„Enigma Otiliei”

de George Călinescu
(TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME)

Romanul capodoperă „Enigma Otiliei”, aparținând scriitorului interbelic

George Călinescu, publicat în 1938, ilustrează principiile estetice ale scriitorului,
care consideră că din literatura română lipsea un roman de factură balzaciană.De
asemenea, opera cuprinde, alături de caracteristicile balzaciene, elemente clasice,
romantice, naturaliste și moderne.
Un prim argument al apartenenței operei la realismul balzacian îl constituie
desfășurarea cronologică a acțiunilor ce alcătuiesc subiectul romanului pe
momentele subiectului;astfel, în expozițiune, acțiunea este situată exact în timp și
spațiu:Felix Sima, absolventul liceului internat din Iași, sosește la București într-o
seară de iulie din anul 1909, pentru a urma cursurile Facultății de Medicină.Ca în
romanele balzaciene, George Călinescu folosește tehnica artistică a detaliului
semnificativ, descriind cu exactitate strada Antim, aspectul locuințelor, amestecul
de stiluri arhitectonice si zgârcenia burgheză, subliniind discrepanța dintre aparență
și esență:„În această obscuritate, strada avea un aspect bizar.Nicio casă nu era
prea înaltă[...]Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii[…]făceau din
strada bucureșteană o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Un alt argument al apartenenței romanului la balzacianism se referă la
caracterul tipic al personajelor principale, adevărate caractere, personaje
rotunde.Astfel, Stănică Rațiu este tipul parvenitului, al oportunistului lipsit de
scrupule, în timp ce Aglae Tulea este „baba absolută, fără cusur în rău”.Pascalopol
este „moșierul blazat”, iar Aurica ilustrează tipul domnișoarei bătrâne.
Prin temă, romanul este balzacian și citadin, urmărind prezentarea societății
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prin tipurile sale reprezentative.
Acesta este, după cuvintele autorului, „monografia unei familii bucureștene”,
îmbinând tema familiei și tema moștenirii. Viziunea este una realistă, autorul
prezentând „fără cortină” tot ce se întâmplă și modul în care se comportă
personajele.
 O secvență relevantă în acest sens, ce pune în lumină ambele teme
fundamentale, o reprezintă chiar sosirea tânărului Felix Sima în casa de pe strada
Antim, în incipitul romanului. Aici, Felix pătrunde în familia Giurgiuveau, făcând
cunoștință cu ceilalți membri ai familiei: moș Costache-unchiul-, domnișoara
Otilia-verișoara lui-, Aglae Tulea –sora lui moș Costache-, alături de soțul ei și de
fiica Aurica. Aceștia din urmă nu se sinchisesc prea mult de apariția băiatului,
continuându-și jocul de cărți, un obicei de familie. Astfel, Felix poate observa și
experimenta relațiile dintre membri casei, asistând în special la comportamentul
Aglaei. Aceasta numește casa lui Costache „azil de orfani”, vizându-i în mod direct
pe Felix și Otilia, pe care îi percepe ca fiind niște rivali în lupta pentru averea
bătrânului.
O altă scenă semnificativă în ceea ce privește temele centrale ale romanului
se regăsește în finalul romanului, când Felix se întâlnește cu Pascalopol, care îi
arată o fotografie cu Otilia. Tânărul nu mai este capabil să o recunoască pe fata de
care fusese îndragostit, ci vede doar o femeie frumoasă, aidoma unei actrițe
întreținute, cu o platitutide feminină care stingea totul. Își reamintește atunci
cuvintele fetei, care îl avertizase că femeile trăiesc doar 5-6 ani, dupa care pierd
orice urmă de mister, intrând într-o rutină a existenței, care șterge orice farmec.
Totodată, Pascalopol și Felix pun punctul pe i și cad de acord asupra aceleiași
concluzii : „A fost o fată delicioasă, dar ciudată.Pentru mine e o enigmă”, afirmă
Pascalopol, în vreme ce naratorul redă gândurile lui Felix: „Nu numai Otilia era o
enigmă, ci și destinul însuși”.
Un rol important când vine vorba despre tema și viziunea despre lume în acest
roman îl joacă și elementele de structură și compoziție, care accentuează anumite
aspecte sau pun în evidență noi căi de înțelegere a textului.
Astfel, important este titlul, un element paratextual ce ghidează lectura
cititorului. Întrucât titlul inițial dat de George Călinescu operei sale a fost „Părinții
Otiliei”, putem afirma că acesta este unul semnificativ, care redă esența și
circumscrie temele romanului , în special tema familiei. Totodată, schimbarea
acestuia în „Enigma Otiliei” o pune în prim-plan pe aceasta, elmentul disturbator-
în opinia Aglaei-, care practic generează planul moștenirii, întrucât reprezintă o
amenințare pentru sora bătrânului din acest punct de vedere.
Un alt element ce concentrează temele fundamentale ale acestui roman este
conflictul: cel principal este între clanul Tulea și Otilia Mărculescu, un conflict
familial ce are la bază problema moștenirii. Astfel, Aglae Tulea își urmărește
neobosit interesele și pe cele ale copiilor săi, în luptă continuă cu toți cei pe care îi
vede ca amenințări.Malignitatea personajului devine un nucleu generator al
conflictelor familiei burgheze: între ea şi Costache, pentru moştenirea pe care cel
din urmă ar vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi
moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş;
între Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul
controlat, neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între tânărul cu o poziţie socială
care abia se profilează la orizont, aflat la vârsta primelor experienţe erotice şi
maturul bogat, rafinat , singur şi resemnat, subliniază tema formării ce dă
caracterul de bildungsroman operei. Toate acestea se completează reciproc și
formează o imagine de ansamlu, pur realistă, a societății burgheze de la acea
vreme.
Relevantă pentru această discuție este și relația incipit-final. Incipitul se
construiește in manieră realistă, prin intermediul tehnicilor detaliului obiectiv si
semnificativ și a restrângerii gradate a cadrului. Sunt fixate cu precizie reperele
spațio-temporale-București, strada Antim, iulie 1909, orele 10 seara. Finalul este
simetric incipitului, deoarece descrie strada bucureșteană, casele și casa lui
Costache, iar Felix își aduuce aminte imaginea batrânului și cuvintele acestuia
(„aici nu stă nimeni”). Totodată, finalul are valoarea unui epilog, arătând modul în
care au evoluat personajele dupa încheierea conflictului și construind astfel, o
ultimă imagine a societății și a familiei, o lume rece dezbinată din cauza banului,
dar care, în mod realist, și-a găsit un anume parcurs.
În concluzie, opera „Enigma Otiliei” este un roman interbelic, dată fiind
poziționarea acestuia în istorie, de factură realistă, balzaciană, însă cu elemente
moderne și romantice.Acesta surprinde prin tematica sa lumea burgheziei din
capitală la începutul secolului al XX-lea, evidențiindu-se în acest context prin
motivul moștenirii sau al paternității și prin tema iubirii.