Personajele de comedie se disting de cele ale celorlalte specii literare, prin aceea că, sunt personaje ce

întruchipează tipuri umane, create prin folosirea diferitelor tipuri de comic. Personajele speciei sunt
create cu scopul de a satiriza defecte umane sau moravuri sociale.

„Trăsăturile de caracter ale personajelor sunt susţinute prin limbajul pe care îl folosesc acestea, limbaj care
pledează, de asemenea, pentru realismul situaţiilor create de dramaturg. Prezenţa numeroaselor greşeli de
vocabular ilustrează incultura personajelor, prin: pronunţie greşită (famelie, renumeraţie, andrisant,
plebicist), etimologie populară (scrofuloşi, capitalişti – locuitori ai capitalei) sau prin lipsa de proprietate a
termenilor (liber-schimbist înseamnă, pentru Caţavencu, elastic în concepţii). (...) Isuficienta stăpânire a
limbajului le coboară la adevărata lor valoare, în ciuda orgoliului de care sunt dominate, pentru că prin limbaj se
verifică raportul dintre ceea ce se pretind şi ceea ce sunt în fond.”

Opera este inspirată de farsa electorală din 1883.

Zoe este soția lui Zaharia Trahanache, cu care are o că snicie de 8 ani. Tot de atâ ția ani este și într-o relație
adulterină cu actualul prefect, Ștefan Tipă tescu.

Psihologia eroinei se construiește pe un contrast între esență și aparență. Toți o cred pe Zoe ca fiind o
femeie ,,simțitoare”, de unde vine și dorința bă rbaților de a o ține departe de lumea cruntă a politicii. La
suprafață se percep bă rbații ca fiind dominatorii, însă Zoe fiind pricepută în arta manipulă rii, reușește să îi
joace pe degete, fă câ ndu-i pe aceștia să creadă că lucrează pentru a-și îndeplini propriile scopuri, câ nd în
realitate, acționează conform dorințelor lui Zoe.

În ceea ce privește statutul moral, putem admite că se plasează în sfera imoralită ții prin relația adulterină
pe care se stră duiește să o pă streze tainică , nicidecum să o rupă.

Cu o inteligență remarcabilă și o dorință aspră de a-și îndeplini scopurile și a-și pă stra reputația curată ,
protagonista dă dovadă de o putere de manipulare extraordinară .

SCENE:

 cand îl manipulează pe Pristanda. În calitate de amantă a șefului polițaiului, Zoe își permite să îi
dea acestuia ordine, convingâ ndu-l să -l elibereze pe Cațavencu. Pristanda se gră bește să execute
ordinele, amintind dificultă țile unei familii mari cu unsprezece suflete, de unde iese
disponibilitatea lui de a se lă să mituit. Zoe încuviințează tacit dorințele lui Pristanda, relația
dintre aceștia subliniind o societate care funcționează anormal, ocolind funcțiile oficiale și
dispozițiile legale.
 îl convinge pe soțul ei să anunțe candidatura lui Agamemnon Dandanache. Zoe în privința lui
Trahanache apelează la șantajul emoțional, spunâ ndu-i de multe ori ,,Dacă ai ținut vreodată la
mine,,. Puterea de convingere a protagonistei se demonstrează în scena în care îi spune lui
Cațavencu ,,Eu te aleg, eu și cu bă rbatul meu,,, deși acțiunea avea loc în perioada în care femeile nu
aveau drept de vot.
 În relație cu Trahanache, Zoe își cunoaște puterea pe care o are asupra lui, fiind conștientă de
faptul că el îi va face mereu pe plac, drept dovadă și momentul în care decide în locul acestuia că îl
va susține pe Cațavencu, în detrimentul lui Tipă tescu, prietenul cel mai bun al lui Zaharia.
Bă rbatul se preocupă permanent de reacțiile emoționale ale soției, simțind nevoia să o ocrotească
pă rintește. Relația dintre soțul și amantul lui Zoe este una strâ nsă, la care niciunul dintre ei nu
dorește să renunțe, dar care în esență are o latură profund ipocrită.
Astfel, din această perspectivă, Zoe Trahanache, singurul personaj feminin din comedia O scrisoare
pierdută, reprezintă tipul cochetei și al adulterinei, ea fiind considerată de critici cea mai emancipată și
voluntară eroină a lui Caragiale.

Zoe pare să fie cea care conduce județul, din umbră, prin influența pe care o are asupra lui Trahanache
și Tipătescu: intervine în treburile administrative, dă ordine lui Ghiță Pristanda, îl absolvă de vină pe
Cațavencu atunci când se descoperă escrocheria făcută de acesta și, în final, îl pune să conducă
manifestația în onoarea lui Dandanache, dându-i de înțeles că îl va sprijini în următoarele alegeri.
Cunoscându-și interesele, Zoe cedează în fața șantajului lui Cațavencu și este dispusă să-l aleagă,
evitând astfel dezonoarea și pierde privilegiilor de primă doamnă a județului . Disperarea ei este
vizibilă în scena a VI-a din actul II când, confruntându-se cu o situație limită, ea se folosește de toate
tertipurile feminine pentru a-l convinge pe Tipătescu de necesitatea alegerii lui Cațavencu, recurgând
chiar la șantajul emoțional – sinuciderea. Lucidă, cu un caracter puternic, ea respinge propunerea lui
Tipătescu de a fugi amândoi în lume . În confruntarea dintre cei doi privind susținerea candidaturii,
Zoe iese victorioasă, Tipătescu cedând de dragul femeii iubite pentru care si-a jertifit o carieră
promițătoare în București.

Opera are drept scop corectarea anumitor defecte omenești, iar acest fapt este evidențiat
prin contrastul dintre esență și aparență și prin crearea unor personaje ridicole, care sunt puse
în situații comice.

Fiind vorba despre o piesă de teatru, perspectiva narativă lipsește, naratorul nefiind implicat

efectiv în evenimentele prezentate (textul dramatic nu are perspectivă narativă).

Aparținând genului dramatic, „O scrisoare pierdută” prezintă particularitățile de construcție specifice unei

piese de teatru. Pentru a preciza elementele reprezentării scenice, dramaturgul folosește didascaliile. Aceste
indicații scenice includ: lista de personaje (în care apar simple notații de identificare și elemente de
caracterizare), precizări privind spațiul, timpul și unitățile compoziționale (act, scenă, tablou), precum și referiri
la decor, vestimentație, jocul actorilor etc.Dialogul este principalul mod de expunere al operei dramatice,
fiind elementul esențial în caracterizarea personajelor și conturarea acțiunii. Dialogul dramatic îndeplinește
simultan funcția narativă, descriptivă și de caracterizare, ilustrând principiul dublei enunțări. Astfel, se pot
identifica doi emițători (dramaturgul și actorul) și doi receptori (actorul și spectatorul). De exemplu, dialogul din
primul act, dintre Tipătescu și Pristanda, are rolul de a contura portretele personajelor. Așadar, Ghiță este servil,
corupt, umil, pe când Tipătescu este autoritar. În același timp, dialogul are o funcție descriptivă (fixează reperele
spațiale și temporale ale acțiunii) și o funcție narativă (prin episodul retrospectiv povestit de Pristanda).Un alt
mod de expunere folosit în comedia de față este monologul dramatic. Acesta se întâlnește în operă sub forma
monologului adresat (spre exemplu, discursul lui Farfuridi și al lui Cațavencu), a monologului narativ (spre
exemplu Pristanda, care îi relatează lui Tipătescu cum a spionat întâlnirea dăscălimii în casa lui Cațavencu), a
solilocviului (spre exemplu, solilocviul lui Cațavencu), precum și a aparteului (Pristanda face abstracție de
celelalte personaje din scenă, rostindu-și monologul cu voce înceată spre spectatori, aparteul fiind marcat printr-
o indicație scenică de tipul: aparte).

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor literare care sunt destinate reprezentării scenice. Din acest motiv,
trăsătura esențială și distinctivă a operelor dramatice este „dramatismul”, înțeles, în sens larg, ca acțiune,
confruntare (drama – acțiune).Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate
moralizatoare și produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea a diferite tipuri de comic. Ca
trăsături generale ale comediei pot fi menționate: finalitatea amuzantă (specia e destinată să provoace râsul),
personajele reprezintă categorii sociale diverse; subiectele sunt general umane, eroii întruchipând caractere
(parvenitul obraznic, sclavul șiret, aristocratul mândru); conflictul se plasează între aparență și esență (doar
aparent, valorile sunt false); deznodământul este vesel, stilul – parodic. Conflictele dramatice în comedie sunt
derizorii, de nivel exterior, și ilustrează ridicolul preocupărilor personajelor. Dintre toate speciile genului
dramatic, comedia și drama sunt cele mai apropiate de noțiunea de „dramatism”, pentru că „implică în mod
necesar confruntarea polemică, lupta.” (Adrian Marino) Comedia în principal, mai ales prin finalitatea urmărită,
presupune existența conflictelor care declanșează și susțin acțiunea, ilustrând clar ideea că „Unde nu există
adversitate, latentă sau declarată, nu există nici dramatism.” (Adrian Marino, Dicționar de idei literare).
Comedie de moravuri, care dezvăluie viața publică și de familie a unor politicieni care, ajunși la putere și roși
de ambiții, sunt caracterizați de o creștere bruscă a instinctelor de parvenire, O scrisoare pierdută se înscrie în
seria operelor caragialiene care au în centru vanitatea. Piesa este inspirată de un eveniment din actualitatea
vremii: în 1883 au avut loc alegeri pentru Adunarea Constituantă, în scopul alcătuirii unei noi Camere a
Deputaților. Acțiunea piesei se desfășoară în „capitala unui județ de munte”, pe fondul agitat al unei campanii
electorale, care determină „confruntarea polemică, lupta” (Adrian Marino), care opune două grupuri de
personaje. Conflictul are loc între ambițiosul avocat Nae Cațavencu, din „opoziție”, care aspiră spre o carieră
politică, și grupul conducerii locale (prefectul Ștefan Tipătescu, „prezidentul” Zaharia Trahanache). Pentru a-și
forța rivalii să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, Cațavencu amenință cu un șantaj. Instrumentul de
șantaj este o „scrisorică de amor” a lui Tipătescu, trimisă doamnei Zoe Trahanache, soția „prezidentului”;
pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de un cetățean turmentat și subtilizată de Cațavencu. Șantajul o sperie pe
Zoe, care, pentru a nu fi compromisă public, exercită presiuni asupra celor doi „conducători” ai județului și
obține promisiunea candidaturii lui Cațavencu. Adversitatea, latentă în primul act al piesei, dintre prefect și
Cațavencu, devine exterioară.

„Scrisoarea e simbolul echivoc al unei realități (pentru Zoe și Tipătescu care știu că ea există); al unei simili-
realități («documentul» cu care amenință public Cațavencu); și al unei pseudo-realități (un simplu fals, o
plastografie, în versiunea acreditată de Trahanache). În economia dramatică ea e totodată un pre-text (existent
înaintea declanșării evenimentelor), un infra-text (acționând tot timpul dedesubtul periferiei) și un supra-text (ca
simbol ce trece peste accepțiunile acordate pe rând). Această ultimă valoare conferă de fapt Scrisorii o funcție
coalescentă. Să distingem că (...) în comedia lui Caragiale există două scrisori simetrice: a lui Tipătescu către
Zoe și a «becherului», primite de la nevasta unei persoane însemnate (...) Scrisoarea primă are o traiectorie
circulară; scrisoarea (lui Dandanache), una în sens unic: numai astfel își poate ea atinge ținta și nu se mai
întoarce (...) Întreaga acțiune se desfășoară de fapt între două paradigme epistolare (...).”

Piesa de teatru „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri (politice, sociale, familiale) și de caracter,
având o temă de factură realistă care constă în criticarea instituțiilor și moravurilor societății burgheze.

Comedia aparține realismului clasic, deoarece respectă principiile societății „Junimea” și estetica realismului
care se regăsesc în criticarea „formelor fără fond” și a politicienilor corupți, satirizarea unor aspecte sociale,
spiritul de observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica acumulării detaliilor, individualizarea
„caracterelor’’ prin limbaj.

Personajul din textul dramatic are trăsături particulare în raport cu personajul din textul epic. El se prezintă
direct, prin ceea ce spune și prin felul în care acționează. Predominante, în textul dramatic, sunt modalitățile de
caracterizare indirectă, realizată prin intermediul acțiunilor, al atitudinilor adoptate de personaj și prin limbaj.
O modalitate specifică de caracterizare a personajului din textul dramatic sunt didascaliile, care pot reprezenta
o modalitate de caracterizare directă, făcută din perspectiva autorului sau o modalitate de caracterizare
indirectă, prin consemnarea reacțiilor personajului în raport cu anumite evenimente.

Comedie de moravuri, care dezvăluie viața publică și de familie a unor politicieni care, ajunși la putere și roși de
ambiție, sunt caracterizați de o creștere bruscă a instinctelor de parvenire, O scrisoare pierdută se înscrie în seria
operelor caragialiene care au ca temă vanitatea.

Acțiunea se desfășoară în „capitala unui județ de munte”, pe fondul agitat al unei campanii electorale. Timpul și
spațiul acțiunii – capitala unui județ de munte, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul unui proces
electoral – sugerează universalitatea situațiilor prezentate și accentuează caracterul moralizator al intrigii și al
situațiilor prezentate

„Tema comediei este prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie, pe fondul agitației și
forfotei specifice campaniei electorale. Acțiunea se petrece în trei zile, «în capitala unui județ de munte»,
timpul și spațiul nefiind precizate. Accentul cade pe evidențierea contrastului dintre esență și aparență, dintre
ceea ce sunt personajele în realitate și ceea ce vor să pară. De precizat sunt și anumite tehnici specifice textelor
dramatice, precum tehnica amplificării treptate a conflictului, răsturnările de situație, anticipările și amânările,
toate având rolul de a menține situațiile conflictuale și tensiunea dramatică.

Genul dramatic cuprinde opere literare destinate reprezentării scenice. Acestea sunt împățite în acte, alcătuite
din scene, prin care se marchează intrarea sau ieșirea unui personaj ori schimbarea locului acțiunii. Comedia
este o specie a genului dramatic în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin surprinderea unor moravuri
sociale sau situații umane, având un final fericit și un rol moralizator.

Construit din umbre şi lumini, personajul caragialian farmecă până astăzi publicul spectator, opera fiind cea mai
complexă şi rafinată comedie a literaturii romîne, păstrându-şi valenţele dincolo de trecerea timpului. Deşi
orice comedie ascunde o dramă, aceasta are menirea de a delecta şi a corecta în acelaşi timp moravurile sociale
prin artă.

Tema comediei este reprezentată de satirizarea moravurilor sociale, manifestate pe fondul luptei politice, în
vederea desemnării unui candidat pentru Adunarea Constituantă în anul 1883.

Titlul desemnează un obiect de șantaj politic, o banală scrisoare amoroasă, care devine un bun de preț pentru
cine o deține, atât la centru, în București, cât și în provincie, în capitala unui județ de munte, acolo unde are loc
și acțiunea piesei. Aceasta este mereu pierdută, semn că niciunul dintre cei care doresc să o folosească în mod
abuziv nu este demn de statutul pe care și-l dorește.

Conflictul se realizează prin contrastul dintre esenţă şi aparenţă. Acesta pune în lumină lupta pentru putere a
două partide politice, una reprezentată de conducerea locală, alta reprezentată de gruparea independentă.
Prin campania electorală prezentată autorul demască conflictele şi interesele politice, totul având la bază
interese personale, de familie.

Comicul se definește, în sens larg, drept tot ceea ce stârnește râsul. Este un fenomen antropologic, propriu
naturii umane. Modalitățile care stârnesc râsul, ca și sensibilitatea la comic diferă de la o epocă la alta, de la o
cultură la alta, de la individ la individ. Un element esențial în declanșarea efectului comic pare a fi contrastul
sau nepotrivirea (între aparență și esență, între pretenții și realitate, între așteptări și rezultate, între viu și
mecanic etc.). Principalele forme de realizare a comicului în dramaturgie sunt comicul de situație, de caractere
sau de moravuri și de limbaj.

„Cele două personaje, Nae Cațavencu și Zaharia Trahanache, reprezintă cuplul de adversari politici, care au
același scop: interesul personal și avansarea în politică.  Capacitatea celor două personaje de «a-i mânui pe
ceilalți» este impecabilă. Cu o viclenie supremă, Zaharia dă impresia că este imparțial în cadrul adunării pentru
alegerea candidatului. Conștient că totul e o escrocherie politică, lasă impresia cetățenilor că alegerile sunt o
nouă «etapă istorică».”

„Zaharia Trahanache este personaj central, tragicomic, fiind «stâlpul puterii politice». La începutul piesei lasă
impresia că este un om moral, indignat de corupția care există în societate și imoralitatea altora: «A! Ce
coruptă soțietate!...Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul...». Acesta
e soțul Zoei Trahanache, având o funcție importantă: este «prezidentul» unor «comitete și comiții». Influenţa
lui Zoe se observă în momentul în care fără a-i întreba soţul, decide că îl va susţine pe Caţavencu în schimbul
susţinerii celui mai bun prieten al soţului ei.
Nae Cațavencu este candidatul grupării dizidente din partid. În lista de personaje, este „avocat, director-
proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților, prezident-fondator al Societății Enciclopedice-Cooperative Aurora
Economică Română”. Personajul ilustrează tipologia politicianului demagog și a arivistului, care urmează
principiul lui Machiavelli, „scopul scuză mijloacele”. El este capabil să se adapteze în orice situație.
„Depersonalizat, el suferă de mimetism organic, care suprimă granița dintre real și simulat”, aprecia criticul
Liviu Papadima. Cât timp deține scrisoarea, este orgolios, agresiv (dialogul cu Tipătescu, actul II, scena IX), iar
după ce pierde scrisoarea, devine umil, lingușitor (dialogul cu Zoe, actul IV, scena IX), știe cum să simuleze
emoția, să plângă, să-i influențeze pe ascultători, elementele nonverbale și paraverbale ale discursului său
evidențiind un patriotism de paradă, care ascunde dorința lui de parvenire. Scopul său declarat este prosperitatea
României: „România să prospere și tot românul să se îmbogățeze”, dar adevăratul său scop este accesul în sfera
puterii. Din această cauză, personajul falsifică o poliță pentru a primi împrumutul de la bancă, îi sustrage
scrisoarea Cetățeanului turmentat și îi șantajează pe liderii politici locali, iar în final, acceptă umil să conducă
festivitățile de sărbătorire a victoriei adversarului său.