SCOPUL ŞI ISTORICUL MATERIALELOR DENTARE

La ora actuală există nenumărate firme care comercializează o gamă largă

de materiale utilizate în cabinetul de medicină dentară şi în laboratorul de
tehnică dentară. O prezentare exhaustivă a acestora este imposibilă, mai ales în
cadrul limitat al unui curs de un semestru. Rolul acestui curs este acela de a crea
pentru viitorii medici un cadru de organizare a numeroaselor informaţii cu care
vor veni în contact în cursul practicii lor, de a crea un « schelet informaţional »
pe care se poată grefa în viitor noi cunoştinţe.
Omenirea a fost întotdeauna preocupată de problema restaurării părţilor
corpului care sunt pierdute ca urmare a unor accidente sau boli. Practicienii
stomatologi au fost confruntaţi încă de la începuturi cu această problemă,iar
modalităţile de înlocuire a structurii dentare pierdute cu materiale artificiale
continuă să constituie o preocupare majoră a unei mari părţi a cercetărilor
stomatologice. Medicina dentară modernă recunoaşte ca obiective profilaxia,
corectarea şi restaurarea, ultimul ocupând cea mai mare parte a timpului practicii
medicale (estimat la 50-70%).
Înlocuirea dintelui pierdut este dorită cu scopul refacerii funcţiilor
pierdute din care două pacientul le percepe ca fiind fudamentale:estetica şi
masticatorie .
După unii istorici, Mesopotamia şi Egiptul antic sunt considerate leagănul
stomatologiei. Se consideră că egiptenii practicau intervenţii chirurgicale
dentare încă din anul 2500 I Cr. , cu toate că nu există dovezi serioase care să
susţină aceste presupuneri.
Printre primele proteze dentare cunoscute se numără cele ale fenicienilor,
etruscilor, iar apoi lucrările de aur ale grecilor şi romanilor. Toate restaurările
datează din perioade de câteva sute de ani înainte de Hristos, şi, datorită
puţinelor informaţii istorice pe care le avem, se fac aprecieri reduse legate de
civilizaţia care a produs prima o astfel de lucrare. Este mult mai interesant de
remarcat faptul că multe din materiale şi practicile actuale au fost utilizate de la
începutul stomatologiei.
Aurul este unul din cele mai vechi materiale folosite, fiind utilizat în
scopuri protetice de cel puţin 2500 ani.
Este posibil ca primele lucrări dentare să fi fost făcute de către lucrători în
metale foarte pricepuţi, nu de practicienii artei dentare. După cum precizează
istoricii, clinicienii şi bărbierii realizau probabil tratamentele şi extracţiile, iar
bijutierii şi alte categorii de artişti confecţionau restaurările artificiale.
Dinţii utilizaţi în aplicaţiile antice erau de obicei dinţi umani sau dinţi
ciopliţi din dinţi de animal. Aceşti dinţi erau menţinuţi într-o anumită poziţie pe
arcadă prin ligaturi cu fire metalice de dinţii vecini aşa cum s-a putut observa la
restaurările feniciene vechi de pe craniile descoperite din acea perioadă.
 Fig.1 Punte dentară antică feniciană
obţinută prin ligatura dinţilor lipsă de
dinţii vecini restanţi

În 1480 de italianul Johannes Arculanus, care a activat la Universitatea din

Bologna şi apoi la Padova realiza obturaţii de aur la dinţii umani pentru a păstra
morfologia lor, aceasta fiind considerată prima înregistrare autentică a utilizării
aurului pentru realizarea obturaţiilor.
În perioada 1050-1122 dinţii cariaţi erau umpluţi cu mastic, alaun, miere
sau alte substanţe, conform autorului arab Rhazes (al-Răzi).
Ambroise Paré în 1562 şi Riviére în 1589 menţionează uleiul de cuişoare
(eugenolul) ca fiind utilizat în operaţiiile stomatologice, pentru calmarea
durerilor dentare.
Progrese importante au fost făcute în secolul XVIII. Astfel, în 1728 Pierre
Fauchard a publicat o carte « Le chrurgien dentiste », impresionantă prin
cantitatea de informaţie conţinută şi calitatea ei, pentru timpul său, în care a
descris materialele şi practicile vremii. Fauchard a menţionat plumbul, cositorul şi
aurul ca materiale de obturaţie. El prefera cositorul datorită uşurinţei cu care putea
fi adaptat la pereţii cavităţii. Dinţii de fildeş sau cei naturali cu pivoţi de lemn erau
fixaţi în poziţie cu un amestec de cimentare format din ceară, terebentină şi copal
alb, sau erau incluşi într-un aliaj uşor fuzibil utilizat ca material de obturaţie de
canal.Autorul afirmă pentru prima oară că prinicipala cauză pentru apariţia cariilor
dentare este consumul mare de zahăr.
Stomatologul francez Nicholas Dubois de Chemant, în 1788, a prezentat
pentru prima dată o proteză totală de porţelan ars, făcută dintr-o singură bucată.
În 1797, el a scris o carte în engleză, în care descria porţelanul. Italianul
Guiseppangelo Fonzi, care a trăit la Paris, este creditat cu prima realizare a unui
singur dinte de porţelan ars, dinte ce era fixat prin croşete de platină, în anii
1806-1808. Tot el a preparat 26 de nuanţe de porţelan prin utilizarea oxizilor
metalici.

Fig.2 Proteza din ceramică a

Arhiepiscopului Arthur Richard
Dillon, sfârşitul sec. XVIII

Înainte de 1840 au fost făcute progrese considerabile în perfecţionarea

structurilor dentare din porţelan în Franţa, Anglia şi Statele Unite.

2
 Introducerea lor în Statele Unite s-a făcut în 1817, din Franţa. Din 1825,
dinţii din porţelan au fost produşi şi îmbunătăţiţi în America.
În 1851, Nelson Goodyear a anunţat descoperirea unei metode de obţinere a
ebonitei (cauciuc dur), deşi, cu 10 ani mai înainte, Charles Goodyear
descoperise o metodă de vulcanizare a cauciucului, prin încălzirea unui amestec
de cauciuc natural, sulf şi plumb alb. Descoperirea vulcanizării şi utilizarea ei
ulterioară pentru “plăci dentare”, patentată la data de 5 martie 1855, a fost un alt
progres remarcabil în domeniul materialelor dentare. Chiar dacă nu este
materialul ideal pentru baza protezei iar utilizarea sa a fost acoperită prin patente
restrictive pentru mai mulţi ani, ebonita a servit bine ca prim substituent pentru
proteza de fildeş, utilizată până atunci.

Fig.3 Proteză totală

din ebonită (sfârşitul
sec. XIX)

FORURI ŞI NORME LEGATE DE STUDIUL,

DEZVOLTAREA ŞI AVIZAREA MATERIALELOR DENTARE

De cele mai multe ori, alegerea unui material se face pe baza experienţei.
Astfel, dacă un material a fost folosit o perioadă lungă de timp şi a dat rezultate
bune, el poate fi considerat satisfăcător . Dar, în ultimul timp au apărut materiale
noi, tehnologii sofisticate elaborate cu scopul de a uşura şi de a reduce munca
medicului şi a tehnicianului dentar, reclame tot mai atrăgătoare, care pun
practicianul în mare dificultate în alegerea materialului.
Din aceste motive, ca şi din dorinţa de a folosi în medicina dentară
materiale cât mai bune atât din punct de vedere funcţional, cât şi biomecanic,
apare absolut necesară cooperarea strânsă între diferitele domenii de cercetare,
prelucrare, testare şi standardizare a materialelor dentare.
Diferite organizaţii internaţionale şi naţionale se ocupă cu stabilirea
normelor în domeniul stomatologiei. Scopul lor este de a defini cerinţe tipizate,
în vederea obţinerii unei calităţi minime, reproductibile.
Referitor la materiale, aparate sau instrumente, normele cuprind: denumiri,
compoziţii, procedee de fabricare sau malaxare, tehnica de confecţionare şi
dimensiunea probelor, aparate şi metode de testare etc.
Standardizarea în stomatologie îşi are rădăcinile în SUA. Din aprilie 1928,
American Dental Association a menţinut o relaţie de colaborare cu National
Bureau of Standards. În urma acestei colaborări au fost prezentate numeroase
rapoarte asupra progreselor şi investigaţiilor făcute, stimulându-se astfel

3
circulaţia informaţiei despre multe materiale de restaurare dentară. Acest corp de
cercetare a formulat un număr de precizări, bazate pe investigaţii calificate,
asupra caracteristicilor fiecărui tip de material. Precizările au avut o importanţă
mare în asigurarea uniformităţii şi creşterii calităţii materialelor.
Specificările au fost făcute în mai multe ţări, cu predilecţie în Australia şi
Statele Unite. Cerinţele legate de materiale şi instrumente sunt importante în
practica stomatologică din întreaga lume, fapt evidenţiat prin stabilirea unor
standarde internaţionale. Specificaţiile American Dental Association sunt supuse
spre aprobare Institutului Naţional American de Standardizare (American
National Standards Institute) şi, dacă sunt acceptate, ele devin standarde
naţionale (American National Standards). Aceste standarde pot fi supuse spre
aprobare Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (International
Organization for Standardization) şi, dacă sunt aprobate, devin standarde
internaţionale.
Pe plan internaţional, normarea în domeniul stomatologic este realizată de
către Comitetul Tehnic (Technical Committee 106) din cadrul Organizaţiei
Internaţionale de Standardizare (International Organization for Standardization -
ISO), pe scurt ISO/TC 106 Dentistry. Asociaţia de Standardizare din România
ASRO reprezintă România în procesul de standardizare internaţională.
Scopul acestor norme sau specificaţii îl constituie stabilirea unor cerinţe
calitative unitare, universal valabile pentru:
 protejarea pacientului faţă de materialele necorespunzătoare din
punct de vedere calitativ;
 clasificarea materialelor (după natura şi utilizarea fiecărui material);
 precizarea metodelor de testare a calităţii materialelor şi a testelor
fizice pentru performanţă;
 precizarea condiţiilor necesare păstrării fiecărui material
(temperatură, umiditate etc.);
 informaţiile care trebuiesc precizate de către producător despre
modul de preparare, livrare, ambalare, folosire;
Conţinutul unei norme este structurat astfel:
 domeniul de utilizare;
 scopul;
 definirea ca „noţiune” a materialului;
 stabilirea cerinţelor impuse materialului în cauză;
 testarea proprietăţilor materialului: descrierea acestor teste trebuie
făcută simplu şi foarte clar, astfel încât medicul stomatolog, pe baza pregătirii sale
practice în prelucrarea materialelor dentare şi cu unele cunoştinţe în domeniul
testării materialelor, să poată reproduce exact experimentul; pentru unele mărimi
fizice sunt date condiţiile de testare. În schimb, nu întotdeauna sunt incluse în
norme valorile limită şi normele de testare ale acestora, cum este cazul durităţii,
solubilităţii, rezistenţei la compresiune, tracţiune şi încovoiere;
 indicaţii pentru utilizarea şi păstrarea materialului;

4
  indicaţiile minime referitoare la material pe care trebuie să le
precizeze fabricantul– nume, număr de şarjă, data fabricaţiei, greutate, culoare.
Din cele expuse, se remarcă faptul că norma cuprinde două părţi:
o inspecţia – referiri asupra modului de prezentare (ambalaj,
instrucţiuni de utilizare etc.);
o testarea – instrucţiuni în vederea realizării testelor fizice, chimice şi
biologice.

De reținut!
Rolul acestui curs este acela de a crea pentru viitorii medici un cadru de
organizare a numeroaselor informaţii cu care vor veni în contact în cursul
practicii lor, de a crea un « schelet informaţional » pe care se poată grefa în
viitor noi cunoştinţe.
În ultimul timp au apărut materiale noi, tehnologii sofisticate elaborate cu
scopul de a uşura şi de a reduce munca medicului şi a tehnicianului dentar,
reclame tot mai atrăgătoare, care pun practicianul în mare dificultate în
alegerea materialului. Apare astfel absolut necesară cooperarea strânsă între
diferitele domenii de cercetare, prelucrare, testare şi standardizare a
materialelor dentare, iar din partea medicului dentist identificarea și
cunoașterea rezultatelor semnificative pentru practica acestuia.
Diferite organizaţii internaţionale şi naţionale se ocupă cu stabilirea
normelor în domeniul stomatologiei. Scopul lor este de a defini cerinţe tipizate,
în vederea obţinerii unei calităţi minime, reproductibile.

5
 PROPRIETĂŢILE MATERIALELOR DENTARE

Materialele dentare prezintă un ansamblu de proprietăţi care le justifică

utilizarea în diferite etape ale tratamentului tehnico-medical. Aceste proprietăţi
se clasifică astfel:
 proprietăţi fizice:
- proprietăţi optice
- proprietăţi termice
- proprietăţi electrice
- proprietăţi mecanice
 proprietăţi chimice
 proprietăţi biologice

.1 PROPRIETĂŢI FIZICE
1.1 PROPRIETĂŢI OPTICE

Până la mijlocul secolului al XII-lea se credea că lumina constă dintr-un

flux de particule sau corpusculi. Apoi s-a conturat ideea că lumina ar putea fi un
fenomen de natură ondulatorie. Ambele concepte se sprijineau pe experienţe
concludente. Reconcilierea acestor experimente aparent contradictorii s-a
realizat începând cu anul 1930, o dată cu dezvoltarea electrodinamicii cuantice,
o teorie complexă, care include atât proprietăţile ondulatorii cât şi
celecorpusculare. Fenomenele propagării luminii pot fi descrise cel mai bine
prin teoria electromagnetică ondulatorie, iar interacţiunea luminii cu substanţa
(procese de emisie şi absorbţie), ca fenomen corpuscular.
REFLEXIA ŞI REFRACŢIA
Majoritatea obiectelor pe care le vedem sunt vizibile deoarece ele reflectă
lumina. Când un fascicul de lumină întâlneşte o suprafaţă care separă două
medii diferite, o parte a luminii incidente este reflectată şi o parte este refractată,
trecând în acelaşi mediu.
Dacă suprafaţa reflectantă este netedă, fasciculul luminos va fi reflectat sub
un unghi egal cu cel de incidenţă. Un exemplu îl constituie lumina reflectată pe
suprafeţe netede de smalţ. Dacă aceste suprafeţe sunt rugoase şi uscate, vor
apare mate datorită fenomenului numit remisie sau reflexie difuză.

6
 Fig.4 Aspecte
schematice ale
modului de reflexie a
luminii de către o
suprafaţă netedă şi o
suprafaţă rugoasă

Indicele de refracţie, notat cu n, este dat de formula:

sin i
n
sin r
în care:
i= unghiul de incidenţă format de fasciculul luminos cu normala la
suprafaţa substanţei;
r = unghiul de refracţie.

Fig.5 Aspect schematic al modului de

transmitere a luminii la trecerea ei
dintr-un mediu în altul

Cu cât indicii de refracţie a două substanţe au valori mai apropiate, cu atât

vor fi mai asemănătoare caracteristicile optice ale substanţelor respective. În
acest sens, este deosebit de important ca indicii de refracţie ai materialelor
dentare fizionomice sau “estetice” să coincidă sau cel puţin să se apropie de cei
ai ţesuturilor dure dentare.
O importanţă deosebită prezintă controlul indicilor de refracţie în cazul
suprapunerii unor straturi de materiale transparente, translucide şi opace, care
influenţează puternic perceperea culorii; un exemplu îl constituie coroanele
mixte. În cazul efectuării unor restaurări dentare se va ţine cont de filmele
salivare, de umbre, de iluminarea directă sau indirectă, de faptul că persoana
care stabileşte culoarea poartă sau nu lentile (se recomandă îndepărtarea lor în
timpul acestei etape de lucru).
LUMINA ŞI MATERIA
Ca urmare a incidenţei luminii pe suprafaţa unui corp, acesta poate să apară
luminiscent, transparent sau opac.
Luminiscenţa
Noţiunea de luminiscenţă defineşte emisia de energie luminoasă de către
materie, în timpul – fluorescenţă – sau după acţiunea luminii – fosforescenţă.

7
 Structurile dintelui natural emit energie luminoasă sub acţiunea excitaţiilor
ultraviolete; în unele materiale dentare fizionomice s-au adăugat agenţi
fluorescizanţi (de exemplu în ceramica dentară).
Transparenţa
Materialele transparente transmit lumina aproape în totalitate (absorbţie
minimă), fasciculul de lumină rămânând paralel . Exemple:unii acrilaţi, diferiţi
polimeri, sticla şi masele ceramice incizale.
Opacitatea
Materialele opace nu permit transmisia luminii, datorită absorbţiei
puternice a fasciculului luminos şi reflexiei unui procent minim (în funcţie de
conformaţia suprafeţei). Exemple: metale, opaquerii maselor ceramice şi ai
compozitelor.
CULOAREA
Culoarea joacă un rol deosebit de important în stomatologie, în primul rând
din punct de vedere al fizionomiei. Înlocuirea ţesuturilor pierdute presupune şi o
integrare estetică a restaurării, materialele dentare fizionomice încercând să
reproducă cât mai fidel culoarea dinţilor naturali. Aceasta este rezultatul
structurii anatomice şi a incidenţei luminii pe ţesuturile dentare stratificate
(smalţ, dentină, pulpă dentară) rezultând o culoare formată din diferite procente
de alb, negru, maro, verde, galben, roşu.
Culoarea este proprietatea corpurilor de a produce anumite senzaţii vizuale,
fie datorită faptului că orice corp absoarbe o parte din radiaţiile care compun
lumina albă (ochiul percepând doar radiaţiile reflectate), fie datorită capacităţii
corpurilor de a emite lumină cu o compoziţie care depinde de modul de excitare
şi de natura corpurilor.
Culoarea este definită ca fiind senzaţia propusă de totalitatea radiaţiilor
luminoase de diferite frecvenţe, care permite ochiului să deosebească între ele
două părţi vecine, omogene şi egal iluminate, văzute simultan. Excitaţia care
produce senzaţia de culoare se datorează:
 unei radiaţii electromagnetice monocromatice cu o lungime de undă
în spectrul vizibil – culoare spectrală sau nuanţă;
 unui amestec de două sau mai multe culori spectrale.
Caracteristicile culorii
O culoare poate fi caracterizată prin nuanţă, saturaţie şi strălucire.
Nuanţa culorii este dată de lungimea de undă a radiaţiei monocromatice.
Există şapte nuanţe: roşu, oranj, galben, verde,azur, albastru şi violet.
Saturaţia sau puritatea culorii este determinată de raportul cantitativ dintre
culoarea spectrală şi culoarea albă, care se combină pentru a da culoarea
considerată. Pornind de la culorile spectrale, care sunt culori saturate sau pure
(saturaţia este egală cu unitatea), se poate obţine culoarea respectivă nesaturată
(cu excepţia purpuriului) prin adaosuri de cantităţi diferite de alb.
Strălucirea culorii este determinată de:

8
  energia luminoasă radiată de izvorul luminos sau de energia
reflectată ori transmisă de corpul luminos;
 sensibilitatea ochiului pentru diferite lungimi de undă ale spectrului
luminos.

Metode de determinare a culorii

Determinarea culorii continuă să fie o problemă a stomatologiei actuale.
Medicul stomatolog poate constata obiectiv numai identitatea sau diferenţa
culorilor. De la această constatare, la caracterizarea culorii şi transmiterea
datelor în laboratorul de tehnică dentară, este un drum lung.
Una din soluţiile practice la îndemâna medicului sunt cheile de culori, care
stau la baza metodei vizuale de determinare a culorii. Datorită subiectivismului
acestei metode, s-au elaborat metode tehnice de determinare a culorii.

Fig.6 Sistemul (X, Y, Z) de

standardizare a culorii stabilit în
anul 1931 de către Comission
Internationale de l’Eclairage
(CIE)

Valorile digitalizate ale culorii

Se cunoaşte faptul că ochiul uman este sensibil numai la roşu, albastru şi
verde. Această sensibilitate a fost testată în anul 1931 de către Comission
Internationale de l’Eclairage (CIE) şi caracterizată prin trei funcţii; această scară
a culorii este cunoscută sub numele de sistemul (X, Y, Z). Funcţia Z este
corespunzătoare domeniului spectral albastru, funcţia Y pentru domeniul
spectral verde şi funcţia X pentru domeniul spectral roşu. În acest mod,
senzaţiile luminoase pot fi transformate în cifre (tripletul X, Y, Z).
Metoda vizuală de determinare a culorii
Metoda vizuală de determinare a culorii cu ajutorul cheilor de culori a fost
şi mai este cea mai răspândită metodă. Din păcate, în acest domeniu nu s-au
făcut progrese remarcabile, cheile de culori actuale fiind aproape identice cu
cele de acum 40 de ani.
Medicul stomatolog alege, prin comparaţie cu culoarea dintelui natural, una
din mostrele cheii de culori şi transmite informaţia tehnicianului dentar. Este un
procedeu simplu, dar din păcate prezintă o serie de dezavantaje:
1) subiectivismul determinării culorii – perceperea senzaţiei luminoase este
diferită de la individ la individ, de la o zi la alta, de la o sursă luminoasă la alta.
Cu toate acestea s-a demonstrat că diferenţierea, perceperea şi descrierea
culorilor poate fi îmbunătăţită prin antrenament.

9
 2) cheile de culori – s-a demonstrat faptul că aceste chei nu acoperă toată
gama de culori ale dinţilor naturali, că există diferenţe între cheile de culori ale
aceleiaşi firme, precum şi faptul că mostrele acestor chei nu sunt confecţionate
respectând tehnicile sau tehnologiile din cabinetul stomatologic sau din
laboratorul de tehnică dentară.
Cu toate acestea, metoda vizuală de determinare a culorii este cea mai
utilizată. De aceea, la alegerea culorii se va ţine cont de următoarele aspecte:
 se alege un mediu înconjurător neutru cromatic;
 se îndepărtează rujul şi fardul de pe faţa pacienţilor;
 în cazul în care pacientul are o îmbrăcăminte viu colorată, va fi
protejat cu un câmp neutru cromatic;
 gura pacientului să fie la înălţimea ochilor medicului;
 alegerea culorii se face întotdeauna la începutul şedinţei de tratament,
înainte ca ochii medicului să fie obosiţi prin manopere stomatologice;
 alegerea culorii prin comparare nu trebuie să depăşească cinci
secunde pentru a evita obosirea celulelor cu conuri; dacă se depăşeşte acest
timp, va rezulta o percepere scăzută a saturaţiei şi strălucirii culorilor;
 între determinări ochii vor fi relaxaţi prin privirea unui obiect
albastru; fără această pauză rezultă o postimagine negativă, adică culoarea
complementară celei originale;

Fig.7 Chei de culori utilizate în cadrul metodei vizuale de determinare a culorii

 prin îngustarea fantei palpebrale scade cantitatea de lumina ce

ajunge la celulele cu conuri şi permite celulelor cu bastonaşe, localizate la
periferie, să discrimineze strălucirea culorilor;
 mostrele se schimbă repede în timpul determinării, prin eliminare;
 culoarea se compară în condiţii diferite, de exemplu, uscat şi umed,
cu buza refractată şi coborâtă, sursele de lumină sub diferite incidenţe;
 metamerismul se testează prin evaluarea culorii cu diferite surse de
lumină (lumină incandescentă, fluorescentă, naturală);
 caninul are cea mai ridicată valoare a saturaţiei nuanţei dominante
corespunzătoare dinţilor naturali şi va fi utilizat ca element de referinţă la alegerea
culorii;
 pentru ca restaurarea să aibă un aspect cât mai natural trebuie să se
ţină cont de variaţia culorilor pe arcadă; incisivii superiori au aceeaşi culoare cu
cea a premolarilor, incisivii inferiori au o saturaţie cu un grad mai mic decât
incisivii superiori, iar caninii au două grade de saturaţie mai mult decât incisivii
superiori;

10
  în cazul în care se întâmpină dificultăţi în alegerea culorii, se va alege
întotdeauna culoarea care are o saturaţie mai crescută şi o strălucire mai scăzută,
deoarece saturaţia crescută şi strălucirea scăzută asigură opacitatea restaurării.
Metode tehnice de determinare a culorii(metode instrumentale)
Metodele instrumentale sunt metode obiective şi sunt reprezentate de către
colorimetrie, spectrofotometrie şi analiza imaginilor digitale. Cel mai frecvent
aceste determinări se fac cu ajutorul spectrofotometrului, care poate determina
simultan 512 valori ale lungimii de undă cuprinse în domeniul spectral 0,38 –
0,75 μm.
Principiul de funcţionare este următorul: lumina emisă de sursa de lumină
este transmisă de obicei cu ajutorul unei oglinzi concave unui fascicul de fibre
optice. Lumina reflectată este transmisă prin alte fibre optice la o reţea
holografică, unde este dispersată. Spectrul este apoi transmis unor diode
controlate de un microprocesor; un computer va transforma funcţiile X, Y, Z în
valori (X, Y, Z).
S-a crezut că metoda tehnică de determinare a culorii ar rezolva
deficienţele metodei vizuale. Totuşi, faptul că spectrometrele nu pot oferi o
imagine de ansamblu asupra coloristicii unui dinte, faptul că această metodă
necesită o dotare tehnică costisitoare, iar comunicarea între medic şi tehnician se
face tot prin cifre, nu a permis aplicarea în practica zilnică a acestei metode.
Domeniul de utilizare al acestei metode s-a restrâns la determinarea constanţei
coloristice a produselor ceramice şi plastice.
Unii autori propun realizarea unor fotografii, înregistrări video, diapozitive
sau întâlniri între pacient şi tehnicianul dentar.

Fig.8 Aparate
utilizate pentru
determinarea
tehnică a culorii

De reținut!
Indicii de refracţie ai materialelor dentare fizionomice sau “estetice”
trebuie să coincidă sau cel puţin să se apropie de cei ai ţesuturilor dure dentare.
Culoarea este proprietatea corpurilor de a produce anumite senzaţii
vizuale., deci este o proprietate subiectivă. Determinarea culorii continuă să fie
o problemă a stomatologiei actuale. Medicul stomatolog poate constata obiectiv
numai identitatea sau diferenţa culorilor. De la această constatare, la
caracterizarea culorii şi transmiterea datelor în laboratorul de tehnică dentară,
este un drum lung.
O culoare poate fi caracterizată prin nuanţă, saturaţie şi strălucire.

11
 Una din soluţiile practice la îndemâna medicului sunt cheile de culori, care
stau la baza metodei vizuale de determinare a culorii. Metoda vizuală de
determinare a culorii cu ajutorul cheilor de culori a fost şi mai este cea mai
răspândită metodă. Medicul stomatolog alege, prin comparaţie cu culoarea
dintelui natural, una din mostrele cheii de culori şi transmite informaţia
tehnicianului dentar.
Metodele instrumentale sunt metode obiective şi sunt reprezentate de către
colorimetrie, spectrofotometrie şi analiza imaginilor digitale. Cel mai frecvent
aceste determinări se fac cu ajutorul spectrofotometrului.

1.2 PROPRIETĂŢI TERMICE

Odată inserate în cavitatea bucală, sub diferite forme, materialele dentare

suferă modificări de temperatură. Este important de ştiut în ce mod transmit
aceste materiale căldura, precum şi variaţiile dimensionale asociate schimbărilor
de temperatură.
Conductibilitatea termică
Conductibilitatea termică, K, a unei substanţe este cantitatea de căldură,
exprimată în calorii sau jouli, pe secundă, care străbate, într-o secundă, un strat
cu grosimea de 1 cm, printr-o secţiune de 1 cm2, când gradientul termic este de
10C. Unitatea de măsură este cal/sec/cm2/ (0C/cm).
Experimentele obişnuite arată faptul că metalele sunt conductori termici
mult mai buni decât nemetalele.
În cazul restaurărilor coronare pe dinţi vitali trebuie evitată transmiterea
variaţiilor termice din cavitatea orală spre pulpa dentară. În acest scop sunt
preferate materiale cu o slabă conductibilitate termică.
O bază metalică, un bun conductor, determină un răspuns tisular prompt, în
timp ce baza protezei acrilice determină un răspuns întârziat la modificările
termice. Literatura stomatologică indică faptul că un material cu bună
conductibilitate termică este preferat pentru baza protezelor pentru a menţine
sănătoase ţesuturile de susţinere prin transmiterea căldurii de la şi spre ţesut.
Dilatarea termică
O dată cu modificarea temperaturii, orice corp îşi modifică dimensiunile.
Dilatarea sau expansiunea termică are loc la creşterea temperaturii, iar contracţia
termică, la scăderea acesteia. Dilatarea termică poate fi liniară, în suprafaţă sau
în volum.
Modificarea lungimii (lfinal - liniţial) raportată la unitatea de lungime a
materialului, la modificarea cu 10C a temperaturii este numită coeficient de
dilatare termică lineară, α, şi se calculează după formula:

12
 l final  linitial

linitialX ( C final  Cinitial)
0 0

Dilatarea lineară şi dilatarea volumetrică sunt importante pentru materialele

de restaurare şi pentru prelucrarea lor. Este evident că, la reducerea temperaturii,
substanţa se contractă exact cu cât s-a dilatat în cursul încălzirii. În cavitatea
orală, structurile dentare şi materialele de restaurare se vor dilata când vin în
contact cu alimente sau lichide calde şi se vor contracta la contactul cu substanţe
reci. Asemenea dilatări şi contractări pot determina distrugerea închiderii
marginale a restaurărilor de mare precizie, cum sunt incrustaţiile, sau a altor
modalităţi de refacere a morfologiei dentare, mai ales dacă există o diferenţă
mare între coeficienţii de dilatare ai dinţilor, respectiv ai materialelor
restaurative.

De reținut!
În cazul restaurărilor coronare pe dinţi vitali trebuie evitată transmiterea
variaţiilor termice din cavitatea orală spre pulpa dentară. În acest scop sunt
preferate materiale cu o slabă conductibilitate termică.

1.3 PROPRIETĂŢI ELECTRICE

Conductibilitatea şi rezistivitatea electrică

Capacitatea unei substanţe de a conduce curentul electric poate fi
exprimată prin conductanţa specifică (conductibilitate, conductivitate) sau prin
rezistenţa specifică (rezistivitate). Cel mai comun termen este rezistivitatea.
Modificările rezistivităţii electrice au stat la baza studiului alterării
structurii interne a aliajelor, apărute în urma tratamentului termic. Testările au
demonstrat că modificările de structură sunt însoţite de modificări ale
rezistivităţii electrice.
În cazul materialelor restaurative este acceptat faptul că trebuie să existe o
concordanţă între rezistivităţile electrice ale acestora şi cele ale ţesuturilor dure
dentare; practica ridică o serie de probleme, complicate de prezenţa curenţilor
galvanici din cavitatea bucală. Izolarea electrică pulpară rămâne o problemă
deschisă.
Galvanismul
Prezenţa restaurărilor metalice în cavitatea bucală poate genera un fenomen
numit acţiune galvanică sau galvanism. Acesta rezultă din diferenţele de
potenţiale dintre restaurările din materiale diferite dispuse pe dinţi antagonişti
sau adiacenţi. Restaurările, împreună cu saliva sau fluidele osoase care
funcţionează ca electroliţi, formează pile electrice. Când două restaurări de dinţi
antagonişti vin în contact direct, pila este scurtcircuitată şi, dacă se realizează o

13
circulaţie a curentului electric prin pulpă, pacientul acuză durere, iar restaurarea
care funcţionează ca anod se poate coroda.
Cercetările au indicat că prin restaurărilor metalice circulă cantităţi relativ
mari de curent atunci când vin în contact. Dacă restaurările sunt menţinute în
contact, curentul electric scade rapid, ca rezultat al scăderii potenţialului electric.
Mărimea potenţialului nu este de o importanţă primordială, existând argumente
ce susţin faptul că sensibilitatea pacientului la curentul electric are o mare
influenţă asupra perceperii durerii. Unii pacienţi pot percepe durere la 10
microamperi (μA), în timp ce alţii – abia la 110 μA; cei mai mulţi pacienţi simt
senzaţia de durere la valori cuprinse între 20 şi 50 μA. Acest aspect poate
explica de ce unii pacienţi sunt deranjaţi de acţiunea galvanică şi alţii nu, în
ciuda condiţiilor similare din cavitatea bucală.
Curenţii galvanici dezvoltaţi de contactul dintre două restaurări metalice
depind de compoziţia şi suprafaţa acestora. Un aliaj de oţel inoxidabil dezvoltă o
densitate de curent mai mare decât aliajele de aur sau crom-cobalt la contactul
cu o restaurare de amalgam. Când dimensiunea catodului (un aliaj de aur, de
exemplu) creşte faţă de anod (amalgamul, de exemplu), densitatea curentului
poate să crească. De asemenea, un catod mai mare poate amplifica coroziunea
unui anod mai mic.

De reținut!
Trebuie evitată coexistența a restaurărilor protetice realizate din aliaje
diferite în cavitatea orală pentru a preveni apariția galvanismului bucal.

14