Traheea

Traheea are 15-20 de inele în formă de U de cartilaj hialin care sunt responsabile de
rigiditatea laterală a organului. În spate, acolo unde „inelele” sunt deficitare, tubul
este plat și este compus din benzi de țesut fibros și elastic și fibre musculare
nestriate. Aceste benzi de țesut de pe suprafața posterioară a traheei, care sunt
îndreptate spre esofag, sunt capabile să cedeze la dilatația esofagiană rezultată din
trecerea alimentelor sau a lichidului. Inelele cartilaginoase țin mecanic căile
respiratorii deschise, dar îi conferă și flexibilitate.

Structură si dimensiuni
Diferențele de sex

Dimensiunile traheale coronale și sagitale variază la bărbați și femei. Limitele

superioare ale diametrelor coronale și sagitale la bărbați sunt de 25, respectiv 27
mm. La femei, acestea au 21, respectiv 23 mm. Limitele inferioare pentru ambele
dimensiuni sunt 13 și, respectiv, 10 mm pentru bărbați și femele adulți. Diametrul
traheei, dintr-o parte la alta, este de la 2 la 2,5 cm, intotdeauna mai mare la barbat
decat la femela.

Diferențele de vârstă

La copiii mici, greutatea corporală se corelează mai bine cu creșterea traheală decât
înălțimea și vârsta. La copil, traheea este mai mică, mai adânc plasată și mai mobilă
decât la adult. Bifurcația este și ea la un nivel superior până la vârsta de 10-12
ani. Unghiul subcarinal scade treptat cu vârsta, iar unghiul bronșic drept este de
obicei mai mic decât cel stâng.
Inițial, diametrul AP este puțin mai mare decât transversal. Treptat, pe măsură ce
copilul crește, iese la iveală configurația adultă.
Video
Endoscopie efectuată prin subglotă și trahee la un copil de 3 ani. Pe măsură ce
camera trece pe lângă corzile vocale, observați că lumenul căilor respiratorii este
îngustat segmentar. Această zonă a căilor respiratorii se numește infraglotica și este
cel mai predispusă la răni la copii după plasarea tubului endotraheal. Restul traheei
în jos până la carină (bifurcarea traheei în bronhiile principale din stânga și dreapta)
este normală. Traheea este căptușită de inele cartilaginoase în formă de C. Prin
urmare, peretele posterior al traheei nu are cartilaj și doar mușchi.
Relații
Suprafața traheei este acoperită, de sus în jos, de istmul glandei tiroide, venele
tiroidiene inferioare, mușchii sternotiroidieni și sternohioidieni, fascia cervicală și,
mai superficial, prin arcul venos jugular dintre venele jugulare anterioare; istmul
tiroidian se află în fața cartilajelor traheale 2 și 3.
Lateral, în gât, este în relație cu arterele carotide comune, lobii drept și stângi ai
glandei tiroide, arterele tiroidiene inferioare și nervii recurenți. Posterior, este în
contact cu esofagul și în spatele acestuia, până la coloana vertebrală din gât și
torace.

Traheea se află în mediastinul superior.

Anterior, este acoperit dinainte înapoi de manubrium sterni, resturile timusului, vena
brahiocefalică stângă (nenominată), arcul aortic, trunchiul brahiocefalic și arterele
carotide comune stângi și plexul cardiac profund.
Lateral, pe partea dreaptă, traheea este în relație cu pleura și vagul drept și lângă
rădăcina gâtului cu trunchiul brahiocefalic. Lateral, pe partea stângă, traheea se află
lângă nervul recurent stâng, arcul aortic și artera carotidă și subclavia comună
stângă.

Aportul neurovascular al traheei

Aportul arterial

Părțile laterale ale traheei și esofagului sunt alimentate prin anastomoze vasculare
longitudinale ale ramurilor interconectate de-a lungul suprafeței laterale a traheei de
la următoarele artere:
 Artera tiroidiană inferioară
 Artera subclavie
 Artera intercostală supremă
 Artera toracică internă
 Trunchiul brahiocefalic
 Arterele bronșice la bifurcația traheală

Drenaj venos și limfatic

 Venele traheale mici se unesc cu vena laringiană sau se varsă direct în vena
tiroidiană inferioară stângă. Venele tiroidiene inferioare apar ca un plex venos
pe suprafața anterioară a istmului glandei tiroide. Venele descendente stânga
și dreapta intră în venele brahiocefalice respective. Cele 2 vene pot forma un
trunchi comun care intră în vena cavă superioară sau în vena brahiocefalică
stângă.
 Limfaticele traheale drenează în grupurile pretraheale, paratraheale și
traheobronșice ale ganglionilor limfatici. Ganglionii limfatici paratraheali
inferiori drept se scurg în afluenții ductului toracic care parcurg de-a lungul
venei azygos. Ganglionii limfatici bronșici superiori stângi de sub trahee se
scurg direct în ductul toracic mediastinal sau în arcul ductului prin lanțul
recurent stâng

Alimentare nervoasă

Fibrele musculare ale traheei sunt inervate de nervul laringian recurent, care
transportă și fibre senzoriale din membrana mucoasă. Fibrele nervoase simpatice
sunt derivate în principal din ganglionul cervical mijlociu și au conexiuni cu nervii
laringieni recurenți.

Arborele bronșic

Bronhiile suferă mai multe diviziuni (în medie 23) de-a lungul arborelui
bronșic. Primele 16-17 generații de bronhii alcătuiesc zona conducătoare a căilor
respiratorii și nu participă la schimbul de gaze. Suprafața căilor respiratorii care nu
contribuie la schimbul de gaze este denumită „spațiu mort”.
Pe măsură ce bronhiile se împart în căi respiratorii mai mici, epiteliul respirator
suferă modificări histologice și dă naștere la bronhiole terminale. Generațiile
a 17- a până la a 19- a de bronhiole constituie zona de tranziție. Aceste bronhiole
pătrund în lobuli pulmonari în formă de piramidă, despărțiți unul de celălalt printr-un
sept subțire, cu vârful îndreptat spre hil, cuprinzând 5-7 bronhiole terminale. Ultimele
2-3 generații de bronhiole au niște alveole în pereți și alcătuiesc zona respiratorie.
Zona plămânului care este distală de bronhiola terminală se numește
acinus. [ 2 , 4 ]  Diviziunea finală se numește bronhiola respiratorie, care se ramifică în
continuare în mai multe canale alveolare. Alveolele, unitatile functionale ale
aparatului respirator, incep sa apara la nivelul bronhiolelor respiratorii.

Plămâni

Plămânul drept cuprinde 10 segmente: 3 în lobul drept superior (apical, anterior și

medial), 2 în lobul drept mijlociu (medial și lateral) și 5 în lobul drept inferior (superior,
medial, anterior, lateral și posterior).

Plămânul stâng cuprinde 8 segmente: 4 în lobul superior stâng (apicoposterior,

anterior, lingula superioară și lingula inferioară) și 4 în lobul inferior stâng (superior,
anteromedial, lateral și posterior).

Fiecare plămân este acoperit de pleura viscerală, care acoperă suprafața plămânului și
se scufundă în fisurile lobare. In apropierea hilului si mediastinului reflecta si devine
pleura parietala, care acopera suprafata interioara a hemitoracelui respectiv, si creeaza
astfel un spatiu potential (spatiu pleural). Pleura viscerală formează invaginări în ambii
plămâni, care se numesc fisuri. Sunt 2 fisuri complete in plamanul drept si 1 fisura
completa cu o fisura incompleta in stanga (vezi imaginea de mai jos); acestea separă
diferiții lobi pulmonari. Pleura formează, de asemenea, ligamentul pulmonar, care este
un strat dublu de pleură care se extinde caudal de-a lungul mediastinului de la vena
pulmonară inferioară până la diafragmă.

Vascularizatia

Există o relație strânsă între arborele bronșic și anatomia vasculaturii pulmonare,

compusă în principal din arterele și venele pulmonare (vezi imaginea de mai
jos). Artera pulmonară principală își are originea în ventriculul drept și se împarte în 2
ramuri. Artera pulmonară dreaptă trece posterior de aortă și de vena cavă superioară,
ieșind lateral de atrii și anterior și ușor inferior bronhiei principale drepte. În schimb,
originea arterei pulmonare stângi este situată anterior bronhiei principale
stângi. Arborizarea arterelor pulmonare variază de la dreapta la stânga, dar se împarte
în principal în artere truncale, lobare, segmentare și subsegmentare, care urmează în
general ramurile arborelui bronșic.

Venele pulmonare își au originea în alveole și primesc, de asemenea, drenaj din

ramurile bronșice și pleurale. După confluența ramurilor mici în altele mai mari, se
formează pe fiecare parte 2 vene pulmonare, superioară și inferioară. Aceste 4 vene se
unesc de obicei la sau aproape de joncțiunea lor cu atriul stâng și, de obicei, această
zonă comună este intrapericardică.

Drenajul limfatic al plămânilor începe cu vasele limfatice care se scurg mai întâi în
limfatice intraparenchimatoase și ganglioni limfatici, apoi se deplasează la ganglionii
limfatici peribronșici (hilari) și, ulterior, se deplasează la ganglionii limfatici subcarinali,
traheobronșici și paratraheali. Limfaticele comunică în cele din urmă cu sistemul venos
prin trunchiul limfatic bronhomediastinal și ductul toracic sau prin ganglionii limfatici
cervicali profundi inferiori (scaleni).

Bronșectazii

Etiopatogenie

Este cea mai dificilă problemă în studiul bronşectaziilor. Numeroasele teorii ale
etiopatogeniei denotă faptul că până în prezent nu există o teorie valabilă.
Toate bronşectaziile sunt divizate în 2 grupe: congenitale şi dobândite.
*Pentru susţinerea originii congenitale sunt necesare anumite criterii:
a. asocierea lor cu alte vicii congenitale: sindromul Marfan (patologia ţesutului conjunctiv şi
deformarea cutiei toracice); sindromul Kartagener (sinuzită, inversiunea viscerală,
polichistoza pancreasului); sindromul Williams-Campbell – bronhomalacia (hipoplazia sau
agenezia simetrică a cartilajelor bronhiilor subsegmentare), sindromul Mounier-Khun
(traheobronhomegalia) etc.;
b. configuraţia chistică (bronşectazii chistice) la copii;
c. prezenţa unei circulaţii de tip sistemic, care irigă aceste teritorii, o vascularizare mai săracă
sau chiar dispariţia ramurilor arterei pulmonare pe acest teritoriu.
*În dezvoltarea bronşectaziilor dobândite este necesar de reţinut următorii factori mai
importanţi:
a. factorii mecanici – obstrucţiile bronşice intra- sau extraluminale de diferite origini (corpi
străini aspiraţi, tumori, pneumoscleroză, pahipleurită, hiperplazia ganglionilor limfatici
parahilari, mai cu seamă la copii etc.). Ei produc o stază la periferie a bronhiilor cu asocierea
infecţiei;
b. factorii infecţioşi – cei mai importanţi în declanşarea patologiei. Inflamaţia acută sau
cronică provoacă leziuni distructive ale peretelui bronhiei, înlocuind toate straturile cu ţesut
conjunctiv şi pierderea elasticităţii;
c. presiunea intrabronşică crescută, cauzată de stagnarea secreţiilor mucopurulente, pierderea
elasticităţii peretelui bronşic, produce dilataţia continuă a bronhiilor. Factorul mecanic şi
infecţios joacă rolul principal, fiecare putând deveni primordial în dezvoltarea
bronşectaziilor.
Anatomia patologică
Varietăţile anatomice ale bronşectaziilor sunt: dilataţii cilindrice, varicoase, sacciforme sau
pseudochistice.
Ele se mai divizează în bronşectazii cu sau fără atelectazie. Bronşectaziile cu atelectazii se
caracterizează prin următoarele: lobul afectat este micşorat în volum, este de culoare roz,
lipsit de pigmentul antracotic (afuncţional). Pe secţiune se depistează bronhiile dilatate.
În lipsa atelectaziilor culoarea este normală. Dacă nu este interesat parenchimul,
dimensiunile lobului afectat sunt normale.
Dilataţiile cilindrice sunt cele mai frecvent întâlnite. Bronhiile sunt dilatate uniform,
diametrul lor este mărit regulat, în formă de cilindru. Se întind până la ultimele diviziuni
bronşice, păstrând o serie de colaterale, ce asigură aerarea teritoriului respectiv. (fig. 8.3).
Bronşectaziile varicoase sunt nişte dilataţii întrerupte de strangulări frecvent întâlnite. O
parte din ele păstrează colaterale funcţionale, unele au terminaţii ampulare.
Aspectele pseudochistice pot fi confundate cu plămânul pseudochistic congenital sau cu
diverse chisturi dobândite. Dilataţiile ampulare sunt terminale. Ele se deosebesc de cele
pseudochistice prin schimbări mai pronunţate ale parenchimului. Parenchimul este sclerozat.
Examenul microscopic
Modificările histologice depind de stadiul procesului patologic. Schimbările morfopatologice
din stadiul I se limitează în dilataţia bronhiilor mici. Pereţii sunt căptuşiţi cu epiteliu celiat.
Cavitatea bronhiei este completată cu mucus. Supuraţia lipseşte.
În stadiul II se constată schimbări inflamatorii-supurative. Integritatea epiteliului este
afectată, pe alocuri epiteliul celiat este înlocuit cu epiteliu plat pluristratificat. Sunt prezente
eroziuni ale stratului mucos, stratul submucos se transformă în ţesut conjunctiv.
În stadiul III este afectată toată integritatea peretelui bronşic, transformat în ţesut conjunctiv
cu implicarea parenchimului pulmonar (pneumoscleroză).
Tablou clinic
1. Tusea este matinală, uneori uşoară, de cele mai multe ori chinuitoare, productivă,
declanşată de schimbările de poziţie.
2. Simptomul funcţional dominant este bronhoreea cu expectoraţie muco-purulentă.
Expectoraţia este mai abundentă dimineaţa când are loc evacuarea secreţiei acumulate
în bronhii în timpul nopţii. Cantitatea de spută pe zi depinde de răspândirea procesului
patologic şi de gradul de activitate a bolii, atingând uneori 200–500 ml şi mai mult.
Sputa se stratifică în strat seros, mucos şi grunjos. Deseori sputa are un miros fetid,
este galbenă-verzuie după flora microbiană prezentă.
 3. Hemoptizia este inconstantă, dar cu multe variaţi. Uneori ea poate fi primul semn al
bronşectaziilor. Rar, însă pot apărea hemoragii profuze. Sursa hemoragiilor, de regulă,
sunt arterele bronşice.

4. Durerea toracică este cauzată de schimbările pleurale.

5. Dispneea poate apărea numai la efort fizic, iar în cazurile de răspândire a procesului
patologic – şi în repaus. Probabil, dispneea este provocată şi de intoxicaţia septico-
purulentă, deoarece după operaţii radicale ea dispare la unii bolnavi.
Bolnavii cu evoluţie îndelungată şi gravă a maladiei rămân în urmă în dezvoltarea fizică şi
sexuală. La inspecţia bolnavului pot fi întâlnite deformaţii ale hemitoracelui afectat, scolioză,
chifoză, hipocratism digital, modificări articulare, etc.
Evoluție
Evoluţia bronşectaziilor este foarte lentă. Pe măsura trecerii timpului poate fi grevată de
complicaţii severe. Se remarcă două tendinţe:
• tendinţa spre stabilire: bronşectazii localizate cu leziuni bronşice puţin sau de loc
destructive. Ele necesită un tratament conservativ.
• tendinţa spre agravare este observată la majoritatea bolnavilor, chiar sub tratament.
Această formă este grevată de complicaţii frecvente: pneumonii, abcese şi gangrenă
pulmonară, cord pulmonar, sepsis cu abcese la distanţă, amiloidoză, caşexie. Prognosticul
este nefavorabil, deşi afecţiunea permite o lunga supravieţiure. Boala fiind greu curabilă,
moartea survine prin una din complicaţii.
Metode de investigație
Radiografia şi tomografia standard pun în evidenţă imagini polichistice, dilatarea bronhiilor,
micşorarea în dimensiuni a lobului afectat, semne de condensare pulmonară, devierea
mediastinului etc.
Tomografia computerizată este definitorie nu numai în asigurarea diagnosticului, dar şi în
urmărirea evoluţiei şi a tratamentului. Prin tomografia computerizată se va putea pune în
evidenţă întinderea, localizarea şi volumul deformaţiilor bronşice, precum şi starea
parenchimului pulmonar. Pentru obţinerea unei tomografii calitative este necesară o pregătire
minuţioasă a arborelui bronşic: drenaj decliv al secreţiilor, bronhoscopie cu lavaj,
expectorante, aerosoli etc.
Bronhoscopia permite identificarea zonelor de supuraţie bronşică; prezenţa bronşitei,
aspiratul bronşic şi lichidul de lavaj examinate bacteriologic permit orientarea terapeutică.
Angiografiile şi scintigrafiile pulmonare sunt cele care ajută la stabilirea diagnosticului
diferenţial cu afecţiunile congenitale pulmonare, contribuie la aprecierea şi evaluarea
funcţională a zonei afectate.
Tratament
Din prima grupă fac parte copii cu forma incipientă a maladiei, la care tratamentul
conservator poate conduce la însănătoşirea clinică a bolnavilor sau la stabilizarea procesului
patologic până la vârsta optimală pentru rezecţie pulmonară (7–12 ani). Din grupa a doua,
cea mai numeroasă, fac parte bolnavii cu indicaţii chirurgicale, dar care necesită o pregătire
medicală preoperatorie. În grupa a treia sunt incluşi bolnavii cu contraindicaţii pentru
tratamentul chirurgical. Tratamentul medical în această grupă este de bază şi va fi orientat
spre păstrarea stării satisfăcătoare a bolnavilor şi spre încetinirea evoluţiei procesului
patologic local.
Tratament in ambulator
În faza de acutizare cu pusee succesive o importanţă deosebită au măsurile terapeutice
orientate spre asanarea arborelui bronşic. Se vor utiliza bronhodilatatoare, expectorante,
mucolitice în caz de viscozitate crescută a sputei, inhalaţii cu aerosoli, drenaj decliv, lavaj
bronşic prin cateterism, bronhoscopie cu spălături bronşice cu antibiotice, remedii antiseptice
şi aspiraţie (fig.8.6). În cazurile grav-evolutive se va monta o microtraheostomie percutană
pentru mici spălături bronşice. Tratamentul cu antibiotici se va face în funcţie de flora
microbiană prezentă. Ele nu vor acţiona în caz de retenţie purulentă. De aceea vor fi
administrate (parenteral şi endobronşic) concomitent sau consecutiv unui bun drenaj al
bronhiilor afectate. Vor fi utilizate cefalosporine de ultima generaţie, metranidazolul şi
preparate antimicotice.

Abces pulmonar
Etiologie

Infecția bacteriană poate ajunge la plămâni în mai multe moduri. Cea mai frecventă
este aspirația conținutului orofaringian.

Simptomele abceselor pulmonare

Semnele și simptomele timpurii pot include:

 Febră și frisoane: febra este adesea primul semn al unui abces pulmonar, cel puțin 80% dintre oameni se
confruntă cu acest simptom.
 Transpirații nocturne: spre deosebire de „bufeurile”, transpirațiile nocturne sunt adesea descrise ca
„smuiare” și necesită schimbarea hainelor de noapte. Transpirațiile pot apărea și în timpul zilei.
 Tuse persistentă : La început, tusea este de obicei uscată, dar poate deveni productivă (tuse cu flegmă), mai
ales dacă un abces se rupe în bronhii.

Semnele și simptomele ulterioare pot include:

 Durere cu respirație profundă (durere în piept pleuritică sau durere în piept care se agravează cu o respirație
profundă)
 Tușirea cu sânge (hemoptizie): hemoptizia este destul de comună în cazul abceselor pulmonare avansate.
 Dificultăți de respirație
 Spută urât mirositoare și/sau cu gust (în special în cazul abceselor pulmonare anaerobe, vezi mai jos)
  Pierdere în greutate neintenționată
 Oboseală
 Clubbing (o modificare în care unghiile dezvoltă un aspect asemănător unei linguri cu susul în jos)


Constatări histologice

Abcesele pulmonare încep ca zone mici de necroză care se dezvoltă în segmentele consolidate în
pneumonie. Aceste zone se pot uni pentru a forma zone unice sau multiple de supurație, care
sunt denumite abcese pulmonare. 

Dacă antibioticele întrerup evolutia naturală într-un stadiu incipient, vindecarea nu are ca
rezultat modificări reziduale. 
Când inflamația progresează se erodează în bronhiile adiacente, conținutul abcesului este
expectorat ca spută neplăcută. 

Ulterior, apare fibroza, care provoacă o cicatrice densă și separă abcesul. Abcesul poate apărea
în continuare, iar vărsarea de puroi în arborele bronșic poate disemina infecția.

Imagine: Centrul abcesului conține resturi necrotice (1) și există o margine de

celule inflamatorii viabile (săgeți) care înconjoară acest abces.
Complicații
Dacă un abces pulmonar persistă sau dacă diagnosticul este întârziat, pot apărea o serie de
complicații. Acestea includ:

 Empiem : un abces se poate rupe în cavitatea pleurală, spațiul dintre membranele care căptușesc
plămânii. Când se întâmplă acest lucru, afecțiunea este adesea tratată diferit.
 Fistula bronhopleurală : între o bronhie și cavitatea pleurală se poate dezvolta o fistulă (pasaj anormal).
 Gangrena plămânilor
 Hemoragie (sângerare în plămâni)
 Embolii septici: bucăți din abces se pot rupe și se pot călători în alte regiuni, în special în creier, ducând la un
abces cerebral sau meningită.
 Amiloidoza secundara

Pleurezii
Anatomie patologică
Aspecte paraclinice

Radiografia toracica

Imaginile apărute sunt оn funcţie de stadiul evolutiv. Astfel оn stadiul I cantitatea de lichid
este mică, se poate pune оn evidenţă leziunea pulmonară primară: pneumonie sau abces
pulmonar sau o colecţie mediastinală sau subfrenică.
оn stadiul II, de colectare, apare o imagine lichidiană netă , care pe radiografia de faţă
prezintă curba Damoiseau, iar pe cea de profil se situează predominant posterior. Pulmonul
subiacent este colabat, iar deplasarea mediastinului apare in colecţiile voluminoase.in stadiul
de organizare opacitatea se circumscrie, apar semne de loculaţie sau
imagine hidro-aerică, оn caz de fistulizare bronşică.

Tomografie computerizata
Este de o reală valoare stabilind natura lichidiană a colecţiei pleurale, prezenţa оnchistării
unice sau multiple. De asemenea apreciază starea pulmonului subiacent şi permite
diferenţierea de abcesul pulmonar şi abcesul subfrenic. Este de ajutor şi in stabilirea indicatei
terapeutice.

Ecografia

Prin ecografie se pune оn evidenţă prezenţa lichidului pleural, pe care оl poate diferenţia de
pahipleurită sau condensarea pulmonară. Prin ghidaj ecografic se poate efectua оn siguranţă
puncţia pleurală, evitвnd lezarea diafragmului.

Toracenteza

Puncţia pleurală cu extracţie de lichid tulbure sau franc purulent impune diagnosticul de
pleurezie purulentă.

Hemoleucograma

Leucocitele sunt crescute peste 10 000/mm3, cu predominanţa neutrofilelor, formula

leucocitară fiind deplasată spre stinga.
Tratament
Tratamentul antibiotic se instituie imediat ce diagnosticul de pleurezie purulentă a fost
confirmat prin puncţia pleurală. Iniţial alegerea antibioticului va fi orientativă, оn funcţie de
aspectul puroiului - urвt mirositor оnseamnă infecţie cu
anaerobi. оn această situaţie se va apela la Clindamicină sau Metronidazol. Dacă la examenul
direct se identifică germeni gram-pozitivi, ce pot fi şi stafilococ aureus, se va recurge la
Cloxacilinв sau Clindimicină. оn empiemul cu germeni gram-negativi se va apela la o
cefalosporină. Difuziunea оn spaţiul pleural a antibitoticului este bună in stadiul I şi II.
Tratamentul va dura o perioadă de 4-6 săptămвni, cu antibioticul care a fost dovedit a acţiona
asupra germenului identificat prin culturi.

Toracenteza. Puncţia pleurală şi lavajul pleural poate fi eficace оn primul stadiu, оn special
la copii şi in empiemul parapneumonic. Pe de altă parte, toracenteza a fost considerată ca
periculoasă (puncţia pulmonului urmată de piopneumotorax), ineficientă (favorizează
loculaţia multiplă), ingreunind evacuarea revărsatului prin pleurotomia practicată ulterior.

Pleurotomia se execută după reperajul radiologie sau ecografic оn colecţiile оnchistate. in

pleurezia marii cavităţi pleurotomia se execută pe linia axilară medie in spaţiul V sau VI.

Chirurgia toracică video-asistată. Opţiunea pentru debridarea spaţiului pleural prin

toracoscopie videoasistată se va stabili rapid, in orice caz nu va depăşi 3 săptămвni de la
debutul bolii. Se vor evacua colecţiile, se vor indepărta depozitele de fibrină de pe suprafaţa
pleurei viscerale şi pleurei parietale. Există opţiuni şi preferinţe оn indicarea
metodei:
- insucces al pleurotomiei minime;
- insucces al terapiei fibrinolitice;
- drenaj pleural primar prin toracoscopie videoasistată.