Călătoria și labirintul Apostolului Bologa

Printre romanele de război care s-au înmulțit în același timp după Primul Război Mondial
ocupă un loc aparte romanul lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților. Succesul său în traducerile
succesive ar putea fi explicat și de factori externi după război, dar semnificația romanului depășește
cu mult aceștia și, atât în rezolvarea problemelor, cât și în realizarea scriitorului, arată trăsături care,
în multe privințe, au făcut de înțeles prezența sa contemporană. Căci în soarta Apostolului Bologa
nu alternarea situațiilor senzaționale, incitante sau înfiorătoare din câmpul de luptă captează atenția
cititorului, ci procesul care are loc în adâncul sufletului uman și încercările prin care trebuie să
treacă pentru a ajunge la sfârşitul inevitabil.
„În formă de apostol”, scria însuși Rebreanu mai târziu în Confesiunile sale, „am vrut să
sintetizez un prototip al propriei mele generații: ezitările apostolului Bologa sunt ezitările tuturor;
acestea sunt ale noastre, ca și suferințele noastre. . . Numai un astfel de om ar fi putut fi figura
centrală într-un roman în care lupta dintre datorie și emoție amenința continuu să fie distorsionată
într-o frază patriotică goală.”
Soarta generalului locotenent Bologa în spațiu și timp este evidentă. Viața lui a putut fi
conturată doar în primul deceniu al secolului nostru, mai exact în anii Primului Război Mondial, și
numai în monarhia habsburgică, sfâșiată de contradicții interne și sfâșiată, în imperiul multinațional
care unea popoarele asuprite care trăiesc în granițele lor de secole și chiar și după tragediile
sângeroase, rămâne și chiar se escalează dilema „slujirii poporului meu sau îndeplinirea datoriei
mele față de stat”.
Este adevărat că în condițiile „pașnice” individul se putea mulțumi cu semisoluții sau
amânări în a răspunde acestei dileme, dar în situațiile acute ale războiului mondial care a izbucnit în
1914, inadecvarea și falsitatea lor au devenit evidente. explorați contextele care se împletesc ale
contradicției care distruge Imperiul Habsburgic, astfel încât drama apostolului Bologa să nu fie doar
una a tragediilor umane induse de război, ci și escorta umană și examinarea falimentului unei ordini
mondiale și a unui principiu al guvern de stat.
„Războiul este o rețea de mici tragedii”, a spus odată Rebreanu, iar în acest roman a vrut în
mod special să scrie o asemenea „mică tragedie”. Eroul lui nu este un erou clar pozitiv care
demonstrează un comportament cu o corectitudine exemplară, ci o figură care, chinuită și ezită într-o
situație contradictorie, evită să spună răspunsul decisiv, iar în mijlocul acestor chinuri se apropie din
ce în ce mai mult de inevitabila distrugere.
Bologa însuși este o persoană obișnuită. Individualitatea lui este mai blândă, aparent fără
nicio urmă a hotărârii clarvăzătoare a tatălui său, a cărui ultime cuvinte i-au ramas in memorie, iar
acest lucru se reflectă nu numai în viața de zi cu zi, ci și în sistemul său filosofic auto-construit.
Această filozofie se dovedește suficient de grea pentru a rezista chiar și primilor ani de
război. Edificiul lui Bologa este zguduit când, după votul său în curtea marțială cu conștiința curată,
este trezit de îndoiala cu privire la corectitudinea propriei judecăți, și în curând a întregii sale
construcții filozofice. Atunci pereții categoriilor abstracte, care i-au oferit căldură și protecție, prind
viață pentru prima dată și, pe măsură ce faptele și conexiunile realității se desfășoară în fața lui, tot
sistemul său se desfășoară.
Bologa, trezit la conștiința de sine prin constrângerea realității, nu este deloc singur.
Scriitorul vede clar că războiul care a cuprins milioane de oameni se maturizează în milioane,
recunoscând că sloganurile sale nu au nimic de-a face cu interesele lor și că scopurile lor sunt cu
mult sub scopurile proclamate în retorica patriotică. Nivelul conștiinței a oamenilor simpli a
problemei romanului sunt prezente în cuvintele soldaților care sapă mormântul ofițerului ceh
condamnat la moarte, dezbaterile care au loc în cantina ofițerului, ororile simplelor țărani din cauza
condamnărilor la moarte care au urmat - toate doar câteva scene smulse din multe. Eroii lui
Rebreanu sunt toți măcinați acolo, între cele două pietre de moară ale recunoașterii arogante și ale
datoriei compulsive, și chiar dacă nu urmărește soarta fiecăruia, fiecare are propria dramă sau
tragedie umană.
Toate acestea dau mai multa greutate figurii Apostolului Bologa, care, ca purtator al unui
fenomen general, trebuie sa ofere si o lectie generala. Scriitorul, cu o consecvență aproape
necruțătoare, se confruntă cu toate ocolurile pe care Bologa - sau capriciul sorții - le alege - și îl
obligă să dea un răspuns clar la întrebarea care i se află. El trebuie să răspundă singur la întrebarea
tuturor, sau pentru că nu este în stare să facă acest lucru, el poate servi drept exemplu șocant pentru
el însuși că nu se poate opri pe drumul pe care l-a început deja fără riscul unui anumit eșec, nici se
poate întoarce de la ea.
„Slab ca orice om”, spune însuși scriitorul despre Bologa și, totuși, această slăbiciune este
tragică pentru că factorii de întârziere sunt foarte umani și subiectiv profund justificați.
„Necunoscutul este întotdeauna chinuitor”, spune Remus Lunceanu, „ M-am confruntat cu moartea
de multe ori, dar nu mi-a fost niciodată frică de ea. Întotdeauna mi-a fost mai frică de viață. Oamenii
sunt doar chinuiți de viață. Moartea îi vindecă." Bologa, este interesat de o singură întrebare după
capturarea sa „Când s-a terminat? - și lasă oportunități nemodificate de a-l salva aproape neutilizate.
„Există viață reală dincolo de moarte? - ii pune problema lui Klapka, care s-a angajat sa o protejeze,
care a asistat la suferinta ei si face acum o incercare disperata de a o salva. „Sufletul mi s-a liniştit
acum”. . . De ce incep de la inceput? Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi este suficientă, pentru că
iubirea îmbrățișează oamenii și Dumnezeu, viața și moartea deopotrivă.”
Bologa nu este singurul învins în acest roman. Între cele două pietre de moară ale emoției și
acțiunii, măcina acolo căpitanul Klapka, care, pentru a-și salva propria viață pentru familie, își
refuză tovarășii și poartă amintirea trădării sale cu sufletul rănit de moarte. „Anarhistul” Gross, care
încălzește speranța lumii asupriților, și chiar și Varga, care aproape că își cere scuze pentru
poticnirile sale.
In concluzie, Apostol Bologa, personaj viu, complex, cu slabiciuni omenesti, este strivit in
cele din urma, de macanismul bine pus la punct al unei realitați necruțătoare. În relație cu tatal sau -
modelul etic, Klapka- prietenul confident, preotul Constantin Boteanu- duhovnicul, Gross-
personajul oglinda, Varga- personajul adversar, precum si cu Cervenco- eroul umanitar,
protagonistul oscileaza intre diferite concepte de viata, toate aceste personaje avand o influenta
asupra lui, iar în final Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa,
pentru libertate si adevar, pentru triumful valorilor morale.