MATERIALE

PENTRU
CONFECŢIONAREA
PROTEZELOR
APARATULUI
DENTO-MAXILAR
 PROTEZELE
APARATULUI
DENTO-MAXILAR
Protezele de înlocuire
▪ dentare
▪ fixe
▪ parţiale mobilizabile
▪ totale mobilizabile
▪ faciale (buco-maxilo-faciale) sau epiteze
Proteze de corecţie
▪ ortodontice
▪ fixe
▪ mobilizabile
▪ mobile
▪ chirurgicale
▪ fronda mentonieră
▪ şine linguale
▪ placa palatinală
▪ aparate cranio-maxilare.
 PROTEZELE
DENTARE
▪ proteze polimerice (plastice),
▪ proteze ceramice,
▪ proteze metalice,
▪ proteze mixte (metalo-
polimerice şi metalo-
ceramice).
 RĂŞINI (POLIMERI)

Noţiunea de "polimer dentar" sau răşină

dentară are cel puţin două laturi distincte:
▪ a. polimer (răşină) dentar(ă) exclusiv
organic(ă);
▪ b. polimer (răşină) compozit(ă), alcătuit
dintr-o componentă organică şi o
umplutură anorganică.
 RĂŞINI (POLIMERI)
▪ răşini vinilice
▪ răşini acrilice
▪ autopolimerizabile
▪ termopolimerizabile
▪ răşini diacrilice compozite
▪ cu iniţiere chimică
▪ cu iniţiere foto
▪ UV
▪ lumină vizibilă
▪ laser
▪ poliuretani
▪ răşini policarbonate
▪ polisticlele
▪ ceromerii
▪ răşini epiminice
▪ răşini poliamidice.
 RĂŞINI ACRILICE

▪ a) acrilaţi polimerizaţi industrial în forme

finite;
▪ b) acrilaţi polimerizaţi industrial în forme
prefinite;
▪ c) acrilaţi polimerizabili în cabinetul
stomatologic sau în laboratorul de
tehnică dentară.
 Acrilaţi
polimerizaţi
industrial în
forme finite
▪ dinţi artificiali pentru
protezele parţiale sau totale;
▪ faţete acrilice care se adaptează pe
model în breşa edentată
▪ coroane acrilice utilizate în scopul
protejării bonturilor dentare vitale,
▪ proteze standard sau prefabricate
utilizate în protezarea
de urgenţă a edentaţiilor totale
 Acrilaţi polimerizaţi
industrial în forme prefinite
▪ Sunt termoplastici
▪ Se prezintă sub formă de plăci
transparente sau roz sau cape care, prin
procedee speciale de încălzire şi presare
pot deveni baze de proteze sau aparate
ortodontice.
Acrilaţi polimerizabili în
laborator
▪ se prezintă în sistem
bicomponent: lichid şi
pulbere, ambalate
separat
▪ Lichidul este
monomerul (metacrilat
de metil polimerizabil),
▪ pulberea este
polimerul de metacrilat
de metil (PMMA).
 Lichidul
➢ lichid clar la temperatura camerei, volatil, cu
miros puternic aromatic, inflamabil, bactericid
puternic, insolubil în apă, solubil în solvenţi
organici
➢ nu este stabil chimic, având tendinţă
spontană la polimerizare sub acţiunea căldurii
şi luminii
➢ i se adaugă un inhibitor de polimerizare
(hidrochinonă sau pirogalol).
➢ prin polimerizare, monomerul suferă o
contracţie foarte puternică (21%), motiv pentru
care nu poate fi folosit ca atare
 Pulberea
▪ se prezintă sub formă de particule
sferice de polimetilmetacrilat
(PMMA).
▪ Polimerizarea perlelor se poate face
numai sub acţiunea căldurii
▪ Un catalizator (peroxidul) de benzoil
este înglobat de obicei în structura
perlelor, pentru a ajuta reacţia de
polimerizare.
▪ Pentru a uşura formarea pastei de
acrilat se mai încorporează în perla
de PMMA şi un plastifiant.
 RĂŞINI ACRILICE

În funcţie de agentul care declanşează

polimerizarea există două categorii de
răşini acrilice:
▪ termopolimerizabile, a căror polimerizare
este iniţiată de căldură
▪ autopolimerizabile (chemopolimerizabile
sau polimerizabile la rece)
 Răşini acrilice
termopolimerizabile
▪ stadiul 1 sau stadiul de sedimentare: pulberea
(polimerul) adaugată în lichid (monomerul) şi
sedimentată - aspect nisipos;
▪ stadiul 2 sau stadiul de dizolvare: lichidul (monomer)
difuzează între particulele de polimer - aspect
cremos;
▪ stadiul 3 sau stadiul saturaţiei: pulberea a saturat
monomerul - aspect păstos.
▪ În această fază amestecul este pregătit pentru a fi
introdus în tipar
▪ stadiul 4 sau stadiul evaporării: monomerul se
evaporă conferind pastei un aspect elastic. Astfel,
pasta nu mai poate fi introdusă în toate detaliile
tiparului.
 Răşini acrilice
termopolimerizabile
▪ Timpul de lucru reprezintă perioada în
care amestecul pulbere/lichid se află în
stadiul 3. În acest interval de timp pasta
poate fi turnată sau injectată în tipar.
Conform normelor ADA, timpul de lucru
nu trebuie să fie mai redus de 5 minute.
 Răşini acrilice
termopolimerizabile
Polimerizarea pastei
▪ Se produce prin polimerizarea monomerului, care este
indusă de creşterea temperaturii.
▪ Polimerizarea amestecului pulbere/lichid se poate
realiza numai în momentul când s-a atins stadiul 3.
Polimerizarea amestecului în stadiul 2, va determina
apariţia unui produs final foarte sensibil la fracturare.
▪ Tehnica de lucru : pasta de acrilat aflată în stadiul 3 se
toarnă sau se injectează în tipar. Ansamblul tipar/mufă
aflat sub presiune într-o piesă se introduce într-o baie
de aburi. Polimerizarea este indusă şi condusă prin
încălzirea continuă a acestei băi de aburi.
▪ Dificultatea unei polimerizări optime rezidă tocmai în
aplicarea unui regim termic corect.
 Răşini acrilice
termopolimerizabile
▪ Structura. Din punct de vedere structural,
polimetacrilatul de metil este constituit în general din
lanţuri macromoleculare polimerizate liniar.
▪ Porozitatea. În structura răşinii pot apare uneori
"incluzii de aer" de dimensiuni mai mari sau mai
reduse, decelabile macroscopic. Aceste porozităţi sunt
determinate de cele mai multe ori de greşeli de dozare,
manipulare sau prelucrare .
▪ Duritatea. Duritatea Koop este de 20, net inferioară
faţă de cea a dentinei - de ordinul a 65 - şi a smalţului -
300.
 Răşini acrilice
termopolimerizabile
Variaţiile volumetrice. În cursul procesului de polimerizare au loc
succesiv următoarele fenomene fizice: la început o dilatare
termică, urmată de o contracţie de polimerizare, iar în final are loc
o contracţie termică.
▪ Dilatarea termică se datorează diferenţei dintre temperatura
ambiantă şi temperatura de 600C a apei în care urmează să se
efectueze polimerizarea.
▪ Contracţia de polimerizare este generată de metacrilatul de metil
care suferă în timpul polimerizării o contracţie în volum de 21%.
De fapt, valorile reale, înregistrate în practică sunt mai reduse,
fiind cuprinse între 0,2 şi 0,5%, contracţia de polimerizare fiind
compensată parţial de dilatarea termică, care acţionează
concomitent.
▪ Contracţia termică are loc în faza de răcire a tiparului. Este limitată
de aderenţa PMMA-ului de pereţii tiparului.
 Răşini acrilice
termopolimerizabile
▪ Coroziunea. PMMA prezintă o mare inerţie chimică, fiind foarte
stabil în cavitatea bucală. Totuşi este posibilă o evoluţie
defavorabilă în timp: răşina, iniţial translucidă, se opacifiază şi se
îngălbeneşte. de asemenea, datorită microfisurilor care apar în
timp, se reduce şi rezistenţa mecanică. Aceste fenomene "de
îmbătrânire" se datorează unor cauze fizice şi mai puţin chimice.
▪ Proprietăţi biologice. Manifestările bucale de intoleranţă
(stomatopatia protetică) faţă de aceste răşini sunt destul de rare.
În realitate, aceste manifestări bucale par a fi generate mai mult
de o igienă deficitară din partea pacientului, care asociată cu o
proteză greşit adaptată sau prost echilibrată constituie un teren
propice pentru dezvoltarea în special a levurilor de tipul candida
albicans .
 Răşini acrilice
termopolimerizabile
▪ confecţionarea de proteze adjuncte parţiale sau
totale;
▪ confecţionarea de coroane jacket provizorii,
▪ realizarea pe cale industrială de dinţi artificiali.
▪ realizarea conformatoarelor, gutierelor şi protezelor
gingivale;
▪ confecţionarea aparatelor ortodontice mobilizabile
 Confecţionarea dinţilor
artificiali din răşini acrilice
▪ se pot confecţiona atât în laboratorul de
tehnică dentară, cât şi industrial
▪ şarjele de dinţi sunt supuse şi unui regim de
presiune ridicată
▪ se livrează în garnituri, conform unor criterii
de culoare, formă, dimensiune şi relief
ocluzal.
 Răşini acrilice
autopolimerizabile

▪ sunt utilizate în clinică sau laboratoare pentru

confecţionarea sau repararea imediată a unor
proteze dentare, în special datorită manipulării
lor uşoare
▪ Structura este identică cu cea a acrilaţilor
termopolimerizabili
▪ Variaţiile volumetrice în timpul polimerizării
sunt asemănătoare cu cele înregistrate la
răşinile termopolimerizabile.
 Răşini acrilice
autopolimerizabile

▪ duritatea Knoop este 16, uşor inferioară celei

măsurate la răşinile termopolimerizabile:
▪ Proprietăţile optice sunt analoge cu cele ale
răşinilor termopolimerizabile, însă stabilitatea
cromatică este mai slabă
▪ Coroziunea este similară cu cea a răşinilor
autopolimerizabile.
▪ Proprietăţile biologice sunt analoge celor ale
răşinilor termopolimerizabile. De notat faptul că
monomerul este foarte toxic pentru mucoasa
cavităţii bucale.
 Răşini acrilice
autopolimerizabile
Polimerizarea
▪ Sub acţiunea activatorului din lichid se declanşează reacţia de
polimerizare a pastei, rezultată prin omogenizarea pulberii cu
lichidul.
▪ Polimerizarea are loc asemănător cu cea înregistrată la răşinile
termopolimerizabile, însă radicalii liberi iau naştere pornind de la
peroxidul de benzoil sub acţiunea chimică a dimetilparatoluidinei
(amină terţiară). Astfel se explică dependenţa vitezei de
polimerizare de raportul activator/iniţiator.
▪ Gradul de polimerizare al pastei este mai
scăzut faţă de cel atins la răşinile
termopolimerizabile.
Răşini diacrilice compozite

▪ sunt alcătuite dintr-o fază organică (continuă sau

matrice) şi alta anorganică (discontinuă sau
umplutură); aceasta poate depăşi 70% (procente de
masă) ceea ce le imprimă proprietăţi mecanice
deosebite;
▪ faza organică este formată din monomeri şi copolimeri;
▪ în lanţul polimerului sunt incluse grupări aromatice (nu
numai alifatice) care cresc duritatea şi rezistenţa lor
chimică;
▪ prezintă o polimerizare reticulată;
▪ reacţia de polimerizare a RDC se poate iniţia nu numai
chimic ci şi „foto”, desfăşurându-se în funcţie de produs
şi la căldură, sub presiune sau în condiţii de vacuum;
Răşini diacrilice compozite
▪ legarea chimică a RDC la straturile intermediare depuse pe
suprafeţele metalice împiedică percolarea fluidelor din cavitatea
bucală şi alterările consecutive ale componentelor fizionomice;
▪ legarea chimică diminuează efectele forţelor tangenţiale, de
forfecare de la nivelul interfeţelor;
▪ rezistenţă deosebită la abrazie, cu precădere la RDC hibride;
▪ rezistenţă la factori agresivi din mediul bucal;
▪ coeficient de contracţie la polimerizare scăzut;
▪ duritate mare;
▪ dilatare termică scăzută;
▪ modul de elasticitate mare;
▪ absorbţie scăzută de apă;
▪ rezistenţă electrică crescută;
▪ comparativ cu masele ceramice nu produc faţete de abrazie pe
antagoniştii naturali;
▪ componentele fizionomice ale lucrărilor metalo-compozite pot fi
uşor reparate în cavitatea bucală şi nu necesită aliaje speciale
ca substrat.
 Răşini diacrilice compozite
Aceste calităţi au făcut ca RDC să se impună în confecţionarea
protezelor şi să înlocuiască RA într-o serie de construcţii protetice,
cum ar fi:
▪ proteze unidentare (incrustaţii, coroane etc);
▪ punţi dentare (cu caracter provizoriu);
▪ materiale de placare a coroanelor şi corpurilor de punte mixte;
▪ dinţi artificiali (cu o rezistenţă mecanică mult mai crescută faţă de
cei acrilici).
Răşini diacrilice compozite

Faza organică reprezintă 15-30% (maxim 50%) din masa totală, fiind
alcătuită din monomeri de bază (circa 21%), monomeri de diluţie
(circa 9%), sisteme de iniţiere, acceleratori şi inhibitori de
polimerizare, stabilizatori UV, coloranţi, alţi aditivi.
▪ Monomerii de bază sunt compuşi diacrilici (mai exact,
dimetacrilici), cu masă moleculară mare,contracţie la polimerizare
mică şi o bună capacitate de umectare.
▪ Monomerii de diluţie sunt compuşi monofuncţionali (cu o
singură grupă polimerizabilă) sau disfuncţionali (cu două grupe
polimerizabile),cu masă moleculară mică şi vâscozitate redusă,
fiind incluşi în faza organică pentru a „dilua” monomerii de bază ,
care au o vâscozitate crescută.
▪ Sistemele de iniţiere asigură radicalii liberi necesari primei
etape de polimerizare.În funcţie de sistemul de iniţiere există patru
categorii de RDC: cu iniţiere chimică, prin radiereUV, prin radiaţie
vizibilă şi laser.
 Răşini diacrilice
compozite
▪ RDC utilizate la ora actuală în
laboratorul de tehnică dentară
prezintă, de obicei, sisteme de
iniţiere prin radiaţie vizibilă. La unele produse finalizarea
polimerizării necesită un regim termic şi de presiune.
▪ sunt folosite în special pentru placarea scheletelor
metalice şi se prezintă sub forma unui set de seringi,
care conţin materialul răşinic în diferite nuanţe.
▪ Pentru iniţierea polimerizării prin radiaţie
vizibilă se folosesc o serie de dispozitive
şi aparate care furnizează o radiaţie cu
o lungime de undă de 450-490 nm,
deci în domeniul luminii vizibile.
Răşini diacrilice compozite

▪ Faza anorganică reprezintă în general 50-80% din greutatea

unei RCD.
▪ Natura chimică, caracteristicile fizico-chimice, dimensiunea medie
şi distribuţia particulelor de umplutură anorganică determină o
serie de performanţe ale RDC.
▪ Cele mai frecvent utilizate umpluturi sunt: cuarţul cristalin, silicea
coloidală, alumino- şi borosilicaţii de litiu, bariu, zirconiu (sticle),
particule sintetizate din fibre de sticlă. Aceste particule au forme
şi mărimi diferite (0,04-30 μm).
▪ O caracteristică a RDC destinată laboratorului de tehnică dentară
este vâscozitatea. Este necesar ca ele să fie cât mai fluide pentru
a se putea depune în straturi subţiri (10-25 microni) pe suprafaţa
metalică spre deosebire de RDC utilizate în cabinet unde straturile
pot avea o grosime de circa 60 μm.
 Răşini diacrilice
compozite

▪ Fiecare produs prezintă o gamă de nuanţe, identificabile cu ajutorul unei

chei de culori, pentru dentină, smalţ, cervical, incizal. Unele produse
prezintă şi paste de culoarea gingiei sau alte nuanţe speciale necesare
mimării unor anomalii cromatice, obturaţii, zone de decalcifiere, fisuri etc.
▪ În cazul utilizării răşinilor compozite ca material de placare pentru o coroană
mixtă, primul strat care se depune pe scheletul metalic este un strat de
opaquer, care are rolul de a nu permite culorii metalului să transpară la
suprafaţa restaurării finale.
▪ Materialul răşinic se depune în straturi, de nuanţe diferite, corespunzător
straturilor de dentină şi smalţ din structura dintelui. După fiecare strat depus
se realizează o prepolimerizare, iar la final are loc o polimerizare finală care
conferă restaurii proprietăţile estetice şi mecanice.
 Răşini policarbonate

▪ + particule microhibride (0,01-3 μm) de

sticlă bariu-bor-silicatică → compozitul
Conquest C/B
▪ Rezistenţă la încovoiere mai bună decât a
sistemelor ceramice şi metalo-ceramice
▪ Rezistenţă crescută la şoc
▪ Viteza de abrazie ≈ cu cea a smalţului
▪ Contracţie de polimerizare mică
▪ Biocompatibilitate foarte bună
 Răşini
policarbonate

▪ Indicaţii:
▪ realizarea suprastructurilor pe implante,
deoarece acest compozit reduce şocul
transmis infrastructurii implantare şi
respectiv substratului osos
▪ inlay, onlay, coroane mixte
▪ Produse comerciale: CONQUEST C/B
 Polisticlele (sticlele
polimerice)
au fost realizate prin realizarea unor modificări în
compoziţia clasică a răşinilor diacrilice compozite:
▪ monomerii de bază permit realizarea unei structuri
polimerice mai dense
▪ reactivitatea monomerilor şi a sistemelor de iniţiere au
fost corelate astfel încât să se obţină o conversie
mărită şi o stabilitate cromatică mai bună.
▪ Sticla bariu-alumino-silicată fin măcinată asigură o
estetică şi o rezistenţă superioară
▪ Procesul de silanizare a particulelor de umplutură a
fost îmbunătăţit pentru a creşte tăria legăturii dintre
cele două faze.
 Polisticlele (sticlele
polimerice)

▪ rezistenţă la fractură foarte bună

▪ modul de elasticitate redus ce permite
absorbţia energiei generate în cursul
masticaţiei şi a proteja astfel structurile
biologice subiacente
▪ legătură aliaj-polisticlă foarte bună
▪ gamă foarte largă de nuanţe
▪ stabilitate coloristică şi transluciditate
deosebite.
Polisticlele (sticlele
polimerice)
▪ Indicaţii:
▪ restaurări fixe: inlay, onlay, faţete,
proteze unidentare, punţi pe suport
dentar sau implantar
▪ restaurări mobilizabile: suprastructuri pe
implante, coroane telescopate
▪ Produse comerciale: ARTGLASS
 Ceromerii
▪ sunt răşini compozite cu un procent crescut de
umplutură anorganică(75-85%) şi o dimensiune medie
a microparticulelor de 1μm.
▪ Procentul crescut de umplutură anorganică şi
variabilitatea nuanţelor conferă restaurării un aspect
fizionomic comparabil cu cel al reconstiturilor ceramice.
▪ Firma Ivoclar care promovează această nouă clasă de
materiale a lansat produsul său comercial TARGIS
împreună cu un material dezvoltat special pentru
infrastructuri, atât pentru proteze unidentare cât şi
pentru punţi, o răşină armată cu fibre de sticlă –
VECTRIS.
 Ceromerii

▪ Sistemul Targis-Vectris se caracterizează printr-o legătură chimică deosebit

de rezistentă între infrastructură şi materialul de placare, legătură care este
pusă pe seama răşinii din compoziţia celor două materiale.
▪ Rezistenţa la încovoiere a sistemului este astfel crescută considerabil,
comparativ cu restaurările metalo-polimerice sau cele metalo-ceramice.
▪ Prin eliminarea metalului pentru realizarea infrastructurii se obţin restaurări
cu efecte fizionomice superioare.
▪ Sistemul Targis-Vectris se impune ca un sistem deosebit de fiabil, dar
costurile sunt încă destul de ridicate, necesitând o dotare iniţială
costisitoare.
MASELE CERAMICE
(PORŢELANUL)
 Masele ceramice
După punctul de fuziune, masele ceramice
dentare se împart în :
▪ mase ceramice cu punct înalt de fuziune
(1200-1400 C)
▪ mase ceramice cu punct mediu de fuziune (
1050-1200 C)
▪ mase ceramice cu punct jos de fuziune ( 870 –
1050 C)
▪ mase ceramice cu punct ultra –jos de fuziune (
sub 8700 C), utilizate în primul rând pe
schelete metalice de titan
 Masele ceramice

În funcţie de topografia straturilor:

▪ ceramică de bază (miezul de ceramică);
▪ ceramică pentru dentină (mai translucidă,
într-o largă gamă cromatică)
▪ ceramică pentru smalţ (cu un grad mare
de transluciditate);
 Masele ceramice
În funcţie de scopul pentru care sunt utilizate în practica
stomatologică, masele ceramice se împart în :
▪ mase ceramice pentru realizarea dinţilor artificiali şi a faţetelor
prefabricate pentru care se utilizează ceramică cu punct înalt
de fuziune ;
▪ mase ceramice pentru restaurări protetice integral ceramice,
pentru care se utilizează ceramică cu punct mediu de fuziune ;
▪ mase ceramice pentru reconstrucţii metalo-ceramice, unde se
utilizează ceramică de fuziune joasă, care să nu depăşească
punctul de topire al aliajului pe care se aplică
 Compoziţia

▪ Caolinul
▪ Cuarţul
▪ Feldspatul
▪ alte substanţe: fondanţi, oxizi metalici,
agenţi adiţionali sau de flux.
 Caolinul

▪ este folosit pentru a da plasticitatea

materialului în fazele iniţiale de
prelucrare
▪ un puternic opacifiant, de aceea azi este
folosit în proporţie din ce în ce mai mică
▪ cantitatea de caolin variază între 3-50%,
în funcţie de diverşi autori.
 Cuarţul

▪ este cel care dă masei ceramice

rezistenţă,
▪ contribuie la transluciditatea masei
ceramice
▪ îi menţine forma în timpul arderii
▪ la anumite temperaturi, cuarţul
înregistrează o creştere în volum
▪ trebuie să fie cât mai pur, pentru a evita
colorarea produsului ars
 Feldspatul

▪ constituie componentul principal al

porţelanurilor dentare
▪ are rolul de matrice în masele ceramice
dentare, pentru argilă şi cuarţ.
▪ este acela care dă porţelanului dentar
transluciditate
 Mod de
prezentare

Masa ceramică fabricată industrial se livrează în forme finite :

▪ - dinţi cu crampoane scurte butonate folosiţi pentru
confecţionarea protezelor totale şi parţiale
▪ - faţete cu crampoane scurte butonate sau cu crampoane lungi,
folosite pentru realizarea punţilor şi care se fixează prin nituire
sau cimentare
▪ - coroane fizionomice - Logan, Davis, pentru protezele
unidentare
▪ - faţete Steel
▪ - implanturi ceramice: - Bioceram, Cerapore, Frialit,
Mod de prezentare
Ceramica preparabilă
PULBERI (frite) – comercializate în:
▪ -trei sortimente de bază
▪ - strat de bază (grund, opaquer)
▪ - strat de dentină
▪ - strat de smalţ
▪ mase accesorii (suplimentare)
▪ - mase de corecţie
▪ - mase pentru colorare
▪ - mase transparente.
LICHID – este reprezentat de apă distilată în amestec cu:
▪ glicerină
▪ dextrină
Pe lângă aceste două componente de bază mai sunt necesare:
▪ cheie de culori (pentru schema de amestec);
▪ instrumente pentru modelaj;
▪ pensule – nr. 1, 5, 8, 12; părul pensulelor este realizat din blană de jder
roşu;
▪ baghetă de sticlă;
 Etapele arderii maselor
ceramice pe structură
metalică
▪ Înainte de ardere, componenta metalică
este pregătită în vederea
fuzionării cu masa ceramică, sablată,
degresată şi este supusă unei arderi de
oxidare 4 - 5 minute la 900 – 960C în
prezenţa aerului.
 Etapele arderii
maselor
ceramice pe
structură
metalică
▪ Se prepară masa de opac prin amestecul
pulberii cu apă distilată pe o placuţă şi apoi
se pensulează un strat cu o grosime 0,30 mm
prin vibrare şi tamponare cu hârtie de filtru.
▪ Se realizează apoi arderea în condiţii de
vacuum la 960C - 10 minute urmată de
ardere în aer 3 minute
 Etapele arderii
maselor ceramice pe
structură metalică

▪ Se depune apoi stratul pentru dentină şi

smalţ prin vibrare şi tamponare
permanentă. Forma coroanei este
supradimensionată în toate
sensurile pentru a compensa contracţia.
 Etapele arderii
maselor ceramice
pe structură
metalică
▪ Limita porţelanului de smalţ şi
dentină trebuie estompată
pentru a împiedica demarcaţia
între cele 2 porţelanuri. Se aplică
în uşa cuptorului 5-10' în
vederea uscării.
▪ Se introduce în cuptor la 750C şi
se arde progresiv până la 960C
condiţii de vacuum.
 Etapele arderii maselor
ceramice pe structură
metalică
Ceramica este prelucrată pentru a se înscrie în
dimensiunile şi morfologia dintelui natural.
Se realizează apoi glazura prin ardere în
prezenţa aerului la 900 -930C obţinând astfel o
masă lucioasă sticloasă.
 Masele ceramice
suferă modificări volumetrice manifestate prin contracţii de 15 -
25%, acesta fiind unul din dezavantajele mari ale acestor
materiale, Contracţia este influenţată de :
▪ granulaţia masei ceramice. Prin folosirea maselor ceramice cu
granule de mărimi şi forme diferite, se reduce mult gradul de
contracţie al masei respective
▪ tehnica de condensare utilizată ; condensarea are drept scop
eliminarea apei din pasta ceramică depusă şi influenţează
contracţia ulterioară a masei ceramice arse. Există o serie de
tehnici de condensare cum ar fi vibrarea (cea mai utilizată),
spatularea, aplicarea periei, magnetizarea, presarea sau
combinaţii între diferite tehnici.
▪ Arderea masei ceramice, aceasta fiind şi cea mai importantă
formă de contracţie. Ea începe din timpul uscăriii , prin evaporarea
apei sau a alcoolului din compoziţie. O a doua fază se produce la
600-8000C, prin arderea adaosurilor organice utilizate ca liant în
masa ceramică. În timpul arderii se produce contracţia, datorită
eliminării bulelor de aer, care, cu toată condensarea făcută, rămân
în număr destul de mare în masa ceramică.
 Masele ceramice

▪ Duritatea este mare 400 - 417 unităţi pe scara Brinell(uB).

Duritatea lor este mai mare decât cea a smalţului (280-300 u B),
a aliajelor Cr-Co 360-380 u B, a aliajelor de Au 85 u .
▪ Rezistenţa la presiune este mare fiind mult superioară forţelor ce
se dezvoltă la nivelul sistemului stomatognat.
▪ Rezistenţa la îndoiere a maselor ceramice este destul de mică,
motiv pentru care în 1983, J.W. McLean a prevăzut introducerea
în ceramica dentară a oxidului de aluminiu, ceea ce duce la
creşterea evidentă a rezistenţei la îndoire.
▪ este un material casant, ceea ce nu este neapărat sinonim cu
lipsa de rezistenţă. Se pare că stresul de îndoire este de
importanţă majoră în restaurările ceramice şi pentru a le creşte
longevitatea ele trebuie să fie bine sprijinite de substructurile
dentare preparate.
 Masele
ceramice

▪ Stabilitatea coloristică este mare, deoarece sunt inerte din

punct de vedere chimic şi impenetrabile pentru substanţe din
mediul bucal, ceea ce le conferă un aspect deosebit.
▪ Transluciditatea este foarte bună ceea ce recomandă
ceramica ca un material de restaurare valoros.
▪ Masele ceramice permit de asemenea obţinerea a numeroase
şi variate nuanţe coloristice în funcţie de situaţia existentă la
nivelul dentiţiei naturale. Pentru aceasta sunt adăugaţi în
masele ceramice o serie largă de oxizi metalici. În ultimul timp,
pentru colorarea maselor ceramice sunt frecvent folosiţi şi o
serie de pigmenţi ceramici.
 Masele
ceramice

▪ au o bună tolerabilitate atunci când sunt folosite ca

dinţi de înlocuire, faţete sau implante, masele
ceramice fiind neutre din punct de vedere biologic.
▪ suprafeţele extrem de netede, tensiunea superficială
scăzută, respingerea electrostatică a maselor
ceramice fac ca acumularea de placă bacteriană pe
suprafeţele acestora să fie mai redusă decât pe
oricare alt material de restaurare, inclusiv pe smalţul
dintelui natural.
 Legatura metalo -
ceramică
▪ Ipoteza legăturii fizice. Unirea între aliaj şi masa
ceramică se face prin forţe Van der Waals (legatură
fizică umedă). Se produce o atracţie de ioni fără să
stabilească legături chimice.
▪ Ipoteza legăturii chimice este cea mai acceptată la ora
actuală. Se realizează legături ionice, covalente între
oxizii metalici ai metalului şi cei ai masei ceramice.
▪ Ipoteza legăturii mecanice. După această ipoteză pe
suprafaţa aliajului ar exista microdenivelări în care se
insinuează masa ceramică în stare fluidă. Adversarii
acestei teorii afirmă că la nivelul neregularităţilor se
acumulează microtensiuni care influenţează negativ
legătura dintre metal şi masa ceramică rezultând
fracturarea.
 Sisteme ceramice noi

▪ rezistenţă crescută a materialului

▪ Precizie
▪ Transluciditate deosebită
▪ sunt utilizate în realizarea restaurărilor
total ceramice
 HI-CERAM-VITA

▪ constă în arderi succesive a masei ceramice pe un

model unitar din material refractar silico-fosfatic.
▪ Pe acest model se ard straturile în număr de 2-3 ale
nucleului la temperaturile de medie fuziune a masei
ceramice
▪ peste acest nucleu se ard straturile de dentină, smalţ
şi glazură specifice sistemului.
 CERESTORE

▪ constă în sinterizarea ceramicii pe un miez alumino-

ceramic.
▪ Miezul este realizat iniţial sub forma unei machete
din ceară, care se ambalează, obţinându-se un tipar.
▪ O tabletă termoplastică din material alumino-ceramic
este încălzită şi introdusă prin injectare în interiorul
tiparului.
▪ Capa formată reprezintă substructura pe care este
aplicată ceramica.
 IN-CERAM - VITA
cea mai folosită pentru obţinerea lucrărilor total ceramice şi se bazează pe miezuri
aluminoase care sunt infiltrate cu o sticlă pentru obţinerea de substructuri cu
rezistenţă ridicată.
▪ Se realizează un model duplicat dintr-un gips special pe care se aplică alumină
obţinându-se o capă, care după ce se arde la temperatura de fuziune specifică, se
armează cu pulberi de sticlă şi se arde timp îndelungat ( 4ore la 1100 0 C). Pe
scheletul ceramic constituit de capa armată se ard masele ceramice de dentină,
smalţ, glazură.
▪ Miezul aluminos poate fi înlocuit de o structură cristalină reprezentată de aluminatul
de magneziu (spinell) în scopul creşterii translucidităţii, dar cu calităţi mecanice mai
reduse.
▪ Există şi sisteme care conţin oxid de zirconiu 33% în compoziţia miezului în scopul
creşterii rezistenţei mecanice, dar cu proprietăţi estetice mai reduse.
▪ Cele 3 tipuri de sisteme pot fi combinate şi utilizat sistemul cel mai avantajos în
funcţie de situaţia clinică.
 DICOR

▪ este o tehnologie de vârf care constă realizarea unor coroane

din sticlă ceramică turnată .
▪ Sticla ceramică se prezintă sub formă de blocuri care sunt
încălzite la temperaturi de peste 1300 C într-un creuzet special
de cărbune şi introdusă cu o centrifugă specială în tiparul
obţinut după ambalarea unei machete din ceară.
▪ În continuare se realizează un tratament termic de ceramizare
în timpul căruia se produc cristale de masă ceramică cu mică în
cadrul sticlei.
▪ Restaurarea se glazurează la final cu mase ceramice colorate
care definitivează aspectul fizionomic prin aredere la 900C, fără
vid.
 EMPRESS
▪ utilizează o ceramică feldspatică întărită cu
leucit(40-50%).
▪ Cristalele de leucit pot să crească rezistenţa la
rupere a matricei sticlei felspatice.
▪ Tehnica constă în presarea în tipar a unui
lingou de ceramică în stare plastică într-o
presă termică (1100C) urmată de arderea
masei incizale şi a glazurii.
Tehnicile de prelucrare
mecanică
▪ necesită o dotare costisitoare
▪ permit obţinerea de restaurări integral
ceramice prin reducerea succesivă, dintr-un
bloc ceramic de un anumit volum, până la
atingerea formei finale a restaurării.
▪ Aceste tehnici pot fi tehnici de copiere
mecanică sau tehnici de frezare computerizată
 Tehnicile de
copiere
mecanică

impun realizarea unei machete din răşină dură pe un

model clasic. Sistemul de copiere înglobează două
dispozitive :
▪ Dispozitivul de scanare(profilometrul) – o tijă metalică
care urmăreşte conturul machetei realizată din răşină.
▪ Dispozitivul de frezare – un micromotor cu freze
diamantate de diferite forme.
▪ Sistemul copiază macheta făcută manual şi
prelucrează corespunzător un bloc de ceramică într-un
mod similar celui prin care se multiplică cheile.
 Tehnicile de
frezare
computerizată

▪ CAD/CAM(Computer Aided Design/ Computer

Aided Manufacturing) . Aceste sisteme constau
în 3 dispozitive de bază :
▪ Dispozitivul de achiziţie a datelor
▪ Dispozitivul de prelucrare a datelor şi de
concepere a designului restaurării
▪ Dispozitivul de frezare asistat de calculator
constă în 1-2 micromotoare
Tehnicile
de
prelucrare
mecanică
▪ preţ ridicat, datorită dotării iniţiale sofisticate pe care
o presupun.
▪ individualizarea coloristică corespunzătoare
distribuţiei straturilor de dentină şi smalţ dintr-un dinte
este mai dificil de realizat prin aceste tehnici de
prelucrare mecanică.
 MATERIALE
METALICE PENTRU
REALIZAREA
PROTEZELOR
CLASIFICARE
Aliaje nobile
I.1. cu un conţinut crescut de aur;
I.2. cu un conţinut redus de aur;
I.3. pe bază de argint – paladiu;
I.4. pe bază de paladiu (paladiu – argint şi paladiu –
cupru)
II Aliaje nenobile ( fără conţinut de metale nobile)
II.1 pe bază de nichel-crom;
II.2 pe bază de cobalt-crom;
II.3 pe bază de fier;
II.4 pe bază de titan.
Aliaje de antrenament :bronzurile
 ALIAJE NOBILE

▪ aurul, platina, paladiul, iridiul, radiul, osmiul şi ruteniul

▪ împreună cu argintul, sunt numite uneori şi metale
preţioase
▪ sunt elemente cu un bun luciu metalic, care se
menţine în aer uscat.
▪ rezistă foarte bine la oxidare, modificarea culorii şi
coroziune în cursul încălzirii
▪ reacţionează uşor cu sulful pentru a forma sulfuri,
 ALIAJE NOBILE
Intervalul de topire
▪ Aliajele pentru turnare nu au puncte, ci intervale de topire
deoarece ele sunt amestecuri de elemente, nu metale în stare
pură. Limitele solidus-lichidus trebuie să fie cât mai înguste pentru
a evita ţinerea aliajului în stare topită pentru intervale mari de timp
în cursul turnării.
▪ Temperaturile lichidus ale aliajelor determină temperaturile lor de
ardere, tipul de material de ambalare şi tipul sursei de căldură ce
trebuie utilizată la turnare.
▪ În general, temperatura de ardere trebuie să fie cu aproximativ
500sub lichidus.
▪ pentru aliajele Au-Cu-Ag-Pd-I, temperatura de ardere trebuie să
fie de aproximativ 450-475. Dacă această temperatură se apropie
de 700, nu mai poate fi utilizat un material de ambalare cu liant de
sulfat de calciu
 ALIAJE NOBILE
Densitatea
▪ Aliajele cu densităţi mari vor fi accelerate mai
repede în cursul turnării şi tind să formeze
turnări complete cu o mai mare uşurinţă.
▪ Densităţile mai mici (7-8), întâlnite în cazul
aliajelor din metale de bază, generează uneori
probleme.
Duritatea
▪ Duritatea celor mai multe aliaje nobile este mai
mică decât a smalţului (343) şi a aliajelor din
metalele de bază.
 Aliajele pe bază de Ni-Cr şi
Co-Cr
▪ Conform specificaţiei ANSI/ADA
Nr. 14, greutatea totală a
cromului, cobaltului şi nichelului
nu trebuie să fie mai mică de
85%, iar ponderea cromului nu
trebuie să se situeze sub 20%.
▪ Prezenţa unui element într-o
concentraţie apropiată de 0,5%
trebuie menţionată pe ambalaj,
împreună cu recomandările
privind prelucrarea materialului.
Aliajele pe bază de Ni-Cr şi
Co-Cr
▪ Cromul este responsabil de rezistenţa la modificarea
culorii şi de proprietăţile inoxidabile ale acestor aliaje.
Când conţinutul acestui element este de peste 30%,
aliajul este dificil de turnat. Din aceste cauze, aliajele
pentru turnare nu trebuie să conţină mai mult de 28-
29% crom.
▪ În general, cobaltul şi nichelul, până la un anumit
procent, sunt elemente interschimbabile. Cobaltul
creşte modulul de elasticitate, rezistenţa şi duritatea
aliajului mai mult decât nichelul.
Aliajele pe bază de Ni-Cr şi
Co-Cr
▪ Efectul altor elemente asupra proprietăţilor
acestor aliaje este mult mai pronunţat.
▪ O modificare conţinutului de carbon de
aproximativ 0,2% va face aliajul inutilizabil în
stomatologie.
▪ la o creştere cu 0,2% peste cantitatea dorită, aliajul
devine prea dur şi casant
▪ reducerea cu 0,2% a procentului de carbon
determină reduceri ale rezistenţei la tracţiune la
valori prea mici
 Aliajele pe bază
de Ni-Cr şi Co-Cr

▪ Intervalul de topire al celor două tipuri de aliaje este

cuprins între 1232 – 1454C, faţă de situaţia
amestecurilor pentru turnare, pe bază de aur, care au
intervale cuprinse între 800-1050.
▪ Suprafaţa şlefuită a celor două tipuri de aliaje are o
culoare alb – argintie.
▪ Au o densitate mică, aproximativ de 8 g/cm3, adică
aproximativ jumătate din densitatea celor mai multe
aliaje de aur.
 Aliajele pe
bază de Ni-Cr
şi Co-Cr
▪ Proprietăţile mecanice ale aliajelor nenobile sunt în general
superioare celor din aliaje nobile.
▪ Sunt aliaje cu duritate crescută. Valorile durităţii Vickers sunt
peste 350 ceea ce determină o rezistenţă crescută la abrazie,
dar şi o dificultate mărită în prelucrare.
▪ Modulul de elasticitate prezintă valori de 207 GN/mm2, de cel
puţin două ori mai mare decât al aliajelor de aur.
▪ aceste aliaje sunt bine tolerate în cavitatea orală şi rezistente la
coroziune; testele de coroziune in vitro au apreciat însă
variabile importante printre care se numără efectele mediului
electrolitic şi al salivei artificiale, compoziţia aliajului,
microstructura şi statusul superficial al metalului.
 Aliajele pe bază de fier
▪ Sunt denumite şi oţeluri inoxidabile şi desemnează aliajele fierului cu carbonul care
conţin crom, nichel, mangan şi alte metale pentru a –i îmbunătăţi proprietăţile şi a
conferi caracterul inoxidabil fierului.
▪ Aliajul folosit în stomatologie conţine aproximativ 72% fier tip gama fără proprietăţi
magnetice, crom 18 %, nichel 8%, carbon 0,2%,
▪ Aliajele pe bază de fier tip Wipla au pătruns în practica stomatologică, datorită
preţului scăzut, a prelucrării relativ uşoare şi a tolerabilităţii în cavitatea orală.
▪ Coeficientul mare de contracţie determină însă turnături imprecise
▪ de regulă, aceste aliaje nu se toarnă, ci sunt utilizate ca forme maleabile în
stomatologie, prelucrarea lor făcându-se la rece prin îndoire, ambutisare, ştanţare.
▪ Sunt folosite de asemenea în industrie pentru confecţionarea frezelor şi a
instrumentelor endodontice.
Aliajele pe bază de titan
▪ Rezistenţa titanului la degradarea electrochimică
▪ greutatea relativ mică
▪ densitatea redusă,
▪ rezistenţa sa crescută.
▪ răspunsul biologic benign. Titanul formează un strat de oxid foarte
stabil, cu grosime de ordinul angstromilor, pasivarea având loc
într-un timp foarte scurt (nanosecunde, ). Formarea oxidului
constituie baza rezistenţei la coroziune şi biocompatibilităţii
titanului.
▪ Titanul pur comercial este utilizat pentru implante dentare, pentru
acoperirea suprafeţelor şi, mai recent, pentru coroane, proteze
totale şi parţiale şi sârme ortodontice.
▪ În prezent, sunt disponibile mai multe aliaje de titan. Dintre
acestea Ti6Al4V este cel mai larg utilizat.
 Aliajele pe
bază de titan

▪ Cei mai importanţi factori legaţi de materiale pentru turnare pe

bază de titan sunt punctul de topire ridicat ( 1700 C) şi
reactivitatea chimică.
▪ Datorită punctului de topire ridicat, sunt necesare proceduri de
topire, cicluri de răcire, materiale pentru tipare şi echipament de
turnare speciale pentru a preveni contaminarea.
▪ Titanul este un material gheter (substanţă absorbantă de
gaze), care reacţionează cu elementele gazoase de tipul
hidrogenului, oxigenului şi azotului, în special la temperaturi
ridicate (> 600 C). În consecinţă, orice manipulare a titanului la
temperaturi crescute trebuie realizată sub vid.
 Aliajele pe bază de Cu
(bronzurile)
▪ În aceste aliaje intră Cu, Sn în proporţie mai
mare, iar în rest Al, Ni, Cr, Mn, Cd, Ag. Prin
această asociere se obţin bronzuri speciale de
uz stomatologic cum ar fi aliajul românesc
Gaudent S.
▪ Iniţial s-a folosit pentru realizarea coroanelor
provizorii şi a dispozitivelor corono-radiculare .
▪ De necesitate s-a folosit în tehnologia
coroanelor, punţilor.
▪ Astăzi este considerat „aliaj de antrenament”
fiind utilizat doar în scopuri didactice.
Aliaje pentru lucrările metalo
ceramice

▪ În timpul procesării, aliajul nu trebuie să se

deformeze sau să modifice culoarea
porţelanului
▪ trebuie să realizeze o legătură puternică cu
masa ceramică
▪ trebuie să prezinte caracteristici mecanice
bune, iar dilatarea termică să fie compatibilă cu
a ceramicii.
▪ Aceste cerinţe sunt îndeplinite de şase tipuri de
aliaje nobile şi trei tipuri de aliaje metalice de
bază.
Aliaje pentru lucrările
metalo ceramice

▪ În cazul aliajelor nobile este obligatorie

adăugarea unor aditivi cum ar fi staniu, indiu,
galiu sau cobalt care au rolul principal de a
produce oxizii de suprafaţă ai aliajului.
▪ Chiar dacă procentul total al acestor aditivi
este mai mic de 20%, efectul lor asupra
proprietăţilor este important.
▪ Ingredientele cresc rezistenţa, conduc la o
legătură mai bună şi reduc temperatura de
fuziune, proprietăţi ce fac corespunzătoare
aliajele pentru restaurările metalo-ceramice.
 Aliaje pentru lucrările metalo
ceramice
▪ Aliajele de nichel prezintă o variaţie largă a
proprietăţilor mecanice. Acestea sunt mai dure decât
aliajele nobile, dar au rezistenţe mai mici.
▪ Variaţia rezistenţei aliajelor de cobalt nu este la fel de
mare ca şi cazul celor de nichel, având totodată şi
rezistenţe mai mari decât aliajele nobile.
▪ Ca şi aliajele de nichel, cele de titan prezintă o gamă
largă a limitelor proprietăţilor mecanice. Rezistenţele
mai mari ale titanului faţă de celelalte aliaje constituie
un atu.
 Aliaje pentru
lucrările metalo
ceramice
▪ Este important pentru aliajul pentru infrastructură să asigure un
suport rigid pentru ceramică deoarece ceramica poate suporta
o deformare foarte redusă înainte de a se fractura.
▪ Aliajele de nichel şi cobalt, cu modulele lor de elasticitate mari,
ar părea că asigură un suport mai bun.
▪ Calculele utilizând ecuaţia pentru deformarea unei bare
transversale arată că modulul joacă un rol relativ modest.
Grosimea este cea mai importantă deoarece ea apare în relaţii
la puterea a treia.
▪ Astfel, în ciuda valorilor mari ale modulelor aliajelor de nichel şi
cobalt, practic nu se poate face nici o reducere a grosimii
infrastructurii.
 Interfaţa metal-polimer
▪ Rezolvarea clinico – tehnică în variate situaţii morfo – fizio-
patologice de la nivelul cavităţii bucale implică obţinerea unor
sisteme structurale care includ interfaţa metal – polimer, întâlnită
în cadrul diferitelor sisteme de placare a protezelor fixe şi
mobilizabile.
▪ Legătura metal-polimer este influenţată de trei proprietăţi ale
polimerilor:
▪ contracţia de polimerizare ;
▪ coeficientul de dilatare termică diferit de cel al aliajului;
▪ absorbţia de apă cu modificările de volum aferente.
▪ Aceste caracteristici ale polimerilor determină apariţia unui spaţiu
la nivelul interfeţei. Prima cerinţă în tehnica placării cu polimeri
este realizarea şi menţinerea unei legături metalo – polimerice
 Interfaţa metal-polimer
▪ retenţii mecanice:
▪ macroretenţii:
▪ - retenţia perlată;
▪ - orificii;
▪ - anse;
▪ - „solzi de peşte”;
▪ - plase;
▪ - cristale solubile şi insolubile;
▪ - cavităţi retentive;
▪ microretenţii:
▪ - sablare;
▪ - gravaj electrolitic;
▪ - gravaj chimic;
▪ - metalizare;
▪ adeziunea chimică:
▪ - oxidare;
▪ - silanizare;
▪ - ceramizare;
▪ - strat intermediar SiOx/SiOx-C;
▪ - adezivi speciali;
▪ - depunerea unui strat silanizat de sticlă ceramizată;
▪ combinaţii de retenţie mecanică şi mecanisme de adeziune chimică.
 Sudura.Lipirea

▪ Uneori, este necesară realizarea unei lucrări

protetice din două sau mai multe bucăţi şi
solidarizarea lor prin lipire sau sudare.
▪ Termenul de sudură este utilizat dacă două
piese metalice sunt asamblate fără adăugarea
unui alt material şi constă în realizarea unei
legături intermetalice între două suprafeţe
metalice, prin topire locală.
 Sudura
Sudura prin punctare
▪ Cele două suprafeţe metalice ce urmează să fie sudate se poziţionează sub
presiune. Legătura intermetalică se obţine prin trecerea unui curent electric
la nivelul punctului de contact, care topeşte local aliajul.
Sudura prin compresiune
▪ Dacă două componente metalice sunt lipite una de cealaltă, iar la acest nivel
acţionează o forţă perpendiculară suficient de mare, are loc sudura prin
compresiune. Stă la baza condensării foliilor de aur.
Sudura cu laser
▪ Impulsurile laser asigură o topire locală fără să producă modificări
structurale în zonele învecinate. Laserul poate fi direcţionat pe porţiuni foarte
mici, cu dezvoltarea unei energii mari.
Sudura cu gaz ionizat
▪ Scânteia obţinută printr-un arc electric ionizează amestecul gazos de argon
şi hidrogen eliberat de electrodul de lucru, astfel încât între piesa de lucru şi
electrod se asigură o temperatură de peste 3000 0C. În acest proces,
electrodul, din acelaşi material, ca şi componentele de lipit, se consumă.
 Lipirea cu loturi

▪ Termenul de lipire indică faptul că două

componente metalice sunt solidarizate prin
adăugarea unui al treilea metal, care poartă
denumirea de lot de lipit.
▪ Alegerea lotului se face pe baza rezistenţei la
coroziune, intervalului de topire şi al culorii.
▪ Intervalul de topire trebuie să fie cu 50 – 100 C
mai coborât decât cel al aliajului din care sunt
confecţionate piesele.
▪
 RECICLAREA
ALIAJELOR

▪ Reciclarea aliajelor (reutilizarea canalelor şi a conurilor de turnare), este din

punct de vedere economic de mare importanţă, în special la aliajele nobile,
fiind frecvent practicată. La aliajele nenobile, mai ieftine, se practică mai rar.
▪ Aliajele nobile sunt suficient de stabile pentru a fi reciclate de două – trei ori,
fără să prezinte modificări substanţiale în compoziţie. Cei mai sensibili
componenţi la evaporare şi oxidare sunt cei nenobili: zincul, indiul, staniul şi
fierul.
▪ Aceste pierderi pot fi remediate prin adaosul unei cantităţi de aliaj nou cel
puţin egală cu cea reciclată.
▪ Înainte de reciclare, aliajul trebuie curăţat şi corpurile străine îndepărtate.
▪ Combinarea reziduurilor rezultate în urma turnării diferitelor aliaje este
contraindicată, întrucât rezultă un aliaj cu compoziţie şi proprietăţi
necunoscute.
 Răşini acrilice
termopolimerizabile
▪ confecţionarea de proteze adjuncte parţiale sau
totale;
▪ confecţionarea de coroane jacket provizorii,
▪ realizarea pe cale industrială de dinţi artificiali.
▪ realizarea conformatoarelor, gutierelor şi protezelor
gingivale;
▪ confecţionarea aparatelor ortodontice mobilizabile
 Răşini diacrilice compozite
Aceste calităţi au făcut ca RDC să se impună în confecţionarea
protezelor şi să înlocuiască RA într-o serie de construcţii protetice,
cum ar fi:
▪ proteze unidentare (incrustaţii, coroane etc);
▪ punţi dentare (cu caracter provizoriu);
▪ materiale de placare a coroanelor şi corpurilor de punte mixte;
▪ dinţi artificiali (cu o rezistenţă mecanică mult mai crescută faţă de
cei acrilici).
Mod de prezentare
Ceramica preparabilă
PULBERI (frite) – comercializate în:
▪ -trei sortimente de bază
▪ - strat de bază (grund, opaquer)
▪ - strat de dentină
▪ - strat de smalţ
▪ mase accesorii (suplimentare)
▪ - mase de corecţie
▪ - mase pentru colorare
▪ - mase transparente.
LICHID – este reprezentat de apă distilată în amestec cu:
▪ glicerină
▪ dextrină
Pe lângă aceste două componente de bază mai sunt necesare:
▪ cheie de culori (pentru schema de amestec);
▪ instrumente pentru modelaj;
▪ pensule – nr. 1, 5, 8, 12; părul pensulelor este realizat din blană de jder
roşu;
▪ baghetă de sticlă;
 Masele
ceramice –
Proprietăți
suferă modificări volumetrice manifestate prin contracţii de 15 - 25%, acesta
fiind unul din dezavantajele mari ale acestor materiale
▪ Masele ceramice permit obţinerea a numeroase şi variate nuanţe
coloristice în funcţie de situaţia existentă la nivelul dentiţiei naturale.
Stabilitatea coloristică este mare
▪ Duritatea este mare 400 - 417 unităţi pe scara Brinell(uB). Duritatea lor este
mai mare decât cea a smalţului (280-300 u B), a aliajelor Cr-Co 360-380 u
B. Rezistenţa la presiune este mare fiind mult superioară forţelor ce se
dezvoltă la nivelul sistemului stomatognat, dar rezistenţa la îndoiere a
maselor ceramice este destul de mică
▪ acumularea de placă bacteriană pe suprafeţele acestora este mai redusă
decât pe oricare alt material de restaurare, inclusiv pe smalţul dintelui
natural.
CLASIFICARE
Aliaje nobile
I.1. cu un conţinut crescut de aur;
I.2. cu un conţinut redus de aur;
I.3. pe bază de argint – paladiu;
I.4. pe bază de paladiu (paladiu – argint şi paladiu –
cupru)
II Aliaje nenobile ( fără conţinut de metale nobile)
II.1 pe bază de nichel-crom;
II.2 pe bază de cobalt-crom;
II.3 pe bază de fier;
II.4 pe bază de titan.
Aliaje de antrenament :bronzurile
VĂ MULŢUMESC!