Cultura sa filosofică.

Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate
sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile poetice occidentale, unii
critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor
desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către Modernism. În momentul în
care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut
și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai
ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William
Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă
pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană
descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme. Poetul avea o
bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale,
de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special
de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul
lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la
traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și
ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile
lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și
filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al
culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori
romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de
alți mari prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia
indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din
acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe
fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în
caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic
eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept,
egiptologie, medicină legală etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la
rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia egipteană,
cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism
sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic,
de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea
sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au fost utilizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster.
Creația populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în
metrica poeziei populare, a cules cântece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase
simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și
motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur",
publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese
mai multe asemenea creații într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.