SURSELE POEMULUI “LUCEAFĂRUL“

Temele romantice reprezintă o trăsătură de bază a operelor

eminesciene. Poemele autorului prezintă o sonoritate specifică, o asemănare
de structură în componența imaginii, o aparentă schemă pe care Eminescu o
păstrează în majoritatea operelor sale. El are o perioadă romantică, de
melancolie în creațiile sale, conturând expresia poetică într-o manieră proprie.

Din 1873 până în 1883, 10 ani plini de modificări asupra operei, Eminescu
publică poemul “Luceafărul”, operă care face parte din creația de maturitate a
poetului. Poemul acesta reprezintă dezvoltarea unui motiv romantic într-o
viziune lirică proprie, lucru ce poetul îl făcuse și în operele anterioare, însă într-
o manieră mai superficială și succintă.

Poemul este inspirat din basmul românesc “Fata în grădina de aur“, cules
de austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprinde povestea nefericită a unei fete
foarte frumoase, ținută ascunsă de către tatăl ei, care dorea să o protejeze de
restul lumii, considerând că nimeni nu este pe măsura fiicei lui. Un zmeu se
îndrăgostește de aceasta, însă nemurirea acestuia o sperie pe fată. În ciuda
eforturilor sale de a scăpa de veșnicia aceasta, rugămințile sale îi sunt refuzate.
Între timp, fata se îndrăgostește de un pământean, iar când zmeul vede cele
întâmplate, din gelozie, dorește să se răzbune. Pe fată o ucide cu o stâncă, iar
pe fecior îl lasă să moară.

Poetul valorifică basmul pentru prima oară înr-o poezie cu același nume,
însă modifică finalul și accentuează problematica geniului. Răzbunarea nu i se
pare potrivită pentru superioritatea ființei nemuritoare, astfel încât el le
dorește toată fericirea din lume, însă un singur chin să aibă, să nu moara
deodată. În viziunea eminesciană, suferința aceasta durea mai tare decât orice
altă răzbunare, fiind și cea mai crudă.

Eminesu prelucrează 5 variante ale poemului, la bază aflându-se schema

epică a basmului, devenind pretextul alegoric al meditației romantice. El mai
folosește si sursele folclorice corespunzătoare mitului zburătorului și a operei
“Miron și frumoasa fără corp“. Din operă, autorul preia frumusețea ieșită din
comun a fetei de împărat și dorința omului comun de a avea ceea ce nu poate
atinge, iar din mit păstrează motivul visului și misterul din spatele acestuia,
precum și inocența fetei privind lucrurile care i se întâmplă.