Poemul romantic ”Luceafărul” de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului și prezintă o

meditație asupra omului comun cu un destin prestabilit pe care dorește să își depășească. Astfel, poetul,
prezintă relația cu un sfârșit tragic, a doi îndrăgostiți aflați în lumi diferite, care ajung să conștientizeze
imposibilitatea unei implicări mai adânci din punct de vedere emoțional al celor doi.

Fata de împărat prezintă un caracter de unicitate, fiind caracterizată prin superlativul de factură
populară „prea frumoasă”; ea este ”una la părinți”, ”mândră în toate cele”. Ea era comparată doar cu
Fecioara și cu luna, ceea ce denotă singularitatea ei în planul terestru, pe care îl reprezintă, dar și o
oarecare dualitate: puritate și predispoziție spre înălțimile astrale. La început ea este observată într-o
stare meditativă, conturând o aspirație înaltă, care depășește sfera limitată, fata dorind ceea ce nu poate
avea. Iubirea fetei are un accent cotidian și derivă din obișnuința de a-l vedea zilnic: ”Îl vede azi, îl vede
mâine”. Luceafărul trezește în sufletul fetei primii fiori ai iubirii, așa cum se remarcă și din versurile: ”Ea îl
privea cu un surâs/ El tremura-n oglindă/ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă”.

Fata, deja îndragostită, dorește din ce în ce mai tare să îl vadă cât mai des pe Luceafăr, așa că ea
face două chemări, menite să anihileze distanța imensă dintre cele două lumi, aceasta prezentând
principala sursă a suferinței fetei: ”Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și
în gând/ Și viața-mi luminează!”. În timp ce Luceafărul o numește pe fată ”odor nespus”, aceasta, deși
fermecată de măreția ipostazei angelice în care acesta se află, ea este pregătită să îl refuze, conștientizând
incompatibilitatea dintre planurile cărora le aparțin: ”Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată”,
”Căci eu sunt vie, tu ești mort,/ Și ochiul tău mă-ngheață. ”. La a doua chemare, fata mărturisește suferința
pe care o simte în urma alegerii făcute (”Mă dor de crudul tău amor”, ”Privirea ta mă arde”) , însă nu o
schimbă, fiindcă nu înțelege pe deplin condiția lui superioară (”Deși vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot
pricepe”, dar în schimb îi cere să facă un sacrificiu enorm, adică renunțarea la veșnicie (”Fii muritor ca
mine”).

În tabloul II, fetei îi este predestinat un nume, Cătălina, care o scoate din anonimat. Ea se
îndragostește de un băiat, opus iubirii ideale, aflat în antiteză cu Luceafărul. Chiar dacă acceptă iubirea
pământeană, simplă, supusă legilor normalității, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală, supusă legilor după
care trăiește Luceafărul: ”O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte.”. Atracția către ființa
inaccesibilă demonstrează dualitatea ființei pământene. Pasiunea ei este generată și de obstacolul impus
de apartenența la condiții diferite, de dorința pur romantică de a transforma imposibilul în posibil: ”Dar se
înalță tot mai sus,/ Ca să nu-l pot ajunge. ”, ”În veci îl voi iubi și-n veci/ Va rămânea departe... ”

În tabloul III, cererea de a deveni muritor îi este refuzată, fiindcă el face parte din ordinea
primordială a cosmosului, iar transformarea lui ar duce la haos (”Vrei să dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei
cântare/ Să se ia munții cu păduri/ Și insulele-n mare? ”. Demiurgul păstrează pentru final argumentul
infidelității fetei, dovedindu-i Luceafărului superioritatea sa (”Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-
ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă. ”)

În tabloul IV, Cătălina adresează a treia chemare a Luceafărului, însă nu se mai petrece în vis:
”Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru și în gând,/ Norocu-mi luminează!
”. Atunci Luceafărul trece de la a o descrie ca fiind ”odor nespus” la ” chip de lut”, comunicând faptul că și-
a înțeles superioritatea și s-a resemnat cu singurătatea. Fata de împărat uimește prin limbajul de factură
populară, în care predomină formele arhaice, dar și prin inocența de care dă dovadă la cererile făcute cu
mare îndrăznire de către Cătălin.

Fiind „chintesența gândirii poetice eminesciene” (G. Călinescu), poemul Luceafărul ilustrează
condiția pur romantică a omului de geniu în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea, prin armonizarea
temelor și motivelor specifice romanticilor. Astfel, Eminescu prezintă prin intermediul fetei de împărat,
numită mai târziu Cătălina, dualitatea condiției umane.