1.

INTRODUCERE

1.1 SCOPUL ŞI ISTORICUL MATERIALELOR DENTARE

La ora actuală există nenumărate firme care comercializează o gamă largă de

materiale utilizate în cabinetul de medicină dentară şi în laboratorul de tehnică
dentară. O prezentare exhaustivă a acestora este imposibilă, mai ales în cadrul
limitat al unui curs de un semestru. Rolul acestui curs este acela de a crea pentru
viitorii medici un cadru de organizare a numeroaselor informaţii cu care vor veni în
contact în cursul practicii lor, de a crea un « schelet informaţional » pe care se
poată grefa în viitor noi cunoştinţe.
Omenirea a fost întotdeauna preocupată de problema restaurării părţilor
corpului care sunt pierdute ca urmare a unor accidente sau boli. Practicienii
stomatologi au fost confruntaţi încă de la începuturi cu această problemă,iar
modalităţile de înlocuire a structurii dentare pierdute cu materiale artificiale
continuă să constituie o preocupare majoră a unei mari părţi a cercetărilor
stomatologice. Medicina dentară modernă recunoaşte ca obiective profilaxia,
corectarea şi restaurarea, ultimul ocupând cea mai mare parte a timpului practicii
medicale (estimat la 50-70%).
Înlocuirea dintelui pierdut este dorită cu scopul refacerii funcţiilor pierdute
din care două pacientul le percepe ca fiind fudamentale:estetica şi masticatorie .
După unii istorici, Mesopotamia şi Egiptul antic sunt considerate leagănul
stomatologiei. Se consideră că egiptenii practicau intervenţii chirurgicale dentare
încă din anul 2500 I Cr. , cu toate că nu există dovezi serioase care să susţină
aceste presupuneri.
Printre primele proteze dentare cunoscute se numără cele ale fenicienilor,
etruscilor, iar apoi lucrările de aur ale grecilor şi romanilor. Toate restaurările
datează din perioade de câteva sute de ani înainte de Hristos, şi, datorită puţinelor
informaţii istorice pe care le avem, se fac aprecieri reduse legate de civilizaţia care
a produs prima o astfel de lucrare. Este mult mai interesant de remarcat faptul că
multe din materiale şi practicile actuale au fost utilizate de la începutul
stomatologiei.
Aurul este unul din cele mai vechi materiale folosite, fiind utilizat în scopuri
protetice de cel puţin 2500 ani.
Este posibil ca primele lucrări dentare să fi fost făcute de către lucrători în
metale foarte pricepuţi, nu de practicienii artei dentare. După cum precizează
istoricii, clinicienii şi bărbierii realizau probabil tratamentele şi extracţiile, iar
bijutierii şi alte categorii de artişti confecţionau restaurările artificiale.
 Dinţii utilizaţi în aplicaţiile antice erau de obicei dinţi umani sau dinţi ciopliţi
din dinţi de animal. Aceşti dinţi erau menţinuţi într-o anumită poziţie pe arcadă
prin ligaturi cu fire metalice de dinţii vecini aşa cum s-a putut observa la
restaurările feniciene vechi de pe craniile descoperite din acea perioadă.

Fig.1 Punte dentară antică feniciană

obţinută prin ligatura dinţilor lipsă de
dinţii vecini restanţi

În 1480 de italianul Johannes Arculanus, care a activat la Universitatea din

Bologna şi apoi la Padova realiza obturaţii de aur la dinţii umani pentru a păstra
morfologia lor, aceasta fiind considerată prima înregistrare autentică a utilizării
aurului pentru realizarea obturaţiilor.
În perioada 1050-1122 dinţii cariaţi erau umpluţi cu mastic, alaun, miere sau
alte substanţe, conform autorului arab Rhazes (al-Răzi).
Ambroise Paré în 1562 şi Riviére în 1589 menţionează uleiul de cuişoare
(eugenolul) ca fiind utilizat în operaţiiile stomatologice, pentru calmarea durerilor
dentare.
Progrese importante au fost făcute în secolul XVIII. Astfel, în 1728 Pierre
Fauchard a publicat o carte « Le chrurgien dentiste », impresionantă prin cantitatea
de informaţie conţinută şi calitatea ei, pentru timpul său, în care a descris
materialele şi practicile vremii. Fauchard a menţionat plumbul, cositorul şi aurul ca
materiale de obturaţie. El prefera cositorul datorită uşurinţei cu care putea fi adaptat la
pereţii cavităţii. Dinţii de fildeş sau cei naturali cu pivoţi de lemn erau fixaţi în poziţie
cu un amestec de cimentare format din ceară, terebentină şi copal alb, sau erau incluşi
într-un aliaj uşor fuzibil utilizat ca material de obturaţie de canal.Autorul afirmă
pentru prima oară că prinicipala cauză pentru apariţia cariilor dentare este consumul
mare de zahăr.
Stomatologul francez Nicholas Dubois de Chemant, în 1788, a prezentat
pentru prima dată o proteză totală de porţelan ars, făcută dintr-o singură bucată. În
1797, el a scris o carte în engleză, în care descria porţelanul. Italianul
Guiseppangelo Fonzi, care a trăit la Paris, este creditat cu prima realizare a unui
singur dinte de porţelan ars, dinte ce era fixat prin croşete de platină, în anii 1806-
1808. Tot el a preparat 26 de nuanţe de porţelan prin utilizarea oxizilor metalici.
 Fig.2 Proteza din ceramică a
Arhiepiscopului Arthur Richard
Dillon, sfârşitul sec. XVIII

Înainte de 1840 au fost făcute progrese considerabile în perfecţionarea

structurilor dentare din porţelan în Franţa, Anglia şi Statele Unite.
Introducerea lor în Statele Unite s-a făcut în 1817, din Franţa. Din 1825, dinţii
din porţelan au fost produşi şi îmbunătăţiţi în America.
În 1851, Nelson Goodyear a anunţat descoperirea unei metode de obţinere a
ebonitei (cauciuc dur), deşi, cu 10 ani mai înainte, Charles Goodyear descoperise o
metodă de vulcanizare a cauciucului, prin încălzirea unui amestec de cauciuc
natural, sulf şi plumb alb. Descoperirea vulcanizării şi utilizarea ei ulterioară
pentru “plăci dentare”, patentată la data de 5 martie 1855, a fost un alt progres
remarcabil în domeniul materialelor dentare. Chiar dacă nu este materialul ideal
pentru baza protezei iar utilizarea sa a fost acoperită prin patente restrictive pentru
mai mulţi ani, ebonita a servit bine ca prim substituent pentru proteza de fildeş,
utilizată până atunci.

Fig.3 Proteză totală

din ebonită (sfârşitul
sec. XIX)

1.2 FORURI ŞI NORME LEGATE DE STUDIUL,

DEZVOLTAREA ŞI AVIZAREA MATERIALELOR DENTARE

De cele mai multe ori, alegerea unui material se face pe baza experienţei.
Astfel, dacă un material a fost folosit o perioadă lungă de timp şi a dat rezultate
bune, el poate fi considerat satisfăcător . Dar, în ultimul timp au apărut materiale
noi, tehnologii sofisticate elaborate cu scopul de a uşura şi de a reduce munca
medicului şi a tehnicianului dentar, reclame tot mai atrăgătoare, care pun
practicianul în mare dificultate în alegerea materialului.
Din aceste motive, ca şi din dorinţa de a folosi în medicina dentară materiale
cât mai bune atât din punct de vedere funcţional, cât şi biomecanic, apare absolut
necesară cooperarea strânsă între diferitele domenii de cercetare, prelucrare, testare
şi standardizare a materialelor dentare.
Diferite organizaţii internaţionale şi naţionale se ocupă cu stabilirea normelor
în domeniul stomatologiei. Scopul lor este de a defini cerinţe tipizate, în vederea
obţinerii unei calităţi minime, reproductibile.
Referitor la materiale, aparate sau instrumente, normele cuprind: denumiri,
compoziţii, procedee de fabricare sau malaxare, tehnica de confecţionare şi
dimensiunea probelor, aparate şi metode de testare etc.
Standardizarea în stomatologie îşi are rădăcinile în SUA. Din aprilie 1928,
American Dental Association a menţinut o relaţie de colaborare cu National
Bureau of Standards. În urma acestei colaborări au fost prezentate numeroase
rapoarte asupra progreselor şi investigaţiilor făcute, stimulându-se astfel circulaţia
informaţiei despre multe materiale de restaurare dentară. Acest corp de cercetare a
formulat un număr de precizări, bazate pe investigaţii calificate, asupra
caracteristicilor fiecărui tip de material. Precizările au avut o importanţă mare în
asigurarea uniformităţii şi creşterii calităţii materialelor.
Specificările au fost făcute în mai multe ţări, cu predilecţie în Australia şi
Statele Unite. Cerinţele legate de materiale şi instrumente sunt importante în
practica stomatologică din întreaga lume, fapt evidenţiat prin stabilirea unor
standarde internaţionale. Specificaţiile American Dental Association sunt supuse
spre aprobare Institutului Naţional American de Standardizare (American National
Standards Institute) şi, dacă sunt acceptate, ele devin standarde naţionale
(American National Standards). Aceste standarde pot fi supuse spre aprobare
Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (International Organization for
Standardization) şi, dacă sunt aprobate, devin standarde internaţionale.
Pe plan internaţional, normarea în domeniul stomatologic este realizată de
către Comitetul Tehnic (Technical Committee 106) din cadrul Organizaţiei
Internaţionale de Standardizare (International Organization for Standardization -
ISO), pe scurt ISO/TC 106 Dentistry. Asociaţia de Standardizare din România
ASRO reprezintă România în procesul de standardizare internaţională.
Scopul acestor norme sau specificaţii îl constituie stabilirea unor cerinţe
calitative unitare, universal valabile pentru:
 protejarea pacientului faţă de materialele necorespunzătoare din punct
de vedere calitativ;
 clasificarea materialelor (după natura şi utilizarea fiecărui material);
 precizarea metodelor de testare a calităţii materialelor şi a testelor
fizice pentru performanţă;
 precizarea condiţiilor necesare păstrării fiecărui material (temperatură,
umiditate etc.);
  informaţiile care trebuiesc precizate de către producător despre modul
de preparare, livrare, ambalare, folosire;
Conţinutul unei norme este structurat astfel:
 domeniul de utilizare;
 scopul;
 definirea ca „noţiune” a materialului;
 stabilirea cerinţelor impuse materialului în cauză;
 testarea proprietăţilor materialului: descrierea acestor teste trebuie făcută
simplu şi foarte clar, astfel încât medicul stomatolog, pe baza pregătirii sale practice în
prelucrarea materialelor dentare şi cu unele cunoştinţe în domeniul testării
materialelor, să poată reproduce exact experimentul; pentru unele mărimi fizice sunt
date condiţiile de testare. În schimb, nu întotdeauna sunt incluse în norme valorile
limită şi normele de testare ale acestora, cum este cazul durităţii, solubilităţii,
rezistenţei la compresiune, tracţiune şi încovoiere;
 indicaţii pentru utilizarea şi păstrarea materialului;
 indicaţiile minime referitoare la material pe care trebuie să le
precizeze fabricantul– nume, număr de şarjă, data fabricaţiei, greutate, culoare.
Din cele expuse, se remarcă faptul că norma cuprinde două părţi:
o inspecţia – referiri asupra modului de prezentare (ambalaj, instrucţiuni
de utilizare etc.);
o testarea – instrucţiuni în vederea realizării testelor fizice, chimice şi
biologice.

De reținut!
Rolul acestui curs este acela de a crea pentru viitorii medici un cadru de
organizare a numeroaselor informaţii cu care vor veni în contact în cursul
practicii lor, de a crea un « schelet informaţional » pe care se poată grefa în
viitor noi cunoştinţe.
În ultimul timp au apărut materiale noi, tehnologii sofisticate elaborate cu
scopul de a uşura şi de a reduce munca medicului şi a tehnicianului dentar,
reclame tot mai atrăgătoare, care pun practicianul în mare dificultate în alegerea
materialului. Apare astfel absolut necesară cooperarea strânsă între diferitele
domenii de cercetare, prelucrare, testare şi standardizare a materialelor dentare,
iar din partea medicului dentist identificarea și cunoașterea rezultatelor
semnificative pentru practica acestuia.
Diferite organizaţii internaţionale şi naţionale se ocupă cu stabilirea
normelor în domeniul stomatologiei. Scopul lor este de a defini cerinţe tipizate, în
vederea obţinerii unei calităţi minime, reproductibile.
 2. PROPRIETĂŢILE MATERIALELOR DENTARE

Materialele dentare prezintă un ansamblu de proprietăţi care le justifică

utilizarea în diferite etape ale tratamentului tehnico-medical. Aceste proprietăţi se
clasifică astfel:
 proprietăţi fizice:
- proprietăţi optice
- proprietăţi termice
- proprietăţi electrice
- proprietăţi mecanice
 proprietăţi chimice
 proprietăţi biologice

2.1 PROPRIETĂŢI FIZICE

2.1.1 PROPRIETĂŢI OPTICE

Până la mijlocul secolului al XII-lea se credea că lumina constă dintr-un flux

de particule sau corpusculi. Apoi s-a conturat ideea că lumina ar putea fi un
fenomen de natură ondulatorie. Ambele concepte se sprijineau pe experienţe
concludente. Reconcilierea acestor experimente aparent contradictorii s-a realizat
începând cu anul 1930, o dată cu dezvoltarea electrodinamicii cuantice, o teorie
complexă, care include atât proprietăţile ondulatorii cât şi celecorpusculare.
Fenomenele propagării luminii pot fi descrise cel mai bine prin teoria
electromagnetică ondulatorie, iar interacţiunea luminii cu substanţa (procese de
emisie şi absorbţie), ca fenomen corpuscular.
REFLEXIA ŞI REFRACŢIA
Majoritatea obiectelor pe care le vedem sunt vizibile deoarece ele reflectă
lumina. Când un fascicul de lumină întâlneşte o suprafaţă care separă două medii
diferite, o parte a luminii incidente este reflectată şi o parte este refractată, trecând
în acelaşi mediu.
Dacă suprafaţa reflectantă este netedă, fasciculul luminos va fi reflectat sub
un unghi egal cu cel de incidenţă. Un exemplu îl constituie lumina reflectată pe
suprafeţe netede de smalţ. Dacă aceste suprafeţe sunt rugoase şi uscate, vor apare
mate datorită fenomenului numit remisie sau reflexie difuză.
 Fig.4 Aspecte
schematice ale
modului de reflexie a
luminii de către o
suprafaţă netedă şi o
suprafaţă rugoasă

Indicele de refracţie, notat cu n, este dat de formula:

sin i
n
sin r
în care:
i= unghiul de incidenţă format de fasciculul luminos cu normala la suprafaţa
substanţei;
r = unghiul de refracţie.

Fig.5 Aspect schematic al modului de

transmitere a luminii la trecerea ei
dintr-un mediu în altul

Cu cât indicii de refracţie a două substanţe au valori mai apropiate, cu atât vor
fi mai asemănătoare caracteristicile optice ale substanţelor respective. În acest
sens, este deosebit de important ca indicii de refracţie ai materialelor dentare
fizionomice sau “estetice” să coincidă sau cel puţin să se apropie de cei ai
ţesuturilor dure dentare.
O importanţă deosebită prezintă controlul indicilor de refracţie în cazul
suprapunerii unor straturi de materiale transparente, translucide şi opace, care
influenţează puternic perceperea culorii; un exemplu îl constituie coroanele mixte.
În cazul efectuării unor restaurări dentare se va ţine cont de filmele salivare, de
umbre, de iluminarea directă sau indirectă, de faptul că persoana care stabileşte
culoarea poartă sau nu lentile (se recomandă îndepărtarea lor în timpul acestei
etape de lucru).
LUMINA ŞI MATERIA
Ca urmare a incidenţei luminii pe suprafaţa unui corp, acesta poate să apară
luminiscent, transparent sau opac.
 Luminiscenţa
Noţiunea de luminiscenţă defineşte emisia de energie luminoasă de către
materie, în timpul – fluorescenţă – sau după acţiunea luminii – fosforescenţă.
Structurile dintelui natural emit energie luminoasă sub acţiunea excitaţiilor
ultraviolete; în unele materiale dentare fizionomice s-au adăugat agenţi
fluorescizanţi (de exemplu în ceramica dentară).
Transparenţa
Materialele transparente transmit lumina aproape în totalitate (absorbţie
minimă), fasciculul de lumină rămânând paralel . Exemple:unii acrilaţi, diferiţi
polimeri, sticla şi masele ceramice incizale.
Opacitatea
Materialele opace nu permit transmisia luminii, datorită absorbţiei puternice a
fasciculului luminos şi reflexiei unui procent minim (în funcţie de conformaţia
suprafeţei). Exemple: metale, opaquerii maselor ceramice şi ai compozitelor.
CULOAREA
Culoarea joacă un rol deosebit de important în stomatologie, în primul rând
din punct de vedere al fizionomiei. Înlocuirea ţesuturilor pierdute presupune şi o
integrare estetică a restaurării, materialele dentare fizionomice încercând să
reproducă cât mai fidel culoarea dinţilor naturali. Aceasta este rezultatul structurii
anatomice şi a incidenţei luminii pe ţesuturile dentare stratificate (smalţ, dentină,
pulpă dentară) rezultând o culoare formată din diferite procente de alb, negru,
maro, verde, galben, roşu.
Culoarea este proprietatea corpurilor de a produce anumite senzaţii vizuale,
fie datorită faptului că orice corp absoarbe o parte din radiaţiile care compun
lumina albă (ochiul percepând doar radiaţiile reflectate), fie datorită capacităţii
corpurilor de a emite lumină cu o compoziţie care depinde de modul de excitare şi
de natura corpurilor.
Culoarea este definită ca fiind senzaţia propusă de totalitatea radiaţiilor
luminoase de diferite frecvenţe, care permite ochiului să deosebească între ele două
părţi vecine, omogene şi egal iluminate, văzute simultan. Excitaţia care produce
senzaţia de culoare se datorează:
 unei radiaţii electromagnetice monocromatice cu o lungime de undă în
spectrul vizibil – culoare spectrală sau nuanţă;
 unui amestec de două sau mai multe culori spectrale.
Caracteristicile culorii
O culoare poate fi caracterizată prin nuanţă, saturaţie şi strălucire.
Nuanţa culorii este dată de lungimea de undă a radiaţiei monocromatice.
Există şapte nuanţe: roşu, oranj, galben, verde,azur, albastru şi violet.
Saturaţia sau puritatea culorii este determinată de raportul cantitativ dintre
culoarea spectrală şi culoarea albă, care se combină pentru a da culoarea
considerată. Pornind de la culorile spectrale, care sunt culori saturate sau pure
(saturaţia este egală cu unitatea), se poate obţine culoarea respectivă nesaturată (cu
excepţia purpuriului) prin adaosuri de cantităţi diferite de alb.
Strălucirea culorii este determinată de:
 energia luminoasă radiată de izvorul luminos sau de energia reflectată
ori transmisă de corpul luminos;
 sensibilitatea ochiului pentru diferite lungimi de undă ale spectrului
luminos.

Metode de determinare a culorii

Determinarea culorii continuă să fie o problemă a stomatologiei actuale.
Medicul stomatolog poate constata obiectiv numai identitatea sau diferenţa
culorilor. De la această constatare, la caracterizarea culorii şi transmiterea datelor
în laboratorul de tehnică dentară, este un drum lung.
Una din soluţiile practice la îndemâna medicului sunt cheile de culori, care
stau la baza metodei vizuale de determinare a culorii. Datorită subiectivismului
acestei metode, s-au elaborat metode tehnice de determinare a culorii.

Fig.6 Sistemul (X, Y, Z) de

standardizare a culorii stabilit în
anul 1931 de către Comission
Internationale de l’Eclairage
(CIE)

Valorile digitalizate ale culorii

Se cunoaşte faptul că ochiul uman este sensibil numai la roşu, albastru şi
verde. Această sensibilitate a fost testată în anul 1931 de către Comission
Internationale de l’Eclairage (CIE) şi caracterizată prin trei funcţii; această scară a
culorii este cunoscută sub numele de sistemul (X, Y, Z). Funcţia Z este
corespunzătoare domeniului spectral albastru, funcţia Y pentru domeniul spectral
verde şi funcţia X pentru domeniul spectral roşu. În acest mod, senzaţiile
luminoase pot fi transformate în cifre (tripletul X, Y, Z).
Metoda vizuală de determinare a culorii
Metoda vizuală de determinare a culorii cu ajutorul cheilor de culori a fost şi
mai este cea mai răspândită metodă. Din păcate, în acest domeniu nu s-au făcut
progrese remarcabile, cheile de culori actuale fiind aproape identice cu cele de
acum 40 de ani.
 Medicul stomatolog alege, prin comparaţie cu culoarea dintelui natural, una
din mostrele cheii de culori şi transmite informaţia tehnicianului dentar. Este un
procedeu simplu, dar din păcate prezintă o serie de dezavantaje:
1) subiectivismul determinării culorii – perceperea senzaţiei luminoase este
diferită de la individ la individ, de la o zi la alta, de la o sursă luminoasă la alta. Cu
toate acestea s-a demonstrat că diferenţierea, perceperea şi descrierea culorilor
poate fi îmbunătăţită prin antrenament.
2) cheile de culori – s-a demonstrat faptul că aceste chei nu acoperă toată
gama de culori ale dinţilor naturali, că există diferenţe între cheile de culori ale
aceleiaşi firme, precum şi faptul că mostrele acestor chei nu sunt confecţionate
respectând tehnicile sau tehnologiile din cabinetul stomatologic sau din laboratorul
de tehnică dentară.
Cu toate acestea, metoda vizuală de determinare a culorii este cea mai
utilizată. De aceea, la alegerea culorii se va ţine cont de următoarele aspecte:
 se alege un mediu înconjurător neutru cromatic;
 se îndepărtează rujul şi fardul de pe faţa pacienţilor;
 în cazul în care pacientul are o îmbrăcăminte viu colorată, va fi
protejat cu un câmp neutru cromatic;
 gura pacientului să fie la înălţimea ochilor medicului;
 alegerea culorii se face întotdeauna la începutul şedinţei de tratament,
înainte ca ochii medicului să fie obosiţi prin manopere stomatologice;
 alegerea culorii prin comparare nu trebuie să depăşească cinci secunde
pentru a evita obosirea celulelor cu conuri; dacă se depăşeşte acest timp, va rezulta
o percepere scăzută a saturaţiei şi strălucirii culorilor;
 între determinări ochii vor fi relaxaţi prin privirea unui obiect albastru;
fără această pauză rezultă o postimagine negativă, adică culoarea complementară
celei originale;

Fig.7 Chei de culori utilizate în cadrul metodei vizuale de determinare a culorii

 prin îngustarea fantei palpebrale scade cantitatea de lumina ce ajunge

la celulele cu conuri şi permite celulelor cu bastonaşe, localizate la periferie, să
discrimineze strălucirea culorilor;
 mostrele se schimbă repede în timpul determinării, prin eliminare;
  culoarea se compară în condiţii diferite, de exemplu, uscat şi umed, cu
buza refractată şi coborâtă, sursele de lumină sub diferite incidenţe;
 metamerismul se testează prin evaluarea culorii cu diferite surse de
lumină (lumină incandescentă, fluorescentă, naturală);
 caninul are cea mai ridicată valoare a saturaţiei nuanţei dominante
corespunzătoare dinţilor naturali şi va fi utilizat ca element de referinţă la alegerea
culorii;
 pentru ca restaurarea să aibă un aspect cât mai natural trebuie să se
ţină cont de variaţia culorilor pe arcadă; incisivii superiori au aceeaşi culoare cu
cea a premolarilor, incisivii inferiori au o saturaţie cu un grad mai mic decât
incisivii superiori, iar caninii au două grade de saturaţie mai mult decât incisivii
superiori;
 în cazul în care se întâmpină dificultăţi în alegerea culorii, se va alege
întotdeauna culoarea care are o saturaţie mai crescută şi o strălucire mai scăzută,
deoarece saturaţia crescută şi strălucirea scăzută asigură opacitatea restaurării.
Metode tehnice de determinare a culorii(metode instrumentale)
Metodele instrumentale sunt metode obiective şi sunt reprezentate de către
colorimetrie, spectrofotometrie şi analiza imaginilor digitale. Cel mai frecvent
aceste determinări se fac cu ajutorul spectrofotometrului, care poate determina
simultan 512 valori ale lungimii de undă cuprinse în domeniul spectral 0,38 – 0,75
μm.
Principiul de funcţionare este următorul: lumina emisă de sursa de lumină este
transmisă de obicei cu ajutorul unei oglinzi concave unui fascicul de fibre optice.
Lumina reflectată este transmisă prin alte fibre optice la o reţea holografică, unde
este dispersată. Spectrul este apoi transmis unor diode controlate de un
microprocesor; un computer va transforma funcţiile X, Y, Z în valori (X, Y, Z).
S-a crezut că metoda tehnică de determinare a culorii ar rezolva deficienţele
metodei vizuale. Totuşi, faptul că spectrometrele nu pot oferi o imagine de
ansamblu asupra coloristicii unui dinte, faptul că această metodă necesită o dotare
tehnică costisitoare, iar comunicarea între medic şi tehnician se face tot prin cifre,
nu a permis aplicarea în practica zilnică a acestei metode. Domeniul de utilizare al
acestei metode s-a restrâns la determinarea constanţei coloristice a produselor
ceramice şi plastice.
Unii autori propun realizarea unor fotografii, înregistrări video, diapozitive
sau întâlniri între pacient şi tehnicianul dentar.
 Fig.8 Aparate
utilizate pentru
determinarea
tehnică a culorii

De reținut!
Indicii de refracţie ai materialelor dentare fizionomice sau “estetice” trebuie
să coincidă sau cel puţin să se apropie de cei ai ţesuturilor dure dentare.
Culoarea este proprietatea corpurilor de a produce anumite senzaţii vizuale.,
deci este o proprietate subiectivă. Determinarea culorii continuă să fie o problemă
a stomatologiei actuale. Medicul stomatolog poate constata obiectiv numai
identitatea sau diferenţa culorilor. De la această constatare, la caracterizarea
culorii şi transmiterea datelor în laboratorul de tehnică dentară, este un drum
lung.
O culoare poate fi caracterizată prin nuanţă, saturaţie şi strălucire.
Una din soluţiile practice la îndemâna medicului sunt cheile de culori, care
stau la baza metodei vizuale de determinare a culorii. Metoda vizuală de
determinare a culorii cu ajutorul cheilor de culori a fost şi mai este cea mai
răspândită metodă. Medicul stomatolog alege, prin comparaţie cu culoarea
dintelui natural, una din mostrele cheii de culori şi transmite informaţia
tehnicianului dentar.
Metodele instrumentale sunt metode obiective şi sunt reprezentate de către
colorimetrie, spectrofotometrie şi analiza imaginilor digitale. Cel mai frecvent
aceste determinări se fac cu ajutorul spectrofotometrului.

2.1.2 PROPRIETĂŢI TERMICE

Odată inserate în cavitatea bucală, sub diferite forme, materialele dentare

suferă modificări de temperatură. Este important de ştiut în ce mod transmit aceste
materiale căldura, precum şi variaţiile dimensionale asociate schimbărilor de
temperatură.
Conductibilitatea termică
Conductibilitatea termică, K, a unei substanţe este cantitatea de căldură,
exprimată în calorii sau jouli, pe secundă, care străbate, într-o secundă, un strat cu
grosimea de 1 cm, printr-o secţiune de 1 cm2, când gradientul termic este de 10C.
Unitatea de măsură este cal/sec/cm2/ (0C/cm).
Experimentele obişnuite arată faptul că metalele sunt conductori termici mult
mai buni decât nemetalele.
În cazul restaurărilor coronare pe dinţi vitali trebuie evitată transmiterea
variaţiilor termice din cavitatea orală spre pulpa dentară. În acest scop sunt
preferate materiale cu o slabă conductibilitate termică.
O bază metalică, un bun conductor, determină un răspuns tisular prompt, în
timp ce baza protezei acrilice determină un răspuns întârziat la modificările
termice. Literatura stomatologică indică faptul că un material cu bună
conductibilitate termică este preferat pentru baza protezelor pentru a menţine
sănătoase ţesuturile de susţinere prin transmiterea căldurii de la şi spre ţesut.
Dilatarea termică
O dată cu modificarea temperaturii, orice corp îşi modifică dimensiunile.
Dilatarea sau expansiunea termică are loc la creşterea temperaturii, iar contracţia
termică, la scăderea acesteia. Dilatarea termică poate fi liniară, în suprafaţă sau în
volum.
Modificarea lungimii (lfinal - liniţial) raportată la unitatea de lungime a
materialului, la modificarea cu 10C a temperaturii este numită coeficient de dilatare
termică lineară, α, şi se calculează după formula:
l final  linitial

linitial X ( 0C final 0Cinitial )
Dilatarea lineară şi dilatarea volumetrică sunt importante pentru materialele
de restaurare şi pentru prelucrarea lor. Este evident că, la reducerea temperaturii,
substanţa se contractă exact cu cât s-a dilatat în cursul încălzirii. În cavitatea orală,
structurile dentare şi materialele de restaurare se vor dilata când vin în contact cu
alimente sau lichide calde şi se vor contracta la contactul cu substanţe reci.
Asemenea dilatări şi contractări pot determina distrugerea închiderii marginale a
restaurărilor de mare precizie, cum sunt incrustaţiile, sau a altor modalităţi de
refacere a morfologiei dentare, mai ales dacă există o diferenţă mare între
coeficienţii de dilatare ai dinţilor, respectiv ai materialelor restaurative.

De reținut!
În cazul restaurărilor coronare pe dinţi vitali trebuie evitată transmiterea
variaţiilor termice din cavitatea orală spre pulpa dentară. În acest scop sunt
preferate materiale cu o slabă conductibilitate termică.
 2.1.3 PROPRIETĂŢI ELECTRICE

Conductibilitatea şi rezistivitatea electrică

Capacitatea unei substanţe de a conduce curentul electric poate fi exprimată
prin conductanţa specifică (conductibilitate, conductivitate) sau prin rezistenţa
specifică (rezistivitate). Cel mai comun termen este rezistivitatea.
Modificările rezistivităţii electrice au stat la baza studiului alterării structurii
interne a aliajelor, apărute în urma tratamentului termic. Testările au demonstrat că
modificările de structură sunt însoţite de modificări ale rezistivităţii electrice.
În cazul materialelor restaurative este acceptat faptul că trebuie să existe o
concordanţă între rezistivităţile electrice ale acestora şi cele ale ţesuturilor dure
dentare; practica ridică o serie de probleme, complicate de prezenţa curenţilor
galvanici din cavitatea bucală. Izolarea electrică pulpară rămâne o problemă
deschisă.
Galvanismul
Prezenţa restaurărilor metalice în cavitatea bucală poate genera un fenomen
numit acţiune galvanică sau galvanism. Acesta rezultă din diferenţele de potenţiale
dintre restaurările din materiale diferite dispuse pe dinţi antagonişti sau adiacenţi.
Restaurările, împreună cu saliva sau fluidele osoase care funcţionează ca
electroliţi, formează pile electrice. Când două restaurări de dinţi antagonişti vin în
contact direct, pila este scurtcircuitată şi, dacă se realizează o circulaţie a curentului
electric prin pulpă, pacientul acuză durere, iar restaurarea care funcţionează ca
anod se poate coroda.
Cercetările au indicat că prin restaurărilor metalice circulă cantităţi relativ
mari de curent atunci când vin în contact. Dacă restaurările sunt menţinute în
contact, curentul electric scade rapid, ca rezultat al scăderii potenţialului electric.
Mărimea potenţialului nu este de o importanţă primordială, existând argumente ce
susţin faptul că sensibilitatea pacientului la curentul electric are o mare influenţă
asupra perceperii durerii. Unii pacienţi pot percepe durere la 10 microamperi (μA),
în timp ce alţii – abia la 110 μA; cei mai mulţi pacienţi simt senzaţia de durere la
valori cuprinse între 20 şi 50 μA. Acest aspect poate explica de ce unii pacienţi
sunt deranjaţi de acţiunea galvanică şi alţii nu, în ciuda condiţiilor similare din
cavitatea bucală.
Curenţii galvanici dezvoltaţi de contactul dintre două restaurări metalice
depind de compoziţia şi suprafaţa acestora. Un aliaj de oţel inoxidabil dezvoltă o
densitate de curent mai mare decât aliajele de aur sau crom-cobalt la contactul cu o
restaurare de amalgam. Când dimensiunea catodului (un aliaj de aur, de exemplu)
creşte faţă de anod (amalgamul, de exemplu), densitatea curentului poate să
crească. De asemenea, un catod mai mare poate amplifica coroziunea unui anod
mai mic.

De reținut!
Trebuie evitată coexistența a restaurărilor protetice realizate din aliaje
diferite în cavitatea orală pentru a preveni apariția galvanismului bucal.

2.1.4. PROPRIETĂŢI MECANICE

Cele mai multe materiale de restaurare trebuie să reziste forţelor la care sunt
solicitate fie în cursul proceselor de realizare a obturaţiei sau a piesei protetice în
laborator, fie ulterior în cursul exercitării funcțiilor aparatului dento-maxilar.
Astfel, proprietăţile mecanice sunt importante pentru înţelegerea şi predicţia
comportamentului unui material la solicitare.

Forţa
În general, forţa apare atunci când un corp îl trage sau îl împinge pe altul.
Aceasta poate fi aplicată prin contact direct sau de la distanţă. Rezultatul aplicării
forţei asupra unui corp este o modificare a stării de repaus sau de mişcare. Dacă
obiectul asupra căruia se aplică forţa rămâne în repaus, este posibilă apariţia
deformării lui. O forţă este definită prin trei caracteristici: punctul de aplicare,
intensitatea şi direcţia aplicării, aceasta din urmă determinând tipul de forţă.
Unitatea de măsură este Newtonul, N.

Forţele ocluzale
Una din cele mai importante aplicaţii ale fizicii în stomatologie este studiul
forţelor aplicate asupra dinţilor şi restaurărilor dentare. În literatura stomatologică
există numeroase articole în care se prezintă valorile forţelor de forfecare exercitate
asupra dinţilor. Forţele maxime, determinate prin traductori tensometrici şi prin
dispozitive telemetrice, au valori de 200-3500N.
Investigaţiile realizate până în prezent au oferit o gamă largă de rezultate care
este posibil să fie determinată şi de variaţiile de vârstă şi de tipul constituţional al
populaţiilor de pacienţi. În general, forţele de forfecare aplicate de femei sunt cu
aproximativ 90 N mai mici decât cele aplicate de bărbaţi. Forţele medii de
forfecare la nivelul dentiţiei permanente sunt de 665, 450 şi 220 N la nivelul
molarilor, premolarilor, respectiv incisivilor.
Studiile realizate pentru pacienţii purtători de lucrări protetice fixe au arătat că
forţa de forfecare medie pentru pacienţii care au primul molar restaurat printr-o
punte fixă este de aproximativ 80% la nivelul zonei de restaurare comparativ cu
zona omoloagă unde există dentiţia naturală. Pentru purtătorii de proteze
mobilizabile valoarea forţelor ocluzale este aproximativ 50% din valoarea forţelor
ocluzale ale unui pacientat dentat. Valoarea forţelor ocluzale pentru pacienţii
purtători de restaurări protetice pe implanturi este situată între valorile obţinute în
cazul pacineţilor cu restaurări protetice fixe clasice şi valorile obţinute la pacienţii
cu arcade integre.

Fig.9 T-Scan – aparat

de măsură a forţelor
ocluzale ale pacienţilor

Deformări
În funcţie de comportamentul corpurilor după încetarea solicitării, deformarea
poate fi elastică (corpul revine la forma iniţială) sau plastică (nu revine la forma
iniţială).

Elasticitatea
Elasticitatea este proprietatea unui material de a absorbi energie când este
deformat elastic şi de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale după îndepărtarea
sarcinilor.

Plasticitatea
Plasticitatea este proprietatea unui material de a se deforma şi de a rămâne
deformat după încetarea acţiunii sarcinii, păstrându-şi însă volumul constant. În
practică, materialele solicitate dincolo de limita de elasticitate rămân cu deformări
permanente, chiar după îndepărtarea acţiunii sarcinilor.

Efortul unitar
Efortul unitar se defineşte ca raportul dintre forţa F aplicată unei bare
omogene şi diametrul A al secţiunii transversale a barei pentru a produce alungirea
bării cu Δl, în domeniul de elasticitate. Dacă deformarea este elastică, raportul
F/A=σ se numeşte tensiune elastică sau efort unitar şi se măsoară în N/m2.

Curba caracteristică. Relaţia dintre efortul unitar şi deformare

Două corpuri diferite supuse la aceeaşi sarcină vor suferi deformări diferite.
Pentru acelaşi material însă, între eforturile unitare şi deformările produse există o
legătură, la un anumit efort unitar corespunzând o anumită valoare a deformării.
 Această legătură se determină experimental prin încercarea la întindere. Dacă
se reprezintă grafic într-un sistem de axe perpendiculare variaţia efortului unitar σ
în funcţie de alungire, se obţine o curbă caracteristică a materialului respectiv.

Fig.10 Curba caracteristică

Efort unitar

pentru un material supus la

solicitare prin întindere

Deformare

Domeniul de proporţionalitate. Modulul de elasticitate.

Prima porţiune a curbelor caracteristice până în punctul A (vezi fig.10) este o
dreaptă, eforturile unitare fiind proporţionale cu deformările.
Această proporţionalitate este exprimată de relaţia:
F l
σ = Eε sau  E
A l0
în care
l0 - lungimea iniţială a barei
l - lungimea cu care se modifică bara
A – diametrul secţiunii transversale a barei
F- forţa aplicată la capătul barei
l
ε= - deformarea relativă
l0
σ – efortul unitar
E - un factor de proporţionalitate numit modul de elasticitate longitudinal
sau modulul lui Young şi se exprimă în N/m2 sau daN/m2.
Această relaţie de bază în rezistenţa materialelor este cunoscută sub
denumirea de legea lui Hooke.
Valoarea modulului lui Young indică posibilităţile materialului de a se opune
forţelor care tind să îl deformeze. Cu cât modulul lui Young este mai mare, cu atât
materialul respectiv este mai rigid.
Modulul de elasticitate este:
 determinat de natura materialului;
  influenţat în mică măsură de adaosuri de aliere, tratamente termice sau
deformare la rece;
 influenţat de temperatură (scade odată cu creşterea temperaturii).

Flexibilitatea
În cazul restaurărilor dentare, o condiţie esenţială impusă materialelor din care
se confecţionează acestea, o constituie o valoare ridicată a limitei de elasticitate.
Un modul de elasticitate crescut determină o deformare plastică minimă.
În alte cazuri, sunt necesare materiale care la solicitare medie sau mică
prezintă o deformare mare (de exemplu, aliajele din care sunt confecţionate
croşetele aparatelor ortodontice). Astfel de materiale se numesc flexibile.
Flexibilitatea maximă este definită ca deformarea care se produce în timp ce
materialul este solicitat până la limita de proporţionalitate.

Tenacitatea şi fragilitatea
Alungirea la rupere caracterizează proprietatea unui material de a absorbi
energie în domeniul deformărilor plastice, cunoscută sub numele de tenacitate.
Astfel, unele materiale se rup după o alungire foarte mică. Aceste materiale se
numesc fragile.

Caracteristicile solicitării de compresiune

Solicitarea la compresiune este importantă în cazul celor mai multe materiale
de restaurare dentară şi accesorii ale acestora utilizate în tehnicile şi operaţiunile
stomatologice. Această caracteristică este deosebit de importantă în procesul de
masticaţie deoarece majoritatea forţelor dezvoltate în cursul masticaţiei sunt de
compresiune. Solicitarea de compresiune este mult mai utilă în compararea
materialelor casante şi cu rezistenţă generală redusă la întindere, mai ales că nu pot
fi folosite acolo unde predomină forţe de tracţiune.

Fig.11 Desen schematic,

reprezentând modelul solicitărilor
complexe care se dezvoltă într-un
cilindru supus la solicitare de
compresiune. (după. Craig R.)
 Rezistenţa la solicitarea tangenţială
Rezistenţa la rupere tangenţială este solicitarea maximă pe care o poate
suporta un material înainte de a ceda la o încărcătură de tip tangenţial. Aceasta este
de o importanţă deosebită în studiul interfeţelor dintre două materiale, cum sunt
porţelanul fuzionat pe o restaurare metalică sau interfaţa implant-ţesut.

Rezistenţa la oboseală
Pe baza precedentelor comentarii, se poate afirma că proba, după ce a fost
subiectul unei solicitări mai mici decât limita de elasticitate, revine la forma sa
iniţială fără modificări ale structurii interne sau ale proprietăţilor. S-a constatat că
aplicarea unui număr redus de solicitări nu are un efect apreciabil asupra
materialului. Totuşi, când stresul se repetă frecvent, rezistenţa poate fi redusă
drastic, materialul ajungând în final incompetent. Oboseala (fatigabilitatea) este
definită ca ruperea progresivă sub influenţa unei sarcini repetate. Testele de
oboseală sunt realizate prin aplicarea unei solicitări mai mici decât limita de
elasticitate, repetat, până la realizarea fracturii. Astfel, pot fi realizate teste de
oboseală la tracţiune, compresiune, forfecare, încovoiere şi torsiune.
Fracturile determinate de oboseală se dezvoltă din mici fisuri şi se propagă
printre cristalele materialului. Aceste imperfecţiuni conduc iniţial la dezvoltarea
unor microfisuri care, prin coalescenţă, determină o fisură macroscopică urmată de
apariţia incompetenţei. Ariile de concentrare a stresului, cum sunt defectele de
suprafaţă şi crestăturile, sunt deosebit de periculoase şi pot duce la cedări
catastrofice pentru lucrarea dentară.
Caracteristicile oboselii nu sunt întotdeauna strâns legate de celelalte
proprietăţi mecanice. Printre parametrii care influenţează oboseala se numără
dimensiunea particulelor, compoziţia, textura, chimismul de suprafaţă şi
rugozitatea, istoricul materialului (tehnica de fabricaţie şi tratamentul termic) şi
mediu.
De notat este faptul că mediul în care se găseşte materialul este un factor
esenţial în determinarea caracteristicilor oboselii. Orice agent extern care poate
degrada proba, va reduce rezistenţa la oboseală. Astfel, temperaturile crescute,
umiditatea, mediile apoase, substanţele biologice şi variaţiile de pH de la valoarea
neutră pot favoriza apariţia oboselii. În consecinţă, datele despre oboseală, care
sunt prezentate pe baza testelor de laborator făcute în aer, la temperatura camerei,
nu sunt întotdeauna relevante pentru funcţionarea în condiţiile din cavitatea bucală.
Temperaturile ridicate, umiditatea, mediile saline şi cu proteine şi fluctuaţiile de
pH tind să reducă rezistenţa la oboseală la niveluri mai reduse faţă de cele
determinate de laborator.
 Rezistenţa la impact
Un material poate avea valori suficient de mari ale rezistenţei statice la
solicitări de compresiune, tangenţiale, de forfecare şi la tracţiune, dar poate fi
incompetent la impact. Materialele de tipul sticlelor fuzibile, cimenturilor,
amalgamelor şi a unor materiale plastice au rezistenţă redusă la rupere când
solicitarea este aplicată printr-un impact. Lovirea bruscă poate corespunde cu
energia de impact rezultată în urma unui accident al unei restauraţii uzate sau prin
căderea lucrării pe podea.

Uzura
Uzura este reprezentată de pierderea de material datorată îndepărtării şi
ajustării prin contactul cu unul sau mai multe materiale. Când două materiale
solide sunt în contact, ele se ating prin vârfurile celor mai înalte asperităţi ale lor.
Uzura este, de regulă, nedorită, dar în timpul procedurilor de finisare şi lustruire
constituie un aspect pozitiv.
Mai mulţi factori influenţează uzura biomaterialelor. În plus, prin uzură se pot
produce particule biologic active, care pot iniţia un răspuns inflamator. De
asemenea, prin procesul de uzură se pot produce modificări de formă ce pot afecta
funcţia. De exemplu, uzura în cavitatea bucală este caracterizată prin pierderea
formei anatomice originale a materialului, fiind datorată, atât pentru structurile
dentare, cât şi pentru materialele de restaurare, factorilor mecanici, fiziologici sau
patologici. Masticaţia normală poate determina atriţia dinţilor naturali sau
restauraţi, în special la populaţiile care consumă alimente neprelucrate. Bruxismul
este o formă patologică de uzură, în care suprafeţele opuse ale arcadelor sunt
frecate unele de altele. Dacă este realizat impropriu, şi periajul dinţilor poate
determina uzură.
Uzura depinde de factori ce ţin de material şi de mediu, printre aceştia
numărându-se natura suprafeţelor de uzură (neomogenităţile, orientarea cristalelor,
fazele şi prezenţa incluziilor), contactul microscopic, interacţiunea dintre
suprafeţele de alunecare (solicitarea crescută, temperatura, frecvenţa punctelor de
contact, determinarea rupturilor locale, fuziunea şi duritatea), lubrifierea şi
combinaţiile de diferite materiale. În general, uzura este dependentă de materiale şi
de interfaţa dintre ele. Prezenţa unui film de lubrifiant, cum este saliva, separă
suprafeţele în cursul mişcărilor şi reduce forţa de frecare şi uzura.

Duritatea
Duritatea reprezintă, în general, proprietatea unui material de a se opune
distrugerii straturilor sale superficiale sub acţiunea unui alt corp.
Există mai multe metode de determinare a durităţii, care se bazează pe
măsurarea rezistenţei la abrazie (duritatea Mohs), a ariei suprafeţei imprimate
(duritatea Brinell, Vickers, Knoop), a adâncimii de pătrundere a penetratorului
(duritatea Rockwell) sau a elasticităţii (duritatea Shore). Scara durităţii a lui Mohs
are o utilizare practică redusă.
Încercarea la duritatea Brinell
Pentru încercarea la duritatea Brinell , penetratorul reprezintă o bilă de oţel cu
diametrul D, care este încărcată cu o sarcină F un anumit timp, pe suprafaţa
lustruită a materialului de încercat. După descărcarea penetratorului, pe suprafaţa
materialului rămâne o urmă cu contur circular, având diametrul d.
Duritatea Brinell se exprimă prin raportul dintre sarcina F aplicată
penetratorului şi aria calotei sferice imprimate pe suprafaţa materialului.

Fig.12 Testarea în laborator a

durităţii Brinell a materialelor

Încercarea la duritate Vickers

Principiul de efectuare al încercării la duritate Vickers este acelaşi cu cel al
încercării Brinell. În acest caz însă, penetratorul este o piramidă pătratică, având
unghiul la vârf de 1360. Urma este un pătrat căruia i se măsoară diagonala.
Încercarea la duritate Knoop
Încercarea la duritate Knoop este asemănătoare celei Vickers. Pentru o
determinare mai exactă a urmei în domeniul microsarcinilor se foloseşte o
piramidă de diamant cu bază rombică.
Încercarea la duritate Shore
Încercarea la duritate Shore este o determinare a durităţii în funcţie de
elasticitatea materialului. Constă în măsurarea înălţimii de ricoşare a unui ciocan
mecanic care cade liber pe materialul de încercat.

De reținut!
Cele mai importante forțe la care sunt supuse materialele restaurative
dentare sunt forțele ocluzale, forțe care apar atât în timpul masticației cât și în
afara ei!
 Solicitarea la compresiune este importantă în cazul celor mai multe
materiale de restaurare dentară deoarece majoritatea forţelor dezvoltate în cursul
masticaţiei sunt de compresiune.
Rezistenţa la rupere tangenţială este de o importanţă deosebită în studiul
interfeţelor dintre două materiale, cum sunt porţelanul fuzionat pe o restaurare
metalică sau interfaţa implant-ţesut.
Oboseala este definită ca ruperea progresivă a unui material sub influenţa
unei sarcini mici, dar repetate. Când stresul se repetă frecvent, rezistenţa poate fi
redusă drastic, materialul ajungând în final să se fractureze.
Uzura este reprezentată de pierderea de material la suprafața unei
restaurări datorată îndepărtării şi ajustării prin contactul cu unul sau mai multe
materiale. Uzura este, de regulă, nedorită, dar în timpul procedurilor de finisare şi
lustruire constituie un aspect pozitiv.
Duritatea reprezintă, în general, proprietatea unui material de a se opune
distrugerii straturilor sale superficiale sub acţiunea unui alt corp. Există mai
multe metode de determinare a durităţii, cum ar fi măsurarea ariei suprafeţei
imprimate (duritatea Brinell, Vickers, Knoop).

2.2 PROPRIETĂŢI CHIMICE

Coroziunea
Proprietăţile chimice şi electrochimice ale biomaterialelor metalice sunt de
mare importanţă pentru că atât în laborator, unde sunt supuse la temperaturi înalte
în cursul confecţionării pieselor protetice, cât şi în cavitatea bucală, unde mediul
bucal exercită asupra lor o acţiune complexă, aceste materiale sunt expuse alterării
mai mult sau mai puţin pronunţate.
Coroziunea poate fi definită ca o reacţie chimică între metale şi mediul
înconjurător, care determină o modificare vizibilă a materialului şi care
influenţează funcţionarea unui component metalic sau a întregului sistem; în urma
coroziunii se formează compuşi metalici. Majoritatea metalelor pot reacţiona
spontan cu medii gazoase sau apoase, compuşii astfel rezultaţi fiind mai stabili
decât metalele din care s-au format.Dacă alterarea se produce în atmosferă uscată,
coroziunea se numeşte chimică.
Cu excepţia metalelor nobile, majoritatea metalelor au tendinţa de a trece din
starea metalică în compuşi chimici. În natură, metalele apar ca oxizi sau sulfuri şi
sunt aduse „forţat” în starea metalică.
În stomatologie, procesele de coroziune îmbracă foarte multe aspecte. O piesă
protetică confecţionată dintr-unul sau mai multe aliaje poate suferi un fenomen de
coroziune în contact cu mediul bucal. Un pivot intradentinar sau intracanalar poate
suferi un proces de coroziune în contact cu limfa dentinară sau lichidele bucale
care penetrează dinspre spaţiul periodontal. Fenomenele de coroziune de la nivelul
cavităţii bucale necontrolate pot avea consecinţe dintre cele mai nefaste asupra
ţesuturilor aparatului dento-maxilar.
În cazul fenomenelor corozive ale aliajelor dentare cel mai frecvent se
produce o modificare inestetică a suprafeţei aliajului, neglijându-se însă
implicaţiile asupra funcţionalităţii piesei protetice.
Efecte fizico-mecanice ale coroziunii
1. Coroziunea uniformă determină scăderea grosimii metalului. Pot rezulta
sau nu depozite de produşi de coroziune pe suprafaţa corodată sau suprafeţele
vecine.
2. Coroziunea localizată poate fi sub formă de plăci sau aciformă.
3. Coroziunea intercristalină – metalul se corodează în profunzime, după un
traiect constituit de joncţiunea cristalelor, a căror sensibilitate este mai mare. Acest
tip de coroziune reduce proprietăţile mecanice ale metalului şi este practic
invizibil.
4. Coroziunea selectivă – nu intervine decât în cazul soluţiilor solide şi este
caracterizată prin faptul că numai un component al aliajului este interesat (de
exemplu coroziunea aliajului Au-Cu, în funcţie de conţinutul de cupru).
Chiar dacă efectele coroziunii nu sunt întotdeauna vizibile, ele există ceea ce
trebuie să ne facă prudenţi şi avizaţi în realizarea restaurărilor metalice.

De reținut!
Coroziunea este o reacţie chimică între metale şi mediul înconjurător care
afectează structura și funcționalitatea piesei protetice.

2.3 PROPRIETĂŢI BIOLOGICE

Biocompatibilitatea materialelor dentare
Biocompatibilitatea este definită ca fiind compatibilitatea materialelor şi
dispozitivelor cu ţesuturile organismului.
Interacţiunile materialelor cu ţesuturile pot altera procesele metabolice şi
fiziologice normale. Aceste interacţiuni pot fi fizice sau chimice, celulele ajungând
în stadii de degenerare,moarte şi necroză. Există trei stadii ale injuriilor celulare şi
tisulare. În ordine cronologică, acestea sunt: leziuni biochimice, leziuni
funcţionale, leziuni morfologice.
TIPURI DE TESTE DE BIOCOMPATIBILITATE
Primele eforturi ale American Dental Association (ADA) de a stabili linii
directoare pentru materialele dentare datează din 1926, când cercetătorii de la
National Bureau of Standards, actualul National Institute of Science and
Technology (NIST), au elaborat precizări valabile pentru amalgamul dentar. Din
păcate, recomandările pentru materiale şi condiţiile impuse în scopul
compatibilităţii biologice nu au ţinut pasul cu progresul tehnologic al acestora.
În 1972, Consiliul pentru Materiale, Instrumente şi Echipamente
Stomatologice al Institutului Naţional American de Standardizare a aprobat
Documentul Nr. 41 privind Practicile Standardizate Recomandate pentru Evaluarea
Biologică a Materialelor Stomatologice. Recent, mai multe grupuri de lucru,
printre care se numără cercetătorii din ANSI şi de la Organizaţia Internaţională de
Standardizare (International Standards Organization, ISO) s-au reunit pentru a
elabora standarde internaţionale pentru materiale şi dispozitive biomedicale.
Documentul final (ISO 10993), care este valabil şi în Uniunea Europeană, conţine
testele „iniţiale” şi „suplimentare” la care trebuie să fie supuse materialele.
În documentul ADA/ANSI din 1972 sunt descrise trei categorii de teste:
„iniţiale”, „secundare” şi „de utilizare”. Testele „iniţiale” includ testarea in vitro a
citotoxicităţii, lizei membranei eritrocitare (hemolizei), mutagenezei şi
carcinogenezei la nivel celular, şi solicitarea fiziologică acută şi moarte in vivo, la
nivelul întregului organism. Pe baza rezultatelor obţinute la testele iniţiale,
materialele care le-au promovat sunt testate „secundar” pe animale mici (in vivo)
pentru a stabili potenţialul lor imunogen şi inflamator (teste de iritaţie dermică,
implantare subcutanată şi intraosoasă, teste de hipersensibilitate). Materialele care
au trecut şi de testele „secundare” sunt subiectul unuia sau mai multor teste „de
utilizare” (usage tests) in vivo (plasarea materialului în contextul utilizării sale,
iniţial la animalele mari, de regulă, primate, şi apoi, cu aprobarea Administraţiei
Produselor Alimentare şi Medicamentelor – Food and Drug Administration, la
oameni). Această strategie de trecere a materialelor printr-o serie de teste succesive
este recunoscută de producători şi cercetători ca fiind importantă în reducerea
efortului şi costului în dezvoltarea produselor din câmpul materialelor dentare şi
din alte domenii ale biotehnologiei.
Testele iniţiale
Cele mai importante teste dintre cele încadrate în grupa testelor iniţiale sunt
cele referitoare la aprecierea citotoxicităţii. În general, testele de citotoxicitate
apreciază efectul unui material asupra numărului de celule sau asupra creşterii
celulare, a integrităţii membranelor celulare, a activităţii de biosinteză şi
enzimatice sau a materialului genetic al celulei.
Testele de citotoxicitate sunt capabile să determine reacţiile iniţiale exercitate
de către materiale asupra celulelor. Astfel, reacţiile celulelor indică prompt reacţiile
citotoxice uşoare (degenerarea şi necroza) generate de compuşii testaţi. Deficienţa
probelor de citotoxicitate este reprezentată de faptul că nu pot aprecia reacţiile pe
termen lung şi nici efectele inflamaţiei, răspunsului imun, mutagenezei sau
carcinogenezei.
 Testele secundare sau intermediare
După ce materialele au trecut testele iniţiale, sunt realizate aprecieri pe termen
lung pentru a se identifica reacţiile inflamatorii sau imune generate de ele. Acestea
sunt realizate pe şoareci, şobolani, iepuri, hamsteri sau porci de guineea.
Testul de iritare a mucoasei indică dacă materialul determină inflamaţia
mucoaselor sau a tegumentului zgâriat. Acest test este realizat prin plasarea
materialelor de testat şi de control pozitiv în contact cu ţesutul jugal al hamsterilor
sau cu ţesutul oral al iepurelui. După câteva săptămâni de contact, situsurile de
control şi de testare sunt examinate şi sunt înregistrate şi fotografiate color reacţiile
tisulare grosiere ale animalelor în viaţă. Ulterior, animalele sunt sacrificate şi sunt
preparate biopsii pentru evaluarea histologică a modificărilor inflamatorii.
Testele de implantare sunt utilizate pentru evaluarea materialelor ce vor fi în
contact cu ţesutul subcutanat sau cu cel osos. Localizarea implantului este
determinată de utilizarea materialului, putând fi reprezentată de ţesutul conjunctiv,
osos sau muscular . Amalgamele şi aliajele sunt testate deoarece marginile
materialelor restaurative vin în contact cu gingia, cele mai multe teste sunt utilizate
pentru materialele care vor veni în contact direct cu ţesuturile moi în timpul
implantării, tratamentelor endodontice sau parodontale.
Testele de utilizare„usage” pe animale
Testele „usage” sunt realizate pentru a identifica toate efectele materialelor
dentare asupra ţesuturilor în care vor fi utilizate. Aceste teste diferă de cele
secundare deoarece materialul trebuie plasat în locul lor de elecţie la animale, aşa
cum vor fi plasate şi la om. Testele secundare nu necesită funcţionalitatea
materialului. Pulpa dentară, parodonţiul şi ţesuturile gingival şi mucozal sunt, în
general, ţesuturile de interes pentru stomatologi.

REACTIVITATEA MUCOASEI BUCALE

Testele demonstrează că manifestările apărute la nivelul mucoasei bucale sunt
mai scăzute decât cele de la nivelul epiteliului cutanat, atingând în majoritatea
cazurilor numai stadiul de eritem. Alergenul trebuie să aibă o concentraţie de 5-12
ori mai mare pentru a declanşa o reacţie din partea mucoasei bucale.
Reacţii alergice induse de unele materiale dentare
Majoritatea reacţiilor alergice induse de materiale dentare sunt reacţii de contact
cu simptome strict locale sau în zonele umectate de salivă. Excepţional apar eczeme,
reacţii la distanţă pe epiteliul cutanat sau astm bronşic.
Simptomele obiective ale reacţiilor alergice sunt eritemul, rar eroziuni sau
ulceraţii, localizarea fiind cel mai adesea strict limitată la zonele de contact, mai rar
fiind interesate şi mucoasa jugală, linguală şi labială. Simptomele subiective includ
senzaţia de arsură, durerea, diminuarea sensibilităţii gustative, care poate ajunge până
la ageuzie.
 Literatura de specialitate descrie ca şi cazuri tipice de alergie, cele în care este
prezentă doar senzaţia de arsură, fără a fi prezente modificări inflamatorii ale
mucoasei bucale. Probabil, în această intoleranţă, joacă un rol important factorii
psiho-neurogeni, care răspund la integrarea psihică a protezei. Şi în cazul intoleranţei
la amalgam, a putut fi constatată în majoritatea cazurilor o psihopatie.
Multiple cazuri de stomatopatie protetică, însoţite în 20-43% din cazuri de
modificări inflamatorii vizibile, nu sunt induse de materialul din care s-a confecţionat
proteza. În etiologia acestei afecţiuni sunt implicaţi factori mecanici, bacterieni,
endogeni.
Polimeri
Bazele protezelor confecţionate din polimetacrilat de metil sunt adesea
considerate ca şi cauză a reacţiilor toxice şi alergice, monomerul fiind pe primul
loc.
Concentraţii de peste 5% ale monomerului rezidual au efecte toxice evidente.
Monomerul rezidual, care nu a participat la polimerizare, a fost considerat toxic
pentru mucoasa bucală şi incriminat în declanşarea stomatopatiei protetice. Efectul
toxic este însă de scurtă durată.
Metale şi aliaje
Aliaje pe bază de Ni-Cr
Nichelul, care este prezent într-o proporţie de 1-20% şi în aliajele Co-Cr cu
conţinut de nichel, induce reacţii alergice la pacienţii cu sensibilitate crescută (cca.
10%).
Aliaje pe bază de Co-Cr, folosite la confecţionarea bazelor protetice sau a
croşetelor nu au indus reacţii alergice. În schimb, s-au observat reacţii la distanţă,
cutanate.
Prin solubilitatea scăzută şi rezistenţa crescută la coroziune, aliajele Co-Cr au
caracteristici de aliaje nobile. Experienţa arată ca şi în cazul unei alergii la Co, Cr,
Ni, prin alierea lor, aliajul poate fi bine tolerat, reacţiile alergice manifeste apărând
excepţional.
Aliaje pe bază de Au
În literatură au fost descrise unele cazuri de alergii induse de aliaje pe bază de
aur, acestea fiind atribuite unor greşeli de prelucrare în urma cărora se eliberează
cupru.
Alergia de aur este foarte rar întâlnită şi are o simptomatologie relativ bine
conturată: ulceraţii cronice, cu margini infiltrate, hiperkeratozice, cu localizare în
zona buco-labială de contact a restaurării protetice.
Materiale de amprentă
Materialele de amprentă au un contact de scurtă durată cu mucoasa bucală.
Din acest punct de vedere posibilitatea declanşării unei reacţii alergice este redusă.
Dar aceste materiale conţin catalizatori potenţial alergizanţi, de exemplu
metildiclorbenzol-sulfonatul (inclus în produsul Impregum); alergia se manifestă
prin apariţia edemelor.
Au fost descrise reacţii cutanate apărute pe mâinile manipulatorilor, cauzate
de catalizatorul produsului Impregum.

Materiale dentare cu risc biologic

 unele cimenturi dentare care conţin componente acide şi pot cauza
iritaţii;
 acidul fosforic utilizat ca agent de gravaj;
 mercurul, ai cărui vapori sunt toxici;
 pulberea materialelor de amprentă pe bază de hidrocoloizi ireversibili
poate fi inhalată, iar unele produse conţin compuşi cu plumb;
 compuşii metalici (de plumb sau staniu), din compoziţia elastomerilor;
 monomerii în exces care ajung în contact cu mucoasa bucală
 unele pulberi de ceramică care conţin uraniu;
 nichelul din compoziţia unor aliaje poate produce reacţii alergice;
 particulele de silice din materiale de ambalat.

De reținut!
Biocompatibilitatea este definită ca fiind compatibilitatea materialelor şi
dispozitivelor cu ţesuturile organismului. Biocompatibilitatea absolută a unui
material este o utopie! Orice material interacţionează cu ţesuturile și determină
reacții la nivelul acestora. Din punct de vedere medical ne dorim să obținem doar
reacțiile dorite la nivelul țesuturilor-țintă și reacții tolerabile biologic din partea
altor țesuturi. Cunoașterea tuturor reacțiilor biologice pe care le determină un
material la nivelul organismului este imposibilă pentru că acestea variază de la un
individ la altul, dar și la nivelul aceluiași individ în funcție de modificarea situației
locale sau generale. Este importantă însă cunoașterea cât mai multor date
referitoare la reacțiile biologice potențiale pe care le poate genera un material
înainte de utilizarea sa medicală. Pentru aceasta există o strategie de trecere a
materialelor printr-o serie de teste succesive. Testele iniţiale sunt cele referitoare
la aprecierea citotoxicităţii. În testele secundare sunt realizate aprecieri pe termen
lung pentru a se identifica reacţiile inflamatorii sau imune generate de ele.
Testele „de utilizare” sunt realizate pentru a identifica toate efectele materialelor
dentare asupra ţesuturilor în care vor fi plasate.
Testele demonstrează că manifestările apărute la nivelul mucoasei bucale
sunt 5-12 ori mai scăzute decât cele de la nivelul epiteliului cutanat.
 Majoritatea reacţiilor alergice induse de materiale dentare sunt reacţii de
contact cu simptome strict locale sau în zonele umectate de salivă. Multiple cazuri de
stomatopatie protetică nu sunt induse de materialul din care s-a confecţionat proteza
ci de factori mecanici, bacterieni, endogeni.
Principalele materiale dentare care pot determina reacții alergice sunt
polimetacrilatul de metil din care se confecționează bazele protezelor mobilizabile
acrilice și Nichelul conținut de aliajele restaurărilor metalice, în special Ni-Cr.

2.4 ALTE PROPRIETĂŢI

Timpul de priză
Caracteristicile timpului de priză (setting time) sunt asociate cu vitezele
reacţiilor şi afectează aplicaţiile practice ale multor materiale utilizate în
stomatologia restaurativă. Materialele de tipul cimenturilor, materialelor de
amprentare, plasticelor dentare, gipsului şi materialelor de ambalare depind de
timpul de reacţie şi de rata de priză pentru ca aplicarea lor să aibă succes. Din
punct de vedere al manipulării şi aplicării cu succes, timpul necesar materialului
pentru a se întări poate fi cea mai importantă caracteristică a sa. Timpul de priză nu
este o măsură a reacţiei complete, aceasta putând să se desfăşoare încă mult timp.
Timpii sunt variabili pentru diferitele materiale, depinzând de particularitatea
aplicării, dar reproductibilitatea rezultatelor de la un lot la altul sau de la un tip la
altul este una din proprietăţile cele mai de dorit. Influenţa procedurilor de preparare
asupra timpului de priză al diferitelor tipuri de materiale este importantă pentru
stomatolog şi asistent.
Termenul de garanţie (durata de depozitare,) este un termen aplicat pentru a
indica deteriorarea generală sau modificarea calităţii materialului în cursul
transportului şi depozitării. Temperatura, umiditatea şi timpul de stocare, ca şi
cantitatea de material implicată şi tipul containerelor de stocare, sunt factori
semnificativi care variază mult de la un produs la altul. Un material care are
proprietăţi excepţionale când este produs prima dată poate deveni inutilizabil dacă
suferă procese de deteriorare rapidă, pe parcursul câtorva zile sau chiar săptămâni.

De reținut!
Timpul de priză poate fi definit ca timpul necesar materialului pentru a se
întări. Timpul de priză nu este o măsură a reacţiei complete. Pentru a beneficia la
maxim de toate proprietățile unui material, operatorul(medic, asistentă, tehnician)
trebuie să respecte timpul de priză specificat de producător!