CURS 1

TEORIA RESURSELOR NATURALE

1.1. Noţiuni introductive

Geografia (din grecescul γεωγραφία—geographia, însemnând „a descrie pământul”) este studiul

care se ocupă cu relieful, terenurile, trăsăturile, locuitorii şi fenomenele Pământului. O traducere literară
ar fi „să descrii sau să scrii despre Pământ”. Prima persoană care a folosit cuvântul „geografie” a fost
Eratosthenes (276—194 î.Hr.). Patru direcţii tradiţionale ale cerectării în domeniul geografiei sunt analiza
spaţială a fenomenlor naturale şi umane (geografia ca un studiu al distribuţiei), studiul fizic (al locurilor şi
regiunilor), studiul relaţiei dintre om şi uscat şi cercetarea în domeniul ştiinţelor Pământului. Cu toate
acestea, geografia modernă este o disciplină cuprinzătoare care încearcă să înţeleagă Pământul cu toate
complexităţile sale naturale şi artificiale — nu doar unde sunt obiectele, dar şi cum au fost create şi cum
vor fi. Ca „legătură dintre om şi ştiinţele fizice”, geografia este divizată în două mari ramuri, geografia
umană şi geografia fizică.
Definiţiile geografiei converg catre o ştiinţă care studiază exteriorul
Pământului, dar cu variante şi controverse care îmbracă trei principale
unghiuri de vedere: naturalistic (mergând până la determinism geografic),
social (mergând până la voluntarism) şi complex (mediul de la suprafaţă
Pământului ca un sistem, în care şi societatea este o componentă sau un
subsistem).
Indiferent de aceste poziţii şi variantele lor, tot ca părţi de convergenţă,
geografia abordează fenomenele de la suprafaţa Pământului în
interdependenţă lor teritorială şi temporală, la nivel planetar (geografie
generală), sau la nivel continental, zonal, regional şi local (geografie
regională) totdeauna în sens cauzal. Amintesc două definiţii:
- ştiinţa Pământului considerat în relaţie reciprocă a maselor celor patru
învelişuri atât din punct de vedere static - al distribuţiei în spaţiu- cât şi din
punct de vedere dinamic - al transformării în timp - S. Mehedinţi.
- Geografia studiază organizarea lăuntrică, naturală şi cea impusă de om, a mediului de la exteriorul solid
al Terrei, sau spaţiul terestru, ca un sistem
dinamic şi unitar (geografia generală), dar diversificată local şi regional
(geografia regională) - Gr. Posea şi alţii.
Cu alte cuvinte, este vorba de studiul geosferei externe (compusă din mai multe paturi) al carui
specific rezidă în schimbul de materie şi cu Cosmosul
sau studiul unităţii structurale a naturii de la suparfaţa Terrei, prin analiza şi
interacţiunile elementelor ce o compun (geografia generală) şi regionalitatea îmbinării acestora (geografia
regională). In România, creatorul geografiei moderne a fost Simion Mehedinţi. Geografia contemporană a
condus la specializări pe discipline; geomorfologie, hidrologia uscatului, oceanografie, climatologie,
biogeografie, pedogeografie, geografia economică şi geografia populaţiei şi a asezărilor (geografia
umană).
 Disciplinele geografice sintetizează în plan orizontal (la suprafaţa Terrei) rezultatele altor
ştiinţe, care se ocupă cu aceeaşi geosferă, analizată însă în plan vertical (de exemplu, relieful litosferei
şi nu litosfera, clima atmosferei şi nu atmosfera etc.) (Posea, 1998). Geografia este unică prin poziţia ei la
contacul dintre ştiinţele naturale şi cele sociale, ceea ce a făcut ca uneori să îi fie negată expresia ei duală.
Este exemplul geografiei sovietice care include geografia umană în cadrul ştiinţelor sociale. Pe de altă
parte, perspectiva dualităţii este astăzi depăşită prin focalizarea cercetărilor pe relaţiile om — mediu,
indiferent dacă aceste abordări vin din partea geografiei fizice sau a celei umane.
În sens larg, geografia fizica este ştiinţa despre Pământ, dar Terra constituie şi obiectul de studiu
al altor ştiinţe, precum:
 geologia (care în sens larg este tot ştiinţa despre Pământ, iar în sens restrâns, urmăreste studiul
alcătuirii Terrei, al rocilor şi mineralelor; istoria planetei),
 geodezia (studiază forma şi dimensiunile Terrei, preluând obiectul de studiu specific geografiei
matematice din Antichitate),
 geofizica (aprofundează proprietăţile fizice ale Pământului),
 cartografia (reuneşte tehnicile de realizare a hărţilor),
 biologia (ştiinţa despre organismele vii),
 meteorologia, ţine de fizica atmosferei etc.
Cu toate aceste ştiinţe geografia fizică dezvoltă legături strânse, sintetizând rezultatele lor parţiale
într-o viziune globală şi interdependentă asupra mediului terestru.

GEOGRAFIE
 Fig.1.1. Sistemul ştiinţelor geografice

RAMURI ALE GEOGRAFIEI

(bazate pe o abordare sistematica)

FIZICĂ PRINCIPII / FILOSOFIE METODE ŞI TEHNICI UMANĂ

CURENT DE ECOLOGIE CARTOGRAFIE METODE DE STUDIU

GÂNDIRE UMANĂ ALE TERENULUI
GEOGRAFIC (ÎNTINDERE
TERESTRĂ ŞI
INTERACŢIUNE
UMANĂ)
TEHNICI GEOINFORMATICA
CANTITATIVE

GIS GPS LIS

INTERFATA
BIOGEOGRAFIE

CLIMATOLOGIE HIDROLOGIE

SOCIAL / POPULATIE ECONOMIC

GEOMORFOLOGIE GEOGRAFIA CULTURAL ŞI ASEZARI
SOLURILOR

ISTORIC POLITIC

GEOGRAFIA ZOOGEOGRAFIE
PLANTELOR
RURAL URBAN
 Fig.1.2. Abordarea sistemica a ramurilor geografiei
Geografia economică mondială, ca ramură a Geografiei, studiază,
pe măsură ce dezvoltarea economică se accelerează, resursele naturale, atât
ca răspândire în spaţiu, cât şi ca obiect al activităţii economice de
prelucrare, transport, depozitare şi distribuire.

Amploarea acţiunilor umane, indiferent de domeniul de activitate, este indiscutabil dependentă de

resursele naturale.
Etimologia cuvântului "resurse" este de origine franceză "ressources" şi exprima iniţial acţiunea
de ieşire din situaţii dificile. Treptat, cuvântul a căpătat sensul de mulţime a mijloacelor de existenţă. Atât
în trecut, cât şi în prezent au existat puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte delimitarea sferei noţiunii
de resurse naturale.

Organismele
Astăzi, cei mai mulţi, acceptă ideea că prin resurse naturale se O.N.U. au inclus în
înţeleg toate concentrările naturale de substanţe solide, lichide sau gazoase noţiunea de resursă,
aflate în interiorul sau exteriorul scoarţei terestre ce asigură baza existenţei elementele mediului
omeneşti şi reprezintă principalul obiect al activităţii economice.
natural care facilitează
viaţa şi activitatea
omului sau care furnizează amplasamente pentru activităţi umane.

Noţiunea de resursă economică este mai cuprinzătoare decât cea de

resursă naturală prin faptul că ea cuprinde pe lângă resursa naturală şi forma
de materie primă în care ajunge aceasta, ca urmare a prelucrării în cadrul
diferitelor activităţi economice.

Conceptul de resursă are un caracter dinamic, schimbându-şi conţinutul în raport cu necesităţile

societăţii şi în raport cu gradul de cunoaştere a naturii şi cu posibilităţile tehnice de a le atrage în procesul
de producţie.
În funcţie de descoperirea şi valorificarea resurselor naturale se disting mai multe perioade.
 1.1.1. Perioada veche

Perioada veche a societăţii tradiţionale se extinde peste epocile paleoliticului, neoliticului,

sclavagistă şi feudală.
În perioada paleolitică, în căutarea sa permanentă de hrană, omul se mulţumea cu ceea ce îi
oferea natura. Activităţile sale de bază constau în culegerea fructelor, a rădăcinilor şi frunzelor, în
vânătoare şi pescuit deci şi resursele naturale căutate erau foarte reduse. Spre sfârşitul perioadei, omul
începe să domesticească animalele. Uneltele acestei perioade erau produse din roci, oase, lemn şi scoici.
În neolitic omul introduce în existenţa sa cultura plantelor, continuă domesticirea animalelor,
defrişează păduri, desţeleneşte terenuri. Apar, tot acum, primele unelte din metal (cupru) şi începe
utilizarea sării. Dependenţa omului de capriciile vremii scade şi acesta începe să populeze şi alte regiuni
faţă de cele de baştină, migrând către zonele nordice ale continentelor, declanşând şi primele dezechilibre
în natură prin aridizare antropică. Aceste procese se continuă şi astăzi în unele regiuni din nordul Africii
şi în Asia de Sud-Vest.
Perioadele sclavagistă şi feudală sunt caracterizate de apariţia uneltelor din bronz şi fier,
prelucrarea sticlei şi a cărămizilor, a lemnului pentru corăbii, apariţia irigaţiilor. Tot în aceste perioade se
valorifică energia eoliană şi cea hidraulică. Procesul de defrişare a pădurilor se accelerează din cauza
nevoilor crescânde ale populaţiei.

1.1.2. Perioada revoluţiilor industriale

Perioada modernă începe în Europa de Vest în secolul al XVII-lea odată cu declanşarea

Războiului civil din Anglia de către Oliver Cromwell în 1642 şi continuând cu revoluţia franceză de la
1789 care a avut şi un profund caracter economic.
Această perioadă este caracterizată de apariţia motorului cu abur, folosirea cocsului, producerea
gazului de iluminat şi apariţia motorului cu ardere internă.
Se valorifică, în perioada aceasta, numeroase surse de energie primară şi anume: combustibilii
fosili, cărbunii, petrolul, apa. Se dezvoltă metalurgia, în special cea a aluminiului şi se extrag cantităţi din
ce în ce mai importante de săruri, dezvoltându-se astfel industria chimică.
Primele semne importante ale dezechilibrelor naturale îşi fac simţită prezenţa, datorită defrişărilor
masive ale pădurilor, degradării solului, micşorării sau chiar dispariţiei unor specii faunistice, exploatării
excesive ale unor zăcăminte de substanţe minerale valoroase.
1.1.3. Perioada contemporană

Perioada contemporană a adus în ceea ce priveşte resursele naturale, noi mijloace de evidenţiere
şi evaluare precisă a rezervelor de substanţe minerale utile din cadrul geosferelor. Toate acestea au fost
facilitate de progresul tehnico-ştiinţific şi apariţia tehnologiilor înalte.
Totodată, au intrat în circuitul economic noi resurse naturale: nodulii polimetalici din oceane,
zăcămintele metalifere ce au concentraţii reduse, energia nucleară, rezultatele geneticii utilizate în
agricultură etc.
În perioada contemporană se pune tot mai acut problema poluării şi degradării mediului
(impunându-se măsuri de evitare a acesteia), dar şi cea a conştientizării faptului că unele resurse sunt
epuizabile, iar altele degradabile pe termen lung (apărând astfel conceptul de dezvoltare durabilă).
 Dezvoltarea geografiei în România
Descrieri cu caracter geografic referitoare la teritoriul României se întâlnesc încă din scrierile
învăţaţilor antici: Herodot, Strabon, Plinius cel Bătrân, Ptolemeu ş.a. („Geografia României”, vol. I,
1983). Asemenea informaţii continuă în Evul Mediu, fiind în special redactate de călători şi cronicari de
origine bizantină (Constantin al VII-lea Porfirogenetul) sau arabi (Ibn Battutah). Cele mai multe descrieri
încep însă odată cu avântul luat de geografie în Europa, la sfârşitul secolului al XV-lea, ca urmare a
marilor descoperiri geografice.
După framântările sociale care culminează cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), geografia
se afirmă tot mai mult ca obiect independent de predare în şcoală.
În secolul al XIX-lea erau realizate condiţii de apariţie a unei mişcări geografice în România, cu
toate că nu existau încă geografi de meserie, ci numai specialişti din alte domenii care aveau şi preocupări
geografice sau profesori de ocazie care predau geografia în şcoală.
Societatea de Geografie din România a luat fiinţă la 15/28 iunie 1875, prin înaltul Decret al
Domnitorului Carol I nr. 1120 din 15 iunie 1875, sub numele de Societatea Geografică Română. La data
înfiinţării sale, Societatea era a şasea din lume (după Societatea Geografică din Paris, 1821, Societatea
Geografică din Berlin, 1828, Societatea Geografică engleză, 1830, Societatea Geografică din Sankt
Petersburg, 1845, Societatea Geografică Italiană, 1866) şi a devenit una dintre cele mai vechi societăţi
ştiinţifice din ţară. Bazele geografiei moderne în România se pun numai o dată cu înfiinţarea primelor
catedre universitare, în 1900 (Bucureşti), 1904 (la Iaşi), 1919 (la Cluj) şi 1924 (la Cernauţi).
Întemeietorul şcolii geografice româneşti este Simion Mehedinţi (1869–1962), care a fost şi
primul profesor al primei catedre de geografie din Bucureşti (1900). Prin Mehedinţi pătrund în geografia
românească ideile lui Humboldt şi Ritter, ridicate însă la un nivel superior de înţelegere, cu privire la
geografia globală (sub aspectul obiectului şi al metodei).
Simion Mehedinţi susţine o geografie unitară, concepută ca un sistem organic, asemenea
obiectului ei de studiu, Pământul, compus din învelişuri de diferite complexităţi subordonate legic, dar
care interacţionează între ele continuu şi specific. Interacţiunea conduce la formarea unor locuri de
convergenţă şi a unor centre de acţiune de diferite mărimi, care formează în jurul lor regiuni naturale, ca
părţi complexe ale învelişului planetar. Şcoala lui Mehedinţi ca şi complexitatea geografică a teritoriului
românesc au condus la diferenţierea unor orientări geografice, propulsate de anumite personalităţi, de
centre universitare apărute pe parcurs, de direcţii de specializare etc.

RAMURI ALE GEOGRAFIEI

(BAZATE PE O ABORDARE
REGIONALA)

STUDII DEZVOLTARE ANALIZA PLANIFICARE

REGIONALE REGIONALĂ REGIONALĂ REGIONALĂ

STUDII STUDII STUDII PLANIFICARE PLANIFICARE

MACRO MEZO MICRO RURALĂ / ALE URBANĂ / A
REGIONALE REGIONALE REGIONALE SATELOR ORASELOR

Fig.1.3. Ramuri ale geografiei bazate pe o abordare regională

 1.2. Resursele naturale şi locul acestora în
cadrul geosferelor terestre

Repartiţia geografică a resurselor naturale este explicată cu ajutorul factorilor naturali care le-au
generat, dar şi acelora socio-economici care le-au creat o valoare de întrebuinţare.
Această răspândire inegală a resurselor este strâns legată de particularităţile evoluţiei geologice a
Răspândirea inegală a resurselor se datorează în primul rând diferitelor regiuni, dar
factorilor geologici şi celor climatici; această neuniformitate este trăsătura şi stadiul diferit de
tuturor resurselor de materii prime minerale şi de combustibili, cu profunde cunoaştere a
implicaţii asupra dezvoltării economice. potenţialului acestora.
În cazul unor
regiuni la fel de cunoscute, condiţiile geologice diferite explică diferenţierile ce apar, atât în privinţa
volumului cât şi în ceea ce priveşte gama de resurse.
Factorul geologic este responsabil de apariţia domeniului continental şi marin. Deşi domeniul
oceanic ocupă aproximativ 71% din suprafaţa Terrei, acesta nu este cunoscut în totalitate, cu toate că
există posibilitatea ca aici să se găsească o mare parte din resursele de care are mare nevoie omenirea.
Totuşi, tehnica contemporană a permis creşterea gradului de accesibilitate şi cunoaştere a resurselor din
zona shelfului care au intrat deja în mare parte în circuitul economic.
Distribuţia uscatului se reflectă şi în repartiţia resurselor.
Emisfera nordică cuprinde circa 2/3 din uscatul Terrei (Europa, Asia, America de Nord, părţi
din Africa şi America de Sud). În această emisferă, acoperită de continente în proporţie de 39%, se găsesc
aproximativ 95% din rezervele mondiale de cărbuni, peste 90% din rezervele cunoscute de petrol şi gaze
naturale, 75% din minereurile de fier şi circa 60% din resursele energetice.
Emisfera sudică este acoperită doar în proporţie de 19% de uscat şi oferă mult mai puţine resurse
naturale comparativ cu cea nordică.
Diversitatea mare a condiţiilor geologice le poate înscrie pe acestea în două mari grupe: cea a
platformelor continentale şi cea a regiunilor de orogen.
Platformele continentale ocupă teritorii mult mai întinse decât a celor de orogen şi s-au format
prin consolidarea soclurilor lanţurilor muntoase; acestea au un aspect monoton de câmpie sau podiş, cu
fenomene legate, în măsură redusă, de vulcanism.
Aceste regiuni, de vârste apreciabile (la scară geologică), au avut condiţii favorabile formării de
substanţe minerale utile.
Unele substanţe sunt specifice regiunilor de platformă şi de cele mai multe ori au rezerve
impunătoare; rezervele de uraniu din Scutul Canadian (Blind River, Gunnar) sau cele din platformele
australiene, africane sau din America de Sud se constituie într-un exemplu edificator.
Tot în zonele de platformă, condiţiile de formare au favorizat concentrarea de mari rezerve de
minereuri de fier (Krivoi-Rog, Kursk-Belgorod - C.S.I.), zăcăminte de itabirite (Itabira - Brazilia, Lacul
Superior - S.U.A. sau cele din India şi Australia). La aceste resurse se adaugă şi zăcămintele neferoase
(cupru, plumb, zinc) din zona Scutului Canadian, Australia şi partea central-sudică a Africii.
Unele studii au scos în evidenţă că platformele continentale precambriene concentrează peste
80% din minereurile de titan, 75% din cele de fier şi peste 70% din cele de uraniu, aur şi nichel.
Importante zăcăminte de petrol şi gaze naturale s-au descoperit în platformele din zonele Africii
de Nord, Arabiei şi Siberiei.
 Cărbunii formaţi în platformele continentale sunt mai uşor de exploatat deoarece rezervele au
volume mari şi sunt slab cutate; aceste zăcăminte sunt cel mai adesea formate din cărbuni bruni şi lignit.
Zonele de orogen provin din zone mari de geosinclinal care presupun acumulări imense de
sedimente ce sunt metamorfozate, cutate şi înălţate formând astfel lanţurile muntoase.
Intensitatea şi complexitatea unor fenomene din timpul orogenezelor au favorizat fie
îmbunătăţirea calităţii unor zăcăminte, cum ar fi cele de cărbuni (zona Munţilor Appalachi din estul
S.U.A. sau în Europa în Marea Britanie, Germania, Polonia).
Orogenezele mai vechi - hercinică şi caledoniană au dus la formarea unor variate şi bogate
zăcăminte de metalurgie. Astfel în C.S.I. în zona Munţilor Ural s-au format zăcăminte de fier, cupru,
molibden, nichel, aur, argint, platină, în Munţii Scandinaviei: titan, vanadiu, în Cordiliera Australiană:
wolfram, aur şi argint, dar şi săruri de sodiu şi potasiu în Germania şi S.U.A.
Orogenezele mezozoice au dus la acumulări importante (datorită unor activităţi magnetice din
timpul orogenezei chimerice) de wolfram (70% din rezervele mondiale), staniu (60% din rezervele
mondiale) şi cupru şi plumb (30% din rezervele mondiale).
O mare parte a rezervelor de petrol (din nordul Americii de Sud, Indonezia, Zona Precaucaziană,
Subcarpaţi) şi de cărbuni (vestul Americii de Nord, Peninsula Kamceatka, Insula Sahalin) s-au format în
timpul orogenezei alpine. Tot ultimele orogeneze au dus la formarea (ca şi la cele vechi, de altfel) unor
zăcăminte importante de minereuri feroase (molibden, mangan, crom) şi neferoase (cupru). Condiţiile
geologice diferite au creat însă diferenţieri în structura resurselor. Astfel, Cordiliera din vestul Americii
deţine rezerve importante de cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, platină, wolfram, molibden, titan,
vanadiu, dar Cordiliera din Chile (până în Peru şi Columbia) prezintă concentraţii mai mari de cupru, iar
în Bolivia predomină staniul şi wolframul.
Condiţiile climatice, pe lângă cele geologice, influenţează repartiţia geografică.
Energia hidraulică depinde de volumul scurgerii superficiale date şi de condiţiile climatice adică
de volumul precipitaţiilor. Multe din activităţile umane au la bază apa, care este inegal răspândită, datorită
condiţiilor climatice (evapotranspiraţie, precipitaţii). De asemenea, resursele forestiere depind de regimul
termic şi de umiditate, precum valorificarea unor resurse energetice care depind (printre alţi factori) de
condiţiile climatice: energia valurilor şi energia eoliană.
În funcţie de modurile diferite de formare, de locul unde se găsesc, de modul de utilizare, de
gradul de cunoaştere etc., resursele naturale se pot clasifica în mai multe moduri:

resurse din
Criteriul locului în spaţiu (geosfere)

atmosferă aer, azot, energie eoliană, energie solară,

şi/sau lumină
extraterestre
energia de potenţial a
resurse ale apă, hidroenergie râurilor, mareelor,
hidrosferei valurilor, curenţilor
marini
substanţe noduli polimetalici
minerale
săruri dizolvate
substanţe combustibili fosili:
minerale utile cărbune, petrol, gaze,
 resurse din şisturi bituminoase
litosferă minereuri feroase şi neferoase
roci de construcţie
soluri
flora
resurse ale
fauna
biosferei
omul (ca forţă de muncă)
feroase fier, mangan, crom,
(siderurgice) nichel, cobalt, wolfram,
vanadiu
de bază: cupru, plumb,
metale zinc, staniu
uşoare: aluminiu,
neferoase magneziu, titan
preţioase (nobile): aur,
argint, platină
rare: radiu, beriliu
lichide: petrol
combustibili gazoase: gaze naturale
minerali solide: uraniu, cărbune,
Criteriul naturii substanţelor utile

şisturi bituminoase
roci: granite, bazalte,
nemetale materiale de calcare, marmure etc.
construcţii nisipuri şi pietrişuri,
calcare, marne
materii prime sulf, pirite, gips, sare,
chimice crom
îngrăşăminte fosfaţi, săruri de potasiu,
minerale nitraţi
materii prime argile, caolin, cuarţ,
ceramice feldspat, magnezit
materii izolante azbest, mice
materii abrazive gresii, corindon, diamant
industrial
materii colorante limonit, argile, diatomite,
baritină
materii folosite în bentonite, calcare
industria
alimentară
diamant, rubin, safir,
granaţi, varietăţi de
pietre preţioase şi silice (agat, onix, opal,
semipreţioase calcedonie), cuarţ şi
 varietăţi colorate de
cuarţ (ametist, morion,
citrin), malahit etc.
de incluziuni
magmatice sau
de segregaţie, de licuaţie
ortomagmatice
de injecţie
zăcăminte pegmatitice
magmatice postmagmatice pneumatolitice
hidrotermale:
hipotermale,
mezotermale, epitermale
zăcăminte nemetamorfozate
vulcanogen-
sedimentare metamorfozate
(mixte)
sedimentare detritice (depunere
Criteriul genezei

propriu-zise mecanică) de precipitaţie

chimică organogene
zăcăminte zăcăminte de acumulare
sedimentare mecanică: eluviale,
reziduale deluviale, proluviale,
aluviale zăcăminte de
concentrare chimică: de
cimentaţie, de substituţie
vadoasă
zăcăminte de termic metamorfice
zăcăminte metamorfism pirometasomatice
metamorfice magmatic (skarn): endoskarn,
(contact exoskarn
metamorfice)
zăcăminte zăcăminte metamorfice
regional zăcăminte metamorfozate
metamorfice
zăcăminte care se formează în interiorul bazinelor
endomagmatice magmatice (cromit, diamant)
Criteriul locului de

(intra-
zăcămintelor
formare a

magmatice)
zăcăminte aflate la marginea cuptorului magmatic
perimagmatice (zăcămintele hidrotermale depuse pe fracturi)
(para-
magmatice)
substanţe minerale utile
Criteri

modul

utiliza
ui de

resurse care gaze din atmosferă

re
ul

devin materii lemn

 prime apă
resurse care forţa apei
sunt sau produc combustibilii fosili
energie forţa vântului
energia solară
resurse pentru vegetaţia
alimentaţie fauna
resurse tehnologii
informaţionale informaţii economice
Fig.1.4. Criterii de clasificare a resurselor naturale
Odată cu creşterea tot mai mare a consumului de resurse naturale a apărut şi pericolul reducerii
volumului lor sau chiar a dispariţiei unora. Una din clasificări are drept criteriu gradul de epuizare şi
refacere în timp a acestora. Astfel, resursele sunt:

nemodificabile prin intervenţia omului energia solară

inepuizabile modificabile prin intervenţia omului apa
aerul
neregenerabile minereurile
epuizabile combustibilii fosili
regenerabile plantele
animalele

Fig.1.5. Clasificarea resurselor naturale

O astfel de clasificare impune o conştientizare a faptului că resursele nu sunt în întregime

inepuizabile, chiar şi unele care sunt considerate inepuizabile, cum ar fi apa, sunt afectate de activitatea
umană (datorită circuitului apei în natură cantitatea de apă dulce nu se modifică, dar consumul intens
din anumite zone afectează considerabil resursele acesteia).
Datorită dezvoltării industriale în ritmuri tot mai alerte şi a creşterii consumului de resurse
naturale s-a impus impetuos activitatea de cercetare şi explorare a unor noi resurse şi rezerve de substanţe
minerale utile.
În funcţie de gradul de cunoaştere a resurselor, se impune definirea unor termeni. Astfel:

Resursele cuprind zăcăminte care în prezent nu sunt importante din Pe plan

punct de vedere economic, dar care pot deveni rentabile în anumite condiţii mondial, se încearcă
economice şi tehnice favorabile. uniformizarea
Rezervele cuprind zăcăminte prospectate, ele fiind evaluate în termenilor de rezerve
raport cu importanţa, calitatea şi posibilităţile de valorificare în stadiul sigure, probabile şi
tehnicii actuale. posibile.

Identificate Nedescoperite
Ex

bil
oa
ta
pl

e
 Sigure Potenţiale
(zone cunoscute)
Presupuse
Cifrate Evaluate Teoretice
(zone necunoscute)

Paramarginale
Rezerve -
Neexploatabile

Submarginale

Resurse

Fig.1.6. Gradul de cunoaştere a resurselor naturale

Resursele paramarginale sunt resurse exploatabile, dar la un preţ de 1,5 ori mai mare.
Resursele submarginale sunt de 2-3 ori mai scumpe faţă de preţurile medii, dar progresul tehnic
le poate face rentabile.
În general, mediul fizic este interesant pentru activitatea de cercetare a resurselor atât prin
varietatea componentelor ce formează unităţile sale naturale, dar şi prin potenţialul material al acestora,
care, valorificat cu ajutorul uneltelor, contribuie la progres.
Relativ la litosferă, trebuie să se ţină seama de legăturile necesare stabilite între resursele
subsolului, relief şi sol şi dezvoltarea şi localizarea unităţilor industriale şi agricole.
Pentru acest lucru trebuie luate în consideraţie constituţia geologică, fragmentarea reliefului,
direcţia şi altitudinea culmilor muntoase, prezenţa depresiunilor, a câmpiilor, a luncilor, teraselor şi
solului ce le acoperă1.
Analiza atmosferei, din punct de vedere climatic, atrage atenţia prin influenţa directă şi de mari
proporţii pe care o exercită temperatura aerului, precipitaţiile, vânturile şi îngheţurile asupra producţiei
agricole şi a transporturilor.
Hidrosfera pune o multitudine de probleme de ordin practic. Astfel, trebuie precizate raporturile
dintre potenţialul hidrologic şi nevoile imediate ale consumului de apă al aşezărilor, ale industriei şi
agriculturii. De asemenea, apele trebuie analizate şi sub aspectul materiilor prime conţinute: alge scoici,
peşte, săruri, minereuri.
Biosfera se remarcă prin valoarea deosebită a vegetaţiei lemnoase, a materiei prime pentru
industria alimentară şi ca mijloc de purificare a atmosferei în cadrul aglomeraţiilor urbane. De asemenea,
un factor important al acesteia îl constituie capacitatea de combatere a eroziunii solului. Fauna terestră şi

1
Societatea de Ştiinţe geografice din România, Îndrumător de cercetări geografice, Bucureşti, 1969
acvatică are o mare importanţă în activitatea economico-socială datorită faptului că ea reprezintă un sector
esenţial în asigurarea hranei.
Dezvoltarea tehnologică a sfârşitului de mileniu a adus modificări structurale în ceea ce priveşte
rezervele multor substanţe minerale utile, astfel că multe ţări se văd în postura de a nu mai avea resursele
proprii necesare dezvoltării economice.
Dezvoltarea economiei mondiale se confruntă în primul rând cu limitele fizice ale resurselor, cât
şi cu structurile economico-sociale.
Risipa enormă de resurse, care caracterizează civilizaţia contemporană şi deteriorarea echilibrului
natural al factorilor de mediu decurg din trăsăturile caracteristice ale modului de producţie de pe piaţa
liberă a cărei încercare permanentă de dominare neglijează exploatarea raţională a acestora.
În sprijinul protejării populaţiei împotriva epuizării resurselor naturale s-a iniţiat şi aplicat
conceptul dezvoltării durabile.
Prezenţa umană se face însă peste tot simţită, modificând într-un fel asemănător şi cu o amprentă
de neconfundat orice tip de mediu. În prezent, nu se mai poate vorbi de un mediu natural „pur”, ci de
medii suportând diferite grade de antropizare. Gradul de antropizare reprezintă gradul de transformare a
mediului iniţial de către om. Gradul de antropizare este în funcţie de condiţiile oferite de diferitele tipuri
de mediu, de nivelul de organizare socială, de civilizaţie şi interese. Din această perspectivă, mediul
natural este cel în care predomină încă elementele netransformate sau puţin modificate de om, influenţa
antropică fiind predominant indirectă (medii antropizate = medii rurale arhaice, medii antropice, medii
artificiale = oraşele).
Antropizările intensive şi extensive timpurii le-au suferit mediile favorabile vieţii: pădurile
temperate, mediile mediteraneene, stepele, luncile şi litoralul planetar. Totodată, mediul actual este o
sumă de paleomedii, din care se mai păstrează uneori mărturii.(Iuliana Armas, 2007).

Fig.1.7. Medii dupa gradul de antropizare (Armas, Damian, 2001)