apar aici pentru întâia şi
ultima dată în Noul Testament: Imeneu (I Tim. 20; II Tim. 2, 17); Filet şi Hermonen (II Tim. 50,
15), Loida şi Eunice (II Tim. 1, 5), Onisifor şi casa lui (II Tim. 4, 10, 13, 21), Artemas şi Zenas
(Tit. 3, 12, ş.u.). Alţii, deşi cunoscuţi din Epistolele anterioare, apar în situaţii noi şi în funcţii
4
noi. În Col. 4, 14 şi Filim. 24, Dimas este colaborator al Sf. Ap. Pavel, alături de Sf. Luca; în II
Tim. 4, 10, este descris cu amărăciune ca nestatornic.
Tihic, altădată curier paulin pentru Bisericile Asiei Mici (cf. Efes. 6,21 ș.u.; Col. 4,7 ș.u.)
este pe punctul de a fi trimis în Creta (cf. Tit 3, 12). Despre cunoscutul retor alexandrin Apollo,
activ după încreştinarea la Efes și în Corint (cf. F.Ap. 13,24; 19,1; I Cor. 1,12; 3,4-6, 22; 4, 6;
16,12), aflăm din Tit 3,13 că apare în Creta alături de Zenas.
În sfârşit, cum ar fi cutezat un falsificator să inventeze amănuntul strict personal din II
Tim. 4, 13 - unde Sf. Apostol Pavel îi cere lui Timotei să-i aducă mantaua (τόν φαιλόνην) şi
cărţile, mai ales pe cele de piele (pergamentele) lăsate de Carp, în Troia - înfruntând primejdia
reală de a se vedea demascat fără cruţare? Un falsificator n-ar fi menţionat apoi atâtea nume noi,
ci ar fi vorbit despre cele cunoscute din celelalte epistole pauline.
Epistolele pastorale sunt, deci, scrieri pauline - ultimele scrieri ale apostolului neamurilor.
Cu Ep. II Timotei, opera misionară a celui mai neobosit şi mai destoinic dintre propovăduitorii
Evanghelici ai lui Hristos, se încheia aşa cum şi-a dorit: în apoteoza participării la Patimile
Mântuitorului (cf. Filip. 1,21 şi Col. 1,24).

A. Destinatarul Epistolelor I și II către Timotei.

Locul de proveniență a lui Timotei, cel mai de seamă dintre numeroşii colaboratori ai Sf.
Ap. Pavel, era Listra, în Licaonia. Timotei se trăgea dintr-o familie mixtă: tatăl său era grec, iar
mama sa evreică (Fapte 16, 1); din II Tim. 1, 5, cunoaştem şi numele ei: Eunice. Împreună cu
bunica lui Timotei, Loida, ea a îmbrăţişat de timpuriu credinţa creştină. Nimic nu ne împiedică să
presupunem că duhul Evangheliei s-a sălăşluit şi în sufletul tatălui lui Timotei. Elinii, în general,
nu erau refractari creştinismului. El, cu atât mai puţin deoarece, ca soţ al unei evreice, cunoştea
monoteismul şi speranțele mesianice ale iudeilor. Faptul că Ap. Pavel nu-l asociază la omagiile
pe care le aduce zelului creştinesc al bunicii şi mamei lui Timotei (în II Tim. 1, 5), putem
presupune că tatăl lui Timotei murise prematur.
Convertirea lui Timotei la creștinism s-a făcut în cursul primei călătorii misionare a Sf. Ap.
Pavel, când acesta a predicat, împreună cu Varnava, în oraşul Listra. Evanghelistul Luca nu
precizează acest fapt (Fapte 14, 6 - 20, dar roadele lucrării sale misionare în această cetate
încurajează presupunerea că printre ucenicii care l-au ocrotit pe Sf. Ap. Pavel, după lapidare
(F.Ap. 14, 22), se aflau şi membrii acestei familii. Justeţea acestei deducţii este vădită de faptul
că autorul cărţii Fapte vorbeşte despre Timotei, în referatul privitor la a doua călătorie misionară
a Sf. Ap. Pavel, ca despre un ucenic vechi, convertit într-o ocazie anterioară.
Educaţia creştinească și-o datora, în primul rând, mamei si bunicii sale. În a doua
călătorie misionară, Sf. Ap. Pavel l-a luat de acasă ca însoţitor permanent al său, după ce în
prealabil l-a determinat să se circumcidă. Faptul că Timotei, fiu al unei evreice, nu fusese
circumcis, constituia un obstacol pentru misiunea sa între evrei. Făcând această excepţie de la
hotărârea sinodului apostolic din Ierusalim (cf. F.Ap. 15, 23, ş.u.) şi de la învăţătura sa, Sf. Ap.
Pavel asigură lui Timotei accesul în sinagogile în care avea să propovăduiască după aceea.
Aportul lui Timotei la înfiinţarea Bisericilor pauline a fost deosebit de preţios. Sf. Pavel,
neobositul Apostol, i-a încredinţat de la început misiuni pline de răspundere, iar el s-a achitat de
5
toate în chipul cel mai conştiincios și mai rodnic. După eliberarea Apostolului din prima
captivitate romană, Timotei a fost orânduit locţiitor apostolic (episcop) la Efes (cf. I Tim. 1, 3).
În timpul celei de a doua captivităţi romane, Pavel a voit să-l mai vadă o dată, înainte de a-şi da
viaţa pentru Hristos (cf. II Tim. 4, 9, 13).
Cât de mult îl preţuia Sf. Ap. Pavel şi de cât folos i-a fost tovărăşia acestui devotat
ucenic, ne-au arătat următoarele date :
- Apostolul neamurilor îl asociază de şase ori în adresele epistolelor sale (II Cor., Filip.,
Col., I - II Tes. şi Filim.);
- îi adresează două Epistole (I - II Tim.);
- este amintit nominal de 23 ori în Noul Testament; 17 din aceste menţiuni despre
ostenelile şi calităţile sale le face Sf. Ap. Pavel (Rom.16,21; I Cor. 4,17; 16,10; I Cor. 1,1,19;
Filip. 1,1; 2, 19 -23; Col. 1,1; I Tes. 1,1; 1,2,6; II Tes. 1,1; I Tim.1,2,18; 6,20; II Tim. 1,2; Filim.
1), iar restul de 6, Sf. Luca în F.Ap. (16,1; 17,14; 17,15; 18,5; 19,22; 20,4). Calificativele cu care
îl distinge Sf. Ap. Pavel sunt dintre cele mai călduroase : «fratele» (II Cor. 1,1; Col. 1,1; Filim.
1), aducătorul aminte de predica Apostolului (I Cor. 4,17), «simţirea» Apostolului (Filip. 2,19 -
23) ş.a.
Eusebiu de Cezareea (Istoria Bisericească) ne informează că după moartea Sf. Ap. Pavel,
Timotei a condus ca episcop Biserica din Efes. După o tradiţie, înregistrată de patriarhul Fotie, el
a fost ucis cu un ciomag pe vremea împăratului roman Domițian (81 - 95).
1. Motivele și scopul scrierii primei epistole către Timotei
Încă din primăvara anului 58, când Apostolul Pavel a convocat la Milet pe conducătorii
Bisericii din Efes, i-a averizat că «lupi răpitori» vor intra în Biserică şi nu vor cruţa turma lui
Hristos (Fapte 20, 29). Aceste previziuni s-au împlinit. Când revine în Efes, împreună cu
Timotei, după prima captivitatea romană, află că învăţătorii mincinoşi îşi făcuseră deja apariţia
aici. Pentru că Apostolul, mânat de zelul său misionar, nu putea zăbovi mult timp la Efes, iar
Timotei care rămânea aici era un om relativ tânăr (4, 12), Apostolul îi scrie această epistolă,
pentru a-i da îndrumări cum să procedeze în fiecare situaţie.
1. Timpul şi locul scrierii epistolei
Apostolul scrie epistola în timpul călătoriei pe care a făcut-o în Orient după eliberarea sa
din prima captivitate romană (anul 63). Din Roma a mers în Spania, apoi a revenit în Răsărit.
Itinerarul se poate stabili doar cu aproximaţie. Este sigur că a vizitat bisericile din Corint, Milet
(II Tim. 4, 20), Creta (Tit 1, 5), Efes (I Tim. 1, 3), Troa (II Tim. 4, 13), apoi a revenit în
Macedonia. Din Macedonia, probabil din Filipi, aproximativ la anul 65, scrie epistola I către
Timotei.
2. Cuprinsul
Epistola are o introducere: o parte cu cuprins practic-organizatoric; o parte parenetică şi epilogul.
Introducere (1, 1-2) aflăm numele autorului, al destinatarului şi salutarea.
Partea I (1. 3- 3. 16) are cuprins practic-organizatoric.
a) Apostolul îndeamnă pe Timotei să păstreze credinţa curată;
b) Să se îngrijească de cult

6
 c) Să aşeze conducători destoinici în Biserică.
Partea ll (4. 1-6,19) are cuprins moral-parenetic; îi dă sfaturi ucenicul său:
1. cum să lupte împotriva ereziilor
2. cum să se poarte faţă de diferitele clase de creştini: bătrâni, tineri, văduve, etc.
Epilogul (6. 20) cuprinde un ultim îndemn adresat lui Timotei de a se feri de eretici și
binecuvântarea finală obişnuită.

Interpretarea Epistolei I către Timotei

Cap. 1
1. Pavel, apostol al
lui Iisus Hristos, după
porunca lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru, şi a
lui Iisus Hristos, nădejdea
noastră,
Sf. Ap. Pavel şi-a scris numele în toate epistolele sale, în afară
de epistola adresată evreilor. Înscrierea numelui autorului la
începutul unei scrisori era în antichitate, un obicei curent (Fapte 23,
26). El se recomandă «apostol» nu spre ştiinţa lui Timotei, ci din
respect pentru această demnitate cinstitoare şi plină de răspundere şi,
mai ales, pentru motivul că destinatarul avea să se refere la
autoritatea dascălului său, în ciocnirile inevitatbile cu adversarii
dreptei credinţe. În sensul propriu, acest termen este rezervat în Noul
Testament, celor 12 Apostoli care îl primesc de la Mântuitorul Însuşi
(Lc. 6,13; cf. Mt.10,2; Mc. 3,14; Lc. 9,1; 22,14).

Apostolii sunt amintiţi, ultima oară, în Fapte, cînd, în cursul celei de a doua călătorii
misionare, Pavel, Sila şi Timotei, trecând prin cetăţi, aminteau Bisericilor să păzească învăţăturile
rânduite de Apostolii şi preoţii din Ierusalim (Fapte 16,4).
Calitatea aceasta este asumată și de Sf. Pavel care se numeşte pe sine „apostol al lui Hristos
Iisus, prin voia lui Dumnezeu” (I Cor.1,1; II Cor. 1,1; etc.), subliniind originea divină a apostolatului
său, care nu este cu nimic mai prejos faţă de cel al celor doisprezece (I Cor.9,1,5; 15,9).
În epistolele pastorale, temenul apostol se întâlneşte de 5 ori, fiind folosit numai în legătură
cu Sf. Pavel şi în lucrarea sa în Biserică (vezi şi I Tim.2,7; II Tim.1,1; 1,11; Tit. 1,1), punând în
relief chemarea acestuia la apostolat direct de Dumnezeu Tatăl şi de Mântuitorul Hristos.
Mântuitorul este cel ce l-a investit în această slujire a apostoliei (Fapte 9,15; Gal. 1,15;
Efes. 3,8), încredinţându-i mesajul mântuirii (Gal.1,12; II Tim. 4,17). Epistola aceasta este deci, o
scriere oficială, o scriere a unui apostol al lui Hristos în slujba Căruia autorul ei se află
necondiţionat, ca un sclav (Rom. 1,1; Tit 1,1; F.Ap. 22,10) aflat „în slujba Stăpânului său”.
Comentând expresia „după porunca lui Dumnezeu” Sf. Ioan Gură de Aur face trimitere la l
Cor. 9,16: „Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă că stă asupra mea datoria”. Făcând
precizarea că lucrarea se face „după porunca lui Dumnezeu”, Sf. Ap. Pavel atrage atenţia lui Timotei
că ce urmează nu sunt cuvinte omeneşti, ci cuvântul lui Dumnezeu.
Învăţătura că Dumnezeu a mântuit lumea prin aducerea la lumină şi prin propovăduirea
Evangheliei (I Cor.1,21), prin împăcarea omului cu Sine, „prin Hristos care ne-a dat slujirea
împăcării” (II Cor. 5, 13) este profund şi autentic paulină, căci Apostolul neamurilor zice: „Dumnezeu
era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuși” (II Cor. 5, 19). De observat și Efes 2, 4-8; cf. Evrei 2,10;
3,4-1. De aceea, Dumnezeu Tatăl poate fi numit în modul cel mai propriu Mântuitor.
Apostolul adaugă pronumele «nostru» pentru a sublinia faptul că Dumnezeu este
Mântuitorul creştinilor, spre deosebire de păgâni care considerau ca mântuitori ai lor, fie pe zei
(Zeus, Asclepios, Isis, Artemis), fie pe suverani, fie pe eroi. Porunca chemării la apostolat a fost
primită de Sfântul Pavel şi de la „Hristos Iisus, nădejdea noastră”. Apostolul subliniază că Hristos
7
este nădejdea noastră în opoziţie cu iudaizanţii care îşi puneau speranţa mântuirii în Lege şi în
ceremoniile mozaice. Fără Hristos, creştinii ar fi „ca şi ceilalţi care nu au nădejde” (I Tes. 4,13).
Nădejdea în Iisus Hristos este un semn distinctiv al creştinilor.
2. Lui Timotei, Timotei a fost cel mai apropiat ucenic şi colaborator al Ap.
adevărat fiu în credinţă: Pavel. Încă din prima epistolă scrisă de Pavel, Timotei este numit
Har, milă, pace, de la „fratele nostru” şi „împreună lucrător cu noi la Evanghelia lui Hristos” (l
Dumnezeu-Tatăl şi de la Tes. 3, 2; cf. Rom. 16, 21), iar în Epistola către filipeni Timotei este
Hristos Iisus, Domnul înfăţişat destinatarilor ca unul „care a slujit Evanghelia întocmai ca un
nostru. copil lângă tatăl său” (2, 22).
În primele două epistole pastorale, Timotei este prezentat ca autentic fiu spiritual, „întru
credinţă”, al Apostolului neamurilor (I Tim.1,18; II Tim.1,2). Dar cea mai desăvârşită formulare a
deosebitei aprecieri a Sf. Ap. Pavel privind pe Timotei este cea din această parte introductivă a
primei epistole pe care i-o adresează.
Termenul cu care-l caracterizează pe Timotei, acela de γνήσιος are mai multe sensuri:
înseamnă adevărat, autentic, legitim, iar atunci când caracterizează o persoană înseamnă
”adevărat”, ”iubit”, ”unic”. Toate aceste sensuri sunt adecvate pentru a caracteriza poziţia lui
Timotei faţă de Sf. Ap. Pavel, părintele său spiritual, ca şi dreptul primului episcop al Efesului de a
fi interpret autorizat al învăţăturii apostolice pe care a primit-o în mod nemijlocit de la Sf. Pavel (II
Tim.2,1).
Timotei este fiul întru credinţă al lui Pavel. Substantivul fiu, indică o filiaţie de natură
spirituală, dar şi pe aceea de ucenicie în deprinderea dreptei învăţături, deoarece, spune Teofilact,
„nu natura, ci credinţa l-a făcut (pe Timotei) fiu, căci crezând în dumnezeiasca propovăduire, s-a
învrednicit a numi tată pe dumnezeescul Apostol”.
Prin conceptul de «credinţă» trebuie să înţelegem totalitatea învătăturii creştine pe care
timp de aproape 20 de ani Timotei a învăţat-o de la Apostolul neamurilor. Expresia „adevăratului
fiu întru credinţă” trebuie înţeleasă, deci, ca o acreditare oficială, prin epistolă, a lui Timotei, în
funcţiunea sa de înalt cârmuitor bisericesc al creştinilor din Efes.
Grija deosebită pe care Ap. Pavel i-o poartă se vădeşte şi din cordialitatea salutării: „Har,
milă şi pace de la Dumnezeu”. De obicei, în epistolele pauline, salutarea cuprinde următoarea
exprimare: „har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Rom.
1,7; I Cor.1,3; Π Cor.1,2; Gal.1,3; Efes.1,2; II Tes.1,2; Film. 3).
Salutarea grecească χαίρεiv este o urare de bucurie. Sf. Ap. Pavel a înlocuit această formulă
de politeţe prin termenul χάρις, har, care nu se găseşte în epistolografia antică necreştină şi nici în
cea ebraică. Harul, în sens biblic, este un dar, o favoare, expresia dragostei lui Dumnezeu (I Tim.1,
14; II Tim.1, 9; I Cor.2, 12).
Termenul milă este în bună măsură sinonim cu har pentru un israelit (II Cor.4,1; Evrei
4,16), dar accentuează caracterul său de dar şi eficienţa unei bunăvoinţe arătată faţă de cei păcătoşi
(I Tim. 1,13; Tit 3,15; Rom.11,32) îndeosebi sub forma iertării (Efes 2,14).
Pacea ειρήνη, este echivalentul termenului ebraic şalom (cf. Mc.10,12) şi componenţa
mântuirii mesianice (Is. 2,3, Mih. 4,3; Zah. 9,9 ş.a.). În consecinţă, toţi cei ce sunt în Hristos (I Ptr.
5, 14) şi au primit Evanghelia păcii (Efes 6, 15) trăiesc în pace (I Cor. 7, 15; Filip. 4, 7; II Tes. 3,
16), urmează pacea (II Tim. 2, 22), o păstrează ca pe un odor de mare preţ (Col. 3, 15).
3. Când am plecat în Apostolul îndeamnă pe Timotei să ferească cuvântul
Macedonia, te-am Evangheliei de falsele învăţături (1, 3-7), ceea ce devine o poruncă
îndemnat să rămâi în adresată oricărui membru al ierarhiei bisericești.
Efes, ca să porunceşti Rezultă că Ap. Pavel şi Timotei fuseseră cu puţin timp înainte

8
unora să nu înveţe o altă
învăţătură,
4. Nici să ia aminte la
basme şi la nesfârşite
înşirări de neamuri, care
aduc mai degrabă certuri,
decât lucrarea mântuitoare
a lui Dumnezeu, cea întru
credinţă;
5. Iar ţinta poruncii
este dragostea din inimă
curată, din cuget bun şi din
credinţă nefăţarnică,
6. De la care unii
rătăcind s-au întors spre
deşartă vorbire,
7. Voind să fie
învăţători ai Legii, dar
neînţelegând nici cele ce
spun, nici cele pentru care
dau adeverire.
împreună la Efes. Rezultă, apoi, că aici apăruseră deja tendinţe de
îndepărtare de la dreapta învăţătură. Termenul ”basm”, ”mit”, are
sens atemporal, antiistoric, în afara timpului concret al istoriei, pe
când evenimentele mântuitoare din viaţa şi lucrarea lui Iisus se petrec
„la plinirea vremii” în istorie, în timp. De aceea, mitul este
fundamental opus adevărului evangheliei (I Tim. 4,6; II Tim 4,4).
În epistola către Tit (1, 14), basmele sunt caracterizate ca
„iudaice”, iar „genealogiile” sunt amintite, în aceeași epistolă (3, 9),
într-un context care argumentează susținerea că și acestea îşi au
obârşia în mediul iudaic și în literatura talmudică. De aceea, în cei
care luau aminte la basme şi genealogii, trebuie văzuţi unii iudeo-
creştini din Efes care erau, în acelaşi timp, familiarizaţi cu ideile
religioase şi filozofice ale antichitătii lor.
„Basmele, spune Teodoret de Cyr, numeşte nu învăţătura
Legii, ci interpretarea iudaică, pe care ei o numesc Mişna”. Aceste
basme iudaice sau imaginate în legătură cu istoria biblică, glosând,
de exemplu, viaţa patriarhilor, interpretând alegoric, sau tipic faptele,
sau gesturile lor, sau istorisirea creaţiei. Între aceste scrieri cu
conţinut mitologic, dar care pornesc de la unele istorisiri din cărţile
canonice ale Vechiului Testament se numără Cartea jubileelor,
Ridicarea lui Moise la cer, Tratamentele celor 12 patriarhi,
Apocalipsa lui Baruh, ș.a.

În orice caz, «basmele/miturile» de care vorbeşte aici Sf. Ap. Pavel, nu sunt inspirate din
mitologia păgână, din speculaţiile gnostice şi nici din istorisirile apocrife asupra vieţii lui Iisus, ci
sunt legende rabinice, povestiri iudaice hagadiste. Asemenea legende sunt întâlnite şi în literatura
sectei de la Qumram.
Este lesne de înţeles că asemenea «cercetări» erau menite să impresioneze pe ceilalţi
creştini proveniţi dintre neamuri, care nu puteau să probeze o astfel de ascendenţă prin
genealogiile lor.
Se urmărea, în primul rând, o atragere a creştinilor spre sterile căutări şi discuţii şi apoi o
obţinere a unei pretinse întâietăţi a creştinilor proveniţi dintre iudei faţă de creştinii proveniţi dintre
păgâni. Dusă pe o perioadă mai lungă, o astfel de situaţie ar fi putut să ducă la împărţirea
creştinilor în două categorii: creştinii proveniţi dintre iudei şi cei proveniţi dintre neamuri. Este
evident că primii ar fi avut asigurată întâietatea asupra celor din urmă. Cu timpul s-ar fi creat o
adevărată aristocraţie genealogică, cu consecinţe greu previzibile pentru viitorul Bisericii. De
aceea, Sf. Ap. Pavel precizează că cei care merg pe un asemenea drum au pierdut ţinta care le
stătea în faţă, adică iubirea concretizată în fapte (Gal.5,6).
Aşa cum precizează Teodoret al Cyrului, pericolul vorbirilor deşarte, avut în vedere de Sf.
Ap. Pavel, nu vine din afară, ci din interiorul Bisericii, deoarece aceia care practicau asemenea
vorbiri inutile primiseră credinţa creştină, dar socoteau nebuneştile lor cugetări mai presus de
dumnezeieştile învăţături ale Sfintei Scripturi.
Pe unii ca aceştia Timotei este îndrumat să-i aducă la realitate, cu atât mai mult cu cât ei
continuau să fie, formal, membri ai Bisericii, să le arate că legea este bună, dacă este împlinită
conform cu scopul pentru care s-a dat. Împlinirea ei este posibilă, numai prin ascultarea
desăvârşită de Evanghelia lui Hristos, prin care Legea s-a împlinit. Ea nu are sens de a exista

9
pentru cel drept, pentru că acesta este călăuzit de Legea morală și de Evanghelie. Ea a fost dată
numai pentru cei robiţi patimilor (1,7-11).
8. Noi ştim că legea Rolul Legii (1, 8-11). Termenul νόμος desemnează Legea prin
este bună, dacă se excelenţă, Legea mozaică, dar mai ales Decalogul, pentru că notează
foloseşte cineva de ea Sf. Ioan Gură de Aur, Decalogul pune în lumină forţa şi frumuseţea
potrivit legii; ei morală. Legea a fost descoperită lui Moise în mod direct de
9. Ştiind aceasta, că Dumnezeu, care i-a dictat acestuia Decalogul (Ieş. 20, 22-23,33),
legea nu este pusă pentru partea principală a Legii mozaice. De aceea, Legea poate fi numită
cel drept, ci pentru cei fără «sfântă» (Rom.7,11). Rolul Legii înainte de venirea lui Hristos, era
de lege şi răzvrătiţi, pentru de a feri pe oameni de păcat (Gal. 3,23) şi, mai ales, de a-i călăuzi
necredincioşi şi păcătoşi, către Hristos (3, 24). Pentru că, Mântuitorul precizează: „Dacă aţi fi
pentru necuvioşi şi crezut lui Moise, mi-aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine, a scris acela” (In.
spurcaţi, pentru ucigaşii de 5, 46; cf. Lc. 24, 44; Col. 2, 17).
tată şi ucigaşii de mamă, Dar, căutând în Legea veche temeiuri pentru o altă învăţătură
pentru omorâtorii de decât cea propovăduită de Pavel şi Biserică, iudaizanţii făceau cale
oameni, întoarsă (cf.1, 6); «s-au întors» spre punctul de la care au venit,
10. Pentru desfrânaţi, situându-se pe o poziţie anacronică, lipsită de orizont şi de orice
pentru sodomiţi, pentru speranţă de mântuire. În această lipsă de perspectivă soteriologică în
vânzătorii de oameni, care se aflau iudaizanţii din Efes, era prezent un mare pericol pentru
pentru mincinoşi, pentru toţi aceia care luau aminte la aşa-zisele lor învăţături şi care, astfel, se
cei care jură strâmb şi îndepărtau de propovăduirea evanghelică mântuitoare.
pentru tot ce stă împotriva
învățăturii sănătoase,
11. După Evanghelia
slavei fericitului
Dumnezeu, cea
încredinţată mie.
12. Mulţumesc Celui Harul şi lucrarea apostoliei Sf. Pavel (1, 12-17). Apostolul
ce m-a întărit, lui Hristos mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bunăvoinţa ce i-a arătat. Era, într-
Iisus, Domnul nostru, că adevăr, un act de mare bunăvoinţă chemarea sa la apostolat pentru că
m-a socotit credincios şi el fusese înainte de convertire prigonitor la Bisericii. Chemarea lui nu
m-a pus să-I slujesc, era, însă, un act arbitrar. El a fost socotit credincios şi de aceea a fost
13. Pe mine, care mai rânduit spre slujire.
înainte huleam, prigoneam Într-adevăr, chiar înainte de convertire, Sf. Ap. Pavel a dovedit,
şi batjocoream. Totuşi am în sensul dreptăţii celei din Lege, că este „fără prihană” (Filip. 3,16) şi
fost miluit, căci în „plin de râvnă pentru Dumnezeu” (F.Ap. 22,3; cf. Gal. 1,14); Dumnezeu
necredinţa mea, am lucrat Care era și al părinţilor săi (F.Ap. 24,14), în slujba Căruia se
din neştiinţă. considera a fi chiar după convertire (F.Ap. 22,3; 22,24; II Tim.1,3).
14. Şi a prisosit foarte Dumnezeul părinţilor săi l-a ales mai înainte pentru a-L sluji (F.Ap.
harul Domnului nostru, 22, 14-15).
împreună cu credinţa şi cu Pentru această râvnă în slujirea lui Dumnezeu, Sf. Ap. Pavel a
dragostea cea întru Hristos fost socotit credincios; apoi, a fost miluit pentru că lucra din
Iisus. neştiinţă. Nestiinta lui devenise necredinţă (cf.Rom.4,20;11,20,23);
15. Vrednic de necredinţa despre care vorbeşte aici Sf. Ap. Pavel nu trebuie înţeleasă
credinţă şi de toată în mod absolut, ca o tăgăduire a existenţei lui Dumnezeu (l Tim.1,
primirea e cuvântul că 12), ci ca o stare de neacceptare a propovăduirii evanghelice.

10
Iisus Hristos a venit în
lume ca să mântuiască pe
cei păcătoşi, dintre care
cel dintâi sunt eu.
16. Şi tocmai pentru
aceea am fost miluit, ca
Iisus Hristos să arate mai
întâi în mine toată
îndelunga Sa răbdare, ca
pildă celor ce vor crede în
El, spre viaţa veşnică.
17. Iar Împăratul
veacurilor, Celui
nestricăcios, nevăzutului,
singurului Dumnezeu, fie
cinste şi slavă în vecii
vecilor. Amin!
18. Această poruncă îţi
încredinţez, fiule Timotei,
ca potrivit proorociilor
făcute mai înainte asupra
ta, să te lupţi lupta cea
bună, după cuvântul lor,
19. Având credinţă şi
cuget bun, pe care unii,
lepădându-le, au căzut din
credinţă;
20. Dintre aceştia sunt
Imeneu şi Alexandru, pe
care i-am dat satanei, ca să
se înveţe să nu hulească.
Dar, asupra lui „s-a revărsat din belşug harul Domnului”. Prin
aceste cuvinte se reia o idee des întâlnită la Sf. Ap. Pavel, că „acolo
unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Rom. 5, 20; 6, 1 şi 23; II Cor. 4,
15).
Fiecare dintre cei ce se împărtăşesc de roadele lucrării
mântuitoare a lui Hristos se consideră «cel dintâi» dintre cei păcătoşi.
Cuvintele Apostolului „dintre care cel dintâi sunt eu”, sunt expresia
unei adânci simţiri a lucrării harului care s-a revărsat asupra lui din
belşug; ele sunt puse aici pentru a se trage concluzia că de beneficiile
actului de milostenie de care s-a împărtăşit personal, se pot împărtăşi
toţi păcătoşii care se mântuiesc.
Este îngăduit să credem că Timotei a înţeles rostul acestor
evocări retrospective şi a procedat în consecinţă, avertizându-i pe
falşii învăţători esenieni să se îndrepte, chezăşuind iertare de la
Dumnezeu tuturor celor ce aveau să-i dea ascultare.
Timotei în faţa îndatoririlor ce-i revin (1, 18-20). Personal,
Timotei este îndemnat să se străduiască a fi la înălţimea profeţiilor
făcute mai înainte asupra persoanei sale. Referindu-se la aceste
cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur spunea că ele fac aluzie la alegerea lui
pentru preoţie. Îi aminteşte lui Timotei de alegerea şi hirotonia lui ca
şi când i-ar fi zis: „Dumnezeu te-a ales pe tine, el ţi-a încredinţat acest
har; nu ai fost ales cu vot omenesc. Deci că nu nesocotești alegerea lui
Dumnezeu”. Referindu-se la acelaşi text, Teofilact spunea:
„Demnitatea preoţiei fiind mare, cel ce urmează să o primească,
trebuie să fie arătat de Dumnezeu. De aceea, în vechime, preoţii erau
făcuţi după profeţie, adică de Duhul Sfânt, căci profeţia însemnează
şi vorbire despre cele prezente. În acest fel a fost chemat la
sacerdoțiu și Timotei”.
Ca să se lupte lupta cea bună, adică să arate ataşament
necondiţionat faţă de depozitul de credinţă revelată şi să aibă o viaţă
corespunzătoare curăţiei acestei credinţe. Suportul acestei lupte
trebuie să fie credinţa puternică şi cugetul cel bun - adică conştiinţa
curată; pentru că este şi o luptă rea, care sfârşeşte cu moartea
spirituală, este lupta pierdută a celor ce pierd credinţa şi nesocotesc
ordinea morală (Rom. 6,19; I Cor. 6, 9-10; Gal. 5,19). Imeneu şi
Alexandru, pe care Sf. Pavel i-a scos definitiv din rândurile
comunităţii bisericeşti, sunt dintre aceştia.
Imeneu pare să fie identic cu cel amintit la II Tim. 2,17; el
tăgăduia învierea obştească, zicând că „învierea s-a şi petrecut” (v.
18) și înţelegea învierea morţilor în sens spiritual, nu real. Alexandru
pare să fie identic cu „arămarul” amintit la II Tim. 4, 14, care i-a
făcut mult rău. Probabil că amândoi erau efeseni de obârşie.
Excomunicarea lor trebuie să se fi întâmplat înainte de plecarea Sf.
Pavel din Efes spre Macedonia. Au fost «dați satanei», adică scoși
11
 din Biserică. «Cel dat satanei», aşa cum spunea şi altă dată, după
informaţii păstrate în tradiţia bisericeasă, era lovit şi de neputinţe
trupeşti: de boli, paralizie, sau chiar de moarte fulgerătoare, cum a
fost cazul soţilor Anania şi Safira (Fapte 5,5,10). Această pedeapsă
drastică se aplica în Biserica primară numai nelegiuiţilor, cu
desăvârşire refractari mijloacelor comune de îndreptare şi aveau un
scop pedagogic.
Cap. 2 Caracterul universal al rugăciunii Bisericii (2, 1-2).
1. Vă îndemn deci, Necesitatea rugăciunilor de obşte derivă din valabilitatea universală a
înainte de toate, să faceţi răscumpărării omenirii prin jertfa Mântuitorului (I Tim. 2, 4).
cereri, rugăciuni, mijlociri, O menţiune aparte face din rugăciunea pentru împăraţi şi
mulţumiri, pentru toţi pentru cei din înalte dregătorii, având în vedere faptul că aceştia, deși
oamenii, păgâni la vremea aceea, sunt datori să asigure fiecărui cetăţean, deci
2. Pentru împăraţi şi şi creştinilor, o vieţuire stabilă, liniştită şi paşnică (II Tes. 3,12). Sf.
pentru toţi care sunt în Ioan Gură de Aur îi aseamănă pe aceştia cu nişte ”turnuri de
înalte dregătorii, ca să apărare”, care, respingând pe duşmani, pe cei ce se află înlăuntrul
petrecem viaţă paşnică şi cetăţii îi păstrează în pace.
liniştită întru toată Mântuitorul Hristos - unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi
cuvioşia şi buna-cuviinţă, oameni (2, 3-7); Unicitatea lui Dumnezeu este afirmată adesea în
3. Că acesta este mod categoric în Noul Testament ca şi în Vechiul Testament (Ieș. 5,
lucru bun şi primit înaintea 2-5; Deut. 5, 6-7; 6, 4-5). În evangheliile sinoptice unicitatea lui
lui Dumnezeu, Dumnezeu este afirmată de Mântuitorul în convorbiri pe care le are
Mântuitorul nostru, cu diferite persoane, care îi atribuie însuşiri proprii lui Dumnezeu
4. Care voieşte ca (Mt. 19,17; Mc. 10,18; Lc. 18,9). Este deosebit de frecvent afirmată
toţi oamenii să se învăţătura că este un singur Dumnezeu, Tată al tuturor oamenilor (In.
mântuiască şi la 8,41; Mt. 23,9; etc.); Dumnezeu este atât al iudeilor cât şi al
cunoştinţa adevărului să păgânilor (Rom.3, 29-30; 10, 12).
vină. Accentul principal cade însă aici pe cea de a doua afirmaţie a
5. Căci unul este versetului, pe afirmaţia că „Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni este
Dumnezeu, unul este şi Omul Hristos Iisus”. Termenul de Mijlocitor este folosit în Noul
Mijlocitorul între Testament numai de Sf. Pavel (Gal. 3, 19-20; I Tim. 2, 5; Evr. 8, 6; 9,
Dumnezeu şi oameni: 15;12, 24), aplicat de fiecare dată Mântuitorului. Acest termen
omul Hristos Iisus, exprimă aşa cum se întâmplă cu cele mai multe din apelativele lui
6. Care S-a dat pe Iisus, întreaga lucrare mântuitoare a Sa.
Sine preţ de Lucrarea de Mijlocitor a lui Iisus nu se reduce la slujirea
răscumpărare pentru arhierească prin care „cu Însuşi sângele Său a dobândit o veşnică
toţi, mărturia adusă la răscumpărare” (Evr. 9,12) şi prin biruinţa morţii (1 Cor. 15,56-57);
timpul său. El „este pururea viu ca să mijlocească” pentru cei ce se apropie „prin
7. Spre aceasta am El de Dumnezeu” (Evrei 7,25). „Hristos Cel ce a murit şi mai ales, Cel ce a
fost pus propovăduitor şi înviat, Care este de-a dreapta lui Dumnezeu ... mijloceşte pentru noi”
apostol (adevăr grăiesc în (Rom.8, 34).
Hristos, nu mint) - Precizarea Omul Hristos Iisus pune în evidenţă natura
învăţător neamurilor, în omenească a Mântuitorului Hristos (cf.Rom.6,25) care S-a făcut
credinţă şi adevăr. „asemenea oamenilor și la înfăţişare, aflându-se ca un om” (Filip.5,7; cf.
Rom. 3,3), vezi și (Evrei 2, 17-18). El este arhiereul care poate suferi cu
noi în slăbiciunile noastre, fiind asemenea nouă întru toate „afară de

12
 păcat” (Evr. 4,15; Col.1, 22; II Cor.5, 21).
Termenul şi ideea de «răscumpărare» face parte din teologia
Noului Testament privind mântuirea obiectivă. Oferirea Sa ca preţ de
răscumpărare este parte integrantă a slujirii preoţeşti a Mântuitorului,
adusă spre folosul oamenilor (Mt. 20,23; Mc. 10,45). Răscumpărarea
este echivalentă cu iertarea păcatelor (Col. 1,14; Efes. 1,7) cu
izbăvirea de toată fărădelegea (Tit 1,14) şi din viaţa cea deşartă (I Ptr.
1,18).
8. Vreau deci ca Ţinuta la rugăciune a bărbaţilor şi femeilor (2, 8-10).
bărbaţii să se roage în tot Apostolul rânduieşte, în continuare, chiar şi ţinuta la rugăciune.
locul, ridicând mâini Expresia în tot locul este tipic paulină (II Cor.2,14; I Tes.1,8; I
sfinte, fără de mânie şi Tim.2,8). Exegeza patristică remarcă faptul că Sf. Ap. Pavel vorbeşte
fără şovăire. în contrast cu rugăciunea iudaică, ce trebuia făcută numai în templu
(cf. In. 4, 20-21).
„Ridicând mâini sfinte” - accentul nu trebuie pus pe gestul ridicării mâinilor în timpul
rugăciunii, ci pe curăţia şi sfinţenia cugetului celui ce se roagă. Ridicarea mâinilor era o practică
frecventă pentru cei ce se rugau în Vechiul Testament. Astfel se ruga Moise (Ieş. 17, 11), Solomon
(3 Regi 8,22,54), etc. Expresia a ridica mâinile, sau ridicarea mâinilor, în Vechiul Testament,
este, de foarte multe ori, sinonimă cu a se ruga (Ps.27, 2; 65,5; 133,2; 140,2). Acest gest nu pare a
fi practicat, însă, de Mântuitorul care, rugându-se, Şi-a ridicat ochii la cer (In. 17,1).
Vorbind despre ridicarea mâinilor, Sf. Ap. Pavel se referă la această parte a corpului în sens
metaforic, deoarece mâinile, fiind organul prin care se aduc la îndeplinire gândurile omului, au
devenit simbol al fiinţei şi stării morale şi religioase a omului (Mt. 27,24; Iov 16,17; Is. 1,15; cf.
Mt.5,30; F.Ap. 2, 23; Iac. 4,8). Folosindu-se de această expresie, Pavel stabileşte o regula:
creştinul nu poate să vină la rugăciune în orice stare morală, ci într-una care-l face vrednic să se
înalţe către cel Atotştiutor prin rugăciune. Prin mâini sfinte înţelege starea dobândită de cel ce se
roagă prin păzirea legii morale şi prin curăţirea de toate faptele rele săvârşite, printr-o fortificare
spirituală cu ajutorul harului Sf. Duh, primit prin taina Sf. Botez.
Să fie fără mânie. Se impune ca acela care se roagă să fie în bune raporturi cu Dumnezeu,
dar şi cu semenii săi. Această condiţie îşi are sursa în Predica de pe Munte a Mântuitorului, care
interzice mânia împotriva semenului (Mt. 5, 22) şi condiţionează aducerea darurilor la altar de
împăcarea cu ceilalţi semeni (Mt. 5, 23-24), ceea ce presupune, deopotrivă, iertarea celor ce ne-au
greşit (Mt. 6,14-15).
Să fie fără îndoială, cu credinţă puternică după cuvântul Mântuitorului: „dacă veți avea
credință și nu vă veți îndoi și veți zice muntelui acestuia: ridică-te şi aruncă-te în mare, aşa va fi. Şi toate câte
veţi cere, rugându-vă cu credință le veţi primi” (Mt. 2l, 21- 22).
9. Asemenea şi femeile, în Pentru Sfântul Apostol femeile sunt egale cu bărbaţii. Acest
îmbrăcămintecuviincioasă, lucru rezultă din adverbul «asemenea» prin care trece la enumerarea
făcându-şi lor podoabă din îndatoririlor femeilor. Nu este prima dată când vorbeşte despre
sfială şi din cuminţenie, nu această egalitate. În alte împrejurări vorbeşte direct despre dispariţia
din păr împletit şi din aur, oricăror discriminări religioase dintre bărbat şi femeie „în Hristos
sau din mărgăritare, sau Iisus” (Gal.3, 28).
din veşminte de mult preţ; Apostolul nu mai repetă cuvântul «să se roage», însă, din
10. Ci, din fapte bune, context, rezultă că se continuă ideea rugăciunii. Şi ele sunt îndemnate
precum se cuvine unor să se roage în sfinţenie, fără mânie şi fără îndoială. Să se îmbrace „în
femei temătoare de îmbrăcăminte cuviincioasă, cu sfială şi cuminţenie”.

13
Dumnezeu.
Ţinuta vestimentară, aspectul exterior, poate fi uneori o oglindă a stării morale a cuiva și
devine o grijă, mai ales atunci când se merge la rugăciunea publică. Acesta este și motivul pentru
care Apostol stăruie asupra necesităţii păstrării de către femei a unei anumite atitudini în biserică.
„Tocmai de aceea, spune Sf. Ioan Gură de Aur, femeia necuviincios îmbrăcată în biserică, nu v-a
putea să-şi atingă ţinta pentru care a venit ... Nu poate cineva să verse lacrimi de pocăinţă şi să se
roage stăruitor, atunci când toate privirile sunt îndreptate asupra sa din princina îmbrăcăminţii
luxoase şi excentrice”.
„Nu cer păr împletit, aur, mărgăritare sau veşminte de mult preț”. Obiceiul de a-şi împleti
părul cu obiecte preţioase era des întâlnit în antichitate. Se pomeneşte în Vechiul Testament (Fac.
41,42; Jud. 8,26; Is. 3,18-23; etc). Efesul era unul dintre centrele cele mai cunoscute din antichitate
pentru arta rafinată a bijutierilor săi. Dimitrie, cel care a organizat răscoala împotriva Sf. Ap. Pavel
(Fapte 19, 26) era unul dintre ei.
Sf. Pavel nu este în general împotriva purtării podoabelor, dar nu le vede rostul la
rugăciune. Cochetăria, grija exagerată pentru podoabele vestimentare şi bijuterii trădează, când
sunt purtate de femeia care vine la rugăciune în biserică, o neînţelegere a rostului adânc al
rugăciunii, a simţămintelor de decenţă, măsură şi lipsă de discernământ în alegerea celei mai
oportune ţinute pentru acest moment.
Nu acestea trebuie să preocupe femeia creştină, ci «faptele bune». Pentru femeile
credincioase, fapta bună este o latură importantă a apostolatului lor în tăcere (I Ptr. 3, 1-2; I Cor.7,
16). Aşa, „se cuvine unor femei care se făgăduiesc cinstirii lui Dumnezeu”. Nu este vorba, în cazul
de față, de femeile care își afieroseau viaţa exclusiv slujirii lui Dumnezeu, ci despre femeile
creştine în general. Momentul în care se făgăduiesc slujirii lui Dumnezeu este cel al primirii tainei
Sfântului Botez.
11. Femeia să se înveţe Femeia în Biserică (2, 11-15). Este surprinzător făptul că în
în linişte, cu toată epoca apostolică, în Corint şi Efes, femeile erau factor de
ascultarea. neorânduială şi zgomot în Biserică (1 Cor. 11, 2-12; 14, 34-35; I
12. Nu îngăduiesc Tim. 2, 11-15). Sf. Ioan Gură de Aur avea să spună mai târziu că
femeii nici să înveţe pe femeile sunt din fire vorbăreţe, dat fiind că produceau vacarm în
altul, nici să stăpânească biserică „cum nu se întâmplă nici în piaţă, nici la băi, ca şi cum parcă ar fi
pe bărbat, ci să stea venit aici ca să aibă mai multă libertate pentru a discuta despre lucruri
liniştită. nefolositoare”.
13. Căci Adam a fost Femeilor li se recomandă, deci, să asculte în linişte, adică în
zidit întâi, apoi Eva. tăcere, concentrare interioară şi calm, în toată supunerea. Aceste
14. Şi nu Adam a fost cuvinte întregesc ideea de concentrare lăuntrică, adăugându-i nuanţe
amăgit, ci femeia, amăgită de primire a învăţăturii cu total respect, într-o stare de deplină
fiind, s-a făcut călcătoare ascultare, o stare care se confundă cu uitarea de sine, cu îndepărtarea
de poruncă. de orice altă grijă şi preocupare, comparabilă cu trăirea Mariei, sora
15. Dar ea se va Martei, care, „aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvintele Lui”
mântui prin naştere de fii, (Luca 10, 39).
dacă va stărui, cu Nu li se îngăduie să vorbească în biserică. Interdicția nu este
înţelepciune, în credinţă, nouă; ea este formulată în termeni fără echivoc la I Cor. 14, 34-35;
în iubire şi în sfinţenie. dar ea este provocată de unele constatări neplăcute.
Se ştie că la începutul Bisericii, femeile înzestrate cu harisma proorociei aveau acces la
cuvânt în adunarea credincioşilor (I Cor. 11,5). Această îngăduinţă dăduse naştere la abuzuri; se
antrenau în discuţii contradictorii şi în numele unei greşit înţelese emancipări, îşi neglijau căminul

14
și autoritatea bărbatului.
Sfinţii Părinţi și scriitorii bisericești țin să precizeze că această restricţie nu este absolută;
ea se referă doar la momentul prezenței femeilor în biserică şi, îndeosebi, la momentul predicii, iar
nu la situaţia femeii din cadrul căminului ei.
Teodor de Mopsuestia spune că nu i s-a interzis femeii să înveţe în familie pe soţul cel
necucernic, pe copii şi să-i îndemne pe ai săi la evlavie şi la practicarea virtuţii. Teofilact zice: „Sf.
Pavel opreşte pe femei doar în biserică să înveţe. Altfel, acest lucru nu-i este interzis. Căci și
Priscilla a catehizat pe Apollo (cf. F. Ap. 18,26), iar femeia credincioasă învaţă pe soţul
necredincios (I Cor.7, 17)”.
De altfel, la aceste exemple se mai pot adăuga: exemplul Loidei și al Eunicei, bunica şi
mama lui Timotei (II Tim.1,5; 3,15); al femeilor bătrâne care trebuiau să îndemne la săvârşirea
binelui pe cele tinere ca să le înţelepţească (Tit 2, 3-4); al femeilor din Roma (Rom. 16, 12- 15)
care ajutaseră la edificarea bisericii din oraşul lor etc.
Apostolul Pavel justifică această interdicţie, luată în virtutea autorităţii sale apostolice, cu
următoarele două argumente:
- întrucât Adam a fost creat întâi, înseamnă că Dumnezeu l-a voit conducător al Evei;
- întrucât Eva a fost amăgită întâi, înseamnă că la prima încercare de a deveni dascăl al
bărbatului a dat greş: l-a povăţuit să calce porunca lui Dumnezeu. Prin aceste cuvinte, Apostolul se
referă la faptul căderii primilor oameni în păcat (cf. Fac. 3, 3-12).
Vina ei în călcarea poruncii divine este mare; totuşi, ea poate fi răscumpărată prin naşterea
de prunci şi prin aducerea lor către o viaţă virtuoasă. Expresia «prin naştere de fii» nu poate fi şi
nu este restrictivă. Ea nu exclude alte căi, mijloace şi posibilităţi de mântuire pentru femeile
creştine (cf. I Cor. 7,34,33,40). Sf. Ioan Gură de Aur precizează că se mântuiesc pentru credinţa
lor şi fecioarele, femeile care n-au putut da naştere la copii. Cuvântul paulin pune însă în relief
ideea că naşterea, creşterea şi educarea copiilor, reprezintă fapte şi virtuţi mântuitoare care pot
împodobi pe orice femeie. În primul rând, pentru că prin naşterea de fii se împlineşte porunca lui
Dumnezeu privind înmulţirea neamului omenesc (Fac. 1,28). Acest fapt este privit în Vechiul
Testament o binecuvântare divină (Fac. 24,6; 30,2), un titlu de mândrie şi de bucurie (Fac. 46, 16;
Deut.28, 4; Is. 54,1), în timp ce lipsa de urmaşi este regretată, dorindu-se înlăturarea ei (Fac. 30, 1;
Ier. 22, 30; Lc. 1,23).
În rândul al doilea, mama este chemată să formeze profiluri spirituale alese ale Bisericii, inspirând
fiilor ei credinţa şi dragostea (Rom. 10,13; F.Ap. 10,11; 19,9 etc.). Trebuie, însă să precizăm că
dacă enunţul paulin sugerează o subordonare a femeii faţă de bărbat, aceasta nu vizează egalitatea
de natură ontologică a celor doi, ci domeniul exterior, secundar, ţinând de imperiul necesităţii, al
disciplinei, care la rândul lor sunt guvernate în Biserică, de legea de aur a dragostei, cea care,
practic, face superficiale orice ierarhizări şi constrângeri (Mt. 20, 26-27; Efes. 5, 21,25,28). Între
soţi, deveniţi prin cununie „un trup” (Mt. 19, 5), nu se mai pune problema vreunei discriminări
pentru că „cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte” (Efes. 5, 2).

Cap. 3 Condițiile pe care trebuie să le împlinească cei ce doresc să intre

1. Vrednic de crezare, în cler (3, 1-13).
este cuvântul: de pofteşte Însuşirile episcopilor şi preoţilor (3,1-7). Reţinem în primul rând,
cineva episcopie, bun din cuvântul «cineva» că posibilitatea intrării în cler este deschisă
lucru doreşte. oricărui credincios (cf. Mt. 16,24; Rom.13,9; I Cor. 16,22; etc.). Prin
2. Se cuvine, dar, ca termenul se desemnează o latură a slujirii preoţeşti, aceea de

15
episcopul să fie fără de cârmuire, de păstorire, de supraveghere a credincioşilor în Biserică,
prihană, bărbat al unei pentru că înţelesul său stă în strânsă legătură cu verbul έπισκοπέω,
singure femei, veghetor, care însemnează a supraveghea, a păzi, a purta de grijă.
înţelept, cuviincios, iubitor Expresia «bun lucru doreşte» califică atât nobleţea şi frumuseţea
de străini, destoinic să lucrării pastorale pe care o denumeşte termenul, cât şi dorinţa pe care
înveţe pe alţii, o manifestă cineva de a primi învestitura acestei misiuni.
3. Nebeţiv, nedeprins În Fapte (20, 28) şi la Tit (1,7) termenul επισκοπή apare ca fiind
să bată, neagonisitor de sinonim cu termenul πρεοβύτερος. Dacă prin έπισκοπή se înţelege o
câştig urât, ci blând, latură a slujirii preoţeşti, prin έπίσκοπον trebuie să înţelegem pe
paşnic, neiubitor de argint, slujitorii bisericeşti, în calitatea lor de păstori, de conducători
4. Bine chivernisind spirituali ai credincioşilor, pe episcopi şi preoţi. În această privinţă,
casa lui, având copii tradiţia exegetică patristică este unanimă. Astfel, Teodoret al Cyrului
ascultători, cu toată bună- spune: „Cu toate că Sfântul Pavel a rânduit acestea pentru preoţi
cuviinţa; este de la sine înţeles că mai întâi se cuvine ca episcopii să păzească
5. Căci dacă nu ştie aceste legi, întrucât lor le-a fost dată o cinste mai mare”.
cineva să-şi rânduiască „Să fie fără prihană”, adică având o comportare care nu oferă
propria lui casă, cum va nici o pricină de critică sau de sminteală.
purta grijă de Biserica lui „Bărbat al unei singure femei”, adică o singură dată căsătorit.
Dumnezeu? Spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Apostolul a voit să închidă gura
6. Episcopul să nu fie ereticilor care condamnau căsătoria şi să arate că acest fapt (al
de curând botezat, ca nu căsătoriei) nu este condamnabil, ci este atât de vrednic de cinste
cumva, trufindu-se, să încât cineva căsătorit poate să fie înălţat chiar pe scaunul cel sfânt.
cadă în osânda diavolului. În acelaşi timp îi îndreaptă şi pe cei desfrânaţi şi opreşte să se
7. Dar el trebuie să încredinţeze o astfel de stăpânire unuia care este a doua oară
aibă şi mărturie bună de la căsătorit.” Bineînțeles că prin acest text nu se stabileşte
cei din afară, ca să nu cadă obligativitatea căsătoriei clericilor.
în ocară şi în cursa Să fie treaz, adică veghetor, atent, ca unuia care priveghează
diavolului. continuu în aşteptarea Parusiei.
Să fie înţelept, adică prudent, stăpân pe sine, oricând în stare să aleagă mijloacele cele mai
potrivite pentru ferirea credincioşilor de mrejele falselor învăţături.
Să fie cuviincios, adică decent, modest. Spune Teodoret al Cyrului: „În virtute şi în ţinuta
exterioară în înfăţişare, în modul de a discuta şi chiar prin ţinuta corpului trebuie să se vadă
moderaţia sufletului”.
Să fie primitor de oaspeţi. Ospitalitatea este rodul iubirii atunci când ea se resfrânge asupra
celor despre care vorbeşte Evanghelia (Mt. 10, 40-41; Mc.6, 10-11; Lc. 9, 4-5). Ospitalitatea se
numără printre acele fapte bune pentru care creştinul va primi răsplata la judecata universală
(Mat.25, 35-36).
Să fie destoinic să înveţe şi pe alţii. „Această însuşire, spune Sf. Ioan Gură de Aur, nu este
cerută celui cârmuit, dar este necesară în cel mai înalt grad celui căruia i s-a încredinţat
cârmuirea”.
În continuare, după ce a enumerat câteva virtuţi care trebuie să împodobească pe candidatul
la hirotonie, enumeră unele patimi şi păcate care-l fac pe credincios inapt pentru preoţie:
Să nu fie «beţiv», adică dedat la acte de violenţă în limbaj şi conduită, în raport cu
credincioşii şi bineînţeles, orice acte de brutalitate în toate situaţiile în care s-ar afla.
«Ci blând», adică împăciuitor, tolerant, bun, binevoitor. Prin acest termen se defineşte de
către Sf. Ap. Pavel acea îngăduinţă a creştinilor faţă de toţi oamenii, ca o virtute atotcuprinzătoare

16
cu valoare de emblemă (Filip. 4,5), care este în modul cel mai fericit tâlcuită de următorul îndemn
paulin privind conduita creştinilor: „Să nu defaime pe nimeni, să fie paşnici, să fie îngăduitori, arătând
întreaga blândeţe faţă de toţi oamenii” (Tit 3,2).
«Necertăreţ», adică paşnic. Cel astfel caracterizat nu avea să fie atras în acele interminabile
certuri, sau lupte de cuvinte care sunt producătoare de ceartă, sau de bănuieli viclene (I Tim. 6,5; II
Tirn. 2,14).
«Neiubitor de argint», să nu fie lacom şi cu tendinţă de înavuţire. Spune Teodoret de Cyr:
„N-a zis că preotul trebuie să nu aibă nimic...ci să nu iubească banii. Este îngăduit ca cineva să
posede bani, dar să-i folosescă precum se cuvine, să nu fie robit lor, ci să-i stăpânească el pe ei”.
În continuare, Apostolul Pavel va sublinia o idee foarte importantă pentru pastorația
creştină şi anume, faptul că între poziţia slujitorului bisericesc ca tată de familie şi lucrarea sa de
cârmuitor al Bisericii, nu este o linie de demarcaţie, ci dimpotrivă, acestea nu sunt decât două
aspecte ale uneia si aceleiaşi realități. Expresia «bine chivernisindu-şi casa», devine criteriu al
evaluării întregii lucrări pastoral-misionare a preotului. Comportarea fiilor săi este primul rezultat
al reuşitei misionare.
«Să nu fie de curând botezat». Referindu-se la această expresie, Sf. Ioan Gură de Aur face
precizarea: „Aici (Apostolul) nu vorbeşte despre cei tineri, ci despre cei nou catehizaţi”. În sfârşit,
să aibă bună mărturie de la cei din afară. Pentru că, spune același Sf. Părinte: „Pe cel neprihănit
şi cu viaţă curată şi aceia (păgânii), îl cinstesc”. „Cel ce duce o viaţă strălucită este respectat şi
de aceia pentru că adevărul le închide gura şi duşmanilor”.
8. Diaconii, de Diaconii şi însuşirile lor (3, 8-11). Substantivul διάκονος se
asemenea, trebuie să fie întâlneşte în limba greacă clasică cu sensul de slujitor la treburile
cucernici, nu vorbind în casei şi la ospeţe de crainici şi slujitori ai statului, îndeplinind unele
două feluri, nu dedaţi la sarcini în folosul cetăţenilor. În epoca elenistică, acest termen a fost
vin mult, neagonisitori de întrebuinţat în sensul de slujitor al lui Dumnezeu.
câştig urât, În Noul Testament se foloseşte cu însemnarea sa generală de
9. Păstrând taina slujitor al unui stăpân (Mt. 20,26; 23,11; Mc. 9, 35; 10,45; In. 2,59),
credinţei în cuget curat. dar mai ales cu însemnarea sa de slujitor religios. Cu timpul a devenit
10. Dar şi aceştia să fie termen tehnic prin care se desemnează slujitorii bisericeşti din prima
mai întâi puşi la încercare, treaptă a irarhiei (F.Ap. 6, 1-6). După ce expune însuşirile pe care
apoi, dacă se dovedesc trebuie să la întrunească candidaţii la preoţie, continuă: «diaconii de
fără prihană, să fie asemenea». Din aceste cuvinte s-a tras concluzia că si ei trebuie să
diaconiţi. aibă calitătile amintite.
Dintre acestea aminteşte:
Să fie σεμνός - adică cinstit, onorabil, vrednic de cinste,
adică om cu aleasă trăire morală (I Tim.3, 4,8; Tit.2,2).
Să nu fie δίλογος - adică să nu vorbească în două feluri. Sf.
Ioan Gură de Aur pune semnul egalităţii între «nevorbirea în două
feluri» şi lipsiţi de viclenie, nefăţarnici: „Nimic nu necinsteşte pe om,
mai mult ca viclenia şi nimic nu este mai netrebnic în Biserică decât
făţărnicia”.
Să nu fie «băutori de vin mult» adică să nu consume alcool în
exces.
Să nu fie «agonisitori de câştig urât». Această însuşire este,
în mare măsură echivalată cu iubirea de argint. Înseamnă însă, ceva
mai mult decât cupiditatea, avariţia, lăcomie, cît şi dobândirea de

17
 câştig pe căi ruşinoase, necinstite.
«Să aibă tăria credinţei în cuget curat». Prin taina credinţei
se înţelege substanţa şi conţinutul predicii apostolice (Efes.3, 5,7-8;
6,19; I Cor.2,1,7; Col.1, 26; 4,3). Iisus Hristos este centrul, bogăţia şi
puterea acestei taine (Col. 1,27), „întru care sunt ascunse toate vistieriile
înţelepciunii şi ale conştiinţei” (2,2). «Taina credinţei» este, deci,
sinonimă cu Evanghelia (I Tim. 1, 11).
«Să fie mai întâi puşi la încercare». Sf. Ioan Gură de Aur
stabileşte o sinonimie între expresiile: «nu de curând botezat» şi «să
fie puși la încercare».

11. Femeile (lor) de În continuare, textul a creat o diferență de opinie în privința

asemenea să fie adresantelor. Există două păreri: unii exegeţi, adăugând pronumele
cuviincioase,neclevetitoare demonstrativ, αυτών (lor), cred că aici este vorba despre femeile
cumpătate, credincioase diaconilor, soțiile lor. Alţii, pornind de la faptul că pronumele
întru toate. respectiv lipseşte din textul original, cred că aici este vorba despre
12. Diaconii să fie diaconiţe, Pavel adresându-se acestora în cursivitatea ideilor ce se
bărbaţi ai unei singure succed în epistolă. Într-adevăr, în Biserica primară existau femei care
femei, să-şi chivernisească slujeau bunul mers al comunităţii fiind numite diaconițe. Un exemplu
bine casele şi pe copiii lor. în acest sens este diaconiţa Febe (Rom.16, 1-2). Ele, însă, n-au fost
13. Căci cei ce slujesc hirotonite şi n-au făcut parte din Ierarhia bisericească.
bine, rang bun dobândesc
şi mult curaj în credinţa
cea întru Hristos Iisus.
14. Îţi scriu aceasta
nădăjduind că voi veni la
tine fără întârziere;
15. Ca să ştii, dacă Taina dumnezeieştii întrupări (3, 14-16)
zăbovesc, cum trebuie să Făcând o paranteză, după ce-i spune lui Timotei, că toate
petreci în casa lui acestea i s-au spus ca să ştie „cum trebuia să se poarte în casa lui
Dumnezeu, care este Dumnezeu”, introduce un fragment doctrinar, în care subliniază
Biserica Dumnezeului legătura ontologică dintre Biserică şi Hristos, Dumnezeu cel ce s-a
celui viu, stâlp şi temelie a arătat în trup. Face o scurtă expunere a învăţăturii evanghelice despre
adevărului. întrupare şi lucrarea Mântuitorului, de importanţă excepţională
16. Şi cu adevărat, privind doctrina hristologică a Bisericii, comparabil cu un alt text
mare este taina dreptei paulin despre întruparea Mântuitorului, pe care-l întâlnim în Epistola
credinţe: Dumnezeu S-a către filipeni (2, 6-11).
arătat în trup, S-a Textul hristologic este organizat în șase scurte propoziţii
îndreptat în Duhul, a fost rimate, care tind să se împerecheze două câte două.
văzut de îngeri, S-a Prima dintre cele trei perechi de propoziţii vorbeşte despre cele
propovăduit între două naturi ale lui Hristos, a doua despre revelaţia făcută îngerilor şi
neamuri, a fost crezut în oamenilor, iar a treia despre Mântuitorului pe pământ și în cer.
lume, S-a înălţat întru
slavă.
Cap. 4 În acest capitol încep îndrumări privind conduita lui Timotei faţă
1. Dar Duhul grăieşte de situaţiile care se ivesc în Biserică (4. 1-16).

18
lămurit că, în vremurile
cele de apoi, unii se vor
depărta de la credinţă,
luând aminte la duhurile
cele înşelătoare şi la
învăţăturile demonilor,
2. Prin făţărnicia unor
mincinoşi, care sunt
înfieraţi în cugetul lor.
3. Aceştia opresc de
la căsătorie şi de la unele
bucate, pe care Dumnezeu
le-a făcut, spre gustare cu
mulţumire, pentru cei
credincioşi şi pentru cei ce
au cunoscut adevărul,
4. Pentru că orice
făptură a lui Dumnezeu
este bună şi nimic nu este
de lepădat, dacă se ia cu
mulţumire;
5. Căci se sfinţeşte
prin cuvântul lui
Dumnezeu şi prin
rugăciune.
6. Punându-le înaintea
fraţilor acestea, vei fi bun
slujitor al lui Hristos Iisus,
hrănindu-te cu cuvintele
credinţei şi ale bunei
învăţături căreia ai urmat;
7. Iar de basmele cele
lumeşti şi băbeşti, fereşte-
te şi deprinde-te cu dreapta
credinţă.
8. Căci deprinderea
trupească la puţin
foloseşte, dar dreapta
credinţă spre toate este de
În primul rând combaterea falselor învăţături privind abţinerea de
la căsătorie şi de la unele bucate (4. 1-5).
Ereziile a căror apariţie o prezice Pavel aparţineau
gnosticismului, care-şi face apariţia la sfârşitul secolului apostolic şi
la începutul sec. II. Este vorba despre marcioniţi, encratiţi (a doua
jum. a sec. al II-lea) şi manihei (sec. III). Marcion, de exemplu,
condamna căsătoria şi oprea de la consumarea cărnii şi vinului,
considerând materia creaţia lui Demiurg, în care se întruchipa
principiul cel rău.
Ereticii se bazau şi pe faptul că în V.T. existau unele resticţii
de la consumarea anumitor bucate. Acest argument nu este, însă,
valabil, pentru că cele spuse în V.T., în acest sens, priveau numai
poporul evreu. S-a făcut această distincţie din motive religioase, dar
şi ţinându-se seama de igiena alimentaţiei. Palestina fiind aşezată
într-o regiune cu climă foarte caldă, carnea anumitor animale şi
păsări socotite necurate, nu putea să fie mâncată (Lev. 11, 1 -47;
Deut. 14, 3-21; cf. Rom. 14, 14).
Creştinismul fiind o religie universală, destinat, deci, tuturor
neamurilor, s-au abrogat rânduielile care priveau un singur popor, pe
de o parte pentru a nu fi tulburaţi „aceia dintre neamuri, care se întorc la
Dumnezeu” (Fapte 15, 20), nepunând în sarcina lor nici o greutate în
plus în afară de cele ce sunt necesare (15, 28); iar, pe altă parte,
pentru că acestea erau numai legături pământeşti, porunci până la
vremea îndreptării (Evr. 9, 10).
„Toată făptura este bună”, pentru că, în întregimea ei, este
opera lui Dumnezeu (Fac.1, 1). Ea mijloceşte cunoaşterea lui
Dumnezeu (Rom. 1,20; cf. Iov. 12,7-9; Ps. 18,1; Is. 40,26-28; Înţ. lui
Sol. 13,3,5 etc.). Bucatele s-au făcut „spre gustare cu mulţumire”.
Aceste cuvinte exprimă ideea de primire ca hrană a bucatelor făcute
de Dumnezeu pentru om (cf. F.Ap. 2,46; 27,35; II Tim.2,6).
Nefolosirea unor bucate echivalează cu neînţelegerea sau chiar
tăgăduirea rostului creaţiei.
Diferite aspecte ale lucrării permanente a lui Timotei ca episcop
(4, 6-16).
Timotei este îndemnat de Apostol să se ferească de „basmele
necurate şi băbeşti”. Prin basme înţelege învăţăturile iudaizante, de
cele mai multe ori fără temei biblic sau istoric. Sf. Ioan Gură de Aur
spune în acest sens: „De ce le numeşte basme? Pentru că sunt fie
falsificări, fie lucruri cărora le-a trecut vremea. Cele ce se fac la
timp sunt folositoare, iar cele cărora le-a trecut timpul sunt nu numai
nefolositoare, ci şi vătămătoare. Gândeşte-te de pildă, la un bărbat
trecut de 20 ani care s-ar hrăni cu lapte de la doică. Gândeşte- te cât
de ridicol ar fi”.
Teodoret de Cyr face o precizare utilă: „Basmele băbeşti sunt
numite învăţăturile iudaice, nu Legea, ci falsele interpretări ale Legii
şi prescripţiile anacronice”.
19
folos, având făgăduinţa Este îndemnat apoi să ia aminte ca nimeni să nu-l dispreţuiască
vieţii de acum şi a celei ce pentru că este tânăr, şi să fie exemplu credincioşilor prin cuvânt,
va să vină. purtare, iubire, credinţă şi curăţie. Pentru reuşita misiunii sale îi
9. Vrednic de recomandă studiul continuu.
credinţă este acest cuvânt
şi vrednic de toată
primirea,
10. Fiindcă pentru În versetul 14, Apostolul afirmă cu tărie că ucenicul său poartă
aceasta ne şi ostenim şi harul dumnezeiesc corespunzător treptei ierarhice deținute. În
suntem ocărâţi şi ne privința acestui har și, implicit, a rolului pe care-l va deține Timotei,
luptăm, căci ne-am pus Apostolul afirmă cu tărie că s-ar fi făcut proorocii în timp, de către
nădejdea în Dumnezeul cel alți creștini, spre întărire și încurajare, de genul celor cu care și el s-a
viu, Care este Mântuitorul întâlnit de-a lungul misiunii sale: Fapte 11, 28; 21, 10-11. Se știe
tuturor oamenilor, mai ales foarte bine că între harismele revărsate în Biserica primară a existat și
al credincioşilor. harisma proorociei, acordată atât bărbaților, cât și femeilor (Fapte 21,
11. Acestea să le 9). Comunitatea creștină din Corint a beneficiat din plin de aceste
porunceşti şi să-i înveţi. daruri dumnezeiești menite să ajute la dezvoltarea și consolidarea
12. Nimeni să nu Bisericii (I Cor. 12, 10; 14, 29-40).
dispreţuiască tinereţile Așadar, Timotei îndeplinește o lucrare dorită și rânduită de
tale, ci fă-te pildă către Dumnezeu spre zidirea Bisericii. În acest scop, el a fost
credincioşilor cu cuvântul, hirotonit cu ”punerea mâinilor mai-marilor preoţilor”. Textul este
cu purtarea, cu dragostea, menit să-l îmbărbăteze pe Timotei în lucrarea sa de întâistătător al
cu duhul, cu credinţa, cu Bisericii Efesului, dar pentru noi este dovada incontestabilă că
curăţia. hirotonia pentru o asemenea treaptă (episcop), nu se făcea de către o
13. Până voi veni eu, ia singură persoană, un singur Apostol, așa cum ar fi putut proceda
aminte la citit, la Pavel pentru ucenicul său Timotei. Hirotonia se făcea prin punerea
îndemnat, la învăţătură. mâinilor mai multor ”mai mari ai preoților”, (ceea ce indică cu
14. Nu fi nepăsător siguranță pe episcopi, nu preoți obișnuiți), inclusiv mai mulți
faţă de harul care este episcopi participanți la asemenea acțiune liturgică. Textul acesta este
întru tine, care ţi s-a dat așadar, fundamental pentru justificarea procedurii de hirotonie în
prin proorocie, cu treapta de episcop, conservată până astăzi în Bisericile Ortodoxe și
punerea mâinilor mai- mărturie esențială a provenienței preoției sacramentale de origine
marilor preoţilor. apostolică în Biserică, de-a lungul secolelor.
15. Cugetă la acestea,
ţine-te de acestea, ca
propăşirea ta să fie vădită
tuturor.
16. Ia aminte la tine
însuţi şi la învăţătură;
stăruie în acestea, căci,
făcând aceasta, şi pe tine
te vei mântui şi pe cei care
te ascultă.
Cap. 5 Îndemnuri cum să se poarte cu diferite grupe de creştini (5, 1 - 25)
1. Pe cel bătrân să nu- 1. - pe bătrâni să-i îndrepte, în ambianţa de familie din
l înfrunţi, ci să-l îndemni Biserică, cu duhul blândeţii, ca pe părinţi; pe tineri, ca pe nişte fraţi

20
ca pe un părinte; pe cei
tineri, ca pe fraţi.
2. Pe femeile bătrâne
îndeamnă-le ca pe nişte
mame, pe cele tinere ca pe
surori, în toată curăţia.
3. Pe văduve
cinsteşte-le, dar pe cele cu
adevărat văduve.
4. Dacă vreo văduvă
are copii sau nepoţi,
aceştia să se înveţe să
cinstească mai întâi casa
lor şi să dea răsplătire
părinţilor, pentru că lucrul
acesta este bun şi primit
înaintea lui Dumnezeu.
5. Cea cu adevărat
văduvă şi rămasă singură
are nădejdea în Dumnezeu
şi stăruieşte în cereri şi în
rugăciuni, noaptea şi ziua.
6. Iar cea care trăieşte
în desfătări, deşi e vie, e
moartă.
7. Şi acestea
porunceşte-le, ca ele să fie
fără de prihană.
8. Dacă însă cineva
nu poartă grijă de ai săi şi
mai ales de casnicii săi, s-a
lepădat de credinţă şi este
mai rău decât un
necredincios.
9. Să fie înscrisă între
văduve cea care nu are mai
puţin de şaizeci de ani şi a
fost femeia unui singur
bărbat;
10. Dacă are mărturie
de fapte bune: dacă a
crescut copii, dacă a fost
primitoare de străini, dacă
a spălat picioarele
sfinţilor, dacă a venit în
ajutorul celor strâmtoraţi,
cu aceeaşi credinţă si aceeaşi vârstă cu el;
2. – pe bătrâne cu respectul cuvenit mamelor, pe femeile
tinere ca pe niște surori, dar atenție!, cu toată curăția duhovnicească a
unui om care trăiește cu Hristos în inimă.
3. - pe văduve, este îndrumat să le cinstească, „dacă sunt cu
adevărat văduve”, adică cinstesc starea lor de văduvie şi de
devotament faţă de Dumnezeu. Cele care trec cu uşurinţă peste
necazul despărţirii (prin moarte), de soţii lor şi, îndeosebi cele care
iubesc desfătările şi petrec în lenevie şi flecăreli, sunt considerate
deja moarte sufleteşte şi rupte de comunitatea celor aleşi. Dacă
printre văduve se află femei tinere, li se recomandă să se mărite,
pentru a nu da prilej de păcat și ocară din partea celui potrivnic;
Apostolul acordă atenție sporită relațiilor de familie pe
care la prezintă a fi adevărate responsabilități morale înaintea
lui Dumnezeu, mai înainte de a fi rezultatul firesc al legăturii
consangvinice. Educația mamelor, sau a bunicelor oferită
copiilor și nepoților, pe linia improprierii îndatoririlor față de
familie, a respectului și recunoștinței, trebuie să fie o
preocupare elementară în spiritul și consecința morală a
Evangheliei mântuitoare. Educația corespunzătoare aplicată
copiilor este un aspect ”bun şi primit înaintea lui Dumnezeu”.
Nerecunoștința și lepădarea ajutorării părinților din partea
copiilor este mare păcat, dovedind că acel om nu merită să fie
creștin.
Văduva care se preocupă de relația ei spirituală cu Dumnezeu
va depăși întotdeauna problemele fizice și spirituale cu care se poate
confrunta rămânând alipită de Domnul. Aceste femei devenite
creștine, dacă au mărturie bună în privința vieții lor alese, trebuie să
fie luate în grija Bisericii dacă nu are cine să le mai întrețină.
Apostolul precizează anumite condiții pentru acordarea
unei atenții deosebite acestor văduve, dar textul este în primul
rând o veritabilă mărturie a constituirii a unui grup special de
femei în cadrul Bisericii primare, alături de diaconițe, acela al
văduvelor, care vor dobândi cu timpul o importanță aparte în
misiunea de catehizare a femeilor păgâne. Văduvele creștine
merituoase trăiau de acum din întreținerea Bisericii și pentru
misiunea Bisericii.
Văduvele tinere trebuiau să se căsătorească pentru a avea
21
dacă s-a ţinut stăruitor de familie și, implicit, preocupări mântuitoare.
tot ce este lucru bun.
11. Iar de văduvele
tinere fereşte-te. Căci,
atunci când poftele le
îndepărtează de Hristos,
vor să se mărite. Timotei este sfătuit să se ferească de văduvele tinere pentru a nu
12. Şi îşi agonisesc fi perturbat în misiunea sa evanghelică, sau chiar ademenit la păcat și
osândă, fiindcă şi-au călcat prin aceasta să-și pericliteze întreaga poziție ierarhică și propria
credinţa cea dintâi. responsabilitate sacramentală. În privința lui Timotei nu se fac
13. Dar în acelaşi timp precizări dacă ar fi fost căsătorit, aspect întâlnit în cazul altor slujitori
se învaţă să fie leneşe,
bisericești din perioada apostolică (Filimon 1-2; I Cor. 16, 15). Dar
cutreierând casele, şi nu
numai leneşe, ci şi este de presupus că nu a fost niciodată căsătorit, deoarece a urmat
guralive şi iscoditoare, modelului său spiritual-moral, Apostolului Pavel și nici nu ar fi avut
grăind cele ce nu se cuvin. cum să-și întemeieze o familie fiind angajat alături de acesta în
14. Vreau deci ca munca misionară de evanghelizare a lumii. Prin urmare, este de
văduvele tinere să se crezut că a ales castitatea, asemenea lui Pavel (I Cor. 7, 1, 7), pentru
mărite, să aibă copii, să-şi a se dedica complet Evangheliei Mântuitorului Hristos.
vadă de case, şi să nu dea
potrivnicului nici un prilej
de ocară.
15. Căci unele s-au şi
abătut, ca să se ducă după
satana.
16. Dacă vreun
credincios sau vreo
credincioasă are în casă
văduve, să aibă grija lor,
ca Biserica să nu fie
împovărată, ci să poată
ajuta pe cele cu adevărat
văduve.
17. Preoţii, care îşi ţin
bine dregătoria, să se
învrednicească de îndoită
cinste, mai ales cei care se 4. - pe presbiteri (preoţii), ca pe unii care învaţă poporul,
ostenesc cu cuvântul şi cu trebuie să-i înconjoare cu respect. Aceștia își merită beneficiile
învăţătura. materiale de care au parte în urma slujirii lor, ceea ce se constituie ca
18. Pentru că Scriptura un principiu ancestral, certificat de însuși cuvântul dumnezeiesc al
zice: "Să nu legi gura
Scripturii. Poziția lor deosebită în cadrul comunității poate părea de
boului care treieră", şi:
"Vrednic este lucrătorul de invidiat, de aceea, este de așteptat ca împotriva lor să apară și
plata sa". atitudini negative. Totuși, episcopul trebuie să nu ia în considerare
19. Pâră împotriva pâra ridicată împotriva unui preot decât pe mărturia sigură a doi sau
preotului să nu primeşti, trei martori, ceea ce era o practică curentă în Vechiul Testament.

22
fără numai de la doi sau
trei martori.
20. Pe cei ce
păcătuiesc mustră-i de faţă
cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă
teamă. 5. Certarea celor ce s-au făcut vinovați de anumite păcate
21. Te îndemn trebuie să fie făcută în public, pentru a dovedi că păcatul nu trebuie
stăruitor înaintea lui tolerat și pentru a descuraja și pe alții.
Dumnezeu şi a lui Iisus 6. Timotei este sfătuit să țină cont de toate aceste
Hristos şi a îngerilor aleşi,
recomandări fără a fi părtinitor în vreun fel, având conștiința vie a
ca să păzeşti acestea, fără
a lua o hotărâre dinainte, prezenței Mântuitorului și a îngerilor săi, în numele căruia trebuie să
nefăcând nimic cu slujească.
părtinire.
22. Nu-ţi pune
mâinile degrabă pe 7. Versetul 22 a fost interpretat diferit de către exegeți de-a
nimeni, nici nu te face
lungul timpului. Unii au văzut în precizările Apostolului pericolul
părtaş la păcatele altora.
Păstrează-te curat. hirotoniilor analizate superficial, ajungând să slujească lui Dumnezeu
23. De acum nu bea oameni neaveniți. Alți exegeți au văzut doar gestul iertării păcatelor
numai apă, ci foloseşte acordat credincioșilor (ca urmare a spovedaniei), care nu se acorda cu
puţin vin, pentru stomacul ușurință în Biserica primară. Ideea care depășește ambele variante
tău şi pentru desele tale este cea care subliniază părtășia păcatului prin asociere, sau chiar
slăbiciuni. indiferență reproșabilă. Păcatul întinează sufletul.
24. Păcatele unor
oameni sunt vădite, 8. Timotei nu trebuie să-şi neglijeze sănătatea, ci să trateze
mergând înaintea lor la cu mijloacele cunoscute până atunci, neputinţele trupeşti;
judecată, ale altora însă 9. Orice păcat săvârșit de oameni nu are cum să rămână
vin în urma lor. ascuns înaintea lui Dumnezeu. Dacă acest păcat nu va fi cunoscut
25. Tot aşa şi faptele oamenilor, el se va da pe față la judecata particulară a fiecăruia.
cele bune sunt vădite, şi
cele ce sunt altfel nu se pot
ascunde.
Cap. 6 Șirul sfaturilor Apostolului continuă concis dar cuprinzător și în
1. Cei ce se găsesc ultimul capitol al epistolei.
sub jugul robiei să Sclavii trebuie tratați ca nişte fraţi în Hristos. Totuși, nu se pune
socotească pe stăpânii lor
problema eliberării lor automate, ci Timotei este sfătuit să-i îndrume
vrednici de toată cinstea,
ca să nu fie hulite numele la supunere faţă de stăpânii lor (îndemnuri asemănătoare ca în
şi învăţătura lui epistolele către efeseni şi coloseni). Supunerea trebuie să fie de
Dumnezeu. bunăvoie tocmai în spiritul învățăturii creștine, care învață despre
2. Iar cei ce au smerenie și supunerea oamenilor față de Dumnezeu și mai marii lor
stăpâni credincioşi să nu-i aici în lume. Învățătura creștină nu se ocupă de revoluții sociale, ci de
dispreţuiască, sub cuvânt revoluția spirituală împotriva păcatului. Altfel, ea ar fi prilej de
că sunt fraţi; ci mai mult
tulburări sociale. Sclavii trebuie să slujească cu dragoste stăpânilor
să-i slujească, fiindcă
lor și să fie și mai devotați dacă aceștia au devenit creștini. Este de

23
primitorii bunei lor slujiri
sunt credincioşi şi iubiţi.
Acestea învaţă-i şi
porunceşte-le.
3. Iar de învaţă cineva
altă învăţătură şi nu se ţine
de cuvintele cele sănătoase
ale Domnului nostru Iisus
Hristos şi de învăţătura cea
după dreapta credinţă,
4. Acela e un
îngâmfat, care nu ştie
nimic, suferind de boala
discuţiilor şi a certurilor de
cuvinte, din care pornesc:
ceartă, pizmă, defăimări,
bănuieli viclene,
5. Gâlcevi necurmate
ale oamenilor stricaţi la
minte şi lipsiţi de adevăr,
care socotesc că evlavia
este un mijloc de câştig.
Depărtează-te de unii ca
aceştia.
6. Şi, într-adevăr,
evlavia este mare câştig,
dar atunci când ea se
îndestulează cu ce are.
7. Pentru că noi n-am
adus nimic în lume, tot aşa
cum nici nu putem să
scoatem ceva din ea afară;
8. Ci, având hrană şi
îmbrăcăminte cu acestea
vom fi îndestulaţi.
9. Cei ce vor să se
îmbogăţească, dimpotrivă,
cad în ispită şi în cursă şi
în multe pofte nebuneşti şi
vătămătoare, ca unele care
cufundă pe oameni în
ruină şi în pierzare.
10. Că iubirea de
argint este rădăcina
tuturor relelor şi cei ce
au poftit-o cu înfocare au
presupus că va veni eliberarea lor, în baza iubirii creştine, arătată de
stăpânii lor.
În sfârşit repetă avertismentul împotriva falşilor
învăţători (6, 3-5). De data aceasta insistă asupra egoismului
care îi caracterizează pe aceştia. În plus, ei sunt călăuziți de
dorința de mărire ca să aibă de fapt, beneficii materiale.
Apostolul îi cataloghează ”stricați la minte” pe unii ca aceștia
care consideră că ”evlavia este un mijloc de câştig.”
Apostolul nu vine aici în contradicție cu propria afirmație din
cap. 5, vers. 17-18. Acolo era vorba despre răsplata
binemeritată a celor care lucrează cu harul Sfântului Duh în
numele Mântuitorului Hristos. Aici este vorba despre cei care
își închipuie că pot câștiga avantaje materiale profitând de
evlavia celorlați față de lucrurile pe care ei le consideră de
mare cinste.
Adevărata bogăție a evlaviei constă de fapt în necăutarea
aspectelor materiale, dezinteresul față de acestea pentru a lăsa
sufletul neîncătușat să se înalțe curat către Dumnezeu printr-o viață
spiritualizată.
Pentru a evidenția nevoia dezinteresului față de bunurile
materiale Apostolul recurge la un argument logic care se bazează pe
o mare realitate. Oamenii vin pe această lume fără nimic material. La
fel se petrece și atunci când părăsesc această lume. Prin urmare,
singurele valori care vor conta la plecare (moarte), sunt doar cele
spirituale. Doar ele vor însoți sufletul înaintea lui Dumnezeu.
De notat că Ap. Pavel nu refuză cu totul valoarea bunurilor
materiale, care nu trebuie disprețuite în esență. Ele sunt date
oamenilor de către Dumnezeu, pentru a ajuta existența umană, cum
sunt hrana și îmbrăcămintea la modul firesc și elementar. Ceea ce se
condamnă este exagerarea rolului pe care acestea trebuie să-l dețină
în existența și prioritățile omului.
24
rătăcit de la credinţă, şi
s-au străpuns cu multe
dureri.
11. Dar tu, o, omule al
lui Dumnezeu, fugi de
acestea şi urmează
dreptatea, evlavia,
credinţa, dragostea,
răbdarea, blândeţea.
12. Luptă-te lupta cea
bună a credinţei, cucereşte
viaţa veşnică la care ai fost
chemat şi pentru care ai
dat bună mărturie înaintea
multor martori.
13. Îţi poruncesc
înaintea lui Dumnezeu,
Cel ce aduce toate la viaţă,
şi înaintea lui Iisus
Hristos, Cel ce, în faţa lui
Ponţiu Pilat, a mărturisit
mărturisirea cea bună:
14. Să păzeşti porunca
fără pată, fără vină, până la
arătarea Domnului nostru
Iisus Hristos,
15. Pe care, la timpul
cuvenit, o va arăta fericitul
şi singurul Stăpânitor,
Împăratul împăraţilor şi
Domnul domnilor,
16. Cel ce singur are
nemurire şi locuieşte întru
lumină neapropiată; pe
Care nu L-a văzut nimeni
dintre oameni, nici nu
poate să-L vadă; a Căruia
este cinstea şi puterea
veşnică! Amin.
17. Celor bogaţi în
veacul de acum
porunceşte-le să nu se
semeţească, nici să-şi pună
nădejdea în bogăţia cea
nestatornică, ci în
Dumnezeul cel viu, Care
Iubirea de arginți (și prin aceasta Apostolul indică toate
preocupările materiale exagerate), este sursa tuturor păcatelor. Ea
este în profundă contradicție cu ceea ce învață Evanghelia
Mântuitorului. Omul dedicat lui Dumnezeu trebuie să înțeleagă acest
pericol și să se ferească de el.
Apostolul Pavel, în vehemența cu care intenționează să
zidească definitiv sufletul creștin al ucenicului său și făcând uz de
statutul apostolic pe care-l deține (iar Timotei înțelegea foarte bine
acest aspect), poate să facă mai mult decât să recomande, sau să
sfătuiască. El poate chiar să poruncească, adică să impună cu
autoritate ceea ce trebuie să insufle ucenicului său. Acest recurs la
autoritatea apostolică pare a fi totuși o măsură nu neapărat împotriva
lui Timotei, ci mai degrabă o impresionare a acelor creștini
iudaizanți, pentru trezirea lor la realitatea operei răscumpărătoare
adusă de Fiul lui Dumnezeu întrupat în lume, comparativ cu Legea
lui Moise.
Porunca indică obligația păstrării credinței creștine nealterată,
adică fără pată, și fără vină, adică nu transmisă mai departe în mod
incomplet, sau denaturat. Iar porunca are valabilitate până la Parusie,
ceea ce pare a fi o proiecție istorică foarte apropiată. Cu toate
acestea, responsabilitatea păstrării credinței nealterate revine tuturor
ierarhilor și preoților, de-a lungul veacurilor, ca și din partea
creștinilor obișnuiți, care sunt și ei chemați la mărturisirea
Adevărului mântuitor până la sfârșit.
Șirul îndemnurilor este întrerupt de o frumoasă și mai ales,
complexă doxologie (vers. 15-16), ce pare a fi deja o formulă
liturgică practicată de Apostolul neamurilor și, bineînțeles,
împărtășită tuturor bisericilor întemeiate de el. Doxologia este
îndreptată către Părintele ceresc al tuturor, Tatăl Mântuitorului
Hristos, Pe care îl declară a fi: ”singurul Stăpânitor, Împăratul
împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire şi
locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni
dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi
25
ne dă cu belşug toate, spre puterea veşnică! Amin”.
îndulcirea noastră,
18. Să facă ce e bine, Această doxologie nu încheie totuși epistola pentru că Pavel
să se înavuţească în fapte revine cu mici dar esențiale recomandări în privința creștinilor
bune, să fie darnici, să fie
bogați, puși acum în dilema de a nu ști ce să facă cu bogăția lor
cu inimă largă,
19. Agonisindu-şi lor pentru a dobândi mântuirea. Actele carității creștine, săvârșite sub
bună temelie în veacul multiple forme, constituie singura variantă creștină pentru un om
viitor, ca să preocupat de viața veșnică.
dobândească, cu
adevărat, viaţa veşnică.
20. O, Timotei, păzeşte
comoara ce ţi s-a
încredinţat, depărtându-te
de vorbirile deşarte şi
lumeşti şi de împotrivirile Încheierea (v. 20-21), cuprinde îndemnul stăruitor adresat lui
ştiinţei mincinoase, Timotei de a păzi neîmpuţinat lucrul cel bun care i-a fost încredinţat,
21. Pe care unii, ferindu-se de disputele zadarnice, care au dus la rătăcire pe cei care s-
mărturisind-o, au rătăcit de au ataşat lor. Salutarea finală este foarte scurtă: „Harul fie cu tine”. Din
la credinţă. Harul fie cu formularea ei plurală, rezultă că Sf. Pavel consimte - mai mult
tine! Amin.
doreşte - ca epistola aceasta, deşi este adresată principial, lui Timotei,
să fie citită întregii comunităţi din Efes.

TEMĂ:

1. Citiți cu atenție explicațiile introductive și epistola.

2. Învățați ideile principale prezentate în epistolă și explicațiile aferente.
3. Memorați versetele bolduite.

26