UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA

VETERINARA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT SI DEZVOLTARE RURALA
SPECIALIZAREA : Inginerie si managementul in alimemntatie
publica si agroturism

Econonie / Doctrine Economice

Student
Dina(Necula) I. Adriana

Bucuresti
-IULIE 2020-
 1) Manifestare liberalismul in gandirea economica romaneasca :

Gândirea economică românească datează din timpuri străvechi, ca de altfel şi la

celelalte popoare.
Primele izvoare le reprezintă creaţiile populare, care s-au transmis din generaţie în
generaţie, prin viu grai, folclor şi consemnate în scris abia în epoca modernă. Caracteristica
gândirii economice din perioada premodernă era caracterul ei neunitar, datorat intereselor
diferite pe care le exprima fiecare (reprezentant al domnitorului, boierilor sau claselor
exploatate). Pe lângă această caracteristică generală, întâlnită şi la alte popoare, gândirea
economică din ţara noastră are şi unele particularităţi locale legate de condiţiile istorice de
existenţă a poporului şi ulterior a naţiunii române, anume lupta împotriva dominaţiei străine şi
pentru formarea statului unitar român.
Folclorul nostru, în special balada, oferă o serie de informaţii, comparaţii şi motivaţii
cu caracter economic, ce pot fi constituite în gândire economică preştiinţifică.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă balada pastorală „Mioriţa” în care se poate
constata evoluţia concepţiei românilor privind bogăţia şi formele pe care le îmbracă aceasta,
relaţiile dintre oameni referitoare la bogăţie, conflictele ce puteau să apară în legătură cu
aceasta, precum şi modalităţile de rezolvare a lor. Astfel, „bogăţia” îmbrăca forma de: turmă
de oi, alături de vaci de lapte, boi, cai, bani, teren arabil etc., ea determinând „conflicte” între
proprietarii acesteia şi cei săraci şi asupriţi, care generau „jafuri” şi „omoruri”. Alte balade,
precum cele haiduceşti, antiotomane şi antifeudale, reflectau protestul haiducilor împotriva
„abuzurilor” asupritorilor autohtoni şi străini.
Totodată, o serie de idei economice apar şi în proverbele şi zicătorile poporului nostru.

2) Conceptul de plusvaloare in opinia lui Karl Marx :

Personalitatea şi opera lui K. Marx, se numără printre cele mai controversate din
întreaga gândire economică universală. Provenind dintr-o familie de avocat, el şi-a însuşit
ideile burghezo-liberale din timpul său, apropiindu-se de hegelienii radicali.
Ca ziarist, a avut o poziţie democratică şi umanistă faţă de problemele economico�sociale din timpul său, iar ca intelectual a
studiat diversitatea de opinii şi le-a supus unei
analize critice riguroase pentru a descoperi elementele pozitive şi negative din cadrul acestora.
După cum el însuşi apreciază, întreaga sa operă se bazează pe 3 izvoare ideologice şi
teoretice: filosofia clasică germană (dialectica lui Hegel şi materialismul lui Feurbach),
economia politică clasică burgheză (W. Petty, Fr. Quesnay, A. Smith, D. Ricardo şi J. Mille)
şi socialismul utopic francez (St. Simon, Ch. Fourier şi R. Owen). Ca om politic, s-a dovedit a
fi un democrat convins situându-se pe poziţia maselor largi asuprite, optând în final pentru
idealul socialist de organizare a societăţii, a unei societăţi mai bune şi mai drepte decât
economia de piaţă din timpul său.
Opera lui K. Marx s-a concretizat într-un volum imens de manuscrise, principale fiind:
„Capitalul” care cuprinde patru volume: Procesul de producţie capitalist (1867), Procesul de
circulaţie a capitalului (1885), Procesul de ansamblu al producţiei capitaliste (1894) şi Teorii
asupra plusvalorii (1905 - 1910). În anul 1859 publică „Contribuţii la critica economiei
politice”, unde îşi expune metoda de cercetare şi face o analiză amplă asupra categoriilor de
marfă şi bani.
Pentru înţelegerea conţinutului gândirii economice a lui K. Marx trebuie să analizăm
metoda lui de cercetare şi de expunere a rezultatelor cercetării.
 3) Viziune lui John Maynard Keynes asupra comertului international :

Opera economică a lui J.M. Keynes reflectă două etape: una care merge pe linia
tradiţională, neoclasică, şi alta ce este marcată de lucrarea sa, „Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, apărută în anul 1936, ce a avut un puternic ecou
asupra majorităţii economiştilor.
J.M. Keynes, exponent al oamenilor de afaceri şi al burgheziei educate, a fost ostil
socialismului, colectivismului, ceea ce l-a determinat să respingă marxismul, fără a-l citi pe
Marx şi să redescopere unele probleme de macroanaliză formulate în opera lui K. Marx.
Trăsăturile definitorii ale metodei elaborate de el sunt următoarele:
- consideră teoria economică liberală clasică şi neoclasică ca un caz aparte,
particular, al teoriei economiei generale, cu valabilitate redusă;
- îşi propune să elaboreze o teorie generală a economiei de piaţă, valabilă în orice
condiţie;
- respinge ideea unei ordini naturale şi a unor legi naturale obiective;
- susţine necesitatea studierii fenomenelor şi proceselor economice sub dublu
aspect: material şi valoric;
- deplasează cercetarea economică de la microanaliză spre macroanaliză;
- îl preocupă analiza dezechilibrelor economice, în special după criza din anii l929 -
l933 (şomajul, crizele economice, dezechilibrele balanţelor de plăţi externe);
- consideră necesară intervenţia statului în economie, dirijismul.
Teoria elaborată de J.M. Keynes reprezintă un progres în cercetare economică faţă de
predecesorii săi, prin extinderea cercetării la nivel macroeconomic şi a dezechilibrelor din
economia de piaţă. Limitele acestei teorii sunt: ignorarea dinamicii economice, a rolului
structurilor tehnice, economice şi sociale, a influenţei exercitată de repartiţia venitului
naţional asupra dezechilibrelor şi crizelor.
În lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”,
J.M. Keynes a încercat şi a reuşit să dea răspunsuri reale şi convingătoare la o serie de
probleme urgente şi grave care au marcat criza economică din anii 1929 - 1933, ca şi criza
gândirii economice din deceniile III - IV ale secolului XX. Lucrarea este împărţită în 24 de
capitole, grupate în 6 părţi: „Introducere”, unde analizează diferenţa între neoclasicism şi
keynesism; „Definiţii şi concepţii”, precum: venitul naţional, economiile şi investiţiile
globale; „Înclinaţia spre consum”, unde analizează legea fundamentală psihologică, adică cea
a înclinaţiei spre consum; „Imboldul la investiţii” unde face referiri la alte două legi
psihologice: cea pentru investiţii şi cea pentru lichidităţi, analizează banii, capitalul, eficienţa
53
marginală a capitalului şi rata dobânzii; „Salariile nominale şi preţurile”, unde analizează
raportul între cererea de mărfuri de pe piaţă şi nivelul ocupării forţei de muncă, rolul
capitalului şi al profitului, justificarea inegalităţii între venituri, comerţul şi politica
economică.
4) Contributia lui Jean Baptiste Colbert la dezvoltarea gandirii economice :

Economia este stiinta care studiaza in esenta modul in care oamenii, colectivitatile si
societatea isi asigura bunurile necesare existentei, alegand solutiile de utilizare eficienta
a resurselor limitate pentru satisfacerea nevoilor nelimitate. Termenul de economie este
intalnit pentru prima oara in lucrarea filozofului si istoricului grec Xenophon (430-355
I.H) intitulata ,,Oikonomia” si inseamna administrarea gospodariei.
Economisti de seama sunt: David Ricardo, Fr.Quensnay, Adam Smith, Friederich List,
A.Műller, J.B.Say.
Printre acestia se numara si Jean Baptiste Colbert (n. 29 august 1619 — d. 6
septembrie 1683) care a fost un economist francez, reprezentant al Şcolii Mercantiliste de
economie.S-a nascut intr-un frumos oras din Franta, la Reims. Prin activitatea sa de mai
tarziu, va influenta remarcabil economia Frantei, care avea o piata consolidata si, ca
urmare si a faptelor bune ale lui Colbert, tot mai dezvoltata, reper esential pozitiv intr-o
Europa ce avea ca referinta, deseori, Franta.A fost un finantist de renume a carui
administratie a contribuit mult la „splendoarea domniei lui Ludovic al XIV-
lea”.Cardinalul Mazarin a fost cel care l-a recomanadat regelui ,,ca un om de incredere,
bun valet, care se va gandi doar sa-l serveasca si deloc sa guverneze”.A devenit ministru
de finante si a influentat prin multe lucruri bune economia franceza si finantele tarii.
In planul gandirii economice Jean Baptiste Colbert a fost un mercantilist de mare voga,
vazand in excedentul cat mai ridicat al balantei comerciale, un instrument al progresului
economic si social al Frantei. Mai concret, a favorizat industria si comertul,
considerandu-le ,,izvoare esentiale de bogatie si putere pentru Franta”.A adus in tara
specialisti straini cu scopul de a amplifica numarul de manufacturi de stat. A actionat
pentru reorganizarea finantelor publice si private, a creat mari companii de navigatie si
a ,,stimulat popularea Canadei, unde stindardul cu crini al Regelui Frantei fusese infipt
inca de Jacques Cartier, plecat intr-o prima expeditie in Canada, din frumosul Sain-Malo
din provincia Bretaniei, in 1534”. A diminuat, insa rolul agriculturii, considerand-o, in
buna masura, o „camara din care visteria publica isi putea lua resurse, mai ales in scopul
acoperirii cheltuielilor planturoase ale curtii tineretii lui Ludovic al XIV-lea”, cat spentru
dezvoltarea manufacturilor de stat. Reactia in timp fata de asemenea masuri de tip
administrativ dirijist a fost liberala, ea devenind o componenta esentiala a marelui curent
fiziocrat ce i-a succedat lui Colbert.
Din punct de vedere al gesticii cotidiene si am comportamnetului sau cotidian, Colbert,
potrivit unui contemporan, abatele Choisy, el „are fata in mod natural posomorata, ochi
adanci, sprancene groase si negre, toate acestea dandu-i o mina austera, o prima abordare
negativa si chiar salbatica”. Dar, apoi, urmarindu-l, „il poti afla mai detasat, mai destins,
expeditiv si de o siguranta de nezdruncinat... Cu cat este mai ignorant, cu atat mai mult
doreste sa para savant, citand, adeseori, chiar in afara discutiei ca atare, maxime sau
pasaje in limba latina, pe care le-a invatat pe dinafara”. Se mai spune ca era ,,un burghez
care avea slabiciunea clasica a semenilor sai burghezi, aceea de a se pretinde purtator din
nastere al unui nume mare de familie”. Astfel ca, intr-o noapte – este un fapt pe care
istoria il da cert in „L'Eglise des Cordeliers de Reims”, a inlaturat piatra funerara de pe
mormantul bunicului sau, pentru a o inlocui cu o alta placa veche de piatra pe care erau
gravate „inaltele fapte ale cavalerului Colbert, originar din Scotia”. Desigur, un fals, chiar
daca acest alt Colbert a existat pesta Marea Manecii. Era, intr-un fel, „partea goala” a
caracterului lui Colbert. . Spirit solid, avea, insa geniul finantelor. In spiritul scolii, al
curentului de gandire caruia ii apartinea ( cel al mercantilismului dezvoltat ) a urmarit sa
creeze o Franta economic independenta, care sa nu cumpere aproape nimic din
exterior.Temandu-se de o diminuare a populatiei tarii sale, a dat in anul 1666 un edict in
virtutea caruia toti capii de familie, tati de 10 copii, sunt exceptati de la orice impozit, pe
intreaga durata a vietii lor. In acelasi timp, un cuplu care se casatorea la 20 de ani, era
exonerat de impozite vreme de 5 ani, insa, prin compensatie, un celibatar de 20 de ani,
chiar traind sub acoperisul familial, era supus impozitelor, taxelor respective.Acestea
erau componente demografice interesante in gandirea si actiunea lui Jean Baptiste
Colbert.
Pierderea favorurilor regale l-a durut, chiar l-a ruinat pe Colbert mai mult decat maladia
sa de calculi renali, careia i-a suportat in mod stoic durerile. Tinta vietii lui fusese, de
fapt, Franta si ea se ,,confunda cu marea personalitate a regelui Ludovic al XIV-lea”.
„Nu-mi lasati, deci, timp sa mor”, ii spunea Colbert sotiei sale, care „persista sa-l
intretina cu afaceri de stat”. ,,Pe patul de moarte, va spune aceste cuvinte amare,
privindu-l pe regele sau: „Daca as fi facut pentru Dumnezeu ceea ce am facut pentru
acest om, as fi fost de 10 ori salvat”... Era, insa, singurul ministru de Finante al unui rege
al Frantei care si-a conservat slujba pana la moarte”.

Colbertismul

Jean Baptiste Colbert - ministru al Frantei sub regele Louis XIV a reusit sa obtina un
anumit grad de echilibru in finantele statului francez. Personalitate economică complexă,
specialist în domeniul administraţiei publice, economiei şi
finanţelor, Colbert consideră industria şi comerţul drept izvoarele fundamentale de
bogăţie şi
putere pentru Franţa. În acest sens, el a militat pentru aducerea specialiştilor străini în
vedereadezvoltării sectorului manufacturier pentru reorganizarea finanţelor publice şi
private. Colbert a creat docrima numita mercantilism care avea in vedere extinderea de
comert (şi menţinerea unui echilibru favorabil de comerţ) aceasta fiind cheia bogăţiei de
stat. Politicile sale - au devenit cunoscute sub numele de Colbertism - Au fost toate
orientate în această direcţie. Colbertismul privind societăţile sale înfiinţate în camere de
comerţ, redirecţionarea de capital la export şi de import-industriile de substituţie, a
instituit un sistem de protecţie a tarifelor şi a taxelor, a blocat toate veniturile straine de la
tranzacţionare în coloniile franceze, , etc
Până şi mare Colbert nu a fost interesat de comert intern, care, în opinia sa, nu a făcut
nimic pentru bogăţia de stat. Agricultorii francezi şi producătorii mici au rămas blocati în
sufocantele meşteşuguri ale oraşului medieval şi in breslele comerciale. Restricţiile şi
tarifele interne privind libera circulatie de bunuri şi de muncă între regiuni, a rămas la
locul lor. Sistemul fiscal a fost consolidat; cu mica nobilime privilegiata şi a clerului
exceptati de la impozitare şi de import mare. Povara impozitelor a scăzut chiar şi la
agricultorii francezi si meşteşugarii oraşelor mici.

Colbert, a recunoscut în faţa ducelui de Sully necesitatea unei retele mai bune de
transport intern , dar numai pentru că a fost necesar a conecta porturile de import
franceze- pentru industriile de export. Colbert a forţat fermierii locali şi pescajul lor de
animale pentru a lucra la întreţinerea drumurilor.

Sistemul Colbertist creat este un paradox. El a generat o "progresie" a economiei de

externe, permiţând în acelaşi timp ca economia internă să stagneze. Exegeţiisăi îi
reproşează însă minimalizarea rolului agriculturii în societate, deoarece, pentru Colbert,
acest sector al economiei nu poate fi considerat decât “o cămară” din care vistieria
publică îşi
acoperă cheltuielile cu luxul casei regale a lui Ludovic al XIVlea şi cu cheltuielile
ocazionate de
dezvoltarea manufacturilor statului. În cele din urmă, comentatorii, cum ar fi : Marchal
Vauban, Claude Jacques Herbert, Pierre Le Pesant de Boisguilbert şi Vincent de Gournay
au ridicat vocile şi au cerut explicatii pentru reforma sistemului. Forbonnais şi Graslin au
crezut ca politicile Colbert au fost, în general, corecte. Tot ceea ce a fost necesar, au
susţinut, a fost de a aduce economia internă într-o formă mai buna prin renunţarea la
unele restrictii medievale, prin raţionalizarea administraţiei şi de a face povara fiscală mai
echilibrata. Alţii, în special în Quesnay si Physiocratic , credeau că ideile Colbertiene au
fost total greşite. O mare parte a sistemului Colbertian a fost (temporar) dezmembrat în
timpul lui Jacques Turgot a mandatului scurt ca controlor general, în anii 1770. La
sfârşitul zilei, reformele au fost prea puţine şi prea tardive. Tensiunile create de paradoxul
Colbertianist - şi incapacitatea (şi reticenţa) succesorilor lui Colbert - au fost, probabil,
cauza principală a Revoluţiei Franceze din 1789.

Mercantilismul

Colbert pe langa curentul prezentat mai sus a sustinut si alte idei privint deyvoltarea
economiei, un al doilea curent economic constituit de el purtand numele de
Mercantinism. Jean Baptiste Colbert prin acesta a avut drept obiectiv esenţial, achiziţia de
metale preţioase prin practicarea unei politici de dezvoltare industrială, pe baza
reglementărilor şi interdicţiilor statului. Ideea de bază a mercantilismul industrialist
constă în faptul că, puterea politică nu poate fi legată decât de expansiunea comercială.
Aceste idei fiind sustinute inca din perioada premoderna,un exemplu fiind in “Codul lui
Hammurabi” sunt tratate problemele ale dreptului de proprietate mobiliară şi imobiliară,
ale dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale angajării mâinii de lucru), ale
sclaviei. În cuprinsul său, apare pentru prima oară reglementat fenomenul “muncii
salariate“, ca fenomen generat pe de o parte de perioadele în care se cerea o mai mare
cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă
parte, ca urmare a existenţei clasei sociale a “oamenilor liberi”, care aveau posibilitatea
de a angaja. Angajarea trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă scurtă de timp
şi în baza unei anumite sume, ce era stabilită şi reglementată legal.Ca şi “Codul lui
Hammurabi”, textele de origine hindusă, “Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor”
( Arthasastra) şi “Legile lui Manu ”, ne oferă şi ele oserie de informaţii interesante. În
cadrul lor sunt analizate cu predilecţie aspectele esenţiale ale sclaviei, sursele de formare
a sclavilor şi domeniile în care erau folosiţi.
În “Legile lui Manu”, se consideră sclavia ca un fenomen justificat, de origine divină, cu
rol important în prosperitatea castelor superioare: preoţii (brahmanii) şi războinicii
(ksatriyi). Clasa socială menită a se ocupa cu activitatea economică – agricultura,
meşteşuguri, comerţ - era denumită “clasa gospodarilor”(voişii).
Astfel putem vorbi despre mercantinism ca fiind o politica economica de ingrijire bazată
pe conceptul puterea unei natiuni poate fi mărită daca exporturile superioare sunt
importurile. Mercantilismul ca ideologie desemnează ideile şi Politicile dezvoltate în
jurul acestei doctrine Privind balanta comerţului din Gândirea economică europeană un
secolului al XVII-lea şi cea mai mare parte o secolului al XVIII-lea.

Termenii "mercantilism" şi "Sistemul Mercantil" Au fost Utilizaţi pentru prima de date în

1,763 de Francez fiziocratul marchizul de Mirabeau şi popularizaţi mai tarziu de Adam
Smith în "Avuţia Naţiunilor". Dezideratele gândirii mercantiliste se pot traduce prin
Necesitatea únor reglementări ale vieţii economice şi acceptarea declarată o goanei după
profit o Naţiunilor şi un indivizilor. Thomas Mun (1,571--1,641) A expus această
doctrină în "Comoara Angliei de Comerţ Exterior" (1,664): "Mijlocul la indemana pentru
sporirea avuţiei şi o tezaurului nostru Îl constituie Comerţul exterior, unde aplicăm
Trebuie sa intotdeauna regula de o vinde străinilor anual mai noi decat mult consumăm,
valorica, din produsele lor".

In general,mercantilistii sua axat pe oferta cu scopul de a exporta surplusul de produse si

pentru a procura valuta necesara. Ei au urmarit o abordare macroeconomica a
fenomenelor si produselor, insa niciodata nu au reusit sa separe aspectele economice de
cele politice,adeseori acestea suprapunandu-se, economia capatand , de cele mai multe ori
forma actiunii politice. Totusi , putem considera mercantilismul ca un pas important in
deyvoltarea economico-sociala a epocii. El a fost o prima incercare de descifrare a
scopului miscarii capitalului, de analiya a circulatiei marfurilor si a economiei de
schimb , pregatind in buna masura terenul pentru afirmarea fiziocratismului si ulterior , a
doctrinei liberalismului clasic.

Contributii

Jean Baptiste Colbert a fondat Academia de Stiinte (acum parte din Institutul Francez),
Observatorul din Paris, Academiile de Arhitectura si de Muzica, de Inscriptii si Medalii,
Academia Franceza de la Roma, Academii Arles, Soissons, Nimes si Academia de
Pictura si Sculptura.
Colbert nu a scapat din atentie nici afacerile ecleziastice, luand parte in lupta dintre rege
si papalitate cu privire la drepturile regale asupra episcopiei vacante.A avut un proiect
pentru reducerea numarului de persoane dedicate vietii monahale de birou.El insusi a
aratat de la inceput ca nu doreste sa interfereze cu erezia, pentru ca el a realizat valoarea
comerciala a hughenotilor, care au fost bine reprezentate prin clasele de negustori.

In concluzie Jean Baptiste Colbert a fost reprezentant seama al mercantilismului

francez dezvoltat, superitendend al constructiilor, cotrolor general al finantelor Frantei,
secretar de stat la institutia Casei Regale si economistul care a favorizat industria si
comertul pe care le-a apreciat ca izvoare fundamentale de bogatie si putere pentru Franta.
 5) Opera lui Thomas d'Aquino :

Toma d`Aquino (1225-1274), este considerat unul dintre cei mai mari

reprezentanţi ai scolasticismului medieval european. Este cert că a căutat să realizeze o sinteză între aristotelism si gândirea
creştină, între raţionalism şi credinţă, urmărind să dea o formă raţionalistă filosofiei catolice. În anul 1879 sistemul lui a fost
recomandat şi acceptat ca filosofie oficială a catolicismului, sub denumirea de neotomism 1. Fost profesor de teologie la Paris
şi Roma, Thomas D’Aquino, în lucrarea sa fundamentală “ Summa Theologica ” ( 1266-1273 , a exprimat idealul timpului
său. În aceasta lucrare, problemele au fost tratate prin prisma moralei ( virtuţii şi justiţiei ). El nu s-a preocupat direct de
analiza mecanismelor economice, nici de cercetarea mijloacelor prosperităţii naţiunilor şi oamenilor; el a încercat să afle ce
era just. Gândirea economică era subordonată moralei.

În încercarea sa de a justifica dogmele bisericii şi ale orânduirii feudale, el preia şi accentueaza anumite teze din doctrina lui
Aristotel. Astfel, Toma d`Aquino abordează societatea ca pe un sistem organic, în cadrul căruia, fiecare individ îşi exercită în
mod natural şi firesc “ funcţia ”. Deosebirile de stări sunt cauzate de deosebirile de funcţii. Există o anumită

1 Formă contemporană a tomismului lui Thomas D’Aquino, neotomismul a elaborat un sistem filosogic cuprinzator
întemeiat pe metafizică, în centrul căruia se află noţiunile transcedentale ( “unitatea”, “adevărul”. “binele”, “frumosul” )
postulate ca având o existenţă independentă, anterioară experienţei şi coincizând, în ultima instanţă, cu însăşi divinitatea.

“justiţie distributivă ” conform căreia, fiecărei stări şi clase sociale i se cuvin anumite drepturi şi obligaţii, constante, care vor
trebui să rămână totdeauna aşa.

Al doilea tip de justiţie, cea comutativă, este dependentă de virtutea (virtuţile) individului însuşi. Aceasta constă în
capacitatea persoanei de a se adapta la schimbare, de a gestiona bunurile primite în baza justiţiei distributive.

Pe ansamblu, doctrina thomistă a fost de o mare semnificaţie. Unii dintre exegeţii lui Thomas D’Aquino consideră doctrina
acestuia de o măreţie deosebită. În fond, prin această operă se urmărea realizarea idealului creştin într-o societate în care
economia începe să se impună ca un domeniu social esenţial, care începuse să facă obiectul unor preocupări speciale.
Împiedicarea comercianţilor de a abuza de raritatea mărfurilor (raritate apărută pe seama creşterii mai puternice a nevoilor
umane) şi prevenirea consecinţelor rarităţii capitalurilor formau setul de principii menite să susţină expansiunea comercială
şi o certă acumulare de capital.
 6) Gandirea economica in antichitate :

Ca urmare a vicisitudinilor istoriei, dovezile scrise despre începuturile gîndirii economice sunt rare şi destul de sumare.
Cele mai vechi scrieri ajunse pînă la noi şi care conţin unele informaţii privitoare la problematica economică a vremii îşi au
rădăcinile în: Orientul Apropiat (Egipt, Babilon, Israel); Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China,
Japonia).

Codul lui Hammurabi (mileniul II î.e.n.), veritabil monument al antichităţii babiloniene ce sintetizează, printre altele şi
gîndirea economică a vremii, se prezintă sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme. Text de 280 de articole, Codul
cuprinde una dintre cele mai vechi legislaţii cunoscute şi oglindeşte procesul de centralizare a statului scalavagist babilonian
şi acţiunea sa de consolidare a proprietăţii private.

În Codul lui Hammurabi sunt tratate problemele ale dreptului de proprietate mobiliară şi imobiliară, ale dreptului
comercial, dreptului muncii (cu precădere ale angajării mîinii de lucru), ale scaviei. În cuprinsul său, apare pentru prima
oară reglementat fenomenul muncii salariate, ca fenomen generat pe de o parte de perioadele în care se cerea o mai mare
cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă parte, ca urmare a existenţei clasei
sociale a oamenilor liberi, care aveau posibilitatea de a angaja. Angajarea trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă
scurtă de timp şi în baza unei anumite sume, ce era stabililă şi reglementată legal.

Ca şi Codul lui Hammurabi, textele de origine hindusă, Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor ( Arthasastra) şi Legile
lui Manu , ne oferă şiele o serie de informaţii interesante. În cadrul lor sunt analizate cu predilecţie aspectele esenţiale ale
sclaviei, sursele de formare a sclavilor şi domeniile în care erau folosiţi.

În Legile lui Manu, se consideră sclavajul ca un fenomen justificat, de origine divină, cu rol important în prosperitatea
castelor superioare: preoţii (brahmanii) şi războinicii (ksatriyi). Clasa socială menită a se ocupa cu activitatea economică -
agricultura, mesteşuguri, comerţ - era denumită clasa gospodarilor (voişii). Preoţii şi războinicii trebuiau să conducă şi să
apere statul , să vegheze la păstrarea ordinii fireşti a lucrurilor. Puterea castelor superioare provenea nu numai din dreptul
divin, ci şi din marile proprietăţI funciare deţinute şi care, la rîndul lor, erau apărate prin lege.

Faţă de Legile lui Manu, în care accentul cade pe analiza detaliată a vieţii sociale hinduse, Arthasastra sau Călăuză pentru
regi la întocmirea decretelor, cuprinde şi o serie de reflecţii cu caracter economic.

Spre exemplu, bogăţia este considerată a-şi avea izvorul în munca umană, dar pămîntul, carierele de piatră, pădurile şi alte
obiecte materiale, deoarece nu sunt rezultatul direct al muncii omului, sunt sterpe şi prin urmare, nu pot fi considerate o
bogăţie. Statul era cel care trebuia să aibă grijă de braţele de muncă şi să formeze depozite tampon de material lemnos, cu
scopul de a-l pune ulterior în vînzare, atunci cînd preţurile ar fi crescut prea mult. Totodată statului îi revenea şi sarcina
asigurării propriilor venituri şi efectuarea cheltuielilor de interes public. Astfel, se poate întrevede o posibilă schemă de
funcţionare a bugetului de stat. Circumscrise aceluiaşi cadru se întîlnesc chiar şi noţiunile de venituri curente ale statului şi
venituri fundamentale, permanente.

O asemenea concepţie brahmană favoriza, în mod indubitabil, clasele privilegiate şI sistemul de castă. Evoluţia ulterioară
asocietăţii hinduse va scoate în evidenţă caracterul perimat al concepţiei brahmane,va deveni o frînă serioasă în calea
dezvoltării intensive şi extensive a societăţii hinduse. În plan ideologic brahmanismului i se va opune budismul. Această
concepţie religioasă (budismul), cu un puternic caracter contestatar, avea la bază principiul potrivit caruia, viaţa determină
în mod implicit suferinţă oamenilor şi prin urmare, numai renunţarea la sine însuşi, poate ridica fiinţa umană pasiunilor
dăunătoare ei.