MINISTERUL EDUCAȚIEI CULTURII ȘI CERCETĂRII REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

FACULTATEA “RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE”
SPECIALITATEA “EMREI”
secția cu frecvență redusă

REFERAT №1,
la disciplina Istoria gândirii economice, cu subiectul:
”Istoria gândirii economice: obiectul de studiu. Teorii,
doctrine, școli, curente de gândire economică și factorii
determinanți ai evoluției acestora”

Autor: Constanția LUPAȘCIUC,

studentă anul I, sem.I, 2021-202,
grupa EMREI 211FR,
tel.:+373 60 81 42 80,
mail: lupasciuc.constantia@bk.ru,

semnătura

Coordinator științific: Nelea FILIP,

doctor în economie,
conferențiar universitar,
mail: nfilip@mail.ru,

semnătura

Chişinău, 2021
 CUPRINS:
INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I. ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE: OBIECTUL DE STUDIU 4

1.1. Istoria gândirii economice sub aspect evolutiv (fazele) 4
1.2. Precizări noționale 5
1.3. Obiectul de studiu a gândirii economice și conceptul 7

CAPITOLUL II. TEORII, DOCTRINE ȘI CURENTE DE GÂNDIRE 9

ECONOMICĂ. FACTORII DETERMINANȚI AI EVOLUȚIEI ACESTORA
2.1. Teorii de gândire economică 9
2.2. Doctrine de gândire economică 12
2.3. Școli și Curente de gândire economică și Factorii determinați ai evoluției 19
acestora

CONCLUZII 25

BIBLIOGRAFIE 26

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ 27

ANEXE 28

PRESCURTĂRI
IGE – Istoria gândirii economice

2
INTRODUCERE
Prin prezenta lucrare, mi-am propus să fac un studiu general și aprofundat prin care vreau să
prezint noțiunile fundamentale privind evoluția și istoria gândirii economice și anume: ideea
economică, gândirea economică, teoria economică, doctrina economică, școala de gândire
economică, și curentul de gândire economică. De asemenea și factorii determinanți ai evoluției
subiectului propus în abordare și corespondent conform listei din registru a grupei EMREI 211FR.

Vreau în acest context să prezint și unele argumente privind necesitatea studierii acestui
subiect. În primul rând cunoaşterea ideilor, teoriilor şi doctrinelor economice, lansate cu sute şi
chiar mii de ani în urmă, este oportună din simplul motiv că evoluţia lor în timp are loc nu într-o
direcţie oarecare, ci mai degrabă în «spirală». Un alt argument în favoarea studierii istoriei
doctrinelor economice este şi faptul că «tezaurul» de cunoştinţe economice, acumulate de omenire
pe parcursul mai multor secole, trebuie mereu «regândit» şi analizat nu numai de pe poziţiile unei
sau altei epoci, ci şi pornind de la interesele, specificul şi obiectivele urmărite de poporul respectiv.

Astfel, îmi doresc să încep această lucrare de la ideea celebrului economist francez J.
Lajugie: „Marile curente de gândire economică, lansate de oameni de geniu, au o influenţă
enormă asupra evoluţiei ulterioare a realităţilor economice şi a instituţiilor.” Un Aristotel şi un
Thoma d'Aquino, un Adam Smith şi un Karl Marx au exercitat asupra istoriei economice a omenirii
o influenţă la fel de profundă ca şi descoperirea morii de apă sau a maşinii cu aburi, pentru ce, noi
– oamenii de acum, trebuie să le mulțumim, iar cea mai bună modalitate de a o face, este să-i
învățăm și să-i cunoaștem.

3
 CAPITOLUL I. ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE: OBIECTUL DE STUDIU
1.1. Istoria gândirii economice sub aspect evolutiv (fazele)

Gândirea economică contemporană, reprezintă rezultatul unui proces evolutiv realizat în

timp. Ea nu a apărut brusc, sau cu dinozaurii, maimuța sau leii, cu banii marfă, moneda metalică
sau cu banii de hârtie propriu-ziși. Nu a apărut azi, ieri și nici cu mii de ani în urmă. A apărut ca
rezultat al unui îndelungat proces evolutiv, ce și-a lăsat amprenta pe trecutul / prezentul cât și
viitorul nostru. Este rezultatul a mai multe faze și idei ce au dus la dezvoltarea anumitor doctrine
economice și în final la analiza macro; micro și mondoeconomică. La fel în antichitate, viaţa
economică era subordonată în temei atingerii anumitelor scopuri politice, religioase, morale, de
altă natură, numai nu economice. Evident, în asemenea condiţii ştiinţa economică purta un
caracter secundar în raport cu aşa domenii de cunoaştere a lumii înconjurătoare cum erau filosofia
sau ştiinţele naturii. In acelaşi timp învăţaţii care studiau fenomenele economice, expuneau
rezultatul cercetărilor lor sub forma îndemnurilor şi sfaturilor adresate persoanelor cu funcţii
publice.

Astfel, în dependență de filosofiile și ideile din acele timpuri, acest concept a fost divizat în
IV etape principale, după cum urmează:

FAZA I: PREȘTIINȚIFICĂ (din antichitate – XVIII) este astfel bazată pe ideile lui
Aristotel, Platon, Xenofon, Socrate – dezvoltarea acestor idei au dus la apriția mercantilismului.

Rationamentele economice ale acestei perioade purtau un caracter „pre-științific”, adica ele
nu erau incadrate intr-un sistem distinct de cunoștințe, nu presupuneau utilizarea unei terminologii
specifice. Apartinând unui grup foarte restrâns de oameni, aceste rationamente au ajuns pâna la
noi sub forma codurilor de legi, a tratatelor si lucrarilor cu caracter filosofic si religios. Dar
totuși de ce anume acestea au fost formele inițiale de prezentare si transmitere a cunostințelor ?
Marele Aristotel considera activitatea mentală îndreptată spre cunoașterea lumii – filosofia
si matematica drept cea mai destoinica preocupare umana, ea aducând fericirea suprema. Mai puțin
prestigioasă era știința politică. Pe o treaptă și mai inferioară el plasa artele. Şi cea mai putin
prestigioasă preocupare era considerată activitatea economică. O asemenea atitudine a determinat,
intr-o masură, faptul că, comparativ cu epocile ulterioare, epoca antica a contribuit relativ modest
la dezvoltarea gândirii economice.
Gândirea economica antica a aparut în Orient (mileniul IV i.e.n.), Grecia si Roma
antica (mileniul I i.e.n.), atingând apogeul in sec. IX-I i.e.n.

4
 FAZA II-a: CONSTITUIREA PROPRIU-ZISĂ A ȘTIINȚEI ECONOMICE (1750-
1879) aceasta a fost înaugurată de apariția unui nou curent de gândire economică (curentul
Liberal) și a schimbat analiza bogăției din sfera de circulație în cea de producție.

FAZA III-a: DESCOPERIREA ȘI ELABORAREA PRINCIPIILOR SALE

TERORETICE aceasta a fost dominată de 3 școli: cea de la Viena, de la Lausanne, de la
Cambridge.

FAZA IV: CONTEMPORANĂ – DE ADÂNCIRE ȘI EXTINDERE A TEORIEI

ECONOMICE (1930 – prezent) are loc trecerea de la analiza microeconomică și la cea macro
și mondoeconomică.

Ca concluzii la acest subiect putem deja menționa următoarele: știinţa economică a apărut
mult mai târziu decât alte forme ale gândirii umane. Oricum, deja în Antichitate a fost schiţat în
linii mari cadrul preocupărilor teoretice ale economiştilor, şi anume:
a) problema proprietăţii şi a avuţiei;
b) problema preţurilor;
c) problema veniturilor, a mărimii şi a principiilor distribuirii lor;
d) problema amestecului statului în viaţa economică.

Atât în antichitate, cât şi în evul mediu viaţa economică rămâne un domeniu de activitate
subordonat atingerii anumitor obiective politice şi religioase. Ştiinţa economică nu are încă un
obiect de studiu independent. Ideile şi teoriile economice sunt expuse în cărţile sfinte, codurile de
legi, în operele filosofilor şi teologilor. Confruntaţi deja şi ei cu dilema «eficacitate sau echitate
socială», autorii antici şi medievali pun accentul pe căutarea unui model de societate ce ar asigura
echitatea socială. Dragostea de bani este considerată a fi temelia tuturor relelor. Deşi în această
perioadă de circa trei milenii au fost lansate şi unele idei şi teorii care nu şi-au pierdut însemnătatea
nici până în prezent, cele mai multe din ele, reflectând nivelul de cunoştinţe de la acea epocă,
poartă un caracter limitat şi chiar greşit. Aceasta se referă, de exemplu, la aşa numita «lege a
sterilităţii schimbului», 21 lansată de Aristotel, la considerarea tuturor domeniilor de activitate
economică, cu excepţia agriculturii, drept inutile, sau chiar amorale etc.

1.2. Precizări noționale

În contextul aprofundării în studiul gândirii economice în sine, cât și a doctrinelor, este

necesar să ne facem o bază noțională sau categorială privind cuvintele cheie folosite ca baza acestei
lucrări. Astfel, privind lucrurile în evoluţia lor procesuală, doctrina reprezintă rezultanta evoluţiei
de la idee la gândire şi teorie economică.

5
 Ideea economică înseamnă produsul prim de reflectare în mintea omului a realităţii
economice.

Gândirea economică reprezintă procesul de reflectare activă şi raţională în mintea oamenilor

a realităţii economice ca şi produsul acestei reflectări. Produsul se poate situa la niveluri diferite
în funcţie de calitatea informaţiei deţinute şi prelucrate ca şi cea a „laboratorului” în care are loc
procesul; o minte informată, dotată nativ şi instruită „produce” un rezultat de o calitate superioară.

Teoria economică constituie, tocmai un rezultat superior al procesului de gândire. Ea este

deci un elaborat care, în forma unui studiu doct, îşi propune dezvăluirea cauzelor, esenţei şi legilor
de mişcare care guvernează evoluţia fenomenelor economico-sociale. Elaborarea unui asemenea
studiu nu poate fi opera unor neofiţi; dimpotrivă, este vorba de specialişti, de minţi instruite care
apelează, la anumite mijloace şi adoptă metode de lucru specifice.

Doctrina economică redă, într-o primă aproximare, teoria economică activată. Este o teorie
(sau un complex de teorii) care nu se mulţumeşte cu o prezentare pur scientistă abstractă, neutră a
realităţii; dimpotrivă vine cu partea activă; face aprecieri, realizează judecăţi de valoare pentru a
sugera, pe această cale, proiecte de reformă; face apologia sau condamnă statu-quo-ul; raţiunea ei
este de a spune ce trebuie făcut sau nu trebuie făcut.
Pe scurt: teoria spune ce este; doctrina spune ce trebuie să fie sau să nu fie; teoria serveşte
ca instrument de analiză; doctrina vine, prin intermediul politicii economice, să experimenteze.
Dacă teoria economică uzează, în spiritul rigorilor ştiinţei, de metode empirice şi descriptive,
doctrina este, în esenţă o gândire normativă; ea sugerează calea, pista pe care efortul uman trebuie
consumat spre binele individual şi cel colectiv.
Cunoaşterea doctrinei economice presupune, deci, înţelegerea atât a trunchiului ideatic, a
teoriei pe care se grefează, cât şi percepţia politicii economice prin care se verifică. De aici,
calitatea de întreg şi vocaţia de sinteză integratoare a studiului doctrinelor. Denumirea doctrinei
poate veni fie de la cel care în mod substanţial şi-a adus contribuţia la elaborarea ei (doctrina
ricardiană, keynesistă, marxistă etc.) fie de la personalitatea politică sub 4 conducerea căreia
doctrina respectivă a fost pusă pe rol (doctrina Reagan, doctrina Adenauer, doctrina Thatcher etc.)
deşi respectiva personalitate nu are nici o contribuţie ştiinţifică la elaborarea doctrinei ca atare, fie,
în sfârşit, de la genul de măsuri pe care îl preconizează: liberală, dirijistă, protecţionistă etc. Două
categorii economice se mai cer a fi explicitate pentru ca demersul nostru să fie cât mai transmisibil,
şi anume: şcoala de gândire economică şi curent de gândire.
Şcoala de gândire economică este o formaţiune ştiinţifică a unor oameni de specialitate
grupaţi, prin propria voinţă, în jurul unui mentor sau/şi idei directoare. Mentorul sau şeful şcolii
reprezintă o personalitate consacrată, cu contribuţii ştiinţifice originale recunoscute. El îşi „alege”
6
ucenicii pe care îi recunoaşte sau nu. Şcoala îşi propune ca, într-o manieră proprie, apelând la
metode specifice, să sondeze şi să analizeze un anumit domeniu al realităţii economice. De obicei,
formaţiunea ştiinţifică respectivă fondează şi fiinţează pe criteriu şi în slujba unui interes naţional.
Şcoala fiziocrată a lui Fr. Quesnay a fost prin excelenţă franceză; şcoala economică clasică a fost
preponderent engleză. Cunoscute prin contribuţiile lor sunt şcoala de la Cambridge (Anglia) sau,
cum era cunoscută în epocă, „CIRCUS”’ avându-l ca mentor spiritual pe J. M. Keynes; şcoala de
la Chicago cu liderul spiritual M. Friedman, promotoare a monetarismului; şcoala din Virginia
sau „Public Choise”, a preferinţelor publice, avându-l ca protagonist pe J. Buchanan etc. Puţine
şcoli au vocaţia universalului şi sunt reprezentate din perimetre teritoriale diferite. Şcoala
neoclasică a fost, în acest sens, un exemplu.
Curentul de gândire economică reprezintă un ansamblu de teorii şi doctrine economice
care explică şi susţin un anumit gen al dezvoltării. Poate fi opera unei singure şcoli, de mari
dimensiuni (marxismul, keynesis-mul etc.) sau, dimpotrivă, a mai multor şcoli: liberalismul,
neoliberalismul, dirijismul, economia periferică, radicalismul etc.

1.3. Obiectul de studiu a gândirii economice și conceptul

Istoria gândirii economice este o componentă a sistemului ştiinţelor economice şi se află

în imediata vecinătate a economiei politice, ca nucleu teoretic al acestui sistem. Istoria gândirii
economice s-a conturat ca disciplină de studiu în epoca modernă, odată cu făurirea economiei
politice ca ştiinţa. Prin acest curs se urmăreşte marcarea elementelor de continuitate şi
discontinuitate în ştiinţa economică, precum şi evidenţierea metodelor şi tehnicilor folosite pentru
investigarea vieţii economice.

Astfel, obiectul de studiu al Istoriei gândirii economice îl prezintă selecția viziunilor

economice privind problema teoriei și practicii economice.

În acest context și în contextul subcapitolului 2, definim categoriile cursului de gândire

economică, prezentate în figura 1.

7
 Figura 1. Piramida fără vârf a categoriile cursului de gândire economică

(sursa: Tema 1. Preistoria și precursorii gândirii economice, prezentare, slide IV)

În acest context, ar fi relevantă prezentarea megatendințelor gândirii economice și

doctrinelor din cadrul acesteia:

1. Liberalismul (Școala fiziocrată; Liberalismul economic clasic; Neoclasicismul

(marginalismul); Neolibralismul);

2. Dirijismul (Mercantilismul, Keynesismul, Neokeynesismul, Sinteza neoclasică;

Postkeynesismul);

3. Socialismul (Socialismul utopic; Socialismul mic-burghez; Socialismul marxist;

Socialismul Sovietic; Socialismul de piață);

4. Instituționalismul (Naționalismul economic; Școala istorică germană; Istituționalismul

protestatar și pozitivist; Neoinstituționalismul);

5. Cosmomaneconomia (este și o doctrină în formare, al cărei nume coincide deocamdată

cu cel a megatendinței)

8
 CAPITOLUL 2. TEORII, DOCTRINE ȘI CURENTE DE GÂNDIRE ECONOMICĂ.
FACTORII DETERMINANȚI AI EVOLUȚIEI ACESTORA

2.1. Teorii de gândire economică

IGE, poate fi studiată pe structura teoriilor de gândire economică, ce se referă la produsul
prim de reflectare în mintea omului a realităţii economice. Situat, de la începuturile existenţei sale,
în faţa ecuaţiei resurse limitate – nevoi nelimitate, ecuaţie dificilă şi adesea fără soluţii acceptabile,
omul a trebuit, din capul locului, să aibă reprezentarea ideatică a economiei pentru a găsi căile şi
mijloacele cele mai la îndemână şi mai eficace spre a-şi satisface trebuinţele cu minimum de efort.
Este clar că suma acestor idei, cumulate în timp, nu înseamnă, ştiinţa despre economie.

Primii autori ce sunt puși in fata faptelor economice le observă din punctul de vedere al unei
optici etice si morale. Există o baza comună a tuturor comentariilor lui Aristotel, autorilor de
tratate romani, a scolasticilor, ce încearcă sa judece moral probleme cum ar fi nivelul dobanzii,
pretul corect sau relatiile de munca stapân-sclav. Aceasta viziune s-a mentinut de-a lungul
intregului Ev Mediu. In secolul XV se produce un salt epistemologic rezultand
astfel mercantilismul. Nu este vorba de judecarea morala, ci de a recomanda guvernantilor masuri
politice in vederea imbogatirii tarii. Economia mondiala este vazuta ca un joc de suma zero in care
imbogatirea unuia implica in mod necesar saracirea altuia. Este vorba de intarirea productiei
interne si de slabirea protectionismului celorlalte tari. Este in favoarea acumularii de metale nobile
(Bullionismul) si studiază banii, pe care îi consideră pentru prima dată ca o marfă ca oricare alta
a carei valoare este data de lipsa sau abundență relativă. Apare astfel teoria cantitativa a banilor
(TEORIA 1) in care pionieri sunt autorii Scolii din Salamanca: Martin de Azpilicueta (1493-
1586) si Tomas de Mercado (?-1575).

Publicarea carții "Bogăția națiunilor" lui Adam Smith in 1776, este considerată a fi originea
Economiei ca știință. Clasicii scriau intr-o epoca în care industria cunoștea o dezvoltare fără
precedent. Unul din obiectivele principale a fost denunțarea ideilor mercantiliste restrictive ale
liberei concurențe care erau inca și mai extinse în vremea lor. Pentru Adam Smith, statul trebuia
sa se abțină sa intervină in economie deoarece atunci cand oamenii acționează liber in cautarea
propriului interes exista o mâna invizibilă ce transforma eforturile in beneficii. Și determină astfel
Teoria schimbului internațional (TEORIA 2)
(Cuvintele acestuia din "Bogatia Natiunilor" le găsiți în ANEXA 1)

Adam Smith a avut multi discipoli ce au format școala clasică. In epoca clasicilor economia
a primit calificativul de știinta lugubra. Studiind populatia, Malthus (Teoria populației
TEORIA 3) si Ricardo (Teoria Valorii TEORIA 4), in domeniul veniturilor, au ajuns la concluzii
9
foarte pesimiste. Considerau ca faza cresterii ar lua sfarsit intr-un stat stationar in care muncitorii
ar primi ca salariu o cantitate strict necesara subzistentei. Clasicii incearca sa inteleagă de ce
diamantele au un preț superior apei în ciuda faptului ca ultima este mult mai utilă vieții omului.
Disting astfel intre valoarea de uz și valoarea de schimb. (Mai târziu, datorită lui List apare
Teoria forțelor productive ale națiunii (TEORIA 5)). Aceste concepte vor fi baza utilizata în
Capitalul lui Karl Marx. (Cuvintele lui Ricardo le găsiți în ANEXA 2)
Karl Marx, discipol al lui Ricardo, traiește prima mare criză a capitalismului industrial în
decada lui 1830 si urmatoarea criza politica in 1848. Teoria pe care o elaborează prezice evoluția
socio-economica viitoare si invită muncitorii să participe activ accelerand transformarea
sistemului. Plecand de la teoria ricardiana a valorii-munca (TEORIA 4), deduce că salariul
primit de muncitori este exact costul de producție. Plusvaloarea este diferenta dintre valoarea
marfurilor produse si valoarea fortei de munca ce s-a utilizat. Relatiile de producție în sistemul
capitalist si superstructura juridica ce emana din ele determina ca plusvaloarea sa fie insușită
de burghezie, proprietarii mijloacelor de producție. Forțele sistemului împing clasa dominantă spre
o continuă acumulare de capital ce duce la diminuarea ratei beneficiilor in locul concentrarii
capitalului in foarte putine maini. Mecanizarea progresiva creaza o permanenta armata
industraiala de rezerva ce mentine salariile la limita saraciei. Contradictia dintre concentrarea de
capital in putine maini si organizarea de masive structuri disciplinate de muncitori de catre
industrie va provoca in mod necesar explozia revolutiei sociale si "exproprierea
expropriatorilor". (Cuvintele lui K. Marx în "Manifiestul Comunist", din 1848, sunt prezentate
în ANEXA 3.)

Dar curentul principal emanat de clasici a fost marginalismul numit si neoclasicism.

Incepând cu decada lui 1870 trei mari economiști ce au inițiat acest curent: Carl Menger, in Viena,
in jurul caruia se creaza Școala Austriaca; Leon Walras, creatorul Scolii de la Lausanne; și William
Stanley Jevons. Aporturile sale în ceea ce privește costul marginal, utilitatea marginală și echilibrul
piețelor vor fi studiate in detaliu in paginile ce urmează. Sunt comportamentele producătorilor
si consumatorilor incercând sa-și maximizeze beneficiile și utilitatea sa ceea ce conduce la o
situație de echilibru general. Prima mare sinteza este realizata de A. Marshall a carui
carte Principii de Economie a fost primul manual modern de economie elaborat pe criterii
pedagogice. Neoclasicii sunt cei care explica satisfacator problema prețului diamantelor si apei.
Prețul tuturor lucrurilor este rezultatul echilibrului dintre oferta si cererea lor.

Institutionalismul este format dintr-un grup de economiști americani de la sfârșitul

secolului XIX inceputul secolului XX. Acești autori evidențiaza rolul pe care îl au în sistemul

10
economic obiceiurile de comportament si gândire ale comunității, ce raman intipărite în instituțiile
sociale. Criticile lui T. Veblen asupra conducței tipice a capitalismului sunt îmbrăcate într-un acerb
si amuzant sarcasm. Chiar daca se consideră ca este un curent de gândire "extinsa", influența sa
continua sa fie prezentă în mai mare sau mai mica masură la un mare numar de economiști
contemporani.

De-a lungul anilor treizeci țările occidentale au suferit cea mai grava criză economica
cunoscută până atunci: Marea Recesiune. Marginalismul nu era capabil sa explice acest fenomen.
In 1936 J.M. Keynes publică "Teoria generală a mainii de lucru, a dobânzii și a banilor"
(TEORIA 3), carte care fară nici o indoială a influențat în cea mai profundă forma modul de viață
al societaților industriale in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Luând in considerare propunerile keynesiene, guvernele țărilor industriale au inițiat o

activitate politică de intervenție crescandu-și progresiv cheltuielile si totodata rolul sectorului
public. Keynesismul a fost adoptat ca paradigma dominantă de catre toate universitațile
occidentale. Doar un mic grup, monetariștii, strâns in ceea ce s-a numit Școala de la Chicago sub
conducerea lui Milton Friedman, au avut un spirit critic condamnând discretia in politica
economica, excesivul rol al statului si propunand alternative bazate pe cele mai tradiționale măsuri
de tip monetar. Criza economică din anii saptezeci s-a confruntat simultan cu inflație si șomaj,
ceva inexplicabil pentru schemele keynesiene, le-a dat dreptate in multe ocazii. Toate guvernele
țărilor occidentale și-au adoptat deciziile de politică economică bazandu-se pe scheme provenite
din keynesianism modificate de către propunerile monetariste.

Să recapitulam, însa, clasificând teoriile economice existente in lume la intretăierea între

secole:

(i) teorii clasice si neoclasice, liberale si neo-liberale, in special din zona microeconomica;

(ii) teorii keynesiste, post si neo-keynesiste, cu puncte de vedere îndeosebi

macroeconomice, lucrând cu mase economice;

(iii) teorii cu metoda inductivă, unde se manifestă preeminenta conditiilor istorice și

institutionale, iar aici pot fi grupate scoli istorice, scoala americana si formulari econometrice
diverse;

(iv) teorii marxiste, cele bazate încă pe interpretarea materialist-dialectică si istorică.

11
 2.2. Doctrine de gândire economică

Doctrina economică este o teorie (sau un complex de teorii) care nu se mulţumeşte cu o

prezentare pur scientistă abstractă, neutră a realităţii; dimpotrivă vine cu partea activă; face
aprecieri, realizează judecăţi de valoare pentru a sugera, pe această cale, proiecte de reformă; face
apologia sau condamnă statu-quo-ul; raţiunea ei este de a spune ce trebuie făcut sau nu trebuie
făcut. Cunoaşterea doctrinei economice presupune, deci, înţelegerea atât a trunchiului ideatic, a
teoriei pe care se grefează, cât şi percepţia politicii economice prin care se verifică. De aici,
calitatea de întreg şi vocaţia de sinteză integratoare a studiului doctrinelor.

Denumirea doctrinei poate veni fie de la cel care în mod substanţial şi-a adus contribuţia
la elaborarea ei (doctrina ricardiană, keynesistă, marxistă etc.) fie de la personalitatea politică sub
4 conducerea căreia doctrina respectivă a fost pusă pe rol (doctrina Reagan, doctrina Adenauer,
doctrina Thatcher etc.) deşi respectiva personalitate nu are nici o contribuţie ştiinţifică la
elaborarea doctrinei ca atare, fie, în sfârşit, de la genul de măsuri pe care îl preconizează: liberală,
dirijistă, protecţionistă etc.

1. Mercantilismul

Mercantilismul a fost o doctrină economică care avea ca temelie ideea că aurul şi argintul
constituie forma principală a bogăţiei atât pentru indivizi, cât şi pentru stat. Mercantilismul este
opera unor autori care au dominat gândirea economică europeană în cursul a circa trei secole
(aproximativ între anii 1450 şi 1750). Cei mai de seamă reprezentanţi ai mercantiliştilor (oameni
de stat, savanţi, negustori, bancheri) au fost: francezii Jean Bodin (1530-1596), Antoine de Mont-
chrestien (1575-1621) şi Jean B. Colbert (1619-1683); englezii Thomas Mun (1571-1641) şi
William Petty (1623- 1687); italianul Antonio Serra (1580-1650); rusul Ivan Posaşcov (1652-
1726).

Mercantiliştii au fost primii care au studiat în mod special procesele economice, şi nu

tangenţial şi printre altele, ca în antichitate şi evul mediu. Ei au scos gândirea economică de sub
presiunea dogmelor morale şi religioase, transformând-o într-un domeniu aparte de cercetare, într-
o ştiinţă autonomă. Principalele trăsături ale mercantilismului ca teorie şi politică economică sunt:
a) considerarea banilor (precum şi a aurului şi argintului sub formă de lingouri şi comori)
drept esenţă a bogăţiei;

b) analiza aproape în exclusivitate a sferei circulaţiei mărfurilor;

12
 c) promovarea unei politici economice externe active în scopul stabilirii unei balanţe
monetare (comerciale) favorabile;

d) cu unele mici excepţii, încurajarea dezvoltării industriei naţionale, stimularea importului

de materie primă şi a exportului de produse manufacturiere.

Astfel, mercantilismul a fost primul curent de gândire economică modernă, care a înlocuit
scolastica medievală, încătuşată de numeroase norme morale şi religioase, cu o nouă mentalitate,
liberă, întreprinzătoare, activă.

2. Liberalismul economic clasic

Liberalismul economic, apărut cu circa trei secole în urmă avea să devină principala
megatendinţă din gândirea economică modernă şi contemporană. În linii mari, el constituie
antiteza etatismului, neajungând însă până la negarea completă a statului, până la anarhie.
Liberalismul economic a avut o istorie bogată şi a trecut în evoluţia sa prin trei etape principale,
cărora le corespund următoarele şcoli şi doctrine: 1) liberalismul economic clasic, numit uneori
şi şcoala clasică (a doua jumătate a secolului XVIII - primele două treimi ale secolului XIX), din
care face parte şcoala fiziocrată, Adam Smith cu sistemul său economic, liberalii pesimişti englezi,
D. Ricardo şi T. Malthus, precum şi liberalii optimişti francezi J. B. Say şi F. Bastiat;
2)neoclasicii, sau marginaliştii, (sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX) cu şcoala
elveţiană, şcoala austriacă şi şcoala engleză; 3) neoliberalii (a doua jumătate a secolului XX) cu
renumitele şcoli de la Freiburg şi Chicago, în primul rînd. Gândirea economică liberalistă s-a
afirmat în lupta cu mercantilismul, doctrină care, cum se ştie, subordona interesul personal
interesului naţional şi justifica amestecul statului în economie. Spre deosebire de mercantilişti,
promotorii liberalismului economic clasic sunt adepţi ai individualismului, nonintervenţionismului
şi ai ordinii naturale. Ei afirmă că ordinea naturală, care se stabileşte în mod spontan, este valabilă
nu numai pentru fenomenele mecanice şi biologice, ci şi pentru cele economice. Autorii clasici
descoperă şi studiază legile care reglementează viaţa economică, care, în opinia lor sunt veşnice şi
universale. Temelia unei economii bazate pe respectarea ordinii naturale, spun ei, poate fi numai
proprietatea privată, care constituie nu numai o condiţie, ci şi o garanţie a eficienţei economice.
Cât priveşte statul, acestuia, după părerea clasicilor, îi revine rolul de elaborare şi de asigurare a
funcţionării cadrului juridic, sau cum se spune adeseori, rolul de «paznic de noapte». Cu alte
cuvinte, statul are drept datorie de bază de a apăra proprietatea, liniştea politică, ordinea socială şi,
fireşte, interesele naţionale. Întrucât, consideră autorii clasici, cele mai eficiente şi corecte decizii
ce vizează activitatea economică le pot lua numai agenţii economici. Singura formă de organizare

13
a vieţii economice trebuie să fie libera concurenţă. Ea este o condiţie absolut necesară pentru
menţinerea ordinii naturale.

Astfel, clasicii au fost primii care au elaborat un sistem desăvârşit de teorie economică,
având ca bază principiile individualismului, non-intervenţionismului, şi a ordinii naturale. La fel,
autorii clasici au mutat obiectul de studiu al treoriei economice în sfera productivă, în care, în
opinia lor are loc procesul de sporire a avuţiei naţiunilor, iar în centrul doctrinei liberalismului
clasic se află «homo economicus», care activează urmărind scopuri egoiste, dar care, în virtutea
acţiunii unei «mâini invizibile», contribuie în ultimă instanţă la satisfacerea interesului general.

3. Doctrina naționalismului economic

Patria naţionalismului economic se consideră a fi Germania. Acest fenomen se explică

printr-un şir întreg de circonstanţe. În primul rând, la mijloc se află anumite deosebiri naţionale
între cele mai evoluate popoare din Europa. Astfel, în timp ce englezii înclină mai mult spre
individualism, nemţii sunt ceva mai mult predispuşi spre colectivism, dau prioritate intereselor
colective şi naţionale. Pe de altă parte, situaţia economică şi politică, în care se află pe la începutul
secolului al XIX Germania, în mod obiectiv o „impunea” în braţele ideilor naţionalismului
economic.

Friederich List (1789-1846). Viaţa şi opera. Omul care, potrivit opiniei lui M.Manoilescu,
«a fost singurul mare adversar pe care 1-a cunoscut liberalismul economic în veacul al XIX-lea»
este aastfel și Fondatorul doctrinei naţionalismului economic, ce consideră că obiectul de studiu
al ştiinţei economice trebuie să fie nu individul, nu «homo economicus», ci naţiunea. «Trăsătura
caracteristică a sistemului conceput de mine, scrie autorul german, este naţionalitatea. Întreaga
mea concepţie este clădită pe ideea de naţionalitate ca verigă între individ şi omenire».

Astfel, naţionalismul şi protecţionismul economic sunt fraţi gemeni. Această doctrină a

constituit o reacţie firească a naţiunilor mai tinere, mai puţin dezvoltate contra efectelor negative
ce reieşeau din aplicarea teoriei liberului schimb. Ea s-a aflat la temelia luptei de independenţă
economică a ţărilor ce au pornit mai târziu pe calea dezvoltării industriale. Ideile naţionalismului
şi protecţionismului economic, promovate cu pricepere, au permis unor ţări ca Germania şi SUA
să-şi recapete independenţa economică şi să devină puteri economice de prim rang. Marele
economist român Mihail Manoilescu scria că: «List trebuie privit, în ciuda anumitor greşeli
teoretice şi cu toată insuficienţa fundamentală a criticii lui împotriva doctrinei clasice, ca mare
învăţător al independenţei economice pentru celelalte popoare ale Pământului».

14
 În centrul doctrinei lui F.List se află învăţătura despre economia naţională, despre naţiune.
(Amintim aici că clasicii economiei politice considerau că în centrul atenţiei ştiinţei economice
trebuie să se afle individul, „homo economicus”, şi nu naţiunea). Economia unei ţări concrete,
spune List, se dezvoltă în dependenţă de anumiţi factori specifici, cum ar fi istoria, tradiţiile,
contextul geografic şi nicidecum după unele legi veşnice, generale şi universale, proprii tuturor
timpurilor şi popoarelor, cum susţineau A.Smith şi D.Ricardo. 3. Teoria liberului schimb, elaborată
de către autorii clasici englezi, n-a fost niciodată aplicată în întregime nici chiar de către Marea
Britanie. Toate ţările, inclusiv şi cele mai avansate, s-au dovedit a fi predispuse să-şi protejeze
piaţa internă, în orice situaţie, ceea ce este un argument în plus în favoarea politicii protecţioniste
apărate cu atâta zel de către F.List.

4. Doctrina economică socialistă sau Doctrina economică Marxistă:

Marxismul şi liberalismul: aceleaşi puncte comune de pornire. Andre Piettre susţine că în

ceea ce are mai esenţial gândirea economică marxistă poate fi rezumată la o dublă formulă:
capitalismul este un regim de exploatare umană, - (în termeni actuali, aceasta-i «statica» lui) - dar,
din fericire, el este condamnat, sortit pieirii prin însăşi esenţa sa ca regim cu contradicţii interne, -
(aceasta-i «dinamica» lui). Doctrina economică Marxistă îl are ca fondator pe Karl Marx (1818-
1883). Marx fost un erudit, un bun cunoscător al filosofiei, istoriei şi elementelor de drept. Este
personalitatea cea mai contestată în istoria gândirii economice, în principal din cauza analizei
capitalismului din punctul de vedere al păturii sărace a societăţii. Marxismul reprezintă o a doua
tendinţă importantă care s-a confruntat mereu cu liberalismul economic.

Lucrările de referinţă a lui Marx sunt “Manifestul Partidului Comunist” (1848);

“Contribuţii la critica economiei politice” (1859) şi “Capitalul” compus din patru volume:
“Procesul de producţie al capitalului” (1867); “Procesul de circulaţie al capitalului” (1885);
“Procesul de ansamblu al producţiei capitaliste” (1894); “Teorii asupra plusvalorii” (1909-
1910).

Doctrina marxistă are la bază trei izvoare:

filosofia clasică germană;

economia politică clasică engleză;

socialismul utopic francez.

Înţelegerea gândirii economice a lui Karl Marx este strâns legată de înţelegerea metodei
folosite, cea a materialismului istoric. Aceasta are la bază dialectica lui Hagel şi materialismul

15
susţinut de Feurbach. Materialismul istoric înseamnă aplicarea dialecticii materialiste la studiul
societăţii în formularea unor concluzii privind evoluţia în timp a societăţii umane şi a legilor de
mişcare ale societăţii. Analiza lui Marx constă în aplicarea acestei metode asupra modului de
producţie capitalist. Folosind această metodă, el formulează ideea că oamenii intră în procesul de
producţie în relaţii interdependente de voinţa lor, respectiv relaţii de producţie care sunt
determinate în fiecare etapă de forţele materiale de producţie. Relaţiile dintre oameni sunt relaţii
economice şi acestea formează baza economică a societăţii. Pe această bază economică se
formează o suprastructură alcătuită din totalitatea ideilor politice, economice, artistice, religioase
şi instituţiile corespunzătoare acestora. Elementele de determinism l-au condus pe Marx la ideea
că baza economică determină suprastructuri şi, deci, că existenţa socială determină structura
socială şi nu invers.

5. Doctrina liberalismului neoclasic sau a merginalismului

Astăzi, la începutul secolului al XXI-lea doctrina neoclasică rămâne a fi principala doctrină

economică în ţările dezvoltate. Această doctrină s-a impus prin îngustarea obiectului de studiu al
ştiinţei economice, prin încercarea dezideologizării acesteia, prin folosirea metodelor matermatice
la analiza fenomenelor economice, prin utilizarea psihologiei pentru explicarea activităţii
economice, prin teoria valoare
utilitate, prin instrumentele de analiză economică. Nu întâmplător
această doctrină se impune în mai multe ţări odată, masiv, oarecum peneaşteptate, şi în rezultatul
unei revoluţii fără precedent în teoria economică. Obiectul de studiu: autorii clasici afirmau că
activitatea economică este reglementată de oarecare legi veşnice, obiective şi universale, aşa încât
anume analiza lor şi trebuie să fie grija de toate zilele a ştiinţei economice. Spre deosebire de ei,
marginaliştii au mutat centrul de greutate al preocupărilor teoretice din domeniul obiectiv în cel
subiectiv.

Astfel, marginaliştii au săvârşit o revoluţie, o schimbare radicală în ştiinţa economică, atât

în raport cu liberalismul clasic, cât şi cu toate doctrinele antiliberale. Ei au îmbogăţit ştiinţa despre
economie cu un şir de teorii noi, cum ar fi: teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului general şi al
echilibrului parţial, elasticitatea cererii şi ofertei, etc. Marginaliştii au modificat obiectul de studiu
al ştiinţei economice, punând accentul în investigaţiile lor pe procesele de circulaţie şi de consum,
pe analiza vieţii economice de pe poziţiile consumatorului, pe studierea gusturilor şi preferinţelor
acestora, - cu alte cuvinte, pe analiza pieţei.

Făcând abstracţie de un şir de fenomene reale, marginaliştii au studiat mecanismul

funcţionării pieţii «în stare pură», fapt ce le-a permis să descopere un şir de legităţi şi tendinţe de

16
primă importanţă, valabile pentru orice economie de piaţă. Neoclasicii au pus accentul în
cercetările lor pe studierea cererii şi ofertei, fenomene, care rămân şi astăzi în centrul preocupărilor
economiştilor. Ei au subliniat importanţa studierii rarităţii bunurilor economice. În fine, prin
folosirea pe scară largă a matematicii (ecuaţii, modele, funcţii, grafice) în studierea pieţei, ei au
îmbogăţit considerabil instrumentarul analitic al ştiinţei economice şi au pus bazele calculului
economic raţional, fapt care avea să se soldeze până la urmă cu apariţia unor noi discipline
ştiinţifice, numite: econometria, precum şi macroeconomiei.

6. Doctrina instituționalistă

Instituţionalismul este o doctrină eterodoxă care a investigat spaţii mai puţin studiate de
doctrinele tradiţionale, fie ele liberaliste, sau dirijiste. El constituie o reacţie parţială a
intelectualilor şi a micii burgezii faţă de unele idei ale clasicilor şi 139 neoclasicilor, precum şi (în
special în cazul instituţionalismului negativist) faţă de unele neajunsuri ale economiei de piaţă.

Respingând concepţia de «homos economicus», instituţionaliştii au demonstrat influenţa

mereu crescândă asupra dezvoltării economice a diferitelor instituţii, cum ar fi statul, sindicatele,
religia, tradiţiile, tehnostructura, etc.

Astfel, instituţionaliştii promovează ideea integrării ştiinţei economice cu alte ştiinţe sociale,
a priorităţii socialului asupra economicului, optând astfel pentru o economie umanistă, mai
echitabilă, cu mai puţine conflicte sociale. Instituţionaliştii (în special şcoala istorică germană) au
reorientat ştiinţa economică în direcţia studierii economiei naţionale, a specificului ei, a tradiţiilor,
fapt ce are o deosebită însemnătate pentru naţiunile mai tinere şi mai puţin dezvoltate din punct de
vedere economic. Ei folosesc o nouă metodă de cercetare, înlocuind metoda deductivă cu cea
istorică a comparaţiei. Cu tot caracterul său original, instituţionalismul nu s-a constituit într-o
doctrină deosebită, care ar fi avut nu numai problematica şi metoda sa, ci şi o nouă viziune asupra
dezvoltării economice, noi instrumente de analiză economică etc. Ea poartă un caracter „eclectic»
căutând un compromis între principalele curente economice - liberalismul şi dirijismul. Influenţa
instituţionaliştilor asupra politicii economice promovate de diferite guverne este în prezent în
creştere.

7. Doctrina economică Keynesistă:

În are ca fondator pe John Maynard Keynes (1833-1946) a fost profesor la Universitatea

din Cambridge şi a îndeplinit o serie de funcţii administrative. Lucrările sale de referinţă sunt:
„Finanţele Indiei” (1913); „Consecinţele economice ale păcii” (1918–1919) – relatează despre

17
Tratatul de Pace de la Paris după Primul Război Mondial şi insistă asupra consecinţelor negative
pe care le pot avea condiţiile impuse Germaniei; „Tratat despre reforma monetară” (1923);
„Tratat despre bani” (1930)

Keynes spune ca teoria lui are la bază o serie de idei din doctrina mercantilistă (în special
intervenţia statului în viaţa economică), anumite idei privind crizele din teoria lui Malthus şi o
serie de idei apărute în perioada interbelică referitoare la crizele economice. Meritul său este acela
de a fi surprins aspecte referitoare la:
- aspecte teoretice ale economiei de piaţă;

- un model economic care surprinde o serie de corelaţii între fenomenele şi procesele

economice;

- elemente de politică economică sub forma unor măsuri pe care statul ar trebui să le ia pentru
a asigura o dezvoltare trainică;

Doctrina Keynesistă prezintă o serie de elemente de continuitate faţă de neoclasici, în

principal susţinerea proprietăţilor private, a concurenţei şi a liberei iniţiative, iar în al doilea rând
folosirea unor metode psihologice în explicarea evoluţiei vieţii economice. Există şi o serie de
elemente de discontinuitate: în teoria lui Keynes abordarea se face în principal la nivel
macroeconomic, se face abstracţie de legile şi ordinea naturală, iar în al treilea rând se analizează
cu predilecţie problema dezechilibrelor economice.

Keynes a susţinut că economia de piaţă este caracterizată prin instabilitate şi o serie de

disfuncţionalităţi, respectiv printr-o subdivizare a forţei 70 de muncă, prin mari inegalităţi de avere
şi venit şi prin mari inegalităţi în dezvoltarea economica socială a ţărilor lumii. În viziunea lui,
problema ocupării forţei de muncă ar trebui să fie în centrul politicii economice. El formulează
printr-o primă dată conceptul de şomaj involuntar generat de lipsa locurilor de muncă. El a abordat
aspecte de factură psihologică şi de aici necesitatea intervenţiei statului pentru a corecta noţiunea
celor trei legi fundamentale (legea înclinaţiei spre consum şi economiei, etc.)

Astfel, Keynes a săvârşit în domeniul ştiinţei despre economie o triplă revoluţie revoluţie în
obiectul de studiu şi modul de funcţionare a economiei de piaţă; revoluţie în metoda de cercetare;
revoluţie în politica economică şi socială. Deşi, oricât de paradoxal ar părea, cele mai multe clin
ideile «Teoriei generale» fusese-ră cunoscute până la apariţia acestei cărţi. Astfel, mulţi economişti
de vază se pronunţaseră deja în favoarea amestecului statului în economie şi abandonarea
principiului „laisser-faire”. Se ştia de asemenea că pentru a micşora nivelul şomajului sunt
necesare importante investiţii din partea statului. În fine, după primul război mondial multe ţări se
18
deziseseră deja de sistemul etalon-aur. Aşa este, dar Keynes a fost primul care a adunat aceste idei
într-un sistem teoretic bine închegat, într-o nouă doctrină.

8. Doctrina Neokeynesistă

Neokeynesismul constituie un ansamblu de teorii şi politici economice inspirate din opera lui
Keynes. Anume sub denumirea de neokeynesism doctrina savantului 159 englez, îmbunătăţită şi
adaptată la condiţiile concrete, a dominat gândirea economică în decursul primelor trei decenii de
după război. Căpătând o largă răspândire în aproape toată lumea, neokeynesismul este un curent
neomogen, format din diferite grupuri şi microcurente, care pun accentul pe un aspect sau altul al
învăţăturii părintelui lor spiritual. Astfel distingem un neokeynesism american, englez şi altul
francez, precum şi diferite încercări de «sinteză» a keynesismului cu teoriile neoclasică, marxistă
şi chiar clasică. De notat că în prezent metoda elaborată de V.Leontiev este folosită de toate ţările
lumii, precum şi de Organizaţiile economice Internaţionale. Ea este universală şi poate fi folosită
atât pentru planificarea economiilor centralizate, cât şi pentru prognozarea şi programarea
economiilor de piaţă

9. Doctrina neoliberalistă

Neoliberalismul este o reînnoire, mai bine zis o revalorificare a ideilor liberalismului

economic atât la nivel de teorie, cât şi la nivel de politică economică. Astfel neoliberalii recunosc
conceptul de ordine naturală, plasează în centrul doctrinei lor noţiunea de individualism economic,
acordă o atenţie deosebită analizei pieţei şi a preţului.

Cât priveşte politica economică, ei se pronunţă pentru înfăptuirea privati.zării, reducerea

impozitelor şi a cheltuielilor publice. Efectuând o analiză cu precădere microeconomică,
neoliberalii acordă o atenţie deosebită mecanismului de funcţionare a pieţei şi de formare a
preţurilor. Ei insistă asupra faptului că numai preţurile libere, necontrolate, sunt capabile să asigure
atât menţinerea echilibrului economic şi creşterea economică, cât şi o utilizare raţională a tuturor
factorilor de producţie.

2.3. Școli și Curente de gândire economică și Factorii determinați ai evoluției acestora

Economiştii care se aseamănă între ei se grupează după anumite criterii, denumind aceste
grupări, în funcţie de gradul lor de cuprindere cu termenii de „şcoli" de gândire economică sau
„curente" de gândire economică. Primele sunt grupări mai restrânse, ultimele sunt grupări mai
cuprinzătoare de economişti.

19
 Principalele criterii pe baza cărora se formează şcolile şi curentele de gândire economică
sunt:
A. comunitatea de interese materiale, social-politice ale membrilor acesteia;
B. comunitatea de metodă (paradigmă). Paradigma (Thomas Kuhn) reprezintă un ansamblu
de principii şi metode de la care pleacă o generaţie de economişti, o şcoală economică sau un
curent de gândire economică în investigarea realităţii;
C. adversităţi politico-ideologice comune faţă de alţi gânditori;
D. asemănări în ceea ce priveşte ascendenţa lor culturală, poziţia teoretică, opţiunea lor de
politică economică.

Denumirile date şcolilor şi curentelor de gândire economică diferă foarte mult. Astfel, ele
pot fi legate de:
A. contribuţia substanţială a unor autori la dezvoltarea ştiinţei economice, fiind
denumiţi economişti clasici (de ex. Fr. Quesnay, A. Smith, D. Ricardo etc.);

B. de elementele comune şi noi prezente la generaţii succesive de economişti - economiştii

neo-clasici (de ex. Carl Menger, W. St. Jevons, A. Marshall etc.) şi economiştii neo-neoclasici (de
ex. J.R. Hicks, L. von Mises, F. Hayek etc.);

C. metodologia la care aderă respectivii economişti - şcoala marginalistă (acordă prioritate

calculului marginal în explicarea unor procese economice) sau şcoala istorică germană (acordă
prioritate investigaţiilor istorice privind diferitele fenomene economice);

D. oraşul de reşedinţă al principalilor ei exponenţi (de ex. Şcoala de la Viena, Şcoala de la

Chicago etc.) sau după ţara de baştină (Şcoala austriacă, Şcoala franceză etc.).

Multe curente de gândire economică au fost denumite după:

A. opţiunea de politică economică a reprezentanţilor acestora (de ex. curentul liberal,
curentul protecţionist, curentul socialist, curentul dirijist);

B. numele fondatorului (de ex. marxism, keynesism) care poate fi combinat cu diferite
prefixe pentru a marca succesiunea dintre diferitele generaţii ale curentului respectiv (de ex.
postkeynesişti) sau pentru a-i lega de ţara lor de baştină (de ex. austro marxism);

C. concepţia reprezentanţilor lor faţă de modul cum trebuie operate schimbările în societate
(de ex. conservatori, liberali, radicali, revoluţionari, reformişti, anarhişti etc.).

20
 Dar totuși, cel mai bine poate fi studiată însă istoria gândirii pe structura curentelor de
gândire.

Fiziocratii. Sunt prima manifestare tipica de tip curent (școala) de gândire. Primul curent de
gandire economica de totdeauna inflorea intr-o epoca a economiei (activitatii) care isi descoperea
ideea de progres. Din pacate, tocmai acesta i-a fost curentului fiziocrat si miezul controversat,
vizavi de demersul sau intelectual. Progresul era o adevarata moda a timpului, in Europa
Occidentala a epocii moderne, dar aceasta scoala de gandire nu era capabila sa disocieze progresul
de o “lege naturala”, respectiv a naturii-insesi. Progresul studiului economiei il insotea pe cel al
activitatii economice, ca unul subsidiar: era “progresul cunoasterii legilor naturii”, automat si
legitati de natura economica si de domeniu economic. Economia, la fiziocrati, era alaturata
stiintelor naturii si ale tehnicii – principiu de reflectie care era, buninteles, in favoarea ei, ca
recunoastere stiintifica. In ciuda greselilor de principiu, fiziocratii raman atasati de notiunea de
progres si dintr-un viitor care avea sa progreseze tocmai de la nivelul gandirii lor.

Clasicii. Noul curent se face simtit mai intai in Marea Britanie, apoi in Franta. Clasicii se
disting inca de la prima vedere prin analizele lor simple si nuantate, prin obiectul real si bine
conturat al acelorasi analize. Se disting drept “clasici intre clasici” numele unor Adam Smith,
David Ricardo si respectiv Malthus.

Curentul marginalist. Este alt curent care se distinge, printre altele, si in Marea Britanie:
este vorba tot de o “critica a economiei politice”, de astadata purtatorii ei fiind autointitulata
“Generatie Oxford 1870”. Miscarea era de fapt datata 1872 si ceea ce critica ea era, punctual, un
(alt) caractrer apologetic si normativ recapatat de studiul economiei. Totusi, dupa 1870 se vorbea
mai mult despre “stiinta economica”, in locul “economiei politice” dinainte, ramas in custodia
clasicilor. Odata cu marginalismul si despartirea de clasici: se abandoneaza, insfarsit, ideea de
“redescoperire a ordinii naturale”, astfel redescoperindu-se mai degraba o stiinta pozitiva, aproape
de alte stiinte model; tot ceea ce ramane neatins de la clasici este teoria rentei funciare. Sunt,
astfel, numarate trei scoli marginaliste europene, regasite reciproc in principii si concluzii: (1)
cea austriaca – Wieser, Bohm-Bowerk, K. Menger --; (2) cea elvetiano-franceza, localizata in
orasul elvetian Lausanne – Léon Walras si Vilfredo Pareto --, in fine, (3) cea britanica – Stanley
W. Jevons si Alfred Marshall. Alfred Marshall, marginalist din prima generatie, analizeaza
echilibrele de piata, in ipoteza randamentelor crescatoare la scara -- de mentionat ca acest concept
fuses nu numai ignorat, la clasici, ci chiar contrazis, in parte, pentru cazul fenomenelor de formare
a preturilor, repartitia veniturilor si invetitiile. Marshall revine totusi la pesimismul clasicilor
vizavi de capacitatea pietei de alocare optima a resurselor.
21
 Istoricistii germani. Nume ca Schmoller, Liszt sau Hildebrand schiteaza o alta zona de
gandire critica la adresa “economiei politice” clasice. Istoricistii se disting prin ceea ce le confera
si numele, anume metoda numita “analiza istorica”. Aceasta incearca o concretizare tipica asupra
faptelor o data cu care insa isi creaza si dificultati insurmontabile. Concluziile unice – stiintifice –
sunt impiedicate de contextul pluralitatii punctelor de vedere si explicatiior, iar logica explicatiilor
lipseste si ea odata cu legile elaborate. Cu alte cuvinte, impasul istoricist este unul dublu: (a) daca
lipsesc, de facto, legile istorice, ramane loc pentru intuitie si imaginatie in politicas economica;
(b) daca, dimpotriva, aceste legi istorice exista, atunci lipseste o critica fundamentala asupra
economiei politice, asa cum s-ar fi dorit.

Curentul socialist. Ca un curent de anvergura comparabila liberalismului, in totalitatea sa,

si inca pe o durata de timp de asemenea comparabila, socialistii intra in scena ca o alta pluralitate
de gandiri, purtatoare de numeroase inconsistente conceptuale. Postulatele de baza se opun, insa,
fundamental liberalismului: (i) preeminenta grupului asupra individului – de aici urmeaza sa se
considere ca societatea in ansamblu este subiectul econmic primordial: (ii) organizarea
institutionalizata – are in vedere esential “lipsa oricarei ordini spontane”, astfel nevoia celei
“constient constituite”. Ca obiective sociale apoi: (iii) egalitarismul si lupta de clasa. In mare,
doctrina socialista se clasifica mai degraba in timp, decat dupa nuantarea opiniilor in: (a)
socialismul asazis “utopic”; (b) marxismul si (c) socialismul de stat si nationalist. Daca insa
curentul pornea sprijinit pe eclectism de idei, iar apropourile la socialism se intind pana la opera
clasicului John Stuart Mill, este meritul lui Karl Marx de a fi rezolvat definitiv aceasta carenta.

Marx nu este nici primul, nici ultimul care sa se fi gandit la socialism; a fost insa cel mai influent
in gandirea socialista. Logica auto-reglarii limitate si tendintei de auto-distrugere a capitalismului
incepea cu caracterizarea a ceea ce Marx numeste “legea economica fundamentala” a sistemului,
o reunire, in viziune proprie, a “scopului primar al productiei” cu “mijloacele de realizare” a
acestuia. In capitalism, legea economica fundamentala era “obtinerea si maximizarea plusvalorii”,
in expresia ei palpabila de profit, in folosul clasei patronatului. Societatea capitalista se lasa
condusa de economia ei, iar aceasta din urma de interesele acestei clase numeric restranse, ceea ce
realizeaza, nu numai disproportia distribuirii bunastarii, ci un adevarat sistem de contradictii
interne insolubile prin pastrarea sistemului, dar solubile prin revolutia sociala: se desfiinta clasa
patronilor, se schimba structural “legea economica fundamentala”, astfel si scopul productiei, si
mijloacele sale de realizare se redirijau in folosul lucratorilor si al paturilor sociale largi.

Curentele confesionale. Din nou o zona de gandire ce pare tipica – si tocmai astfel urmeaza
sa se individualizeze fata de “celelalte tipuri”. A fi reactionat tipic atat la lupta de clasa socialista,
22
cat si la mizeria rezultata partial din societatea de tip liberal nu ar fi putu conduce la un fundament
mai consistent decat morala crestina si sociala, la indemana. Acelasi tipic implica si o comuniune
cu zonele de confruntare si de despartire, iar aici s-ar putea enumera cel putin trei aspecte derivate:
Apelul la o zona de gandire profund istorica, una care ducea de astadata, nu atat la clasici, cat la
bazele puse inca din evul mediu de Toma de Aquino, apoi continua in secolul al XIX-lea, dar si in
al XX-lea, ca replica la celelalte curente si la antagonismul lor deopotriva. Pentru partea
reactualizata, se constituie aici, nu mai putin, o doctrina. Iar aceasta, impreuna
cu liberalismul si socialismul, acopera aproape in intregime aria politicului secolului al XX-lea.
Mai putin s-ar compara acest curent cu celelalte in rigoarea analizei, ar vorbi de sisteme economice
alternative, ar apela baze filozofice de sistem, sau ar capata matrici de gandire fundamentala.

Dezvoltat aici ca reactie la alte curente, confesionalismul revede insusi modelul de alcatuire
a gandirii economice prin reactii, delimitari, dar si pactizari si reapropieri. Se poate vorbi de patru
curente confesionale componente: corporatismul, cooperatismul, crestinismul social si
socialismul crestin.

(A) Corporatismul – pentru care sunt citate nume ca Le Play, fondator al scolii numit chiar
“Reforma Sociala”, sau La Tour du Pin si Albert le Mun, fondatori ai “Asociatiei Tinerilor Catolici
Francezi” – promoveaza o societate a familiei, grupurilor sociale si profesionale, sub arbitrajul
statului si in scopul impacarii contradictiilor.

(B) Cooperatismul – militeaza pentru “transformarea pasnica a capitalismului”, vizand

suprimarea profitului si proprietatii private, cel putin din pozitia acestora de mobiluri esentiale ale
acestei societati.

(C) Crestinismul social – constituie punctual zona care inspira direct doctrina democratiei
crestine actuale. Are in vedere dreptul si perpetuarea dreptului la initiativa individuala, iar pentru
puterea publica rolul de orientare, stimulare si sprijin in sensul integrarii sociale.

(D) Socialismul crestin – cauta ideea de justitie in serviciul celor oprimati.

Liberalismul și neoliberalismul. In literatura de specialitate, referirea la liberalism este

diferentiata. Fie se discuta de curentul liberal mai mult sau mai putin omogen, dar longevid, in
opozitie cu un curent socialist de anvergura si longevitate comparabile; fie, in detaliu, sau intr-o
temporalizare ceva mai precisa, se considera inventarul de idei si esenta libewrala drept continute
de curentele: fiziocrat, clasic, marginalist, ulterior neoliberal si monetarist. Observam , cu alte

23
cuvinte, de o parte, o ramura mai sintetica si mai putin atenta la detalii, de cealalta, pericolul unei
confuzii in notiunea de curent de gandire.

24
 CONCLUZII

Am încercat să construiesc un studiu pe cât se poate de complex, în detalii și cu multe referiri

la alte subiecte, cu descrieri, figuri și anexe. Am consultat un și de materiale de specialitate, dar
totuși la acest capitol primează ediția a III al autorului D. MOLDOVANU, Editura ARC, 2003 –
Doctrine economice, ce mi-a oferit baza necesară pentru anumite reflecții, concluzii cât și pentru
analiză și creare a acestei lucrări.

Vreau să menționez că independenţa relativă a teoriei faţă de realitatea economică, obligă la un

anumit relativism în raportarea valorilor teoretice ale doctrinei la realizările practicii economice.
Această propoziţie se sprijină, înainte de toate, pe specificul relaţiei subiectiv – obiectiv în
economie. Teoria şi doctrina nu pot fi decât o reflectare, o oglindă a realităţii. Dar, odată
constituite, ele nu mai joacă un rol pasiv; înrâuresc – aceasta le este menirea – evoluţia economiei
în sensul dorit de factorul subiectiv. Apoi, se întâmplă adesea ca aceleaşi realităţi să inspire
doctrine diferite, în practică nu poate fi aplicată într-un anumit timp decât una. Faptul că celelalte
sunt „neproductive” nu înseamnă că sunt şi ilogice; poate veni şi timpul lor pentru a fi sau a nu fi
validate. Adăugăm, în al treilea rând, că o doctrină poate fi judecată prin prisma structurii ei
interne; prin realismul ipotezelor de lucru, coerenţa construcţiei, logica concluziilor etc. Un
specialist al domeniului poate face asemenea aprecieri exacte, fără ca practica să verifice, post
factum „rentabilitatea” efortului teoretic.

Ştiinţa economică ocupă un loc însemnat în sistemul ştiinţelor care studiază societatea.
Formarea ştiinţei economice a constituit un proces complex şi îndelungat, proces care a avut la
bază atît dezvoltarea economică, cât şi aprofundarea cunoaşterii realităţii înconjurătoare,
perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de investigare. Este deja inteles ca disciplina economiei
ramane indeajuns de specifica pentru ca inventarierea conceptelor de acolo sa presupuna si o
geneza specifica – avem aici in vedere elaborarea si constructia ideilor, formarea de curente de
gandire; departajarea acestora, dar si asocierea lor sau departajari in interiorul unuia si aceluiasi
curent; acumulari, dar si radicalizari si regrese; imbinarea teoriilor cu rezultate ale studiilor
empirice, si astfel raportarea studiului la realitate; nu in ultimul rand, citirea si atitudinea critica
fata de acumularile cantitative si evolutiile calitative si constatarea avansurilor si impasurilor
studiului.

După cum am menționat și la începutul acestei lucrări, economia nu apare într-o zi, iar
conceptul de gândire economică este exploatată pe un termen extrem de desfășurat.

25
 BIBLIOGRAFIE:

I. LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE

1. MOLDOVAN D., Doctrine și economiști celebri. Editura ARC, Chișinău 2001;

2. MOLDOVAN D., Doctrine economice. Editura ARC, Chișinău 2003, ediția III, revăzută și
adăugată;

3. FEURAȘ E., CĂUN V., Doctrine economice: curs universitar. Chișinău, ASEM, 2003;

4. POPESCU Gh., Evoluția gândirii economice, Ediția IV-a, București, 2009;

5. SMITH A. – Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1962

6. LUPAN M., Istoria gândirii economice, lecor universitar, UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL
MARE” SUCEAVA, 2009;

7. BEAUD M., GILLES D., Gândirea economică de după Keynes, Ed. Eurosong & Book,
Bucureşti, 2000

8. BRAUDEL F., Timpul lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989

9. CIULBEA, TITI Doctrine economice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 1995

10. DĂIANU D., Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste? Curente economice în pragul
secolului, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

11. FRIEDMAN, MILTON, Capitalism şi libertate, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1994

II. WEBOGRAFIE

1. https://ru.scribd.com/doc/40707814/Gandirea-economic%C4%83-a-lui-Adam-Smith-1

2. istoria-gandirii-economice.pdf

3. toaz.info-manual-dumitru-moldovanu-pr_ab375a468d9a1cd5404ef796d50b2597.pdf

4. https://ru.scribd.com/doc/314468896/istoria-gindirii-economice-conspecte-md-doc

5.file:///C:/Users/User/Downloads/toaz.info-istoria-gandirii-economicedoc
pr_a94777032120950812db7645ef680941.pdf;

6. https://www.ujmag.ro/economie/economie-generala/o-istorie-a-gandirii-economice;

7. file:///C:/Users/User/Downloads/Lect_univ_dr_Oana_CHINDRIS_VASIOIU_ISTOR.pdf;

8.https://www.stiucum.com/economie/economie-generala/Scurta-istorie-a-gandirii-
econ33585.php;

9. https://conspecte.com/teoria-economica/teoria-economica.html.
26
 BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:

1. Friedman Thomas – Lexus şi măslinul, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

2. Heilbroner Robert – Filozofii lucrurilor pământeşti, Ed. Humanitas, Bucureşti. 1994

3. Ivanciu Văleanu Nicolae – Istoria gândirii economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1992

4. Keynes, John Mainard – Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

5. Ludwing von Mises – Capitalismul şi duşmanii săi, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998

6. Ludwing von Mises – Ciclul economic şi expansiunea creditelor. Consecinţele economice ale
banilor ieftini, Ed. Institutului von Mises, 2002

7. Lupan Mariana (Luntraşu) coord. – Globalizarea: viziuni, contexte, tendinţe, Ed. Economică,
Bucureşti, 2005

8. Marx Karl – Capitalul, Ed. Politică, Bucureşti, 1960

9. Marx Karl – Teorii asupra plusvalorii, Ed. Politică, Bucureşti, 1960

10. Mill, Jojn Sturat – Despre libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

11. Morăraşu Maricel – Istoria economiei şi gândirii economice româneşti, Editura Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1994

12. Mureşan, Maria, Murelan, Dumitru – Istoria economiei, Ediţia a II-a, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003

13. Murgescu, Costin – Mersul ideilor economice la români: Epoca modernă, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1994

14. Pohoaţă, Ion – Doctrine economice contemporane, vol. 1, Ed. Fundaţia Academică Gheorghe
Zane , Iaşi, 1993

15. Ricardo David – Despre principiile economiei politice şi impunerii, Ed. Antet, Bucureşti,
2002

16. Soros George – Criza capitalismului global: societatea deschisă în primejdie, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999

17. Stiglitz Joseph – Globalizarea, speranţe şi dezilizii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

18. Sută Selejan, Sultana – Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană,
Ediţia a II-a, Ed. ALL, Bucureşti, 1994

19. Zarin, P. I. – Economia politică burgheză clasică din Anglia, Ed. Politică, Bucureşti, 1961.

27
 ANEXE

ANEXA 1. Adam Smith, "Bogatia Natiunilor", Libro IV, Cap. 2

“Cand cineva isi investeste capitalul in sprijinirea industriei o face pentru propriul sau
beneficiu; de aceea, intotdeauna va incerca sa-l foloseasca in industria al carei produs va avea o
mai mare valoare sau in schimb pentru o mai mare cantitate de bani sau alte bunuri... In asta
consta, ca in multe alte cazuri, ghidat de o mana invizibila pentru a atinge un scop ce nu era
in intentia sa. Si nici pentru societate este rau ca s-a procedat in acest sens. In cautarea propriului
sau interes, omul favorizeaza adeseori pe cel al societatii mai bine decat atunci cand intr-adevar
vrea s-o faca.”

ANEXA 2. David Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation

“Nu se poate considera niciodata excesiva, pentru prosperitatea generala, libertatea care
se da circulatiei si schimbului oricarui fel de proprietate, din moment ce prin aceasta masura
orice capital are posibilitatea de a intra pe mana celor care-l gestioneaza cel mai bine in sensul
cresterii produsului tarii lor.”

ANEXA 3. K. Marx, "Manifiestul Comunist", 1848.

“Conditiile de productie si schimb ale burgheziei, regimul burghez al proprietatii,

societatea burgheza moderna, ce a stiut cum sa faca sa apara fabuloasele mijloace de productie
si transport, aminteste de vrajitorul neputincios sa domine spiritele subterane pe care le-a
indepartat prin vraja. De cateva decade istoria industriei si comertului nu este decat istoria
fortelor productive moderne ce se revolta impotriva regimului de productie in vigoare, impotriva
regimului proprietatii unde rezida conditiile de viata si predominarea politica a burgheziei. Ajung
de mentionat crizele comerciale, ale caror periodica reiterare presupune un pericol de fiecare
data mai mare pentru existenta intregii societati burgheze. Crizele comerciale, in plus de
distrugerea unei mari parti a produselor elaborate, anihileaza o parte considerabila a fortelor
productive existente. (..) Fortele productive de care dispune nu mai servesc in sensul cresterii
regimului burghez al proprietatii; sunt destul de puternice pentru a servi acestui regim, ce-i
impiedica dezvoltarea. Si in momentul in care ajung sa treaca acest obstacol, seamana discordia
in societatea burgheza, ameninta cu distrugerea regimului burghez al proprietatii. (..) Burghezia
nu doar da armele pentru a-i trimite la moarte ci, in plus, scoala oamenii chemati sa le manuiasca:
acestia sunt muncitorii, proletarii. ”

28