4.3.

MATERIALE METALICE FOLOSITE ÎN

RESTAURAREA COROANELOR DENTARE

Materialele metalice folosite ca obturaţii de durată sunt: amalgamele şi

aurificaţiile.

4.3.1 AMALGAMELE
Utilizarea amalgamelor în arta dentară este semnalată pentru prima dată în
anul 1528. În ultimul timp ele au pierdut mult teren datorită răşinilor diacrilice
compozite şi a unor cimenturi, dar rămân de mare utilitate datorită preţului de cost
redus şi eficienţei pe care o au în refacerea coronară a dinţilor din zona laterală.
Amalgamele rezultă din amestecul mercurului cu unul sau mai multe metale:
Ag, Cu, Sn,Zn.

Clasificare
1. După numărul metalelor din compoziţia amalgamului pot fi: binare,
ternare, cuaternare.
Amalgamele binare
Sunt rezultatele combinaţiei mercurului cu un metal:
 Mercur – Paladiu
 Mercur – Cadmiu
 Mercur – Cupru
Amalgamul de cupru se prezintă sub formă de tablete.Tabletele sunt
încălzite până când apar picături de mercur la suprafaţa amestecului (transpiră)
după care se condensează în cavitate la fel ca şi amalgamul de mercur. Acest
material a fost introdus în practică în 1900, dar proprietăţile mecanice inferioare
amalgamului de argint au făcut să nu mai fie utilizat pentru obturarea dinţilor
permanenţi. Faptul că sunt ieftine şi se adaptează bine la pereţii cavităţii, chiar dacă
nu s-a putut face o uscare perfectă a acesteia a făcut să fie utilizat pentru obturaţii
la copii, obturarea cavităţilor greu accesibile,obturaţii la nivelul molarilor de minte,
obturarea cariilor de colet la bătrâni, obturarea căilor false. De curând s-a renunţat
total la utilizarea acestuia în medicina dentară, datorită periculozităţii pe care o
prezintă în contaminarea cu mercur a mediului înconjurător.
Amalgamele ternare
Sunt rezultatul combinării mercurului cu două metale, respectiv argint şi
staniu, proporţia dintre acestea fiind la început egală. G.W.Black recomanda în
1895 un amalgam ternar ce conţinea aliajul Ag-Sn (Ag 73% şi Sn 27%) care prin
combinaţia sa cu mercurul va da un amalgam rezistent.
 Amalgamele cuaternare
Sunt amalgamele cele mai utilizate în practică şi au în compoziţia lor
argint, staniu şi cupru. La aceste elemente au mai fost adăugate în cantităţi mici
zinc, dar şi unele metale nobile (Au, Pt) fără să îmbunătăţească calităţile
produsului având mai mult scopuri comerciale. Argintul fiind principalul
constituent al aliajului, amalgamul obţinut este cunoscut sub denumirea de
amalgam de argint.
Amalgamul de argint fiind amalgamul utilizat pe scară largă în medicina
dentară ne vom referi în continuare la acesta.
2. După conţinutul în cupru al aliajului de argint
Amalgame convenţionale, cu conţinut redus de cupru
Iau naştere prin amestecul mercurului cu un aliaj compus din:
 Argint 65-70%
 Staniu 25-30%
 Cupru 0-6%
 Zinc 0-2%
Proporţia dintre mercur şi aliaj este de 45-50%/ 50-55%.
Amalgame non-gama2, bogate în cupru
Apărute în jurul anului 1960, au luat practic locul amalgamelor
convenţionale. Ele conţin:
 Argint 40 - 60%
 Staniu 22 - 30%
 Cupru 13 - 30%
 Zinc 0-1%
Ele necesită o cantitate mai mică de mercur încât proporţia dintre mercur şi
aliaj este de 40-45%/ 55-60% şi au calităţi mecanice îmbunătăţite.
3. După particulele aliajului de argint
Aliajul care este supus amalgamării conţine nu doar diferite cantităţi de
metale ci şi particule diferite ca formă şi mărime. Particulele de pilitură care se
combină cu mercurul pot fi:
o Neregulate( aşchii sau pilitură)
Aliajele cu particule neregulate mai sunt numite şi convenţionale şi datorită
suprafeţei lor foarte neregulate cu un raport mare între suprafaţă şi volum, necesită
50-55% mercur pentru a se realiza o plasticitate optimă a amalgamului. Particulele
neregulate sunt rezultatul tăierii unui lingou omogenizat, operaţiune ce se execută
cu ajutorul strungului.
o Sferice sau sferoidale
Aceste particule sunt mai netede decât cele aşchiate. Pentru obţinerea lor
ingredientele metalice ale aliajului se topesc împreună, iar aliajul în stare lichidă
este pulverizat sub presiune mare, într-un gaz inert, într-o cameră specială.
Particulele sferice necesită un raport mercur aliaj/mercur, de până la 50- 50%,
cresc fluiditatea amalgamului dentar, datorită rezistenţei scăzute la alunecare între
particule, dar sunt mai scumpe.
o Mixte
Aliajul poate conţine un amestec de particule sferice şi particule neregulate
şi în funcţie de proporţiile uneia sau alteia din particule, amalgamul îşi modifică
tehnica de manipulare şi proprietăţile.

Mod de prezentare
Clasic se prezintă în sistem bicomponent:
- flacoane cu pulbere ( aliajul de argint)
- flacoane cu lichid (mercur).
Se mai pot prezenta sub formă de fiole precântărite, diferit colorate în raport
cu cantitatea conţinută în ele, într-o fiolă găsindu-se pulberea metalică şi în alta de
aceeaşi culoare, mercurul corespunzător acesteia pentru un amestec optim.
Modern se prezintă în sistem monocomponent sub formă de capsule
predozate care conţin atât pulberea cât şi lichidul despărţite de o foiţă de staniol.

Fig. 22 Capsule care conţin aliajul de argint şi mercurul în cantităţi predozate, separate
de o foiţă de staniol.
Compoziţie

Pulberea conţine:
-Argint 40-70% care creşte rezistenţa amalgamului şi reduce curgerea
acestuia. El formează împreună cu mercurul compuşi metalici care sunt
responsabili de expansiunea amalgamului în timpul prizei acestuia. Un conţinut
mai mare de argint oferă amalgamului o duritate mai mare, dar el devine mai
fragil, mai dificil de manipulat, face priză rapid şi are tendinţă de expansiune. Un
conţinut mai mic determină un timp de lucru prelungit, dar rezultă un amalgam cu
o duritate mai mică şi tendinţă de contracţie. Argintul, ca principal constituent al
aliajului, influenţează culoarea amalgamului. El are o culoare alb-argintie, dar
poate fi atacat la suprafaţă de hidrogenul sulfurat înnegrindu-se. Ionii de argint au
acţiune bactericidă.
- Staniu 22-30% cunoscut din timpuri străvechi sub numele de cositor are o
acţiune opusă argintului. El reduce expansiunea din timpul prizei amalgamului şi
permite o amalgamare mai bună datorită afinităţii sale pentru mercur şi un produs
final mai plastic însă o cantitate excesivă face amalgamul friabil. Compuşii Sn-Hg
reduc rezistenţa şi cresc coroziunea amalgamului.
-Cupru 0-30%- creşte rezistenţa mecanică şi duritatea amalgamului dentar,
dar reduce fluajul şi creşte expansiunea produsului finit. În proporţie de peste 15-
20 % cuprul are şi proprietăţi antiseptice.
-Zincul 0-2 % are rol de liant, măreşte rezistenţa, oferă luciu şi uşurează
triturarea şi condensarea amalgamului. Prezenţa sa în cantităţi mai mari impune o
bună izolare a câmpului operator, în caz contrar prin contaminarea cu lichid se va
converti în oxid de zinc şi va determina o expansiune tardivă excesivă a
amalgamului.

Mercurul(lichidul) este singurul metal care se găseşte în stare lichidă la

temperatura camerei, de aceea este cunoscut în popor şi sub denumirea de argint
viu. El are o acţiune toxică asupra organismului uman, fiind folosit adesea de-a
lungul istoriei ca mijloc în sinucideri sau omucideri; în ciuda cunoaşterii toxicităţii
sale a fost utilizat ani de-a rândul pentru prepararea unor medicamente, mai ales
pentru tratamentul unor afecţiuni dermatologice. Mercurul este volatil şi se evaporă
repede atunci când este încălzit la o temperatură moderată. Sub formă de vapori nu
are miros sau culoare.
Principala cale de pătrundere a mercurului în organism este aparatul
respirator. Expunerea la vapori de mercur este accidentală şi de cele mai multe ori
profesională şi survine prin inhalarea de vapori fie dacă este spart un aparat ce
conţine mercur ( ex. Termometru), fie prin manipularea sa incorectă sau din
restaurările de amalgam din cavitatea orală.
Eliberarea de mercur din restaurările de amalgam are loc în mai multe
circumstanţe:
- când materialul este plastic;
- la condensarea sa în cavitate;
- în timpul manoperelor de prelucrare, finisare, lustruire
- după periajul dentar
- în timpul masticaţiei
- ca urmare a coroziunii chimice
- la îndepărtarea amalgamelor din cavitate.
 Cantitatea de mercur eliberată din obturaţiile de amalgam diferă în funcţie de
individ, de numărul de restaurări prezente în cavitatea orală, de calitatea
amalgamului. Totuşi, chiar şi în cazul existenţei a 20-30 suprafeţe dentare obturate
cu amalgam, nu se vor elibera cantităţi mai mari de 10 µg mercur/zi, valori situate
sub doza zilnică admisă de 40 µg mercur/zi.
Studiile efectuate pentru evidenţierea raportului restaurări de amalgam/
valoarea mercurului în sânge nu au putut demonstra corelaţii certe, dar au arătat
existenţa unor legături între valoarea mercurului în sânge la personalul medical şi
cantitatea de vapori de mercur din cabinetele dentare, deci, practic, cu expunerea
profesională şi nu cu numărul de obturaţii sau cu timpul de amalgamare al
acestora.
Personalul din cabinetele dentare este frecvent expus la vapori de mercur,
mult mai mult în raport cu alte categorii profesionale. Este dificil sau chiar
imposibil să se adune tot conţinutul lichid sau gazos de mercur, el fiind foarte
volatil şi cu o capacitate de difuziune mare. Federaţia Dentară Internaţională (FDI)
a considerat necesară introducerea unor norme speciale de igienă a mercurului în
cabinetele dentare:
- cabinetul să fie bine ventilat
- mercurul să fie depozitat în recipiente etanşe, lângă o sursă de aerisire
- este preferată utilizarea capsulelor predozate de unică folosinţă
- evitarea excesului de mercur printr-o dozare corectă
- purtarea mănuşilor şi a măştii
- nu se încălzeşte mercurul sau amalgamul; nu se folosesc ultrasunetele
pentru condensarea amalgamului
- îndepărtarea, finisarea, lustruirea amalgamului se fac sub jet de apă, la
turaţii mici.
- Resturile de amalgam, precum şi orice alte materiale contaminate cu
mercur, se înlătură zilnic în saci de polietilenă, închişi etanş
Neutralizarea vaporilor de mercur se face cu soluţie iod 5%, cărbune activ.
Mercurul din amestec poate fi înlocuit cu galiu, care are un punct de topire
foarte scăzut 29,8 C. Amalgamul obţinut nu este însă superior amalgamelor
convenţionale.
Reacţia de prizǎ
Indiferent de modul de prezentare, de obţinere, de forma şi dimensiunea
particulelor, prin amestecul aliajului cu mercurul se iniţiază o reacţie chimică de
amalgamare cu formarea în final a amalgamului de argint. Mecanismul reacţiei de
amalgamare este complex, dar didactic poate fi împărţit în patru stadii: dizolvare,
impregnare, amalgamare şi cristalizare.
Calităţile amalgamului sunt influenţate de raportul aliaj/mercur. Cu cât
procentul de mercur este mai mare, cu atât aliajul este mai uşor de amestecat şi
timpul de priză încetinit, dar pe de altă parte, amalgamul obţinut va fi mai puţin
rezistent.
Timpul de priză reprezintă intervalul de timp scurs de la debutul preparării
până în momentul în care cristalizarea este completă.După timpul de priză
amalgamele pot fi cu priză:
- lentă,
- rapidă- mai mică de un minut,
- normală –3 minute până la câteva ore.
Timpul de priză este influenţat de către:
-raportul pulbere-lichid, o cantitate mare de mercur creşte timpul de priză.
-dimensiunea particulelor- cu cât particulele sunt mai mici suprafeţele de
contact sunt mai mari, deci timpul de priză este mai redus.
-durata preparării- un timp de preparare insuficient sau excesiv modifică
timpul de priză.
-presiunea de condensare- dacă aceasta este crescută determină eliminarea
unei cantităţi mai mari de mercur cu reducerea timpului de priză.
Proprietăţi
Rezistenţa mecanică reprezintă una dintre principalele calităţi ale
amalgamului, care îl recomandă pentru restaurarea dinţilor laterali. Rezistenţa la
compresiune a amalgamului este bună, asemănătoare smalţului dentar, dar poate
scădea în cazul utilizării unui aliaj sub formă de pilitură, a unei triturări
insuficiente, a utilizării unei cantităţi excesive de mercur sau a unei condensări
insuficiente. Valoarea rezistenţei la compresiune creşte în timp, fiind de
aproximativ 100Mpa la o oră după realizarea obturaţiei, 400 MPa la 24 h, 450 Mpa
după 7 zile, după care creşterile sunt nesemnificative. Rezistenţa la tracţiune a
tuturor tipurilor de amalgam este mai mică decât cea la compresiune. Rezistenţa
mecanică este bună în strat gros, mai mică în strat subţire când se poate fractura.
În momentul inserării amalgamului în interiorul cavităţii el are consistenţa
unei paste suficient de plastice pentru a permite adaptarea sa intimă în toate ariile
preparaţiei (plasticitate de adaptare). Aceasta se reduce în timpul imediat următor,
pentru a permite o condensare cât mai eficientă a masei amalgamului prin
exercitarea unei presiuni corecte asupra sa (plasticitate de lucru)
Amalgamul de argint nu aderă la structurile dure dentare, de aceea
aplicarea lui necesită cavităţi retentive. Din cauza lipsei adezivităţii, între pereţii
cavităţii şi restaurarea din amalgam rămâne un spaţiu de mărime variabilă, vizibil
microscopic chiar şi atunci când din punct de vedere clinic restaurarea apare
perfect adaptată marginal. Trecerea prin capilaritate prin acest spaţiu a unui flux
salivar şi microbian poate produce carii secundare marginale, dar şi coroziunea
amalgamului în aceste zone. Cu timpul, acest spaţiu se reduce prin precipitarea în
microspaţiile neregulate a unor compuşi insolubili pe bază de staniu rezultaţi în
urma coroziunii amalgamului în aceste zone
Folosirea unui lac adeziv pentru amalgam care se aplică sub forma unui film
fin pe pereţii şi la marginea cavităţii preparate creşte aderenţa amalgamului, iar în
aceste condiţii sacrificiul de substanţă dentinară poate fi mai mic.
Variaţiile dimensionale ale amalgamului dentar sunt determinate pe de o
parte de mecanismul de priză al amalgamului şi pe de altă parte de diferenţele de
temperatură din cavitatea orală. Sub aceşti doi factori, materialul suferă fie dilatare,
fie contracţie.
În cursul reacţiei de amalgamare apare iniţial o contracţie de priză. Ea este
compensată apoi printr-o dilatare care începe după 12-24 ore de la inserarea
obturaţiei şi ajunge la valorile maxime la 5-30 de zile în funcţie de conţinutul în
argint şi zinc al aliajului. Raportul dintre fenomenele de contracţie şi dilatare poate
în final determina apariţia de spaţii între obturaţie şi pereţii cavităţii sau poate
determina apariţia unei obturaţii debordante, ale cărei margini se pot fractura sau
poate determina fractura pereţilor subţiri ai cavităţii.
Coeficientul de dilatare termică al amalgamului este mult mai mare decât cel
al smalţului ceea ce face ca între restaurare şi pereţii cavităţii să apară microspaţii
prin care pătrunde sau intră lichidul bucal.
Prin compoziţia lor, amalgamele dentare nu sunt iritante pentru pulpa
dentară, având chiar un efect antiseptic datorită ionilor de argint.
Amalgamele dentare sunt bune conducătoare de căldură. Ele transmit
variaţiile termice din cavitatea bucală către pulpa dentară de aceea se impune
protecţia pulpei cu obturaţie de bază.
Amalgamul dentar prezintă un grad de coroziune care poate îmbrăca două
aspecte: coroziune de suprafaţă (mătuire) şi coroziune electrochimică.
Coroziunea de suprafaţă apare ca rezultat al umezelii, variaţiilor de pH,
prezenţei depozitelor microbiene pe suprafaţa restaurării. Ea se caracterizează prin
pierderea luciului de suprafaţă a obturaţiei cu apariţia unei zone rugoase. Ea nu
afectează proprietăţile mecanice ale obturaţiei, dar poate precede coroziunea
electrochimică.
Coroziunea electrochimică poate fi la rândul său de 2 tipuri.
Coroziunea care apare la interfaţa dinte/restaurare produce expansiunea
locală a amalgamului, în cazul amalgamelor convenţionale, ceea ce duce la un risc
crescut de fractură al marginilor obturaţiei sau al pereţilor cavităţii. În cazul
amalgamelor moderne cu conţinut crescut de cupru, coroziunea se produce după un
alt model ce duce la interfaţa dinte/restaurare la o sigilare a microspaţiilor existente
prin depunerea produşilor de coroziune.
 Coroziunea galvanică este al doilea tip de coroziune electrochimică şi poate
apare la contactul dintre:
 Amalgam – aur turnat
 Amalgam – aliaje protetice
 Amalgam – amalgam vechi

Indicaţii
-Obturarea cavităţilor de cl I, II, V pe feţele ocluzale, aproximale şi
vestibulare ale premolarilor şi molarilor.
-obturaţia molarilor şi premolarilor devitali
-reconstituiri coronare (refacere de bonturi, care ulterior vor fi acoperite cu
coroane de înveliş metalice, în situaţia în care coroana naturală a dintelui este
distrusă, iar refacerea ei se impune ca o urgenţă).

Fig. 23 Obturatie din amalgam de

argint într-o cavitate de cls I pe un
molar inferior

Contraindicaţii
-obturarea cavităţilor pe dinţi frontali
-obturarea cavităţilor pe dinţi vitali sau devitali cu pereţi subţiri
- obturarea cavităţilor pe dinţi situaţi în vecinătatea unor lucrări protetice din
aur pentru a evita amalgamarea lucrării sau apariţia fenomenului de galvanism
bucal.
Preparare-Tehnică de lucru
Amalgamul se prepară prin metodă clasică folosind mojarul şi pistilul şi
executând mişcări de rotaţie până la obţinerea unui amestec, neted, omogen care
după exprimarea mercurului în tifon la strângerea între degete prezintă o crepitaţie
asemănătoare scârţâitului zăpezii sub picior sau prin metodă medernă folosind
aparate mecanice (SILAMAT, DENTOMAT, CAPMASTER, BAKER) atunci
când aliajul şi mercurul se găsesc în capsule predozate.
Fig. 24 Aparate mecanice utilizate pentru prepararea amalgamului de argint în capsule
predozate prin metoda modernă

Inserţia amalgamului în cavitate se face cu ajutorul unor instrumente

prevăzute cu striaţii care asigură aderenţa sau cu seringă pistol la adăpost de salivă.
Se realizează apoi condensarea care asigură adaptarea corectă a amalgamului
la pereţii cavităţii şi controlul asupra cantităţii de mercur din obturaţie. Aceasta se
realizează manual cu ajutorul unor instrumente de formă circulară, sau mecanic.
Prin condensare la suprafaţă poate apărea exces de mercur din care se îndepărtează
o parte, restul contribuind la legarea cu următoarea porţie de amalgam.
Finisarea şi lustruirea se realizează la 24 ore de la aplicarea obturaţiei.
Finisarea şi lustruirea conferă obturaţiei un aspect estetic, igienic (pe suprafeţele
netede se depun mai greu resturile alimentare şi se evită astfel formarea plăcii
bacteriene), măreşte rezistenţa obturaţiei la coroziune.
Finisarea se realizează cu ajutorul pietrelor abrazive dinspre centrul
obturaţiei spre periferie iar lustruirea se face cu ajutorul unor perii montate la piesa
contraunghi folosind paste speciale (oxid de staniu, piatră ponce), având grijă ca
operaţiunea să nu dureze mai mult de 5 minute pentru a evita supraîncălzirea
obturaţiei.

4.3.2.AURIFICAŢIILE
Reprezintă o categorie de obturaţii realizate cu: aur necoeziv (aur moale),
aur coeziv (aur spongios).
Aurul moale era inserat direct în cavitate prin depuneri şi condensări
succesive, între straturile suprapuse şi presate luând naştere legături metalice.
Au fost utilizate timp îndelungat în medicina dentară datorită unor avantaje
pe care le ofereau:
-etanşeitatea marginală foarte bună
 -rezistenţă la coroziune
-foarte bine tolerate biologic
Prezentau însă şi unele dezavantaje:
-mare îndemânare din partea profesionistului
-instrumente speciale pentru inserarea în cavitate
-timp de lucru prelungit
-culoarea nu corespunde cerinţelor fizionomice
-preţ de cost ridicat
Datorită acestor dezavantaje s-a renunţat la ele acestea fiind înlocuite cu
incrustaţii sau diferite substanţe plastice uşor de manipulat (amalgamele).

De reținut!

Amalgamul de argint este un material metalic folosit pentru obturaţii de

durată în zona laterală. Utilizarea sa a scăzut dramatic în ultimul timp fiind
înlocuit cu rășinile compozite fotopolimerizabile.

Se prezintă în sistem bicomponent:

- Pulbere care conţine argint, staniu, cupru, zinc
- Lichid reprezentat de mercurul - singurul metal care se găseşte în stare
lichidă la temperatura camerei.
Modern sub formă de capsule predozate care conţin atât pulberea cât şi
lichidul despărţite de o foiţă de staniol, ceea ce evită expunerea personalului
medical la vaporii de mercur.

Proprietăţi
Rezistenţa mecanică reprezintă una dintre principalele calităţi ale
amalgamului, care îl recomandă pentru restaurarea dinţilor laterali.
Nu aderă la structurile dure dentare, de aceea aplicarea lui necesită
cavităţi retentive
Variaţiile dimensionale ale amalgamului dentar sunt determinate pe de o
parte de mecanismul de priză al amalgamului şi pe de altă parte de diferenţele de
temperatură din cavitatea orală. Sub aceşti doi factori, materialul suferă fie
dilatare, fie contracţie.
Sunt bune conducătoare de căldură, de aceea necesită obturație de bază.
Prezintă un grad de coroziune.

Indicaţii
-Obturarea cavităţilor de cl I, II, V pe feţele ocluzale, aproximale şi
vestibulare ale premolarilor şi molarilor.
 -obturaţia molarilor şi premolarilor devitali
-reconstituiri coronare (refacere de bonturi)

Amalgamul se prepară prin metodă clasică folosind mojarul şi pistilul sau

prin metodă medernă folosind aparate mecanice, atunci când aliajul şi mercurul
se găsesc în capsule predozate. Inserţia amalgamului în cavitate se face cu
ajutorul unor instrumente prevăzute cu striaţii care asigură aderenţa. Se
realizează apoi condensarea care asigură adaptarea corectă a amalgamului la
pereţii cavităţii. Finisarea şi lustruirea se realizează la 24 ore de la aplicarea
obturaţiei.