Imparatul Cu Sapca

Radu Călin Cristea
ÎMPĂRATUL CU ȘAPCĂ
Radu Călin Cristea
Regimul Traian Băsescu și elitele sale
Prefață de Al. Cistelecan

Introducțiune de Paul Cernat
Postfață de Dorin Tudoran
Volumul 1
BIBLIOTECA PERSONALĂ1
POMPILIU DIPLAN 1
I
RAO CLASS
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
CRISTEA, RADU CĂLIN
împăratul cu șapcă : regimul Traian Băsescu și elitele sale / Radu Călin Cristea ; pref. de Al. Cistelecan ; introducțiune
de Paul Cernat ; postf. de Dorin Tudoran. - București : RAO Distribuție, 2017
2 voi.
ISBN 978-606-8516-90-5
Vol. 1. - 2017. - ISBN 978-606-8905-93-8
I.Cistelecan, Alexandru (pref.)

II.Cernat, Paul (pref.)
III.Tudoran, Dorin (postf.)
32
® RAO Distribuție
Str. Bârgăului nr. 9-11, București, România
www.raobooks.com
www.rao.ro
RADU CĂLIN CRISTEA

împăratul cu șapcă — Regimul Traian Băsescu și elitele sale
© RAO Distribuție, 2017
Toate drepturile rezervate
2017
ISBN 978-606-8905-93-8
Omul e o gîză.
Traian Băsescu
(Președintele României, 2004-2014)
LISTA DE ABREVIERI
AC - Alianța Civică
ACD - Alianța de Centru-Dreapta
ADS - Agenția Domeniilor Statului
AFDPR - Asociația Foștilor Deținuți Politici din România
AFI - Administrația Fondului Imobiliar
AFP - Agence France Presse
ANAF - Agenția Națională de Administrare Fiscală
ANI - Agenția Națională de Integritate
ANL - Agenția Națională pentru Locuințe
ANRP - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților
AP - Administrația Prezidențială
APADOR - CH - Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în
România - Comitetul Helsinki
APCE - Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei
APIA - Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură
ASF - Autoritatea de Supraveghere Financiară
BBC - British Broadcasting Corporation
BCCO - Brigada de Combatere a Criminalității Organizate
BEC - Biroul Electoral Central
BERD - Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare
BM - Banca Mondială
BOR - Biserica Ortodoxă Română
CA - Consiliu de Administrație
CAS - Contribuția de Asigurări Sociale
CC - Comitetul Central
CCR - Curtea Constituțională a României
CDR - Convenția Democratică din România
CE - Comisia Europeană
7
RADU CĂLIN CRISTEA
CEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CFR - Căile Ferate Române
CFSN - Consiliul Frontului Salvării Naționale
CIA - Agenția Centrală de Informații (serviciu secret extern al SUA)
CIE - Centrul de Informații Externe
CJ - Consiliul Județean
CN - Compania Națională
CNA - Consiliul Național al Audiovizualului
CNAS - Casa Națională de Asigurări de Sănătate
CNATDCU - Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare
CNCD - Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
CNI - Compania Națională de Investiții
CNSAS - Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității
CON - Consiliul European
CONE - Consiliul Europei
CONI - Comunitatea Națională de Informații
CPADCR - Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România
CPUN - Consiliul Provizoriu de Uniune Națională
CSAT - Consiliul Suprem de Apărare a Țării
CSJ - Curtea Supremă de Justiție
CSM - Consiliul Superior al Magistraturii
DGIA - Direcția Generală de Informații a Apărării
DGSP - Direcția Generală a Securității Poporului
DIICOT - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
DLAF - Departamentul pentru Luptă Antifraudă
DSS - Departamentul Securității Statului
ELB - Elitele loiale lui Băsescu
ERGO - European Roma Grassroots Organisation
EVZ - Evenimentul Zilei
Fb - Facebook
FBI - Biroul Federal de Informații (agenție de investigații a poliției federale a SUA)
FH - Freedom House
FMI - Fondul Monetar Internațional
FRF - Federația Română de Fotbal
FSN - Frontul Salvării Naționale
GAC - Gospodărie Agricolă Colectivă
GDS - Grupul pentru Dialog Social
GIP - Grupul de Investigații Politice
GRU - Glavnoe Razvedîvatel’noe Upravlenie, Serviciul de Spionaj Militar Sovietic
GSP - Gazeta Sporturilor
HG - Hotărîre de Guvern
ICA - Institutul de Cercetări Alimentare
ICR - Institutul Cultural Român
IGP - Inspectoratul General al Poliției
IICCR - Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România
IICCMER - Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc
ÎNEC - Institutul Național de Expertize Criminalistice
INSSE - Institutul Național de Statistică și Studii Economice
IOR - întreprinderea Optică Română
IPP - Institutul pentru Politici Publice
ÎCCJ - înalta Curte de Casație și Justiție
ÎPS - înalt Preasfinția Sa
JN - Jurnalul Național
KGB - Komitet gosudarstvennoj bezopasnosti, principalul serviciu secret de informații sovietic din perioada
post-stalinistă
LADO - Liga Apărării Drepturilor Omului
MApN - Ministerul Apărării Naționale
MCV - (European Commission) Mechanism for Cooperation and Verification
MDRT - Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului
MI - Ministerul de Interne
MISA - Mișcarea de Integrare Spirituală în Absolut
MJ - Ministerul Justiției
MO - Monitorul Oficial
MP - Mișcarea Populară
MTS - Ministerul Turismului și Sportului
NATO - North Atlantic Treaty Organization
NUP - Neînceperea urmăririi penale
9
RADU CĂLIN CRISTEA
ONG - Organizație nonguvernamentală
ONPCSB - Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor ORNISS - Oficiul Registrului
Național al Informațiilor Secrete de Stat OSCE - Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
OTV - Ocram Televiziune
OUG - Ordonanță de Urgență a Guvernului
OZN - Obiecte Zburătoare Neidentificate
PC - Partidul Conservator
PCR - Partidul Comunist Român
PCUS - Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
PD - Partidul Democrat
PDG - Președinte-Director General
PDL - Partidul Democrat Liberal
PDSR - Partidul Democrației Sociale din România
PE - Parlamentul European
PÎCCJ - Parchetul de pe lîngă înalta Curte de Casație și Justiție
PLD - Partidul Liberal Democrat
PMB - Primăria Municipiului București
PMP - Partidul Mișcarea Populară
PNA - Parchetul Național Anticorupție
PNȚ - Partidul Național Țărănesc
PNȚCD - Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat
PPE - Partidul Popular European
PR - Relații publice
PRM - Partidul România Mare
PSD - Partidul Social Democrat
PUR - Partidul Umanist Român
RA-APPS - Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat
RFR - Revista Fundațiilor Regale
ROMATSA - Regia Autonomă - Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian
RRA - Radio România Actualități
RL - România liberă
SGG - Secretariatului General al Guvernului
SIE - Serviciul de Informații Externe
10
SIPA - Serviciul Independent de Protecție și Anticorupție din Ministerul de Justiție
SMG - Stat Major General
SRI - Serviciul Român de Informații
STS - Serviciul de Telecomunicații Speciale
SUP - Scoaterea de sub urmărire penală
TVR - Televiziunea Română
UDMR - Uniunea Democratică a Maghiarilor din România
UE - Uniunea Europeană
UM - Unitate Militară
UNJR - Uniunea Națională a Judecătorilor din România
UNPR - Uniunea Națională pentru Progresul României
USL - Uniunea Social-Liberală
USLA - Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă
UTC - Uniunea Tineretului Comunist
VS - Viața studențească
VT - Vladimir Tismăneanu
ZF - Ziarul Financiar
22 - Revista 22
NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI J
(Re)scrierea acestei cărți a început în 07.01.2013 și s-a sfîrșit în 11.03.2017. Nu m-a lăsat sufletul să nu
împrospătez, printre rînduri, unele teme din manuscris cu cîteva citate posterioare încheierii acestuia: au
fost puține astfel de situații și toate au adăugat nuanțe doar istoriei petrecute între 2004-2014. Întîrzierea
apariției în librării a cărții a fost independentă de voința autorului și s-a datorat unei interpretări nu tocmai
prietenoase a manuscrisului din partea unei fracțiuni a mediului editorial. Ajunsesem într-un moment cînd
mi-au fost înecate aproape toate corăbiile. în fel și chip. Mulțumesc Editurii RAO pentru cooperarea
impecabilă în toate etapele ce au dus la apariția acestei cărți.
Unele din capitolele manuscrisului, îndeosebi „Califatul statului de drept“, dar și alte referințe la
evoluția justiției în Regimul Traian Băsescu, au suferit din cauza pelerinajului involuntar al autorului pe la
diverse edituri. O menținere foarte strinsă în trena puhoiului de evenimente petrecute după încheierea redactării
manuscrisului ar fi condus la un modus operandi ce ar fi tractat întreaga scriere pe un drum cu un sfîrșit
indecis. Am preferat, din aceste motive, să las manuscrisul atins, doar în cîteva locuri și pe spații mici, de cîteva
actualizări care au adăugat date necunoscute cu luni în urmă.
în capitolul „Selfie cu Băsescu“ am indicat datele de identificare ale unor comentarii publicate de subsemnatul
în presa cotidiană în perioada 2004-2014: Ziua (05.03.2004-29.04.2005), Averea (11.05.2005-23.12.2005),
Cotidianul (09.03.2006-04.01.2007), Adevărul (30.04.2007-13.06.2012). Au fost adăugate cîteva comentarii
apărute în Observator cultural între 25.07.2012 și 29.10.2014, altele decît acelea contopite în capitole din
carte, în cazul publicațiilor săptămînale, lunare, trimestriale, precum și al unor
13
RADU CĂLIN CRISTEA
variante hibride sau cu ieșiri pe piață neregulate, am menționat, pentru a nu încărca textul, doar prima dată a
intervalului de apariție.
M-am înscris voluntar în rîndurile victimelor inocente ale inter- textualității. „Orice text se construiește
ca un mozaic de citate, orice text este absorbția și transformarea unui alt text“ (Julia Kristeva). Cartea de
față este impregnată cu citate, referințe, insinuări, analogii, subînțelesuri, heterosugestii etc. Le-am marcat,
de fiecare dată, cu corpuri de literă distincte, înainte de a fi integrate în textul general. Cîțiva precursori -
comentarii pe care le-am semnat în Observator cultural între 2012-2015 - au fost înghițiți în text, ca
Terminator 2 în baia de oțel topit, după cum urmează: „România licantropică“ (15.08.2012); „Manipulați,
manipulați, tot va rămîne ceva!“ (17.10.2012); „De la Chanakya la Becali“ (01.11.2012); „Un «Homo
Sovieticus»: Vladimir Tismăneanu (I)“ (30.01.2013); „Un «Homo Sovieticus»: Vladimir Tismăneanu (II)“
(05.02.2013); „Un «Homo Sovieticus»: Vladimir Tismăneanu (III)“ (13.02.2013); „Nevroze prezidențiale“
(28.03.2013); „Mie-mi vorbesc, Americă!“ (22.01.2014); „Regele și nepoții lui Vîșinski“ (17.12.2014); „Mimosa
Impudica (I)“ (22.01.2015); „Mimosa Impudica (II)“ (28.01.2015);
„Asul de pică lat“ (18.02.2015); „Justiția boccie (I)“ (13.03.2015); „Justiția boccie (II)“ (18.03.2015);
„Parva Charta a justiției băsiste“ (20.05.2015); „Mandela pe trotinetă (I)“ (24.06.2015); „Mandela pe trotinetă
(II)“ (02.07.2015); „Mandela pe trotinetă (III)“ (08.07.2015).
Este posibil ca, din vina mea, unele citate să se repete. Altele vor fi reluate, moderat și cu bună știință,
socotindu-le edificatoare și pentru alte teme.
Citatele fără conotații politice curente, inserturile culturale, cuvintele (expresiile) în alte limbi,
vocabulele disparate sau sintagmele ce trimit la un alt autor, unele aforisme unde, de obicei, sunt urmărite
efecte parodice etc. au fost marcate cu corpuri de literă înadins diferite.
De aici pornim, cititorule. Să urcăm în lectică. O vreme ne va duce textul pe umerii săi, apoi vom face cu
schimbul.
Autorul
CUPRINS
Prefață ....................................................................................................... 25
Introducțiune .......................................................................................... 34
I.Selfie cu Băsescu ........................................................................................... 41

2004
Povestea lui Băsescu .................................................................................. 42
2005
Coverta ...................................................................................... 42
Un proiect sterp ......................................................................... 45
Traian Băsescu și logica riscului ........................................................ 46
Cum nechează un cal troian? ....................................................................... 47
Ceva ce nu miroase a bine ............................................................... 49
Să ne trăiești, nene Iancule! ............................................................... 50
Omul care aduce dinamita ................................................................ 52
Satirul lui Damocles ......................................................................... 53
2006
Președintele etilic .......................................................................... 54
Sunteți Securitatea? Ghici! ..... ... ..................................................... 55
Apostolii lui Băsescu ................................................................................... 56
Băsescu și mănăstirile Secu ......................................................................... 57
România vinului prost ....................................................................... 59
2007
Luntrea lui Băsescu și puntea BOR ................................................ 60
15
RADU CĂLIN CRISTEA
Băsescu după Băsescu .................................................................................. 62
Băsescu la baia populară ............................................................................... 64
Un cowboy călare în biserică ...................................................................... 66
2008
Băsescu și priveghetorii Constituției ..............................................68
2009
Cine este Președintele României? .................................................70
Adevărul despre Traian Băsescu .................................................................. 71
Moartea lui Păsărilă ...................................................................................... 72
România ciuruită a Președintelui Băsescu .................................................... 74
2010
Vă place Băsescu? ....................................................................................... 75
Asul din mîneca Președintelui: Igaș ...................................................76
T. Băsescu, Charles de Gaulle și Noe .....................................................78
2011
Autocrație, numele tău e Băsescu! ........................................................... 79
Dezlegare la cîini ................................................................................80
Parola Justiției: click pe „Băsescu“ ............................................................ 81
România după al treilea război mondial .................... ; ................................ 83
Bastonul de caporal din ranița mareșalului ........................................84
Korsakov. Rimski-Korsakov? ......................................................... 86
Gorilele democrației ...........................................................................87
Rictus Erectus ....................................................................................88
2012
Rimele Iui Nero .................................................................................89
Nici revoluțiile nu ne ies ca lumea ......................................................90
Băsescu, colaborator al Securității ..........................................................92
Pixul lui Zegrean ................................................................................93
Guelfi, ghibelini și Gollum...................................................................95
Fundașii căpitanului Băsescu ................................................................... 98
16
Jocul cu cărți măsluite ................................................................................ 101
Estetica minciunii la Bruxelles ......................................................... 102
Noua propagandă .................................................................................... 104
Cu ochii țintă ............................................................................................. 106
Copii de suflet și spahii ................................................................ 108
Grămezi deschise ............................................................................... 109
Calul Traian ..................................................................................... 110
România licantropică ................................................................................ 112
2013
România generalilor............................. ........................................ 113
Amiral de apă, aer și pămînt ...................................................................... 115
Soarele lui Băsescu răsare la fix ................................................................. 116
România get-beget.......................................................................... 118
Oportunismul politic din calea-afară .......................................................... 119
Minciuna. în inima mitului fondator ................................................. 121
Prea lesnicioasa derivă autoritară ........................................................ 122
2014
Visul american, cu escală la Cotroceni ................................................... 124
A treia față a monedei............................................................................. 126
Quod licet Iovi, non licet bovi? ........................................................ 128
România după Băsescu: epoca postbelică .................................................. 130
II. Basileus inter pares .................................................................... 133
Freud: ultimul coșmar .................................................................. 134

Fir roșu cu Dumnezeu ..................................................................... 136
Cînd tace cucu-n Bucovina ............................................................. 139
Tertium non datur, că vă mănînc pe toți! ............................................ 141
Coldea cap-de-mort ........................................................................ 144
„Eu, Președintele țării în care ești!“ ................................................. 147
Dezlegare la Procurori .................................................................... 150
„Sinteza subconștientului colectiv“: Băsescu ......................................... 153
RADU CĂLIN CRISTEA
Un sultan dintre aceia ...................................................................... 156
Țața de pe strada Tufelor ................................................................ 158
III. Moneda cu o singură față ..................................
Elitele loiale lui Băsescu (1) ......................................................................162

Starea vremii pe cîmpiile Harmagheddon-vdm ............................... 162
Evanghelia după Benda ..................................................................... 166
Pe mine mă cam ia cu rîs .................................................................... 169
Legea lui Mani ................................................ . ............................. 173
En garde! ........................................................................................ 175
Lunatici, smiorcăiți, pupăcioși ............................................................. 177
Băsescu sărută pămîntul la fel ca Ion .................................................. 180
Elitele loiale lui Băsescu (2) ..................................................................... 185

Băsescu și intelectualul de uscat ....................................................... 185
Un sicofant: „Noi nu suntem sicofanțiî nimănui!“ ................................. 187
„Și pentru asta vă mulțumim.“ Cu plăcere! ................................................ 190
Iliescu cel rău, dar bun ................................................................................ 192
Mai rece decît marmura lui Videanu ............................................. 196
Spiritele de corp ............................................................................... 198
Terorismul intelectual în regimul Băsescu .......................................... 202

După Trocadero, prima la dreapta.................................................... 202
Dragonul care se visează Sf. Gheorghe ...................................................... 205
Noua democrație. Sărutul lui Iuda ........................................................ 207
Chibițul universal ............................................................................ 210
Minciuna cu suliman ........................................................................ 213
Un afurisit face verificări la sînge ............................................................... 217
Păunescu și Mihăieș: Tovarășul și Lustragiul .................................... 219
Masca lui Dulea .............................................................................. 224
Odicolonul tovarășei Ana ................................................................... 224
Dictatura cu dinții sparți ................................................................... 227
18
Artileria tunarilor orbi ....................................................................... 230
Urechea și timpanul lui Liiceanu ..................................................... 233
O armă de sinucidere în grup: apodicția ............................................... 236
Doi negri măricei: Beligan și Ilfoveanu .............................................. 238
Aici sunt leii și hienele .............................................................. 241

Dans din buricul pămîntului ................................................................ 241
Avem și noi coloșii noștri ................................................................. 243
Cînd mi-au sărit primele plombe............................................................ 245
’Neața, Kierkegaard! ....................................................................... 248
Ce grebla lui Dumnezeu! ................................................................ 252
IV. Băsismul. Fenomenologia spiritului ............................................ 257
Nașterea conceptului. Primii mamoși ......................................... 258

Crestomații virale. Gîndirea nulă .............................................................. 259
Coborîrea din transcendent. Curentul glossy ................................. 261
O paradigmă a empiricului. Răsturnica din Pleșcoi .............................. 263
V. Mica incartadă (2007) .......................................................................... 267
Săritura peste cal.......... ........................................................................... 268

Ascultă comanda la mine: Merde! ..................................................... 268
Tu zjiyn? fio ceudanufi! ................................................................... 271
Băsescu se leapădă parțial de Satana ................................................. 272
Floare la ureche ........................................................................... 274
Vicii neconstituționale.................................................................... 276
Acolo unde te mănîncă lupii ........................................................... 279

Un Chanel navigabil ........................................................................ 279
Doi cetățeni: Fripturică-Foamete și Liiceanu .................................... .282
Ana nu mai are mere....................................................................... 286
Ura! Vivat Republica! ................................................................... 289
Prima cruciadă a sicofanților ........................................................... 292

Oastea Domnului (Băsescu) ................................................................ 292
19
RADU CĂLIN CRISTEA
Intelectualii: cînd sub vremuri, cînd deasupra ................................. 293
Platon și amicii adevărului ........................................................................ 296
Invazia de lingăriciuni ........................................................................ 299
Sarabanda bigoților.......................................................................... 301
I-ar cam da democrației papucii ...................................................... 303
VI. Ursul bipolar (2009) ................................
Un popor trezit din somn ........................................................... 308

FMI: trădare cu majuscule! ......................................................................... 308
Trăiască FMI! ......................................................................................... ....310
Noul sport național: fotbalul în pantă ....................................................... 314
30 de kilometri în lungime de 300 de metri...................................... 317
Poate să se dea DNA-ul cu curu de pămînt ............................................... 321
Porcii arhitectului ............................................................................. 324
Eba și moartea măgarului din Beltiug .................................................. 327

Cei trei moguli sunt doi: Voiculescu ................................................. 327
Să îmi fie rușine, Dinu Patriciu! ....... ... ............................................. 330
Frați români, nu mai treceți Prutul! .................................................. 332
Eba ia lumină de la Pepenică ............... ... .................................................. 335
Visul unui domn în vîrstă: un scaun electric ............................................. 338
Un furt cu dedicație pentru Codruța................................................. 340
Un măgar nu moare niciodată singur ............ ... ......................................... 343
Cum să-ți furi căciula fără să-ți dai seama ...................................... 346
Geoană - un pionier al criogeniei ............................................................. 346
Capete SECI .................................................................................... 348
Unde nu pătrunde nici tămîia .............................................................. 352
Vremea rinocerilor negri ............................................................. 356

A fost ultima punte .......................................................................... 356
Hingherii lui Băsescu vînează „crinolatri“ ............................................ 358
Anul cîinelui turbat ........................................................................... 360
20
O pușlama proletcultă .......... .... ...............................................................363
TRU sau despre băsismul cu chitanțier ................................................ 366
Tismăneanu se întoarce. Apocalyptic^ ............................................. 368
Un intelectual între două acronime: I.N.R.I. și M.I.L.F. ................... 371
Președintele și molohii urii ............................................................. 371
O întrebare de bun simț: „Este Băsescu un scelerat?“ ...........................373
România fără Băsescu: viața ca un necrolog .................................... 376
Trăgînd la jugul lingușelii .................................................................. 379
Un sexpert în pornografie politică ..............................................................381
Patapievici și seducția babardelii .................................................... 384
Orbul care n-a nimerit Brăila .............................................................. 389

Cînd Cărtărescu murea de dragul lui lliescu.... .................................. 389
Răul cel mai mic făcea baie într-un ibric ........... .......................................391
Băsescu nu e Mamon .................................................................................393
Mihăieș s-ar cam simți împușcabil .............................. .'. ................ 395
Bulane kaghebiste și mîncare la gamelă ...... ... .....................................398
ELB și dependența de Murti-Bing ................................................... 400
Patapievici: un catihis intenabil ....................................................... 403
Cine n-a trecut Pirineii are întotdeauna dreptate ............................ 405
VII. Loviturica de stat (2012) ................................
Și vara îngheață apele, nu-i așa? ......................................... 410

Pe urmele puciștilor desculți ........................................................... 410
Chestii, trestii, socoteli ...... ............................................................. 414
îngerii iadului ................................................................................... 418
în țara orbeților se face ziuă ...................................................................420
Viața ca o erată.........................................................................................423
Stan, Bran și Aspazia ...................................................................... 423
Democrația Voodoo ...................................................................... 426
Zeii nasoli ai Occidentului ............................................................... 427
21
RADU CĂLIN CRISTEA
Un țucălar maoist: Durăo ........................................................................... 429
Băsescu pupă poala popii .................................................................... 432
De-un leu bomboane și de restul mentosane ..... ... ........................ 434
Neacșu din București îi pîrăște pe turcii din CCR ............................ 437
Heringul roșu ................................................................................. 441

Groapa cu conștiențe....................................................................... 441
Reding și gîndacii de bucătărie ................................................................. 443
Generalii lui Hitler mor de invidie ................................................... 445
Șarpele călcat pe coadă .................................................................... 447
Măcar Băsescu avea .................................................................................... 450
Miere de viespi ................................................................................. 452
Putina de minciuni ........................................................................... 454
Rețeaua occidentală a falsului (vezi aici) ................................................. ..456
Cabala masonului putinist................................................................ 459
Spre Moscova, pe două cărări ..................................................................... 461
Boii de la bicicletă .................................................................................... 463

Fantome fugărite cu bulanul ....................................................................... 463
Băsescu se ia la trîntă cu imperiul rus ......................................................... 464
Scrînteli cu doxă .................................................................................... 467
Clarvăzătorului i se arată Adolf și Benito............................................. 469
Cine naiba i-a îmbolnăvit pe rinoceri? ........................................................ 471
întristarea. A sosit ceasul ei ............................................................. 474
VIII. Hasta luego, companeros! Viva la Revolution! .................... 477
De ce tremură nădragii, Mitică? ............................................................. 478

Invazia urangutanilor ....................................................................... 478
Liiceanu: „scoate-1“, „bagă-1“ ................................................................ 481
Cînd îți vine să-l strigi pe Bebe .................................................................. 485
Triada Dragonilor Roșii .................................................................... 487
À quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?............................................ 490
Se dă cu căciula după cîini .......................................................................... 493
22
Un post vacant: gropar al culturii române ....................................... 496
Cazul Mihăieș: victima cu ștreangul la gît ........................................ 499
El ne mai lipsea: limbricul ............................................................ 502

Un oaspete nepoftit: măcelarul de la țară .................................................. 502
Portretul intelectualului cu ciomag ..................................................506
Tricolorul bicolor: alb și negru .........................................................510
Cînd și clopotele bat în dungă ............................................................... 513
Șobolani, ploșnițe și cîțiva viermi .................................................... 516
Mai rău nu poate fi: printre comuniști și fasciști ............................... 518
Omagiu Conducătorului iubit ................................................................ 523

Se ia lumină de la Băsescu ........................................................................ 523
Elitele își pupă pe suflet Președintele ................................................ 525
Omletă din ouă dogmatice ...................................................................... 528
Primul, Singurul, Unicum ................................................................. 530
Pleșu, Băsescu și firul de iarbă ................................................................ 533
Trăiască Băsescu, intelectualii te salută! ................................................... 534
La apa Vavilonului unde am plîns de m-am rupt........................ 539

Șuturi în fund poporului român (I) ................................................ 539
Șuturi în fund poporului român (II) .................................................. 541
Șuturi în fund poporului român (III) ................................................. 544
Șuturi în fund poporului român (IV) ................................................. 547
Șuturi în fund poporului român (V) .................................................. 551
Șuturi în fund poporului român (VI) ................................................. 554
Șuturi în fund poporului român (VII) ................................................ 556
PREFAȚĂ
O epopee a stupefacției
dușmanul pute întotdeauna (Umberto Eco)
Dacă s-a gîndit vreodată cum ar putea să-și aprindă cît mai multe paie-n cap, cu această carte Radu Călin
Cristea (RCC) a găsit metoda cea mai potrivită și momentul cel mai prielnic. Iar dacă era în căutarea vreunui
viespar cît mai activ pe care să-l ațîțe, sigur l-a găsit (deși nu-i exclus să fie tratat cu olimpiană ignorare, stratagemă
dată ca sigură de specialiștii în polemici). Investigînd pasiunea băsistă a unora dintre cei mai reputați intelectuali,
RCC nu se mulțumește cu o analiză rece (care și ea ar fi fost destulă pentru a provoca iritații și iritări), ci
perseverează - nu doar începe - într-o manieră ironică și mai cu seamă sarcastică, adesea pamfletară. E drept că
dezbaterea are loc și la nivel de idee, dar ea se încinge spontan și-n focul ei se scapă vorbe grele; vorbe,
desigur, din tradiția română - și încă dintr-una întemeiată prin vremuri voievodale... dar actualizată în zilele
noastre la nivel paroxistic.
Iată, bunăoară, ce șansă de configurare (ori baremi de pre-figurare) a unui registru stilistic fundamental i se
oferea limbii române încă din zorii ei, prin 1481, cu aproape o jumătate de veac înainte de scrisoarea lui
Neacșu: „Scriem ție, Ștefan voevod: Ai tu oare omenie, ai tu minte, ai tu creier, de-ți prăpădești cerneală și
hîrtie pentru un copil de curvă, pentru fiul Călțunei, și zici că-ți este fiu? Dacă ți-e fiu și vrei să-i faci bine, atunci
lasă-1 să fie după moartea ta domn în locul tău și pe mumă-sa ține-o să-ți fie doamnă, cum au ținut-o în țara noastră
toți pescarii din Brăila, și
25
RADU CĂLIN CRISTEA
învață-ți țara cum să te slujască, iar de noi să te ferești, căci dacă cauți pe naiba, ai să-l găsești“. Din păcate pentru
stilistica limbii române, această compoziție inaugurală atribuită boierilor brăileni și buzoieni s-a dovedit apocrifa,
deși A. D. Xenopol o dă ca autentică în Istoria românilor din Dacia traiană. în orice caz, vocația imprecativă a
scriitorului și vorbitorului de română a trebuit să mai aștepte (dar nu mult!) pînă să se poată desfășura în voie și cu
elan, nu doar cu talent. Am zis „vocație“ (și nu înclinație ori slăbiciune, concepte cam negative și cam
anemice față cu realitatea) bizuindu-mă, pe de o parte, în Paul Zarifopol, și, pe de altă parte, pe audițiile - ca
să zic așa - cotidiene, deopotrivă stradale, ulițarnice și mediatice. Nu poate fi alta decît vocație de vreme ce,
afirmă Zarifopol, „înjurătura ne stă în substanța adîncă a sufletului“, de unde se decantează imperativ, oricît de
divers, după cum ne-ar garanta orice psihanalist, consultat anume ori ba. Fiind vorba de un zăcămînt ce stă atît de
adînc, poate chiar în temeiuri, e imposibil ca el să nu erupă și să nu spargă orice zăgaz. „Consacrare academică“
definitivă și distincție de geniu s-au dat acestei vocații prin „intervenția literaților“ și îndeosebi, zice
Zarifopol, prin cea a lui Arghezi, care „a fixat în scurt timp adorația aprinsă și invidioasă a tuturor bărbaților
prin injuriile lui de amețitoare strălucire.“ Ridicarea la artă a imprecației de către Arghezi a fost un moment
terapeutic decisiv pentru români: „a fost o dezlegare, un răsuflu din adînc, o beție de rob care și-a rupt
lanțurile: dintr-odată injuria se făcuse literară și tipăribilă!“ Și așa a rămas. Toate mojiciile și scîrboșeniile
expresive, de la trivialitatea inocentă la scabrozitățile patente și de la grosolăniile spontane la mîrlăniile
sofisticate aruncate în capul cuiva s-au pus de atunci sub scutul lui Arghezi, ca și cum acesta ar garanta
prestația de artă a oricărei pamfletării, devenind un fel de mîntuitor al tuturor rufianismelor. Expediția pe care o
face RCC prin „epoca Băsescu“ îl poartă, mai tot timpul, prin asemenea smîrcuri și dejecții expresive, prin
zona „pamfletului de pubelă“, cum numește el aceste performanțe care au dus „literatura și jurnalismul“ „pînă
la un strat atît de adînc al trivialității“ încît complexează orice altă perioadă prin „arsenalul scatologiei“ pus cu
temeinicie și vervă la bătaie. (Fie spus în paranteză, nici înainte-mergătorii pamfletului, invocați în contrast de
RCC, nu ezitau la scatologii; să te păzească Dumnezeu de zoaiele și scîrnăviile cu care-și împodobea Arghezi
eroii!). Decăderea discursului public - și îndeosebi a celui intelectual, căci asupra acestuia stăruie RCC - suscitat
de politic e una din magistralele pe care înaintează, din șoc în șoc și din uluială în uluială,
26
cartea de față.'Ce-i drept, Zarifopol ne avertizase că, deși rafinamentul românesc dusese sudalma pînă la
expresia maximă (și) a admirației, dezvoltînd-o într-o ambivalență spectaculară, „politica“ oferea „stimule
numai pentru înjurătura negativă“. Negativă eminent, numaidecît și patetic, din toți bojocii, într-o revărsare
abundentă și frenetică de imundiții.
Politica e, firește, treabă serioasă, cu efecte grave asupra fiecăruia dintre noi. Se cuvine, în consecință, ca și
comentariile să se implice existențial, nu doar contemplativ; cum ar veni, desăvîrșit emoțional, nu cu gratuitate
efectivă ori simulată. Comentatorii nu sunt chibiți, ci protagoniști. De aici, din greutatea mizei, sporul de
tensiune și de patos al discursurilor „analitice“. Dialogul se poartă cu mîna-n grumazul adversarului, care și-a
pierdut din capul locului orice șansă de a fi considerat „partener“. La această demnitate nu poate rîvni nimeni
dintre cei care au o altă opțiune ori doar o altă, biată, părere. Dreptul la aceasta e sechestrat de un club convins, cum
zicea Schopenhauer, că „foarte puțini pot gîndi“ („deși toți vor să aibă opinii“) și că acei puțini care pot sunt toți
membrii aceluiași club, al ELB, după sigla dată de RCC. Nu doar seninătatea analitică și echidistanța
(supraviețuind doar la Emil Hurezeanu și parțial la Liviu Antonesei și Ion Bogdan Lefter, dintre literații
re/calificați și ca „analiști politici“) au dispărut din discursul public dedicat politicii (nici nu punem la socoteală
posibilitatea vreunei eleganțe ori politeți sau minime civilizații dialogale, lucruri mult prea fragile pentru a
rezista la primul contact cu un subiect politic), ci și ironia și umorul, în măsura în care ambele presupun un
relativism de sine (cu o mare excepție aici: Dorin Tudoran, ale cărui sarcasme, de multe ori necruțătoare și
ele, nu trec, totuși, dincolo de cuvenit) și un simț, fie cît de discret, al gratuității. Cuvintele implicate trebuie să
fie - și sunt - ciomege drastice. RCC dă numeroase exemple de asemenea limbaj folosit pe post de bîtă sau
exaltînd retorica de chivuțe isterizate și pornite pe spurcat vecinii. Stilul „ca la ușa cortului“ e doar o variantă
soft a unui registru mult mai clocotitor de ocări descalificante și flame de ură. A rezultat, cum zice RCC, „o
cotonogeală colectivă“ într-o „Românie în dîrdori“. Sub „efectul Băsescu“ toată lumea și-a pierdut cumpătul și și-a
simplificat criteriile de judecată și atașament, reducîndu-le la un maniheism strict. Opțiunile au devenit
pasiuni și fiece idee sau simplă opinie au căpătat brutalitate pasională. „Canonul maniheismului“, cum îl numește
RCC, a devenit aproape obligatoriu, impunîndu-se prin agresivitatea simplificării și prin folosirea,
27
RADU CĂLIN CRISTEA
în sprijinul lui, a tuturor celor 38 de stratageme recomandate pentru „a avea întotdeauna dreptate“, așa
cum au fost ele listate de Schopenhauer.
Printre asemenea tranșanțe de cuțit și într-un climat surescitat pînă la convulsivitate de irepresibile pulsiuni
pasionale, îi e greu (ba poate chiar imposibil) și lui RCC să-și țină firea și limba. Se descoperă și el
contaminat „de apariția spontanee a unui patos pe care nu prea știam să-l fi avut în fire“ și, pe cale de
consecință, „și stilistica“ propriilor idei devine „produsul aproape exclusiv al unei didactici încruntate“.
Răsteala ajunge un stil contagios și stilistica stropșelii la celălalt e condiționată reflex, nu doar social. Nu s-ar zice
că, urmărind pas cu pas mersul societății - și mai ales peripețiile intelectualității - sub Băsescu, RCC n-a fost și
el protagonist în vacarmul doxologic al perioadei. A dat și a încasat (poate nu neapărat în această ordine),
nefiind deloc o mironosiță sfioasă în dispute. Ba din contră! Dovadă (copleșitoare cantitativ, dacă nu și
calitativ; sigur unora n-are cum să le cadă bine și nici cu tronc) verva cheltuită în atîtea pagini și-n atîția ani! RCC
știe bine și româna ardeiată de Giulești și pe cea de la Academie, așa că le îmbină cînd te aștepți mai puțin,
într-o paradă lexicală căreia nu-i pasă de reglementările dicționarului și cu o euforie inventivă care, nici ea, nu poate
fi susținută doar de o pasiune meta-stilistică (pentru o idee politică ori pentru un program sau om politic), ci în
primul rînd de una stilistică (e păcatul mai tuturor literaților angajați în comentariul politic: vor să fie mai degrabă
„stiliști“ decît analiști). Că pe cea din urmă o are cu vocație, nu-ncape discuție. Din intrarea în vervă (cel mai
adesea abrupt, aparte capitolele de pură „documentare“ a unor episoade „justițiare“ sau juridice ori a altor
„dosare“) se trage și activarea memoriei literare, angajată într-un caricatural joc de societate... intertextuală.
Drogată de euforia ingeniozității expresive, memoria livrescă omagiază această efervescență cu citate din toate
părțile, făcînd gimnastică de destindere în atîta încordare. Introspecția și retrospecția - ambele justificative și
explicative - din coda tomului pot trece de analiză procedurală cu destul scrupul autocritic (și umor de sine) spre
a nu mai trebui suplimentată. Dar că o excitație stilistică animă toate capitolele și secvențele acestei „epopei“
a stupefacției (căci o epopee a stupefacției desfășoară, în ritm secvențial, RCC; o stupefacție infinită și mereu
în progresie față de eclipsa spiritului critic al elitei intelectuale în raport cu „regimul Băsescu“ și cu
persoana ca atare a fostului președinte) se vede numaidecît în coloristica și-n efectele baroce ale
inventivității pamfletare cu care-și tratează - și el - personajele.
28
Despre cîțiva dintre protagoniștii băsismului spune vorbe atît de grele (și de jignitoare) încît nu pot să nu pară
rodul spontan, necontrolat, al vervei dezlănțuite. RCC devine victima propriei verve, mai ales în portretelfe
dedicate Elenei Udrea, lui Vladimir Tismăneanu ori Mircea Mihăieș (cel puțin asta e impresia mea).
Entuziasmul acestei verve îl duce, și pe el, într-un fel de frenezie caricaturală și imprecativă. Un fel de vanitate
a stilului îi împinge pe mai toți cei implicați în dialogul din poiana națională a lui Iocan la afronturi greu de admis
și și mai greu de imaginat. Ale lui RCC mai treacă-meargă, dar ale lui Mircea Mihăieș, bunăoară, ori ale lui
Tismăneanu par scăpate din orice frîu al bunului simț și al argumentului de respect. Pare să fie vorba doar de o
virtuozitate în sine a insultei, de un drog ofensator (un fel de ecstasy al potenței injurioase) și de un concurs de
imprecații în care titlul de campion e atît de rîvnit încît nicio reținere nu-și mai găsește loc (sunt convins că
această stilistică a imprecației și-a avut admiratorii săi și că fără încurajarea și aplauzele acestora discuțiile ar fi
fost mai astîmpărate la nivelul expresiei, chiar dacă ar fi rămas la aceeași temperatură pasională). Nota
oricărui „oponent“, fie el cît de inocent ca acțiune ori idee, se încarcă electric și stilistica ofensatoare zburdă în
voie, ca dezlegată de orice (auto)cenzură. Nu-i vorbă, și RCC a primit același tratament (ba chiar mult mai rău)
din partea celorlalți, așa că răspunde oarecum „dinte pentru dinte“. Descumpănitoare (mai mult pentru mine, cred;
dar și pentru RCC, după cum mărturisește, numai că el fiind în acțiune își revine) e această probozeală reciprocă și
această vervă asmuțită cu atît mai mult cu cît e vorba de oameni aflați pînă nu demult (cam pînă la președenția lui
Emil Constantinescu) pe aceeași linie de front democratic (de nu de-a dreptul în strînsă prietenie ori măcar
amiciție).
RCC zice că i-ar fi fost „ușor“ să scrie „o monografie seacă a regimului Băsescu și a elitelor acestuia, într-un
osuar sistematizat științific“. N-aș prea crede. în calitatea lui de „referent obsesiv“ - nu doar al unei
campanii electorale, unde-i plasează, în această calitate, RCC, ci al vieții cotidian- politice din România, pre- și
post-Băsescu deopotrivă -, Traian Băsescu a colorat emoțional în cel mai brutal mod întreaga societate; față de
el, cu el, relația, fie cît de inconsistentă, bunăoară una de simplu alegător, nu poate fi decît una afectivă, de
empatie ori de repugnanță - radicale și una, și alta. Cu Băsescu lucrurile sunt, într-un fel, chiar simple: take it or
leave it, fără sofisticării și ezitări. Nu încape distanță critică față de el, întrucît reacția afectivă e imediată. (Cam
așa va fi, presupun, și cu cartea lui'RCC: o
29
RADU CĂLIN CRISTEA
carte-cult pentru unii, o abjecție pentru alții. Nu cred că va avea, de fapt, cititori, ci doar fani și denigratori, două
galerii tranșant despărțite. Fanii o vor devora și o vor așeza în continuitatea acțiunii inițiate de Sorin Adam
Matei odată cu brevetarea conceptului de „boierii minții“; ceilalți o vor ocărî și bălăcări cu entuziasm). Băsescu e, în
primul rînd, un revelator pasional. Din toată „bibliografia Băsescu“ (aflată în plină expansiune), de la Marius Oprea
(ca prim exeget) pînă la RCC (ultimul pe moment), în mod ciudat singura abordare „obiectivă“, nepătimașă și
realmente analitică, vine de la un grup de comentatori de stînga - „Epoca Traian Băsescu“ (apărută la editura
clujeană Tact, în 2014, în coordonarea lui Florin Poenaru și Costi Rogozanu). Cele de pe „dreapta“ sunt, toate,
animate de febră pasională, cu toate că între ideologia autorilor și cea a lui Băsescu sunt destule puncte de
convergență - măcar teoretice. Desigur, și multe nuanțe despărțitoare, mai ales în practica democratică.
Firește, democrația oferă mereu prilejuri de nuanțare a atitudinilor și opțiunilor, dar nu e chiar fatal ca fiecare
nuanță deosebitoare să devină o catastrofa, o prăpastie plină de pricini de gîlceavă. Sau e?!
Faptele, vorbele și comportamentul a ceea ce RCC numește ELB („elitele loiale lui Băsescu“) devin, de-a
lungul întregii cărți, un drog de care RCC pare a fi făcut dependență și care-i induc o stare de euforie constatativă
(cu ceva masochist în ea) și interpretativă, consolidată, din cînd în cînd (dar suficient pentru o abordare
eseistico-jurnalistică), prin rapeluri la autorități mai teoretice. Toate însă - fapte, vorbe, comportamente - sunt
împinse pe același portativ de stupefacții care le duce spre un fel de literatură a absurdului și aberației.
Tonalitatea sarcastică și caricaturală în care sunt interpretate e dată de la bun început și ea nu cruță, nici măcar
din motive de umor, nimic. Eu unul aș fi fost mai înțelegător și mai îngăduitor cel puțin cu unele peripeții.
Bunăoară, cu unele din cele ale Elenei Udrea (care beneficiază de o paranteză amplă în spațiul dedicat ELB,
reprezentînd, totuși, o imixtiune în această clasă). Foarte probabil cariera politică a Elenei Udrea seamănă cu o
carieră de sportiv: durează cît personajul e într-o anumită formă. De aceea Elena Udrea n-a avut răbdare pentru o
carieră „pas cu pas“, ci a ars - sau a sărit - toate treptele. Ea și-a prezentat argumentele (să zicem chiar că le-a
etalat) imediat și le-a pus fără cruțare la bătaie. Nu e vina ei - ba din contră, e chiar bravura ei! - că unele argumente
au meritat un minister și altele alt minister. Nici adierea de sex appeal care a trecut, grație ei, prin viața
noastră politică nu-i e imputabilă (pe ăsta,
30
fatalmente, îl ai ori nu-i ai); problema, în astfel de cazuri, e una de receptare, nu de existență. După cum
ușor abuzivă mi se pare și insistența cu care e valorificat pentru sarcasme ieftine faptul că e originară din
Pleșcoi (numele localității e, într-adevăr, cam grotesc, dar ce vină are Elena Udrea? Dacă era o „Messalină“ de altă
localitate ar fi fost mai în regulă?). în general, cam toate reproșurile mai victoriene făcute fie Elenei Udrea, fie - mai
cu seamă - lui Băsescu sunt exagerate (întrucît li se judecă doar efectul „civilizator“, nu și eficiența electorală); ele
erau, desigur, abateri de la etichetă, dar lucruri eminent rentabile electoral; probabil din această cauză și călca
Băsescu sistematic în străchinile comportamentului public. Mult prea întins și mult prea exploatat îmi pare a fi și
episodul dedicat convertirii lui Vladimir Tismăneanu, pus sub toate suspiciunile de inautenticitate, incoerență și
contradicție de sine (și altele și mai grave). Convertirile nu-s chiar fapt curent, dar nici cu totul excepțional
între oameni. Ce-i drept, a lui Tismăneanu e abruptă și dramatică absolut (sau, cel puțin, spectaculară absolut), în
paradigma tare a drumului spre Damasc. Tismăneanu n-a urmat calea obișnuită la români, cea, dialectică, trasată
de Caragiale: anarhist, socialist, progresist, liberal, conservator și iar progresist. Sigur nu-i face nicio plăcere să-și
rememoreze tinerețea și e lucru normal să încerce s-o facă măcar mai evanescentă, dacă tot n-o poate face uitată.
Cu ea de picior, parcă n-ar fi fost chiar omul cel mai potrivit pentru șefia anticomunismului (asta însă, așa, după
bunul-simț general), dar poate nu-i lasă temperamentul și resentimentul. Nu toată lumea se poate lupta cu sine și
să iasă triumfător. Problema e, desigur, delicată și rămîne așazși după despicarea ei în nenumărate fîșii de către
RCC: dacă n-a fost „sincer“ în tinerețe, se prea poate să nu fie nici acum; dacă a fost atunci, nu poate fi și acum;
dacă atunci a fost „interesat“, poate e și acum etc. Aici, oricîte argumente ar aduce Tismăneanu și oricîte
contraargumente ar aduce RCC (sau vițăvercea), lucrurile rămîn la fel de delicate. La urma urmei,
Tismăneanu putea fi „sincer“ în ambele ipostaze, caz în care chiar am avea o contradicție spectaculară sau
o discontinuitate dramatică. (Nici nu prea înțeleg de ce Tismăneanu n-a urmat calea lui Panait Istrati, de pildă). Nici
lui Mihăieș nu i se iartă nimic, nici măcar gesturile iertabile conjunctural (cum e, de exemplu, discuția lui cu
Adrian Păunescu despre bugetul ICR, după ce-i făcuse pe șeful comisiei de cultură troacă de porci; nu știu de ce
tocmai Mihăieș a fost mandatat atunci să trateze cu Păunescu - fapt ce i-a dat acestuia șansa de ă fi, prin
comparație, un gentleman -, dar flexibilitatea
31
RADU CĂLIN CRISTEA
lui de moment era condiționată de apărarea intereselor unei instituții; nu era tocmai momentul cel mai potrivit să-i
repete poetului-senator toate măscările cu care l-a gratulat). Dar dacă poate introduce ceva compromițător, fie și
prin interpretare, în dosarul vreunui personaj, RCC nu ezită.
Nici cînd mută discuția de la nivel comportamental (gestual și lingvistic) la nivel ideologic, verva lui RCC
nu se oprește din ritmul ei de prigoană euforică. Investigînd ideologia politică a ELB, RCC constată numaidecît o
dramatică chute în interbelicul de dreapta - și îndeosebi în partea filo- legionară, legionaroidă ori chiar legionară
a acestuia. Similaritățile de idee sunt adesea consternante absolut și soluțiile propuse - mai mult cînd îi ia
gura pe dinainte pe unii reprezentanți ai ELB - sunt caz de anacronism patologic. RCC ia foarte în serios toată
această paradă cu sloganuri scoase de la naftalină și-și face spaimă ca-n fața unui program politic deja pornit spre
aplicare punctuală. în realitate, toate acestea nu sunt decît expresia unor exasperări traduse în reverii retro și ele
trebuie luate - măcar în bună măsură - ca gratuități exprimate cu retorică paroxistică. Dacă Patapievici sau Liiceanu
ar ajunge vreunul președinte, fie și cu mai multe mandate, sigur pe agenda lor n-ar figura niciodată anularea
votului universal și a altor drepturi obținute de plebe ori chiar de poporul iremediabil „prost“, cum le scapă ELB la
nervi. Toate aceste reverii retrograde sunt decompresii, pure defulări ale anti-pesedismului nevrotic. Un
anti-pesedism întreținut cu himera tancului rusesc de după colțul străzii, cu himera justițiarismului și cu fantoma
comunismului reanimată la fiecare ocazie. Pe bună dreptate relevă RCC inconsistența lor ca argument (ceea ce nu
le reduce neapărat din eficacitatea propagandistică) și valoarea de pură demagogie. Nimeni nu-și mai propune să
întoarcă România din drum (și chiar dacă și-ar propune, n-ar fi altceva decît caz de spitalizare politică), așa că
spaimele de acest soi sunt pure „invențiuni fictive“, retorizate cu atît mai vîrtos cu cît sunt mai goale de
conținut.
Cartea lui RCC e, cum cred c-am mai spus, epopeea unei stupefacții, o amplă dramă a discernămîntului
critic în acțiune publică. E și un proces făcut intelectualilor, elitelor auto-omologate și baricadate în propria
autolegitimare, închise într-un fel de fortezza del giusto pensiero de unde trimiteau apeluri, apostrofe și
profeții sumbre; e o tentativă de a găsi explicații pentru o fascinație inexplicabilă (RCC emite și analizează totuși
cîteva ipoteze). Așa sunt însă toate fascinațiile; nu văd de ce „fascinația Băsescu“ ar trebui să fie altfel. Oricum, în
simpatia pentru un om politic, în
32
devoțiunea față de el (în cazul investigat de RCC chiar de asta e vorba) și-n opțiunea pentru el nu intră
neapărat mai multe argumente de natura rațională (idealistă ori pragmatică) decît cele de natură irațională, viscerală.
(Nu contează ca argument, dar cred că nu-i nici ceva lipsit de relevanță: o distinsă doamnă mi-a mărturisit că
l-a votat pe Băsescu - a doua oară, căci prima dată era imperativ, avînd în vedere atotlățirea lui Năstase -
pentru că e mai „macho“; e o bază mai solidă decît toate eroizările cu care a fost asaltat Băsescu și decît toate
idealizările cu care a fost persuadat.)
Bref! O țară în care un cuvînt cum e „băsismul“ devine un concept onorabil (măcar pentru unii; și fie și din
sfidare) și operațional în cîmp politic trebuie să fie o țară cu mult umor. Și atunci, ce mai chichirez gîlceava?!
Al. Cistelecan
INTRODUCTIUNE 1
Un satyricon cu politicieni și intelectuali
Paul CERNAT
înainte de a deschide acest volum masiv și spectaculos, copleșitor prin abundența luxuriantă de
informații, investigații politice picante și citate de epocă irezistibile, ești intrigat de titlul său ambivalent:
Împăratul cu șapcă. Regimul Traian Băsescu și elitele sale. Avem, așadar, în față o carte despre elitele
intelectuale care au susținut regimul Băsescu - vast, palpitant și gingaș subiect! Dar de ce acest melanj derutant
între reconstituirea documentară, istorico-publicistică, și o literatură „postmodernă“, adică ironică, relativizantă, dar
și documentar-autenticistă, cu mecanismele compoziționale date pe față? O explicație ar fi. Analist politic cu
vechi stagii postdecembriste în presa internă și la radio Europa Liberă, Radu Călin Cristea nu uită că e, „la bază“,
literat și critic literar optzecist. Fostul prim președinte-student al Cenaclului de Luni comentează adeseori ludic
din off, ca la stand up comedy, afirmațiile enorme ale unor reprezentanți ai star sistem-u\m intelectual.
Intertextele de tot felul abundă, la modul șarjat. Autorul folosește, deliberat, o stilistică rafinată, cu răsfățuri
literaturizante (eseizante), în contrast ironic cu grozăvia celor expuse. Dincolo de farmecul pitoresc sau estetizant
al suprafețelor, se află însă ceva mai important: o înțelegere superior literară a politicii noastre - și a politicii
elitelor noastre - ca „bîlci al deșertăciunilor“. Oricum, despre istoria mare, politică și intelectuală, este vorba aici,
la modul cel mai serios. Altminteri, potențialul de scandal din acest vast tom e imens (îmi și imaginez, rulînd
pe un ecran oarecare, obișnuitele noastre formule-tabloid: șoc, șoc, șoc! exploziv! incendiar! ș.cl.).
34
Cartea are o formulă foarte compozită. Ea începe prin a-și deruta cititorii și continuă prin a-i captiva, progresiv,
virînd dinspre publicistica „la cald“ (articole din 2004 și 2005) spre capitole de analiză aplicată, tentaculare și
cvasimonografice, peste care viitorii istorici ai perioadei nu vor putea trece. E o carte grea la propriu și,
pentru unii, dificil de suportat, încerc să îmi imaginez cum vor reacționa, parcurgînd-o, cei direct vizați (sînt
destui, și încă nume grele!) sau susținătorii lor (mult mai numeroși). Radu Călin Cristea reconstituie, laborios,
etiologia unui fenomen întins pe un deceniu și mai bine. Un fenomen atît de complicat în implicațiile sale
și în conexiunile sale sistemice, interne și internaționale, încît, după lectura celor 1 000 de pagini dense,
doldora de arhivele presei și internetului, ai senzația că rămîn încă foarte multe lucruri de adăugat. Pentru că
fenomenul în speță e departe de a se reduce la regimul Băsescu. El a devenit însă toxic, flagrant toxic, abia
din momentul în care o parte - cea mai influentă și mai vocală - a elitelor anticomunist-occidentaliste
post-cold war s-a angajat, cu arme și bagaje, în susținerea unui regim autoritar și mafiot, livrat profanilor
ca exemplu al democrației liberale euroatlantice. Faptul că toți acești intelectuali s-au dezis între timp de
Băsescu (după încheierea mandatelor acestuia), acuzîndu-1 de a fi rămas loial „mahalalei“ corupte, propriei familii
cu probleme și mai ales blondei sale, Elena Udrea, nu-i mai puțin relevant. Dacă - după vorba celebră a lili Ion
Iliescu - Ceaușescu „a întinat nobilele idealuri ale comunismului“, foștii susținători de lux Băsescu „au întinat“
nobilele idealuri ale societății civile, legitimate extern de Monica Macovei & Co. Altfel spus, dacă între justiție
și propriul frate a ales, la final de mandat, justiția, între Udrea și Macovei a ales-o - non-etic - pe Udrea,
produs al mafiei lui Adrian Năstase. Uitate au rămas lingușelile galante ale lui Teodor Baconschi & Co la adresa
celei care avusese, pînă nu demult, cheile puterii și ale banilor de partid. Evident, protagoniștii incriminați
consideră abuzurile regimului băsist - pagube colaterale, temporare și minore în raport cu marile priorități strategice
(cum ar fi războiul sfînt cu pesedismul corupt și, implicit, cu bugetarii și pensionarii criptocomuniști, dar mai
ales obsedanta reformă/modernizare a statului, printr-o inginerie socială înțeleasă doar de inițiați și care trebuie
suportată de vulg). Pentru cei mai mulți dintre ei, anticomunismul și antipesedismul a reprezentat cea mai bună
justificare a propriului elitism antidemocratic. Pe de altă parte, nu s-au sfiit să elogieze - populist - democrația
directă atunci cînd idolul lor era reales. Și nu oricum, ci pe valul unui referendum vizînd
35
RADU CĂLIN CRISTEA
reducerea numărului de parlamentari și eliminarea unei camere a Parlamentului (pentru „simplificarea
statului“ și mai eficientul control al președintelui asupra sa; ne putem întreba, retoric: oare nu și ei i-au
alimentat asemenea concepții, antiparlamentare și prezidențialiste, lui Traian Băsescu? Oare nu și ei, cu
ideologia lor antisocială și violent pro- austeritate, l-au încurajat întru necesitatea tăierii masive de salarii și pensii
în sectorul bugetar pe principiul „dacă te doare capul, taie-1“ și al „omului gras care stă în spatele omului slab“?).
După cum reamintește avenit autorul cărții de față, fostul președinte a fost în mare măsură creația acestor
intelectuali publici și o armă politică a lor. Un lider autoritar, mult mai eficient și mai „generos“ decît
„neputinciosul“ (pentru că onestul) Emil Constantinescu, dar și un bun învățăcel al lor în procesul „paideic“ de
political learning. Cum s-au creat legăturile discrete și secrete dintre voievodul Băsescu și logofeții săi, viitorul
ne-o va lămuri, poate, cîndva. Radu Călin Cristea ne spune și el destule.
Un lucru e cert: în momentul cînd a fost ales în fruntea statului, Băsescu nu împărtășea agenda viitoarei elite
de sprijin și nici măcar n-o cunoștea prea bine. Curînd însă, în urma unor presiuni mai mult sau mai puțin vizibile,
oportun expuse în carte, a realizat că are nevoie de scutul acestei intelighenții (bine conectate cu ong-uri și
ambasade influente), în contextul noilor clauze impuse ,de aderarea la NATO și UE. Schimbînd tot ce e
de schimbat, responsabilitatea elitei amintite în legitimarea abuzurilor antidemocratice, a clientelismului
cleptocratic și a politicilor antisociale băsiste (în numele eticii austerității și a antreprenoriatului meritocratic) o
amintește, multora, pe cea a artizanilor cultului personalității ceaușiste din deceniile opt-nouă. Comparația,
aparent exagerată polemic, nu e chiar lipsită de bază: nici o grupare de elită intelectuală, cu excepția propagan-
diștilor lui Carol al Il-lea și Nicolae Ceaușescu, nu s-a angajat cu atîta fervoare în susținerea, pe alocuri
deșănțat-adulatorie, a unui președinte și în diabolizarea adversarilor săi. După cum nici un președinte nu s-a
folosit, cvasimilitar, în aceeași măsură de intelectualii publici ca Traian Băsescu. După actul ritualic din
Parlament al condamnării regimului comunist (cînd circul făcut de Vadim & Co a victimizat oportun
„anticomunismul postcomunist“), elita băsesciană - numită de Radu Călin Cristea, sintetic, ELB - s-a angajat într-o
vastă operațiune de mitizare și canonizare a „eroului civilizator“, efigiat, de pe cele mai înalte culmi ale
dublului standard, ca „mahalagiu cu viziune“, „președinte al memoriei“ sau
36
„președinte pentru alte coordonate istorice“. Contractul a fost de fapt pragmatic, cu clauze reciproc
avantajoase: monopolul influenței la nivelul instituțiilor statului și al opiniei publice. Orice naivitate era din
capul locului exclusă: intelectualii în speță știau perfect cu cine au de-a face („răul cel mai mic“ în luptă cu
„ciuma roșie“, un om din Sistem folosit pentru a distruge din interior, cu propriile arme, Sistemul corupt pe
care-1 cunoștea bine). Unii chiar îl combătuseră vehement înainte-vreme. Naivi susținători de conjunctură se vor .
dovedi doar „vechii liberali“ lăsați în offside de cameleonii pediști... în rest, Băsescu a știut să-i aducă alături de
el și pe mulți pseudo-justițiari din electoratul lui Corneliu Vadim Tudor, într-o amplă, strategic executată,
deturnare electorală pe „noi coordonate istorice“. Pentru aderenții intelighenți, noul contract politic la vîrf a
reprezentat o relegitimare salutară după trauma alegerilor din 2000; complexul resimțit în urma susținerii lui Ion
Iliescu împotriva ultranaționalistului Vadim, ca și acuzele că, prin mitologia lor interbelică, îmbibată de elitism
legionar, ar fi favorizat ascensiunea celui din urmă, n-au fost uitate ușor. Cu priza sa la categorii populare la
care, altminteri, intelighenția n-a avut niciodată acces, Băsescu le-a rezolvat un complex al ilegitimității electorale.
Le-a rezolvat, ca o proteză virilă, și impotența din planul acțiunii politice („Băsescu luptă pentru tine“ sau „Cînd
ne va fi frică de un dușman puternic, Băsescu va fî aici să ne apere“). Proteza a funcționat, ce-i drept, și în sens
invers: dacă Băsescu reprezenta forța brută a „mahalagiului“ venit „de jos“ și „din Sistem“ (seçurist, dar ce mai
contează), ELB reprezentau „creierul“ de împrumut, „viziunea“ occidentalist-modernizatoare a Statului, prin
intermediul cărora s-a produs și mutația morală a liderului.
Ar fi o gravă eroare să vedem în ELB niște icoane ale occidentalismului militant pe linie (neo)liberală și
(neo)conservatoare de tip Reagan- Thatcher, deși întreaga lor acțiune publică s-a construit cu ostentație în
acest sens (există în acest volum numeroase insight-uri de calitate despre politica externă băsesciană; nu le reiau
acum). Adică în vederea monopolizării și consolidării unui rol de interlocutori privilegiați ai Occidentului și de
garanti ai valorilor sale, în condițiile unui război rece de durată cu PSD-ul (diabolizat nu doar ca adversar
ideologic și moral, ci și geostrategic, civilizational). Ar fi, de asemenea, o eroare să vedem în ei niște spirite
liberale tout court, sau niște conservatori autentici; ceea ce-i definește e un elitism arogant, de
„privilighenție“ cu ambiții monopoliste de status. Un elitism maniheic, pretins justițiar, de libertarieni cu
sinecuri de stat,
37
RADU CĂLIN CRISTEA
alimentat - psihanalizabil - de nevoia nemărturisită a compensării complicităților antedecembriste. Spre deosebire
de ei, Radu Călin Cristea e un liberal „legitimist“; ideologic, critica sa la adresa regimului Băsescu și a elitelor
acestuia nu se exercită de pe poziții de stînga, pesediste sau nu - deși nu e de principiu ostil acestora - ci de
pe poziții parlamentarist-liberale clasice, cu o componentă monarhistă vibrant asumată. Cu cei mai mulți, dacă nu
cu toți dintre cei pe care-i deconstruiește, autorul a fost multă vreme pe aceleași poziții politice, a fost chiar
prieten. Iar acum îi combate adesea cu propriile arme. Ca unul care, mult mai tînăr fiind, a trecut prin experiențe
relativ asemănătoare, îi înțeleg experiența. E deconcertant să vezi cum oameni erijați în campioni ai idealismului
reformist ajung să compromită valorile pe care le predică.
Clivajul dintre elitele noastre intelectuale antiFSN/PSDR/PSD, existent de multă vreme, dar agravat ideologic
după 2000 (vezi, printre altele, „cearta intelectualilor“ de după apariția revistei Observator cultural), a devenit
sciziune politică în toată regula în timpul regimului Traian Băsescu. Mai exact, după ce fostul președinte - un
Popeye Marinarul al politicii, stimulat oportun de forța unui misterios spanac - a încercat să unifice, la ordin,
Partidul Democrat și PNL-ul sub denumirea celui dintîi, pentru a-l transforma în partid prezidențial și a-l
introduce peste noapte, după scoaterea din Internaționala Socialistă, direct în familia devenită dominantă a Partidului
Popular European. Ulterior, tentativa de a „pedepsi“ Parlamentul României (care-1 suspendase, pripit, în 2007)
prin reducerea drastică a numărului de parlamentari și eliminarea Senatului, a transformat ruptura dintre PD și
PNL în dușmănie fățișă. Iar ruptura unei facțiuni liberale pro- Băsescu (PLD, condusă de gruparea Theodor
Stolojan-Valeriu Stoica) și alipirea ei PD-ului (ex-PD-FSN, pe vremea lui Petre Roman) sub denumirea PD-L, avea
să precipite lucrurile spre un divorț cu acte: sprijinul parlamentar tacit acordat, în Parlament, de PSD
guvernului liberal condus de Călin Popescu-Tăriceanu va deveni, înaintea turului doi al prezidențialelor din 2009,
alianță de facto între două partide tradițional adverse - PNL și PSD. Ea se va concretiza juridic, după marea criză
din 2010, sub forma de succes relativ a Uniunii Social Liberale. Știm prea bine că strategia - rudimentară, dar
eficientă - a fostului căpitan ceaușist de navă comercială a fost de a merge mereu cu „vintul Istoriei“ în pînze,
punîndu-se sub protecția exclusivă a „licuriciului“ celui mai mare. Simpatia, trădată într-o celebră intervenție, față
de mareșalul Antonescu și aversiunea față de Regele Mihai
38
trebuie, cred, înțeleasă într-un plan mai adînc, al afinităților structurale (explicabile și prin relațiile strînse cu
regimul Ceaușescu și Securitatea lui). Știm, de asemenea, că, în contextul extinderii spre Est a Occidentului, cu
„revoluțiile portocalii“ aferente, nu oportunistul PSD, cu background-cd său ostil, constituia partenerul de
încredere, ci opoziția anticomunistă, cu tot ce însemna la nivelul purtătorilor de valori și discurs. Avînd acest vînt
în pînze și noile motoare ale Sistemului de partea sa, cu un leadership dinamic, exploziv, și un potențial
de creștere superior celui al searbădului Stolojan, Traian Băsescu avea să ajungă - pe scurtătură - în pole position,
ca prezidențiabil al Alianței Dreptate și Adevăr, apoi președinte ales „la mustață“, cu diversiuni profesionist
orchestrate. O lectură în paralel a cărții lui Radu Călin Cristea cu cea a Adrianei Săftoiu - consilier prezidențial
demisionar cu rol important în 2004, pe linia cuplării viitorului președinte cu elitele intelectuale - ar merita
întreprinsă. După cum ar merita făcută și o lectură în paralel a volumului cu recentul studiu al lui Alexandru Racu
despre legitimarea teologică a politicilor neoliberale prin intermediul aceleiași elite.
Cartea de față poate fi citită (și) ca o vastă epopee, în parte eroi-comică, în parte tragică și grotescă, a
metamorfozei unor intelectuali publici stimabili (unii - măi mult decît atît) în legitimatori, consilieri și
propagandiști de serviciu ai unei Puteri mafiotice, obscene și abuzive. Excelent analizat, discursul lor
flamboaiant sună strident și fals, ca un orgasm mimat cu exces de zel pentru excitarea galeriei. Multe
capitole sînt de referință. Cel despre alegerile din 2009, de pildă, ar face subiectul unor breaking news în
serie, dacă ar fi speculat de jurnaliști inteligenți. Un alt capitol de efect este cel despre împrejurările referendumului
de demitere din 2012. Nu mai prejos, ca documentare și vervă, e capitolul despre condamnarea comunismului
și despre felul în care Băsescu a fost convins să o asume. De-a dreptul romanești - dar, din nou, de o acribie
care i-ar face invidioși pe mulți jurnaliști de investigație - sînt anchetele privitoare la afacerile camarilei băsiste,
în frunte cu Elena Udrea. Un interes aparte suscită secvențele despre procesul de acaparare a justiției și, în
genere, a instituțiilor de forță, proces ale cărui efecte se resimt din plin și azi. Memoria citatelor e vie și
compromițătoare, iar Radu Călin Cristea o resuscitează necruțător, ori de cîte ori are ocazia. Nu cred că
Mircea Mihăieș se va bucura văzîndu-se confruntat, printre atîtea altele, cu propriile temenele la adresa unui
potentat pedelist local (Gheorghe Seculici), implicat în afaceri deloc demne
39
RADU CĂLIN CRISTEA
de admirație. După cum nici Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Teodor Baconschi, Cătălin
Avramescu, Mihail Neamțu, Traian Ungureanu, Sever Voinescu, Dragoș-Paul Aligică și, last but not least,
Vladimir Tismăneanu, beneficiar al unui amplu și drastic capitol special, nu vor fi fericiți să se confrunte cu
afirmațiile, intelectual vorbind, compromițătoare pe care le-au scris sau rostit de-a lungul celor două
mandate.
Eroi- sau tragicomic, vehement polemic oricum, prezentul volum e, prin excelență, unul de etică a
memoriei publice. Un exercițiu terapeutic pe viu, fără anestezic. Publicîndu-1, autorul se expune unui risc
semnificativ. Că oferă o frescă moral-politică pe care nici un romancier actual n-ar putea s-o realizeze (în cazul în
care ar dori s-o facă) mi se pare vădit, pînă la proba contrarie. în tot cazul, o întreprindere de asemenea proporții nu
poate fi asumată fără o combustie interioară pe măsură, născută dintr-o imensă revoltă. Dincolo de comicul burlesc
sau coroziv, agrementat după caz cu extrase din cultura înaltă sau populară, transpar, Ia tot pasul, indignarea și
exasperarea, disciplinate de fervoarea reconstituirii analitice și sistemice. Simți, la fiecare întorsătură de
frază, o luptă surdă cu un fenomen respingător și fascinant pe care-1 înconjuri din toate părțile fără a-i da de cap. De
aici, probabil, frenezia totalizantă, de aici indecizia între mai multe registre, imposibilitatea de a opta, definitiv,
pentru un plan sau altul, pentru literatura eseistico-morală, analiza politică sau investigația istorică. Asumîndu-le,
onest, pe toate, într-o polifonie rabelaisiană, Radu Călin Cristea a scris o carte-reper, o superproducție care-i va
enerva pe mulți, dar în care la fel de mulți se vor regăsi. Țineți-vă bine: urmează o lovitură editorială!
I. SELFIE CU BASESCU
Acest capitol întoarce către primele mele însemnări despre regimul Traian Băsescu. Sunt încă în A-i ață și altele, mai
vechi, de pildă comentariul „Contemporanul nostru: T. Băsescu“ (22, 23.06.1998): înșiram acolo o pleiadă de „standarde
europene“, inexistente, citate greșit sau fără legătură cu România, invocate de Ministrul Transporturilor, Traian Băsescu,
pentru a restricționa importurile de autoturisme ce n-ar fi respectat norme de poluare - altfel - admise în UE.
Selecția acoperă o plajă de un deceniu. E un bun prilej pentru a le mulțumi tuturor celor care au avut bunăvoința de a-mi
găzdui comentariile. Exceptând primul text („Povestea lui Băsescu“) de unde am extras doar cîteva fraze cu hașuri de
intuiții și presimțiri, am semnalat, în rest, pasajele la care am renunțat din varii motive-, ajustări stilistice,
repetitivități, fraze leșinate și neresuscitabile, diverse. N-au fost multe și m-am străduit să nu care cumva să disturbe
sensul mesajului. Majoritatea articolelor au rămas așa cum au apărut dintîi. Cititorul mă va cunoaște astfel natur, în
evoluția mea, în texte calde, între care și unele unde, cel puțin stilistic, mă regăsesc după o ușoară ezitare. Am optat
pentru anatomia crudă a acestor explorări ale Regimului Băsescu și ale elitelor fidele acestuia pentru a lăsa neatinse
impulsurile și intuițiile ce mă animau atunci. în unele dintre articole mă recunosc ca prin ceață. Poate că îmi las prea
despuiate idei al căror intimism și-ar fi pierdut prospețimea de odinioară. Asta mi-am și dorit: un joc cu toate cărțile
la vedere. Un joc al frăgezimilor, mai stinse sau mai ațîțătoare, care să repună cititorul în starea de a asculta
respirația fiecărui text, atunci cînd s-a întâmplat.
2004
Povestea lui Băsescu
Băsescu contează întotdeauna pe suspans. Iese din canoane, hainele îi stau strîmb, se hlizește tot timpul,
mai spune și prostii, dar convinge pentru că e simplu, degajat și sincer. Nu pierde niciodată azimutul, știe ce
vrea, își urmărește ținta și are iscusința loviturii fulgerătoare. Mă amuzam să citesc în presa internațională din
ultimele zile cît de numeroase și nu neapărat anecdotice au fost asociațiile dintre noul Președinte și fostul
comandant de vas. O fi ceva adevăr la mijloc, un om al apelor are instincte speciale și se comportă altfel decît
pămîntenii cînd simte furtuna și iminența unui naufragiu.
{Ziua, 17.12.2004)
2005
Coverta
Dacă n-ar fi fost marinar, Traian Băsescu ar fi avut o predispoziție pentru poezie: ambele ocupații sunt
servite de „genuri iritabile“. Lui Traian Băsescu i-a tot sărit țandăra din pricini diverse și n-a făcut niciun efort să-și
reprime această stare de irascibilitate lesne activabilă. Un asemenea caracter politic l-a dus pînă acum la succes
pentru că, într-o lume politică percepută ca leneșă și oportunistă, Băsescu a fost emblema militantismului
debordant. A vorbit pe limba ceferiștilor și a șoferilor și a ținut în frîu un Minister al Transporturilor unde
experiența sa navală l-a ajutat să scurteze drumul către consensuri. în plan politic, ori de cîte ori cineva trebuia să
aprindă
fitilul dinamitei, Băsescu era alesul (vezi, între multe exemple, cazul Ciorbea). Structura sa de combatant a slujit
destule cauze nobile, între care renunțarea la imunitatea parlamentară și tifla arătată justiției în tulburele dosar
al Flotei. în suc propriu s-a simțit Băsescu și la primărie unde, iarăși, i-a priit rolul de gospodar dominant peste
o lume specifică: a răcnit la chivuțele de la spații verzi, a înfruntat ostilitatea consilierilor PSD, s-a luat la trîntă cu
Vanghelie și Piedone, a asfaltat și dezasfaltat, a fost izolat într-o instituție asediată, dar nu s-a predat.
Un asemenea'temperament politic a înfruntat dezinvolt toate molimile și cataclismele puse la cale de o
putere autoritaristă care nu și-a dat seama că adversarul său acumulează o forță considerabilă pentru că
metabolismul acestuia este favorizat de mediile ostile. în artele marțiale există o subtilă filosofie a captării
forței unei lovituri a adversarului și a reconcentrării acesteia într-o replică devastatoare. Băsescu a fost mereu un
David în căutare de Goliat. Un astfel de Goliat a fost Năstase pe care l-a răpus surprinzător de ușor dacă ne
reamintim cîte pietre a aruncat în gol praștia lui Băsescu. Goliat a fost și PSD-ul înfrînt de Alianța PNL-PD
tractată de o locomotivă al cărei mecanic a accelerat nebunește, lăsînd în urmă un nor de scîntei. Vividul Băsescu a
ajuns la o nouă destinație: Cotroceniul. Mobilitatea care i-a adus pînă acum lui Băsescu numai triumfuri este
confruntată, pentru prima oară în cariera sa, cu elemente statice. Traian Băsescu a făcut, astfel, saltul de la lumea
agitată și gureșă a marinarilor, ceferiștilor și a truditorilor din primărie la cabinetul aseptic unde promulgă legi,
primește vizite oficiale, toastează cu corpul diplomatic și stă ore în șir pe un scaun al cărui impact poate fi, în
funcție de ocupant, de catifea sau de spini.
Mi se pare din ce în ce mai limpede că doar ideea de a conviețui cu sine însuși în liniștea și criza de
interlocutori dintr-o cancelarie prezidențială a devenit o traumă pentru Traian Băsescu. Așa încît, ca orice
comandant de navă ce n-are timp de dileme în fața iminenței unui naufragiu, fie el și personal, Băsescu a ales
prima soluție la care l-a îndemnat instinctul: a evadat și a revenit la ale sale deși, acum, într-o nouă
prezentare - aceea de șef al statului. Chiar dacă ar trebui să floteze deasupra partidelor, Băsescu tabără în mijlocul
lor, dă indicații, trage sfori. Deși s-ar cuveni să fie primul garant al stabilității generale a societății românești,
mesajele Cotroceniului sunt niște fulgere care prevestesc furtuni. Președintele aruncă în aer relativul calm
politic rezultat după ultimul scrutin și plusează, într-o calitate incertă, pe cartea anticipării alegerilor. într-o perioadă
cînd mașinăria
43
RADU CĂLIN CRISTEA
guvernamentală ar trebui să îndrepte cît mai lin și convingător România spre UE, Băsescu intervine în forță,
adoptă o retorică puternic vascularizată și vorbește cu acel subconștient de unde, cu luni în urmă, își luase
zborul și porumbelul cu „tainul“ încasat de francezi.
Om aspru de redută, Băsescu își reface musculatura în curs de destindere la Cotroceni printr-un „fitness“
nu cu gantere sau helcometre, ci cu diverși indivizi care îi afectează cîmpul vizual: pe șeful televiziunii
publice îl introduce în formol și îi taie telefoanele; pe o fostă colegă de partid o trimite să practice prostituția;
provoacă populația la ședințe de culturism în masă și descrie integrarea europeană ca pe un purgatoriu de unde
doar norocoșii vor scăpa teferi; se răstește la o echipă de înalți oficiali europeni și le spune cum vor trebui să se
comporte de aici încolo dacă vor dori să fie luați în seamă etc. Că Traian Băsescu înțelege viața ca pe o aventură
perpetuă nu mai este doar problema sa, pentru că facem referire, totuși, la Președintele țării. Din păcate, deși
condiționat de o foarte clară fișă a postului, Traian Băsescu e animat de același voluntarism rebel ce pare să fie
singura limbă pe care știe să vorbească. Orizonturile sunt sumbre dacă acest personaj care, indiferent de context, nu
poate să-și mai încapă în piele va persista în conformația sa actuală. Băsescu are în preajma sa cîțiva consilieri de
anvergură și cred că, mult mai devreme decît estimasem, a sosit vremea ca aceștia să-și facă simțită competența.
Temperamentul conflictual și cheful de harță ale lui Traian Băsescu pot fi trecute cu vederea dacă miza
este, să spunem, Cozmin Gușă. Mizele Președintelui Băsescu sunt însă, evident, altele. Noua strategie de securitate
națională prezentată luni în CSAT este un gest pe care, cu maximă îngăduință, l-aș numi hazardat. Mi-a venit
inima la loc aflînd că Ministrul de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, a afirmat că în amintita ședință „s-a făcut
doar un exercițiu intelectual pe această temă“, deși mă tem că accentele puse de Traian Băsescu sunt mult mai
apăsate și angajante. O asemenea schimbare de strategie, pripită, fără o dezbatere publică și în absența unei
expertize echilibrate a consecințelor n-ar fi trebuit să fie, după opinia mea, decît cel mult o ipoteză de lucru.
Învingîndu-și plictisul provocat de o demnitate care îl sîcîie, necenzurat de apropiații săi, Traian Băsescu ar
putea fi îndemnat să nu-și poată reprima diverse frustrări între care, de pildă, și aceea că nava-amiral Biruința n-a
fost un crucișător, ci doar un biet petrolier comunist.
{Ziua, 04.03.2005)
44
Un proiect sterp
Președintele Traian Băsescu mărește potul: mai licitează o dată, plusînd pentru unirea serviciilor secrete sub
unicul acoperiș al Comunității Naționale de Informații (CONI). între argumentele sale, reluate și cu prilejul
recentei întîlniri cu membrii Consiliului de Onoare al Clubului Român de Presă, ar fi că serviciile de informații
s-ar călca pe picioare, furnizînd date pe care actualele structuri ale statului sunt incapabile să le sintetizeze. Din
interpretarea Președintelui s-ar părea că proiectul Comunității a devenit imperativ în timpul crizei ostaticilor cînd,
afirmă Băsescu, datorită unui misterios fost colonel SIE Dumitrescu, „ajunseseră oamenii din SIE, din SRI și din
DGIA să se bănuiască unii pe alții, erau să se împuște între ei“.
Ideea CONI nu e nouă. Toți promotorii acestui proiect au invocat modelul Consiliului Național de
Securitate al SUA, trecînd cu discreție peste atribuțiile specifice ale unui Președinte american. în
decembrie ’97, deputatul PSD Cameliu Ovidiu Petrescu a depus o propunere legislativă vizînd înființarea
unei Comunități de Informații subordonate CSAT și aflate sub control parlamentar. Proiectul a fost tratat cu
indiferență și, după ce intrase în dezbaterea pe comisii în februarie ’98, avea să fie clasat cîțiva ani mai târziu.
După cîștigarea alegerilor de Ion Iliescu și PSD, între primele declarații belicoase schimbate între cele
două palate s-a numărat inițiativa joncțiunii sub comandă unică a serviciilor de informații. Avea să fie un alt
avorton, Iliescu și Năstase înțelegînd, probabil, că își pot spiona mișcările și fără înlesnirea unei noi instituții. în
fine, în ultima lună, PSD a resuscitat proiectul lui Petrescu, adăugîndu-i Prim-ministrului un important spor
decizional. La Cotroceni, se lucrează la o formulă a CONI ce ar urma să fie controlată autoritar de către șeful
statului: direct, ca Președinte al CSAT, și printr-un consilier prezidențial pentru informații, care ar deveni
placa turnantă a Comunității. Ultimul gînd prezidențial pare să-l fi ocolit pe premierul Tăriceanu care a ripostat
cu o vehemență atipică, aflînd din presă că respectivului act normativ i s-ar fi pregătit o promovare
guvernamentală în regim de urgență.
CONI este un caz tipic românesc de așezare a carului înaintea boilor. Nu se reformează, individual,
serviciile secrete, ci se string ghem. Nimeni nu poate verifica bugetul SIE. DGIA lucrează ca un stat în stat. Nu se
elimină
45
RADU CĂLIN CRISTEA
vîrfurile securistice ale unor servicii, cazul cel mai flagrant fiind șeful STS, Tudor Tănase. Nu contează că
noua entitate ar absorbi cele mai multe dintre atribuțiile CSAT. Nu se aud nici vocile care au răgușit avertizînd că nu
există un minim control civil asupra serviciilor secrete. Nu este luată în calcul nici omagiata cooperare a serviciilor
secrete în timpul crizei ostaticilor, cînd nu s-a simțit nevoia autorității CONT Cotroceniul e surd: vrea CONT
Toate celelalte proiecte ale Comunității au căzut dintr-o rațiune ce a trebuit să țină cont de realitatea societății
românești: era vorba despre riscul unui monopol politic. Un risc foarte accentuat de spectaculoasa ascensiune a
lui Traian Băsescu. O putere prea mare concentrată în mîna unui lider cu un feedback subțire devine, indiferent de
persoana în cauză, periculoasă pentru democrație. Deși montajul CONI pare robust, plasez această nouă creație a
Cotroceniului în categoria acelor găselnițe - vă mai amintiți de episodul cu „atacurile preventive“? - la care Traian
Băsescu a renunțat după ce le susținuse frenetic. Șeful statului are la îndemînă CSAT și toată libertatea de a
struni acolo serviciile de informații. Un CSAT care nu trebuie inventat și mai e și pe gratis.
(Averea, 07.07.2005)
Traian Băsescu și logica riscului
Anticiparea alegerilor, dacă aceasta înțr-adevăr se va petrece, nu va însemna decît aplicarea unui laitmotiv
invocat cu insistență de Președintele Traian Băsescu încă din primele zile de după ultimele alegeri. în analiza lui,
anticiparea alegerilor ar avea cel puțin două rațiuni: a. pretinsa fraudare „masivă“ a scrutinului, cu consecința
vicierii votului în defavoarea Alianței D.A.; b. fragilitatea majorității parlamentare, cu un PUR al cărui joc la
două capete ar putea determina oricînd o criză politică majoră. Plauzibile o vreme, ambele idei își vor pierde urma.
Despre fraudă mai vorbesc, cu o jenă reținută, doar fidelii Președintelui. Cît privește PUR (devenit ulterior PC),
după derutanta schimbare de macaz din startul guvernării, nu i se pot face imputări prea aspre privind loialitatea față
de partenerii de guvernare. Băsescu însuși a dat semne, în diferite declarații din ultimele două-trei luni, că
devansarea scrutinului ar fi devenit un munte care, odată urnit, putea da peste cap calendarul intrării României în UE
în 2007.
E greu de acceptat că doar atitudinea altfel evident ostentativă a CCR a sculat din morți zombii anticipatelor.
Dacă oamenii PSD din CCR sunt suspectați de partizanat politic înseamnă că aceștia au votat împotriva
46
fostului partid de guvernămînt pe care trăsnetul anticipatelor l-ar găsi sleit de puterile de mai an. Subscriu la
argumentele lui György Frunda: „Chiar dacă actuala Alianță D.A. ar obține majoritatea absolută în Parlament,
nici atunci n-ar putea rezolva problema judecătorilor de la CCR. Ei nu pot fi schimbați. O eventuală modificare a
legii are numai efecte pentru viitor, astfel că - după părerea mea - alegerile anticipate nu rezolvă nici problema
judecătorilor de la CCR, nici statutul magistraților și nici independența Justiției“.
Perspectiva grăbirii alegerilor a fost cu siguranță influențată de mesajele deprimante venite în ultimele
săptămîni de la Bruxelles. Activarea clauzei de salvgardare era greu evitabilă chiar în condițiile unei meteorologii
politice calme la București. Reacția de adversitate a sistemului judiciar a fost brutală, astfel că guvernanții s-au
repezit la balaurul corupției cu o lance boantă. PSD a lăsat moștenire structuri instituționale și legi protejate de
un blindaj căruia, iată, întreg armamentul din dotarea actualei guvernări i-a provocat doar cîteva zgîrieturi. Recent,
un oficial european își exprimase temerea că, asumîndu-și prea devreme fatalitatea clauzei, autoritățile de la
București ar cădea pe tînjală, știind că ar mai „cîștigă“ un an în rezolvarea angajamentelor față de UE.
Am impresia că tocmai pe presupusa delăsare a contat șeful statului în pisălogeala cu anticipatele: dacă
România tot intră în prelungirile aderării, măcar să speculeze acest răstimp pentru consolidarea alianței aflate la
guvernare. Sondajele de opinie încurajează, deocamdată, soluția adoptată de Băsescu în felul său căpitănesc: a bătut
cu pumnul în masă și se zgîlțîie țara. N-am ascuns niciodată că am un recul în fața unui asemenea tip de parior
politic. După cum recunosc și acum, la fel ca în alte dăți, că ecuațiile foarte riscante în care a penetrat Băsescu au
adus neașteptate beneficii pentru sine și companionii săi. Glonțul a ieșit de pe țeavă. Rămîne să aflăm peste
cîteva luni, poate peste cîțiva ani, un amănunt: care au fost țintele.
(Averea, 09.07.2005)
Cum nechează un cal troian?

E fantastic că jurnaliștii răpiți au ajuns acasă. Poate fi, însă, o victorie amară pentru democrația românească,
dacă ne gîndim că acest triumf a dilatat peste măsură puterea Președintelui Băsescu. Pentru rafinații analizei
politice, Băsescu a ajuns precum grecii din Eneida lui Virgiliu: se tem de el, chiar și cînd le face daruri.
Salvarea ostaticilor ar fi, cu acest temei, un cal
47
RADU CĂLIN CRISTEA
troian din burta căruia ar coborî în mod iminent războinicii unor cauze pe care abia de aici încolo atotputernicul
Băsescu le-ar impune în forță. Președintele implicat din campania electorală nu putea rămîne spectator în fața unei
provocări cu odoare teroristă, așa încît și-a făcut numărul patronînd această istorie încîlcită și devenind unicul
comunicator al mesajelor despre jurnaliștii captivi. Băsescu s-a așezat în capul distribuției, deși putea să
delege gestionarea crizei unei celule unde poziția sa să fie mai puțin expusă. S-a vrut Comandant Suprem și
împlinită i-a fost voia. La fel ca în ultima campanie pentru Cotroceni, Traian Băsescu a comis o sumedenie de gafe,
vorbind cînd nu trebuia, în contexte inadecvate și despre situații pe care s-ar fi cuvenit să le facă publice mai
devreme. N-a mai pledat, e drept, pentru căsătoriile „gay“, deși sub ochii săi tocmai se pregătea o sărbătoare a
homosexualității.
Reținem pentru moment că, foarte aproape de expirarea termenului de șase luni acordat de Președinte
pentru intrarea în funcțiune a unor mecanisme instituționale socotite defecte, Băsescu s-a arătat dubios de
entuziasmat de performanța serviciilor secrete pe întreaga durată a recuperării ostaticilor. El a vorbit despre o
„operațiune executată 100% de serviciile de informații ale României, cu o excelentă colaborare între SRI, SIE și
DGIA“. îmi vine cumva peste mînă să consimt că o acțiune atît de complexă desfășurată, probabil, mai ales în afara
granițelor României este garantată sută la sută de niște servicii de informații interne ce îi provoacă lui Băsescu o
stare de suspectă beatitudine: nu numai că acestea nu reproduc, așa cum nu demult se exprima chiar el,
componentele unui „sistem ticăloșit“, ci iată, dimpotrivă, au făcut proba unui profesionalism desăvîrșit. M-aș
aștepta ca o operațiune atît de complexă, cu extragerea jurnaliștilor răpiți, cu Hayssam și Munaf - pe moment -
indescifrabili, să fi antrenat multiple conexiuni în zona de intelligence, cel puțin cu probabila implicare a
serviciilor secrete din zonă (Irak, Siria, Israel, Autoritatea Palestiniană etc.), precum și a celor americane. Șeful
statului nu se lasă trezit din această reverie tricoloră iscată de serviciile de informații băștinașe nici măcar de
amintirea incidentului din toamna anului trecut cînd dinspre MApN și, sunt tentat să cred, cu largul sprijin al
DGIA, a ocolit CNSAS și a aterizat direct în sala de tribunal acel document din care rezulta că Traian Băsescu ar
fi fost colaborator al Securității.
în fine, beția succesului închide multe răni și nu văd de ce i-am face lui Traian Băsescu o imputare pentru că
a băgat sub preș conflicte vechi în
momente cînd miza era, totuși, salvarea vieților unor compatrioți. Mi s-ar părea necinstit să-i căutăm noduri în
papură tocmai cînd și-a adjudecat o victorie ce putea să fie și un eșec. Are acum un fabulos capital de imagine;
putea să se prăbușească însă dacă luni, la prânz, din pîntecele aeronavei Hercules ar fi ieșit nu niște ziariști
exuberanți, ci trei sicrie. Cariera politică a lui Băsescu ar fi fost atunci dinamitată, iar comandantul unei operațiuni
ratate s-ar fi chircit în pielea țapului ispășitor. De ce s-ar teme lumea, într-o democrație cu destule aspecte
rezonabile, de prea plinul de putere acumulat de Băsescu? Am o singură explicație: posibilele imprudențe ale
stilului și așa impetuos al Președintelui ar putea fi alimentate de faptul că are un feedback foarte slab.
Băsescu stă prost cu spiritul autocritic și nu va avea cum să nu calce în gropi atîta timp cît sfătuitorii săi nu-i
luminează calea, ci îl urmează, încolonați regulamentar, în așteptarea ordinelor care, ca peste tot în lume,
se execută și nu se comentează.
(Averea, 26.05.2005)
Ceva ce nu miroase a bine
Legitimă sau de ocultă emanație pesedistă, decizia de luni a CCR privind menținerea lui Nicolae Văcăroiu și a
lui Adrian Năstase în fruntea Senatului și, respectiv, a Camerei Deputaților mă îndeamnă să revin asupra des
invocatelor paralelisme dintre tensiunile din foșta CDR și acelea ce agită spiritele în actuala coaliție majoritară.
Deosebirea fundamentală dintre cele două guvernări e generată de personajul întruchipat de Președintele Traian
Băsescu și de arbitrara sa implicare în viața partidelor parlamentare. Debarcarea lui Văcăroiu și Năstase se fixase
între prioritățile lui Băsescu. N-au opus rezistență PC, UDMR și, parțial, PNL. Băsescu a plusat, a amenințat și a
forțat punerea în operă a acestei manevre ce deja irosise energii demne de un țel ceva mai nobil. Rezultatul?
Un usturător eșec și căscarea unei crize al cărei principal responsabil este șeful statului. Băsescu a interpretat iarăși
rolul favorit, al liderului providențial inundînd cu proiecte proprii o coaliție absolut zăpăcită de sarcinile trasate
de la Cotroceni. Paradoxal și nu foarte, delimitările Președintelui de toate deraierile peremiste au fost reținute
și vădit menajante. Nici chiar PSD n-a fost ținut de Băsescu sub un jet atît de vitriolant precum acela împrăștiat
asupra coaliției de guvernare.
49
RADU CĂLIN CRISTEA
Cel mai agresiv s-a manifestat cu partidele din majoritatea parlamentară, țintele principale fiind „soluția
imorală“ a PC și, progresiv, PNL - începînd și sfîrșind cu obsesia mistuitoare a nimicirii liderului liberal Călin
Popescu Tăriceanu. Cele două obstacole au făcut impracticabile sau au obstrucționat cîteva dintre proiectele de
anvergură ale Președintelui Băsescu (alegerile anticipate, fuziunea PD-PNL, Parlamentul unicameral, evacuarea lui
Văcăroiu și Năstase de la șefia Camerelor etc.). Președintele Emil Constantinescu n-a supus niciunul dintre
executivele CDR unor asemenea electroșocuri și a avut dreapta judecată de a-și cantona orice gest doar în
perimetru constituțional. N-a sărit pîrleazul pentru a teroriza Guvernul să-i pună în operă strategiile personale.
Conștient de influența sa redutabilă, Băsescu transformă Alianța D.A. într-un teren de testare și, în cazul ideal,
de aplicare a ideilor sale politice. Joacă pe degete Guvernul și Parlamentul. Președintele strică astfel spiritul
ireductibil al democrației, unde cele trei mari puteri își duc veacul între hotare constituțional demarcate, pe
care șeful statului ori nu le înțelege, ori refuză să le accepte. „Chezaro-crăismul“ prezidențial nù miroase a
bine. Pentru nasurile mai pretențioase, a început chiar să duhnească.
(Averea, 17.11.2005)
Să ne trăiești, nene Iancule!

Din ultima lecție de filozofie practică predată de Președintele Traian Băsescu, ne-am ales cu cîteva
învățăminte stilistice și gramaticale. Și anume, că orice cuvinte ar rosti șeful statului e prudent ca interpretarea
acestor vorbe să fie însoțită de epitete-tampon cum ar fi „presupusele“, „probabilele“, „eventualele“, „invocatele“,
„prezumptivele“, „ipoteticele“, „aparentele“ etc. Pentru că la Cotroceni nimic nu e sigur. După ce l-a lăsat pe
Premierul Călin Popescu-Tăriceanu să-i împărtășească și chiar să-i difuzeze public mesajul privind anticiparea
alegerilor, Președintele Băsescu și-a pus lacăt la gură și a înghițit cheia. Iarăși a plouat cu scenarii
apocaliptice. S-a anunțat (formal) demisia în bloc a Cabinetului. Cu doar cîteva rare excepții, politicienii
au furat startul în direcția anticipatelor și s-au apucat de campanie electorală. S-au făcut înțelegeri pentru
alianțe. S-a cerut și s-a primit sfatul CE referitor mai ales la efectele economice ale anticipării alegerilor. CCR a
fost prinsă cu mîța în sac, astfel că s-au făcut auzite urlete privind-supușenia politică a justiției. Democrația era
în pericol! Asta pînă cînd Președintele Băsescu a prins, din nou, glas.
La reuniunea aparent informală de marți seara (12.07.2005) de la Cotroceni se mutaseră parcă tarabele din Piața
Matache. Cîteva fraze mai răspicate ale șefului statului au dărîmat dintr-o singură mișcare ceea ce s-a dovedit
a fi fost doar un castel de nisip. Intrîndu-și în pielea de mediator, Băsescu a reușit să întoarcă din drum o
migrație politică de amploare. Nu mă hazardez să încerc a înțelege dacă acest joc interzis minorilor a fost o
construcție premeditată a Cotroceniului sau doar reparația unei decizii luate de Băsescu la nervi. Trăim într-o
democrație nespus de șovăielnică, într-o Românie unde totul e posibil sau, după spusele Președintelui Băsescu,
„se pot găsi soluții dacă există voință politică“.
Unde ne aflăm, de fapt? Juzii CCR erau cît pe-aci să facă o boacănă. Așa că s-au lăsat convocați la Cotroceni
pentru a afla din discursul solomonic al Președintelui Băsescu ceea ce nu au de făcut în perioada următoare.
Cuvîntul zilei a fost „reformulare“. Sarcina Parlamentului este să „reformuleze“ cele patru articole de lege respinse
de Curte, dar prin respectarea deciziei acesteia! Să se schimbe, dar nu care cumva să se schimbe ceva! Dreptate are
Ion Iliescu atunci când afirmă că întîlnirea de la Cotroceni a fost „un element de inspirație pentru mai multă
înțelepciune“. De pildă, din vorbă în vorbă, s-au găsit numai „deschideri“ pe tema organizării de concursuri pentru
șefii de instanțe. Primind botezul consensului la Cotroceni și avînd, de astă dată, și încuviințarea PSD, legile
vrajbei vor ajunge, după „reformulare“, din nou pe masa judecătorilor CCR. Vor avea aceștia curajul să se țină pe
pozițiile anterioare, blocînd, astfel, reforma în justiție, aruncîndu-și țărișoara în criza anticipatelor, activînd
clauza de salvgardare, producînd daune materiale, îndepărtînd România de Europa? Probabil că nu. Judecătorii CCR
sunt patrioți înainte de a fi oameni. Nenea Iancu să trăiască!
Așa arată realitatea noastră. Populată cu politicieni șmecheri și oricînd dispuși la un mic sacrificiu pe mare
altarul națiunii. O lume cu instituții costelive și arborînd prințipuri la care renunță imediat ce interesul
neamului o cere. O societate ce funcționează după dicteul lui „se rezolvă“. Un amestec de negru și alb din
care rezultă, irevocabil, tricolorul concordiei naționale. Cele mai mistuitoare conflicte se sting printr-un
colectiv pupat Piața Endependenți! E bine? E rău? E nicicum, pentru că asta e România zilelor noastre și ca
dînsa suntem noi, prinși în același amețitor carusel unde nu e niciodată clar dacă lumea țipă de frică sau de
plăcere.
(Averea, 14.07.2005)
51
RADU CĂLIN CRISTEA
Omul care aduce dinamita
Nu mai e un secret pentru nimeni: Biblia șefului statului nu este Constituția. Jură pe ea, dar nu crede.
Băsescu o încalcă sistematic, în pofida numeroaselor critici venite din cele patru zări. Sub naturalețea ieșirilor sale
în public se ascunde un spirit șiret și foarte dibaci în trasul sforilor, care își urmărește scopurile cu o
mefistofelică minuțiozitate. Se află într-o interminabilă campanie electorală. își hărțuiește adversarii și lansează
petarde fumigene în ochii unui electorat care, la o extremă, îl consideră mai credibil decît Corneliu Vadim Tudor,
iar la cealaltă - o alternativă la sistemul corupt, încă funcțional, lăsat moștenire de regimul Iliescu.
Orice om de pe stradă vede cu ochiul liber diferențele de stil și regn politic dintre Băsescu și Tăriceanu. Cei
doi s-au aflat recent la o cină dansantă pe malul mării, preluată de mai toate televiziunile. De o parte petrecea
Traian Băsescu, perfect integrat în lumea lăutarilor și făcînd declarații de o fluiditate aparte ce nu părea să fie
cauzată de consumul excesiv de apă plată. La polul opus - Tăriceanu, cu doar cîteva vorbe de bun-simț despre
respectiva agapă politică. Distanța era dintre o periferie manelizată și, respectiv, un centru urbanizat. După ce s-a
întreținut cîteva ceasuri cu Tăriceanu, Băsescu a revenit imediat în București pentru a-i aplica acestuia mai multe
lovituri sub centură. Seara a stat la masă, doct în zaiafeturi, cu un Premier căruia a doua zi i-a răsturnat lumea în cap.
Așa gîndește Președintele: pentru că s-a opus anticipatelor și refuză să subordoneze Guvernul și PNL tuturor
proiectelor ce-i trec lui prin cap, Tăriceanu trebuie înghiontit din scenă, umplut cu zoaie și tratat ca un personaj de
natură penală. Băsescu îl consideră pe Tăriceanu un produs politic second-hand de care se poate lepăda cînd i se
năzare. Președintele coboară discuția pe un teren acoperit de aluviuni sordide și îi cere lui Tăriceanu să „iasă
din minciună“. Băsescu susține că acesta ar fi luat hotărârea de a respinge anticiparea alegerilor într-un restaurant,
după consultări cu un jurnalist și doi oameni de afaceri. Altfel spus, lui Tăriceanu i s-ar fi luminat mintea (de) la
o bere, iar ideea respingerii anticipatelor s-ar fi încarnat printre cîrnați și cefe la grătar.
Băsescu îl mai acuză pe Premier că a „vrut să acopere niște realități“, favorizînd astfel „cercurile de afaceri
din jurul unor ministere și al unor unor miniștri“. I se solicită imperativ să nu mai facă „echipă cu cercuri din
afara Guvernului“. Confirmată, o atare identificare a lui Tăriceanu s-ar
52
numi trafic de influență, adică un act de corupție. De ce nu merge Băsescu mai departe? Pentru ce nu alertează
Parchetul? Lui Tăriceanu i se pune cuțitul la beregată și e somat să opteze „dacă vrea să-l aibă partener la guvernare
pe Președintele României sau grupuri din afara Guvernului și din afara partidelor“.
„Un familist care bea șpriț“, precum se definește, Băsescu aruncă în aer actuala guvernare. Recunoaște,
vesel, că el a pus dinamita. Și că mai are. O va folosi pînă își va vedea împlinit visul cu anticipatele.
Egocentrismul Președintelui consternează. E imprevizibil și abuziv. Fără o contrabalansare din partea partidelor
din Parlament, democrația românească riscă să fie acaparată de o personalitate care a prins gustul puterii. O putere
ce tinde să devină discreționară.
(Averea, 11.08.2005)
Satirul lui Damocles

Nu mai e un secret pentru nimeni că președintele Traian Băsescu are un ego dilatat. Ne-a avertizat, de altfel, că
va fi un președinte „implicat“. Așa că se implică vîrtos, pornind de la presupoziția că se pricepe la toate: la
coridoare europene, la inundații, la Transnistria, la învățămînt, la poduri, la justiție, la Marea Neagră și la cîte
și mai cîte. Acolo unde nu știe, se bagă sau, cel puțin, se descurcă. C-așa-i românul, se descurcă. E păpușarul
democraților, mama vitregă a liberalilor și tartorul pesediștilor. Cu UDMR se mai gîndește: după cum bate
vintul. Mai deunăzi, Băsescu a făcut publică și arma cu care ar fi tăiat nodurile gordiene ce blocau progresul
națiunii: satirul. Guvernul e la degetul lui mic. Băsescu guvernează și Guvernul. România ar fi amînat măsurile
de reformă dacă el, Băsescu, „n-ar fi fost satirul integrării“. Nu intră în detalii, ideea de reținut este că a acționat ca
un satîr. Nu aflăm nici pe cine a descăpățînat sau dacă nu cumva a fost un satîr al lui Damocles suspendat
deasupra unei societăți impresionate de apucăturile de gide ale Președintelui ales. Important este că Băsescu a pus
mîna pe satîr, oarecum în spiritul acelor atacuri preventive promise pe la începutul mandatului și abandonate
apoi, ca o glumiță nevinovată spusă la un pahar de vorbă.
Revenind la rolul jucat de Băsescu în procesul integrării în UE - parcă mă încearcă niște rezerve. Stătea în
puterile sale nețărmurite să trimită Europei măcar cîte o solie de pace. Sau să nu dea de înțeles tot timpul că
53
RADU CĂLIN CRISTEA
Parlamentul și Guvernul string laolaltă chintesența imbecilității naționale. E bine, totuși, că la Cotroceni s-a
renunțat la un gărgăune: zilele trecute, Președintele a anunțat că alegerile anticipate nu mai sunt de actualitate.
Aferim! Băsescu a vrut anticipate, a întors lumea pe dos pentru a le obține, a băgat zîzania în Alianța D.A. și a
riscat stabilitatea politică a țării pentru o idee pe care nu doar subsemnatul a socotit-o moartă în fașă. Ce
să-l fi întors din drum? Nici nu mai contează. Faptul că României i se admite, pe căi mai mult sau mai
puțin oficiale, un calendar mai indulgent al aderării nu e nicidecum opera lui Băsescu și a satirului său.
{Averea, 29.09.2005)
2006
Președintele etilic
Președintele României, Traian Băsescu, bea și conduce. Mașina și țara. Așa e pe la porțile Orientului. El
cu humorul, noi cu tristețile. Expusă public într-un anturaj dubios, în circiumă și la volan, alcoolemia
prezidențială a ajuns unitatea de măsură a beției puterii. Coborînd la rang de crîșmă cea mai înaltă demnitate în
stat, Băsescu ne obligă să reflectăm la o sumedenie de alte gesturi ale sale. Mă gîndesc la acele livrări la litru către
populație ale unor teme a căror tulbure compoziție poate fi pusă pe seama aceleiași deloc improbabile stări de
ebrietate politică. A fi pe două cărări nu înseamnă neapărat, în situația dată, că Președintele croiește o dictatură
bahică. în schimb, certifică o anumită cursivitate a dedublărilor sale de după instalarea la Cotroceni. S-a lepădat de
corvoada măștii prezidențiale, din spaima de a nu-și putea proba liber aptitudinile și dexteritățile. Chestionat,
la emisiunea lui Marius Tucă, dacă regretă că l-a preferat pe Călin Popescu-Tăriceanu ca premier, Băsescu a scos la
iveală, din buzunarul cu duplicitarisme activabile în funcție de context și oportunități, un răspuns de caracter
lichefiat: „Sincer?“ Asta ca și cum, opțional, putea să aleagă și alt răspuns.
Băsescu se răsfață între filele unei agende nombriliste și cu accente, pe alocuri, cinice. Frustrat cultural,
pusilanim în relația cu societatea civilă și cu elitele, scos din sărite de lista prea strimtă a prerogativelor sale, a
optat pentru rețeta numărului personal. A izbit rău toate partidele, firește, cu excepția PD, dar a cochetat grațios
cu PRM și, mai de curînd, PNG, în
54
lumina xenofobiei și la umbra fasciilor. De pe agenda mai sus-menționată au țîșnit anticipatele,
referendumul pentru schimbarea Constituției, votul uninominal, Parlamentul monocameral, axele, noul luciu
al Mării Negre, atacurile fără somație împotriva altor state etc. Cine n-a gîndit că Președintele a fost transformat
într-un dușman al democrației? Băsescu stă la sfat doar cu sine, demiurg al unui univers propriu ce absoarbe o
realitate din ce în ce mai năucă. De aici vine pericolul: locomotiva lui Băsescu circulă fără șine și a luat o viteză
prea mare. Lasă în urmă un nor greu cu damf de spirtoase ieftine.
(Cotidianul, 11.04.2006)
Sunteți Securitatea? Ghici!

Președintele Traian Băsescu și CSAT au lansat pe piață noul brand al serviciilor secrete. Cele patru
„propuneri de proiecte“ (!) privind securitatea națională au fost, în fine, arătate lumii. Președintele a stîrnit
suspiciuni pentru că s-a zbătut să țină la secret niște draft-uri. Elaborate de serviciile secrete, cele patru schițe
au ieșit din CSAT așa cum au intrat, modificările aduse formelor inițiale ținînd mai mult de aranjarea textelor în
pagină și de minore coafări gramaticale. Eboșele în cauză aveau să-i elimine din prim-plan pe autorii lor, adică
serviciile secrete, Președintele Băsescu asumîndu-și întregul pachet ca pe un fel de operă personală, făcută, iar nu
născută, după o gestație sub acoperire. Cele patru documente au aspectul unui precipitat brînzos în care au
fost mixate în pripă ajustări corecte ale Legii siguranței naționale din ’91 și definiții alarmante ale
competențelor noilor servicii secrete. Filozofia proiectelor pornește de la supralicitarea riscurilor și
amenințărilor la adresa securității naționale. Nu vreau să cobor în derizoriu terorismul și provocările acestuia.
Pe de altă parte, coletul trimis de la Cotroceni pare să aibă ca destinatar o țară în iminente primejdii, de parcă
România s-ar fi mutat fără știința națiunii tocmai pe Fîșia Gaza.
Inamicul fiind detectat, antitodul vine de la sine: rolul serviciilor secrete trebuie sporit pentru că, altfel, țara, cu
popor cu tot, poate sări oricînd în aer. în consecință, aria de acțiune a serviciilor secrete e lățită și lungită ca o
materie cauciucată. De asemenea, libertatea de mișcare a acestora urmează să fie încurajată, chiar dacă ea
înseamnă, în punctele esențiale, o năvălire prin medii unde evidența păcii pare deliberat bruiată de virtualitatea
războiului. Civilia va fi un moft pe care ofițerii de informații se pregătesc să-l scoată din milioane de creiere
inadmisibil de inocente. Ofițerii de informații vor putea
55
RADU CĂLIN CRISTEA
scotoci prin orice cont bancar și prin bazele de date ale operatorilor de comunicații. Ei vor fi apărătorii
„securității ecologice"; adio defrișări abuzive și alunecări de teren, vin băieții noștri cu ochii lor albaștri! Vor
proceda după cum îi va tăia capul în „anumite situații iminente“. Vor putea profita și de alte asemenea generalizări
echivoce, intervenind în situații care „lezează sau amenință suveranitatea națională, valorile și interesele țării".
Mă întreb ce dicționare vor folosi agenții secreți pentru a decide, înainte de a-și mîngîia pistolul, care
este semnificația „valorilor" și a „intereselor" naționale? Vor face cam orice, fără a putea fi însă „reținuți,
arestați sau percheziționați" decît cu avizul șefilor lor. Prin urmare, noul agent deschide focul în mulțime.
Nu-I poate opri nimeni decît după ce va afla numele individului, va face o cerere către comandantul agenției și,
abia după ce solicitarea va fi aprobată, va avea dreptul, de pildă, să-i dea o lopată în cap. Agenții se vor bucura de
o imunitate mai ceva ca a parlamentarilor și, cu excepția căpeteniilor lor, absolut nimeni nu-i va deranja, chiar
dacă ar putea comite abuzuri ce ar impune o penalizare spontană și de orice natură. Ofițerii de informații vor fi
răsplătiți cu asupră de măsură pentru serviciile lor. în timp ce sute de mii de familii cu copii vor cerși fără
speranță măcar o garsonieră, ofițerii de informații vor fi „sprijiniți" pentru achiziționarea unei locuințe. în timp
ce milioane de persoane vor continua să tînjească după o pensie oricum mizerabilă, ofițerii de informații vor țîșni
dintre cetățenii de rînd, după cum urmează: fiecare 12 luni de serviciu le vor fi echivalate voinicește cu 18 sau 24
de luni pentru vechimea luată în calcul în momentul pensionării. Vor avea în subordine unități sanitare, regii
autonome, societăți comerciale și chiar ONG-uri!
Alte exemple sunt, cred, de prisos. Arată la fel. Acesta e mesajul care s-ar cuveni să pună foarte serios pe
gînduri, înaintea tuturor, societatea civilă. S-a trezit în brațe cu ceva ce mișcă, are omogenitatea gelatinei și te
trimite cu gîndul la Orwell.
Apostolii lui Băsescu

Președintele Traian Băsescu s-a afișat din nou cu Gigi. L-a adus de-a stînga sa și pe Mitică. Am asistat, de
pomana morților, la încă un spectacol de pomină. Momentul Golden Blitz a devoalat o imagine jenantă a
Președintelui care, în văzul națiunii, într-o fotografie de grup alături de
56
comeseanul Gigi Becali, a amestecat spirtul cu spiritul unei drepte ce fuge către extremă mai ceva ca sprinturile lui
Bănel Nicoliță. După muștruluiala publică încasată în urma acestei lecții de manelism politic, Băsescu a avut un
puseu de onestitate, asumîndu-și cu o jumătate de gură amintita gafa. Dosarul, încă fierbinte, părea să fie astfel
clasabil împreună cu alte deplorabile paranteze din biografia șefului statului. Ei bine, nu! Duminică seara, la meciul
Steaua - Rapid, fânul Băsescu s-a postat iarăși alături de Becali și de Dragomir, șeful peremist al LPE Crucificat de
presă și de opinia publică, Băsescu a înviat din nou după scripturile apostolilor Gigi & Mitică. Cel ales în 2004 a
recidivat printr-un gest care ar fi prea simplu de asociat doar cu pura inconștiență pentru că, acompaniat
de țigaretele lui Becali și de cojile de semințe expectorate de Dragomir, Băsescu a făcut din nou politică. Politica
populismului abject.
Dacă tot îi plac meciurile pe viu, Președintele se putea pune la adăpostul lojilor de pe „Lia Manoliu“. N-a
făcut-o, pentru că nu s-a inventat încă loja băilor de mulțime, iar efectul scontat erau tribuna, stadionul,
multiplicarea efigiei sale de protagonist al unui spectacol de masă și pentru mase. Știa, la fel ca la Golden
Blitz, că televiziunile nu pot scăpa un „reality show“ cu El, Cezarul, oferind vulgului pîine și circ. Lăsîndu-se
flancat de PNG(-CD) și PRM, Băsescu a popularizat cel mai delectabil simbol al românilor verzi și al
moftangiilor. Acestora și voturilor lor le-a adresat Președintele cel mai proaspăt mesaj de simpatie și
solidaritate. Sunt destui, au crescut în sondaje pînă spre 20% și visează la schimbarea societății după reguli și
metode de funebră amintire. Unii se revendică, fără prejudecăți, direct din experiența legionară de unde
memorează doar incantațiile cu iz creștin, dar au amnezii controlate cînd ar trebui să-și amintească și de execuții
sumare ori chiar de crime împotriva umanității. Toți invocă iubirea de aproapele nostru, numai că n-ar ezita să-l
ciuruiască pe respectivul aproape dacă acesta se nimerește să fie de altă etnie. însoțindu-se cu Gigi Becali și
continuînd cochetăria cu PRM, Băsescu desfășoară o voltă derutantă. Scorul de pe „Lia Manoliu“ a fost, de fapt,
nul și în deplină rezonanță cu contraproductiva aritmetică prezidențială. (Cotidianul, 02.05.2006)
Băsescu și mănăstirile Secu

CNSAS dădea semne de revitalizare după transferul masiv de dosare aparținînd Securității în propria arhivă.
Promisiunea deconspirării, pînă la
57
RADU CĂLIN CRISTEA
finele anului, a tuturor politicienilor care au colaborat cu Securitatea s-a dizolvat în neputința unei instituții
aflate, cînd pe față, cînd pe dos, în vizorul unor cercuri de interese oculte. Constantin Ticu Dumitrescu și
Marius Oprea, personalități cu bună știință a lucrării Securității, disting în rezultatele de pînă acum ale
„dosariadei“ o „cacealma“ și, respectiv, o „operațiune autoprotectivă a unor puternice nuclee ale Securității“.
Președintele Băsescu procedează în stilul său inconfundabil, băgînd CNSAS cînd în viteza a cincea, cînd în
marșarier. Consiliul pare să devină (încă) o instituție la cheremul lui. S-ar găsi însă cineva care să-i amintească
președintelui Băsescu, altfel foarte mîndru de amplitudinea contactelor sale la CNSAS, că această instituție este
subordonată strict Parlamentului? Foarte grav mi se pare că majoritatea din CNSAS afiliată Președintelui înclină
periculos balanța deciziilor, astfel că apar rezoluții ale Consiliului luate în spiritul unor proiecte de lege aflate încă,
în diferite faze, în dezbaterea Parlamentului.
Docent în sforărie, Băsescu l-a impus Președinte al CNSAS pe omul său, Corneliu Turianu, deși în coaliția de
guvernare se convenise ca această poziție să fie ocupată de Ticu Dumitrescu. De ce să te fi făcut frate cu PSD și
PRM doar ca să-l elimini din joc pe un Ticu Dumitrescu despre care aveai garanția că va băga groaza în urmașii
Securității? De ce s-ar fi simțit trecutul său mai relaxat cu Turianu în locul lui Ticu Dumitrescu drept Președinte
al CNSAS? Băsescu are întîlniri secrete cu Patriarhul Teoctist și, doar cîteva zile mai tîrziu, CNSAS ia măsuri
discriminatorii în favoarea BOR. Mi se pare inacceptabil ca, în urma unui troc secret între Președinte și
Patriarh, CNSAS să admită formarea unei comisii alcătuite din membri ai Colegiului și reprezentanți ai Sfintului
Sinod, care să trieze dosarele clericilor după alte criterii decît cele aplicate mirenilor. De ce ar fi mai pretențioasă
turnătoria unui prelat decît același păcat comis, poate, în împrejurări mult mai disperate, de oricare alt simplu
cetățean? Pe scurt, Băsescu zăpăcește pe toată lumea. Cere, tam-nisam, și deconspirarea sportivilor ce au
colaborat cu poliția politică a lui Ceaușescu, spre stupefacția consilierilor Belu și Bitang care citesc în presă
despre planurile Președintelui.
în fasolea prezidențială scapă o cantitate apreciabilă de mucozități cînd Băsescu susține că ofițerii acoperiți
din presă au menirea de a-i păzi pe jurnaliștii români de manipularea serviciilor secrete străine. De memorat! Nu
altfel ar fi gîndit Nicolschi, Pleșiță sau Iulian Vlad. Comportamentul lui Traian Băsescu este, în orice caz,
derutant mai ales datorită efortului său
străveziu de a acumula putere și în CNSAS. Strică echilibrul de forțe. Bagă strîmbe. Primește informații gata
mestecate de la servicii și se antepronunță asupra unor dosare în lucru, surprinzîndu-i pe cei din CNSAS
care află din mass-media că Președintele deja știe ceea ce ei urmează să constate. Are Băsescu ceva de
ascuns? Posibil, numai că la ascunzătorile Securității ajung doar șerpii și vulpile. Niciodată nea Ticu.
{Cotidianul, 05.09.2006)
România vinului prost

După o vară toridă cînd s-a plimbat pe malul mării, a dansat și a luat masa prin diverse locante, s-a scăldat cînd
în apă, cînd în mulțime, și-a omorît plictisul intervenind în emisiuni TV sau postind pe forumul unui cotidian
central, Președintele Traian Băsescu s-a întors la Cotroceni, reintrînd oficial în pielea de șef al statului. Prioritate
zero: suspendarea Ministrului Apărării, liberalul Teodor Atanasiu, împotriva căruia se declanșase urmărirea penală
pentru două presupuse abuzuri în serviciu. Iacobinismul lui Băsescu a fost însă iscat mai degrabă de inițiativa lui
Atanasiu, cu susținerea PNL, de a pleda pentru retragerea trupelor românești din Irak. Asta, cu puțin
înainte ca șeful statului să fi intenționat de a pune aceeași problemă pe tapetul CSAT. Americanii au luat foc,
așa că Băsescu a strecurat discret ideea pe sub ușa autoimolatului Atanasiu. Pentru această deturnare de caimac, a
fost scos din Guvern și tratat ca suspect. Firește că Atanasiu și-a probat nătîngismul politic, inițiativa sa fiind
cel puțin imprudentă și duhnind de borhotul unei proaste distilări. Fără scandal și bușituri sub centură, alte state au
anunțat deja calendarul retragerii totale sau parțiale a forțelor lor dislocate în Irak. Pe Băsescu l-au lăsat însă
nervii pentru că El, Supremul, și nimeni altcineva trebuia să informeze națiunea că se gîndește să-și cheme acasă
oastea din Irak.
Președintele avea legitimitatea constituțională a suspendării lui Atanasiu. Constituția devine o lege de-a
dreptul amicală dacă e stropită cu niște carafe de ghiurghiuliu. Ultima locație bahico-politică a Președintelui a
fost Potcoava, o circiumă din Giulești unde un martor ocular l-a surprins pe Băsescu, vorba poetului, „croind la
planuri din cuțite și pahară“. Situat la nivelul paharelor, așadar deasupra Constituției, Băsescu a pus țara la cale
cu conducerea partidului său, stînd la taclale într-o tavernă despre lipsa unor directori la SRI și SIE, despre
anticipate, despre înlocuirea Generalului
59
RADU CĂLIN CRISTEA
Eugen Bădălan, fostul șef al SMG, cu viceamiralul Gheorghe Marin, déspre relația PD cu PPE etc. Cei
patru comeseni s-au contrazis hilar pe seama temelor acestei consumații semioficiale desfășurate într-un
spațiu pe cît de public, pe atît de privat. Băsescu a tăbărît, într-o emisiune televizată, asupra tînărului Nicolae Vulpe,
dînd de înțeles că „deconspirarea“ celui alături de care s-a tras în poză ar fi o „intoxicare cap-coadă“. N-a avut
răbdare să mai amîne cu cîteva zile numirea în fruntea SMG a viceamiralului Marin, cel nominalizat pentru această
funcție între șprițurile de la Potcoavă. A făcut-o imediat, să se știe că jupînul e acasă.
Președintele procedează cum îl taie capul și nu învață nimic din trecutele greșeli. Doar a schimbat
Golden Blitz cu Potcoava și, afirmă Videanu, nu s-a urcat la volan băut pentru că vinul sec pe care l-a comandat
nu i-a plăcut și n-a mai pus apoi picătură de alcool în gură. Naturalețea comportamentului lui Băsescu n-ar fi
adecvată nici dacă ar fi adunat popicele, în șort, peste drum, la Sala Giulești. Populismul lui a coborît în
straturi prea adînci de rudimentarism și vulgaritate (vezi aluzia lui Băsescu, urmată de hohotul de rîs al adunării,
precum și al său personal, la problema pe care o au toți marinarii cu „strîmtorile“). Bucurîndu-se de simpatia
repetată asiduu a lui C.V. Tudor, Băsescu se becalizează pe zi ce trece, deși intelectul său ar fi trecut prin experiențe
aparent mai elevate decît prelucrarea cașului și a telemelei. Băsescu putea fi mai reținut cu suspendarea lui
Atanasiu într-o perioadă în care gîndul s-ar fi cuvenit să-i stea nu la răfuieli politice, ci la atmosfera de la Bruxelles.
Acolo unde ni se pregătesc cîteva clauze de salvgardare, inclusiv pe justiția pe care Băsescu o reformează cum
știe mai bine, la un pahar de vorbă cu amicii. A fost însă supraaglomerat, fiindu-i în mod practic imposibil să se
împartă între atîtea șprițuri și agitațiile CE. Trebuie, totuși, să-l înțelegem pe Președinte: nu putea fi,
simultan, și cu mîndra, și cu draga.
2007
Luntrea lui Băsescu și puntea BOR
„Apelul“ către CCR făcut recent de Sinodul Mitropolitan al Clujului,1 Albei, Crișanei și Maramureșului
este, dacă nu greșesc, cea mai radicală
60
expunere politică a BOR de după căderea comunismului. Sufletul acestui apel este, fără îndoială, ÎPS Mitropolitul
Bartolomeu, cunoscut pentru viața sa tumultuoasă, opțiunile politice radicale din perioada comunistă, opera literară
și, nu pe ultimul loc, cutezanța atitudinii sale printre celelalte fețe bisericești. înainte de a fl uns Mitropolit,
Bartolomeu Valeriu Anania, pe atunci Arhiepiscop al Clujului, a reușit să redacteze și să adnoteze o minunăție
de versiune a Bibliei „diortosită după Septuaginta“. Ajunși peste noapte ca niște „oi care n-aveau păstor“
(Marcu, 6:34), Mitropolitul Bartolomeu, împreună cu alți șase episcopi și episcopi vicari din opt județe
transilvănene închină poporul drept-credincios lui Băsescu și leagă la stîlpul infamiei „statul român (care) a intrat
într-o criză fără precedent, prin suspendarea președintelui“. Biserica ortodoxă urgisește parlamentarii și în veci
neiertat va rămîne păcatul lor de a rîvni la tăierea capului Președintelui la referendum.
Refuzul judecătorilor CCR de a îndrepta greșeala cu voie a fariseilor din Parlament însemnează
„abandonarea principiilor democratice ale statului de drept și revenirea la practica bunului plac, specifică
regimurilor totalitare“. Stigmatul bisericii se aruncă asupra „imoralității politice“, astfel că „păstorii spirituali ai
poporului au obligația (...) de a se face auziți în viața publică a cetății, după modelele biblice ale unui Ilie
Tesviteanu, Ioan Botezătorul sau Iisus Nazarineanul“. Textul arată puțin sau deloc meșteșugul zapiselor
bisericești, părînd mai degrabă croit în stilul cancelariilor comuniste. Mă miră nespus tulburarea sufletelor,
supărările și grijile acestor înalți clerici care nu grăiesc cu patimă despre sfintele treburi bisericești, ci cwgîndul
mutat la salvarea scaunului lui Traian Băsescu. M-aș fi așteptat ca îngrijorările distinsului sobor să se tragă,
eventual, de la pravile duhovnicești și nicidecum de la vrajba dintre politicieni:
în plus, ce rost are să vă îngrijorați? La ce bun să vă necăjiți? Se va adăuga oare măcar o singură zi la
viața voastră prin aceasta? Firește că nu. Și dacă îngrijorarea nu poate realiza nici măcar un lucru atît de
mic, ce rost mai are să vă îngrijorați pentru lucruri mai mari? (Luca, 12, 25:26)
După ce statul, instituțiile acestuia, Parlamentul, clasa politică „prinsă în crîncene lupte fratricide“ sunt aninate,
ca niște hîde ecorșeuri, în piața publică, autorii „Apelului“ susțin că, „deși simt îndemnați în disperare de
cauză“, nu pot părăsi neutralitatea politică hotărîtă de Sfîntul Sinod. După ce ridică piatra și spun verde în față
care le este opinia față de starea politică din țară, semnatarii
61
RADU CĂLIN CRISTEA
anunță, cu adînca întristare, că nu pot vorbi mai mult. Asta ca și cum n-ar fi spus îndeajuns. Am aflat că
„Apelul“ n-ar ieși din canoanele bisericești, ceea ce semn de mare bucurie este. De asemenea, doar
Mitropolitul Bartolomeu a fost așteptat pentru ca „Apelul“ să devină public. Cu rînduielile lumești ar fi, totuși, o
mică problemă. Socotindu-se coborîți cu hîrzobul din cer, fruntașii ortodoxiei ardelenești nu se roagă Celui de
Sus, ci celor de jos: magii, nouă la număr, ai CCR. Nu invocă, argumentat, justiția divină, ci judecata de acum a
unor oameni ai legilor mirene.
„Apelul“ zugrăvește despicarea de ape dintre Mitropoliile BOR. Frazele tămîioase se adresează „mai ales în
numele celor peste patru milioane de cetățeni pe care-i păstorim“. Să-i privească acest îndemn și pe ortodocșii
transilvăneni aflați sub păstorirea Mitropolitului Ardealului Laurențiu Streza, cel care l-a medaliat pe Gigi
Becali cu Crucea „Andrei Șaguna“ - gest osîndit pe loc de ÎPS Bartolomeu? De ce lipsește de pe lista
susținătorilor acestui „Apel“ Mitropolitul Teofan al Olteniei - unamim socotit un fiu spiritual al ÎPS Bartolomeu?
I-a fost frică să-și însoțească maestrul? Nu avea dezlegare? De ce n-a fost așteptat cîteva zile să revină în țară
Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei? N-ar fi contat și părerea lui? Sau, Doamne iartă-mă!, Bartolomeu
și Daniel au început pe ascuns meciul pentru tronul, cîndva eliberabil, de Întîistătător? Nu fură startul Mitropolitul
Bartolomeu printr-un „Apel“ care se vede că l-a ocolit pe Preafericitul Teoctist? Cum să deslușim acest salt peste
capul Bisericii Ortodoxe, chiar și așa, chinuit de bolile bătrîneții, ca peste un pîrleaz? Afișarea unei părți din
BOR de partea Președintelui Băsescu mi se pare neadmisibilă. Este posibil ca, dacă asemenea mesaje vor coborî
din chiliile de taină ale Sfintului Sinod, lumea de la țară, parcă mai aproape de cele sfinte, să voteze ca o turmă de
mioare împinsă ușurel spre urne de cei ce nu se sfiesc să invoce, într-o campanie electorală garantat murdară,
numele, învățăturile și exemplul Mîntuitorului.
(Adevărul, 07.05.2007)
Băsescu după Băsescu

Președintele Traian Băsescu a învins din nou, dovedind că rămîne politicianul cel mai puternic al prezentului și
al istoriei recente. Oricîte rezerve ai avea față de comportamentul și metodele sale, trebuie să recunoști că o
bună parte din acest popor se vrea reprezentată de Președintele reînscăunat la Cotroceni în urma votului de sîmbătă.
Băsescu este un
animal politic de talie, cu instincte fine și simțuri spontan adaptate oricărui mediu. Luptător singuratic, aduce a
fiară care își marchează teritoriul, impunîndu-se ca stăpîn al locului prin acte de o violență disproporționată față de
amenințările din teren. încredințat de victorie, Băsescu a cîștigat la vedere și fără a folosi toată muniția
disponibilă. A intrat foarte natural în relația cu masele. A pozat în liderul providențial fără de care țara ar fi lovită
de cataclisme. A profețit în neștire. A băgat groaza în oameni sugerînd că o înfrîngere a sa ar arunca România în
dictatură. A pozat în campion al anticomunismului. A fost justițiar și xenofob. A fost și democrat și
vadimisto-becalian ș.a.m.d. A fost Traian Băsescu, cu toate ale sale. Un fenomen politic și basta!
Campania oponenților lui a fost anemică, plictisitoare și în dorul lelii. Mai ales de acum încolo, inamicii lui
Băsescu ar trebui să se gîndească de o sută de ori înainte de a stîrni un dușman atît de redutabil. îndeosebi PNL,
PRM și UDMR au motive să reflecteze la insubordonarea masivă a electoratului lor față de indicațiile venite
dinspre liderii de la centru. PSD va avea probleme din cauza proaspetei strategii de campanie perdante,
cu același Mircea Geoană pe post de vîrf de lance bont. Nu mi-e prea clar cum va decanta Președintele
Băsescu scrutinul de sîmbătă. Deocamdată, e în extaz. Din multe declarații ale sale se înțelege că ar fi concurat în
altă parte, în alt timp, mai precis în niște alegeri prezidențiale unde ar fi fost votat de un număr impresionant de
români. L-am ascultat pe Băsescu vorbind răspicat de „voința românilor“ de care Parlamentul, partidele și
Guvernul ar trebui să țină seama. Desigur, Traian Băsescu hiperbolizează. A fost vorba numai de un referendum
pentru demiterea sa, iar cifra astronomică pe care o invocă înseamnă doar opțiunea a circa 40% din electorat. O
bună parte din acest procent e furnizat de PNG, căruia Președintele i-a mulțumit public, făcînd uitată orientarea
criptolegionară a partidului condus de George Becali. Peste jumătate din electoratul altui partid extremist (PRM)
și-a deversat voturile în contul lui Băsescu.
Traian Băsescu a primit gratuit destule voturi din partea unei specii electorale apropiate centrului și scîrbite de
campania sinucigașă a PSD. Un subiect de meditație pentru șeful statului este, prin urmare, acela al
votului românilor valizi democratic - evident mult mai puțini decît în evaluările sale. Cît privește anunțatele
trimestriale adunări cu public îmi permit să-i recomand Președintelui să vizioneze măcar cîteva documentare despre
Hugo Chavez. Pe Ceaușescu constat că l-a uitat. Cu ce ne alegem după acest
63
RADU CĂLIN CRISTEA
referendum? Cu un spectacol de care ne puteam lipsi și cu azimuturi către ce desfată mulți jucători
iresponsabili. Așa cum just scriu cei de la The Economist: întreaga tevatură iscată de referendum nu a fost decît
o „luptă între hoți, fantome și imbecili“.
(Adevărul, 21.05.2007)
Băsescu la baia populară

Sperasem. Mă așteptam de la intelectualii critici pe care îi respect, chiar dacă opiniile noastre diferă în multe
privințe, iar unii dintre ei s-au transfigurat în analiști politici prezumțioși, să ia notă că întreaga suflare
românească, de la opincă la vlădică, a acceptat victoria categorică a lui Traian Băsescu la referendum. De altfel,
nimeni din lumea cu scaun la cap nu i-a pus la prea mare îndoială succesul. Inimile bat regulat, patimile clocotitoare
s-au ostoit, apele s-au înapoiat la matcă. Nădăjduisem că ne putem întoarce și noi la unelte mai simple, la
polemici mai aerate, la verb mai ușor, la mai puțină rică ad personam. M-am înșelat. Continuă, nestingherite,
minciunile trufașe, atacurile de rutină, omisiunile savante. Gloria lumii trece neapărat pe la Cotroceni. Asta ne tot
explică, socotindu-ne, probabil, grei de cap, intelectualii fideli Președintelui, în grupul cărora recunosc, cu foarte
mare amărăciune, și cîteva nobile elite umaniste. Cînd Președintele calcă în străchini, intelectualii de casă se
pun pe tăcute. Consensul tăcerii este în asemenea situații ca salivația în experiențele lui Pavlov.
Piatra aruncată în apă de înțelepți face cercuri în presă. Mi-au lăsat un gust sălciu cîteva interpretări jurnalistice
ale istoriei cu telefonul „confiscate“ de către Președinte. Au fost selectați cu grijă doar juriști care să afirme că
Băsescu n-a comis nicio ilegalitate. Comentatori cu bună priză la evenimente fierbinți s-au trezit că le stătea gîndul
la alte chestii. Mai mult, am citit niște interpretări uluitoare în cotidiene cu ifose de quality: ba că Băsescu
procedase corect, ba că jurnalista îi încălcase drepturile fundamentale, ba că nu poți fi socotit xenofob într-o
discuție cu nevasta, ba că Președintele e hărțuit de o „adunătură de securiști“ etc. Jurnaliștii Președintelui n-au
suflat un cuvințel despre faptul că Valeriu Țurcan, purtătorul de cuvînt al Președinției, trimisese SMS-uri prin
redacții anunțînd că Băsescu va face cumpărături la Selgros. Dacă Băsescu nu „sechestra“ respectivul telefon și nu
l-ar fi manevrat cu stîngăcie, autoînregistrînd, fără să-și dea seama, acele vorbe infame, spațiul său privat n-ar
fi fost siluit. S-ar putea spune că, mai
64
degrabă, Băsescu s-a violat singur, cu mina lui. Telefonul a fost apoi prelucrat operativ, eminamente în afara legii,
de oamenii Președintelui, care au șters fazele filmate de ziaristă, dar au uitat să curețe cârdul de memorie.
Pentru cei care cred în Constituția lui Băsescu, o lectură bine-venită ar fi, în cazul dat, măcar a articolelor
22,23,31,44 și 53 din legea fundamentală. Instituția condusă de Daniel Morar n-a zis nici pîs, probabil pentru că încă
nu și-a revenit din reforma aplicată de Băsescu & Macovei. S-a autosesizat pînă la urmă, în dosarul „țigăncii
împuțite“, CNCD care, miercuri, în unanimitate, l-a procopsit pe Băsescu cu un avertisment. Formularea „țigancă
împuțită“ a fost încadrată la capitolul discriminare, „expresia aducînd atingere demnității persoanei aparținînd
comunității rome“, după cum a spus Csaba Asztalos, Președintele CNCD. Mîniat rău, Băsescu a acuzat CNCD,
într-un comunicat oficial, că „folosește mijloace specifice fostei Securități“ și, în consecință, instituția urmează
să fie dată în judecată. Ca și cum gestul n-ar fi fost clar și sec. Băsescu se trage către instanțe unde-i cald și
bine, iar primenirea justiției merge șnur. Nu era de ici, de colea ca Președintele României să fie sancționat
pentru acte de discriminare. Ce va zice lumea care l-a votat cu sîrg la referendum? Așa că Băsescu a făcut
politica struțului. A schimbat subiectul, ajungînd, între altele, la finala Cupei României la fotbal, pentru o
baie (de mulțime) de sîmbătă seara.
Avea să afle că FRF, împreună cu CNCD și ERGO urmau să organizeze o campanie antirasism și antiviolență.
Am citit doar prin publicațiile sportive că, după o discuție vioaie a lui Băsescu cu șefii FRF, aceștia s-au răsucit,
afirmînd că respectiva campanie se va ține altă dată. Atît Valeriu Nicolau, secretar general al ERGO, cît și
Mădălin Rîpan, reprezentantul CNCD, sunt citați susținînd că nu înțeleg de ce a fost sistată campania, că n-au fost
anunțați de nimeni de la FRF, că prin amînare s-ar fi pierdut cîteva mii de euro și că evenimentul ar fi însemnat
doar niște tricouri cu mesajul „Rasismul strică jocul, violența strică jocul“, precum și un banner cu același text.
Cum ar fi venit însă ca un Președinte tocmai dovedit ca rasist să vină să lupte, pe stadion, contra „rasismului (care)
strică jocul“? Prea bătea la ochi. Așa că tot mai bine o diversiune. A fost să fie obișnuita baie populară. Băsescu a
ridicat Cupa în lumina blițurilor. S-a lăsat tras în poză cu campionii. A făcut ochi dulci națiunii. A fost și el parte
din victorie. A bifat o apariție pozitivă. Asta e voia ce-a voit și nu era cazul să-și strice cheful cu aceleași idei
enervante despre rasism și violență.
(Adevărul, 30.05.2007)
65
RADU CĂLIN CRISTEA
Un cowboy călare în biserică
Singura diplomație care s-a implicat public în scurta criza politică de la București a fost aceea americană, prin
vocea Ambasadorului Nicholas Taubman. Luările de poziție ale lui Taubman au molipsit și alte cancelarii
occidentale care, împreună, dar cu discreție, au declarat zilele trecute că „ultimele evenimente (din România) au
ridicat unele semne de întrebare, atît la Washington, cît și în numeroase capitale europene“. Taubman repetă
poziția-șablon a SUA: lupta anticorupție este „nesatisfăcătoare“, în pofida „unor, progrese“. Evantaiul criticilor
Ambasadorului are, totuși, o extensie evident mai largă, chiar dacă trebuie să citești printre rînduri ca să descoperi
ținte bine camuflate. N. Taubman a venit de la Washington cu o fișă a postului ce include agenda
intereselor americane în zonă și, desigur, protejarea acestora prin democrații stabilizate și lideri politici de
încredere. Ambasadorul SUA n-a poposit într-o țară bananieră. Dă însă piept cu o democrație ce riscă să-l pună
între paranteze pe personajul-cheie al SUA la București, un filoamerican bătăios și dintr-o bucată: Băsescu.
Desigur că N. Taubman luase deja lumină verde de la Casa Albă pentru apărarea unei democrații cu Băsescu fixat la
Cotroceni.
Logica pare simplă. Nu democrația, în ansamblul funcționării ei, e instabilă în România; în schimb, o
democrație privată de devotamentul și predictibilitatea lui Băsescu ar complica securitatea regională unde România
rămîne avanpostul cel mai fortificat al SUA. Nediplomat prin structură, educație și experiențe instituționale,
Băsescu n-a stat prea mult pe gînduri înainte de a paria pe americani. A avut un singur glonț pe țeavă și a preferat
să nu-i risipească. Bîntuind, mai ales noaptea, în căutarea unei alianțe strategice, s-a lăsat orbit de strălucirea Marelui
Licurici. Rănind în special relația tradițională cu Franța (altă veste bună pentru americani! ), Președintele tocmai
ales Traian Băsescu a pironit politica externă românească pe axa București-Washington-Londra. Zvăpăiat cum îl
știm și mare amator de conflicte, s-a pronunțat chiar pentru intrarea României în grupul restrîns al țărilor
ce pot lansa, fără somație, atacuri preventive împotriva altor state. Cum ar veni, dacă pericolele, oricum
permanente, ale mișcărilor armatei rusești ar depăși o anumită limită, MIG-urile 21 LanceR s-ar putea năpusti
imediat peste inamicii istorici ai României. Cu condiția subînțeleasă ca MIG-urile să se desprindă de sol și să
rămînă un timp rezonabil în aer.
Cu siguranță că face impresie la Washington această alură de Boy Scont nebunatic a lui Băsescu
umflîndu-se în penele lui de cocoșel în fața marelui
66
urs. Mai ales aventurile democratice din America de Sud și Centrală au arătat că Washingtonul preferă
interlocutori mai autoritari, mai radicali, mai predispuși la curățenii masive. Așa că yankeul de la București,
mereu cu mina la pistol și făcînd dreptate mai mult după legile firii, n-are cum să nu fie pe placul americanilor.
Chiar dacă, între timp, promisa axă a mai ruginit și, din fericire, mintea înfierbîntată a Președintelui a renunțat la
atacurile preventive, Băsescu a rămas același cap de pod al politicii americane la porțile estice ale Europei.
Datorită lui, România a sporit numărul militarilor și al civililor trimiși în diferite teatre de operațiuni, în primul
rînd în spații de conflict deschis ca Irak și Afganistan. România lui Băsescu primește baze americane pe
teritoriul său. Afirmațiile belicoase față de Federația Rusă nu schimbă datele mari ale problemei, dar sporesc
încrederea americanilor într-un Președinte convenabil noilor dimensiuni geostrategice din zona Mării Negre.
Băgînd lama buldozerului în justiție, schimbînd la grămadă legi și magistrați, Băsescu și-a cîștigat o anume
reputație de reformist al sistemului judiciar. Pe scurt, Taubman pariază'pe un om sigur în locul unei alternative
incerte.
N. Taubman are toată îndreptățirea să-și manifeste simpatiile politice. Nu însă în felul inadmisibil de partizan și
în plină campanie electorală. Nu prin americanizarea justiției autohtone. Întîlnirea din 14.05.2007 a
Ambasadorului american cu Procurorul-șef al DNA, Daniel Morar, și mesajele de încurajare transmise cu
acest prilej Procurorului General, Laura Codruța Kövesi, reprezintă o balansare inacceptabilă spre frontul
opțiunilor politice. Era vorba despre procesul constituțional al suspendării Președintelui și nicidecum de
expunerea demonstrativă a lui N. Taubman alături de cele două creații ale lui Băsescu din conducerea justiției. Las
deoparte ireverența față de noul Ministru al Justiției. Ar fi interesant de știut care sunt sursele
Ambasadorului SUA la București: dacă le-ar fi ascultat pe toate, ar fi putut afla că între Ministrul Justiției, Tudor
Chiuariu, și șeful DNA, Morar, au apărut divergențe bîlbîite, cu suspiciuni de nerozii de o parte, ca și de
cealaltă. CSM urmează să se pronunțe în această dispută. Or, antepronunțarea lui Taubman îl pune într-o postură
foarte delicată ca urmare a exageratei sale intruziuni judiciar-politice.
România este membră a NATO și a UE ce trece printr-o criză politică pasageră de care Băsescu nu este defel
străin. Defel nu mi s-a părut că Ambasadorul SUA s-a comportat ca un aliat strategic, intrînd ca în saloon într-o
incintă a justiției unde politicienii n-au ce căuta. A intrat, fără nicio legitimitate, în curtea cu juri a altei țări. Ce ar
fi pățit un diplomat american
RADU CĂLIN CRISTEA
care și-ar fi permis să trimită similare bonusuri de susținere politică lui Alberto Gonzales, US Attorney
General? A considera România o democrație aflată într-o criză de creștere este una. Cu totul altceva înseamnă
să te amesteci, mult dincolo de atribuțiile unui diplomat, în chestiunile sale interne, trasînd direcții politice ca
în țări unde se dau două-trei lovituri de stat pe an. Intrînd ca un cowboy călare în biserică, ba mai trăgînd și
cu pușca, Ambasadorul Taubman a părut să confunde țările, comportîndu-se la București de parcă ar fi nimerit
în Burkina Faso.
{Adevărul, 16.05.2007)
2008
Băsescu și priveghetorii Constituției
CCR a scăpat ușor după ticăloasa decizie de desființare a CNSAS. Vreo două-trei zile, presa i-a scărmănat pe
cei nouă judecători ai Curții, apoi a lăsat baltă subiectul. CCR a fost, la fel de ciudat, ocolită și de protestele
societății civile care au optat pentru un miting simbolic în Piața Universității. Chiuretajul prestat de CCR lasă
fără grai. Să pui lacătul în 2008 pe o instituție înființată în 1999 miroase urît a cenzură comunistă. Un telefon de la
PCR și dispăreau ba instituții, ba gazete, ba oameni. Cum s-a putut ajunge la această superdoză de vandalism
instituțional? Foarte simplu: instanțele ce propun judecători ai CCR (3 - Senatul, 3 - Cameră Deputaților și 3 -
Președinția) s-au zbătut dintotdeauna să-și împingă în Curte servanții cei mai fanatizați politic. Cei care joacă așa
cum le cîntă partidul. Așa s-a întîmplat și cu cei mai vechi judecători ai CCR legați pe viață de trecutul
comunist: Lucian Stîngu (sinistru legiuitor comunist începînd din 1975, ulterior consilier al lui Ion Iliescu),
Romul Vonica (fesenist de frunte, senator PDSR în perioada 1992-1996), Antonie Iorgovan (comunist
notoriu, foarte apropiat de Ion Iliescu, de FSN și de urmașii acestuia) etc.
Inamovibili pe durata mandatului lor de nouă ani, judecătorii CCR nu pot fi, în mod practic, trași la răspundere
de nimeni. Ceea ce este foarte just, asigurînd un blindaj solid îndeosebi în calea intimidărilor politice. Legiuitorul a
gîndit acest scut imunitar fără să prevadă că în spatele lui va lua ființă un grup cernit de priveghetori ai
Constituției. Judecătorii Curții pot lua orice
68
decizii, inclusiv unele sfidătoare, cum a fost și aceea privind CNSAS. Sfînta imunitate le permite să greșească dînd,
de pildă, la intervale mici de timp, în aceeași speță, soluții diametral opuse. Judecătorii CCR intră în conflicte
de interese. Anulează retrocedări legale. Sunt antimonarhiști declarați. Dau peste cap anchetele aproape
finalizate ale Revoluției și ale mineriadelor. Anulează activitatea unor comisii la 15 ani după înființarea
acestora. Pot abuza la nesfîrșit, fără teamă de repercusiuni. Sunt stat în stat. Nimeni nu le pășește pragul. Cu o
excepție: Președintele Traian Băsescu. Cum CCR reprezintă un centru de putere dominant, nu putea scăpa de
obsesiile lui Băsescu de a fi stăpîn peste orice, oricînd, oricum. Judecătorii CCR nu pățesc nimic deoarece sunt
imuni. Nu și în fața Președintelui care îi admonestează, îi amenință, îi trece pe liniile sale moarte - în rînd cu
multe alte instituții aflate la cheremul său. Le pune la îndoială hotărîrile:
„Ce a făcut CCR este inadmisibil. Au făcut niște condiții pentru demitere, alte condiții pentru validare, dar
și acele condiții pentru validare...“ (Băsescu la GDS, în gandul.ro, 09.05.2007).
în aprilie 2007, deci înainte de verdictul CCR în chestiunea suspendării Președintelui, Generalul Florian
Coldea, șeful „executivului“ SRI, căuta informații compromițătoare despre trei dintre judecătorii Curții -
Aspazia Cojocaru, Nicolae Cochinescu și Ion Predescu. E cam greu să ne imaginăm că Băsescu ar fi fost străin
de această operațiune. Mai deunăzi, în 08.02.2008, arbitrînd cum numai ei se pricep un conflict de natură
constituțională între Președinte și Premier, judecătorii CCR i-au dat dreptate lui Băsescu: Președintele are dreptul
de a refuza o dată o nominalizare de ministru. Asta deși, în cazul absolut identic al lui Adrian Cioroianu, CCR
judecase invers. Mă aștept ca, și pînă la sfîrșitul mandatului Traian Băsescu să-și amplifice controlul asupra
CCR, o instituție cu care poate face și desface orice în societatea românească.
Ce e de făcut? După cum stau lucrurile, nimic sau, eventual, încă o revoluție. Sunt nespus de curios dacă
va mai veni vorba de semnătura infracțională a lui Petre Ninosu, cu complicitatea colegilor săi, pe documentul
privind aneantizarea CNSAS. Trebuie să înghițim în sec și să ne obișnuim cu gîndul că acolo sus, la CCR, o abație
misterioasă trăiește ca în mănăstirea Thélème a lui E Rabelais. Cu dosul în sus.
(Adevărul, 13.02.2008)
69
RADU CĂLIN CRISTEA
2009
Cine este Președintele României?

Din retorica Președintelui Traian Băsescu s-a evaporat, de curînd, tema sa favorită din ultimii ani: corupția.
Nimeni nu mai luptă contra ceva care nu există. Cot la cot cu corupția s-au volatilizat și grupurile de interese
care congestionau discursul Președintelui. O explicație de bun-simț a acestei deloc inocente amnezii s-ar
regăsi în ascensiunea PDL și, iată, în confirmata sa participare la actul guvernării. Or, Băsescu nu e chiar atît de
orb de minte încît să incrimineze mafiile ce s-ar adăpa ilegal de la ugerul sleit al economiei naționale atîta vreme
cît acești tîlhari au fost născuți, cresc și s-au înmulțit și în turmele păstorite de Președinte. Altă abdicare tactică a
lui Băsescu: „soluțiile imorale“. Imorală în guvernarea precedentă, „soluția Voiculescu“ s-a revirginizat
miraculos în viziunea Președintelui. Isterizat patru ani de zile de Crescent și de Felix, Băsescu nici măcar nu
răspunde acum la cravașarea sa publică de către Voiculescu pe marginea noii legi privind restituirea imobilelor
naționalizate.
Am dat deunăzi peste un interviu acordat în 2007 de Președintele Băsescu publicației Politique
Internationale. Băsescu declara acolo că liderul PSD Mircea Geoană aparține unei „găști neocomuniste“, dar că
acesta „se va căi“ pentru punerea la cale a referendumului de suspendare a șefului statului. Iată, gașca
neocomunistă a fost adusă de Băsescu la guvernare, iar Geoană e ținut în puf și respectat ca șeful unui partid care,
alături de PDL, dă țării, în accepțiunea Președintelui, cel mai puternic guvern de după căderea comunismului.
Tocmai el, Traian Băsescu, promotorul celei mai redutabile campanii de condamnare oficială a regimului comunist,
se aliază cu PSD și Ion Iliescu.
Băsescu înghite broască după broască. Poate că-i plac mâncărurile exotice. în noua lume a Președintelui,
oamenii se mișcă nu pe podea, ci pe tavan, cu capul în jos. Traian Băsescu susține persoane, idei și fenomene pe
care, pînă în trecutul recent sau îndepărtat, le vîna ca pe monștrii cei mai periculoși ai democrației românești. Să
fie o bruscă aplecare creștină această iertare a păcătoșilor a căror îndreptare o vrea Președintele? L-am privit zilele
trecute cu cîtă deferență îi vorbea lui G. C. Păunescu. îi sorbea vorbele și îl cita ca pe un expert remarcabil.
între cei doi se închegase o armonie de
70
nezdruncinat în privința soluțiilor la criza economico-financiară în curs. N-ar trebui să ne mire. Fratele Păunescu,
mogulul cel bun, patronul material și spiritual al lăcașelor mediatice unde Băsescu se spovedește, cu voce tare, în
fața națiunii, a fost constant menajat de șeful statului. E mai „securist“ Felix decît „Fratele“ - despre acesta din
urmă Florin Ionescu, fostul Director al Bancorex, afirmînd că ar fi fost ofițer sub acoperire al spionajului
ceaușist? Aceasta este alternativa morală a Președintelui la soluțiile imorale blamate de dînsul pînă de curînd?
Să se fi spălat creierul Președintelui de devalizarea Bancorex, la fel cum, în vecii vecilor, amin!, au fost
șterse fabuloasele împrumuturi făcute la această bancă și nerambursate de-a pururea de fratele Păunescu?
După atîta buimăceală n-ar trebui să mă mire că-mi trece prin minte tocmai un citat din marele Lenin:
„A te baza pe convingere, devotament și alte admirabile calități spirituale; asta nu este de luat în seamă în
politică.“
Harașo.
(Adevărul, 20.01.2009)
Adevărul despre Traian Băsescu

Atins de mîngîierea catifelată a yesmenilor și rașchetat de tagma feroce a contestatarilor, Traian Băsescu rămîne
aceeași entitate monolitică și neretușabilă. Orice sculptor și-ar rupe dalta în aluatul stîncos din care a fost
plămădit. Dacă va fi funcționat vreodată, poate în frageda civilie, al său retour d’information a fost azvîrlit peste
bord de patima regulamentară a șefului de vas care nu pricepe prea bine ce înseamnă să te apuce simțul relativității
cu mîinile pe timonă. Nu concepe în mod nativ noțiunea de consilier: la ce bun să fie sfătuit de alții cînd știe singur
ce are de făcut? E foarte generos cu propriile instincte cărora nu le restricționează accesul la decizii ce altora le
provoacă îndoieli, reflecții, amețeală. Este politicianul abil, hiperactivul, băgăciosul în toate treburile nației,
incomodatul de strîmtorile Constituției, cel căruia îi pasă chiar dacă nimeni nu-i cere să-i pese, Comandantul
rutinat care, după ce a trecut cu nave-amiral prin Dardanele, se uită chiorîș la contemporaneitatea terestră de la
picioarele sale.
Nu s-au păstrat urme ale tentației lui Traian Băsescu de însușire a unei minimale culturi umaniste, așa că
Președintele vorbește dintr-o bucată, se dedă, la nervi, la spurcăciuni lingvistice, emite sincerități abrupte
ambalate
71
RADU CĂLIN CRISTEA
în cuvinte și expresii pe care, oricît am scotoci, nu le vom găsi niciodată în vocabularul altor Președinți ca, de
pildă, Richard von Weizsäcker sau Carlo Azeglio Ciampi. Se bîțîie pe muzică țigănească în timp ce este
fluierat, la Ateneu, după un concert al violonistului și dirijorului Maxim Vengerov. E un președinte popular cu
aplecări populiste. Apare ca o vijelie acolo unde interesul electoral o cere. Cînd în secuime, cînd la
procesiuni religioase, cînd printre pepenarii de la Dăbuleni - peste tot unde efuziunile sale folclorice rezonează cu
adunări cetățenești atinse de aceleași însuflețiri datînd din vremurile cînd Miorița era un animal apolitic. T.
Băsescu recunoaște că i-a fost bine în comunism și condamnă apoi public regimul totalitar. Este tatăl, fratele, socrul
și unchiul cu probleme de familie. Se mișcă dezinvolt în spațiile interstițiale, la adăpostul unor echivocuri pe
care deliberat le lasă nelimpezite. Problema celor ce-i prevăd un viitor de aur sau îi cîntă prohodul politic este că
nu-i pot accepta pe Traian Băsescu ca atare, în deplin controversatul firesc al personalității sale. Ambele tabere îl
complică, îl scot din ale sale, îl supradotează în hagiografii de tristă și oarecum recentă amintire sau îi refuză de
plano orice aptitudine, destituin- dü-1 moral și tratîndu-1 ca pe un infractor periculos încă aflat în libertate.
Băsescu este inevitabilul nostru național care pe unii îi aruncă în extaz, iar pe alții îi scoate din minți. Ceilalți,
nici de o parte, nici de cealaltă, sunt între. Pe moderați, pe temperat-continentali, Președintele nu-i sesizează:
captivitatea conviețuirii cu cele două colectivități atît de violent divergente respinge spiritul critic în onesta sa
desfășurare. Spațiul public destinat dialogului liber, de bună-credință și fără nicio precondiție despre bunele și
relele săvîrșite de T. Băsescu a fost progresiv limitat de asaltul impozant dus de prietenii și dușmanii
Președintelui. S-a strîmtat locul pentru lauda meritată, dojana oportună și sfatul cinstit. S-a autopersonalizat într-o
măsură care îl pune în situația deloc privilegiată de a conta doar pe echilibrul întotdeauna insidios rezultat din
coliziunea contrariilor.
{Adevărul, 15.09.2009)
Moartea lui Păsărilă

Solemnă, profundă și duioasă a fost despărțirea maghiarilor, în special a celor trăitori în Ungaria, de handbalistul
Marian Cozma. Au fost momente copleșitoare. Zeci și sute de mii de unguri l-au plîns pe „Păsărilă“ al nostru și
al lor. Au aprins luminări și s-au rugat pentru odihna sufletului său. N-am mai trăit sentimentul că o altă țară poate
vibra atît de curat, din toată inima
72
ei de nație străină, pentru România mea. Și eu m-am simțit ungur descoperind cum un conațional de-al
meu a coborît în berna suflarea maghiarimii. E nevoie de sînge și moarte ca să ne simțim patrioți. Unul dintre
colegii de echipă ai lui Marian declara, la terminarea primului meci fără „Păsărilă“ pe semicerc, că în seara aceea
băieții de la MKB Veszprém au jucat și pentru România. Marian a devenit eroul Ungariei care l-a jelit ca pe
copilul ei. Mocsai Lajos, antrenorul echipei din Veszprém, și-a cerut iertare de la tatăl lui Marian că n-a fost la
locul crimei pentru a-l apăra pe fiul lui de ucigași. S-a întîmplat, fără multe vorbe, fără tratate și parafe, cea mai
adevărată reconciliere româno-maghiară.
Acest recviem al îngenuncherii de durere și furie avea să fie însă tulburat de trompeta asurzitoare a
Președintelui Traian Băsescu. Putea Președintele măcar să ne mai lase puțin să jeluim moartea unui mare
compatriot și să ne reculegem, petrecînd în liniște sufletul unui mort tînăr. în timp ce multora dintre noi ne stătea
gîndul la grația unei greu încercate armonii interetnice, șeful statului călărea ATV-uri și băga în sperieți
maghiarimea. M-am străduit să înțeleg cine sau ce a produs atîta deranj prezidențial. Au pus secuii mîna pe
bardă? E răzmeriță? A dispărut un picior al celor Trei Scaune? Nu. Doar că Președintele dorea să hașureze o
hartă electorală extrem de sensibilă. Le dădea în cap secuilor și șefilor UDMR cu autonomia teritorială ca să
priceapă ce fel de Președinte trebuie să aleagă extremiștii lăsați de izbeliște de C.V. Tudor și G. Becali. E drept
că, în secuime, alți politicieni bezmetici agită în mod sezioner flamura autonomiei etnice. E fitness-ul lor de doi lei
și trei forinți. Organizează din cînd în cînd și cîte un referendum sleit. Cer Parlamentului autonomia în care
cred și li se răspunde că nu se poate. Sunt civilizați și rezonabili. N-au sărit calul, cu excepția unor demenți locali
și a unor pîre rușinoase la mama Europă.
Din lexicul marinăresc al șefului statului a țîșnit însă o torpilă: secuii i-au „epurat etnic“ pe români! Animus
belligerandi, Băsescu vrea războaie cînd toată lumea se gîndea la pace. Nu-I învăț eu pe Președinte că ethnic
cleasing trimite, în trecutul apropiat, la Srebrenița sau Kosovo. Avem așa ceva la Ciuc, Șumuleu ori
Tușnad? Sau la Sovata unde, de obicei, mergi cu mama ca să-ți cunoști tatăl? „Epurare etnică“ e o sintagmă
pretențioasă care înseamnă intervenții în forță ale trupelor militare, bombardamente, război civil, uciderea în
masă a unor grupări pe criterii de etnie și religie, dislocări demografice masive, gropi comune, enclave.
Președintele ar socoti, totuși, că epurarea s-a încheiat dacă ar vedea „un românaș de-al nostru“ pe post de
73
RADU CĂLIN CRISTEA
„șef de țeavă“ într-o primărie din secuime. Asta se poate aranja. Băsescu a intrat în campania pentru
prezidențiale și europarlamentare. Pentru a-și atinge țintele, procedează așa cum îl știm: călcînd peste
cadavre. Nu ne-a lăsat cu morții noștri și a dat buzna peste o comunitate liniștită, incitînd-o la ceea ce
îndeobște se numește ațîțare la ură interetnică.
(Adevărul, 24.02.2009)
România ciuruită a Președintelui Băsescu
Scriu aceste rînduri sub rezerva, foarte redusă, că Traian Băsescu ar mai putea pierde alegerile
prezidențiale. Nici măcar posibila invocare a unor fraude de către Mircea Geoană și ai săi nu cred că va
însemna altceva decît un alibi temporar pentru metabolizarea eșecului. Intrată într-un neașteptat ralanti,
ghilotina descăpățînării lui Băsescu a alunecat spectaculos în direcția contrară, iar din coș, lividă, dar cu același
zîmbet circumstanțial, tigva lui Geoană a ajuns să contemple paradisul unde a dănțuit o noapte. în politică,
deși nu numai, deprinderile bunului-simț îmbie învingătorul la o reverență simbolică față de cel învins. Cu
atît mai mult un asemenea gest era cuvenit la capătul unei lupte unde biruința lui Băsescu s-a adjudecat
foarte greu, în prelungiri încă nebuloase. Președintele a optat pentru un alt mesaj adresat celor ce
reprezentau cealaltă jumătate de Românie - România lui: „E un fleac: i-am ciuruit.“ Cu ochii cîrpiți de
nesomnul unei nopți bezmetice, o jumătate de țară afla că tocmai a fost găurită, ca un infractor periculos, de J
plumbii fostului și viitorului ei Președinte. j
Gustul cel mai amar lăsat mie de atitudinea lui Băsescu a fost acela, că [ Președintele rămîne, invariabil,
același. E inapt să ia parte la un joc democratic pe care l-a cîștigat prin merite incontestabile, dar l-a înjosit
încărcîndu-1 de multă astuție, de populisme, totuși, prea grosiere și de desconsiderarea unor reguli
elementare impuse de cavalerismul disputelor electorale civilizate. Președintele Băsescu ia startul într-o
nouă cursă de cinci ani lăsînd în urmă o Românie ciuruită. A vorbit mereu, fîlfîind tricolorul, doar de România sa
și de „poporul (său) român“. „Singurul meu ( partener pentru turul doi este poporul român) avertizase Băsescu.
Celălalt popor, poporul român - probabil - iluzoriu și inautentic, a fost inamicul , său asumat, într-un tip de
logică primitiv conflictuală pe care Băsescu o j duce în extrem, în canibalism politic. i
Nu vreau să adumbresc victoria Președintelui Băsescu: și-a dorit-o, s-a bătut pentru ea cu o motivație
pe care n-am simțit-o la fel de incisivă la Geoană, și-a doborît rivalul pe ultima turnantă, în ceasul al
doisprezecelea. A stat în trena lui Geoană și, la finiș, a împins un piept în fața adversarului ce întinsese
mîna prea devreme spre cupa cu șampanie. Misiunea lui Traian Băsescu a fost întrucîtva ușurată de
momentele de dezorientare suferite de Geoană pe fronturile acestui „totaler Krieg“ unde a fost atras prin
iscusințele tactice ale contracandidatului său. Pe de altă parte, Președintele Băsescu se poate socoti foarte
norocos pentru că arareori te întîlnești în campaniile electorale cu pleașca vizitei lui Geoană la Sorin
Ovidiu Vîntu. Ca recompensă că n-a dat-o afară din casă, soacra lui Geoană putea măcar să-și țină la domiciliu
ginerele în acea noapte cînd acesta știa că e ținta unor sofisticate scanări.
Dacă pe Geoană îl așteaptă, eventual, doar o execuție capitală pe linie de partid, problema lui Traian
Băsescu pare infinit mai complicată: a tăiat România în două și va fi constrîns să refacă întregul pe care l-a
înjumătățit prin discursurile sale cinice și disprețuitoare. îl așteaptă o operațiune foarte grea pentru că
remarcabila sa ispravă electorală este consecința unei riscante divizări a cetățenilor în „buni“ și „răi“. Cei buni
l-au purtat spre triumf. Va trebui însă să-i recupereze cumva și pe cei răi, umiliți și refugiați prin toate
cotloanele României lor ciuruite.
(Adevărul, 08.12.2009)
2010
Vă place Băsescu?
Alegem ca să fim reprezentați. Aleșii fiecăruia dintre noi sunt mesagerii unei viziuni ideale asupra existenței
în care sperăm să ne regăsim. Alegem, în fond, modele care socotim că au puterea de a da formă materială
năzuințelor fiecăruia dintre noi. Revin asupra unui subiect atins și în alte analize. Mi l-am asumat pe Traian
Băsescu în 2009 ca Președinte ales, respectînd astfel votul majorității. Eu vedeam altfel lucrurile, dar am așteptat
să înțeleg dacă m-am înșelat sau nu în privința lui Băsescu. Mi-aș fi dorit ca, scos din priza tensiunilor electorale,
Traian Băsescu să ni se ifățișeze ca un Președinte mai relaxat, mai atentla trierea proiectelor sale
74
75
RADU CĂLIN CRISTEA
și lucrînd mai grijuliu la imaginea sa publică. Aș fi fost mulțumit și dacă mi-aș fi găsit Președintele măcar mai
angajat în mize demne de un șef de stat. în față cu deschiderea liniștită a celor cinci ani de mandat, Băsescu
putea lucra la stil, la o comunicare mai pretențioasă, la apariții în diverse împrejurări unde să vezi ștaif de
Președinte.
Din nefericire, Băsescu nu poate fi extras din mahalaua jocului politic. Avînd sau nu dreptatea de partea sa, se
lasă prea ușor atras de periferie. Lumea lui e marginea gureșă, drojdia ieftină, maneaua, bancul porcos. Ce
caută pe acolo? Acolo se simte în apele sale. Mi-e jenă că Președintele este inapt să poarte un dialog cu o
minimă tentă culturală. N-am aflat mai mult decît că, arar, privea fix oceanul și recita în gînd o poezie de
Minulescu. Chiar nu se poate abține, vară de vară, să ia masa la Cireșica, în văzul lumii, cu Mirabela la ureche,
fredonînd șlagăre de odinioară și lăsîndu-se confiscat de presa de scandal? Matrozul care se spărgea în figuri prin
porturi a devenit, între timp, Președinte. Ar trebui să zîmbim aflînd că șeful statului indică vectorii politicii
noastre externe prin pornografica metaforă a „licuriciului"? Să nu ne pese deloc cînd se birjărește, ocărîndu-i pe
„găozari" și pe „țigăncile împuțite"? Cer prea mult dorindu-mi doar un Președinte rezonabil chiar și în
excesele lui? Acesta este Președintele care i-a fermecat pe intelectualii umblați prin lumi livrești de unde
nu te întorci îndeobște cu apetențe pentru lideri supremi? Deși.
Traian Băsescu m-a blocat într-o lungă melancolie la o vizită a sa într-o regiune lovită de inundații. Firește că
trebuia să-și adapteze vestimentația situației de pe teren. Nu-mi place să vînez detalii antipatice. Pentru mine n-a
însemnat însă defel un amănunt văzîndu-1 pe Președinte cît arăta de jalnic, în pantaloni de trening multiseculari, cu
un plasture pe braț, cu niște cizmoaie înglodate și discutînd, cu mîinile în buzunare, ca pe maidan sau la
circiumă, cu oamenii locului. Am închis rușinat televizorul. Nu înainte să asist cum, răsărită dintre crăci și aluviuni,
o gardă i-a prezentat Președintelui onorul. M-am simțit umilit nu din cauza lui Băsescu, ci a drapelului. Prea mă
trimitea la simboluri de care președintele își ștergea ciubotele înnoroiate. (Adevărul, 16.09.2010)
Asul din mîneca Președintelui: Igaș

Președintele Băsescu a primit o lovitură în plin ficat, care l-a împrietenit pe loc cu podeaua. în ringul care este
biroul său de lucru, Președintele-jucător
76
a fost surprins de un pumn inimaginabil primit de la ai săi, de la surbordonați, de la cei care, pînă acum, n-au crîcnit
la comenzi. Tocmai ei, copiii lui de suflet, gradele, au rupt rîndurile și l-au luat la țintă prin azvîrliri precise de
caschete și vorbe de categoria grea. între Cezar și nimic, au optat pentru nimic. L-au făcut să se simtă
președinte cu răspundere limitată: din șef al statului - un mărunt SRL. Visul de glorie al lui Băsescu a fost degradat
în public. Militarul din el a căzut în genunchi, de la pumn. Cu mintea blurată de rușine, Comandantul Suprem a
ripostat după tipic: a călcat el însuși în picioare însemnele oficiale, întorcînd spatele întregii oștiri, înfuriat pe
protestul cîtorva mii de polițiști secondați de cîteva sute de jandarmi, Băsescu a degradat moral întreaga Poliție,
proclamînd că niciun lider de sindicat nu are dreptul de a-și contesta superiorul ierarhic! „Nu aveți nicio
scăpare!“ - a mai tunat Vodă Băsescu la militarii răsculați. Scăpare de unde și încotro? Dacă, totuși, scapă și îl lasă
baltă?
Mă gîndesc la zănaticii care își fac mendrele pe drumurile publice și nu pot să nu mă întreb cine va
asigura protecția convoaielor prezidențiale în trafic după ce Băsescu a șters din sufletul său de șef al statului
echipajele de poliție: fetele de la Căpîlna, elefanții lui Xerxes, Pleșiță, Boc? în mediul halucinant pe care
Băsescu îl creează dintr-un pocnet de dește i s-a mai împlinit o doleanță secretă: gîtlejul prezidențial s-a
eliberat de nodul Vasile Blaga. Traian Băsescu voia de ceva vreme să degajeze Guvernul de veteranii partidului, i-a
exilat pe Videanu și Berceanu la partid, iar recentul protest i-a oferit o nesperată șansă de a scăpa și de Blaga,
un vameș Rousseau fără pensulă.
Un neastîmpăr fin de Falcă prezidențială l-a convins pe Băsescu să caute prin mîneca sa plină de ași de rezervă:
a găsit un patru, nota corigenților. L-a pus, totuși, staroste peste Interne pe Traian Igaș, un autodidact într-atît
de studios încît a trebuit să zăbovească ani de zile în faza pe licee. Contactul dur cu cartea a lăsat traume, astfel că
Igaș a intrat în cîmpul muncii cu un I.Q. în plină ebuliție, de tîmplar cu perspective. A pătruns în PDL direct din
lumea artei: dulgheritul artistic și folclorul amator. Căci, firește, și Igaș cîntă. Și, uite-așa, sărim de la incipitul cu
răzmerița de două-trei ore a polițiștilor la deznodămîntul cu prelucrarea lemnului prin așchiere. E vreo logică între
cele două momente? Una singură: nu e indicată, never, întărîtarea Președintelui. își pierde cumpătul și mută caii
ca nebunii și pionii ca pe ture. Tot răul spre bine cu Igaș depus la Interne. Gaudeamus igitur! Datele sale
biografice și meseria de bază, bașca talentul, îl recomandau călduros pentru Ministerul Culturii.
(Adevărul, 30.09.2010)
77
RADU CĂLIN CRISTEA
T. Băsescu, Charles de Gaulle și Noe
Foarte puțin din ceea ce s-a întîmplat în România sub actualul Președinte îl distinge pe Traian Băsescu în
promisa identitate de reformator radical al societății românești. Cauza primă, în opinia mea, vine dinspre
prizonieratele mai mult sau mai puțin voluntare ale lui Băsescu: pare să nu-și poată depăși condiția de părtaș al
unui sistem de care îl leagă prea multe complicități obscure. A răscolit acest sistem tîrînd după el alte combinații
îmbîrligate de pe vremea cînd era Ministru al Transporturilor și Primar General al Capitalei. Creații mai
vechi ale Președintelui - Cocoș, Cășuneanu, Popoviciu etc. au ajuns creaturile unei oligarhii clientelare ce
controlează mai ales zona atractivă a contractelor cu statul.
Băsescu nu e mișcat de fraudele comise de colegii de reformă, unele chiar sub ochii săi, și asistă placid la
pedelizarea instituțiilor statului de o manieră ce surclasează în samavolnicie epoca baronilor pesediști. Digeră tăcut
minciunile alor săi, iar justiția lui Băsescu închide ochii, deși ar putea să trăiască doar primind mură în gură
investigațiile din presă. Dreptul cetățeanului nu la fericire, ca în Constituția americană, ci la o admisibilă
împăcare cu cursul lin al vieții, a fost schilodit prin ciuntirea pensiilor și a salariilor. Adică un gest comunicat
personal și însușit de Traian Băsescu, în numele Guvernului său.
Expert în recorduri, Băsescu a mai bătut unul: este liderul politic postcomunist român cu cea mai drastică
scădere a încrederii populației, de la peste 50% acum un an la sub 10% în septembrie a.c. Sunt sigur că onoarea
mai mult militară decît civilă a lui Băsescu va fi fiind mișcată de această prăbușire a popularității sale. Pînă unde va
merge însă dacă acest fabulos regres se va accentua? Cum va fi percepînd Traian Băsescu aceste valuri de dizgrațieri
în masă? Va exclude de plano erorile sale în administrarea, unei crize aflate departe de a fi atins apogeul?
Un an și jumătate a tot ieșit în fața cetățenilor asigurîndu-i că România va fi ocolită de criză. Apoi, într-o singură
după-amiază, numai zîmbete, Președintele le-a coborît criza în cap.
Mă gîndeam, păstrînd, firește, proporțiile, la finalul carierei Președintelui Charles de Gaulle. Contestarea
vehementă a acestuia în 1968 de o bună parte din națiunea care-1 divinizase încă din timpul celui de-al Doilea
Război Mondial l-a determinat să-și testeze încrederea populară printr-un referendum fără legătură directă cu
renegările străzii. A vrut să se verifice, de fapt, pe sine însuși. Referendumul a căzut și întoarcerea la popor i-a dat
dreptate lui de Gaulle. După care, părăsind istoria ca unul dintre marii
78
bărbați de stat ai secolului trecut, Președintele francez și-a prezentat demisia. Pe Președintele României îl
așteaptă încă patru ani grei din mandatul în curs. Pînă unde va merge, totuși, dacă popularitatea sa se va apropia de
cifrele de îngheț?
Pentru că atunci nu se va prăbuși doar încrederea în Președinte, ci în Președintele care este și șeful
Guvernului, Parlamentului, justiției, armatei, economiei, serviilor secrete, al întregii societăți?
Nu mă iluzionez că într-o atare utopică perspectivă Băsescu va reflecta la gestul lui de Gaulle. Vorbesc acum pe
limba lui Traian Băsescu. Dacă, din vina ta, Noe, corabia plutește în vrie, ce faci, asiști solemn să ți se înece
mai întîi toți cei luați cu tine, de la cămile la ultima pereche de hulubi?
{Adevărul, 04.11.2010)
2011
Autocratie, numele tău e Băsescu!
îmi recitesc analizele din ultima vreme și sunt oarecum intrigat de apariția spontanee a unui patos pe
care nu prea știam să-l fi avut în fire. Trag linii apăsate, emit judecăți drastice și stilistica ideilor mele e
produsul aproape exclusiv al unei didactici încruntate. Mă trezesc monopolizat de ideea că democrația
românească trece printr-un proces de foarte șubredă apărare, ca un luptător vlăguit ce parează din reflex și mai mult
la întîmplare atacurile abătute asupră-i din toate părțile. Mă întăresc în zăpăceală comentarii ce nu țîșnesc din minți
ușor inflamabile și unde se scrie fără vreun tremur de condei despre germinația unor forme de dictatură pe stil nou,
insinuată obscur, abia întrezărită, coabitînd cu democrația într-o țară, totuși, membră a UE și NATO. Dictatură, zic
eu, e cam prea tare, vorba lui Brînzovenescu, dar nici anonimă n-aș da-o. Trăim, în credința mea, într-un regim
autoritarist în care populismul joacă un rol* proeminent. Luat de amețeli filozofarde m-aș putea gîndi și la
caporalism: președintele-jucător s-a transformat într-un soi de putere atoate guvernatoare, devenind „Directorul
executiv“ al României (ca să preiau sintagma presei franceze care îl cicălește pe N. Sarkozy).
Cezarism democratic? Trebuie să mă mai gîndesc. Țara este guvernată de o piramidă politică monocoloră
avînd în vîrf un lider a cărui putere se
79
RADU CĂLIN CRISTEA
manifestă prin încălcări permanente ale cadrului larg al pluralismului democratic. în mod efectiv, Președintele
Traian Băsescu întruchipează liberul-arbitru în reglarea oricărei probleme ivite în societate. Acaparant la modul
patologic, Băsescu s-ar vrea șef și peste aburul dimineții și pulberea stelară.
Se substituie după chef puterii executive și o ține sub sever control pe aceea legislativă, într-un climat
dominat de tensiune, incitări la violență, animozități. Personalitate autoritară, Băsescu are vocația intoleranței.
Pluralismul îl indispune și, în toate combinațiile sale, opoziția, indiférent de componența ei, a fost tratată
mai rău ca Muma Pădurii. Presa nefavorabilă - Antena 3, ca, de altfel, întreg trustul media al lui Dan
Voiculescu - îl urcă rapid pe pereți, în puseuri de isterie. Discriminează, fără regrete și scuze, cele mai vizate fiind
femeile și etnia romă. Băsescu a impus un gen de lider populist cu o bună priză la mase prin transformarea
demagogiei și a comunicării tabloidizate într-o eficace armă politică.
Ascensiunea lui Băsescu a fost posibilă prin somnolența sau amortizarea mecanismelor de feedback ale
sistemelor democratice în fața agresiunilor autocratismului. Dezvăluirile Smokin’ Guns ale presei nu ating o
castă oligarhică la zi cu achitarea taxelor de protecție. ONG-urile au ajuns niște forme fără fond; sunt pline de
implanturi fidele regimului, de la angajați la sponsori. Voind democrație, dar nu pentru căței, Traian Băsescu
tolerează, cel puțin printr-o tăcere vinovată, abuzări masive și în văzul lumii ale statului de drept. Alți observatori,
cu un fler poate mai fin decît al meu, împing imputările mai adînc, în străfunduri ce degajă miasme de dictatură
stătută.
(Adevărul, 27.01.2011)
Dezlegare la cîini
Who let the dogs out? Traian Băsescu - cine altcineva? - se putea pogorî asupra hingherilor pedeliști
pentru a le da dezlegare la cîini?
încolțit de procente sever împuținate și la picioare cu un PDL rece la arșița deșertului, Președintele a
dat drumul haitelor sale strategice. Sunt puse pe sfîșiat DNA, Curtea de Conturi, Garda Financiară, ANI,
ANAF, CCR, serviciile secrete și toate instituțiile pe care Băsescu le-a reformulat după pohta ce-a pohtit.
Arestarea Președintelui Consiliului Județean Argeș e trîmbița chemării Ia altfel de luptă. Constantin Nicolescu,
baron greu al
80
PSD, cu trecut de spion ceaușist (cum figurează pe lista unui Armaghedon) și pumn oțeli't al mîinilor lungi ale
guvernării Năstase, este doar un bec chior al democrației. A fost săltat însă în piața publică, precum mafioții, în
capitala unui județ roșu, tocmai el, Nicolescu, trofeu de lux în safariul portocaliu. Să știe votantul că tot ce nu e
portocaliu înseamnă că este nasol și trebuie băgat, dacă nu la răcoare, măcar în sperieți. Următorul pe listă?
I s-ar pregăti ceva cu lamă tăioasă și gîtlejului primarului pesedist al Piteștiului, Tudor Pendiuc. Pînă la el
însă, iese ANI din teaca prezidențială și dă de veste că, încă din decembrie 2008, senatorul liberal, firește, de
Argeș, Mircea Diaconu este incompatibil! Acum a aflat ANI, „în urma publicării unui material de presă“. Arma
albă preferată a lui Traian Băsescu a fost dintotdeauna prigonirea criticilor săi. S-a purtat Sorin Ovidiu Vîntu ca un
patron de presă gentil cu interesele lui Băsescu? Deloc! L-au săltat și l-au arestat pentru că, din căruciorul lui cu
rotile, „prezintă un pericol concret pentru ordinea publică“. S-a aflat Mircea Dinescu de partea lui Traian Băsescu în
ultima campanie pentru Cotroceni? Nu. Rezultatul? Imediat după victoria lui Băsescu, Mircea Dinescu a fost găsit
incompatibil și era să-și mai piardă și cîteva zeci de hectare de sub picioare. A fost Răzvan Dumitrescu un
moderator cuminte cu Traian Băsescu? Defel. Nici nu s-au închis bine urnele și Garda Financiară a tăbărît
într-un control, desigur, de rutină asupra firmei acestuia.
PDL strînge rîndurile: „...începe un război și va fi care pe care“ - ar fi aflat ÎPS Calinic, Arhiepiscop al
Argeșului și Muscelului, de la un senator al PDL de-al locului. Scrie și la Biblie:
Cel care va fugi de groază va cădea în groapă, cel care va scăpa din mijlocul gropii se va prinde în laț!
(Isaia, 24:18)
Băsescu are timpanul fin și se pricepe la războaie. A pus urechea în țărîna Cotroceniului și a auzit bătăile din
aripi ale gîștelor de pe Capitoliu. Din cauza asta, a și urcat la nivelul „care pe care“. Dacă nu-și asmute dulăii
acum, s-ar putea să-i găsească sterilizați și plini de cipuri. în cazul ideal.
(Adevărul, 03.02.2011)
Parola Justiției; click pe „Băsescu“

Scriu și iarăși scriu despre Traian Băsescu și justiție. într-o societate sleită de corupție și de depravarea
justiției, Băsescu a cîștigat două mandate
81
RADU CĂLIN CRISTEA
prezidențiale promițînd că va distruge aceste fenomene prin eliberarea puterii judecătorești de sub jugul politic.
Mulți l-au crezut și cred încă în reforma lui din justiție. Multe din cablogramele Ambasadei SUA. la București
apărute zilele acestea pe filiera Wikileaks și inatacabile ca acuratețe a sursei demonstrează însă duplicitatea
Președintelui României în chestiunea justiției. Pe de o parte, șeful statului condamnă aspru, în declarații
publice, cedarea oamenilor legii la diverse presiuni; pe de altă parte, una nevăzută și strict confidențială, Băsescu
este omniprezent în contexte unde justiția ar trebui ferită de imixtiuni externe, în primul rînd de acelea la nivel înalt.
într-o calitate incertă ce indică același spirit dominator asupra mișcărilor din justiție, Președintele Băsescu îl
asigura în 2005 pe Ambasadorul SUA la București că „indiferent de consecințele“ unui eventual proces intentat
sergentului american C. Van Goethem implicat în accidentul mortal al cîntărețului Teo Peter, acesta „nu va
face nici măcar o zi de pușcărie în România“. în numele cui vorbea Băsescu prin această promisiune ce arăta
supremația sa asupra structurilor de decizie din justiție?
Alertată de reținerea omului de afaceri Dinu Patriciu și a cetățeanului american Phil Stephenson,
acționar minoritar și vicepreședintele companiei Rompetrol, Ambasada americană prevedea, într-o cablogramă
din 06.06.2005, un „proces-spectacol ca acela al Yukos la Moscova“. Ambasada SUA se aștepta de la
Băsescu „să încerce ținerea în frîu a Procurorului General Botoș“, pentru ca, astfel, „să se renunțe la
comportamentul presupus abuziv din instanță, dar să se mențină cazul viu“. Mai pe românește, americanii nu
aveau dubii că Președintele Băsescu îl va trage de sfericele pe Procurorul General și că va cadența cursul
procesului într-o deductibilă poziție de Big Boss al justiției.
Tot în 2005, Președintele Băsescu îi povestea unui reprezentant al Ambasadei SUA că „a avut un dialog la
CCR“ pentru a sonda dacă această instituție „ar putea să-și revizuiască decizia care a dus la demisia Guvernului“.
Legăturile neoficiale ale Președintelui cu justiția par să fie foarte strînse din moment ce, aflăm dintr-o cablogramă
din 2006, „procurorul de caz a recunoscut candid în discuția cu atașatul pe probleme juridice că a mers Ia
Băsescu să ceară permisiunea să-l acuze el însuși pe Ministrul Economiei“. Candoarea sau respectul cvasi-militar
pentru superior să-l fi constrîns pe respectivul procuror să ceară permisiunea lui Băsescu pentru a interpreta legea în
acord cu cerințele prezidențiale? Asumîndu-și o legitimitate cu iz
82
de șantaj, Președintele amenința în 2009 o delegație a PSD că „prima dată cînd mai aud că dosarele lui
Adrian Năstase sunt politice le fac publice“. Cum de se aflau invocatele dosare în custoria Președintelui, și nu la
procuratură? Stătea în puterea lui Traian Băsescu să dețină dosare și să decidă dacă și cînd le introduce în circuitul
judiciar?
Util de observat că amenințarea cu arătatul pisicii din dosare era consemnată în 17.02.2009, an electoral, și
privea strict lideri ai PSD, cel mai important partid din opoziție și arhetipul dușmanului politic în mentalitatea
lui Băsescu și a PD(L). Informații tehnice furnizate, dintr-o întîmplare, de o sursă neutră (Wikileaks) confirmă
influența extinsă a șefului statului asupra aparatului justiției. Să însemne asta că trăim într-un regim autoritarist,
ceea ce subsemnatul, în nemernicia lui antibăsesciană, susține de la începutul lui 2005 încoace?
{Adevărul, 14.04.2011)
România după al treilea război mondial

„Sentimentul meu a fost că o țară în criză și cu o cădere cum a avut România este o țară care suportă efectele
unei conflagrații.“ Această recentă afirmație a Președintelui Traian Băsescu nu a stîrnit niciun comentariu, deși
cred că ar fi meritat o examinare mai amănunțită. Militarismul prezidențial nu se dezminte. Băsescu face ce face și
amintește că țara are un cîrmuitor în care se poate pune bază dacă vine vorba de vreun război. De astă dată,
imaginația belicoasă a Președintelui depășește granițele României și trece, în survol, deasupra întregii planete. în
loc să-și mănînce unghiile că s-a băgat în lectura Orbitorului lui M. Cărtărescu de unde lesne se poate ieși cu
picioarele înainte, Băsescu putea pune mîna pe un dicționar de nivel gimnazial pentru a afla ce va să zică o
conflagrație. Ar fi fost înștiințat că o conflagrație înseamnă un conflict internațional de anvergură, un război în care
sunt angajate mai multe state. La ce conflagrație depășită, har Domnului, cu bine să fi participat România?
Gospodin Băsescu ne explică: ne-am aflat într-un război împotriva sorții, supraviețuind crizei începute prin
2008. Contemplînd un cîmp de bătălie plin de războinici de toate vîrstele, unii morți, alții răniți ori suferind de
molimele specifice unei asemenea confruntări, Băsescu se arată mîndru că armata sa poate suporta efectele unei
conflagrații. Și-a trecut țara prin război și e plăcut impresionat de numărul celor rămași în viață. Starostele
83
RADU CĂLIN CRISTEA
națiunii și-a supus poporul unui test greu. L-a învîrtit prin deșert de i-au sărit capacele. Nici n-au știut babele
de la țară, care își numărau bănuții în năframă, că au fost la înălțimea trupelor Spetsnaz, MI-6 sau Delta Force.
Guvernant al crizei și principalul administrator al tratamentelor anti- recesiune, Traian Băsescu nu lăcrimează, ca
după Stolojan, și nu simte un fior în fața hectarelor cu căzuții în lupta pentru hrană, pentru medicamente, pentru o
bătrînețe decentă, pentru o viață de trăit. Așa e la război! Winston Churchill:
„într-o bună zi, Președintele Roosevelt mi-a spus că a cerut în mod public sugestii cum să denumească
războiul. I-am spus pe loc: «războiul inutil». “
Cum să denumim „conflagrația“ care i-a încercat greu pe români? Cel mai potrivit ar fi, probabil, „războiul
lui Băsescu“. Președintele se dă în vînt după conflicte de orice fel, iar declarațiile de război rămîn feblețea sa. Așa
a început și acest ultim război: cu o declarație. Aceea cu tăierile de pensii și salarii. Atunci cînd, în 06.05.2010,
dînd vești proaste cu gura pînă la urechi, Băsescu anunța că un gras s-a urcat în cîrca unui slab. Nu-mi dau seama
dacă milioanele de oșteni, toți rezerviști, ce au combătut într-o atît de cruntă bătaie globalizată își dau seama că nu
numai că n-au fost înfrînți, dar, dimpotrivă, au biruit! Cei care, informați de comandantul ce i-a mînat în victoria
împotriva inamicului, dar, mai ales, asupra lor înșiși, ar putea exclama precum Pirus, regele moloșilor,
după ce oastea sa i-a învins pe romani, cu pierderi enorme însă, la Ausculum, în 279 î.H.:
încă o victorie ca aceasta și suntem pierduți!
Lui Traian Băsescu îi lipsește însă feedbackul liderului moloș. Adică acel instinct al retroacțiunii ce l-ar fi făcut
să afle că mortul de la groapă nu se mai întoarce.
(Adevărul, 26.05.2011)
Bastonul de caporal din ranița mareșalului

Autoritarismul regimului Băsescu s-a întărit în al doilea său mandat. Constituția a rămas o carte de colorat
pentru viitorii săi nepoți. Puteri ilegitime au fost confiscate de Președinte care guvernează peste cele trei puteri
ale statului de drept. România este condusă de un guvernator
84
autoînvestit cu puteri arbitrare. Și-a instalat subalterni leali în pozițiile strategice din justiție. Intră în CSM ca
într-o toaletă publică, polemizează cu recomandările CCR, iar Parchetul General și DNA se află în avangarda
trupelor de asalt împotriva oricărui opozant al Președintelui. Cu excepția partidului său - PD(L), toate celelalte
formațiuni politice, fie aflate la putere (mai rar), fie în opoziție (necontenit) sunt discreditate, hărțuite, făcute de
ocară. Pluripartidismul nu a intrat, de altfel, niciodată în cîmpul de valori sincer asumate de Traian Băsescu.
Luat în bășcălie de Băsescu, Parlamentul apare în declarațiile șefului statului ca o strînsură de ageamii și de
pungași. Guvernul are capul în Dealul Cotrocenilor și doar niște mîini de lucru la Palatul Victoria. Cînd și
Guvernul a avut un cap, pe Tăriceanu, Băsescu s-a situat îndată pe poziții adverse de unde l-a pisat mărunțel pe
Premier.
Prezidențializînd actul guvernării, Băsescu a continuat luarea în deriziune a tuturor oponenților politici. A ieșit
din registrul inițial profilat pe joase schimburi verbale, trecînd la ridiculizarea instituțională a opoziției.
Astfel, pe durata mandatelor lui Boc, peste 80% dintre proiectele legislative au fost votate ocolind
opoziția, prin OUG sau asumări ale răspunderii. Alte proiecte legislative (legea pensiilor și, cu cîteva zile în
urmă, ordonanța privind recalcularea pensiilor militarilor) au trecut prin Camera Deputaților printr-o fraudare
a voturilor, într-un spirit de romantism morbid. Dinamitînd încrederea publică în instituțiile statului și, în
general, în ideea de politică, autoritarismul Președintelui Băsescu a creat dezechilibre și tensiuni generatoare de
conflicte, împărțiri spontane, sciziuni, polarizări în interiorul unor entități pînă atunci omogene.
Imposibil de detașat de obsesia misiunii sale de a reconstrui România de la firul ierbii, Băsescu se
aprinde ușor pe latura sa mesianică. A fost chemat să facă istorie și nu dă înapoi un nanometru de la această datorie
de a schimba. Pe orice, pe oricine - doar să schimbe, el, Alesul. în forță, injust, scandalos. Băsescu e cazul tipic
al caporalului care nu numai că știe de bastonul de mareșal din raniță, dar îl folosește din plin și cu toată
pompa atributelor acestuia. Caporalismul prezidențial îmbracă haina unui populism serviabil și recreativ.
Trăiește, mai ales pe la țară unde informația îngheață sub nămeții inculturii democratice, o populație de
oameni simpli care disting greu minciuna de adevăr. îi prostești ușor. Văd în Băsescu un alt tătucă, nici mai bun,
nici mai rău decît Iliescu sau Ceaușescu, care le vorbește pe șleau, mai scapă cîte o înjurătură și rîde întruna. A
mai fost și
85
RADU CĂLIN CRISTEA
marinar. îndeosebi lumea aceasta, curată în felul ei și fără înțelegerea jocurilor ascunse din spatele vorbelor,
absoarbe tot ce le spune conducătorul țării și reprezintă cea mai accesibilă țintă a populismului prezidențial.
Deasupra tuturor, Președintele Băsescu își demonstrează abilitățile de intoleranțe. Multiplele sale
adversități îi produc o ciudată comoditate psihică și îl țin în priza unei stări de confruntare de nimeni și nimic
necurmate: e mediul său natural. Naționalismul lui Traian Băsescu este ocazional și eminamente politic. în
special relația sa cu minoritatea maghiară se calibrează în funcție de urgențele electorale ale momentului. E
de-a dreptul ungarofil cînd îi arde buza după procentele UDMR și ale electoratului regulat al Uniunii. îmbracă
grabnic cămașa xenofobului rigid cînd ața îl trage spre votanții dreptei radical-extremiste. Ultimul său exploziv,
acela cu reorganizarea administrativ-teritorială a țării, are un focos naționalist ce tocmai a zdruncinat coaliția
majoritară și poate duce la exact acea „instabilitate politică“ pe care Băsescu a redistribuit-o imediat în poala
„iresponsabilei“ și „imaturei“ opoziții. în linia autoritarismului consacrat, Traian Băsescu a dat și explicația
acestei detonări: „Pentru că așa vreau eu.“
(Adevărul, 23.06.2011)
Korsakov. Rimski-Korsakov?
S-a vorbit cu patos, s-a tăcut melancolic ori s-a rîs în pumni pe seama grosolăniilor debitate de Președintele
Traian Băsescu la adresa Regelui Mihai. Revin asupra subiectului doar pentru că îmi văd parțial izbăvite
comentariile publicate mai ales în ultimii ani în răspăr cu personalități coborîte din zone eterate ale spiritului
pentru a sluji cultului prezidențial. M-am obișnuit cumva cu fatalitatea puterii destrăbălate a șefului statului.
Orbului degeaba îi spui că s-a făcut ziuă. Mă împac însă greu cu țopenia comportamentului său public. Un Ionel al
lui Madam Popescu ajuns matur nu contenește să sufle în trîmbiță și să răstoarne cafeaua peste invitați.
Ultimul încondeiat pe lista cu impertinențe a lui Traian Băsescu a fost, prin urmare, Regele Mihai. Nu mă mai
simt atît de singur după ce Băsescu a dat buzna pe calea regală cu cizmele sale mizerabile. Brusc, neașteptat de
mulți intelectuali publici au ajuns și la vorba mea: găurile din educația lui Băsescu sunt fără fund, iar modelul său
civic trăsnește a mahala unde se vorbește murdar, cărțile sunt, de obicei, în număr de 32 și nu servesc lecturii
în sensul tradițional al cuvîntului. Scriam în vara lui 2009, în Adevărul:
86
„Nu s-au păstrat urme ale tentației lui Traian Băsescu de însușire a unei minimale culturi umaniste, așa că
Președintele vorbește dintr-o bucată, se dedă, la nervi, la spurcăciuni lingvistice, emite sincerități abrupte
ambalate în cuvinte și expresii pe care, oricît am scotoci, nu le vom găsi niciodată în vocabularul altor Președinți
ca, de pildă, Richard von Weizsäcker sau Carlo Azeglio Ciampi.“
Ce e de făcut însă cînd Președintele României delirează public, într-o emisiune televizată, unde își pierde
controlul de sine, confabulează și din subconștientul său se ivesc teze desprinse din utopiile comuniste, fasciste,
rasiste? Unii îmi spun că legile marinărești au soluții pentru comandanții ale căror felurite dezechilibre pun în
pericol siguranța echipajului și a vasului. Nu mă încălzesc astfel de remedii: suntem pe uscat. Alții mă trimit la
turmentata cugetare din Dale carnavalului: „lucrează magnetismul“. Mi se invocă și sindromul Korsakov. O fi.
Rimski-Korsakov, probabil, dată fiind apetența lui Traian Băsescu pentru muzica bună, de petrecere.
Revin la gloanțele oarbe cu care șeful statului l-a ciuruit pe Rege. Mă intrigă sursa informațiilor
prezidențiale, întrucât nici măcar în manualul de istorie după care elevul Băsescu Traian și-a dat Bacalaureatul
simultan cu încetarea colaborării sale cu Direcția a IV-a a Contrainformațiilor Militare (dosar personal nr.
3990.11.1973) Regele Mihai nu era socotit „trădător“. Să fi studiat junii racolați după manuale alternative de istorie
ale Securității?
(Adevărul, 30.06.2011)
Gorilele democrației
Președintele Traian Băsescu condamnă comunismul promovînd Securitatea. în cei șapte ani de mandat, șeful
statului a înaintat în grad peste o mie de generali. Surse externe care citează foști capi ai SRI și ai SIE
susțin că România este țara europeană cu cei mai mulți generali, cu cele mai multe servicii secrete și cu agenți
care i-ar surclasa numeric pe cei din FBI sau MI-5. Bugetele serviciilor secrete au crescut în fiecare an de
la începutul crizei, cu perspectivă valabilă și pentru 2012. Cifrele - credibile, deși halucinante - rulate în urma
meticuloasei investigații a ziariștilor de la Cotidianul și validate cu zgîrcenie de site-ul Cotrocenilor și,
parțial, de unele instituții militar(izat)e confirmă că la AP plouă abundent și pe toată durata anului. Plouă cu întreg
nomenclatorul de grade și de decorații aflate la îndemîna șefului statului.
87
RADU CĂLIN CRISTEA
Perla Coroanei rămîne SPP, adică străjerii siguranței -personale a Președintelui, foarte mulți dintre aceștia
fiind preluați, la începutul lui ’90, în structurile armatei din organigrama fostei Securități. Directorul SPP, Lucian
Pahonțu (fost ofițer în cadrul trupelor de Securitate din cadrul MI), tocmai a primit de Ziua Națională de la
Președintele Băsescu cel mai înalt grad pe timp de pace din România: General cu patru stele! Maximum de
stele a acumulat cu aceeași ocazie și Generalul Marcel Opriș, Directorul STS. O stea în plus a primit și
Generalul Gabriel Crețu, locțiitorul la comanda SPP a Generalului Pahonțu. Cu încă o stea a fost
recompensat, tot de 1 Decembrie, Generalul Cristian Cioc, șeful Secțiunii de Intervenție Antiteroristă din
SPP. Alți generali decorați: Savu, HarpăU și Rotaru, Directorul DGIA, adjunctul acestuia și, respectiv, fostul
șef al acestei direcții.
De unde acest impuls al Președintelui de a consolida pe bani grei și de la un buget saturat de mari
amărăciuni sociale îndeosebi fidelitatea serviciilor secrete băltind de Securitate infectă? Să mai adaug mărturiile
unor militari aduși în civil, pe unități militare, împreună cu familiile lor, la parada de 1 Decembrie, în preajma
Președintelui, „pentru a nu (se) vocifera la adresa autorităților“? De cine se teme Traian Băsescu consimțind să fie
înconjurat și păzit, la o adunare publică, de atîtea caraule deghizate în cetățeni ocazionali? Cîtă democrație poate
adăposti un asemenea buncăr uman? Ce fel de comunism mai condamnă Președintele Băsescu umplîndu-i de stele
pe mahării Securității?
{Adevărul, 08.12.2011)
Rictus Erectus
Suntem sub vremuri. E clar. Șuieră ca un curent de aer rece, siberian, păsăreasca experților. Toți îi bagă pe
toți în sperieți. Nu știam că avem atîția specialiști în criză și mă înfioară apetitul acestor gurmanzi în debitarea de
vești proaste. Finanțiști versați și telelei aflați în treabă jubilează imaginînd catastrofe. Sunt așii inducerii de
panică. Fascinați de mesajele negative, dar insensibili la efectele recepției acestora. Asistăm la nașterea unei
noi rase de monștri ai tranziției: e vorba de hoardele de comunicatori în masă care își savurează discursul în
medii virtuale, fără a realiza însă că, dincolo de ecrane, la primire, nu se află jocuri cu ninja sîngeroși, ci cetățeni
în carne și oase înspăimîntați de măcelurile ce li se pregătesc. Bieți cetățeni doar
88
curioși să afle pe ce lume trăiesc sunt convocați pe chat-uri unde amuțesc de monologul furnizorilor de
prezumții apocaliptice.
Cum semnalizează o stare critică un lider atent ca informația să fie transmisă pe un ton ce să țină seama și de
sensibilitățile psihologiei colective? Președintele Băsescu este un exemplu care, în numeroase momente de la
apariția crizei, hăhăie neîntrerupt chiar dacă - ori mai ales cînd - temele abordate ar presupune o naturală îngrijorare.
Băsescu s-a obișnuit să prezinte orizonturi întunecate numai cu gura strîmbată de rîs. La Bruxelles este de neoprit:
rîde întruna. Orice poză de grup a CON include obligatoriu și o figură în plin acces de veselie: e Președintele
României. Primele ciuntiri de salarii, înghețări de pensii, disponibilizări etc. au fost comunicate într-o
conferință de presă de un Traian Băsescu afișînd o excentrică bună dispoziție. Avea să fie îmbărbătat, cu
aceeași exuberantă cruzime, de consilierul Vass Andreea:
„Dacă nu o să facem treaba asta, suntem niște tîmpiți“ (03.10.2010, Antena3).
Nefiind tîmpiți, au tăiat. Alt exemplu, din altă lume: Elsa Fornero, Ministrul italian al Muncii și al Politicilor
Sociale, care, recent, își găsea greu cuvintele prezentînd cîteva din măsurile de austeritate adoptate de Guvernul
Monti. Gîtuită de emoție, și-a cerut scuze pensionarilor. N-a putut pronunța pînă la sfîrșit cuvîntul „sacrificiu“
pentru că a podidit-o plînsul. Plînsul discret, de compătimire și solidaritate din partea unui politician rușinat de
neputința lui. Să fie doar o chestiune de stil al comunicării? I-a căinat cineva - Băsescu, Boc, Nelu Botiș, Lăzăroiu,
Sulfina - pe românii supuși de ei la suferințe? Și-a cerut cineva iertare? Ce „sacrificiu“ din țara sa i-ar șterge
rictusul de pe figură Președintelui tuturor românilor?
(Adevărul, 15.12.2011)
2012
Rimele lui Nero
Merită să mai scriu despre Președintele Traian Băsescu? Să mă tot întorc pe urma propriilor comentarii unde
arătam, încă de pe la începuturile primului mandat, că temperamentul său conflictual a transformat societatea într-un
mușchi permanent încordat, că vorbește ca un crîșmar, că ego-ul său hipertrofiat
89
RADU CĂLIN CRISTEA
nu-i mai califică de prea mult timp ca arbitru între stat și societate, că batjocorește separația puterilor în stat, că
patronează un regim autoritarist etc.?
Probabil că și experiența de comandant de vas îi va fi viciat caracterul, astfel încît pachetul de
psihorigidități reprezentate astăzi de Băsescu să nu fi căzut chiar din cer, de-a pururea, amin. Să inventariez din nou
abjectele sale mesaje ce puteau fi măcar retușate dacă, totuși, Președintele s-ar fi consultat cu vreun povățuitor de
încredere? Ascultă însă Băsescu de cineva sau urechile sale mai aud doar păsărelele ce-i ciripesc despre marile
reforme săvîrșite de Cuza pe stil nou? Mă tem că nu. Altfel, n-ar fi recidivat în atîtea și atîtea aventuri nesăbuite. îl
ajută popescu-dumnezeii strînși ciopor în jurul său măcar cu o cordială atenționare critică sau doar îi proslăvesc,
precum unui Nero, rimele inspirate de incendierea Romei? Chiar să creadă șeful statului că protestele de stradă au
fost provocate de niște „viermi“ - ca să citez atît de expresiva formulare a senatorului PDL I. Urban? Să-l
binecuvînteze. Băsescu pe Ministrul T. Baconschi care vede, cu ochii minții încă neluate integral de Dumnezeu,
un complot aranjat de „mahalaua violentă și ineptă încolonată ca minerii odinioară în spatele moștenitorilor
Securității“?
Să fie adevărat ce aflu din mai multe surse, și anume că, vineri seara, în timp ce Președintele era lovit în mod
neobișnuit de temeri, cîțiva dintre sfetnicii săi de la Cotroceni telefonau de zor pe la diverse televiziuni cu
doleanța unei prezentări mai soft a protestelor? Ce se mai poate face cu Traian Băsescu? Observ că, pentru
moment, i-a paralizat simțul onoarei, cîndva la mare cinste. Un spirit civilizat avea la îndemînă o sumedenie de
soluții pentru a încerca să îndrepte strîmbătățile comise. Merita, poate, o străduință măcar pentru destinderea
musculaturii sociale, deși nu sunt sigur că ar fi reușit, pentru că disprețul față de dialogul cu întreaga
societate, inclusiv cu cei „ciuruiți“ acum doi ani, a generat forme de comunicare eruptivă ce l-au transformat pe
Traian Băsescu și regimul său în principala țintă a contestației publice. Acum se ascunde și tace. Face pe mortul
pînă trece furtuna. Cînd se va întoarce din păpușoi s-ar putea să nu mai găsească România acasă.
(Adevărul, 19.01.2012)
Nici revoluțiile nu ne ies ca lumea
Pretorienii de gardă la Președinte și steag, elitele fidele aceluiași, hominizii neanderthalieni din presă
năvălesc asupra liderilor opoziției Crin
Antonescu și Victor Ponta. Nu că i-ar fi menajat pînă acum. Săritul de pe fix tinde să devină un sport național.
Repartizarea criminalizării celor doi este aleatorie. Unii îi fac albie de porci. Alții îi calcă în picioare. Unii le dau
brînci. Alții le crapă capul. în linii mari, nimeni nu stă degeaba. Pare să fie un ritual taumaturgic: sus-numiții
înfuriați simt că practică scrisul protejat doar după alungarea celor două duhuri rele. Ideea de reținut este aceea că
Antonescu și Ponta întruchipează alternativa îngrozitoare, blestemul național, condamnarea definitivă și irevocabilă
a democrației: dacă țara va intra pe mîinile acestui tandem, românii își pot strînge lucrurile în vederea
apocalipsei.
Am avut și am destule dubii iscate de ascensiunea USL. Socotesc că Antonescu și Ponta mizează pe foarte
multe imponderale. îl ciupesc pe Băsescu aruncîndu-i cîte o schijă sarcastică și răspund unei însuflețiri populare
deocamdată utopice pînă la primul test electoral. Se concentrează prea mult hazard în acțiuni politice îndreptate
împotriva unei căpetenii bătrîne și versate în strategii de război. Sunt descoperiți în defensivă și riscă umblînd cu
pieptul descoperit prin fața unui campion absolut la doborît atît ținte în mișcare, cît și statice. Fac, ici-colea,
declarații savurate la impresia artistică în timp ce propaganda lui Băsescu e mai puternică decît diviziile Papei.
Pe de altă parte, intrînd și eu, precum curtenii de la Cotroceni, în jocul paralelismelor Băsescu vs Antonescu &
Ponta, mă întreb ce anume îl propulsează pe șeful statului ca astru salutar pe cerul națiunii și, în același timp,
îi împinge pe capii opoziției spre periferiile regnului animal? Au colaborat Antonescu și Ponta cu
Securitatea, așa cum a făcut Băsescu? Nu. Au declarat Antonescu și Ponta că „dacă N. Ceaușescu stătea numai
zece ani era un mare președinte în istoria românilor“, așa cum a afirmat Băsescu? Nu. Au fost Antonescu și
Ponta niște îmbogățiți ai comunismului de unde Băsescu a ieșit, conform propriei declarații, cu conturile
burdușite cu zeci de mii de dolari? Nu. Au făcut Antonescu și Ponta, la fel ca Băsescu, bișniță cu buf, blugi și
țigări? Nu. Au avut Antonescu și Ponta pe mînă vreo flotă pe care s-o vîndă apoi la fier vechi? Nu. Au dat
Antonescu și Ponta foc mai multor vase din rada portului francez Rouen? Nu. Au fost asociate numele lui
Antonescu și al lui Ponta cu învîrteli imobiliare, la fel ca destoinicul apropitar de la Cotroceni? Nu. S-au
frecat Antonescu și Ponta de mafia rusească, așa cum a făcut Băsescu în „Dosarul ALRO“? Nu.
Și atunci? Cine s-a remarcat de-a lungul carierei publice și politice prin tot soiul de pacte ticăloase și
nemernice piraterii? Antonescu și Ponta sau
91
RADU CĂLIN CRISTEA
Băsescu? Alternativa la Băsescu și la regimul său autoritarist nu numai că există, dar se și impune. Nu mă gîndesc
la răsturnări violente, la lovituri de stat sau, mai ales, la revoluții. Nu ne ies revoluțiile: în timp ce la alții se poartă
catifeaua, la noi sfîrșesc în băi de sînge.
(Adevărul, 26.01.2012)
Băsescu, colaborator al Securității

Promiteam, în finalul precedentului comentariu apărut în Adevărul („Liberul-arbitru cînd fluieră, fluieră“,
28.03.2012), aflarea „identității șocante“ a Gen. (r) Aurel I. Rogojan (AIR) ale cărui confesiuni s-au lăsat cu
polemici în lumea elitelor umaniste. Promovat mai ales de repulsive canale mediatice, emițător al unor
informații plasate, provocator, în zone cu risc ridicat de toxicitate, AIR nu pare a fi, totuși, un
terchea-berchea de sorginte vadimistă, suspectabil la orice enunț de fantazări maniacale și discernămînt deteriorat.
AIR a fost bine așezat la pupitrele de comandă ale Securității, devenind încă din 1977 șef de cabinet al Gen. (r)
Iulian Vlad, viitorul conducător al DSS. Protagoniștii duelului sus-menționat lasă în penumbră o față puțin
cunoscută a lui AIR: lt.-col. în decembrie ’89, acesta a avut o cursivă ascensiune în serviciile secrete
postcomuniste. Cooptat rapid în echipa de experți a ex-Directorului SRI Virgil Măgureanu, AIR circulă fără
opintiri prin aparat, pentru a primi o notabilă însărcinare între 2001-2005 cînd devine consilier al altui șef al SRI
- Radu Timofte. Este prezent apoi, într-o poziție, s-ar deduce, influentă, într-un „colectiv interdepartamental“
care, la solicitarea Președintelui Traian Băsescu, a finalizat un foarte controversat pachet de proiecte de legi
privind siguranța națională. „Personal, am fost mandatat să susțin necesitatea reglementării activității de informații
pentru securitatea națională“, susținea AIR într-un cotidian central.
„Aceste proiecte sunt pregătite de oameni care, din păcate, au avut inclusiv funcții importante în vechea
Securitate“, afirma fostul Premier Călin Popescu-Tăriceanu, secondat cu la fel de apăsate imputări de Marius
Oprea, consilierul său, care făcea și o nominalizare expresă referindu-se la „modul de gîndire al domnului
Rogojan“. în același context, într-un interviu la BBC, Președintele Băsescu sare în apărarea pachetului de legi,
a comisiei de redactare și, implicit, a lui AIR. La trecerea în rezervă, în 29.08.2006, AIR ocupa funcția de „șef de
Direcție“ în SRI. AIR a executat astfel un salt acrobatic din grațiile lui Iulian Vlad în acelea ale unui Traian
Băsescu
92
interferînd, degajat, agende principial incompatibile: șeful statului a creditat, simultan, atît „colectivul“ ticsit
de securiști din tagma lui AIR, cît și „comisia Tismăneanu“ care, în Raportul Final, considera Securitatea ca
pe un „instrument al terorismului de stat“.
Președintele Băsescu n-a avut o relație intermediată cu serviciile secrete. A lăsat serviciile să vină la el. Și-a
înșurubat oamenii în centrii de putere din servicii sau i-a adus la Cotroceni, să-l antureze. De la Iulian Vlad la
Traian Băsescu e cale scurtă. Cazul AIR ne proiectează într-un paradox. După ce s-a dat de ceasul morții că n-a
avut nici în mînecă, nici în clin cu fosta poliție politică a lui Ceaușescu, Băsescu își vede împlinit un vis de taină:
colaborează legal cu Securitatea.
{Adevărul, 05.04.2012)
Pixul lui Zegrean
Dacă vreo distinsă oficialitate europeană, de la Barroso și Reding la Schulz sau Daul, m-ar întreba care este
cel mai puternic om din România de astăzi, aș răspunde fără ezitare: Augustin Zegrean (AZ). Infuzat cu o
legitimitate imensă din partea unei comunități occidentale pentru care Președintele CCR reprezintă culmea
impozanței justiției, AZ are pe mînă destinul României. Zegrean va hotărî încotro va apuca țara și în ce dispozitiv
politic. Înspăimîntat că dușmani ai democrației complotează pentru „desființarea“ CCR, AZ a chemat în ajutor
Europă și Europa a percutat prompt, interpretînd SOS-ul lui Zegrean ca pe acela al unui stîlp al
democrației brusc năpădit de carii. Puterile urieșești astfel căpătate de chinta republicană a lui AZ l-ar fi
îndemnat, probabil, pe un Charles de Gaulle să avertizeze că resetarea CCR de la București ar deregla relația
dintre puterile în stat în sensul unei „guvernări a judecătorilor“. Parțial creștine înainte de a fi integral
democrate, unele voci populare ale Occidentului l-au cotat pe AZ ca pe omologul autentic al unor
Andreas Vosskuhle, Jacques Barrot sau Alfonso Quaranta - apărători incontestabili ai constituționalității,
oameni de carte, personalități care impun prin competență probată, carieră fără episoade tenebroase și
ireproșabilă onorabilitate publică și de breaslă. Lumina ce vine dinspre Occident este însă uneori, cum ar fi acum,
prea orbitoare, iar efectul instant poate duce la transformarea unui personaj cu jenante limite profesionale
precum Zegrean într-un soi de semizeu al justiției carpatine.
93
RADU CĂLIN CRISTEA
Colhoznic pe la începuturi, plin de slujbe politice monocolore și dezolant de modest în întregul său se
prezintă CV-ul lui Zegrean. între 1980 și 1988 a fost consilier juridic și atît. între 1980-’84 la un COMAT
(Bistrița) - instituție unde Zegrean și-a specializat expertiza juridică într-o muncă păstrată de mentalul colectiv
mai ales prin intensitatea comerțului cu fier vechi. își ia licența în drept la 26 de ani. Lasă în beznă vreo patru ani
din biografia sa. Activitate anostă în avocatură. Evoluția politică de după decembrie ’89 a lui AZ s-a legat de Traian
Băsescu, de la anii de întunericime fesenistă la apogeul numirii sale de către același suprem protector, în
13.07.2007, ca judecător în CCR. Președinte din 2010 al CCR, apodictic garant al constituționalității a tot ce
mișcă prin țară și beneficiar ad-hoc al unei simbolice diplome ștampilate bon pour l’Occident, Zegrean n-a
activat în magistratură, n-a avut nicio legătură cu viața academică, n-a ținut un curs, un seminar, ceva, acolo, la vreo
universitate de oriunde, n-a scris măcar un articol, iar opera sa este concentrată într-un unic volum - Explicații
teoretice la legea fondului funciar, Ed. Aldo Mar, 1991.
Investigațiile mele, sper, îndeajuns de riguroase, duc însă la o concluzie nespus de agasantă: Ed. Aldo Mar nu
există. Să ai pe inventar numai o carte și s-o citezi și pe aceea defectuos în CV-ul oficial, iată încă o
debusolantă ciudățenie! AZ se va fi referit, poate, la Ed. Aldomar unde, ca să vezi și să crezi, publică și vraciul
flăcării violet Aliodor Manolea o sumedenie de contribuții din zona para-, de exemplu (la reducere!)
Minunatul univers al Pendulului Sideral. Zegrean pare atins de mistica numărului unu: publicația Cotidianul
arată că, în perioada deputăției sale dintre 2004-2007, AZ n-a produs decît o interpelare și a inițiat un singur
proiect de lège nebăgat în seamă și care își doarme somnul de veci prin arhivele Camerei inferioare.
Mediocritate aurită în toate domeniile jurisprudenței, Augustin Zegrean a primit recent din partea Președintelui
Băsescu Ordinul național „Steaua României“ în grad de Cavaler, „în semn de înaltă apreciere pentru contribuția
deosebită la dezvoltarea și afirmarea gândirii juridice românești“.
Zegrean suferă, din naștere, conform Listei tabelare a bolilor ICD - 10 - AM publicate de Centrul Național
de clasificare în sănătate, de cod boală Q 12. Am, firește, întreaga compasiune pentru îndelungata sa
suferință. Un facsimil reprodus inițial de publicația Știri de Cluj ridică totuși unele suspiciuni legate de
compatibilitatea dintre statura demnității în stat a Președintelui CCR și gravitatea unei afecțiuni care,
conform certificării nr. 2151/08.04.2009 a Comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu
94
handicap de pe lîngă Consiliul Județean Bistrița-Năsăud, se înscrie într-un grad de handicap „accentuat“,
„permanent“, „nerevizuibil“, cu impunerea unui „program individual de reabilitare și integrare socială“ și
„acțiuni medico-sociale“ de tipul „evitării efortului ocular mare“. Necesită „suport psiho-afectiv din partea
familiei“.
Nu poți rămîne insensibil la o asemenea traumă severă pe care AZ o cuantifică în termeni oarecum
paradoxali: „Efortul ocular mare îl evit așa cum pot. Funcția mea presupune să citesc mult.“ Nu vreau să par
răutăcios, ci doar în mod legitim exigent cu un Președinte al CCR care, pe lîngă faptul că scrie atît de puțin, nici
nu poate citi prea mult. încerc să-mi imaginez dacă, de exemplu, între două supărări cauzate de robinsonadele
politice de la București, Cancelarul Angela Merkel ar avea aceeași siguranță privind funcționarea statului
de drept știind că în fruntea Bundesverfassungsgericht (CCR germană) s-ar afla un Zegrean neamț.
în pixul lui Augustin Zegrean stă rezultatul celei mai brutale confruntări dintre regimul autoritarist al lui Traian
Băsescu și opozanții săi. Se va dezlipi de Băsescu? Va continua să oficieze sub cod portocaliu din amvonul unde
s-a trezit cocoțat de un Occident care a văzut în Președintele CCR o instituție sacră și nicidecum un amploaiat
cenușiu și exasperant de limitat? România a ajuns la cheremul acestui personaj. A ajuns România pixului
lui AZ.
(Observator cultural, 25.07.2012)
Guelfi, ghibelini și Gollum
Violența ce a răbufnit pe toată durata referendumului pentru demiterea Președintelui Traian Băsescu a derivat,
după opinia mea, într-o considerabilă măsură, și din încălcarea unor coduri niciodată mărturisite, dar recunoscute ca
normă ocultă de clasa politică românească. Desigur, cu excepțiile de rigoare. Mă refer la o confrerie care, legată de
frăția unor înțelegeri decurse parcă din vremea ghildelor medievale, se lasă călăuzită după reguli de castă deloc sau
greu lizibile în acțiunile petrecute în partea vizibilă a politicii, învoielile tacite rămîn pentru mare parte din
comunitatea politică românească mult mai puternice decît acelea la vedere, pentru uzul public și frenezia
combinatorie a analiștilor. Schimbarea majorității parlamentare, căderea Guvernului MRU, spulberarea PDL
la alegerile locale și cotele foarte joase ale încrederii în șeful statului au generat, în contrapondere,
așteptata reacție a lui Băsescu. în niciuna dintre convulsivele sale istorii, puterea lui Traian Băsescu
95.
RADU CĂLIN CRISTEA
nu slăbise pînă la praguri atît de periculoase. Premierul Victor Ponta afirma, într-un interviu televizat din 11 iunie,
adică a doua zi după „locale“, că Băsescu i-ar fi dat un telefon cu următorul conținut:
„Gata, s-a încheiat! De azi ies la luptă cu Guvernul și USL!“ (Realitatea TV, 21.08.2012).
Probabilitatea transmiterii acestui mesaj crește în condițiile în care stilul de luptător al lui Băsescu ni l-a
redat semper idem în alte situații cînd și-a provocat la duel inamicul aruncîndu-i mănușa în plină figură. Ce a
urmat? în 19 iunie, un funeriot prezidențial a detonat în presa occidentală bomba cu plagiatul lui Ponta. S-au auzit
urlete din depărtări. Au renăscut fiare dispărute cu sute de milioane de ani în urmă. A doua zi, Adrian Năstase,
dușmanul arhetipal al lui Băsescu, este condamnat la pușcărie cu executare, încearcă să se sinucidă. în aceeași
noapte, în fața Spitalului de Urgență Floreasca unde Năstase era pregătit pentru operație, Ponta „se
întreabă“, sibilinic, „dacă Președintele Băsescu e fericit“. O parte a castei a vorbit celeilalte, „oficializînd“
renegarea vechiului cod.
Băsescu anulase dogma și nesocotise canoanele. A denunțat de unul singur un contract asumat după
dispariția lui Ceaușescu, exceptis excipiendis, de clasa politică. Năstase a fost trimis în detenție pentru
infracțiuni privind strîngerea de fonduri pentru campania electorală. Este un secret al lui Polichinelle că, pentru
același delict, ar fi putut intra la zdup foarte mulți politicieni români postcomuniști, probabil inclusiv Traian
Băsescu care, după cum îmi povestea un coleg de la Europa Liberă, multe adunări și scăderi ar mai fi făcut în
subsolul sediului PD din Modrogan 22, de pildă la scrutinul din 2000. Societatea civilă a răgușit cerind o lege a
transparenței finanțării partidelor politice, pentru a evacua o temă condamnată la o invariabilă
clandestinitate. Or, într-o reprezentație elocventă mai ales pentru inițiați, cariera politică a lui Năstase a fost
curmată pentru o culpă însemnînd un virus răspîndit în întreaga branșă.
Băsescu e, firește, în miezul acestei vinovății colective despre care se cam știe totul, dar din cauza căreia n-a
încasat-o pilduitor, într-o execuție publică soră cu moartea, decît Năstase. Astfel s-au încălcat, pentru întîia oară în
formă extremă, preceptele unei confesiuni împărtășite de majoritatea actorilor politici autohtoni. S-a intrat într-o altă
eră a bătăliilor politice: sălbatică, la lichidarea celuilalt, cu forțe pregătite să sfîșie, să distrugă, să suprime.
Subconștientul castei a vibrat la încălcarea de către Băsescu a unei limite sacrosancte; totul și orice, pînă la
vărsarea de sînge și amestecarea
morții într-o convenție ale cărei profunzimi păstraseră nealterat, în pofida aparențelor, consimțămîntul breslei.
Anii petrecuți împreună de unicii locatari Năstase, Văcăroiu și Băsescu, împreună cu familiile lor, vor fi lăsat
sedimente de colegialitate transpartinică pe care omul de la Cotroceni a ruinat-o pentru vecie.
Acesta este, în interpretarea mea, motivul adevărat al încleștărilor, uneori fără noimă prin ferocitatea lor, ce au
loc pe scena politică după declicul Năstase. „Nu putem face nimic în această țară cu această CCR“, afirma liderul
liberal Crin Antonescu. S-a dovedit însă contrariul: judecătorii CCR au demonstrat că pot face orice cu această
țară. CCR s-a transformat într-un Comitet Central condus, ca în ilegalitate, dintr-un garaj, de comandantul suprem.
Acolo, între pereții, ochiul și timpanele CCR, s-a tranșat totul. De detalii s-a ocupat Băsescu, care, încă înainte
de suspendarea sa, avertizase că „scopul acțiunilor (sic!) actualei majorități este punerea sub control a justiției“.
Se referea, desigur, la justiția sa, care de la mare ananghie l-a scos. Justiția lui Traian Băsescu, cu toată
lumea călare pe butoane: de la portocalele mecanice din CCR la CSM cu penibil său stegar Danileț, de la
disciplinata flotă a DNA-ului lui Morar la procurorii lui Kövesi. Ei au fost pulberea din glonțul letal al lui
Băsescu. Au reușit să schimbe cursul natural al istoriei. Parcă am fi vîslit înapoi, întorcîndu-ne la strămoșii
procuraturii din vremea stalinismul barbar al lui Pantiușa Bodnarenco (ex-vecin cu viitorul politolog Vladimir
Tismăneanu).
Amenințarea capului familiei a pus pe jar sistemul. Băsescu și-a externalizat războiul și prin cîteva cancelarii
occidentale unde a găsit o mînă de „populari“ dispuși să-i ciugulească teza cu asaltul asupra statului de drept și cu
gigantica fraudare a referendumului. Notez, doar ușor melancolic, că parteneriatul strategic cu Statele Unite
pare mai înclinat ca turnul din Pisa după trimiterea la București a lui Philip Gordon - emisar cenușiu, jucînd
rolul credulului emfatic cu accese de șiretenie, dar, mai ales, copleșit de complexitarea citirii textelor
scrise de alții. Traian Băsescu a izbit dur, plenitudinar, cu energia destructivității degajată de noul cod. Se ascunde,
cu siguranță, în această ofensivă ce alternează judecata rece cu puseurile de iraționalitate, și spaima lui
Băsescu de ce va fi după Băsescu. Dincolo de bravadele sale, rezultatul referendumului gîtuie. Uneori democrația
se cîștigă „pe proceduri“, dar sunt victorii vlăguite, de suflu scurt.
Eternitatea lui Zegrean durează pînă la colțul unei ulițe noroioase. Serviciile sunt mai schimbătoare ca
femeia. Strada îl urmărește pe Băsescu
97
RADU CĂLIN CRISTEA
peste tot. Popimile școlite care îl cădelnițează cu schimbul nu-i pot scăpa de nelegiuirea votului din 29 iulie.
Băsescu a rupt codurile și a dezlegat frăția unor inele, a cărei urgie îl va urmări ca blestemul unui jurămînt mincinos.
Fundașii căpitanului Băsescu
întăresc o apreciere făcută și cu alte prilejuri: fostul Președinte Emil Constantinescu este, în interpretarea
mea, cel mai complex om politic al tranziției românești. Criza pe care a gestionat-o alături de guvernările CDR
a fost incomparabil mai dură decît aceea administrată, în condițiile și cu efectele știute, de Traian Băsescu și
regimul său. La preluarea mandatului de către Constantinescu și echipa sa, în 1996, inflația urcase la 120%. Cu
doar cîteva luni înaintea unui vîrf al plății datoriei externe de circa 2 miliarde de dolari, în rezerva BNR se
aflau 540 de milioane de dolari (față de, în prezent, circa 50 de miliarde de dolari). întreg sistemul bancar
a scăpat ca prin urechile acului de o prăbușire datorată megaescrocheriilor de la Bancorex, Columna, BIR,
Dacia Felix, Banca Agricolă, Credit Bank, Albina, Bankoop, BID, BRS, Banca Turco-Română, Banca Populară
etc. Martie 1999 avea să fie, prin acțiunile politico-militare inițiate și girate de șeful statului, luna marii răscruci
a postcomunismului românesc. Administrația Constantinescu a interzis atunci survolarea spațiului aerian al
României de către aparatele de zbor militare ale Rusiei aflate în drum spre fosta Iugoslavie. S-a acordat, în
schimb, dreptul de survol pentru aviația NATO ale cărei bombardamente au provocat căderea regimului
Miloșevici.
Personalități occidentale de notorietate (între acestea, fostul secretar de stat american M. Albright)
consideră că acele decizii ale Președintelui Constantinescu au dus, după eșecul Acordului de la Rambouillet, la
evitarea unor confruntări în paradigma „Războiului Rece“, în regiunea Priștina, pentru tranșarea, manu militari,
a conflictului sîrbo-albanez din Kosovo. Emil Constantinescu a jucat atunci în forță și cu o expunere
internațională de risc extrem. Au fost mutări pe muchie de cuțit ale unui lider care a produs un șoc pozitiv în
mediile politice și de securitate occidentale, punînd astfel pe șine locomotiva integrării României în NATO și
UE. Aș mai menționa că, între liderii Europei Centrale și de Est, doar Havel, Walçsa și Constantinescu au
ținut discursuri în fața Congresului american. După terminarea mandatului prezidențial, Emil Constantinescu
și-a continuat cariera academică,
conservînd și dezvoltîndu-și relațiile cu figuri mari ale politicii și militantismului civic mondial. Principiile și
viziunea care i-au ghidat întreprinderile sale politice au fost reproiectate de Constantinescu mai ales în
exterior, unde activitatea sa, prea puțin cunoscută în România, se desfășoară în elita think tank-urilor
focalizate asupra evoluției democrației pe Glob.
în 27 iulie și 12 septembrie, Emil Constantinescu trimite două scrisori: lui J. M. D. Barroso, Președintele
CE, și lui Martin Schulz, Președintele Parlamentului European. Tema epistolelor e comună: implicarea, socotită a
fi partizană, a unor importanți oficiali europeni în confruntările politice care au avut loc la București, începînd cu
primele zile din iulie a.c. Principalii destinatari ai obiecțiilor lui Constantinescu sunt astfel identificați:
„România a fost supusă unor presiuni inacceptabile pentru un membru al UE, presiuni venite din partea
comisarului european pentru Justiție, Viviane Reding, și a președintelului CE, José Barroso.“ Fostul
Președinte pune reacțiile distorsionate ale lui Reding și Barroso pe seama inadmisibilei nerespectări a
principiului audiatur et altera pars. Emil Constantinescu le reproșează liderilor occidentali incriminați în cele
două epistole că, „deși toate schimbările politice din România au fost supuse avizului CCR și au fost
declarate constituționale de către aceasta, ele au fost apreciate de mai mulți oficiali ai CE, ai PE sau ai
cancelariilor unor state occidentale în termeni duri, ca un grav derapaj democratic, ajungîndu-se la
catalogări de tipul lovituri de stat sau metode puciste.“
Obiecțiile lui Constantinescu se mai referă la impunerea de către Barroso și Reding a cvorumului, în
condițiile în care „recomandarea făcută de către Comisia de la Veneția în Codul de bune practici în materie de
referendum este ca nicio hotărîre să nu fie luată prin cvorum“. Emil Constantinescu avertizează că „primul efect, și
cel mai grav“ al subiectivismului manifest al celor doi oficiali europeni este „slăbirea încrederii în Uniunea
Europeană și instituțiile sale tocmai în rîndurile celor care au luptat din convingere, și nu din interes pentru
valorile și principiile UE.“ „Este și cazul meu“ - conchide Constantinescu în acest text civilizat,
sever-polemic, dar perfect urban, cu invitații la reflecție pe tema imixtiunilor cu tentă străveziu politică ale unor
demnitari europeni într-o cauză unde și-au depășit flagrant competențele.
Enervați pînă spre pragul apoplexului, mai mulți intelectuali din rasa believerilor lui Băsescu l-au atacat în
ultima vreme, cu vorbe urîte și patos nimicitor, pe Emil Constantinescu. Motivul? Epistolele! Un desant de
99
RADU CĂLIN CRISTEA
clockwork oranges își varsă fierea asupra unui Constantinescu potopit cu imprecații. Fostul șef al statului
este, pentru una dintre aceste minți fierbinți, un „biet cabotin“ care „se ocupă de reglări de conturi“, un
„megafon al celor mai reacționare forțe din România zilelor noastre“. Altă ocărîre: „Gelozia, ranchiuna,
resentimentul l-au orbit (pe E. Constantinescu - n. m.). Nu mai distinge între lichele și ființe demne. Are
grave probleme de memorie. S-a lăsat hipnotizat de cele mai abjecte lichele“. Bref - „cu fantomele și fantoșele nu
se polemizează“. Alt bas răgușit din corul sclavilor băsescieni: Constantinescu a ajuns „un strigoi“ convins că
„toată suflarea omenească îi e datoare cu o halviță hermeneută“ (!? - n. m.). Următorul: Emil Constantinescu
reprezintă „o fotografie prăfuită a istoriei care a lăsat în urma sa nu doar un eșec lamentabil, ci uri scîncet,
un piuit“. Altceva, ininteligibil: Constantinescu este „daltonist moral“ (!? - n. m.). Sufocat de indignare, ultimul sosit
în club se întreabă dacă scrisorile expediate de fostul Președinte înseamnă „orbire politică sau munte de
rea-credință, născut din frustrare și ură“. Are, totuși, un răspuns: Emil Constantinescu este „expresia
naționalismului cel mai gregar și a unei aversiuni viscerale împotriva a tot ce înseamnă cultura și civilizația
occidentală“. „Abjurînd“ de la „valorile inconfundabile ale democrației și ale statului de drept“, E.
Constantinescu „nu mai lăsă loc niciunei urme de respect“ etc. Jucătorii lui Traian Băsescu s-au strîns pe linia de
fund. Pe acolo nu se trece! Fundașii lui Băsescu nu caută mingea, ci glezna, tibia, femurul, vertebrele, clavicula,
craniul adversarului. Cu Băsescu căpitan de echipă, au pierdut estetica sportivității, dar s-au perfecționat în arta
faultului. Doar faultează.
Am pus pe un taler al balanței opiniile fostului Președinte Emil Constantinescu formulate decent, în
exprimări de o politețe rece, educată într-o cultură a polemicii instruite și instructive. Pe celălalt taler - puhoaiele
invectivale ale celor care, într-un consimțămînt ultragiat, deplîng „ticăloșirea spațiului public“. Urmînd un
parcurs de o nedreaptă discreție, mesajele lui Emil Constantinescu și argumentele sale bizuite pe
raționamente cumpătate și de bun-simț puteau și pot fi utile în orice discuție serioasă despre momente, în felul
lor, memorabile în raportul României cu Occidentul. Nu s-a întîmplat așa. Cuvintele lui Constantinescu au
suferit doar un tratament înjositor din partea intelighenției băsesciene. Vibrația opiniei unui om politic
vrednic de respect n-a contat și a fost îngropată sub un torent de insanități și acuzații ad personam. Firește,
elitele loiale lui Băsescu au atleții lor specializați în aruncatul cu noroaie în oricine nu le împărtășește
100
punctele de vedere. Unii dintre acești intelectuali (Pleșu, Baconschi, MRU, C. Preda) au fost colaboratori
apropiați ai Președintelui Constantinescu (miniștri, secretar de stat, ambasadori, consilieri prezidențiali).
Fie și din solidaritate intelectuală puteau potoli această ignobilă răfuială cu un om politic experimentat a cărui voce
merita măcar ascultată. Dar cine mai are astăzi urechi de auzit?
JOCUL CU CĂRȚI MĂSLUITE

Am citit și am tot scris, mai ales de prin iunie încoace, despre intoxicările din presa românească. Pare să fie,
sper, un trecător dat al sorții. M-a neliniștit mai ales prezentarea unor pretinse manipulări propagate dinspre media
occidentală, cu jurnaliști bănuiți că s-ar fi lăsat atrași de jocuri politice, ba chiar, unii dintre ei, că ar fi fost
stipendiați pentru murdara lor îndeletnicire de cercuri de interese, inclusiv instituții publice, din România. Ca
ziarist, s-ar putea zice, trăit și muncit un deceniu și jumătate în presa din Occident, am avut, principial, dubii că
prestigioasele publicații invocate în aceste rușinoase contexte ar subscrie la astfel de abdicări de la etica
profesională. îndoielile mele au sporit însă aflînd, de exemplu, despre caraghioslîcul unor postări pe bloguri ori pe
forumul unor articole apărute în presa străină și care aveau să fie cotate la București ca reprezentînd linia
editorială a publicațiilor respective; în adevăr - erau găzduite doar niște opinii, între multe altele din această
categorie. N-am fost tentat de investigații proprii menite să-mi lămurească temeinicia sau, dimpotrivă, futilitatea
cazurilor invocate. O fac acum, analizînd conținutul și pornind apoi pe urmele articolului „Brussels to toughen
rules for joining EU“ („Bruxelles-ul înăsprește normele de aderare la UE“). Semnat de James
Fontanella-Khan (JF-K) - corespondent pe probleme de justiție, sociale și de agendă digitală al FT la
Bruxelles, textul a apărut în 10.10.2012 în ediția electronică a impunătorului cotidian Financial Times.1
Articolul începe în trombă, într-un freamăt de breaking news, cu o aserțiune șocantă pentru oricine e cît de
cît obișnuit cu digestia lentă a unor decizii de asemenea anvergură la nivelul organismelor UE:
1 ft.com/intl/cms/s/0/90e5df80-12fl-lle2-bca6-00144fe'abdc0.html#axzz3yljt8X6I
101
RADU CĂLIN CRISTEA
„Bruxelles-ul are în vedere o înăsprire a procesului pentru țările ce doresc să adere la UE, ca urmare a
recentelor violări ale statului de drept în cîteva dintre noile state-membre care au amenințat grav principiile
democratice de bază ale Uniunii.“
Privată de un minim indiciu al vreunei surse credibile, ambițioasa salvă a lui JF-K invită la prudență. De
altfel, așa cum vor demonstra înseși unele dintre citările lui JF-K, precum și, nădăjduiesc, informațiile strînse de
mine prin contactarea unor parlamentari europeni cu expertiză calificată pe această temă, nu poate fi identificat
vreun document public în care oficiali de la Bruxelles să lege procesul extinderii Uniunii de pretinsele „violări ale
statului de drept“ în unele țări din UE. Bănuiesc că acesta va fi fost, probabil, și motivul ce l-a construis pe'
JF-K să nu indice documentarea pe care își întemeiază alegația.
Mă simt obligat să avertizez cititorul că JF-K menționează, oarecum în trecere și doar în ultima frază a analizei
sale, că întreaga concentrare a UE asupra respectării standardelor Uniunii în problema extinderii este
determinată de diversele labilități democratice ale unora dintre statele situate pe orbitele aderării: pe lista lui JF-K de
aspiranți la integrare apar Croația, Serbia, Kosovo, Muntenegru și Albania, dar lipsesc Macedonia, Bosnia
și Herțegovina, Turcia și Islanda! Parcă n-aș fi tentat să consider doar o stîngăcie jurnalistică plasarea la sfîrșitul
articolului mai ales a unor țări din fosta Iugoslavie traumatizate încă de încălcări grave ale drepturilor
omului, de sîngeroasele conflicte interetnice și, unele dintre ele, aflate în relații de fragilă vecinătate.
Amintind atît de tîrziu despre aceste democrații fisurate și congestive, JF-K își atrage cititorul într-o perfidă
capcană: interferează derutant, de parcă ar fi comparabile, admonestările primite, în timp și punctual, de Ponta și
Orbăn din partea unor înalți demnitari ai UE, cu periculoasele carențe democratice din Serbia, Kosovo,
Bosnia și Herțegovina etc. Altfel spus, autorul plasează într-o insultătoare proximitate masacrul de la
Srebrenica, legea presei de la Budapesta și confruntările cu CCR de la București!
Estetica minciunii la Bruxelles
Al doilea paragraf prezintă o observație justă a lui JF-K referitoare la măsurile suplimentare preconizate de
UE pentru monitorizarea mai strictă a candidaților la aderare. Al treilea paragraf din textul lui JF-K:
„Stefan Füle, comisarul însărcinat cu extinderea UE, a recunoscut că Bruxelles-ul învață din erorile din
timpul procesului de aderare a Ungariei și României.“
Avem de-a face, de astă dată, cu o mistificare fățișă în condițiile în care, în sfîrșit, JF-K își divulgă și sursa1.
în acest raport de 77 de pagini referitor la „strategia extinderii și principalele provocări 2012-2013“ nu există
nici măcar o referință la Ungaria și România! Dimpotrivă, sunt salutate „beneficiile reciproce“ ale integrării în UE
a unor țări din centrul și sud- estul Europei! Nesemnată, comunicarea respectivă nu avea cum să fie asumată
nominal de comisarul Stefan Füle! Mi-am zis că, poate, din greșeală, JF-K se va fi referit la o alocuțiune rostită de
Stefan Füle, în 10.10.2012, în cadrul Comisiei pentru afaceri externe (AFET) a Parlamentului European 2.
Iarăși extindere, tot despre problemele candidaților la aderare și nicio vorbă despre România și Ungaria! Prin
gentilețea staffului unui europarlamentar, am primit înregistrarea audiovideo a recentei intervenții a
comisarului Füle și a dezbaterilor privind viitorul lărgirii UE. Nici acolo nu s-a făcut auzit numele României sau
al Ungariei. în concluzie, în situația în care autorul nu trimite la o altă sursă, eventual la o declarație off the
record a lui S. Füle ori a altei oficialități europene, acest paragraf din textul lui JF-K conține o afirmație
eminamente contrafăcută.
După alipirea, aparent ilustrativă, a unui citat despre noul cadru al extinderii evocat în mai sus-pomenita
„strategie 2012-2013“, JF-K dezvăluie, în paragrafele șase, șapte și opt, miezul adevărat al întreprinderii sale
jurnalistice - unul, așa cum m-am străduit să dovedesc pînă acum, fără vreo tangență cu mersul extinderii UE.
Astfel, JF-K reia, în cazul României, laitmotivul „loviturii de stat“, cu insistență asupra unor acțiuni ale
Guvernului Ponta. Premierul Orbăn este dojenit mai ales pentru adoptarea de către Parlamentul de la Budapesta a
controversatei legi a presei. în paragraful șase, JF-K trimite, într-un „vezi și“, la alt text cu inflamări similare
postat, în 11.07.2012, pe blogul Financial Times de Peter Spiegel (șeful biroului FT din Bruxelles)3. Mult
mai articulat, într-un discret balans, totuși, spre tabăra „popularilor“, articolul lui P. Spiegel trece în revistă
1 eu/enlargement/pdf/key_documents/2012/package/strategy_paper_2012_en.pdf
2europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-12-708_en.htm?locale=en
3blogs.ft.com/brusselsblog/2012/07/ll/romania-hungary-and-democracy-politics/
103
RADU CĂLIN CRISTEA
îndeosebi reacțiile europene la evenimentele derulate, la cald, în România. Prima întrebare pe care o
pune, retoric, P. Spiegel anticipează direcția unui articol al cărui autor nu este deloc animat de principiul
ascultării și celeilalte părți sau, cu alte cuvinte, de controlarea din surse încrucișate a fluxului monocolor de
informații privind demolarea democrației la București:
„Cum ar trebui să reacționeze Uniunea Europeană cînd un lider dintr-o țară precum România amenință cu
compromiterea principiilor democratice pe care întreg proiectul european le susține?“
JF-K folosește în permanență un substantiv colectiv (Bruxelles-ul), sugerînd, iarăși într-un mod ireal, că
toate forurile de conducere din UE (Parlament, Comisie, Consiliu) ar fi „îngrijorate de deraierea democrației și a
statului de drept în România și Ungaria“. Cîteva paragrafe mai la vale, corespondentul FT deplînge
impotența Bruxelles-ului față de violarea democrației la București și Budapesta:
„Cu toate că în ambele cazuri (ale României și Ungariei - n. m.) înalte oficialități europene - inclusiv
președintele Comisiei, José Manuel Barroso - și-au enunțat neliniștile față de amenințările la adresa
statului de drept, au avut puteri limitate în a ataca (to tackle) încălcările comise.“ Curat limitate, nu-i așa? în
ultimele cinci paragrafe, JF-K pare să-și scape textul de sub control: de la Barroso și siluirile democrației se
întoarce, fără nicio noimă, la Fiile și la lărgirea UE!
Noua propagandă
îmi iau îngăduința să afirm, după survolarea întregii suprafețe a articolului și imersiunii prin adîncurile
acestuia, că JF-K mi se pare un autor suspect de echivoc, omisiv, insidios în citarea surselor și sistematic incorect
prin atragerea pe piste false a cititorului. Ridică, prin urmare, semne de întrebare onestitatea redactării acestei
analize, adică: 1. maniera țintit înșelătoare a organizării textului, prin mixarea artificială a două chestiuni ce nu
comunică între ele; 2. convocarea unei singure părți în tratarea subiectelor în dispută; 3. acreditarea unor
demnitari europeni cu pretinse puncte de vedere pe care aceștia, în adevăr, nu le-au exprimat;
4.interpretarea flagrant subiectivă a unor luări de poziție oficiale;
5.trimiterea la diverse înscrisuri ce nu conțin argumentele revendicate de autor; 6. decuparea insinuantă a unor
citate pentru a ilustra teze cu care acestea nu au nicio legătură; 7. specularea bunei-credințe a cititorului lipsit
104
de mijloace, timp, răbdare sau pricepere pentru controlarea informațiilor livrate ca veridice de autor; 8.
impresia generală de material abil confecționat pentru a induce o perspectivă tendențioasă asupra temei tratate.
în evaluarea mea, intenția de fond a lui JF-K consistă în degajarea forțată a unei percepții negative față
de evoluțiile democratice din România și Ungaria. Consider, limitîndu-mă la cazul României, că autorul este
animat de impulsuri izbitor de subiective amplasînd democrația de la București într-o fabulație discreditantă.
Interpolează informația tendențioasă cu mitologia dură a „loviturii de stat“, fără retușuri sau replieri semantice,
într-un gălăgios cor periferic, acreditat la București ca reprezentînd presa occidentală. Lui JF-K i se poate imputa,
așadar, cel puțin o tentație de furnizare de informații incorecte.
Povestea preluării articolului lui JF-K în presa românească este dezolantă: ispita manipulatorie din FT își
continuă, cu buna știință sau din crasa indolență a redacțiilor, traseul toxic. Textul din FT aterizează pentru
prima oară, în 11.10.2012, în redacția Mediafax, într-o „traducere“ semnată de Ana Borlescu. Titlul din FT:
„Bruxelles-ul înăsprește normele de aderare la UE.“
Traducerea titlului din FT în Mediafax:
„FT: UE înăsprește condițiile de aderare ca urmare a NERESPECTĂRII STATULUI DE DREPT DIN
ROMÂNIA“ (subi. m.).
Simpla comparație a celor două titluri arată o primă intenție clară de intoxicare. Reiau începutul articolului din
FT:
„Bruxelles-ul are în vedere o înăsprire a procesului pentru țările ce doresc să adere la UE, ca urmare a
recentelor violări ale statului de drept în cîteva dintre noile state-membre care au amenințat grav principiile
democratice de bază ale Uniunii.“
în „traducerea“ din Mediafax, după „noile state-membre“ apare „PRECUM ROMÂNIA“ (subi. m.). Din
„traducerea“ apărută în Mediafax lipsesc și ultimele două paragrafe unde JF-K asocia, subliminal, crime de război
și masacre din ex-Iugoslavia cu convulsii ale democrațiilor române și ungare. „Traducerea“ Mediafax va fi
preluată integral, pe fragmente sau cu diverse adăugiri, de o parte masivă a presei românești. Apatice sau
entuziaste, au înghițit momeala, la o primă numărătoare, peste 60 de publicații tipărite sau în format electronic,
bloguri, forumuri, posturi de radio și TV etc. între acestea: Money.ro, Realitatea.net, RL, HotNews,
Ziare.com (cu un titlu și mai brutal: „FT: UE înăsprește condițiile de aderare din cauza
105
RADU CĂLIN CRISTEA
României“), Știrileprotv.ro, GânduLinfo, Lumina, 22, Național, Rtv.net, EVZ, Presaonline.com, Digi24.ro
(cu schimbarea titlului - „FT: încălcarea statului de drept în România îngreunează aderarea la UE“), Bl TV,
Qmagazine.ro, Curierul Național, Jurnatmd, bursa.ro, Gds.ro, NasuLtv, Romaniainternational.com etc.
Jalnic peisaj. Niciunul dintre cei care au reprodus în România articolul lui JF-K n-a avut imboldul
profesional de a controla veridicitatea informațiilor puse în circulație de corespondentul FT. Unii au intrat
cu bună știință în acest joc abject. Alții, mai zeloși, au amplificat manipularea. La primul contact cu presa
autohtonă, textul a suferit o partizană reconfigurare ce a amplificat în mod ostentativ tenta părtinitoare a textului
original, în sensul proclamării actualei guvernări ca piatră de moară a construcției europene. Astfel malformat și
cu ipocrizie ascuns sub autoritatea unei mari publicații străine, textul - acum sub o nouă înfățișare - a fost
adoptat fără nicio șovăială de o sumedenie de redacții. își va fi atins, probabil, scopul infam. Nu mă interesează
cine și ce fel de mașinărie se află în spatele acestei operațiuni de intoxicare. „Lovitura de stat“ din 2012 avea
nevoie de un atestat mediatic occidental și l-a primit. Nu pomenesc numele beneficiarului suprem al
acestui barbut cu zaruri false. Mă îngrijorează, în schimb, cît de multă presă românească a mușcat din mărul
otrăvit. Un Beaumarchais al zilelor noastre ar putea spune: manipulați, manipulați, tot va rămîne ceva...
CU OCHII TINTĂ
N-am inventat noi roata. Ar fi chiar culmea. Ceea ce se întîmplă de o bună bucată de vreme în România, adică o
bătălie crîncenă într-o democrație ieșită din țîțîni, aduce a Realpolitik. Cel mai notoriu teoretician al acestei
strategii axate pe politica pragmatismului dur urmărind atingerea țintei prin orice mijloace este, desigur,
Niccolô Machiavelli în Principele (1513) și Șapte cărți despre arta războiului (1521). Consacrată în epoca
modernă de Cancelarul german Otto Leopold von Bismarck pînă spre demiterea sa în 1890, „politica realistă“
coboară adînc în istorie, astfel că inventatorul ei de drept pare să fie Chanakya (c. 370 - 283 Î.H.), sfătuitorul
împăratului Chandragupta din dinastia indiană Maurya. Exemple țipătoare de Realpolitik au lăsat, de vreun secol
încoace, ambiguitatea Occidentului
106
față de ororile staliniste și, în general, față de comunismul sovietic, toleranța majorității Președinților
Franței la dictaturile din fostele colonii nord- africane, sprijinul acordat de Administrația Nixon ambelor
tabere în timpul confruntării armate israeliano-arabe din 1973 etc. Extins cu precădere în planul relațiilor
diplomatice, termenul de Realpolitik a fost adoptat și pentru a defini o tipologie a politicii interne desfășurate
pe termen scurt sau mediu și clădite pe același realism lipsit de scrupule: alianțe rebarbative pentru a
ajunge cît mai rapid la o anume destinație, mercenariat indispensabil în arhitectura conflictului, sisteme tactice
impulsive trădînd un palpit moral efemer sau inexistent.
Această linie de conduită în politica românească postcomunistă a fost aplicată in extenso de prezidențiabilul
Traian Băsescu, începînd cu o memorabilă, în felul ei, conferință de presă ținută în contextul inflamat al
scrutinului din noiembrie 2004. Invocînd o „fraudă majoră“ (?) a alegerilor prezidențiale și parlamentare, „pusă la
cale“ de PSD (?) și „confirmată“ (de cine? - n. m.), Băsescu a expus primele articulații ale variantei neaoșe de
Realpolitik, în deplina sa venalitate. Candidatul Băsescu a cerut, între altele: „destituirea imediată a BEC“ și
„arestarea imediată a directorului care a pregătit softul de fraudă“. Băsescu a mai spus, pe un ton și folosind Un
limbaj ce vor face carieră:
„Cerem instituțiilor statului să salveze România din mîna unei găști de ticăloși!“
• Rostită după primul tur al menționatelor alegeri, proclamația ultimativă a lui Băsescu avea drept unic țel
intoxicarea electoratului prin inducerea unei stări de empatie cu victima unei conspirații mîrșave.
Izbîndind această mistificare uriașă - demontarea ei ulterioară s-a pierdut în negura anonimatului. Ca
răspuns al mobilizării Asociației „Pro Democrația“, o expertiză internațională a dovedit că softul folosit în
procesul electoral a fost OK. BEC nu s-a clintit, directorul responsabil de corecta funcționare a softului n-a fost
arestat, „frauda majoră“ avea să se dezumfle în urma pronunțării discrete, în 2005, a NUP-ului de către
procurorul Lucian Doxan, același din Dosarul „Mihăileanu“. în concluzie, România nu trebuia să mai fie salvată
din moment ce Băsescu a ajuns șeful statului și, prin cuplarea PUR-ului cu Alianța D.A., și-a adjudecat și
majoritatea parlamentară. A supraviețuit doar simbolistica „găștii de ticăloși“ ce se va regăsi în lexicul și
imaginarul Realpolitik-ului autohton.
107
RADU CĂLIN CRISTEA
Copii de suflet și spahii
încă în interviul acordat cotidianului Adevărul în 06.01.2005, Președintele Băsescu se declara „adeptul unor
anticipate imediate pentru a scăpa de o soluție imorală care se numește PUR“. „Dacă dl Tăriceanu, a adăugat
Băsescu, va fi un adept al soluțiilor anticipatelor, la mine va avea tot sprijinul.“ Cum Călin Popescu-Tăriceanu nu
avea să devină „adept“, Băsescu s-a autocatapultat peste Tăriceanu, într-o formidabilă campanie de hărțuire și
denigrare a fostului Premier liberal și a guvernării sale. Rămîne o enigmă a istoriei recente rezistența lui
Tăriceanu la valurile de atacuri duse pe toate fronturile văzute sau invizibile de Băsescu. Aliat statornic în cîștigarea
alegerilor, Tăriceanu s-a trezit, la doar cîteva luni după încheierea scrutinului, un partener demonizat numai pentru
că respingea ofertele de vasalitate ale Președintelui. Băsescu s-a ipostazat șef peste cruciada împotriva „băieților
răi“ de pe o baricadă cîndva prietenă. Hiperbolizarea devastator de negativă a lui Tăriceanu, a echipei și a aliaților
acestuia l-a împins pe Băsescu într-o luptă înverșunată, oarbă, fără menajamente, vizînd eradicarea potrivnicilor lui.
O mostră didactică de Realpolitik. După alegerile prezidențiale din 2009, Băsescu și-a perfecționat acest
mecanism de temut. Combinația atracției sale naturale pentru crize intense, cu subordonarea progresivă a
principalilor centri de putere în stat, avea să facă ravagii.
Cumulul masiv de putere a transformat prezidențialismul băsescian în module de autoritarism închegate,
treptat, într-un regim. La capătul guvernării Boc (plus „codița“ MRU), Băsescu dispunea direct, prin interpuși ori
prin numeroșii săi obedienți aflați în serviciu comandat, de toate puterile în stat:
1. Parlament. Ridiculizînd Opoziția prin prăvălirea avalanșei de ordonanțe de urgență și asumări ale
răspunderii, majoritatea PDL a percutat fără crîcnire la proiectele șefului statului. Multe legi (a Educației, a
Sănătății etc.) au trecut prin Legislativ în forma concepută de consilierii prezidențiali. Oamenii
Președintelui (de la Avocatul Poporului la membri ai CCR) au primit girul legiuitorului prin
nesocotirea algoritmului politic.
2. Guvern. A fost anexat integral de Băsescu, fără nicio legitimitate constituțională, „deciziile“ Executivului
luîndu-se, fățiș, la Cotroceni. Va dăinui, ca simptom pentru această aservire fără precedent a
108
Guvernului, anunțul făcut de Băsescu în 06.05.2010, înainte de negocierile Guvern - FMI, privind tăierea
salariilor din sectorul bugetar și a pensiilor. Prin cernita înștiințare, Băsescu atesta, pentru cine ar mai fi
avut dubii, cine conducea, de facto, Executivul:
„în ceea ce privește principalele axe pe care Guvernul și Fondul VOR DISCUTA (sic!) în continuare
MI LE ASUM ca soluții“ (subi. m.).
3. Justiția. Redută după redută, puterea judecătorească s-a predat lui Băsescu, de obicei printr-o capitulare
exuberantă. Nu-mi amintesc vreo instanță sau structură a sistemului de justiție (CCR, CSM, Parchetul
General, DNA, vîrfuri ale ÎCCJ etc.) care să nu-și fi manifestat fidelitatea, adeseori prin acțiuni fără
perdea, față de regimul Băsescu. Letală armă albă pentru zile negre, justiția a recrutat, dacă l-aș
parafraza pe Eminescu, copii de suflet ai lui Băsescu și spahii. Din 2004 încoace, Băsescu a operat, potrivit
unui recent sondaj al Fundației Multimedia, peste 4 200 de schimbări în sistemul judiciar, adică, lunar,
aproximativ 50 de decrete de schimbare a judecătorilor și procurorilor. Alăturînd celor trei stîlpi ai statului de
drept și subsumarea cu iz putinist a CSAT și a serviciilor secrete, avem o panoramă a puterii unui regim
de natură absolutistă drapat într-un înșelător veșmînt democratic.
Grămezi deschise
Traian Băsescu aplică metodic, ca la carte, cu pricepere și malefică inspirație, preceptele și tehnicile
Realpolitik-uhii. Energia colosală a orînduirii sale politice a erupt, ca o lavă pîrjolitoare, cu prilejul referendumului
din vară, adică la primul avertisment pentru o mare familie de rit mafiot ce risca să-și piardă capul, așadar să se
destrame. îndreptățită de cauzele apărate, ofensiva USL a combinat resurse prea emotive cu nădejdea, fatalmente
naivă, a unui război „clasic“, de modă veche. Cu încleștări feroce, dar păstrînd măcar vagi brume de cavalerism în
condițiile în care mica revoluție din iulie nu avea, totuși, să depășească limita diverselor cadre instituționale.
Armiile useliste s-au trezit însă în inima unui război neconvențional, înfruntînd un adversar șocant, atipic, cu
dotări complexe și un arsenal paralizant prin sofisticare și masivitate. Regimul s-a dezlănțuit, într-un furor
năprasnic ce a aruncat în luptă urgiile unui demon amenințat să piardă din inombrabilele sale vieți. Și demonul,
propulsat de CCR sau Barroso, SIE ori
109
RADU CĂLIN CRISTEA
Reding, gradații și ceilalți slugoi din presă, precum și de instituțiile suferind în mod respectuos de icter
portocaliu, a lovit, a strivit, a distrus, a ucis. A măturat din calea sa aproape șapte milioane și jumătate de figuri
ciudate ce agitau, ca pe niște scuturi, niște buletine de vot. A curățat locul și s-a întors, înveselit de întîmplare,
la ale sale.
Cred că Victor Ponta și Crin Antonescu fac bine ce fac: Realpolitik-vXvâ îi răspund cu Realpolitik.
Ä la guerre comme à la guerre.
Ținta este regimul Băsescu și el trebuie doborît. La urne, sec, categoric. Crește inevitabil îngăduința la
compromisurile ce aduc.votanți din pămînt, din iarbă verde. Progresiștii, țărăniștii, militarii concediați, steliștii,
verzii pun procent peste procent acestei acumulări mai primitive de capital politic. Să nu ne facem griji: reptilariul
PDL & Asociații se arată incomparabil mai excentric, cu DD, revoluționarii profesioniști, tălmăceni, sutaniști,
Cici, fluturi, braconieri, legiunea lui Neamțu, PNȚCD - aripa ruptă ș.a.m.d. Mercenarii strînși de USL? Și cu
alții asemenea lor s-au cîștigat lupte grele. Surplusul de rigorism moral și excesele reflexive pot slăbi forța
pumnului ce va strînge minerul spadei. Nu glorific imoralitatea în politică. Nu mă îndoiesc în schimb că, la o
asemenea miză și cu un mitic trișor la masă, partida s-ar putea juca altfel, în acest caz de risc extrem pentru
democrație, decît după reguli mai laxe. Cine nu le prinde din zbor și nu se pliază pe aceste tropisme fulgerătoare,
pierde potul, arză-l-ar focul! Dacă nu mă credeți - întrebați-1 pe Chanakya cum se cîștigă războiul cu un inamic,
aparent, invincibil.
CALUL TRAIAN
Se scurge leneș o campanie electorală de care ne puteam lipsi. N-am descoperit mai nimic pentru că aflasem
aproape totul în sezonul de vară- toamnă, de referendum. Stabilizate monolitic, voturile așteaptă doar formalitatea
urnelor. Campania a rămas o pauză de respirație în așteptarea scrutinului de peste cîteva zile. Destinul mai
lucrează doar în marja de eroare: trei-patru procente în plus sau în minus. Retorica politicienilor a secătuit de
teme și motive în puzderia de conflicte presărate pe traseul marii
110
înfruntări declanșate la căderea Guvernului Ungureanu, la sfîrșit de aprilie. Au obosit pînă și ura, vlaga
dușmăniei, patosul ostilităților. Taberele se știu pe de rost, s-au înfruntat pînă s-au smintit, ce scîntei să sară
dintr-o nouă încleștare trasă la indigo?
Scanate pînă la ultima celulă pe traseul violentelor confruntări ajunse și menținute la un extenuant paroxism,
antagonismele vii și moarte din societatea românească și-au expus toate familiile și cîmpurile semantice, de
la fetuși la străbunici, așa încît, pînă și la nivel lexical, cuvintele aducătoare de pizmă și. ocară au sleit, în pofida
inovațiilor de ultimă oră: „porc“, „pisic(uț), „broscuțe“, „cîini“, „a hămăi“, „miau“. Lipsesc croșeele tari, mai ales
acelea sub centură, dezvăluirile zguduitoare, ruperile de lanțuri. Nici măcar securiștii ținuți sub obroc nu sunt dați
în vileag. Sediu, pînă înainte de campanie, pentru meleuri verbale și discuții măcar trezitoare la viață prin aprinsul
lor colorit, emisiunile TV aduc mai degrabă a ritualuri funebre, cu candidați plini de pomezi, imobili, cu ceasurile
numărate, privind în cadru și bîiguind aceleași fraze despre cum vor salva ei o națiune cotropită de dușmani.
Nimeni nu mai sparge tăcerea. Demascările sunt tot alea, obosite, stafidite, acum doar sub o nouă țiplă. Vei
primi, dacă îți sare în ochi vreun breaking news, fotogramele unei națiuni mici, cu bătrîne călcate pe zebră,
violuri, beizadele obraznice, morți din greșeală, mascați tăbărînd peste indivizi cu nume exotice. Ici-colo, cîte un
formator de opinie - așteptatul ghid al scoaterii poporului telespectator din această abulică încremeneală. Numai că
prețuitul clarvăzător de mai an nu nimerește centrul unei povățuieli oportune. Te mută cînd pe stînga, cînd pe
dreapta, adică pe versantul exclusivismului său ideologic unde prezumatele argumente de uz electoral se
topesc ca untul în fantezii exuberante sau prăpăstioase. Elitele te înștiințează nu pe cine ar fi recomandabil să
alegi, ci cu cine vor vota ele, nu te stîrnesc cu alternative, ci te plesnesc cu certitudini. Mi se pare că niciodată după
căderea comunismului nu s-a umflat atîta vid între stratul intelighenției și acela al maselor. După cum nu-mi
amintesc ca intelectuali cu bosă ai postcomunismului românesc să fi debitat atîtea monumentale trăsnăi precum, în
lunile din urmă, unele dintre mințile așa-zis luminate.
Atmosfera de déjà vu, de realitate prestabilită și fără potențial de primenire, pare curată ficțiune pentru o
politică autohtonă considerată a fi de zemoasă extracție caragialescă. 2012 a fisurat această fatalitate șăgalnic-
amară: a ieșit din scenă cetățeanul turmentat de la care putem zice că
111
RADU CĂLIN CRISTEA
depandă lumea lui nenea Iancu. Cetățeanul turmentat n-a supraviețuit noii ere a misterelor anulate, a evacuării
dilemei, a jocurilor făcute. Cetățenii lui DD n-au șarmul unor turmentați, sunt doar beți turtă. Niște electori
scăpați de robia lucidității.
ROMÂNIA LICANTROPICÄ
Traian Băsescu și ai săi se așteptau la confruntarea pe viață și pe moarte de dinaintea sfirșitului lumii
(lor). România ultimelor săptămîni se află în stare de apocalipsă. Asistăm la reacția agresivă a unui regim autoritarist
care, pentru prima oară, a fost zgîlțîit din temelii și se destramă apropiindu-se, ca orice gravă maladie a democrației,
de inevitabila intrare în faza terminală. S-a dat drumul la fiarele iadului. Nopțile au doar luni pline sub vraja cărora
se petrec metamorfoze licantropice. Oamenii se transformă în lupi, pielea se îmblănește și unghiile devenite
gheare sfîșie orice le iese în cale. Forța teribilă strinsă în timp de regimul Băsescu răbufnește cu brutalitate
prin toți porii. în 3 iulie, cînd bătălia astăzi în desfășurare nu se întrezărea îndărătul cotidienelor declarații
belicoase, Traian Băsescu avertiza că „ținta finală a acțiunilor majorității parlamentare este punerea sub control
a justiției“, iar „suspendarea șefului statului este doar o etapă în atingerea acestui scop“. în fapt, Băsescu își
simțea periclitați propriii pretorieni în robă, de la Zegrean la Morar, via Kövesi. Un comando al Parchetului a
săltat toată baza de date folosite la un referendum care riscă să fie arestat preventiv. Kövesi: „Vom verifica
comunicările care au fost transmise CCR de către autoritățile publice și vom verifica conformitatea conținutului
acestor comunicări cu realitatea.“ Dar de unde atîta rîvnă verificatorie? Nu este în măsură Curtea să decidă de una
singură, încît trebuie să-i sară,, profilactic, în ajutor Parchetul General? Evident, conform practicii consacrate,
Parchetul scapă, ca din greșeală, în presă stenogramele unor convorbiri purtate între oponenți ai regimului Băsescu.
De înregistrări s-au ocupat serviciile. Majoritatea băsesciană a CCR și-a dat din nou arama pe față apelînd la
vicleșuguri de o impertinentă cutezanță. Destinul provizoriu al românilor stă, așa cum scriam recent, în pixul
lui Zegrean, Președintele CCR. Zelosul cartel media aservit, cu cățel, cu purcel, regimului Băsescu desfășoară cel
mai sofisticat spectacol de manipulare a opiniei publice din
112
I istoria presei românești. Oficinele mediatice prezidențiale acționează f incomparabil mai subtil decît
propaganda comunistă, inventează informații f false, le difuzează sub diverse învelișuri editoriale și se citează între
ele.
Agitprop-ul mustește de obidă sub întruchiparea unor pilcuri de editorialiști
> care, cît e ziulica de mare, ca niște boșorogi tabagici, îi ocărăsc pe adversarii regimului. Traian Băsescu emite
dintr-un garaj tapetat cu mici constituții, ca o luminiță de la capătul unui tunel din ce în ce mai strîmtorat.
Realizează, dar nu poate recunoaște că a devenit propriul fals, după ce și-a întors fața către popor și a fost
pălmuit. De partea cealaltă, Antonescu și Ponta au impus un ritm grăbit acestei încleștări fără precedent. Aruncat ca
un boxer în corzi după „episodul Barroso“, USL este tractat de forța rezultatului : referendumului. Solicitarea
unui Parchet discreditat de misiunile sale politice e respinsă de plano (cazul fostului Ministru Dobre) de majoritatea
parlamentară. Vocalizele aceluiași Barroso își pierd ecoul pînă la București unde Guvernul afirmă că „este
evident că informațiile de care dispune Comisia Europeană (...) sunt incomplete“. Nici mesajele, voalat critice,
transmise de P. Gordon, asistentul Secretarului de stat american H. Clinton, nu par să fi deranjat strategia USL de
demantelare rapidă a regimului Băsescu. Mutările USL sunt iuți, tabla de șah trepidează și unica miză pare
scurtarea drumului către mat. Lumea se asprește, muza răbdării a amuțit. Cele două tabere nu pot respira același aer,
nu se suferă epidermic. Parcurgem un pasaj de gîndire antropofagă. Răvășit și antagonizat de această înnegurată
temporaritate, climatul social se deschide către toate azimuturile, inclusiv, dacă nu în primul rînd, spre rezolvări
impulsive ale problemelor. Nu întrevăd decît în ieșirea din scenă a lui Traian Băsescu o soluție-paratrăznet prin
care masive tensiuni să se descarce în adîncuri. Nodul gordian care gîtuie România va fi tăiat, cred, în toate celelalte
variante, de stradă.
{Observator cultural, 15.09.2012)
2013
România generalilor
Militarului Traian Băsescu i-a plăcut uniforma ca peștelui apa. Cînd n-a mai purtat-o, i-a prezentat
onorul și s-a emoționat pînă la lacrimi. A primit,
113
RADU CĂLIN CRISTEA
la rîndul său, onorul gărzii în cele mai neconvenționale împrejurări, de exemplu într-o țifleică surpată de la
inundații. La fel, Președintele Băsescu a sărutat steagul național în cele mai diverse poziții și cu un patos, în
opinia mea, inegalabil. Că lăuda, că facea instrucție, Băsescu dădea de miere la orice contact al său cu vreun
organ militar(izat). Societatea civilă s-a făcut praștie, din aceleași cauze, sub mandatele sale.
Metabolismul prezidențial prezenta simptome de constipare acută la mai toate tentativele de a asimila
forme curente ale societății civile. Apt militar, dar inapt civil, Băsescu n-a ajuns, nici cu sula în coaste, la
înțelesurile primare ale societății civile.
N-a priceput, cu alte vorbe, cum adică să fie ceva (ONG-uri, presă, asociații ce operează în interes civic etc.)
independent și necontrolabil? Ajuns comandant al forțelor armate și Președinte al CSAT, Traian Băsescu s-a
întors la matcă. Sub arme. în largul său. N-a condus o țară pe timp de pace, ci în stare de iminent război. Din prima
zi de mandat, Băsescu a ținut o evidență riguroasă, pe numere și mărimi, a stelelor din armată. Cu un ochi la
țară și cu celălalt la epoleți și trese, Băsescu a dispus constituirea unui stat major general personal extins. Bătăi de
cap i-au dat generalii - cînd prea mulți, cînd prea puțini. în 10.03.2005, în aeronava prezidențială, Băsescu se
confesa presei afirmînd că sunt prea mulți generali în armata română. Dădea ca pozitiv exemplul SUA:
„în Irak, cei 200 000 de soldați americani au fost comandați în total de patru generali“ (9am.ro).
Cu privirea împăienjenită de numărul practic incalculabil de reforme pe care le luase pe gestiune, Băsescu
participă, în 09.04.2008, la ședința de bilanț al MApN unde comandă „aplicarea imediată a hotărîrii CSAT privind
reforma numerică și pe grade a armatei“. ‘Nțeles! - au zbierat în șoaptă generalii: împricinata reformă reducea
numărul de grade de generali, astfel încît să se ajungă la un singur general cu patru stele pe toată armata, în
persoana șefului SMG. Logic, generalii nu și-au aruncat chipiele în aer de fericire, ci după cîinii din unități, de
neagră supărare. Numai că, după ce i-a băgat pe generali în spaimele morții, tot șefu i-a scos din respectiva
situație. Deși poza în aparent cel mai înfocat susținător al deciziei radicale a CSAT, aceasta n-a putut fi
aplicată nicio secundă, tocmai din cauza lui Băsescu. Nu numai că n-a dat iama în generali, dar i-a moșit să se
înmulțească mai abitir ca biblica Rahela. Pe scurt, Traian Băsescu a avansat în grad, pînă spre sfîrșitul lui octombrie
2012,478 de generali de armată, între care cîteva zeci cu patru stele!
114
Acestora li se adaugă, conform unor credibile surse militare citate de presă, 68, 32 și 137 de generali
promovați de Băsescu în SRI, SPP și, respectiv, MAL în total, ar ieși 715 generali urcați pînă acum la acest
grad de Băsescu. Menționez că general cu patru stele reprezintă, în România, cel mai înalt grad pe timp de pace. Nu
mai pun la socoteală coloneii lui Băsescu, deoarece mi-ar putea cauza amețeli. Traian Băsescu a reușit să
demonetizeze însuși rangul de general prin promovări la acest grad fără precedent de multe, rapide și, în destule
rînduri, extravagante. Astfel, de 1 decembrie 2011, prin decret prezidențial, general de brigadă cu o stea
Maria Lupu a fost avansată general-maior cu două stele. Dar de ce era Lupu flămînd? Pentru că era contabil-șef
peste întreg MApN. Tot atunci, Ioan Oprișor, secretar al CSAT, recunoscut corifeu al lui Băsescu și
„decapitabil“ pe noua lege, executa o volta uriașă, fiind înaintat în gradul maxim de general cu patru stele.
Mai mult nu se putea face omenește pentru merituosul Oprișor. Din păcate, pentru Oprișor s-au terminat însă
gradele.
Comandantul suprem a plouat cu decorații peste toată generălimea sa. Hiritiselile prezidențiale au mers
pînă într-acolo încît, doar în urma protestelor Asociației Naționale a Veteranilor de Război, șeful statului i-a
retras decorația acordată generalului George Ioan Homoștean, fost șef al Securității și al Miliției ceaușiste. N-a
primit, har Domnului!, nici măcar un pix de protocol, alt șef al Securității, generalul Iulian Vlad, decorat în
schimb, la început de februarie 2013, de Ambasada Chinei la București, în calitatea sa de vicepreședinte
al Camerei de Comerț România-China. N-aș vrea să intru însă în altă poveste.
Amiral de apă, aer și pămînt
„Armata nu trebuie închinată politicului“, a mai spus Băsescu dîndu-se, cu specifica sa candoare, pe sine ca
exemplu de urmat:
„...(generalii) au fost selectați cînd au fost propuși la avansare, nu de mine, eu am primit propuneri de
la diferiții miniștri ai Apărării.“
O astfel de propunere poposită, ca un puf de păpădie, pe biroul său de la Cotroceni a fost aceea a viceamiralului
Gheorghe Marin, fost coleg la Institutul de Marină și prieten la cataramă cu Băsescu. Cei doi se numărau printre
favoriții amiralului Gheorghe Angelescu, fost comandant, între 1990-1997, al Marinei Militare. Șef al
Marinei Comerciale înainte de decembrie ’89, așadar superior al viitorului Președinte, Anghelescu a fost
115
RADU CĂLIN CRISTEA
salvamarul care l-a scos pe acesta de la un înec garantat, către sfîrșitul comunismului, cînd, la Anvers,
Băsescu învîrtise oarecari hîrtii cu niște reparații supraevaluate. Cine-și uită trecutul nu-și merită prezentul. în
promovarea prietenului său, Băsescu ar fi ținut cont doar de notificarea Ministrului Apărării, astfel încît, strict în
asemenea condiții aseptice, l-a numit pe Marin, în 13.09.2006, șef al SMG, funcție unde avea să fie păstrat
pînă în 31.12.2010. Exact ce căuta neamțul lui Caragiale în Bulgaria a găsit și Băsescu cu contraamiralul lui
avansat, după doar două luni de performanță în fruntea SMG, la gradul de amiral! Marin avea să fie primul
amiral pus în fruntea oștirii române de la înființarea acesteia, în 1860, sub domnia lui Cuza. Mai mult, în cei
peste 30 de ani de carieră, Marin comandase o singură navă, mai exact, la scara navelor de luptă, un vehicul de mici
dimensiuni.
Am insistat asupra acestui caz, poate mai ilustrativ prin suculență decît altele, pentru că mi se pare
edificator în privința criteriilor de desemnare a conducerii armatei, la fel ca a întregului corp militar, de către
Traian Băsescu. Președintele trece sub tăcere SPP (pompat cu grade înalte și transformat într-un serviciu
puternic personalizat) și STS ale căror căpetenii (Pahonțu, Crețu, Cioc, Nidelea, respectiv Opriș) au ars
etapele și au fost catapultate în același empireu al generalilor absoluți. Parafrazîndu-1 pe bătrînul Heliade:
General cu patru stele, vin la noapte de mă fură! Șeful statului nu pomenește nici de Silviu Predoiu, primul cap
militar din SIE, alt general cu patru stele din era Băsescu, aflat și el, inițial, pe lista scurtaților de cap.
Președintele și-a trecut duplicitarismul, cu majuscule, în fișa preferată a postului său. Pe de o parte,
condamnînd public comunismul în 18.12.2006, Băsescu denunța Securitatea „ca instituție centrală a sistemului
represiv“. Pe de altă parte, în paralel, același Băsescu îi galona, între alții, pe generalii Pahonțu și Predoiu pe care
îi promova în structurile de comandă ale unor servicii de informații știind că proveneau direct din fosta
Securitate. Cînd a fost sincer Băsescu, atunci cînd incrimina ororile Securității ori cînd îi promova la vîrf oamenii,
mai exact, în anii triumfalei intrări a României în NATO?
Soarele lui Băsescu răsare la fix
Miercuri seara, am ascultat recviemul prezidențial pe tema descăpățînării unor generali. Și-a plîns
plînsetul în fața națiunii. Premierul Victor Ponta
116
tocmai a dat curs unei solicitări a șefului statului privind avansarea în grad a cîtorva zeci de... generali, plus
inevitabila aversă cu decorații:
„...ieri cred că am semnat vreo 80 de avansări în grad - (Băsescu - n. m.) face vreo 80 de generali, dă vreo 500 de
decorații, tot ceea ce ține de coabitarea între două instituții, eu am făcut“ (mediafax.ro, 19.03.2013).
Băsescu o ține cu recviemul generalilor și în 21 martie:
„...să lași toate comandamentele de armă fără niciun general, cu o excepție, la Aviație...“ (HotNews,
21.03.2013).
Dar Băsescu ce-mi făcea, de fapt, cu trei zile înainte de bocetul pentru generalii fără cap, în 19 martie?
Semna, repet, în 19 martie, decretele privind avansarea în grad, între alții, a 10 ofițeri activi din MApN. Corupția
ucide, dar nici impostura lui Băsescu nu iartă. Realitatea nudă, neatinsă de inepuizabilele lui halimale: au devenit
generali de flotilă aeriană cu o stea foștii comandori Băhneanu și Moisescu, iar ex-comandorii Chițac și Learschi
promovează la gradul de contraamiral (echivalentul gradului de general-maior din trupele de uscat - n. m.) de flotilă
cu o stea. Nici nu se uscase bine semnătura prezidențială aducătoare de altă infuzie de generali în MApN și Băsescu
se manifesta foarte zgomotos pe subiectul vidului, firește, de generali de armată. Forțele Terestre și Navale se
antrenau pentru colaps, din cauza crizei generalilor. Vorbim despre procedura de modificare a statutului
cadrelor militare în curs pînă la finele lui 2013.
Nu se înțelege cine sau ce ar împiedica promovarea de noi generali în posturile rămase vacante la toate
comandamentele de armă într-un proces prevăzut a se încheia pînă la sfîrșitul anului. Trece cumva România printr-o
penurie de generali? Le lipsesc cumva românilor generalii precum saharienilor apa? Problema lui Băsescu e, de fapt,
în altă parte. Autoritarismul lui își trage prea multă putere din acest regim al generalilor. Oricîte stele ar agăța
Băsescu de umerii unor generali ca Opriș sau Predoiu, sunt șanse ca aceștia să se scurgă de la comandă,
deschizînd astfel calea unor posibili intruși. Băsescu simte așa, o temere că, fără oamenii lui, serviciile nu l-ar mai
servi. De aceea se zvîrcolește și se plînge de prea puțini generali. Vrea o rezervă mai abundentă, să-i țină la o
adică de frig, în pofida încălzirii globale, și cînd soarele nu va mai răsări, la oră fixă, special pentru el, de la
Cotroceni.
117
RADU CĂLIN CRISTEA
ROMÂNIA GET-BEGET
Istoria de care se apropie Lucian Boia, de la Mitologia științifică a comunismului la Omul în fața climei:
imaginarul ploii și al timpului frumos, de la România, țară de frontieră a Europei la Franța, hegemonie sau
declin, este aceea a unei aventuri epistemologice care avansează, adesea pe contrasens, în direcția descîlcirii
unor mituri ce păreau zidite în propria dogmă. Teme privilegiate în cercetările sale, istoria ideilor și a imaginarului
i-au adus mai întîi o recunoaștere în străinătate, îndeosebi în Franța. Foarte prolific, alternînd subiecte
reproiectabile în trecutul recent cu altele ce îți taie respirația prin anvergura materiei investigate (de pildă -
înger și fiară. Mitul omului diferit din Antichitate pînă în zilele noastre ori Tinerețe fără bătrînețe. Imaginarul
longevității din Antichitate pînă astăzi), L. Boia este, probabil, cel mai cunoscut istoric român în spațiul
francez și anglo-saxon, unde i s-au tipărit, din 1987 încoace, aproape 20 de volume.
Ultima sa carte (De ce este România altfel?, Ed. Humanitas, 2012) răstoarnă multe din tabuurile unei
istorii naționale pe care o repovestește simplu, colocvial, într-un stil aproape jurnalistic, în episoade ce
comunică peste timp pentru a dovedi cam același lucru: noi, românii, suntem „o țară care se încăpățînează să
fie altfel“. Devenim originali cu orice preț. Șocăm prin inadecvarea la cursul normal al vremurilor. Ne trezim, de la
geto-daci pînă în tranziția postcomunistă, într-un fel de a fi prezumțios atunci cînd mai potrivită ar fi fost smerenia
sau optînd pentru soluții betege tocmai cînd ar fi fost mare nevoie de niscai decizii sănătoase la cap. Boia
desfășoară această persistență în paradox a românilor pe mai multe paliere. O „trăsătură“ istorică ar fi
complexul de inferioritate, „prima maladie“ identificată:
„Românii își descoperă «neînsemnătatea». Țări mici aflate mereu la cheremul altora.“
O consecință directă a acestei milenare defecțiuni ar fi „dramatizarea relațiilor cu străinii“.
încă de pe la începutul primei modernizări a Țărilor Române (mijlocul sec. XIX) formele „instituționalizării
vieții sociale și politice“ s-au lovit de rezistența unor tehnici de supraviețuire tarate:
„... Corupția și clientelismul nici nu prea puteau fi numite așa, fiindcă făceau parte din ordinea lucrurilor
(...) Românii au mai mult o cultură a compromisului decît a rezistenței sau a aplicării neabătute a principiilor.“
118
E un context ce favorizează „puternica încărcătură simbolică a Conducătorului“:
„Cu asemenea premise, derapajele autoritare sunt posibile oricînd, conducătorii înșiși simțindu-se susținuți
prin așteptarea colectivă.“
Prima „alunecare spre autoritarism“ avea să se petreacă deodată cu primele mijiri democratice, prin lovitura de
stat din 1864 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Agreabil cîrcotaș, Boia nu ratează un rid de pe greu încercatul chip al istoriei României. Mustrările sale sunt ale
unui sceptic amuzat ale cărui generalizări dau rotocoale istoriei naționale pentru a extrage mai degrabă insinuări
decît garanții de mentalitate colectivă. Vag asociabil prin stilul zeflemelei benigne cu cartea de tinerețe a lui
Dumitru Drăghicescu - Din psihologia poporului român (Librăria Leon Alcalay, 1907), volumul lui L. Boia
transcende planul etnopsihologic care îl oprea pe fostul discipol al lui Émile Durkheim la granița
caracterizărilor greoaie și a atîtor paralelisme fastidioase metodologic. Prins uneori în menghina vreunei dileme tară
ieșire, Boia iese firesc din încurcătură, admițînd ambele jumătăți de adevăr aflat în dispută.
Oportunismul politic din calea-afară

Popasurile de instruit peregrin ale lui L. Boia contrastează cu ceea ce istoriografia autohtonă a decontat, uneori
prin uriașe hiperbole, ca reprezentînd miezul unei romanități profunde, unice și inegalabile [...nu se află încă
un popor pe lume... cum scria D. Drăghicescu). Nimic nu-i scoate mai tare din sărite pe L. Boia decît aceste
hagiografii ale buricului pămîntului, ce transformă pasaje istorice cu substraturi echivoce în veritabile triumfuri
ale patriotismului țanțoș. Foarte instructivă este dinamitarea mitului perioadei interbelice cînd rigoarea statistică și
realități de fapt arată că ne situam tot pe la coada Europei. în 1938, socotit a fi un vîrf al prosperității economice
între cele două războaie, venitul național pe locuitor situa România cu puțin peste Bulgaria și Iugoslavia, dar
sensibil în urma Ungariei și a Poloniei.
Incontestabila înflorire culturală interbelică avea să fie minată de un iureș de capitulări morale, cu multe
înrolări semețe ale intelighenției în formațiuni de extremă dreaptă. Elita intelectuală va furniza exemple aiuritoare
de „flagrant delict de oportunism politic“, schimbînd partidele,
119
RADU CĂLIN CRISTEA
de Ia stînga la dreapta, ca pe niște cămăși ce adăposteau de intemperii conjucturale. Simptomatică pentru
asumarea acestor rușinoase dezertări etice va rămîne o confesiune făcută în toamna lui 1944 de C. Rădulescu-
Motru, intelectual cu ilustră instrucție occidentală, fost Președinte al Academiei (1938-1941), om politic cu
vederi de dreapta:
„Am considerat înscrierea într-un partid politic drept o asigurare în contra eventualelor nedreptăți de care
puteam fi lovit... Dacă n-aș fi prea bătrîn, partidul în care m-aș înscrie astăzi ar fi partidul comunist.“
întreg interbelicul vîjîia de politic și, în același atît de curtat 1938, „jumătate dintre profesorii și
conferențiarii universitari erau înscriși într-un partid politic“. Nume cu greutate ale intelectualității publice,
îndeosebi umaniste „nu încetează cu elogiile la adresa regelui (Carol al Il-lea - n. m.) și al noului său regim de
«renaștere națională». Nimeni nu-i obliga să o facă. Să fi fost un reflex «ancestral»?“ - se întreabă retoric istoricul.
„Obișnuința - înrădăcinată - a supunerii față de putere“ avea să erupă în perioada comunistă, cu apogeul
cultului personalității în „epoca de aur“ ceaușistă. în perspectiva lui Boia, funcționarea rapidă și cu sprijin
popular a comunismului se datorează aceluiași fond autohton predispus la concesii de tot felul:
„Jocul incorect avea în România o bună tradiție; comunismul a desăvîrșit-o. Oamenii s-au deprins să gîndească
una și să spună alta. Și să progreseze în discreditarea instituțiilor și a legilor.“
De la Cuza pînă la Ceaușescu, poate cu unele irizări chiar în postcomunism, istoria României suferă de
aceleași boli ascunse:
Deriva dinastică rămîne pentru România o pată rușinoasă. Nu poate fi invocat un simplu accident al istoriei,
e o dereglare izvorîtă din factori bine cunoscuți: insuficienta maturizare politică, cultura acceptării mai curînd decît
a rezistenței, reflexul paternalist... “
Boia inventariază conviețuirile românilor cu infernul comunist. Foamea, frigul, victimele avorturilor, dărîmarea
bisericilor, dominoul care punea la pămînt comunismul eurasiatic nu-i clintea pe români. Cauza acestei specifice
pasivități în fața celei mai sinistre dictaturi comuniste din Europa își află explicația într-o altă molimă neaoșă:
„Lipsește culturii românești capacitatea reglajului democratic cotidian, care să țină lucrurile în echilibru,
eliminînd riscul derivelor periculoase. Românii nu se implică, românii, în loc de soluții colective, caută mici
120
rezolvări individuale, și atunci nimic fundamental nu se rezolvă, iar tensiunile, fără încetare, se acumulează.“
Cu ce fel de Românie s-a ieșit din comunism? L. Boia:
„...cu o Românie mai românească și cu români și mai naționaliști, în versiunea autohtonistă, decît fuseseră
anterior. însă și o Românie tot mai frustrată și mai complexată în fața străinătății, a Occidentului îndeosebi, dar
și a străinătății în sens generic.“
Minciuna. în inima mitului fondator

într-un periplu cu rădăcinile înfipte în evenimentele din decembrie ’89, istoricul constată vitalitatea minciunii:
„... impresionantă prin proporții și eficiență a fost minciuna. Minciuna sau, într-o exprimare eufemistică,
dezinformarea (...) La români însă, după decembrie 1989, minciuna s-a insinuat, din păcate, în inima mitului
fondator al României postcomuniste.“
Autorul deplînge starea „amestecată a elitei intelectuale“. Autorul trimite și la mediul universitar, unde
„excelența și impostura fac astăzi casă bună în România“. Un ager receptacul captează ecourile pe tema plagiatului
lui Victor Ponta. Altă boală din vechime cronicizată în tranziție:
„Ceea ce nu merge în societatea românească sau merge tare șchiopătînd este selecția valorilor. Primatul
raporturilor personale sau de grup asupra exigențelor instituționale: metehne mai vechi, amplificate în
comunism, și lăsate complet în voia lor după 1989.“ Se adaugă, desigur, „uluitoarea absență a
comportamentului civic la români“.
O observație suculentă despre „brandul“ de țară:
„România e o țară extrem de eclectică, făcută din bucăți de tot felul. în acest eclectism stă în fond farmecul
ei, atîta cît este. București, «micul Paris», e mai curînd, prin dezordinea lui arhitecturală, un anti-Paris. Poate că
acesta e «brandul» autentic al României: faptul că nu are nici unul (sic!).“
Lucian Boia cunoaște și aplică delicata știință a tratării detașate, cu distincție ironică, prin apelul la
ingenioase conexiuni istorice, a unor fenomene care aruncă o bună parte a elitei autohtone în mrejele unui
inconturnabil delir. Boia nu poate fi suspectat de tentația unei afinități politice, darămite de înclinații exclusiviste.
S-ar încadra, conform simpaticei găselnițe a lui Radu Cosașu, în clasa, din păcate, pe ducă a „extremiștilor de
centru“. Ajungem astfel la penultimul capitol al cărții, unde Boia interpretează
121
RADU CĂLIN CRISTEA
ceea ce numise, în prolog, „psihodrama politică din vara anului 2012“. O inițiere în atmosferă:
„Pentru cine nu cunoaște România sau o știe mai de departe (cazul liderilor europeni), criza politică (și,
într-un sens mai larg, criza de societate) din vara anului 2012 a putut să pară de neînțeles.“
Hibe periculoase, dar perfect în spiritul unei tradiții a locului, ascunde legea fundamentală:
„Cum totul e echivoc în societatea românească, Constituția nu putea fi altfel. Lasă prea mult loc,
susceptibilă să încline balanța puterii spre Parlament sau, dimpotrivă, să recunoască un loc deloc neglijabil
președintelui.“
Ceea ce subsemnatul se căznește să dovedească de ani buni, anume că România e condusă de regimul
autoritarist al lui Traian Băsescu, L. Boia descrie în următorii termeni:
„Pe fondul acestei înclinări paternaliste, deprinderile de «comandă» ale unui președinte cu formație de
căpitan de navă s-au putut manifesta în voia lor. Pas cu pas, Traian Băsescu - «președintele-jucător», cum s-a
definit el însuși -, a țesut cu migală o pînză a puterii, ASIGURÎNDU-ȘI AUTORITATEA NEMIJLOCITĂ
ASUPRA PRINCIPALELOR INSTITUȚII ALE STATULUI (subi. m.)“.
Guvernul devine „o anexă a Președinției“. Același executiv condus de E. Boc și, pentru 77 de zile, de
MRU, avea să subordoneze Parlamentul, trecînd numeroase proiecte de legi prin asumarea răspunderii. Parlamentul
a fost astfel transformat într-un fel de „birou de înregistrare“. Boia:
„La nevoie, cînd s-a întîmplat să nu iasă cum trebuie, votul s-a repetat, pentru a da un rezultat «corect»
(cazul alegerii unui membru-cheie la CCR).“
Nu lipsește din evocarea istoricului nici votul SF administrat de Roberta Anastase la proiectul legii
pensiilor.
Prea lesnicioasa derivă autoritară
Apreciind că președintele Băsescu a încălcat „dacă nu în literă, în spirit“ Constituția, „înclinînd-o prea tare
spre ceea ce ar fi un regim prezidențial“, istoricul este de părere că șeful statului, „oricum, a jucat la limită,
trecînd uneori și dincolo de limită, chiar potrivit interpretărilor CCR, ALTMINTERI FAVORABILE
PREȘEDINTELUI, CARE A ȘTIUT ȘI AICI SĂ-ȘI
122
ASIGURE O MAJORITATE (subi. m.)“. Despre replica externă la evenimentele din vara lui 2012:
„CE și diverși alți factori politici europeni nu s-au supărat însă pe președinte, ci pe cei care au încercat să-l dea
jos. Și ei au jucat tot la marginea Constituției și a legilor, fiindcă, încă o dată, așa se joacă în România.“
O competentă observație spre uzul dogitului cor de adepți ai „loviturii de stat“ și ai „dictaturii“ lui Băsescu:
„S-a vorbit de «puci» sau de o «lovitură de stat». A fost «lovitură de stat» tot atît cît a fost regimul Băsescu
«dictatură»... adică nici deloc, dar nici prea mult.“
Insensibilă la concentrarea abuzivă a puterii prezidențiale, CE a ripostat prin unii din liderii acesteia la
impredictibilitatea mutărilor politice de la București:
„CE, care trecuse cu vederea 'derapajele lui Băsescu, s-a dovedit intolerantă față de noile derapaje.
Deosebirea de atitudine se explică în special prin factorul timp. TRAIAN BĂSESCU ȘI-A CONSTRUIT
EDIFICIUL POLITIC TREPTAT ȘI PRUDENT, DE-A LUNGUL ANILOR (subi, m.) , în timp ce autorii
«loviturii» au comis totul bătător la ochi, în doar câteva zile.“
„în rest, trage o linie Boia, ciocnirea a relevat, concentrîndu-le, tarele înrădăcinate ale politicii românești:
PERSONALIZAREA EXCESIVĂ A PUTERII ȘI PREA LESNICIOASA DERIVĂ A PUTERII (subi, m.),
eludarea regulilor sau alunecarea pe lîngă ele, spălarea rufelor în văzul tuturor, în fața unei străinătăți care, după
împrejurări, este percepută fie ca susținător, fie ca adversar.“
Reverberație, poate, a altor misterioase atavisme deșteptate de înălțimile prea proaspăt cucerite ale
puterii, atitudinea liderilor USL a mixat temenelile cu flegmatismul disprețuitor față de diverși demnitari
occidentali:
„Concomitent sau alternativ, românii se arată tare supuși, dar și teribil de sensibili la capitolul «demnitate».
N-ar strica o linie de mijloc, cu mai puține plecăciuni și un dram de decență în exprimări.“
în general, adaug, nu ne-ar strica deloc o linie de mijloc. Lucian Boia scrie istoria unei lumi cu atît mai
captivante cu cît scoate la iveală metehnele unei culturi ce pare să ne condamne, ciclic, la puseuri de originalitate.
Inclusiv politica românească s-a dovedit, mai ales după ’89, aproape inaccesibilă Occidentului, la fel cum stîlcit
sună în alte limbi versurile lui Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Arghezi, Nichita Stănescu. Ne fălim, cum ar veni, cu
intraductibilitatea noastră. România lui Boia seamănă cu xm. puzzle
123
RADU CĂLIN CRISTEA
căruia îi lipsesc cîteva piese esențiale. Absența lor pune în mișcare, aparent alandala, handicapuri istorice. Lucian
Boia e cel dintîi istoric cu netăgăduită bosă ce descoperă în ochii de apă ai mlăștinoasei noastre tranziții
vechimea unei civilizații nărăvite în soluții complicate la probleme simple. Pentru bolile endemice ale
României, soluția istoricului este întrucîtva previzibilă:
„în ce mă privește, n-am nici o soluție și nu știu dacă există vreuna, în afară de așezarea lucrurilor în timp.“
2014
VISUL AMERICAN, cu ESCALĂ LA COTROCENI
Avem, cu rădăcini adînc ramificate în istorie, un complex de calibrare la străinii de diverse ranguri ce ne trec
pragul. Tălmăcite, dar, mai ales, răstălmăcite, într-un incurabil imbold național pentru mistificări, vorbele
„străinilor“ ajung adeseori prada unor interpretări arbitrare. Dificultățile de raportare ale autorităților autohtone la
astfel de emisari arată, încă de pe la primele izvoare credibile, o cultură debilă a conversației, șiretlicuri ieftine în
evaluarea unor situații, cunoaștere precară a conlocutorului, spaime sau venerații ce au slăbit întotdeauna
șansele unui dialog firesc. Apariția unui mesager extern produce spontane tulburări afective și comunicaționale.
Traducătorii devin mai trădători ca de obicei. Diverse declarații sunt citite în chei diferite. Aducătorul de vești se
lasă, adesea, prins în jocul unor asemenea înțelesuri confuze: fie n-are încotro, fie se folosește de acest mediu
difuz pentru a elibera semnale deliberat echivoce. Se ajunge în cele din urmă la un talmeș-balmeș. La sfîrșitul
banchetului babilonic, după plecarea oaspetelui, ajungi să fii tentat de întrebări inoportune, de tipul: oare ce a vrut să
spună?
Sunt rînduri introductive pe care le-am scris stimulat și de recenta vizită la București a Victoriei Nuland.
Asistentă a Secretarului american de Stat pentru probleme europene și eurasiatice începînd din 13.09.2013,
Nuland reprezintă diplomația SUA în această imensă arie geografică. Diplomat de carieră cu un potențial redutabil
și, aș adăuga, cu un farmec personal degajat de claritatea, fermitatea ușor cazonă a declarațiilor și un limbaj direct,
tras parcă la rindea, V. Nuland a venit la București cu ținte precise:
124
„... relațiile bilaterale și problemele regionale, incluzînd eforturile de consolidare a statului de drept.“
Nuland s-a străduit, în mod evident, să se țină strîns de agenda anunțată în comunicatul Biroului purtătorului de
cuvînt al Departamentului de Stat. Din scurtul schimb de replici din debutul întîlnirii cu Președintele Traian
Băsescu a frapat că, în timp ce diplomatul american se apleca asupra unor teme de anvergură (Parteneriatul
strategic româno-american, împlinirea celor aproape 10 ani de la primirea României în NATO, momentul
istoric „pentru țara voastră și pentru noi toți“ al summitului Alianței Nord- Atlantice de la București), șeful
statului se arăta tentat de direcționarea conversației către dosare de interes politic intern, într-o lectură marcată de
referințe enigmatice („să discutăm problemele pe care le avem“, „sper că micile neînțelegeri nu vor afecta
substanța relațiilor noastre“).
Nu știu ce se va fi discutat la Cotroceni după aceste prime secvențe în care Băsescu vorbea despre mere pe
alocuri alterate, iar Nuland exclusiv despre pere proaspete. După întîlnirea cu ușile închise cu Președintele
Băsescu, V. Nuland a făcut două declarații de presă (la MAE și în preambulul conferinței de presă) și a răspuns la
cîteva întrebări adresate de un „grup restrîns“ de jurnaliști invitați la sediul Ambasadei SUA. în toate aceste
conjuncturi, Nuland n-a dat un semn cît de vag că ar evita atacarea frontală a tuturor subiectelor pentru care venise
la București ori a acelora inițiate de ziariștii convocați să participe la conferința sa de presă. Seci și categorice,
răspunsurile Asistentei Secretarului american de Stat au sintetizat situația din România referindu-se, între altele,
la Parteneriatul strategic în continuare viabil, cu indicarea unor proiecte comune deja onorate sau în
dezvoltare, precum și la parteneriatul economic româno-american în contextul lansării negocierilor pentru
Acordul de liber schimb dintre Statele Unite și UE. Victoria Nuland a menționat, de asemenea,
preocuparea/nemulțumirea Statelor Unite față de unele oscilații de dată recentă ale actualei majorități în
respectarea domniei legii, cu sublinieri apăsate privind gravitatea lezării autorității justiției într-un stat de drept:
„Este îngrijorător cînd politicieni din orice partid decid să-și modifice sprijinul acordat independenței
sistemului judiciar“ (Freedomhouse, 13.01.2014).
S-a repetat însă, pe întreaga durată a conferinței de presă, același tipar schițat de Președinte la Cotroceni: cu
excepția unei singure întrebări privind Republica Moldova, celelalte șapte, în formulări trădînd pasiuni
125
RADU CĂLIN CRISTEA
politice monocrome, au dirijat dialogul spre dispute politice locale. A existat un decalaj strident de
perspective. De o parte, perseverența lui V. Nuland în expuneri panoramice:
„Am realizat împreună o mulțime uriașă («huge amount») de lucruri în promovarea securității transatlantice,
în creșterea afacerilor și a investițiilor aici și în sprijinirea unei tranziții democratice a României, pentru
care poporul român a muncit și a luptat atît de greu“ (usembassy.gov, 13.01.2014).
De cealaltă parte, presa aflată la fața locului a orizontalizat discuția, calînd-o pe cîteva controverse
intestine; răspunsurile insinuate în întrebări au pus-o cu atît mai mult în dificultate pe Nuland, cu cît se recuzase
îndeajuns de răspicat să comenteze procesul politic intern din România.
A treia față a monedei
Executanții acestei canonade purtate sub steagul unui jurnalism politic partizan n-au fost sensibili la
eschivele sugestive și discret agasate ale oficialului american:
„Nu sunt în poziția de a evalua cazuri individuale, nu acesta este locul nostru";
„Iarăși, nu am intenția să intru în dezbaterea internă din România, nu acesta e locul nostru";
„Din nou, nu am de gînd să intru în procesele interne care au loc aici" etc. (mediafax.ro, 13.01.2014).
Să ai în față un diplomat cu impresionanta detentă a Victoriei Nuland și să-l presezi cu interogații
pătimașe despre grațierea lui Năstase sau legea amnistiei este, în opinia mea, un mod foarte umilitor de a înțelege
rostul presei. Umilitor pentru jurnalist, dar mai ales pentru demnitarul constrîns să ajungă, fără voia lui,
spectator branșat la o reprezentație foarte modestă. N-a intrat Nuland în dezbaterea internă din România. A
introdus-o însă Președintele, care i-a pus în seamă semnale terifiante a căror sinteză, în traducerea Cotroceniului, a
sunat după cum urmează:
„Vreau să vă dau mesajul corect care trebuie să-i îngrijoreze pe români și pe politicieni (...) Majoritatea a
recidivat. Actuala putere a demonstrat că nici prin cap nu-i trece să revină la un comportament care să întărească
statul de drept. Comportamentul a fost de șubrezire a statului de drept. Acesta este motivul pentru care
Guvernul SUA a trimis un emisar la București (...) România riscă să fie izolată pentru mult timp (...) Un picior
126
I l-am pus deasupra prăpastiei (...) Am primit mesajul că se vor lua măsuri I dacă nu se respectă statul de drept“
{Romania TV, 14.01.2014).
I ■ Wow! Te întrebi numaidecît, citind aceste declarații, cîte Victorii Nuland E ■ s-au aflat, simultan, la
București? Potrivit sursei Băsescu, Nuland de la t Cotroceni a venit special de la Washington să-i dea în
exclusivitate Președintelui o știre neagră: România e cu un pas în abis! Demonstrația de ubicuitate ar fi fost
desăvirșită de cealaltă Nuland (de la MAE, de la ; întîlnirea cu presa) care, succedîndu-i lui Nuland de la
Cotroceni, s-ar fi dedublat instantaneu, îmbrăcînd o ținută dezinvoltă și trecînd de la un pretins discurs
angoasant la o retorică pozitivă. A recapitulat parcursul democrației românești și al relației bilaterale, fără a
omite însă unele frapante devieri de la spiritul domniei legii. Spune adevărul și atunci nu va :: trebui să ții minte
nimic, ne învață Mark Twain. OK, dar cine spune adevărul?
ș O variantă ar fi că V. Nuland l-a informat doar pe Președinte asupra potopului ce se va abate peste România
dacă actuala majoritate parlamentară va trece la „demolarea sistemului de justiție“ (citat din Băsescu). Nuland s-ar
fi autoresetat, în acest scenariu, după ce a ieșit pe poarta Cotroceniului, cu ; consecința unor declarații net
în contradicție cu, apuă Traian Băsescu, • alarmele asurzitoare trase strict pentru (a)uzul prezidențial. O altă
ipoteză ar fi aceea că Președintele Traian Băsescu perseverează în postularea sa ca unic posesor, translator și
comunicator al adevăratelor semnificații ale unor schimburi confidențiale de vederi purtate cu marile cancelarii.
Ultima versiune : către care înclin fără ezitare s-ar înscrie în strategia notorie a Președintelui de credibilizare a
poziției sale pe plan intern prin invocarea, îndeobște hiperbolică și constant panicardă, a unor informații incerte
colectate în urma unor ' întîlniri, între patru ochi, cu lideri occidentali. Refuz să-mi imaginez că un ! diplomat de
talia Victoriei Nuland s-ar fi putut preta la exersarea unor tehnici ) ale dublului discurs: unul, verdictual și
catastrofic - pentru Președinte; celălalt, franc și fără nuanțe sibilinice - pentru restul României.
J Concluziile devenite relativ nebuloase ale vizitei la București a lui ! Nuland ar fi binemeritat o reacție
limpezitoare măcar din partea Ambasadei SUA la București. Foarte percutantă și extrem de sonoră cu alte prilejuri,
Ambasada nu se pronunță, lăsînd aparent ca ultima impresie, tacit ) concluzivă, să aparțină Președinției. Nu voi
specula pe marginea a ceea ce o parte a presei de la București a numit, mai ales din 2009 încoace,
„telepatiile“
> dintre unele poziționări ale Ambasadei americane și acelea ale Cotroceniului.
127
RADU CĂLIN CRISTEA
Unele suspiciuni ridică însă, în aprecierea mea, un modul al construcției vizitei lui Nuland la București. Mă refer
în mod explicit la alegerea reprezentanților presei și ai societății civile pentru întîlnirea cu demnitarul american.
înțeleg că Departamentul de Stat a asamblat în detaliu toate piesele vizitei, inclusiv lista jurnaliștilor strînși în
cadrul unei press availability.
A putut surprinde, avînd imaginea obiectivă a unei societăți românești acut polarizate politic și cu o intensă
circulație a divergențelor în spațiul public, selectarea într-un procent copleșitor a unor ziariști și ONG-uri ce
s-au distins prin contestări vehemente ale majorității aflate la guvernare, în paralel cu susțineri transparente
ale punctelor de vedere prezidențiale.
Quod licet Iovi, non licet bovi?

Nu i-a fost respinsă, prin acest tip de opțiune a staffului Virginiei Nuland, posibilitatea confruntării cu o
multidiversitate de judecăți, așadar cu vocile relevante ale întregii societăți civile? S-a dorit, cumva, prin
subiectivitatea garantată a acestei mici colectivități de jurnaliști și ONG-uri, marcarea cu tușe groase a unui
déjà-vu ilustrat prin actori de vibrație monocordă? Mi-aș fi reprimat asemenea circumspecții dacă n-aș fi
auzit mai multe glosări precum aceea formulată de unul dintre participanții la meetingul cu Nuland - Adrian
Moraru, Directorul IPP, citat de Gândul:
„Ea (Nuland - n. m.) și-a dorit acest lucru. Mesajul este acela că a vrut să dea un semnal clar: eu sprijin un
anumit gen de presă și o orientare clară spre Vest a unor ONG-uri.“
Am aflat, după o anevoioasă investigație, că printre orientații spre Vest preferați de echipa lui Nuland s-au
numărat Mircea Marian (EVZ), Sabina Fati (RL), Dan Tăpălagă (HotNews), Florin Negruțiu (Gândul), Cătălin
Prisecariu (Bl TV), Adrian Moraru (IPP), Cristian Ghinea (Centrul Român de Politici Externe), Cristina
Guseth (FH), Laura Ștefan (Expert Forum). Aceleași figuri sau altele, la fel de unidirecționate politic, au fost
chemate la Ambasada americană și considerate a fi cei mai recomandați exponenți ai societății civile și ai
mediilor de informare, în august 2012, cu ocazia vizitei la București a lui Philip Gordon, predecesorul în
post al lui Nuland.
Același scenariu, aceeași regie, aceiași actori, aceeași piesă. Ce fel de înfățișare a stării de fapt, încîlcită
și convulsivă, a realității românești a intenționat să obțină Departamentul de Stat așezînd la masa dialogului cu
128
Gordon și Nuland aproape exclusiv o secțiune monolitică a societății civile, incluzînd aici în primul rînd
presa? Senzația amară ar putea fi, din păcate, aceea că, în ultimii ani, Departamentul de Stat se raportează doar la
o Românie convenabilă unei viziuni prefabricate pe care, simplist și amăgitor, o solidifică prin purtătorii unor
adevăruri mincinoase.
Dacă România este, sincer, dincolo de verbiajul politico-diplomatic, un „aliat de nădejde“ al SUA, socotesc că
acest partener s-ar cuveni tratat, cu ardoare și bunăvoință, prin asimilarea tuturor particularităților sale. E ün
prieten dificil care, între multe altele, are o problemă complicată cu exercitarea funcției justiției. Mașinațiunile
inacceptabile din Parlament, precum și considerațiile cel puțin inabile pe tema politizării justiției trimit la o
judecată de netăgăduit: politicul și-a depășit atribuțiile, punînd în cumpănă libera exprimare a sistemului judiciar.
Pentru a reveni la vizita Victoriei Nuland: standardele americane în materie de independență a justiției sunt
sacrosancte și oricine îndrăznește să le sfideze va fi, mai devreme sau mai tîrziu, penalizat. Ce s-ar întîmpla
însă, într-un vis coșmaresc, dacă ansamblul justiției americane ar începe să dea rateuri, dacă s-ar semnala că multe
dosare primesc rezoluții îndoielnice, dacă un anumit număr de procurori și judecători ar fi suspectați de complicități
obscure, dacă s-ar gripa înseși mecanismele interne de verificare și autoreglare? S-ar proteja, într-un atare
scenariu, libertatea justiției în numele apărării principiului libertății intangibile a justiției? Cum ar trebui să se
procedeze dacă s-ar afla că justiția românească ar dovedi slăbiciuni, că anumite instituții ar avea un comportament
sectar, că rechizitoriile unor procurori ar conține inexactități flagrante, că unele hotărîri judecătorești soldate cu
condamnări ar fi compuse în termenii unui folclor hazliu, că n-ar intra în acțiune mecanismele de autoreglare ale
sistemului? Ar fi lăsat acest corp al justiției în expansiunea degradării sale, într-o pioasă tăcere menită să-i asigure
independența?
Ce s-ar întîmpla dacă una dintre puterile statului de drept, de pildă justiția, ar deveni abuzivă? S-ar lua notă de
situație, ca despre unul dintre drepturile inviolabile ale justiției independente? Citeam, în iulie 2012, în
momentele în care în România tocmai se desfășura o „lovitură de stat“, despre acuzațiile foarte dure aduse
de parlamentari și miniștri Curții Constituționale germane - Bundesverfassungsgericht, într-o polemică
privind limitele constituționalității. Cancelarul Angela Merkel:
„Am ajuns la limita răbdării.“
129
RADU CĂLIN CRISTEA
Herbert Wehner (social-democrat, atunci în opoziție):
„Nu vom permite imbecililor din Karlsruhe (sediul Curții Constituționale - n. m.) să ne distrugă politicile"
(RFI, 09.07.2012).
Cum ar fi fost percepute astfel de critici telepurtate la București și puse în seama unor fruntași ai
puterii și opoziției de aici? întoarsă pe toate fețele, radiografiată amănunțit, trecută prin filtrele experienței
occidentale în materie, discutată cu cărțile pe masă, fără diagnostice și intervenții pripite, respectată ca etalon de
forță al democrației autohtone, reforma justiției românești este o mare și foarte gravă temă de dezbatere.
Poate că în viitoarea sa vizită la București, Victoria Nuland își va face timp să foreze profunzimile acestui
fenomen ce rămîne nedeslușit dacă îl contempli dintr-un unghi de unde se vede mai mult marginea decît centrul.
ROMÂNIA DUPĂ BĂSESCU: EPOCA POSTBELICĂ
Mi-aș dori, dacă se poate, ca noul președinte al României să nu fie Traian Băsescu. Nu se știe niciodată. Cînd
istoria va fi mai slobodă la gură, vom vedea în clar cusăturile cu ață albă ale victoriilor lui Băsescu în 2009 și la
ultimul referendum. Viitorul președinte ar trebui să fie, în speranțele mele cele mai ambițioase, profund altfel
decît un Traian Băsescu care a schimonosit prima poziție în stat prin cinice pociri de înfățișare constituțională.
Aștept, tocmai de aceea și înainte de toate, de la al patrulea președinte al României postcomuniste, să se
manifeste riguros constituțional, sub lege, și nu deasupra ei. Perspectiva scurtă a României este blurată de
șubreda premisă a retragerii pașnice a lui Traian Băsescu din rangurile mai mult sau mai puțin/deloc legitime
cîștigate în timp. Mă tem că suntem destul de departe de epoca postbelică a președinției lui Băsescu: vor continua
războaiele acestuia cu țara, cu norodul, cu planeta albastră, cu propriul „eu" exploziv și atît de predispus la delir. Mă
încumet, totuși, măcar să cred că multe dintre fronturile deschise de belicosul lor inițiator se vor potoli prin
dispariția treptată a combatanților. Ceea ce, desigur, nu exclude scenariul unui președinte-jucător rămas singur
pe cîmpul de luptă și înfruntînd dușmani imaginari în acele bătălii absurde care au produs pînă acum doar
literatură hazlie.
Lecuirea și dezbărarea de Băsescu se experimentează prin terapii cu șanse de reușită deocamdată incerte. El
este perceput ca referent obsesiv al confruntării electorale în curs. Rulajul opintit al campaniei prezidențiale, cu
alternanțe de supraturări și inerții aidoma de iraționale, se datorează în parte și deranjamentelor încă intense
cauzate de regimul Băsescu. Cu Traian Băsescu circulînd demonstrativ cu sigiliile țării prin buzunare, România
pare o societată anonimă pe acțiuni. Va deveni, plenitudinar, președintele României doar cel care va găsi cea
mai eficientă cură de detoxifiere a unui popor bîntuit de duhurile Cotroceniului. Nu ne-ar strica o sfeștanie la
scară națională.
Următorul șef al statului se va califica la locul de muncă și pentru meserii rușinoase din categoria curățării
grajdurilor lui Augias. Primele sale îndeletniciri vor ține, așadar, mai degrabă de administrarea unei urîte crize
instituționale lăsate în urma lui de un președinte iluminat de arțaguri, sforării și groase suburbanități. Cred, după
zece ani și două mandate străbătute de convulsii, harțe și vrăjmășii, că societatea românească are nevoie de ajutorul
de urgență al unui președinte-pacificator. Ne pîndește o irosire de voturi dacă alesul poporului va străluci de
competențe, dar nu se va pricepe să împace antagonismele ce sfîșie armonia socială. Traian Băsescu a naturalizat
conflictul ca stare a națiunii, cu efectul generalizat al scoaterii acesteia din țîțîni. Pandemizarea violenței
sub Băsescu a condus la forme de spiritualizare toxică. Este absolut șocant spectacolul radicalizărilor
paroxistice și al înfruntărilor oarbe dintre „pro“ și „contra“ ce au spulberat familii, căsnicii, prietenii. Nu mă
convinge un motiv anume al acestor falii afective ce ajung să distrugă relații cu aparențe de temeinicie: constat
doar că, de vreo cîțiva ani încoace, cum vine vorba de Băsescu, judecățile se tulbură, se intră subit în otrăvite
adversități, umorul devine umoare, vorbe grele ies printre maxilare înțepenite și oameni cu scaun la cap
epatează prin purtări necuviincios de surescitate.
Pe președintele de după Băsescu îl întîmpină o misiune anevoioasă: să ne împace unii cu alții, să astîmpere
lumea și să se poarte într-un fel care să relaxeze o nație cu muștarul sărit. Nu cer puțin lucru președintelui ales în
acest noiembrie 2014: îl întorc însă în timp, cu cîteva secole în urmă, cînd cronicarul socotea că domnii sunt buni
numai atunci cînd țara se bucură de „odihnă“. Odihna unui popor care să nici nu bage în seamă zdruncinăturile
administrării țării. S-ar cuveni ca președintele post-Băsescu să devină acela care, după un deceniu de răfuieli
nevrotice între teze și antiteze, va înțelege
131
RADU CĂLIN CRISTEA
că orice proiect se face țăndări dacă neamul rupe rîndurile repede și își închipuie cumva că normalitatea
comunității înseamnă glas răstit și mușchi încordați în loc de ținutul aproape, la pas, într-o cadență
prietenoasă. H. Coandă scria că „mulți indivizi din societatea modernă sunt ca barcagiii: trag la vîsle, dar stau
cu spatele la viitor“. Aștept de la noul președinte ca, după depunerea la mal a comandantului flotei pierdute,
să-și întoarcă fața spre ceea ce va să vină și să-și asigure vîslașii că progresul societății se întîmplă să fie doar
atunci cînd se trage la lopeți deodată și în aceeași direcție. Nu ca acum.
II. BASILEUS INTER PARES
Președintele Traian Băsescu a intrat în mandatul din 2004 cu intenția de a impune un regim autoritarist.
Fostul comandant de vas s-a folosit de instrumentele aflate la îndemînă, inclusiv de unele deprinse prin porturi și
mahalale, pentru a se autolegitima ca buric al pămîntului. S-a amestecat în toate, făcînd abstracție de litera și spiritul
Constituției. A făcut praf domnia legii. A politizat justiția la vîrful căreia și-a plantat oameni de încredere. Au început să
curgă judecăți strîmbe și suspecte de comandă politică. A călărit toate guvernele, luptînd să se substituie Executivului și
reușind în acest demers antidemocratic în perioada cînd cabinetele de la Palatul Victoria erau conduse prin
mutări în plic eu însărcinări pentru Emil Boc și MRU. Fluturînd stindardul cruciadei anticorupție, Băsescu s-a zbătut
din răsputeri să compromită clasa politică și, prin ea, însăși ideea de parlamentarism. încă de la începutul primului
mandat, a împînzit, sub paravanul unor decizii secrete ale CSAT, cu agenți ai serviciilor de informații
instituții-cheie ale oricărei democrații liberale.
Băsescu n-a dat socoteală pentru abuzurile sale. Nici n-a prea fost cine să i-o ceară. Spiritul critic în măsură să
amendeze diversitatea tiraniilor sale a absentat ori i s-a atrofiat musculatura. Crema elitei umaniste, de la Liiceanu si Plesu
la Tismăneanu si Cărtărescu, a cotizat la imaginea președintelui salvator al unei Românii în derivă. Șiretenia nativă
cuplată cu deprinderea unor stratageme machiavelice i-au deschis Președintelui calea către sisteme de putere ilegitime, dar
sub un țipător veșmînt democratic. Traian Băsescu a condus o demoeratură à la roumaine, păcălind Occidentul și lăsînd
în urmă o societate hărtănită de conflicte interne.
FREUD: ULTIMUL COȘMAR
f
După aproape un deceniu în administrație (Subsecretar, Secretar de Stat și Ministru ai Transporturilor,

Primar General) și patru ani de tăiat frunze la cîini ca deputat de Vaslui, Traian Băsescu revine la cîrmă. Primește,
la cheie, cel mai mare vas disponibil: „România“. Se întoarce sub catarg, după ce inconștientul său va fi adăpostit
suferința unei vechi traume. Ajuns number one din marina comercială la timona Biruinței, apoi nabab al
Agenției NAVROM din Anvers, Băsescu e retras, conform propriei „note“ din 05.05.1989 în „centrala“ Navigației
Civile din Ministerul Transporturilor, după un scandal din care se alesese cu o față de pește congelat: ar fi umflat,
la Anvers, factura de reparații a navei Zimnicea. Valentin Stan, comandantul navei, protestează și Băsescu mai
coboară din preț. Stan se ține tare și Băsescu strigă ultima ofertă: o reducere cu 64.460 de franci belgieni, adică o
abatere de la lump-ul inițial cu vreo 11.000 de dolari. Și afacerea „Zimnicea“ mirosea a Băsescu. Partidul va
îngropa întreaga poveste. în fond, Băsescu se bizuia pe protectori potenți (în special contraamiralul Gheorghe
Angelescu - „Paraipan“). Scîrbit de cîinoșenia umană, măgarul a ales să rămînă în ceață. Surse creditabile
asigură că situația s-a aprins, de fapt, din cauza gîlcevii dintre protagoniști pe seama împărțirii unor
comisioane. Cămiloiul Băsescu trece încă o dată prin urechile acușorului. Nu va uita să-și recompenseze peste
ani, cu vîrf și îndesat, martorii care, pledînd pentru nevinovăția sa, îl scoseseră din bucluc. Va căra însă după el
acest fiasco al unei cariere estropiate brutal, după mai bine de un deceniu pavoazat numai cu triumfuri. Numai în
pielea, oricît de tăbăcită, a lui Băsescu să nu fii! Marele comandant se trezise într-un birou de birocrat comunist.
împăratul neîncoronat al Bosforului s-a văzut preschimbat într-un acar de haltă unde oprea doar cîte un mărfar
nenorocit.
Psihanaliștii afirmă că urmele lăsate, în general, de unele din astfel de atacuri asupra psihicului pot influența
evenimente ulterioare. Băsescu se îndrepta, așadar, spre Cotroceni cu un uriaș - scuzați exprimarea
134
pretențioasă! - „potențial traumatogen“. Mai ales în primii ani de mandat, comportamentul lui Băsescu pare
dominat de manifestări ale psihicului său „latent“ (pentru a prelua formularea freudiană). Refulatul episod psihic al
comandantului tras la țărm și cu onoarea făcută harcea-parcea în ’89 va fi decompensat prin „actul ratat“ al revelării
inconștiente a acelui brutal conflict: mă refer la rapelul obsesiv al lui Băsescu, cu noimă, dar mai ales ilogic, în cele
mai stranii și nepotrivite contexte, la imaginea militarului superior, a șefului, a Conducătorului, neapărat în
uniformă și, de preferință, lîngă un steag. Antrenat, cred, într-o problemă de natură psihică relativ
evidentă și pentru profani, dar asupra căreia nu doresc să insist, Băsescu repetă, întruna, în neștire, haotic,
eliberator - urmare, posibil, a unui mecanism psihic scăpat de sub control conștient -, acte manqué-u\
resurecției Comandantului erou, cel de dinainte de vexațiunea cu Zimnicea. Cîștigarea Președinției a
însemnat pentru Băsescu defularea Comandantului reabilitat și izbăvit. Nu va fi interviu lăsat de la Cel de Sus unde
Băsescu să nu-și turuie parabolele cu Comandantul mîntuitor, viteaz, respectat de echipaj și pe post de
releu între Dumnezeu și păcătoșii de pe punte. Erau vremuri cu Băsescu atît de fenomenal iresponsabil, atît de
posedat de instinctele sale rudimentare, atît de neciteț rațional, încît înclin să cred că o lectură în cheie
psihanalitică (aceasta sau alta) ar putea explica măcar în parte comportamentul său de zălud absolut. Nu vreau să
comit o ireverență față de Băsescu în această chestiune; mai mult, chiar bănuiesc că doar asemenea
psihici învolburați și imprevizibili pot salva o navă lungă de peste 300 de metri din valuri înalte de 15.
Revenind la fixațiile lui Băsescu cu repunerea în drepturi a Comandantului rătăcitor, se pot cita zeci de
exemple. Gura nu-i mai tăcea. Invocă, fabulează, construiește hiperbolic, face confùzii, exultă în delir, călărește
gramatica, narează intens emoțional și pierde firul ideilor, e perseverent și surescitat la modul exuberant, are
o „memorie disponibilă“ pentru amintiri din epoca sa de aur. Noul Președinte simte o urgență aproape fiziologic
dureroasă de a scăpa de coșmarul căpitanului îngenuncheat prin reîntruparea imaginară a acestuia, sub formă de
șef de stat, în Comandantul glorios din deceniul nouă al secolului trecut. E întrebat de Radu Moraru cît de mare
era puterea lui Ceaușescu. Băsescu se introduce în priză și ne electrocutează cu următorul răspuns:
„Nu atît de mare cît are un șef de stat. Vă pot spune că puterea unui comandant pe scovearga aia a lui - în
raport cu țara, 306 metri e nimic - puterea unui comandant este mai mare decît puterea unui președinte
într-un stat democratic. Asupra peticului acela (sic!) de pămînt, el este
135
RADU CĂLIN CRISTEA
Dumnezeu. De aceea se și spune în marina civilă: «între pavilion și Dumnezeu e comandantul!»“
Dumnezeu e comandantul și Comandantul era Băsescu.
Fir roșu cu> Dumnezeu
în pofida unor cercetări migăloase, n-am reușit să aflu dacă, venind pe mare, Traian Băsescu a călcat apa
desculț, ca în cărțile sfinte. Cert este că a atins uscatul și acolo a rămas, pe capul nostru. Crescut de mic copil cu o
mentalitate de Comandant de vas, Băsescu, după ce a ajuns chiar Comandant de vas, s-a comportat ca orice
Comandant de vas integrat în structura (semi)militarizată de pe puntea unei nave: autoritar, categoric în
comenzi, cu inițiative discreționare, impunîndu-se ca stăpîn necontestabil al comunității pé care o cîrmuia într-o
disciplină pur cazonă. Primă condiția fizică, creierul acosta la dană. Altfel nici că se putea. Ofițerii de punte,
timonierii, conductorii de șalupă, motoriștii, electricienii, fitterii, pompagiii, fochiștii etc. se supuneau
ordinelor Comandantului. Noul Președinte rezolvă dintr-o bucată un conflict „cu prefecții care vorbeau despre
problemele lor“:
„Acolo ar fi trebuit să existe cuvîntul «comanda la mine! (sic!)»“.
Exilat la șmotru în adîncul chilei, musul iconolatru Mihail Neamțu devine un ins problematic din cauză că
disciplina de pe navă nu consună defel cu fanatismul său depravat. Munca pe întuneric îi priește și compune
laconice exortații pe teme date. Invocă, de pildă, o „etică a onoarei“ care îl exonerează pe Comandant de referința
corectă la datele istorice:
„Comandantul adevărat nu e marinarul care se agață primul de colacul de salvare al navei. Iată de ce în
vocabularul președintelui Traian Băsescu, substantive precum «trădare» sau «lașitate» sunt univoce, fără marjă de
interpretare. De ce? Pentru că detaliile regulilor marinărești se inspiră dintr-o tot mai neînțeleasă etică a onoarei.
Lumea ofițerilor nu intersectează ușor universul jurnaliștilor, al poeților, al erudiților snobi, al eseiștilor brilianți
sau al intelectualilor de salon. De aici și neînțelegerea sistemului de valori care-i permite unui fost
comandant de navă să judece un fost șef de stat, chiar și atunci când exactitatea referințelor istorice îi scapă"
(Contributors.ro, „William Bligh & Traian Băsescu: despre profilul psiho- politic al ofițerului de navă“,
30.06.2011).
Băsescu vorbește o limbă de aborigen în așteptarea colonizării, dar se înțelege oarecum că el este Manitu al
tribului:
„Pe de altă parte, de ce a fost schimbat directorul care... Iată ce s-a întîmplat cu banii de la diguri. Sau,
uitați-vă, eu o trăiesc pe pielea mea, eu am zis că experiența de conducere, experiența în administrație... pentru
că eu sunt un om care de la 29 de ani conduce - că am condus nave, că am condus întreprinderi, că am condus
instituții de talia ministerelor...“ (Rador, emisiune la TVR 1, 19.05.2005).
La puțin timp după ce ocupase postul de comandă la pupa Cotroceniului, Președintele Băsescu ar fi fost anunțat
de „servicii“ că unii voiau să-l facă fluturaș. Băsescu:
„Amenințarea cu moartea mă lasă rece. Eu sunt un om foarte rece din punctul ăsta de vedere. Sunt un om care a
trăit în amenințarea reală, cît am fost comandant de navă, cît am fost în zone de război, în zone de operațiuni
speciale, că am fost în foc, în furtună, deci eu simt ce înseamnă pericolul real. L-am trăit pe pielea mea, l-am simțit,
am simțit cum se manifesta și psihologic“ (JN, 06.02.2005).
De la Comandantul Biruinței la Comandantul României omenirea făcea un pas mic, aproape insesizabil.
Săritura de la Traian Băsescu la Steven Seagal era de parcă nici n-ar fi fost, amîndoi fiind din spița hard to kill:
„Viața pe mare (...) a adăugat capacitatea de a nu te lăsa înfrînt niciodată și aceste lucruri, această parte a vieții
mele a făcut din mine un politician greu de omorît. Pentru că ce te poate speria în politică în raport cu ceva ce ți se
poate întîmpla pe mare? Nimic, nimic, niște vorbe sunt în politică, pe mare-i val, e furtună, sunt incidente, e
tehnică ce (sic!) trebuie să meargă.“
El, comandantul, s-a contopit cu nava și viața lui s-a modelat după formele Biruinței (lungime - 302,67 m,
lățime - 46 m, înălțime - 22,55 m):
„Deci, viața mea s-a modelat după nave, iar definitiva formă a vieții mele, dacă o priviți (o privesc! - n. m.) are
forma petrolierului Biruința pentru că există o navă care a depășit orice limită de vîrstă și oricît ar fi de uzată,
rezistă“ (mediafax.ro, 05.10.2012).
Nici nu se familiarizase cu mandatul și Băsescu nu mai înceta să turuie despre preeminența sa de om care a
trăit în apă 12 ani:
„Sunt un om care a trăit în apă 12 ani, pe mare. Cu apa nu te poți pune. Nici un dig rupt nu poate fi suplinit de
vreo acțiune, că pui saci, că pui pietre, în timp ce ai un metru și ceva peste cota de rupere apa (sic!)“ (Rador,
emisiune la TVR 1, 19.05.2005).
Intrat pînă în gît în al doilea mandat, Băsescu se fudulește cu specia sa amfibie, cu trupul pe uscat și spiritul
în largul mării.
137
RADU CĂLIN CRISTEA
„Nimeni, spune Băsescu, nu își poate imagina lumea fără marinari“ {mediafax.ro, 28.10.2013).
Multiplică neabătut imaginea cu nava cu 22 de milioane de români pe punte, plutind în siguranță datorită
destoinicului Comandant de vas care este:
„Pe puntea de comandă a navei uriașe care se numește România și care are un echipaj de 22 de milioane de
oameni, se află un comandant care ține ferm cîrma și direcția navei. Nava va acosta în port liniștit, trecînd cu
bine prin furtuna la care a supus-o criza economică“ {mediafax.ro, 11.11.2009).
Sau:
„Sunt de meserie comandant de navă și nu am ratat niciodată destinația. Nu o să ratez nici acum, cu România“
{Ziare.com, 26.01.2012).
Comandantul de vas Traian Băsescu se desecretizează parțial mărturisind că pe navă, Doamne iartă-mă!, are fir
roșu cu Dumnezeu:
„Vă pot spune că la navă aveam legătura directă cu Dumnezeu. Spuneam din tot sufletul «Doamne, ajută-mă
acum!». Relația mea cu Dumnezeu este una aș spune directă, fără intermediari“ (DC News, 28.02.2013).
La început de mandat, Băsescu emitea trăsnăi și mai grozave despre raportul lui cu Providența. Iată o dumă
epocală:
„îmi place un lucru care funcționează în sistemul marinei civile: eroarea comandantului este considerată voia
Domnului. Niciodată un comandant, dacă nu este băut în momentul în care face o eroare, nu este judecat.
Eroarea comandantului este voia Domnului“ {Gardianul, 02.10.2005).
S-ar deduce de aici că un Comandant trebuie doar să nu fi fost aghesmuit cînd și-a lovit vasul de stînci:
accidentul se deconta imediat prin răbojul divin, la rubrica „voia Domnului“.
Comandantul de vas a rămas același, s-a schimbat doar realitatea. Conform unor surse din anturajul
Elenei Udrea care au dorit să-și păstreze intimitatea, Băsescu și-ar fi tatuat într-o zonă neprecizată deviza
„Comandant de vas pînă la moarte!“ Băsescu și-a înțeles misiunea prezidențială în eteroclitul spirit al legilor
mărinărești. La Cotroceni, în 2004, și-a redobîndit starea de război cu lumea. România începea să se clatine în
furtună. Băsescu renăștea. Devenise prea neînfricat pentru un civil în timp de pace. Așa că s-a apucat de
condus România cum învățase el de la viața pe apă: autoritar, irațional, grosolan.
CÎND TACE CUCU-N BUCOVINA
Recitind texte scrise în 2005, încă din primele luni de mandat ale Președintelui Traian Băsescu, descopăr că
desenasem, probabil, intuitiv- ;■ premonitoriu, un canevas al autoritarismului ce avea să marcheze, după j
părerea mea, regimul acestuia. înșir, fără comentarii, cu toată stînjeneala i autocitării, cîteva pasaje din acele texte:
„... Mi se pare din ce în ce mai limpede că doar ideea de a conviețui cu sine însuși în liniștea și criza de
interlocutori dintr-o cancelarie prezidențială a devenit o traumă pentru Traian Băsescu. Așa încît, ca orice
comandant de navă ce n-are timp de dileme în fața iminenței unui naufragiu, fie el și personal, Băsescu a ales
prima soluție către care l-a îndemnat instinctul: a j evadat și a revenit la ale sale deși, acum, într-o nouă
prezentare - aceea de \ șef al statului. Chiar dacă ar trebui să floteze deasupra partidelor, Băsescu j tabără în mijlocul
lor, dă indicații, trage sfori. Deși s-ar cuveni să fie primul Ï garant al stabilității generale a societății românești,
mesajele Cotroceniului i sunt niște fulgere care prevestesc furtuni...“ (ziua.ro, 04.03.2005).
? „... Băsescu stă prost cu spiritul autocritic și nu va avea cum să nu calce
în gropi atît timp cît sfătuitorii săi nu-i luminează calea, ci îl urmează, I încolonați regulamentar, în așteptarea
ordinelor care, ca peste tot în lume, ț se execută și nu se comentează“ (Averea, 26.05.2005).
I „... Băsescu joacă la hazard, sigur că și la cacealma, și va mînia toți zeii f și dumnezeii ce fac spume nădușind
să aducă România la o religie I democratică pusă des la îndoială de un Președinte păgîn“ (Averea, I 27.05.2005).
( „Sondajele de opinie încurajează deocamdată soluția adoptată de Băsescu ) în felul său vitejesc: a bătut cu pumnul
în masă și se zgîlțîie țara. N-am ascuns ț niciodată că am un recul în fața unui asemenea tip de parior politic.
După cum recunosc și acum, la fel ca în alte dăți, că ecuațiile foarte riscante în care f a penetrat Băsescu au adus
neașteptate beneficii pentru sine și companionii ț săi. Glonțul a ieșit de pe țeavă. Rămâne să aflăm peste cîteva
luni, poate peste I cîțiva ani, un amănunt: care au fost țintele“ (Averea, 09.07.2005).
i ,,... Nu mă hazardez să încerc a înțelege dacă acest joc interzis minorilor I a fost o construcție premeditată a
Cotroceniului sau doar reparația unei
139
RADU CĂLIN CRISTEA
decizii luate de Băsescu la nervi. Ceea ce contează este că trăim într-o democrație nespus de șovăielnică. într-o
Românie unde totul e posibil sau, cu spusele Președintelui Băsescu, «se pot găsi soluții dacă există voință
politică»“ (Averea, 14.07.2005).
»... «Un familist care bea șpriț», precum se definește, Băsescu aruncă în aer actuala guvernare.
Recunoaște, vesel, că el a pus dinamita. Și că mai are. O va folosi pînă își va vedea împlinit visul cu
anticipatele. Egocentrismul Președintelui consternează. E imprevizibil și abuziv. Fără o contrabalansare din
partea partidelor politice, democrația românească riscă să fie acaparată de o personalitate care a prins gustul
puterii. O putere ce tinde să devină discreționară“ (Averea, 11.08.2005).
„... Băsescu a interpretat iarăși rolul favorit, al liderului providențial inundînd cu proiecte proprii o Coaliție
absolut zăpăcită de sarcinile trasate de la Cotroceni (...). Președintele Băsescu strică astfel spiritul ireductibil al
democrației, unde cele trei mari puteri își duc veacul între hotare constituțional demarcate pe care șeful
statului ori nu le înțelege, ori refuză să le accepte“ (Averea, 17.11.2005).
Liniaturile autoritarismului băsist, așa cum le contura înțelegerea mea de atunci, se prezentau astfel:
remanențe comportamentale și de caracter ale experienței de Comandant de vas; lider picat din cer;
nombrilism; sfidarea domniei legii printr-un ofsaid constituțional manifest; debilitatea spiritului autocritic;
atracția către puterea de tip iupiterian; impunerea cu violență a ordinii personale; disprețul pentru normele
jocului democratic; implicare prin abuz de funcție în guvernarea țării. Adaug cîteva fragmente dintr-un
eseu al subsemnatului publicat șase ani mai tîrziu („Președintele, deasupra tuturor“, adevarul.ro,
22.06.2011) și unde priveliștea autoritarismului îmi apărea parcă mai omogenă conceptual:
„Autoritarismul regimului Băsescu s-a accentuat în al doilea mandat prin pozițiile sale ilegitime constituțional
în adoptarea unor responsabilități economico-financiare însușite ulterior, într-o postură asumat subalternă, de
guvernele conduse de Premierul Emil Boc (...). Dinamitînd încrederea publică în instituțiile statului și, în general,
în ideea de politică, autoritarismul Președintelui Băsescu a creat dezechilibre și tensiuni aducătoare de conflicte,
împărțiri spontane în «buni» și «răi», sciziuni, polarizări în interiorul unor entități până atunci omogene (...)
Prezidențializînd actul guvernării prin subordonarea PDL, dl. Băsescu a continuat luarea în deriziune a tuturor
oponenților politici, depășind însă registrul unor joase schimburi verbale și trecînd la ridiculizarea practică a
opoziției.
140
Ultimul său exploziv, acela cu reorganizarea administrativ-teritorială a țării, are un focos naționalist ce
tocmai a zdruncinat coaliția majoritară și poate duce la exact acea instabilitate politică pe care dl. Băsescu a
plasat-o imediat între țintele «iresponsabilei» și «imaturei» opoziții. în linia autoritarismului consacrat, Traian
Băsescu a dat și explicația acestei detonări:
«Pentru că așa vreau eu».
Ieșeau atunci, în 2011, din bîrloguri, noi dihănii ale autoritarismului băsist: prezidențialism îngroșat;
maniheism cu tot dinadinsul; ostilitate față de politica «tradițională»; dispreț pentru pluripartidism prin
contestări statornice ale tuturor formațiunilor politice, afară de partidul prezidențial condus de Emil Boc;
primatul executivului în acțiunile prezidențiale; delegitimare a instituțiilor statului pentru a îndreptăți
«modernizarea» acestora după unicul calapod al fostului Președinte; narcisism insolent. “
O confesiune. Mi-am recitit, la cinci ani de la publicarea acelui articol din Adevărul, acum adică, lectura de
atunci a regimului autoritarist al lui Băsescu. îmi face bine să trec, din cînd în cînd, printre asemenea oglinzi
paralele. N-am vanitatea infailibilității. Eu însumi m-am schimbat, după cum în programul puterii lui Băsescu au
fost introduse, pe parcurs, aplicații noi. N-o să mă autolapidez pentru aserțiuni șuie despre care, la vremea lor,
credeam că au găsit cuvîntul ce exprimă adevărul (Eminescu), dar mă voi scutura de ele dacă le voi descoperi
nepotrivite, injuste, excesive sau veștejite prin trecerea timpului. N-aș fi zdravăn la minte dacă aș rămîne
îndrăgostit pe viață de ireflexiunile pe care le-am debitat cîndva, într-un anume context, într-o anumită
dispoziție sufletească. în general, încerc să nu-mi port pică, așa că litigiile cu trecutul personal le sting cît mă pricep
de repede și cu tot umorul repartizat mie prin grația Proniei. Pe cuvîntul meu. Așa și cu „autoritarismul“ lui.
Vreau să-l revăd cum arată la rece față de cum mi se înfățișa la cald Bazileul de la Cotroceni care trăsnea cu
sceptrul de nu mai cînta nici cucu-n Bucovina1.
Tertium non datur, că vă mănînc pe toți!

N-am pironit regimul Băsescu în definiții irecuzabile ca „despotism“, „(neo-)cezarism“, „bonapartism“,
„dictatură“ etc. Am socotit și eu, la fel ca Andrei Cornea, că „... nimic din tot ceea ce a făcut președintele nu arată
planificarea dictaturii" (22, 06.10.2009). N-am văzut în Băsescu, precum în
1 youtube.com/watch?v=xlco 1N lyEj4
141
RADU CĂLIN CRISTEA
comentariul lui Dietmar Bergtahl (neurope.eu, 11.10.2013), „ultimul autocrat al Europei“. Am examinat
regimul Băsescu în interiorul democrației, chiar dacă i s-a pus de-a curmezișul, nu i-a adus profit pe cît a păgubit-o
și i-a stricat prea multe rosturi. La timona cîrmuirii cu un Conducător de mînă forte și măcinat de obsesia puterii
precum Traian Băsescu, democrația românească avea să fie ancorată în proximitatea naufragiului tocmai pentru a fi
salvată de liderul prelins, la țanc, din văzduhuri auguste. Se înțelege de la sine că, în atari circumstanțe, bizara
divinitate exulta pe ruinele unei națiuni în plin fenomen de părăsire a nervilor.
Lumea hidoasă a regimului se străvedea sub pojghița democrației unde Băsescu și-a extins un sistem paralel
de putere, cu oameni și instituții obediente. Acest Băsescu blurat de mișcările de suprafață ale democrației,
așadar aproape indistinct, avea să se ocupe de treburi murdare de pură proveniență totalitară. Autoritarismul
băsist e, tocmai din această cauză, înșelător pentru că va combina partea sa vizibilă, indiscutabil și convingător
democratică, cu procedee și atribute rupte direct din dictatura comunistă. De aceea autoritarismul regimului său e
încorporabil cuvîntului „valiză“ inventat de E. Galeano în 1992: democratură.
Am scris tot timpul despre autoritarismul, în felul lui, original al lui Băsescu: centrat pe persoana sa și pe
apucăturile dominatoare însușite în lunga experiență de Comandant de vas, inclusiv disciplina militară pe
care a venerat-o, autoritarismul lui Băsescu s-a impus pe căi sui-generis. Unii nu s-au prins nici pînă
astăzi de vicleșug. Fiind, în mare măsură, la vedere, transparent în abuz și, pe alocuri, deconcertant în maniera
sfidării jocului democratic, autoritarismul lui Traian Băsescu s-a eșafodat atît în spatele paravanului, cît și în
fața acestuia. Imersiunile în adîncul unde Băsescu se răsfăța punînd la treabă imageria comunismului se
desfășurau după un tipic drastic (experiență, cunoaștere relativă a mediului, documentare) se practicau de către un
număr limitat de persoane dispuse la astfel de investigații. Cei care s-au afundat pînă în profunzimile unde
regimul își etala deplina malignitate și au scos la suprafață probele acestui univers alarmant au fost,
prezumabil, mai puțin credibili decît armata observatorilor de suprafață ai materialității feței democratice a
băsismului. Suspiciunile argumentate privind o putere sistematizat machiavelică n-au putut să aibă puterea de
convingere a acelei părți din realitate vizibile cu ochiul liber.
Impertinența uneori golănească a comportamentului lui Băsescu ca șef al statului s-a datorat și faptului că l-a
durut în cot de mixajul celor două lumi, în
142
I esența lor; perfect opozabile. Convocarea unei propagande instruite în manipulare I va spori imunitatea
Președintelui în fața oricărei dezvăluiri agasante, dar I numaidecît spulberate de trupele încazarmate în
oficinele regimului.
I Aș spune că Băsescu a fost dracul gol și nu acela care stă ascuns în I detalii. Am separat, totuși, caracterul
relativ insolit al autoritarismul basist I de regimurile „autoritare“ dure, evident incomparabile cu ipostazele
cele I mai odioase ale democraturii de zece ani a lui Traian Băsescu. Încercînd să i string într-un singur ghem
semantic toate firele care m-au apropiat, din I 2005 încoace, de ceea ce am numit autoritarismul lui
Băsescu și al regimului g controlat de acesta în stilul său hăhăit-prepotent ajung la un bruion de B definiție: ar fi
vorba de un foarte puternic pol de putere care a atras sub un J unic oficiu administrarea celorlalte
principale autorități în stat. între E 2004-2014, România a fost guvernată, prin anularea celor mai laxe interpretări
constituționale, de un prezidențialism împins la extrem și I căpătînd spontan forme de exprimare consacrate de
regimurile autoritariste. I Prezidențialismul băsist s-a decelat îndeosebi prin forța emfatică a marelui B
„maharajah“, aservirea justiției, monopolul asupra puterii executive,
reducția autorității parlamentare, jugularea domniei legii. Băsescu a
descompletat tabla de valori a democrației, pe care le-a făcut dependente de B individualitatea lui marcată
de excese, instinctul prepotenței, posesivitate. B Președintele Băsescu a intrat prin ușile împărătești de la
Cotroceni cu K toate bandulierele unui șef însemnat să facă ordine în țară prin succesiuni | de cataclisme
numite, de obicei, Revoluții. Problematice s-au dovedit
situațiile în care șeful statului s-a războit pentru a impune noua sa ordine B taman acolo unde funcționa deja o
rînduială rezonabilă democratic. B Coabitarea sa cu spiritul democratic s-a dus pe pustii și nu s-a mai întors
B cînd Președintele a înțepenit în judecăți de tip tertium non datur: ori f dreptatea mea, ori a voastră. Începînd
cu acele momente, pîraiele și rîurile B nației s-au retras în munți și în albiile lăsate goale a început să curgă
din B belșug apa sîmbetei. Prin hipertrofierea sistematică a puterilor statului de
drept, instituția prezidențială și-a atribuit competențe ilegitime
constituțional, în sensul larg al guvernării țării. Deloc nu s-a abținut Băsescu B de la magnetica sa
seducție pentru latura pretins executivă a unei funcții - B aceea de Președinte al țării.
B La vedere, uneori ostentativ sau doar subînțeleasă, prin influența cîștigată
E asupra unor entități instituționale autonome, puterea lui Traian Băsescu s-a B amplificat cu o dezinvoltură deloc
stingherită de canoanele democrației
143
RADU CĂLIN CRISTEA
„clasice“. Regimul Băsescu a reușit imposibile fuziuni între manifestări ale democrației și ale dictaturii: rezultatul
acestei experiențe a fost o democratură cu cîteva, din fericire, inconsecvente balansări spre un iliberalism ce parcă
începuse să înmugurească prin naturalețea decuplării lui Băsescu de la valori democratice ale bătrînei Europe. Mă
refer cu precădere la sfidarea parlamentarismului și la nerecunoașterea de facto a statului de drept.
Autoritarismul, prin caracterul său de sistem construit pentru a fi subordonat unei autorități masiv implantate la
cîrmuirea țării, nu rivalizează semantic cu democratura, ci doar poate acoperi componenta acesteia
rezonant- dictatorială. Ceea ce amortizează, în parte, tentația unor portrete inclemente ale autocrației
băsiste este tangajul personalității fostului Președinte între forme de tiranie scrupulos administrate și
autodistribuția sa în recitaluri solo în spectacole de circ ambulant. Octavian Paler:
„Omul (Băsescu - n. m.) e - m-am convins - ca un balon de săpun, imposibil de modelat. Dacă încerci s-o faci, îl
spargi. Cu alte cuvinte, Băsescu e «Băsescu» și nimic altceva. Asta îi și permite să fie, azi, «de stînga» și, mîine,
«de dreapta», dacă interesele proprii i-o cer. în felul lui, Băsescu era sincer și cînd, în campania electorală, arăta cu
degetul spre PSD, e sincer și acum cînd îl preferă pe Geoană lui Tăriceanu. Doctrina lui fiind una personală, adică
«Băsescu», nu mă miră ambițiile sale, din ce în ce mai prost ascunse, de altfel. Paranoia nu e o noutate în politica
românească. Așa că simptomele ei sunt ușor de recunoscut (...) Așadar, «fac ce fac și ajung la Băsescu»
dintr-un motiv care nu ține decît aparent de Traian Băsescu. Așa cum nu pricep cum a reușit un caporal
austriac, cu o mustăcioară comică și cu gesturi dezarticulate, de paiață isterică, să arunce în transă un popor
care i-a dat pe Kant și Goethe, nu pricep ce anume îi poate încînta pe unii români la un demagog nul ca om
de stat. Sau mă pune pe gînduri ce pricep. (...) Ceea ce mă determină să fiu anti-Băsescu este o teamă: pericolul pe
care îl reprezintă un circar, un producător de zgomote și crize false, într-un moment cînd România se află într-o
criză de destin național“ („Explicația unei obsesii“, cotidianul.ro, 01.08.2006).
Coldea cap-de-mort
Alternînd folosirea unor termeni ca „autoritarism“, „prezidențialism extrem“ sau „democratură“, încerc să
captez din unghiul cel mai potrivit caracterul unei guvernări alunecoase: aproximez, fără îndoială,
144
circumscrierea unui tip hibrid de putere al cărei front parțial sau deloc vizibil pare teribil de periculos față de
fragilele linii de demarcație ale democrației. Actul conducerii României din poziția de șef al statului a decurs
prin diverse modalități de control și dominație ale celorlalți actori de pe puntea vasului „fantomă“ al
democrației autohtone. Instituțiile-cheie ce au opus rezistență invitațiilor de subordonare ale Cotroceniului
aveau să fie „reformate“ prin îngenunchere, după campanii de discreditare publică soldate cu schimbarea vechii
echipe cu alta - nouă și devotată. Băsescu și căuzașii săi au repartizat aceste operațiuni în cadrul procesului de
„modernizare instituțională“ promis de Președinte în campania electorală din 2004. Deriva pluralismului politic
se preface într-un corolar al afirmării autoritarismului prezidențial: toate partidele, îndeosebi PSD, dar afară de
PDL, vor recepționa „pugnacitatea“ Președintelui. Inserată în ansamblul opoziției, media potrivnică, îndeosebi
trustul patronat de Dan Voiculescu, va fi ținta unor atacuri concertate ale Președintelui, ale presei sale „de
reverență“ și ale formatorilor de opinie din categoria béni-oui-oui. Puterea prezidențială se va personaliza
enorm. Toate ițele treceau pe la Cotroceni. Complexul puterii căpitanului de vas s-a desprins în amestecul lui
Băsescu pînă și în micul habitat al mușilor; cu alte cuvinte, în intervenția lui, de la un punct încolo -
copilărească, de a-și plasa neapărat oameni de încredere pînă la nivelul unor posturi modeste din administrație.
A cîrtit cineva în cei zece ani de politică externă băsistă? Nimeni. Putere egotistă și în plan diplomatic,
Băsescu n-a reușit să producă mai mult de două-trei idei fixe pliate pe temperamentul său belicos (vezi și capitolul
„Axa Deveselu - Dubăsari - Gura Portiței“). Ori de cîte ori se întîmpla să treacă pe sub un steag, pe Președinte îl
podideau emoții umanamente insuportabile. Depășea, de obicei, acele momente împărțind însemne ale
magnificenței prezidențiale.
Astfel, Băsescu a dat grade la tot neamul. Poate doar Calea Lactee să numere cîte stele a anexat Băsescu pe
umerii încovoiați de luptă ai militarilor din toate armele, plus servicii. în semn de respect față de memoria
bătăliilor navale purtate în istoria armatei române, l-a numit Șef al Statului Major General, între
13.09.2006 și 01.01.2011, pe fostul său coleg de facultate -Amiralul Gheorghe Marin.
Serviciile de informații, în special prin șefimea operativă, l-au servit pe Președinte pînă la sacrificiul
suprem. N-a fost cazul, dar erau pregătite. Gen. E Coldea, fost Prim-adjunct al Directorului SRI, materializa ziua
ce
145
RADU CĂLIN CRISTEA
visa Băsescu noaptea. Uneori, Băsescu nu visa nimic, dar Coldea nu se oprea din treabă. Din simplu țucălar, Coldea
a ajuns ordonanța de urgență a Președintelui. A dirijat justiția cu un pistol în loc de baghetă. Are conștiința atît
de încărcată încît, dacă ar descărca-o, n-ar mai rămîne decît un fluture cap-de-mort privindu-se în cozorocul unui
chipiu. Coldea va întruchipa absența oricărei limite a autoritarismului băsist. Prin forța comasată în Coldea
însuși - casap legendat al comenzilor prezidențiale -, puterea lui Băsescu va dobîndi dimensiuni iraționale. Ar fi
fost chiar nefiresc ca un regim autoritarist să nu pună bază în docilitatea serviciilor de informații.
Supraabundența de putere pompată în Băsescu a îmbiat la excese baroce și a condus în chip natural
formule de guvernare gravitînd în jurul autoritarismului. De pildă, fostul Președinte nici nu ascunde faptul că a
„curățat“ după cum l-a dus capul diverse instituții:
„Vă aduceți aminte perioada în care acuzam înalta Curte (ÎCCJ - n. m.), CSM, parchetele? Era perioada cînd
erau (sic!) oamenii, judecătorii, procurorii doamnei Ștănoiu (Rodica Stănoiu, Ministrul Justiției între 2000-2004 -
n. m.)... S-a curățat și acolo... Ce am putut să fac direct - SRI, SIE, Parchete, înalta Curte - am făcut-o“ (Bl TV,
09.09.2014).
Era suficient ca Președintele „să-și exprime opțiunea“ și totul se petrecea conform vrerii sale: „...
opțiunea mea (...) a fost că această lege (a educației - n. m.) trebuie să treacă înainte de sfîrșitul acestui an“; sau:
„Opțiunea mea a fost pentru un acord de precauție (cu organismele financiare internaționale - n. m.)“
(HotNews, 14.12.2010).
Președintele se încorporează ca piatră unghiulară în stat. Morala: fără steiul lui Băsescu, edificiul democratic al
României s-ar fi surpat. Vechile tentații autocratiste capătă legitimări cvasioficiale. Mare parte din politica
Parlamentului se face la Cotroceni. Tot acolo unde Președintele își însușește, înplein-air, atribuțiile de șef
al Guvernului. Semne grăitoare de autoritarism a lăsat îndeosebi această hantisă a adjudecării puterii executive.
Acolo, în creierii Guvernului, a deslușit Băsescu adevăratele butoane de comandă ale puterii. Ca Președinte al
CSAT, Băsescu a preluat sub comandă militară dosare economice pendinte de Guvern. Sub protecția secretizării,
deciziile luate de CSAT-ul condus de Băsescu au reformulat legi emise de Parlament, a cărui slăbire de atribuții,
prin orice mijloc, pare să se fi decantat în monomania referențială a Președintelui. O asemenea cale ar fi putut fi
146
I unicameralismul, cu un singur corp parlamentar mult mai penetrabil la I cheful de conflict al lui Băsescu.
Cristian Pârvulescu:
I „Traian Băsescu, fiind conflictual, și-a dorit un sistem electoral care să i favorizeze conflictul, sperînd, ca de
fiecare dată, că majoritatea va fi de partea I lui. Parlamentul era un dușman la îndemînă, incapabil să se apere,
divizat, I împărțit între partide, într-o societate unde nu există o cultură politică a I parlamentarismului, în care
partidele sunt considerate corupte, deci în care I era foarte ușor să identifici astfel inamicul“
(Zodiascorpionului.delaO.ro, I 05.12.2014).
I „Eu, Președintele țării în care ești!“

I în 06.05.2012, El, Președintele, și nicidecum Guvernul prin reprezentanții I săi, a anunțat scăderea
pensiilor cu 15% și a salariilor din sectorul bugetar I cu 25%, inclusiv salariul minim pe economie.
Președintele a vorbit în i numele șefului Statului, apelînd la construcții verbale menite să întărească I această
identitate: „se va proceda“, „se va acorda“, „vreau să atenționez“, „nu I voi ezita să arăt“, „am avertizat“ etc. Cîteva
dezvăluiri tîrzii despre i momentele ce au precedat tăierea salariilor cadrelor didactice și sanitare I descriu o
situație scandaloasă, fie și dacă se confirmă parțial, dar care ar I putea circumstanția alergia lui Băsescu față de
ideea de a fi sfătuit, precum I și opțiunile acestuia pentru consilieri cu expertiză incertă. Varujan I Vosganian
(fost Ministru al Economiei), Lucian Isar (fost Ministru delegat I pentru Mediul de Afaceri), dar, mai ales,
Dominique Strauss-Kahn (fost I Director al FMI) lasă să se înțeleagă că amputarea respectivelor salarii a I, fost o
măsură luată fără nicio presiune externă, mai mult - că FMI s-a opus I unei asemenea decizii. D. Strauss-Kahn:
I „Guvernul român ne-a spus: vom tăia 25% din salariile funcționarilor. I Noi am spus NU. Dacă vreți să faceți
economii, creșteți impozitele, mai ales I pentru cei bogați“ (antena3.ro, stiripesurse.ro, dcnews.ro etc.).
I Băsescu ar fi fost influențat, potrivit unor surse guvernamentale și din I FMI, de Lucian Croitoru, consilier
detașat al BNR, care i-ar fi prezentat i Președintelui informații eronate. Astfel, fostului șef al statului i s-ar
fi calculat E o creștere a fondului de salarii din sănătate și învățămînt în perioada B 2007-2008 cu cca 9
miliarde de lei anual. Conform lui V. Vosganian (citat de
DC News, 04.11.2016), creșterea reală ar fi fost de doar 0,7 miliarde de lei.
Băsescu l-a crezut pe Croitoru, pe care îl desemnase, de altfel, drept candidat
147
RADU CĂLIN CRISTEA
pentru funcția de Prim-Ministru în 15.10.2009, s-a lăsat setat de cifrele puse pe masă de consilierul BNR și,
măsurînd în nodurile sale marinărești, a dispus scurtarea tuturor salariilor din domeniul bugetar cu 25%.
Traian Băsescu își cîștigase o relație atît de intimă cu bugetul de stat încît îl trata ca pe propriul buzunar.
Conform unei cablograme a Wikileaks din 21.07.2005, Băsescu îi aducea la cunoștință ambasadorului
Richard Jones, Senior Advisor și Coordonator pentru „Politica irakiană“ al Secretarului de Stat american, că,
„deși nu face parte din Clubul de la Paris, România este dispusă să șteargă 80% din datoriile Irakului, de 2,6
miliarde dolari“. Oameni de afaceri îi trimiteau memorii. Mulți se plîngeau că statul îi amîna cu plata unor restanțe
financiare. Dacă, după un arbitraj intern, Președintele socotea că businessmenii au dreptate, nimic nu-i mai
împiedica să treacă peste legi și instituții, să intervină, să se țină scai de miniștri etc. pînă cînd se făcea dreptate.
Dreptatea lui Băsescu, desigur:
„Nu 110 miliarde am cerut să se plătească («regelui asfaltului» Daniel Umbrărescu - n. m.), ci 4 550 de
miliarde. Și am insistat pînă cînd a ieșit hotărîrea de Guvern“ (EVZ, 20.02.2007).
Să fi deschis Băsescu doar pe ochi frumoși vistieria statului pentru Umbrărescu și alți afaceriști „penali“ - între
aceștia și Dumitru Bucșaru? E genul de întrebare ce străbate istoria și merge ce merge pînă își dă duhul. Atît. Ca
Președinte al CSAT, Băsescu a preluat sub comandă militară dosare economice pendinte de Guvern. Va proceda în
stilul lui de mare pișicher, urmărind eminamente maltratarea imaginii unor șefi ai Executivului a căror invaliditate
instituțională o flutura ca pe un corp delict. Astfel, în 02.08.2013, la un ceas după ce Premierul V. Ponta părăsise
țara, Băsescu convoacă de urgență CSAT pentru „a discuta problema contractului de privatizare a CFR
Marfă“, mai exact - „blocarea procesului (de privatizare - n. m.) de către Guvern“. Președintele nu va debloca nimic
într-un proces cu care oricum nu avea nici în clin, nici în mînecă. Va arbora, în schimb, drapelul de hegemon
peste un Guvern chemat la porunca sa să dezlege ițe demne de magistrala sa omnipotență. îndeosebi prin
obedientul Guvern condus, în mai multe reprize, de Emil Boc, Băsescu se va comporta ca un Premier
absorbit de toate problemele societății. De pildă, de sistemul medical. în 09.01.2012, la Realitatea TV,
într-o stare de pronunțată efervescență, îl acuză, telefonic, pe Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul
Sănătății Publice, că „vrea să distrugă sistemul de ambulanță,
148
să-l dea la niște golani privați“. Anatemizează dezordinea din Garda Financiară și Autoritatea Națională a
Vămilor:
„Mi-ar fi greu să-mi imaginez o Românie fără vamă. Esența e la vămile din teritoriu. Aș vrea să văd acțiunea
la vămile de interior!“ (luju.ro, 07.03.2011).
Băsescu, la unul dintre bilanțurile MAI:
„Vă cer să pulverizați grupurile de crimă organizată’.“ (ziare.com, 22.02.2011).
Țipă și la BNR, care se face galbenă de Isărescu:
„Vreau ca BNR să pășească imediat linia de a fi controlată de un guvern corupt!“ (jurnalul.ro,
13.02.2014).
Ai zice, nu-i așa?, că FMI, UE și Banca Mondială și-au dobîndit, acolo, o brumă de autonomie. Nu și față
de Băsescu! Acesta își dă un telefon, anunțîndu-se că nu va semna Memorandumul Guvernului cu cele
trei instituții menționate. Dar de ce, Doamne? - se spune că ar fi întrebat, cu privirea înălțată spre Cotroceni, Emil
Boc. Băsescu:
„Pentru că pe pagina a treia este făcută mențiunea majorării accizei la carburanți cu 7 eurocenți pe litru“
(jurnalul.ro, 02.12.2013).
O face de două parale și pe Andrea Schaechter, șefa misiunii FMI în România, care i s-a părut inadmisibil
de fericită:
„Am văzut-o pe doamna șefa a delegației fericită că s-a găsit o soluție. Nu, doamna șefa a delegației
FMI, ți-o spun eu, Președintele țării în care ești!“ (DC News, 11.02.2014)
Plecările în străinătate, oficiale sau cu caracter privat, ale Prim- ministrului Ponta au însemnat prilejuri
excelente pentru a-i sufla, fie și temporar, prerogativele. în timp ce șeful Executivului se afla în vacanță,
Băsescu își pierde răbdarea și anunță că „angajamentul României în relația cu Fondul nu mai poate
aștepta“. Statul nu putea rămîne gripat din cauza concediului Premierului:
„Nu putem să lăsăm statul să funcționeze după cum pleacă Premierul cu ; bona în vacanță la Miami“
(digi24.ro, 02.08.2013).
Pe măsura delabrării relației cu cei doi Premieri ostili din mandatele sale (C.P.-Tăriceanu și V. Ponta),
Băsescu va lua inițiativa ofensării acestora prin toate mijloacele aflate la îndemîna sa. De pildă, în
06.07.2006, se va înființa la ședința săptămînală a Cabinetului condus de Tăriceanu, pe care îl va biciui pentru
pretinse „nerealizări“ („gradul mic de descentralizare a instituțiilor“, „restanțe în raport cu angajamentele
asumate prin programul
149
RADU CĂLIN CRISTEA
de guvernare“, bani europeni „folosiți prost și ineficient“ etc.). Timp de trei ore și jumătate, Kitchi Manitu
de la Cotroceni va ploua sulfuros cu găleata peste un Guvern - s-a dedus lesne - de incompetenți, condus de
un Prim- ministru din aceeași plămadă.
Băsescu își va băga nasul în toate ciorbele - de obicei ale altora, invocînd false autorități atribuite sieși, sub
ochii ambliopi ai unei societăți civile degenerescente. Se va revirginiza însă non-stop și fără să i se miște o cută
pe obraz:
„Eu nu deranjez pe nimeni nici măcar cu un telefon“ (22, interviu, 13.07.2005).
Prin interpusul său de nădejde - Guvernul -, Traian Băsescu va trage în grele juguri pentru împlinirea unuia
dintre marile vise ale umanității ce mai rămăsese într-însul: emascularea Parlamentului. Avea, parțial, să
reușească. Băsescu va stinge zi și noapte lampa Parlamentului. Va da cu barda-n Dumnezeu pentru a
debilita cel mai înverșunat dușman din statul său de drept: Legiuitorul. As al canonadelor, Băsescu va cotonogi
Parlamentul, lovindu-1 sub centură cu ordonanțe de urgență și - măsură extremă! - asumări ale răspunderii, de
obicei, pentru votarea demonstrativ de rapidă a unor pachete legislative. De sub dărîmăturile acestui asalt devastator,
Parlamentul va zice, uneori, pîs. într-o jumătate de mandat (între 22.12.2008 - 06.04.2011), Boc atinsese un număr
de asumări ale răspunderii Executivului egal cu acelea trecute prin Parlament de toți ceilalți premieri în 20 de ani de
guvernări postcomuniste. Pe durata mandatelor lui Boc, peste 80% din legi aveau să fie adoptate prin ordonanțe de
urgență sau asumări ale răspunderii Guvernului, incluzînd astfel decorativ Parlamentul. Un gînd despre
Parlament al moralistului băsist Gabriel Liiceanu:
„Cînd, «pe parcursul jocului», creieruI-Parlament schimbă peste noapte regulile de funcționare a
organismului și decide că începînd de a doua zi organismul va evacua urina prin intestinul gros și fecalele
prin uretră, înseamnă că e criză politică." 1
Dezlegare la Procurori
Președintele gîndește altfel: după ce Guvernul a depus armele ca să poate aplauda mai lejer arătările
Președintelui, cum ar fi venit ca aburcarea
1 Gabriel Liiceanu, Fie-vă milă de noi! și alte texte civile, Ed. Humanitas, 2014, p. 17.
150
acestuia pe scara puterii să se împiedice tocmai pe treptele Parlamentului? Așa că Traian Băsescu rămîne
consecvent în bîzdîc, abuzînd apoi de șicana sa preferată: va respinge, sub diverse motivări, unele aiuristice sau de-a
dreptul mincinoase, legile trimise de Parlament spre promulgare. De pildă, Băsescu retrimite Parlamentului, „spre
reexaminare“, în 08.01.2014, un proiect legislativ privind energia regenerabilă, pretextînd că nu a fost prenotificată
CE. Una bugia: Comisia fusese prenotificată în 02.08.2013. Proiecțul de lege a referendumului ajunge pe
masa de lucru a Președintelui. Trimis, sta-i-ar brațele încrucișate!, tot de Parlament, căci pe altcineva nu lasă
Constituția. Băsescu: opărit.
Eu am ambîț, domnule... (Caragiale)
Băsescu:
„Voi promulga legea în a zecea zi la ora 23 și 59 de minute, atît cît îmi permite Constituția“ (Bl TV,
19.11.2014).
Asta a și făcut. Președintele se poziționează ca adversar oficial al Parlamentului. îl umilește, nu-i bagă în
seamă, în general, îi face numai zile fripte. Traian Băsescu, de fapt, nu recunoaște autoritatea Parlamentului și
persistă în expunerea publică a acestei agresiuni contra unei instituții care, pur și simplu, îl șucărea. Nu putea
adopta Parlamentul cîte legi era în stare să dea de pămînt Băsescu. Astfel, Președintele României Traian Băsescu a
cerut Parlamentului reexaminarea legilor privind: „introducerea bacalaureatului profesional“; „finanțarea revistelor
de cultură“; „parcurile industriale“; „achiziționarea de spațiu publicitar televizat“; „majorarea indemnizațiilor
în sectorul de stat“; „reforma în domeniul sănătății; „reprezentarea României la CONE“; „vînzarea terenurilor
agricole“; „ANI“; „înființarea Fundației «Proiect Ferentari»“; „parteneriatul public-privat“; „aprobarea
Memorandumului dintre statul român și Rompetrol“; „spălarea banilor“; „funcționarea asociațiilor și
fundațiilor“; „drogurile ușoare“; „reducerea CAS“; „sprijinul acordat românilor de pretutindeni“; „ASF“;
„statutul cadrelor militare“; „stimulentele pentru bugetari“; „Academia de Științe Agricole și Silvice
Gheorghe Ionescu-Sisești“; „formarea profesională a adulților“ ș.a.m.d. Aproape toate pucurile prelinse din
Parlament erau izbite și aruncate în tării de cîrja prezidențială. Oricît de sofisticate se prezentau legile și
domeniile ce ajungeau sub pixul Președintelui, acesta le expertiza cu nemuritoarea sa căutătură balcîză și le
returna unui Parlament considerat a fi, în văzul națiunii, o adunătură de tolomaci.
151
RADU CĂLIN CRISTEA
Mai rămînea justiția, după ce puterile executivă și parlamentară au fost domesticite prin înfometare în padocul
special amenajat la Cotroceni. Băsescu se dovedise un invadator prea versat ca să nu răzbească și prin zăpezile de
astă dată ale justiției. Tăierea unor noduri marinărești, oricît de gordiene ar fi fost acestea, nu putea reprezenta o
dilemă tracasantă pentru Președinte, care nu s-a lăsat strivit de dileme: a schimbat legile și a substituit echipajul.
Am scris despre „reformarea justiției“ à la manière de Basescou un întreg capitol din prezenta carte
(„Califatul statului de drept“). Un spirit parajudiciar lansat subtil, deși în trîmbe, dinspre Cotroceni s-a insinuat
în toate modulele ce alcătuiau arhitectura sistemului de justiție. Dezlegînd ochii justiției, Băsescu i-a potrivit
privirea inexperimentată într-un sens unic. Strunirea justiției, cu efectul prea numeroaselor sentințe strigătoare la
cer, îmi pare a fi cel mai periculos recul democratic petrecut în regimul Băsescu. Știind de frica stăpînului care,
doar El, îngrașă bostănăria, monștrii zămisliți de justiția lui s-au trezit în libertate după evacuarea Creatorului
lor. King Kong a coborît printre pămînteni și face ravagii într-un mod oarecum pardonabil dacă acceptăm că tocmai
pentru asta a fost conceput, în afara alimentării autoritarismului său nesătul, Băsescu a antrenat centrii de forță ai
justiției - DNA, înaintea tuturor - pentru șubrezirea celorlalte două puteri în stat: Guvernul și Parlamentul.
Băsescu se folosea de arma intimidării și faulta perfid - aluzie la nimic ori la ruperile de oase în pregătire. Invita
constanț la suspiciuni, lăsînd să-i scape insinuări de genul „din informațiile mele reiese că...“ Dădea mereu de înțeles
că primește informații confidențiale ce pot bascula orice situație. Spunea adevărul? Juca la cacealma? Una sau
alta, dar întreținea oricum o presiune difuză, cu un smog șantajist ce băga groaza în oameni.
Teama de interpretarea abuzivă, îndeosebi a procurorilor DNA, inhibă semnarea în Guvern a unor documente
ce angajau și consistente răspunderi financiare. De pildă, la depunerea jurămîntului la Cotroceni de către noul
Ministru al Transporturilor Ioan Rus, Președintele îi șoptește acestuia astfel încît să se audă peste crestele
Carpaților:
„Vreau să vă atenționez că mergeți într-un minister cu probleme, acolo trebuie să fiți atent la premisele de
contractare a autostrăzii Comarnic- Brașov, din informațiile mele deja s-au produs acte de corupție“ (Digi24,
25.06.2014).
Nimeni nu se va mai atinge de respectivul proiect. DNA va năvăli cu coasa printre parlamentari, tăind și
buruieni, dar și culturi evident
152
sănătoase. Arbitrarul selecției DNA va spori reputația acestei instituții, numai că în descendența precedentei
încarnări în procuratura comunistă. Mersul umilitor, dezumanizant și abuziv ca normă procedurală, al unor figuri
publice cunoscute, cu cătușe la mîini, pînă sau de la ușa de intrare în DNA, va compromite uneori mai profund
imaginea acestor persoane private de prezumția nevinovăției decît evoluția în instanță a dosarelor lor.
Rezumînd, democratura regimului Băsescu se regăsește, după opinia mea, în forme destul de pure, în
contestarea domniei legii. O autoritate crapuloasă, nerevendicabilă constituțional, așadar ilicită, agresează
autonomia celor trei puteri ale statului de drept, boicotîndu-le atît independența, cît și sistemul de checks and.
balances ce le armonizează în democrațiile liberale.
„Sinteza subconștientului colectiv“: Băsescu

înainte de a se preface în regim politic, autoritarismul personal al lui Băsescu a pulsat de mesianism.
Președintele s-a simțit dintotdeauna un ales ce vine de departe. îmi amintesc cum mi-a frînt literalmente
inima o confesiune a lui Băsescu din primele luni de mandat:
„Eu exprim, pînă la urmă, gîndirea colectivă, prin modul în care am fost ales (...). Președintele este sinteza
subconștientului colectiv al poporului“ {gandul.ro, 27.05.2005).
Acest subconștient colectiv a mai sintetizat cîțiva lideri autoritari pe care Băsescu i-a tratat cu simbolice
strîngeri de mînă sau lacrimi desenate sub ochi. Doi - ambii militari de carieră - l-au modelat însă ca șef al statului:
Ion Antonescu și Al. I. Cuza. O solicitare pasageră i-a mai solicitat și lui Vlad Țepeș, numai că într-un context
particular. în 01.11.2004, deprimat, ușor melancolic, cu plînsul în gît, Băsescu părea să nu mai depășească
momentul „Dragă, Stolo...“ După mai puțin de 24 de ore, un alt Băsescu iese icnind de bucurie din
subconștientul colectiv. Un Băsescu cam zălud care țipă ca din gură de șarpe:
„La țepe, băieți, în Piața Victoriei, după 28 noiembrie!“
Nu va persista însă în modelul Țepeș, bănuiesc, din cauza eroziunii personajului și a monotoniei tipului de
execuție. Respectul pentru uniformă este uriaș la Băsescu: „... are un soi de duioșie puberă față de tot ce poartă
uniformă. E un fel de spirit de corp. îi plac uniformele, îi place armata, îi place disciplina, îi place stilul
ostășesc“ - scrie Andrei Pleșu, în EVZ (interviu, 30.09.2010). Pe I. Antonescu, podidit de emoție, îl va
pomeni rar
153
RADU CĂLIN CRISTEA
și prudent. îl venerează, de obicei, în contrapondere cu Regele Mihai. îl seduce parolismul Mareșalului. îi
strîmbă efectiv ghidonul scena cu trecerea Prutului. Fostul său vecin și viitor deținut, Adrian Năstase, îl bîrfește pe
Băsescu, într-o postare pe blog din 2009, că „a plîns în timpul unui interviu acordat postului public de radio, cînd
a invocat ordinul dat odinioară de Antonescu oștirii: «Vă ordon, treceți Prutul!»“ într-o emisiune televizată, Băsescu
propune ca evocarea împlinirii a 70 de ani de la momentul 22.06.1941 să „înceapă de la celebra: «Soldați români, vă
ordon treceți Prutul!»“ (Corect - „Ostași, vă ordon treceți Prutul!“ - n. m.). întrebare:
„Dacă erați la vremea respectivă, dădeați acest ordin?“
Băsescu, extrem de volubil:
»Da!“ întrebare: „De ce?“
Băsescu (ferm, responsabil):
„Pentru că aveam un aliat și aveam de recuperat un teritoriu. Dacă aveam condițiile de atunci - probabil că aș fi
făcut-o!“ (Bl TV, 22.06.2011)
Turturele, turturele, turturele...1
Băsescu se va recupera, trup și suflet, în icoana tutelară a lui Cuza. O pupă în neștire, amintindu-și de
temeritatea introducerii unei legislații de inspirație occidentală și de impozanța de Domnitor a lui Cuza care a
făcut, și el, reformă cu sabia în mînă. L-ar fi urmat orbește, mai ales în operațiunile spontane de băgare pe fir a
armatei, atunci cînd apărea în cale vreun opozant, cu precădere Parlamentul. Cum să nu-i desfete lovitura de stat a
lui Cuza din 02.05.1864 cînd un detașament militar trimis de Domnitor a dat buzna peste Adunarea
Legiuitoare, dizolvînd-o cît ai zice pește? în privința lui Cuza, Băsescu parcursese o bibliografie abundentă (Ion
Roată și Cuza Vodă și Moș Ion Roată și Unirea de Ion Creangă, Ocaua lui Cuza - povestire populară). Cu Cuza
în minte le vorbește Băsescu ieșenilor strînși de Ziua Unirii în 2004, într-un prim discurs despre cum va
„rezolva“ el, Președintele, societatea românească - „de voie sau de nevoie“:
„Acum 146 de ani a apărut povestea cu ocaua, ocaua lui Cuza. Cînd îl prindeai cu ocaua mică, nu-i mai dădeai
nici decorații (?!), nu-i mai dădeai nici amnistie, nu-i mai dădeai nici iertare, îi dădeai un singur lucru: legea.
România nu are nevoie de altceva decît de respectarea legii, de semeție, de
1 youtube.com/watch?v=29zgurbowk
154
dreptate, lucruri pe care un popor întreg le așteaptă. Și eu vă asigur că le vom face să funcționeze. Dacă din
1859 încoace tot avem probleme cu ocaua mică și cu legea, în următorii doi ani trebuie să le rezolvăm și vă garantez
că toate instituțiile statului, cu voie sau de nevoie, vor face ca legea să prevaleze în statul român“ (mediafax.ro,
24.01.2005).
Finul Gh. Falcă, Primarul Aradului, nici nu concepe alt antemergător pentru Băsescu și PDL decît Cuza:
„Dacă am judeca cum (sic!) judecă astăzi televiziunile pe Cuza. (...) Reformele l-au trimis din țară, pentru că
i-a afectat pe toți. Cînd a pus Cuza în ordine sistemul, sistemul a reacționat. (...) De aceea noi, PDL, credem că
facem istorie pentru români“ (Realitatea TV, interviu, 02.10.2010).
Teodor Baconschi, unul dintre mistagogii cei mai turpizi ai cultului băsist, îl reîntrupează pe Băsescu în
Cuza. Aluziile străvezii ale panegiristului Baconschi înfruntă timpurile, dar mai ales fluierăturile și huiduielile
mulțimii ajunse cu cuțitul la os. Pentru un grup de ieșeni, Băsescu reprezentat de Baconschi nu semăna cu
Cuza, ci era însuși tăietorul de salarii și pensii:
»... fiii acestui oraș știu poate cel mai bine cît de importantă a fost reforma statului înfăptuită de Cuza, în
perioada 1959-1866. Și Alexandru Ioan Cuza, în pofida reformelor pe care le-a făcut în cei 7 ani cît a condus
țara, a fost judecat greșit la vremea sa... “ (agerpres.ro', 24.01.2011).
Cristian Preda, consilier prezidențial la bază, o ia și mai la vale ca Baconschi, apreciind că ura și disprețul
arătate lui Cuza și Băsescu reproduc un standard de conviețuire în societatea românească in saecula
saeculorum:
»... înțelegerea dintre PSD și ACD are aceeași substanță ca și, la timpul ei, așa-numita «monstruoasă
coaliție» care l-a îndepărtat pe Cuza de la putere. Contestatarii care, deși diferiți prin nume, sunt solidari în ură
nu s-au născut ieri. Tradiția politicii radicale e veche de cînd statul nostru modern. Asta ne îngăduie, de altfel, să ne
aducem aminte că A. I. Cuza a fost contestat cu multă forță și în termeni dintre cei mai colorați. El nu e, în
istoria noastră, doar simbol al Unirii, ci și măsură a urii și a disprețului cu care se tratează românii între ei“ (pe
blog, 24.01.2011).
Traian Băsescu plutește pe un norișor de idealitate pufoasă orișicînd i pronunță numele lui Cuza. îl
citează transportat de admirație pe unde 1 apucă. I-a degustat discursurile cu nesaț, dintr-o sorbire, ca pe
Milcov în j 24.01.2009, la Focșani, citează din Proclamația către țară a lili Cuza din f 11.12.1861 și îi dă notă
mare domnitorului, într-o simpatică stare de !' chercheleală:
155
RADU CALIN CRISTEA
„Bine Cuza, bine Unirea, bravo Kogălniceanu!“
în 2011 e bulgărit și trece prin nămeți de huiduieli („Băsescu dezbinare, Cuza cel Mare!“) doar ca să-l poată
pomeni pe Cuza. Cu un an mai devreme, înmuiat de afecțiunea pentru Cuza, Președintele mută de două ori
Unirea cu 100 de ani mai tîrziu:
„Fără 24 ianuarie 1959, n-ar fi fost posibilă România Mare. Dar 24 ianuarie 1959 a fost, apoi a continuat prin
acte de mare solidaritate ale poporului român“ (Ziare.com, 25.01.2010).
Un sultan dintre aceia
Democratura regimului Băsescu, în mod strident subdiagnosticată, e adusă mai din topor, ca la noi la țară, la
porțile Orientului. Președintele Traian Băsescu iese din lexicoane, cînd cu o mînă, cînd cu un picior, arătîndu-și pe
față puterea. Acțiunile sale sunt atît de derutant-impredictibile mai degrabă din cauza iraționalității ce le domină.
Nu e un autoritarism/o democratură de manual, pentru că se dezvoltă din poftele unui personaj apucat, inconstant, cu
tabieturi și capricii pe care nu-și pune vreodată problema să le cenzureze. O parte din electorat ar fi încărunțit, cu
siguranță, în masă doar aflînd ce pocinoage cocea Președintele în culisele puterii. Vorbim însă pe pipăitelea.
Băsescu a deținut monopul. Uneori, cu dulce. O personalitate atît de neîncăpătoare s-a instalat tabla-bașa într-o
democrație căreia i-a confiscat astfel spații vitale de manifestare. A mai rămas ceva, pe alocuri, pentru
democrație, pentru că era prea mult Băsescu. A cîștigat puteri la care Ion Iliescu și, cu siguranță, Emil
Constantinescu nu și-au propus să aspire deoarece trăsneau a dictatură clocită. Băsescu a contat pe faptul că
nimeni nu-i va contesta cu adevărat puterea, dovadă că a scăpat basma curată din două referendumuri și un scrutin -
cel din 2009 - tras de păr. Nu s-a lăsat condus de o ideologie, ci numai de instincte și reflexe. Personalitatea lui
Băsescu ajuns șef al statului a emanat un parfum oriental, de serai unde sultanul își făcea de cap în toate
înțelesurile acestei expresii. Marele sociolog Max Weber distingea sultanismul, alături de patriarhalism, între
„tipurile ideale de dominație tradițională“. Pornind, probabil, de la această sursă teoretică, Adrian-Paul Iliescu
menționează sultanismul între mentalitățile arhetipale românești:
„... anumite mentalități au dovedit longevități și perseverențe incredibile, schimbarea produsă fiind la nivelul
formelor de manifestare, nu a fondului psihologic. Sultanismul, de exemplu, ca fenomen tipic unor societăți
156
ÎMPĂRATUL CU ȘAPCA
■
( est-europene (diagnozat de politologi) a rămas o constantă a lumii ; românești chiar în epoca modernizării
accelerate. După lovitura sa de stat \ sui-generis, Cuza a sfîrșit prin a se erija în sultan modernizator; Ion
Brătianu ' a practicat un stil politic similar care, de altfel, i-a atras porecla de Vizir, pentru ca Ion I. C. Brătianu
să fie un vizir care și-a dominat (în stil sultanist) propriul «sultan» (regele Ferdinand). Carol al Il-lea a
continuat acest stil, : împingîndu-1 spre forme grotești, și nici Antonescu nu a trădat această veritabilă opțiune
națională, deși i-a conferit forme specifice dictaturii militare, pentru ca, după 1945, liderii comuniști să reediteze în
forme paradoxale (presupus democratice) sultanismul estic.“1
O cultură civică deprinsă cu leneveli și grozave clemențe a amorsat lunga carieră a unui politician pe care, în
te-miri-ce democrație mai ' exigentă în selecția leadershipului, l-ar fi ușuit după primele sale drăcării. S-a scris o
întreagă literatură despre „banalitatea răului“ (Hannah Arendt). Tragic antrenați în continuitatea trăitului
împreună cu răul, românii ar fi autorizat ascensiunea unor lideri autoritari; mai mult chiar, charisma scandaloasă a
unora ar fi trezit poporul din metafizica sa moțăială. Nu doresc să duc mai departe aceste gînduri. După ce
cititorul va căpăta toate datele pentru a-și face o impresie, își va lua, eventual, și libertatea de a-l plasa pe
Băsescu unde va crede de cuviință: între acei companioni sau alături de alții, omiși de pe lista „sultanilor“
autohtoni amintiți mai sus. Un sultan dintre aceia..., cum ar scrie poetul național. Mă opresc, în schimb,
asupra intelectualilor publici fidelizați de fostul Președinte (ELB) care au încurajat, fie prin poziții publice, fie
prin pasivism complice, această escaladă dubioasă democratic a lui Băsescu. Arestat spiritual de limitele sale
culturale și de educație, Traian Băsescu s-ar fi descurcat satisfăcător, în aceste circumstanțe, în perimetrul micilor
colectivități conduse cu priceperea unui chef de la tribu. Cînd tribul s-a mărit la 22 de milioane de suflete,
șeful a băgat-o ușurel pe mînecă: noua oaste nu putea fi chivernisită doar cu sudălmi, ferestre sparte și fugăreli cu
mopul. Atunci a ieșit, din
1 Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, Ed. Ideea europeană, 2005, pp. 57-58. Mi-am regăsit multe supoziții în cartea
lui A.-P. Iliescu citată mai sus. Diagnozele autorului m-au încurajat în abordarea unor subiecte controversate, fapt pentru care
îi sunt recunoscător, îndeosebi considerațiile sale despre maniheism m-au inspirat în interpretarea cîtorva tipare
ideologice paradoxal de puternice atît în democrație, cît și în regimurile totalitare. Volumul de față prelungește, de
altfel, unele dintre „dosarele“ tranziției închise, prin forța lucrurilor, odată cu apariția, în 2005, a cărții lui A.-P. Iliescu.
Alături de Lucian Boia, Adrian-Paul Iliescu mi-a limpezit percepția asupra cîtorva circumstanțe mai întortocheate din
istoria elitelor românești. Le rămîn îndatorat amîndurora.
157
RADU CĂLIN CRISTEA
pămînt, din iarbă verde, intelighenția ce l-a anturat două mandate, suindu-1 pe socluri de erou și înghițindu-i cu
noduri găluștile necomestibile (vezi capitolul „Moneda cu o singură față“, în special subcapitolul „Omagiu
Conducătorului iubit“). Vorba aceea:
înghite Agachi!
Țața de pe strada Tufelor

Asta a fost facerea scurtă a lui Băsescu de către elitele sale. Cînd s-a auzit din ceruri să fie o tărie în mijlocul
apelor1, Băsescu era deja acolo, în mijlocul apelor, așa încît facerea lungă n-a mai fost de trebuință. După
părerea mea, Președintele Băsescu avea să fie, într-o măsură considerabilă, un produs ai camarilei sale
intelectuale. Elitele loiale i-au înnobilat karma prin „eroificări“ în lanț, l-au recunoscut în „mitul Salvatorului“,
l-au investit ca „om providențial“ ce pune ordine în haos2. Crema elitei umaniste îl compara pe Traian Băsescu
cu mari figuri ale istoriei lumii, îi mulțumea că a deținut valori în care să se poată recunoaște, nu-i deranja cînd
dădea cu bîta în oale și nici cînd mortifica rînduielile democrației. Laxitatea morală a ELB, dar și a altor
intelectuali, mai ales de formație umanistă, precum și a leadershipului politic liberal și socialist l-au întărit pe
Băsescu în convingerile sale de tip autoritar. Amnezia spiritului critic al celor îndrituiți să-l contreze pe Traian
Băsescu cu alternative la panglicile scoase pe nări de acesta a propulsat o specie de autoritarism ce moțăia, völlig in
Ordnung, în fibra sa de Comandant de navă. Alina Mungiu-Pippidi se raliază pînă la un punct unei teze a Iui
Michael Shaffir:
„Michael are dreptate: dacă anturajul lui Băsescu nu devenea o curte, formată mai ales din intelectuali, care au
depășit cu mult pe oamenii politici la capitolul lingușire, dacă reușeam să ținem treze cenzura și spiritul critic,
nu ajungeam ca Băsescu să facă asemenea erori de guvernare. Unde nu sunt de acord cu el (cu M. Shaffir - n. m.)
este în reducerea problemei la intelectualii lui Băsescu. Vorba aceea, măcar ei au avut de plătit din greu, umiliți
de Băsescu cu remarcile lui deplasate despre inutilitatea școlii și a filosofilor, ca să nu mai vorbim de Eba și Nutzy.
Dar de ce să blamăm doar partizanatul pedelist, cînd intelectualii și-au lăsat spirititul critic de căruță mult mai
demult, și pentru liberali, și pentru socialiști?“ (România liberă, 23.06.2010).
1 Geneza, 1:6.
2 Vezi și Raoul Girardet, Mituri și mitologii politice, Institutul European, pp. 47-74.
158
i Niciodată nu s-a mințit, după căderea lui Ceaușescu, atît de strivitor- I sistematic ca în regimul Băsescu. Nu voi
înțelege în ruptul capului pentru ce I Președintele și apropiații săi ajunseseră să deturneze adevărul pînă și în I
situații sărăcuțe în conținut și fără nicio miză. De ce trimit oare unele din ELB I la surse inexistente, cînd știu
prea bine că șiretenia lor poate fi descoperită în I cîteva secunde? Măcar să fii un mincinos himalaian, un gigant al
falsului, cam I așa cum arată Băsescu în comentariul lui Octavian Paler:
i' „... Băsescu a mințit, dormind liniștit, de cînd a apărut în politică! Am I suficiente motive să presupun că n-a fost
sincer decît atunci cînd și-a dat pe I față deficitele de educație. N-a fost sincer decît atunci cînd regulile
bunei- I cuviințe și rigorile funcției îi cereau să fie ipocrit. în rest, cine i-a ținut I socoteala minciunilor? A
mințit, ca un bufon de provincie, cînd a vărsat ! lacrimi în «scheciul» cu boala lui Stolojan. A mințit cînd a zis că dă
înapoi I casa din strada Mihăileanu. A mințit cînd a zis că n-a avut niciun amestec I în dispariția flotei. L-a mințit
pe Roman. A mințit cînd a aruncat «gogoașa» I cu fraudarea alegerilor. A mințit cînd se răstea împotriva
«sistemului I ticăloșit» știind prea bine că făcea parte din el. A mințit, probabil, cînd a ! pretins că n-a avut relații
speciale cu Securitatea. A mințit cînd s-a jurat că F nu va pleca de la Primărie. A mințit cînd a jurat pe
Constituție că o va I respecta (...). Oare Traian Băsescu ne crede imbecili? Chiar și-a închipuit f vreo clipă că va fi
luat în serios? Dacă și-a închipuit asta, putem avea dubii î asupra gradului său de inteligență. Dacă nu, a contat
prea mult pe tupeu. Și, 1. în ambele cazuri, avem o «problemă». Nici dacă Băsescu se crede președintele î
unei țări de idioți, nici dacă el nu are suficient discernămînt, nu putem j rămîne indiferenți. Să-l ia în serios, dacă
vor, cei care-1 plac. Și cinicii. în ce ■ mă privește, nu pot să nu-mi amintesc de mahalaua unde am locuit în g
timpul studenției. Exista acolo o țață care, cînd ieșea la poartă, în capot și I cu mîinile proptite în șolduri,
răstindu-se la cei care o supăraseră, oferea I străzii Tufelor un spectacol năucitor“ {cotidianul.ro, 23.01.2007).
I Ce profet putea fi crezut cînd arăta cu degetul către corabia beată a I puterii,- dacă floarea intelectualității, de la
Liiceanu la Patapievici, de la I Cărtărescu la Tismăneanu, sufla poleială asupra idolului de la Cotroceni? I Cine și
cît rezista acestei viituri de spiritualitate alese pe sprinceană? I Magnetismul magic exercitat asupra intelectualilor
de conducătorii î autocrați, incontrolabili, violenți părea o poveste sfîrșită în Europa între cele I două războaie.
Pățania cu Băsescu a reseris acest basm cu vigoare narativă, I dar încheiat într-un fîsîit monumental. în
democrația românească s-a făcut I o descoperire nonheraclitiană: nu toate apele curg, unele doar băltesc.
159
III. MONEDA CU O SINGURĂ FATĂ

Elitele loiale lui Băsescu s-au trezit în preajma Președintelui la fel cum acesta, deschizînd poarta Cotrocenilor, a
dat peste un grup de intelectuali de seamă veniți și, mai apoi, rămași ca să-l sorcovească. N-a fost un coup de foudre
între contrarii, ci acel magnet ism inenarabil care îi adună pe cei care se aseamănă. Provenite din domenii ale spiritului
unde și-au probat excelența, ELB au etalat prima tranșă de intelectuali clericalizați (Wolf Lepenies) din
postcomunismul românesc. Au profesat un soi de eseistică de amvon, deși erau lipsite de o expertiză rezonabilă asupra
multiplelor teme ce excedau, uneori, pînă la obscenitate, disciplina ce i-a consacrat. ELB au suplinit superficialitatea
argumentelor prin discursuri de atitudine, radicale și recurgând la canonul maniheismului pentru a pune ordine în
noua Românie instaurată de Tatăl sublimat (Raoul Girardet) Traian Băsescu. Efectele acestei gândiri antinomice au săpat
marile canioane între ELB și intelighenția mai puțin predispusă la sulițat balauri, cît e ziulica de mare, ca Sf.
Gheorghe. ELB au supus națiunea unui bombardament nemilos cu învățăminte despre tot ce se întâmplă în
România și, în general, pe Glob. S-au distins prin nebulozitatea ideilor și indiferența programatică față de citarea
onestă ■ a surselor de documentare. Argumentând în temeiul unor fapte și însușindu-și, ca atare, elementare
rigori jurnalistice, ELB n-au respectat nicio normă, dimpotrivă, au apelat adeseori la șmecherii înjositoare menite, de
obicei, să evite elucidarea sursei la care se raportau.
ELB și-au lăsat acasă spiritul critic ori de cîte ori se pregăteau de vreun rendez-vous cu Băsescu. Retorica elitistă și
monologală a ELB a făcut imposibilă prezervarea, chiar și în aceste circumstanțe de criză a dialogului intelectual, a
unui spațiu minim pentru dezbaterea francă și despovărată de patimi politice. Opiniile neagreate de ELB i-au transformat
pe autorii acestora în veritabili contravenienti matracați, sur-le-chămp, ca persoane și nu ca emițători de păreri.
Judith Lazar ar fi numit asta incivilitate cognitivă.
ELITELE LOIALE LUI BĂSESCU (1)
Starea vremii pe cîmpiile Harmagheddon-uhii
Am rămas dator cu o explicație privind sintagma ELB, adică „Elitele loiale lui Băsescu“. M-am codit o vreme
să scriu despre „intelectualii lui Băsescu“. Foloseam, de altfel, pînă prin 2013, calificativul „băsescian“ în locul unui
„băsism“ ce se înțepenise inclusiv în vocabularul unor somități culturale cu simț elevat al limbii - atinse și ele,
fără reacții adverse, de acest virus lexical cu origini paupere. Devenisem caduc. Dacă transplantul băsismului nu
mi-a dat bătăi de cap, „intelectualii lui Băsescu“ mi s-a părut, totuși, o locuțiune lucrată cam cu toporișca, așa
încît, doar ca expresie funcțională, am optat pentru ELB. Argumentele. Tutela autoritarismului uneori pitoresc al
lui Băsescu, resurecția clandestină a unor modele culturale interbelice, precum și lucrări ale subconștientului ce
au răbufnit nebunește au creat un mediu fertil pentru desfășurarea proiectelor ELB de reformare din temelii a
societății. La rîndul lor, concentrate într-un grup de intelectuali de formație umanistă (cu cîteva excepții), ELB
și-au oferit notorietatea și influența notabile în societate pentru a susține viziuni ale Președintelui Traian
Băsescu privind metamorfoza absolută a societății. Mi-am dat peste degete ori de cîte ori am fost tentat să-i
asociez pe autorii acestei mișcări cu substrat politic provocator cu intelectualii publici care joacă un „rol de nișă,
poate mai important decît partea de figurație într-o scenă.politică, culturală și socială“. Am citat din Richard A.
Posner, autorul unei cărți capitale despre „declinul intelectualului public“. Posner vede în intelectualul
public „tipic“ de acum 15 ani un „specialist solid“ (safe), precum și un „comentator critic care vorbește
unui public nespecializat în
162
^chestiuni de larg interes.“1 în cazul ELB, specialistul solid este substituit, din păcate, cu gînditorul
atoateștiutor a cărui erudiție de tip enciclopedic l-ar j rușina oricînd pe alde Diderot. Cît privește
„comentatorul critic“, el a acționat unidirecțional, șablonard, ca o gîndire unică2. Băsescu și-a intercalat
valorile printre acelea ale ELB, iar ELB s-au recunoscut din prima în oglinda valorilor lui Băsescu. Sub stindardul
modernizării României, Băsescu și elitele sale s-au angajat într-o cruciadă care, în ciuda ideilor prodigioase și a
sporului remarcabil de recruți combatanți, avea să eșueze într-o retorică mai apropiată de ficțiunea literară, decît
de realismul sobru al unor obiective de anvergură. Colecționînd intelectuali relativ răsfirați la începutul primului
mandat al lui Băsescu, viitoarele ELB vor căpăta, progresiv, reflexele unor intelocrați (cu conotațiile descrise de
Patrick Rotman și Hervé Hamon3) ce vor predispune, mai ales prin excesele autolegitimării, la etalări ale
spiritului elitär („sentimentul identității colective fondat pe apartenența la o castă“4). Provenind din domenii de
specialitate diverse (filozofie, literatură, istoria artelor, fizică, teologie etc.), ELB au căzut suspect de ușor în
capcana autoidentificării ca experți avizați în majoritatea problemelor societății românești. N-a fost întrebare căreia
să nu-i răspundă pe loc. între cele patru „critici“ aduse elitelor contemporane din România, Alina Mungiu-Pippidi
enumeră și „incapacitatea intelectualilor de a deveni clasă specialistă, nu doar clasă de atitudine“ (în „Adevărata
trădare a intelectualilor“, RL, 23.06.2010). Nu vreau să fiu prea acid, dar prin aceste zîmbărețe autoinvestiri ca
hiperinterpreți pe aproape orice temă, ELB par să nu fi depășit condiția chibițului de fotbal; și acesta emite,
marțial, judecăți despre strategia jocului, pronosticuri certe și informații primite în exclusivitate, deși nu e
decît un amărît de strungar ce își trăiește minutele de grație pe seama credulității auditoriului. Acum am fost
hain. Rușine să-mi fie obrazului! Opțiunea pentru „elite“ s-a stabilizat în interpretarea mea pe măsură ce o falangă
din ELB, sprijinită cel puțin prin consimțire tacită de restul grupului, a adoptat un discurs elitist, infirmînd
1 RichardA. Posner, Intelectualii publici - un studiu al declinului, Harvard University Press,

2003, p. 5.
2
Cu nuanțările lui Ignacio Ramonet din La pensée unique, în Le Monde diplomatique, ianuarie, 1995.
3 Patrick Rotman și Hervé Hamon, Les Intellocrates - Expédition en haute intelligentsia, Ramsey, 1981, pp.
11-12,95,190-191,209,233,241-243 etc.
4 Patrick Rotman și Hervé Hamon, op. cit., pp. 47-48.
163
RADU CĂLIN CRISTEA
tranșant democrația, preceptele acesteia și actorii ce o pun în mișcare într-un ansamblu funcțional (votul
popular, clasa politică, pluripartidismul, parlamentarismul). Acestei indignate vidanje i-ar fi succedat un sistem
de guvernare ce a sucit destule minți strălucite și în perioada interbelică: între șeful autocrat al statului - un
zeu - și fracțiunea electorală rezultînd prin revenirea la votul cenzitar ar pendula o castă „selecționată“ prin „tehnici
aristocratice“.
Privată de principiul elitei - în accepțiunea originală a lui Horia-Roman Patapievici - societatea românească
s-ar expune unei superaglomerări de muhaiele și de rîșcoci:
„O societate în care principiul elitei nu funcționează este alcătuită în majoritate din incompetenți și gujați.“1
Cochetăria inițială cu autoritatea expresiv reprezentată de Băsescu și regimul acestuia a degajat o seducție
pentru putere turnată în forme dintre cele mai neașteptate. Encomiastica slinoasă a cultului personalității
ceaușiste, înfierarea adversarilor ori răsăritul falnic al unor sechele de gîndire totalitară (supremația partidului
unic, arhetipul „Salvatorului“, Revoluțiapermanentă,condamnareademocrației,negațiapluripartidismului,
antiparlamentarismul etc.) sunt doar cîteva dintre manifestările extreme ale doctrinei grupului ELB. Așa ceva nu
s-a mai întîmplat după ’89. S-a petrecut însă înainte. Prima impresie a fost aceea că, după sîcîitoare înlănțuiri în
turnuri de fildeș, respectivele elite au cedat farmecelor unei naturi fruste, croite dintr-o bucată și cu un
instinct al violenței format în anii de comandă pe vas. Se spune încă din vechime că bădărănia fascinează naturile
clorotice. Fostul Președinte Emil Constantinescu:
„în România, lucrurile se înțeleg mai bine nu printr-o analiză politică sau sociologică, ci printr-una
psihologică, uneori psihiatrică. Vorbim despre aspecte precum «fascinația bădăranului», care este prezentă în zonele
intelectuale românești de multă vreme; apoi redeșteptarea unei forme aberante de cult al propriei umiliri în
slujba unei personalități cu o fervoare care, pe mine unul, mă cutremură. Pot redescoperi elemente ale
comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu-Dej și altele, din ultima
parte a comunismului ceaușist, care păreau dispărute pentru totdeauna“ (gandul.ro, interviu, 14.06.2009).
1 H.-R. Patapievici, Politice, Ed. Humanitas, 2008, p. 274.
164
I ÎMPĂRATUL CU ȘAPCĂ
I Regimul politic de tip autoritarist impus de Traian Băsescu și-a găsit ! servanți de lux în mediul intelectual
apropiat acestuia. Necinstirea I ostentativă a spiritului democratic de către Traian Băsescu nu avea sa fie I băgată
în seamă ori s-a bucurat de tratamente condescendente din partea I ELB. La epuizarea preșurilor sub care se
băgau, îndeobște, abuzurile lui I Băsescu, toate ricanările acestuia aveau să fie decontate, cel mult, prin I stilistica
(Pleșu, Tismăneanu) aparte a personalității Președintelui. ELB au I acționat ca un grup compact, conștient de
puterea creditului public și de I faima sa. Invocînd crize fie inexistente, fie de dimensiuni modeste, aceste
I elite vor îndreptăți o stare de adversitate față de oponenți (in)distincți. I „Buldogii“ grupului (Mihăieș,
Tismăneanu, TRU) vor fi trimiși în misiuni I de sfîrtecare a oricărui rival poposit, cu sărmane năzuințe de
dialog, I accidental sau din curată neghiobie, în raza teritorialității ELB.
I „Surprinzătoare sunt zelul cu care intelectualii și-au asumat funcțiile de I gropari ai colegilor lor de aventuri
ideatice și numărul considerabil I de morminte care așteaptă să fie ocupate“.1
g Familia ELB se va mări considerabil: bunicii și-au chemat la oaste I. nepoții, într-o gherilă intelectuală menită
să solidarizeze ELB pentru I confruntări strategice, de ansamblu, cu scopul dobîndirii unei poziții
redutabile în discursul public autohton. Adrian Gavrilescu:
I „Modul de exprimare a intelectualilor publici din România pare să fie din i ce în ce mai tributar sentimentului
de apartenență la grup (...) Antipatiile nu K mai sunt un atribut personal - ele au devenit contagioase și se
pot moșteni, i A intra într-un grupuscul presupune a-ți asuma nu doar ideologia, ci și K inamicii pe care și
i-a făcut și a lucra la distrugerea lor. Tribunele intelectuale K (...) sunt adaptate unei arhitecturi destinate
confruntării (...) în ultima
vreme, delimitarea de concurenți este insuficientă - aceștia trebuie 1 obstrucționați, izolați și, dacă se poate,
eliminați.“2
Se va impune de la sine un solilocviu contondent, interpretat pe mai B multe voci și îndeajuns de robust
pentru a invada piața cu utopia politică a E ELB. Raoul Girardet se întreabă:
„Noțiunea de legitimitate se reduce doar la respectarea regulilor stabilite
de justiție, caz în care se confundă cu însăși noțiunea de justiție? Sau
dimpotrivă, legitimitatea aspiră la principiile unei etici superioare legalității,
1 Adrian Gavrilescu, Noii precupeți - Intelectuali publici din România de după 1989, Ed. ■' Compania, 2006, p. 30.
2 Adrian Gavrilescu, op. cit., p. 242.
165
RADU CĂLIN CRISTEA
caz în care s-ar situa pe un cu totul alt plan decît acela de a accepta puterea legii și de a i se supune?“1
Norma ELB se va instaura după o belicoasă decanonizare a ordinii existente. O caracteristică inconfundabilă a
ELB o va reprezenta perspectiva înfuriată asupra realității' de fapt, tout droit - a democrației, cu tentația
înlocuirii acesteia cu versiuni prăpăstios-fanteziste; „republicanii“ de la Ploiești, neapărat în prezentarea lui
Caragiale din Boborul, măcar aveau haz. ELB au, prin definiție, dreptate. Asta nu se discută. Mai rar o priză atît de
răspicată la certitudini decît aceea arătată lumii, cu degetele rășchirate ostentativ, de Liiceanu, Mihăieș, A. Cornea,
Tismăneanu ș.c. ELB se reunesc la comandă în „comitete de vigilență“ ce capturează și supun la cazne orice
reflexiv rătăcit din tabăra adversă și care le bate la poartă cu un paradoxal, chef de vorbă. ELB gîndesc cu toporul la
brîu și acționează cu capsa pusă, decretînd rapid adevărul lor suveran. Nu tu umor, nu tu amenitate, nu tu flirt.
Nimic. Amor cu sila.
Evanghelia după Benda
Stilul marinăresc al lui Băsescu - conflictual, impulsiv și antagonizant -, își va fi găsit corespondențe doar
aparent surprinzătoare în acest spațiu intelectual pe cît de eminent, pe atît de dedat la caftangeli din pricini,
adeseori, puerile. ELB comută sprinten cea mai bleagă palavră în regim confruntaționist. Pînă și starea vremii se
dădea de pe cîmpiile Harmagheddon-ulm. Alain Finkielkraut:
„în chip de politică, mulți intelectuali continuă să desfășoare o viziune morală și dihotomică a lumii. Ei nu văd
operînd în realitate decît două forțe inamice: ei plasează dimensiunea publică a existenței sub semnul lui «ori albă,
ori neagră» și (...) apelează la scenariul legendar al afacerii Dreyfus pentru a gîndi toate conflictele. Nu le
este mai puțin dificil decît adolescenților să accepte nuanțele și complexitățile lumii. în fața spectacolului
persistent al acestei alergii la ambiguitate, ajung să mă întreb dacă postura de intelectual nu este o adolescență
prelungită dincolo de rezonabil.“2
Mă întorc la ou. De ce „Elitele loiale lui Băsescu“? Generalizarea este păcatul originar al acestei concentrări
inevitabil paușale de personalități pe care le-am perceput congruente spiritual și omogenizate politic în
rotația
1 Raoul Girardet, Mituri și mitologii politice, Institutul European, 1997, p. 67.
2 Alain Finkielkraut, Spiritul redus la starea de gramofon, interviu, Le Figaro, 26.09.2000.
166
lor pe orbitele prezidențiale. Firește că întotdeauna vor fi excepții și abateri de la setul de norme distinctive ale
grupului, iar categorisirea mea va putea fi lesne expusă contestării. La urma urmelor însă, zic și eu, dacă nu decade
în lăbărțări sistematice, nu rîvnește la universalizări artificiale și e condusă cu bun-simț al proporțiilor,
generalizarea își cîștigă onest atributul de a reuni sub cupolă comună seminții, curente, caste, spițe ș.a.m.d. Se
vor găsi, probabil, și spirite pichirisite de inexpresiva regăsire a figurii lor în agregatul ELB. Dreptate vor avea. Pe
de altă parte, apelația ELB poate fi autorizată de abundența de exemple care nu lasă loc pentru hîrjoane apostatice: o
abnegație confraternă, fără precedent în postcomunism, a insuflat, permanent, vlagă și avînt acestei ghilde
intelectuale. Nimeni nu i-a constrîns pe Liiceanu sau pe Pleșu să plonjeze în același heleșteu unde se
bălăceau deja Pora, Goșu sau Aligică. La fel, Liiceanu sau Pleșu au plutit senini alături de Pora, Goșu sau Aligică
în același flux pantareic ce se vărsa în Băsescu. ELB au fost împreună și n-au pretins dezîmpreunarea, fie și
temporară, de vreun membru nici cînd acesta avea nu una, ci toate lămpile arse. Cînd Andrei Pleșu scrie,
generalizînd, desigur, că „românii cred despre ei că sunt relativiști și cumsecade“ („înjurătura la români“,
adevarul.ro, 06.07.2011) ar trebui să-l tragem de mînecă, întrebîndu-1 dacă sigur se referă și la vasluieni ori
băcăoani? Probabil că îi include. Sau nu. O extrapolare a lui Gabriel Liiceanu:
„Există foarte mulți oameni în România care se uită spre intelectualii acestei țări, așteptînd să le exprime, cu o
claritate exemplară, ceea ce ei simt“ (Realitatea TV, 07.02.2007).
Dar dacă, exact în momentul aserțiunii lui Liiceanu, unii dintre acei „foarte mulți oameni“ se uită în altă parte,
și nu spre „intelectualii acestei țări"? Folosesc, deloc cu inima largă, aceste inițiale generice, socotind că
lucrurile ce leagă ELB cîntăresc incomparabil mai greu decît cele care le despart. Să fim oameni: nici nu mă puteam
opri la toate referințele din carte, găsind la cutare temă o nuanță la Pleșu, un flegmat mai vertical al lui
Liiceanu, un ancadrament mai baroc la Patapievici sau, negreșit, o cisternă mai plină cu secreții bilioase la
Mihăieș.
Mă simt cumva, dacă nu mîntuit, măcar parțial despovărat de cusururile generalizării datorită nestînjenitei
apariții a unor cuvinte precum „popor“, „români“, „țară“, „noi“ etc. în înseși textele ELB. îmi asum, mai ales prin
alăturarea ELB în contexte pretențioase, și asocieri, cel puțin în aparență, improprii. Mă încurajez să cred
că n-am pornit, totuși, la război cu gloanțe
167
RADU CĂLIN CRISTEA
oarbe, ci, pe alocuri, doar ușor mioape, în condițiile în care - rețineți și memorați, frați români! - n-am pus
în cumpănă nici valoarea estetică a operelor, nici CV-urile ELB, ci, goală-goluță, doar mecanica integrării
acestor oameni de cultură în spiritul băsist ca intelectuali publici ce practică frecvent jurnalismul de
atitudine. Folosesc o peniță cu vîrf subțire în demarcarea „intelectualul critic“ de „intelectualul public“, așa
cum este acesta din urmă definit de R. A. Posner. Cercetătorul american se referă la „intelectualul public“ în sensul
dotării acestuia cu „spirit critic“. Doar intelectualul critic - voce susurată în cercul ELB - este particularizat prin
exprimarea consecventă a libertății opiniilor, prin absența angajării politice partizane și, pentru a ne întoarce la
bătrînul Benda, fără a „se întina ascultînd de vreo pasiune cu țel lumesc“1.
Nu vreau să încarc prea mult terminologia pentru că n-ar fi în „chestia“ acestei cărți să mă aplec asupra
disputelor glorioase, mai ales în spațiile francez și american, privind istoria elitelor și a modelării funcției
intelectualului public în societate. Prin septembrie 2001, intelectualul își savura prestigiul public, dar respira
greu datorită aglomerării angajamentelor, așa cum ne lăsa să înțelegem o celebră discuție purtată de Jacques Julliard
și Michel Winock în Esprit. M. Winock regăsește peste ani intelectualul public (în L’Express, 03.07.2015),
ușor buimac și prizonier al societății spectacolului. Winock conchide că, „de aici înainte, media îl face pe
intelectual“.
Facultatea dominantă a ELB irumpe din ceea ce Julien Benda numea „romantismul durității“ asociat cu cel al
„disprețului“:
„Cărturarii moderni merită un loc de onoare în istoria realismului: au înțeles valoarea practică a disprețului.“2
Istoria intelectualității din România n-a mai cunoscut decît în fosforescenta epocă interbelică un asemenea fior
colectiv în exprimarea dezinvoltă a violenței. Vorbim de oameni cu educație, dar semeți, friabili moral și lesne
enervabili, reuniți într-o comunitate întemeiată pe voltaj înalt în orice dispută. Dai cu noroc peste cîte un text mai
potolit. Nu s-au schimbat prea multe de la analiza confruntării intelectuale în România făcută de Sorin Antohi acum
mai bine de un deceniu: „Febra noutății, siguranța că poți spune ce vrei fără vreun risc, revelațiile și cunoștințele
propriu-zise aduse de studierea trecutului național și de racordarea la
1 Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Ed. Humanitas, 1993, p. 67.
2 Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Ed. Humanitas, 1993, p. 140.
I conversația internațională, tentația atît de democratică a «separației» (în I sensul lui Pierre Manent) și
nervozitatea timpurilor noi au impus un stil K ideologic-intelectual radical, precum și o «agendă» extrem de
cuprinzătoare, I mergînd de la extrema dreapta ancorată în tulburele său trecut interbelic și I alimentată de
experiența național-comunistă la o «stingă» factice, I delegitimată din start de trecutul comunist recent și lipsită de
o veritabilă I tradiție națională, deci gata să adopte pozițiile «postmarxiste» ale J postmodernismului american,
cu political correctness cu tot. Confuzia I doctrinară a partidelor politice și absența unei formări adecvate a I
preopinenților (care nu puteau totuși reface în cîțiva ani, «arzînd etapele», I traseele unor discuții
occidentale de cîteva decenii) au conferit disputelor I ideologice din sfera publică un aer suplimentar de irealitate,
de inadecvare I la problematica presantă a României, de gratuitate ludică (fără a exclude I însă campaniile
vitriolante de «demascare»).“1
i Pe mine mă cam ia cu rîs

I Călugărimea din ce în ce mai vlăguită din pontificatul băsist stătea cu I mîna pe clanța ușilor din dos. ELB își
încheiaseră misiunea, dar, surprinzător, I Băsescu continua să fie Președinte. L-au părăsit după imputări stinghere, I
numărîndu-1 la Udrea, Elena Băsescu (Eba) și cîteva saloperii verbale. Apă I de ploaie. La trivialitățile debitate de
Liiceanu, ca să dau doar un exemplu, I Băsescu avea deplină îndreptățire de a nu se mai recunoaște în valorile I
filozofului. Udrea le-a întins ELB colacul salvator. A ieșit Băsescu de mînă I cu zgripțuroaica de Udrea din
povestea cu Cotroceniul, altfel, cine știe?, I finalul pentru ELB putea fi eternul and they all lived happily
even after. E După zile și nopți de metanoice frămîntări, ELB au trîntit un ultimatum pe B pultul din biblioteca
Președintelui: ori ele, ori Udrea. Și Președintele a ales! K Aceasta a fost lovitura cauzatoare de divorț.
ELB l-au invocat pe Președinte I cel mai des în calitate de reformator vizionar al societății românești. Un I
vizionar înverșunat alături de care s-a pripășit un tip nou de intelectual - B impulsiv prezumțios, cu știința
disciplinei de grup și făcînd echipă, fără I spaime și remușcări, cu căpitani autoritari: intelectualul filotiranic,
dacă aș I prelua, cu ajustările de rigoare, formularea lui Mark Lilia.2
E 1 Sorin Antohi, Pentru o istorie intelectuală a tiranofiliei moderne, un preambul la Mark Lilia, I Spiritul nesăbuit:
intelectualii în politică, Ed. Polirom, 2005, p. 43.
I 2 Mark Lilia, Spiritul nesăbuit - Intelectualii în politică, Ed. Polirom, 2005, p. 220.
168
169
RADU CĂLIN CRISTEA
Reforma lui Băsescu a devenit Revoluția ELB. Cu trecerea anilor, pe Băsescu aveau să-l piardă
pe drum. Nici n-a mai contat: ELB luaseră în posesie steagul Revoluției. O stare de inebranlabilă
insurgență, fără noimă adesea, dar ținînd aprinsă torța misionarismului, avea să pună stăpînire pe
acești sans-culottes supărați pe un trecut ce nu voia să-și mai dea duhul și visînd cu ochii
injectați de utopii spre un viitor evident inabordabil. Drapată într-un simbolism marțial,
condamnarea comunismului nici nu fusese amenajată pentru mai mult decît a fost, din moment
ce, așa cum am arătat și în subcapitolul „Hasta siempre, Comandante!“, a însemnat doar o
lectură cu public în sediul Parlamentului. Sau, cu vorbele lui A. Pleșu:
„Condamnarea comunismului din 2006 n-a fost decît o cochetă
gesticulație, nesusținută de efecte legislative cu adevărat reparatorii. Vorbe goale’.“ {adevarul.ro,
11.02.2010).
Fals! Intelectuali așezați, autori de cărți temeinice, persoane cu puterea de a desluși între
un zmeu adevărat și altul, din hîrtie, oameni deștepți în stare să glumească inteligent (M. Preda)
continuă să creadă că urma cea mai adîncă lăsată de Băsescu în trecerea sa prin istoria României
provine de la condamnarea comunismului. Nu mă refer la zelatori înveterați ca Vladimir
Tismăneanu, ci la personalități creditabile cu convingeri oricînd de luat în seamă, de la G. Liiceanu
la H.-R. Patapievici, M. Cărtărescu sau A. Cornea: pentru acestea, Traian Băsescu va rămîne pironit
în memoria colectivă ca Președintele care a condamnat comunismul, cu reproșul, uneori, că n-a
împins lucrurile mai departe, dincolo de Revoluția de trei ore din 18.12.2006. Pe mine mă cam ia cu
rîs, dar nu-mi permit. Remarc că acela a
fost momentul cînd ELB s-au comasat pentru prima oară, prin gesturi trădînd respect necontrafacut
și sinceră deferență, în jurul lui Băsescu. Anticomunismul și, pe parcurs, anticorupția vor
însemna testimoniile sfinte și originar probatorii ale iacobinismului Revoluției permanente
desfășurate de ELB. Același Alain Finkielkraut, într-un alt interviu:
„De la Revoluție1 încoace, adolescenții și intelectualii sunt veșnic atrași să conceapă
politica precum urmarea unui război dus cu mijloacele insultei (...). Dar democratul a cedat locul
democratistului. Pentru acesta, democrația
nu este o scenă unde se schimbă opinii; e o mișcare irezistibilă: încarnînd Istoria în marș,
democratistul este indignat să întîlnească atîtea mumii, atîtea rebuturi, atîtea vestigii ale Vechiului
Regim printre contemporanii săi.
1 Revoluția franceză - asociabilă în context cu evenimentele din decembrie ’89 din România.
170
ÎMPĂRATUL CU ȘAPCĂ 1
Neputînd să le taie capul, îi fac să înțeleagă că ar trebui să fie morți“ (Le |
Figaro, 14.11.2002). |
Se împuținează cavalerii și fac ravagii, în cruciadele ELB, grupurile de 1
ultrași înarmați cu sudălmi și recurgînd spontan la violență. Miroase a |
cazarmă comunistă în curs de dezafectare: 1
„Aflați într-o criză de idei în ultimii ani, avînd un sistem referențial din 1
ce în ce mai precar, din ce în ce mai apatici, inflexibili și neclari, intelectualii I
publici români preferă să se lamenteze utilizînd un vocabular din ce în ce î
mai redus, subliniindu-și cu insistență poziția pretins amenințată și rolul contestat. j
Utilizarea terminologiei cazone - «campanie coordonată împotriva $
intelectualilor publici în viața publică românească», atac, ținte, victime, ä
ofensivă, arme, luptă, apărare, terorism (mediatic), contracarare - a j
intenționat să acrediteze ideea unei acțiuni constante, brutale și voluntare, ]
orientată contra unor personaje ce se bucură de un capital simbolic 1
semnificativ în spațiul public românesc. 1
Cît timp vom prelua acest gen de limbaj și vom gîndi în termenii săi, J
vom fi captivii aceleiași psihoze colective, iar acțiunile noastre vor fi j
justificate exclusiv prin nevoia de susținere a unor intelectuali publici și de j
exterminare a altora. într-un asemenea mediu, dezbaterile de idei și
'■ progresul vor fi de neconceput, în timp ce «campaniile» și duhoarea î
i cazărmii intelectuale ne vor părea un fapt comun și poate chiar agreabil.“1
ț. De ce elite „loiale“ lui Băsescu?
Pentru că, aproximativ între primăverile \ lui 2006 și 2014, aceste elite au avut o atitudine leală, degenerată în cîteva
i cazuri în idolatrie, față de Traian Băsescu. Criticile episodice ale unora (de ț la Andrei Pleșu la Mircea
Cărtărescu sau Andrei Cornea), iscate de nădufuri I personale, de exasperări în fața evidențelor sau de
inconveniente de alt gen ( s-au dizolvat în curentul spiritual dîrz pe care acești intelectuali l-au ținut I
înflăcărat pînă la afundarea lui Băsescu în adîncurile Elenei Udrea.
I Manifestîndu-se printr-un viguros instinct asociativ, ELB au întreținut !
I această empatie de grup și prin absența cvasitotală a controverselor interne.
I Doar Pleșu și Liiceanu erau cît pe-aci să-și strice bunătate de prietenie din
! cauza eternului feminin (Macovei). Am luat notă de această SUDURĂ ÎN
1 Adrian Gavrilescu, în Gîndirea unică și viața de cazarmă, în Idolii forului - De ce o clasă de r mijloc a spiritului este de
preferat «elitei» intelectualilor publici (coordonatori Sorin Adam

I ■ Matei și Mona Momescu), Ed. Corint, 2010, p. 224.
171
RADU CĂLIN CRISTEA
IDEAȚIE a ELB, precum și de serena întovărășire a acestora într-o misiune mult prea înaltă
pentru a face loc unor terestre asperități. încolonate la chemarea torchbearer-ulm, și-au unit
forțele pentru extragerea lui Băsescu din năpastă. Cîteva exemple. în „Apelul către clasa politică
lansat de un grup de intelectuali“ (22, 06.02.2007), Băsescu e cvasimumificat, astfel că „pare să
devină un președinte pentru alte coordonate“. Curat democrații din ELB mai deplîngeau și
„revenirea agresivă la rampă a partidelor din opoziție (?!)“. Pre-sanctificarea Președintelui este
semnată cu ochii închiși de Aligică, Cărtărescu, Cornea, Goșu, Lăzescu, Liiceanu, Mihăieș,
Neamțu, Palade, Patapievici, Tapalagă, Tismăneanu, TRU, Voinescu ș.a. (vezi și subcapitolul „Cu
Stalin la psihiatru“). Un alt Apel - „pentru o nouă Constituție“ - este semnat de A. Pleșu, V.
Tismăneanu, G. Liiceanu, H.-R. Patapievici, M. Mihăieș, A. Cornea, C. Avramescu și TRU
(ziua.ro, 27.06.2007). La sfîrșitul mandatelor lui Traian Băsescu, într-un „Apel către nehotărîți“ al
GDS din 06.11.2014, cu patetică direcție politică (anti-Ponta, înaintea celui de-al doilea tur al
„prezidențialelor“) și exprimînd o alertă de dictatură, se scrie, între altele:
„Convingerea noastră este că episodul electoral prin care trecem acum este - după mineriadele
din vara lui 1990 și după cutremurarea societății din vara lui 2012 - al treilea moment de alertă
maximă din istoria noastră postcomunistă. Numai un orb nu vede la ce mijloace recurge un grup de
oameni cinici în preajma alegerilor, pentru a pune definitiv mina pe putere și a o utiliza doar în
folosul lor. (...) De voi depinde să împiedicați căderea colectivă într-o prăpastie a istoriei.“
Alături, sub același steag, gata să înfrunte „nenorocirea care se va abate peste țară“, semnează
acest țipăt de sirenă A. Pleșu, G. Liiceanu, H.-R. Patapievici, M. Cărtărescu, V. Tismăneanu, A.
Cornea, I. Stanomir, R. Culcer, C. Preda, S. Voinescu ș.a.
„Opriți legalizarea hoției!“ - astfel sună un protest „indignat“ al GDS, la care subscriu A.
Cornea, R. Culcer, G. Liiceanu, M. Macovei, H.-R. Patapievici, Cristian Preda, I. Stanomir,
V. Tismăneanu, I. Vianu, S. Voinescu, M. Cărtărescu, MRU, T. Paleologu etc. (22,
12.12.2013).
O „scrisoare deschisă“ adresată Ecaterinei Andronescu, Ministrul Educației, îi zidește în
aceeași furie pe I. Vianu, A. Pleșu, G. Liiceanu, H.-R. Patapievici, T. Baconschi, V.
Tismăneanu, I. Stanomir, R. Culcer, A. Cornea etc. (RL, 27.11.2014). Sempiterne, ELB nu-i
cruță nici pe Președintele K. Iohannis, căruia îi trag un pumn colectiv în echipa
172
G. Liiceanu, A. Pleșu, A. Cornea, V. Tismăneanu, S. Voinescu, C. Preda, R. Culcer, I.
Stanomir ș.a.m.d. (cf. 22, 28.11.2014). Cînd una dintre ELB se află în centrul unei altercații
mediatice difamante, toți mandarinii grupului pun mîna, cetățenește, pe arme. După o suită de
flagelări cam butucănoase ale Antenei 3, Andrei Pleșu se va procopsi în 11.03.2014 cu o replică
tocată la bardă în emisiunea „Sinteza Zilei“ moderată de Mihai Gâdea. în protestul musculos ce va
urma, Pleșu va fi flancat de un cor ferm format din toate vocile cu răsunet din ELB (Cărtărescu,
Tismăneanu, Liiceanu, Patapievici, Vianu, Cornea, MRU, Mihăieș, C. Preda, Voinescu,
Baconschi, Papahagi, Neamțu, Culcer, Stanomir, Aligică ș.a.). ELB se citează copios între ele.
Un adversar al lui Liiceanu devine automat un adversar al lui Pleșu, Tismăneanu, Mihăieș, GDS, 22
etc. E foarte marcată spontaneitatea reacției de grup. G. Liiceanu și A. Pleșu decid să nu
participe la Salonul de Carte de la Paris. Li se alătură și M. Cărtărescu „deși acesta nu a dorit să
precizeze motivul refuzului său“ (HotNews, 18.03.203). Grupul s-a agregat, de asemenea, și
prin folosirea influenței sale în recompensarea aceluiași cerc din ce în ce mai închis de
adepți cu premii, burse, demnități publice și politice, finanțarea participării la evenimente culturale
interne și, mai ales, internaționale, sinecuri, susținere financiară directă sau indirectă etc.
Legea lui Mani

în cortul înțelepților din confreria ELB s-a aflat de permanență, zi și noapte, secundă de secundă,
indispensabilul chef de la tribu Gabriel Liiceanu. El a fost Magistrul de veghe la axa giroscopului și, implicit,
la „libertatea gravitațională“ a ELB. A fost filozoful practic al lui Băsescu. A înviat moaștele lui Mani, a introdus
noua gîndire unică a lui tertium non datur și a ciocănit cu sîrg cuiele dualismului româno-român. Mare aruspice
care a stropit cu girul său moral toate acțiunile ELB, Liiceanu s-a autodistribuit într-o singură piesă, într-un unic
personaj, în aceeași scenă și același act: Hamlet, Hamlet, scena I, actul III. Meditînd la rosturile mari ale
ființării societății românești în tranziție, Liiceanu a peripatetizat în mînă cu propriul craniu, dedicînd
contemporanilor săi solilocvii despre finitudine, frică, „hotar și hotărîre“, stînga, ură, dreapta, iubire etc. Măcar Emil
Cioran avea mai mult farmec morbid și îi făcea plăcere să (joace) futbol cu cranii dăruite de groparul satului.
Statornic în prezumțiozitate, Liiceanu a conjugat la toate diatezele pămîntului locuțiunea verbală „a da socoteală“:
173
RADU CĂLIN CRISTEA
„Dacă i-ai ales, trebuie să-ți dea socoteală de viața ta“ (Bl TV, 24.07.2012). A purtat peste sau
sub cămașă roba de Procuror. Degeaba i-a recomandat Adam Michnick că „filosoful trebuie
să fie foarte precaut cînd îmbracă hainele procurorului“ (14.02.2011). înțepeneau pe dinăuntru
geamurile GDS la filipicele lui. Nimeni nu i-a ieșit din vorbă. L-au urmat fascinați ca pe un Păstor
căzut din cer. Marile sale ieremiade s-au dizolvat în tînguirile vag epigonice ale aspiranților la
blocul ELB. Avea atît de multe de spus încît nu putea efectiv să tacă:
„Are voie, în România, un intelectual să se poarte ca un cetățean vocal sau este condamnat
la muțenie? Are voie un intelectual să pună piciorul pe tărîmul politicii sau este penalizat în cele mai
incalificabile forme de denigrare, demonizare și demolare? (...) Dacă nu taci, ești distrus“
(gandul.ro, 24.11.2008).
Firește că, mă amestec și eu în discuție, „un intelectual are voie să pună piciorul pe tărîmul
politicii“, dar trebuie să fie, totuși, atent, și la compoziția solului atins. Recuperînd un
moralism etic redus, în timpul comunismului, la refuzul de a-și „prostitua cuvintele“1, G.
Liiceanu va pune înaintea tuturor stîngul pe tobă pentru a dicta cadența adecvată și pentru a
configura tactica ad hoc a ELB în diverse împrejurări. Dacă ar fi fost trimis să aducă în țară
iluminismul, sigur s-ar fi întors cu un transport masiv de mccarthysm. Tremurau apele prin smîrcuri
și heleșteie la apariția Pachebotului Liiceanu. Orice vorbuliță a lui devenea literă de lege. A
dat la sfaturi, lecții, îndrumări, indicații de nu s-a mai înțeles om cu om. Nici nu era musai să
gîndești în apropierea lui, gîndea imediat în locul tău. Avea mînă ușoară: nici nu simțeai cum
te-ai făcut axiomă. „Nu sunt moralist, nu sunt preot, nu sunt sfînt“, afirmă Liiceanu (Formula AS,
interviu, 25.04.2005). E un pic din fiecare și nu cred să greșesc scriind că Liiceanu este cea mai
notorie autoritate intelectuală din România. Un intelocrat pursînge. Floarea rafinată a
intelighenției.2 Cu Liiceanu fluturînd la pupa, pe Băsescu nu l-a mai durut capul. S-a putut ține de
blestemății, Liiceanu fiind prea concentrat asupra fluturatului ad referendum. Astfel s-a
consacrat, în jurul lui G. Liiceanu și iradiind printr-însul, parohialitatea ELB. Revolta elitelor
1 Gabriel Liiceanu, la întîlnirea cu Hertha Muller, Ateneul Român, în 27.09.2010: „Unii dintre noi am
avut naivitatea să credem că aveam un angajament politic. Dar acum aflăm de la dvs. că acest mod de a nu ne
prostitua cuvintele a fost prea puțin, că el nu a fost un angajamant politic, ci un vinovat apolitism.“
2 Patrick Rotman și Hervé Hamon, op.cit., p. 198.
174
(Ortega Y Gasset) și întreaga aventură a angajării politice a intelectualității ■băsiste i se datorează în cea mai
mare măsură. S. Damian despre teatralitatea lui Liiceanu și alte cochetării de cuconet mic-burghez:
„Revenind la sfera culturii irită, poate, la autorul Jurnalului de la Păltiniș și o anume rigidă pliere a lui la aceea
ce se dorește de la el, și anume să exercite peste tot o menire de guru (...) Se poate anticipa acum un ritual
care se pune în mișcare frecvent și în emisiuni de televiziune. După banale schimburi de vorbe între
interlocutori oarecare se face o pauză plină de efect ca să se cedeze cuvîntul unui bărbat încruntat, cu privirea
ațintită în depărtare, pătruns de solemnitatea inițierii pe care și-o asumă, păstrînd cu grijă distanța de catedră față
de ceilalți (prezumtivi elevi). El disertează doctoral, pornind de la disocieri de alfabet filosofic. Este momentul
regal preparat cu minuțiozitate. Avînd pretenția să îndrume pe alții și să se instituie ca un model de conduită
intelectuală (e invocat asiduu precedentul socratic), sau mai bine zis intrînd în rolul de mentor pe care i l-au rezervat
emulii, în număr crescînd în ultimii ani, Gabriel Liiceanu e conștient că trebuie să facă față astfel și unei
corvezi. Va fi privit ca prin sticlă, la cel mai mărunt pas nu se va putea déroba, va persista fără întrerupere în
vizorul interesului public. Neîndoielnic, situația îi asigura și privilegii, e și un răsfăț pe care îl savurează, acela de
a servi ca exemplu de urmat în antrenamentul inteligențelor.“1
En garde!
Andrei Pleșu. „Situaționist“ arareori dezagreabil, spirit glisant și iute ademenit de „spațiile de tranzit“
(„nici așa, nici altminteri“), Pleșu va fi maestrul, cu cuvintele sale, al „fandărilor belicoase“. Estetica, eleganța,
plasticitatea fandării declasează la Pleșu bifarea unui touché prozaic. Magia mișcării e totul. Stilul e omul
însuși (Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon). Drept ca pălimarul în poziția de gardă, floretistul își va
arunca în față piciorul stîng trăgîndu-1 în spate pe cel drept la fiecare atac la dreapta trunchiului. La fel,
picior drept proiectat în față și stîng în spate cînd asaltul celuilalt jucător se facea pe flancul stîng. în Zamé-ul
sclipitor, cu plastronul pe dedesubt, purtînd masca specială, inclusiv baveta, cu brațul înmănușat, în pantaloni
mulați (obligatoriu cu suspensoare!), cu șosetele lungi, peste
1S. Damian, Nu toți copacii s-au înălțat la cer, Ed. Contemporanul, 2011, pp. 183-184.
175
RADU CĂLIN CRISTEA
gambă, cu pantofii caracteristici cu talpă plată, floretistul nostru va executa o splendidă suită de mișcări prin care va
evita toate atacurile partenerului: balestre, dublé-uri, asalturi false, înșelări, eschive pe laturi (în italiană
inquartata), fandări volante (în englezăßunge) etc. Cred că este destul de clar.
Voltele inegalabile și splendoarea paradelor compun aproape integral retorica acestei defensive bătăioase care,
un spectacol în sine fiind, se poate lesne dispensa de prezența adversarului pe planșă. Cam în această
postură îl găsesc eu pe Andrei Pleșu. într-o armonie a contrariilor, într-un dans perpetuu ce îl desparte de
subiectul rival exact în măsura în care îl apropie de acesta, într-o joacă aproape simetrică a afirmării și negării în
fața aceleiași ținte. Astfel, conviețuitor adorabil, dar nesigur ca fidelitate pe termene mai lungi față de
cercul ELB, Pleșu va rupe sezonier rîndurile acestuia prin distanțări lehamisite de caracterul lui Băsescu:
„... un campion al inadecvării, un nărăvit al obiceiului de a-și pune toată lumea în cap, un amestec de
sentimentalism și agresivitate, o natură frustă, mereu în pericol de a face gesturi și declarații nepotrivite“ (Dilema
veche, 16.08.2012).
Eseist de o prolificitate uimitoare, mai încruntat și mai spurcat la limbă în ultimii ani, Pleșu va avea răgaz
suficient să-și aranjeze garderoba cu tricourile „pro“ și „contra“, în funcție nu atît de starea vremii, cît de
mise en place-ul umorilor sale. Cel mai autonom, în mod detașat, dintre toate ELB în relația cu Băsescu,
Pleșu nu se va scutura însă niciodată de acesta, păstrîndu-i mereu cîte un estuar accesibil pentru evadări la greu. Se
va strîmba, cel mult, la Băsescu după trecerea acestuia la antibăsism.
Alcătuirea intimă a majorității textelor lui Andrei Pleșu are ca fundament același principiu al „răului cel
mai mic“ pe care, în aceeași ordine de idei, îl contestă virulent ca arhitectură exterioară, vizibilă, a respectivei
construcții. Pledoariile lui Pleșu în eseurile despre Băsescu și regimul său pornesc de la un argument bazat pe
ceea ce este contrar (argumentum a contrario). Pasul doi și ultimul: se trece la faza descriptivă prin care ceea ce
este contrar începe să miroase a rău, astfel că și Pleșu exprimă voalat, înfofolită în nuanțe, aceeași predilecție
pentru maniheism. Adică:
a.Băsescu e rău;
b.„Ceilalți“ sunt mult mai răi decît Băsescu;
c.Nu-i alegem pe „ceilalți“ dacă sunt mai răi ca Băsescu.
176
I Andrei Pleșu va schimba numai poziția de atac și apărare, dar niciodată I frontul. Doar se va acomoda: prin
acțiuni de forță, de la izbituri cu pliciul la I ruperea oaselor, va lucra necurmat la nimicirea prin caricatură a tuturor
I adversarilor reali sau imaginari ai lui Băsescu. Cuplată cu renumele public al ! lui Liiceanu, personalitatea mlădie a
lui Pleșu a sedus destui „centriști“ apatici, I îndreptîndu-i în direcția lui Băsescu. Dacă busola băsismului ar fi
avut două ! acușoare, cu siguranță că Liiceanu și Pleșu ar fi arătat, împreună, același nord.
! Lunatici, smiorcăiți, pupăcioși
I Cînd într-o adunare de oameni nu auzi zece ani o ceartă - care va să zică I pricepi că s-au înțeles bine între ei. Mai
mult, dezmățul unor oi constant I negre și adesea capii (TRU, Mihăieș, Tismăneanu, Patapievici, C. Avramescu)
I n-a cauzat delimitări ale grupului, ci doar, în cazuri excepționale, cîteva I noduri secrete în gît. ELB n-au avut
disidenți, ci doar, sporadic, niște I supărări trecătoare și cîteva bombăneli rectificative. într-un text programatic
I intitulat „Noi, intelectualii“ (EVZ, 17.08.2009), V. Tismăneanu străvede în I ELB o ceată de arhangheli ai binelui
universal care au vegheat încă de la I Revoluția din ’89 (cînd Băsescu era marinei în Guvernul C. Dăscălescu) I
pentru ca, sub' aripile lor ocrotitoare, România să fie izbăvită de cel rău. Din I fericire, VT delirează. Dacă ar fi
spus adevărul, nimănui nu i-ar mai fi I rămas nimic de făcut, întreaga trudă pentru democratizarea României fiind I
deja acontată de ELB:
I »... Suntem noi, cei vinovați de civilitate, suspecți pentru că știm să dăm I binețe și unui social-democrat, și
unui conservator. Suntem noi, cei vinovați I pentru că evoluăm, gîndim, riscăm opțiuni și le exprimăm deschis.
Suntem I cei care în 1990 am deplîns (sic!) manevrele retoricii securiste și pîngărirea I noțiunii de «patrie»
în gura lichelelor; credem într-o națiune bazată nu pe I omogenități etnice, ci pe valori universale îmbinate cu
tradiții locale; suntem I cei care în 1990, 1992, 1996 sau 2000 am pledat pentru schimbarea în g direcția
democratizării și a occidentalizării; am ales uneori răul cel mai mic; E am respectat apoi pluralitatea de
convingeri și păreri. Da, suntem cei care nu I s-au născut cu idei fixe, obsesii paranoice, apucături parazitare, țîfne !
narcisiste, memorii selective, alegeri premeditate...“, etc., etc.
» Trebuie să fie tîrziu, Mițule; ne culcăm? (Caragiale)

177
RADU CALIN CRISTEA
Perechi-nepereche se scurg pe căile lactee ale băsismului. îi leagă pedicule microscopice care doar la o analiză
spectrală încep să semene cu niște odgoane. Ani-lumină stau între Mircea Cărtărescu și Goșu. Deposedat vremelnic
de splendida sa aură artistică pentru a încăpea mai simplu în pielea intelectualului public, Cărtărescu nu va face
figura unui lunatic stingher în radioasa familie a simpatizanților băsiști. Băsescu îi va veni pe limbă mai mult din
rutina editorialelor săptămînale unde va povesti același basm cu cocoșul roșu. Află din auzite despre ce se mai
întîmplă prin țară. Surse verificate - ioc. Emoții tari - ceva între bilios și atrabilios. Cărtărescu
s-a lăsat, probabil, dus, mai mult din fascinație pentru surfing, de valul la modă al vremii. Cum să nu taie și el
crestele înspumate din moment ce cu asta se ocupau respectabilii săi prieteni Liiceanu, Tismăneanu, Mihăieș,
Patapievici etc.? Cărtărescu se va despărți de Băsescu la pachet cu alte dezamăgiri. Fire de poet. Genus irritabile
vatum. Vînat de detractori și fertil imaginar în litota victimei, se va lăsa de scris la gazetă, dar se va reapuca.
Goșu va scrie încontinuu, cu picioarele în ligheane cu apă fierbinte.
Andrei Cornea, vulcanicul stins după regulate revărsări de maniheism și Titanicul VT? Ce altceva i-ar osebi în
abordarea lui Băsescu în afara
smiorcăielii vindicative a primului și a istericalelor troțkiste pe ritmuri de Folies Bergère ale celui de-al doilea?
Mircea Mihăieș și Pătrășconiu? TRU și MRU? Aparent risipiți fiecare pe la treburile lor, se vor reuni fără crîcnire
în celula de bază a societății băsiste. Gurile sparte vor fi, totuși, mai scumpe la vedere decît întovărășiții prin tăcere.
Tăcutul în grup, organizat la frecventele pîngăriri ale democrației de către Traian Băsescu, a rămas liantul dur al
comuniunii spirituale din jurul fostului șef al statului. Amuțirea spiritului critic al ELB prin ritualul închiderii
colective a pleoapelor față de desfrînările atît de bătătoare la ochi ale lui Băsescu a stimulat instinctele
autoritariste
ale acestuia; a încurajat, de asemenea, prin abținere de la opinie, asomări ale democrației și lamentabile
toleranțe față de umflarea prepotențelor prezidențiale. Pe măsură ce grupul s-a constituit ca redută forte a
intelectualității sub angajament politic, au apărut și noi reflexe condiționate, căpătate prin gestionarea acestui
influent statut public. S-a întîmplat și pe la curțile altora:
„Important este să ții pozițiile, să aperi prăvălia. Situația contează mai
mult decît opera. Influența asupra vieții reale se reduce, dar se concentrează pe administrație: locuri, putere,
rețele“ (Conan Eric, La fin des intellectuels français, L’Express, 30.11.2000).
178
Aproape insesizabilă, dominația ELB în dezbaterea publică s-a făcut simțită și prin degajarea grăbită a terenului
de diverși intruși care, în precedenta viață pămînteană - aceea de dinainte de Băsescu - obținuseră
legitimitatea companionului de idei din partea majorității intelectualității băsiste. ELB își fac declarații admirative
și se citează între ele cu evlavie. Oameni de litere „clericalizați“ (în accepțiunea lui W. Lepenies) trec prin
momente de adorație, cu tot tacîmul de preacinstiri, îmbrățișări, pupici, comparații uriașe (Proust,
Kierkegaard, Montaigne, Heidegger) etc., fie în grup, fie pe cupluri: Liiceanu-Cărtărescu, Pleșu-Liiceanu,
Liiceanu-Pleșu, Liiceanu-Patapievici, Tismăneanu-Mihăieș,- Mihăieș-Tismăneanu, Cărtărescu-Patapievici,
Tismăneanu-Cărtărescu, Cărtărescu-Liiceanu, Voinescu-Mihăieș, Cărtărescu-Voinescu, Tismăneanu-Tismăneanu
ș.a.m.d. Conștiința încorporării în grup galvanizează ELB de o manieră pe care nu m-aș grăbi s-o numesc,
întotdeauna, rațională. ELB iau foc, de exemplu, dacă un membru reprezentativ al clubului suferă o umilință și
tabără în haită peste faptaș(i). Aș adăuga, în sensul aceleiași loialități față de T. Băsescu, încolonarea promptă
a acestei franj e a intelectualității în batalioanele disciplinate ale apărării fostului șef al statului în momentele cu
risc de pierdere a puterii politice (cele două referendumuri, alegerile din 2009). La cele trei răscruci din viața
politică a lui Traian Băsescu, ELB au percutat ca un grup etanș, emanînd „disciplină monastică“1, fără bocete și
crîcneli, în slujba Președintelui.
Intermediari in opinați cimentează fără voia lor soliditatea ELB prin scoaterea la lumină a temelor unei
recurențe obsesive: cea mai spectaculoasă se distinge constelația manifestărilor impulsive centrate pe comunism
(condamnare ritualică, figura halucinogenă a lui Ion Iliescu, inchietudinea morbidă forjată de Moscova). Revolta
surdă împotriva lui Iliescu recuperează, prin durități verbale cu efecte garantat comice, disidențe neștiute1 din
perioada comunistă. Anticomunismul vulcanic la care vor adera, la urletul de profundis al lui V. Tismăneanu, toate
ELB va deveni o formă accesibilă de reconstrucție a trecutului totalitar. Dacă îți crești acțiunile la bursa
anticomunismului, îți poți fabrica un strașnic retuș al i experienței personale în comunism. Unii aproape că au
ajuns foști disidenți neînțeleși. Cu cît îl masacrezi mai expresiv pe bietul Iliescu, cu atît ești mai onorat de
grup, spălîndu-ți cu acest prilej, în cazurile specifice, și cine știe
i.1W. Lepenies, Ce este un intelectual european?, Ed. Curtea Veche, 2012, pp. 335-336.
179
RADU CALIN CRISTEA
ce pată subepidermică rămasă din vremea Iui Ceaușescu. La cîte poze își trage Tismăneanu alături de bătrînă
anticomuniști din PNȚCD-ul pierdut, n-ar trebui să ne mire dacă vom citi vreo istorie despre copilăria sa secretă
printre grupurile de rezistență în munți.
Dezinvoltura unicității ca grup a ELB va rezulta și din numărul impresionant de apeluri, scrisori deschise,
proteste etc. asumate, de la nucleul central la pălmași, în situații cînd s-a considerat că Președintele are nevoie de
ranforsarea elitelor sale.
„în interiorul grupului intelectualilor, se pot distinge două categorii fundamentale: «nucleul greu» al
creatorilor de cultură - universitarii, artiștii, filosofii, autorii; și «distribuitorii» - cei care activează în spațiul artelor,
jurnaliștii etc.“1
Băsescu sărută pămîntul la fel ca Ion
Nu în ultimul rînd, ar fi de marcat efortul întregii aristocrații intelectuale băsiste (Tismăneanu, Mihăieș,
Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Cărtărescu ș.c.) în emiterea periodică de liste de (re)autoidentificare ca ELB, fie ca
titluri de noblețe, fie ca inventare de scuturi umane în calea opresorilor antibăsiști. Materialitatea ELB va fi
confirmată chiar de membri ai acestui grup, de obicei prin „eroificări“2 ale celor Buni în opoziție cu demonizarea
celor Răi. O voce inconfundabilă - M. Neamțu:
„Ciutacu, Badea, Nistorescu, Roșca-Stănescu, Ciuvică sau doamna Firea? Acestea ar fi spiritele fine și
elevate ale națiunii române, condeie școlite în cultura discernămîntului și arta libertății de expresie. în schimb,
Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu sau Mircea;
fi
I
1 Adrian Gavrilescu, Noii precupeți - Intelectualii publici din România de după 1989, Ed. ‘
Compania, 2006. A. Gavrilescu citează din Seymour Martin Lipset, Political Man. The ; Social Bases of Politics,
Heinemann, 1960, p. 311. Foarte consistentă, uneori pînă la limita i ostentației, în consultarea unei bibliografii
minuțioase, îndeosebi din spațiul anglo-saxon, : referitoare la istoria modernă a intelectualului public, cartea lui A.
Gavrilescu publicată- la Compania face mai multe trimiteri la o specie omniprezentă în studiile de specialitate- din Occident:
intelectualul provenit din mediul universitar și care încearcă să-și transfere : autoritatea cîștigată în domeniul public și asupra
„rețelelor de interese“ din spațiul său dej activitate. Mai degrabă taciturnă, cu slabă disponibilitate pentru dezbaterile publice,
cas-î ta universitarilor, așa cum apare în ipostazele lui R.A. Posner și A. Gravrilescu, nu mi se; pare nici măcar în curs de
vertebrare în România. Probabil, datorită absenței unei piețe competiționale și a slabei penetrări în presa cu audiență.
j
2
Vezi și Raoul Girardet, Mituri și mitologii politice, Institutul European, 1997, p. 63. ;
180
Mihăieș?! Ei sunt, pesemne, doar niște mărginiți în gîndire, suspecți de frondă pătimașă și discernămînt
carent“ (HotNews, 06.08.2009).
Cred că slăbiciunea ce i se trage formulei ELB ca urmare a adăpostirii sub acoperămînt comun a unor
individualități, în sine, atît de pregnante ar :■ putea fi profilactic tratată, luînd în considerație numeroasele
gesturi și acte ? prin care respectivii protagoniști s-au cerut, s-au știut și au ajuns împreună ș în aceeași
arcă, pe aceeași punte. Atît înaripatele, cît și toate cele ce se mișcă f pe pămînt1. Și nu le-a împins Băsescu cu
de-a sila. Cu toate acestea, Liiceanu Ï et-comp, resping de plano, ca pe o etichetare nerușinată, calificarea
de J „intelectuali ai lui Băsescu“. Motivele sunt surprinzător de diverse. Mai întîi, I atît voci autorizate din ELB,
precum și cunoscători apropiați ai relației lui I Traian Băsescu cu venitorii săi intelectuali nu dau de capătul unei
dileme: I cine a făcut primul pas - Băsescu spre intelectuali sau intelectualii către ! Băsescu? Oul ELB sau găina
Băsescu? Chiar și oamenii de știință se feresc I de un răspuns final, de pildă Daria Zelenitsky de la Universitatea
din I Calgary:
E „Multe dintre trăsăturile pe care le vedem în ouăle de păsări au evoluat | înainte de păsări, la dinozaurii teropozi.“
I Propun un compromis, parțial aristotelic: la început au fost atît oul, cît K și găina, așadar ELB și Băsescu
s-au întîlnit, ca un făcut (iar nu născut), cam
pe la mijlocul drumului. La pensulă, Adriana Săftoiu, cu primele tușe de ■- fond:
. „La doar trei săptămîni (de la cîștigarea alegerilor din 2004 - n. m.),
apare pe agendă (ca pogorîrea duhului sfînt - n. m.) numirea unui nou șef
al ICR. Domnul Pleșu ne face o sugestie în ședința consilierilor: Horia-
Roman Patapievici. Total de acord. Este informat și Președintele. «E băiatul ■acela, cu păr lung, de la Iași?»
La cine se gîndea Președintele? La nimeni,
deduc ulterior. Pentru Traian Băsescu, artiștii aveau părul lung și erau de la ■Iași. După primirea domnului
Patapievici, care venise fără cravată, îi spune ■lui Pleșu:
■fc’.: «Andrei, data viitoare să-i spui domnului Patapievici să-și pună o ■cravată cînd vine la Președinte».2
K-’ Patapievici, Mihăieș și alte viitoare ELB nenominalizate în cartea HA Săftoiu, într-o șuetă la Cotroceni,
după decernarea Ordinului Național
■Cf. Geneza, 7:8 și 7:14
Hadriana Săftoiu, Cronică de Cotroceni, Ed. Polirom, 2015, pp. 36-37.
181
RADU CĂLIN CRISTEA
«Serviciu Credincios» în grad de Mare Cruce lui Mihai Șora. Telefon de la Președinte:
«Haide cu invitații tăi pe la mine».“
A. Săftoiu se supune:
„E prima întîlnire de acest gen, colocvială, cu Horia Patapievici se mai văzuse, dar în contexte formale.
Binedispus, oferă un pahar de vin. Și, de la cele cincisprezece minute prevăzute, ajungem la cel puțin o oră.
Intelectualii, care nh purtau încă la rever eticheta de «băsiști» sunt cuceriți de șarmul Președintelui. Plecăm de
acolo spre seară. Pe aleile Cotrocenilor, pașii noștri sunt .acoperiți de admirația manifestată zgomotos de grup.
Traian Băsescu n-a avut nevoie să citească nici Hegel, nici Heidegger, nici măcar Cărtărescu integral, ca să îi
cucerească.“
Adriana Săftoiu, mai departe, într-o confesiune despre un personaj ce se va lepăda de ea cu brutalitate:
„Cred că, în relația cu intelectualii, cei care au greșit au fost aceștia, și nu invers. Nu Președintele a fost
de vină că au primit eticheta de băsiști, ci chiar ei, printr-o admirație necritică. Pentru Traian Băsescu, relația cu
elitele a apărut mai degrabă dintr-o necesitate impusă de evenimente, și nu dintr-o nevoie personală. Pînă în final,
cred mai degrabă că evoluția relației cu aceștia nu a făcut decît să îi confirme opinia: simpatici, dar ineficienți (...)
Odată cu cooptarea lui Andrei Pleșu în echipă, natura sa aculturală s-a mai estompat. Dar Traian Băsescu păstra
aceeași rezervă cînd venea vorba de spiritul de sacrificiu al intelectualilor și devoțiunea de care ar fi în stare,
dincolo de persoanele lor. în această privință, chiar dacă nu îl susțineam vizibil, îi împărtășeam o parte din
păreri.“1
Reiau un pasaj încă o dată relevant în evoluția raportului dintre Băsescu și ELB:
„Cred că Traian Băsescu i-a simțit (pe «intelectualii» săi - n. m.) mult mai corect decît i-am simțit eu și i-a
folosit mult mai bine, ceea ce nu înseamnă obligatoriu mai onest. Pentru mine, lipsa tonului critic din partea
grupului de intelectuali, odată împrieteniți cu Președintele, consimțămîntul nenuanțat față de tot ce spunea
sau făcea, admirația manifestată aprioric au fost marea mea dezamăgire. Aproape că intram în opoziție cu ei.
începusem să am ezitări în a le cere să fie mai zgîrciți cu aplauzele.“2
1 Adriana Săftoiu, op.cit., pp. 113-115,117-118.
2 Adriana Săftoiu, op.cit., p. 127.
182
ß
I Andrei Pleșu, „spectator-angajat“ al flirtului dintre Băsescu și ELB scrie
I 'că acestea din urmă întrevăzuseră în fostul Președinte o hună amplasare în
I terem
s „Mai curînd Traian Băsescu a fost, ca să spunem așa, «construcția
I mentală» a unui grup care crezuse a fi descoperit în el un tip de ofensivă, de
I bună amplasare în teren, de care era nevoie. Am greșit? Dar cine ne va
refuza dreptul de a greși, sau de a alege liber valorile în care credem?“
ț (Dilema veche, 04.01.2016).
? Nimeni! Never!
( G. Liiceanu se interesează de mătrășirea de către Băsescu a prietenului
I său Pleșu, dar nu suflă o vorbuliță în public despre comportamentul mojic
j al Președintelui. Tăcerea începuse să se măsoare în aur. în pînză lui
; V. Tismăneanu ar fi suflat mai multe guri: C. Săftoiu, Patapievici, Mihăieș,
! A. Săftoiu:
„Pe Teodor Baconschi eu l-am propus spre angajare. La fel și pe Cristi
Preda. De niciunul Traian Băsescu nu era prea încîntat. Amîndoi s-au
autopropus la Cotroceni, după ce rămăseseră fără posturi în organigrama
! puterii. Primul nu avea nici un (sic!) alt loc de muncă. într-o discuție de
; dinaintea angajării, Baconschi mi-a explicat că era și într-o situație locativă
nefericită.“1
Și TRU făcuse un tic nervos din scobirea prin buzunare: alte chirii, alte
■ încăperi. Foamete mare. Holodomor. Și Băsescu fu ca Jean Valjean pentru
Cosette și din neagră mizerie mi ți l-a scos pe TRU. Băsescu s-a mai
procopsit și cu fenomenalul intrinsec Cătălin Avramescu, consilier pasionat
de violența extremă („Lăsați-i să se zvîrcolească!“, scria în cotidianul.ro,
25.09.2006, despre pacienții români fără cultură sanitară). Deși, la urma
urmei urmelor, putem conchide că Traian Băsescu n-a citit, cu probe, decît
poezia Olandezul zburător de Ion Minulescu, surse în veci neverificabile
susțin că, totuși, l-ar fi angajat de urgență la Cotroceni pe Avramescu după
impresia puternică produsă de lectura titlului cărții acestuia Filosoful crud.
O istorie a canibalismului (Ed. Humanitas, 2003). Liiceanu n-a obiectat.
Spre finalul celui de-al doilea mandat, Cotroceniul devenise un peron de
gară pentru consilierii care veneau sau plecau. Interesul lui Băsescu față
acest du-te-vino scăzuse aproape de zero. Nu-i mai păsa. Consilierul de
facto pe probleme de securitate națională, politică externă, știință,
183
RADU CĂLIN CRISTEA
învățămînt, economie, sănătate și, mai ales, cultură rămăsese doar Adrian Rădulescu. Președintele s-a lăsat, în
fine, sfătuit. Rezultatul mănos al povățuirii s-a sintetizat în cumpărarea de către familia Băsescu și Elena Udrea a
unor întinse terenuri agricole în sudul țării. Băsescu săruta pămîntul de la Nana ca Ion al lui Rebreanu, iar
ELB treceau printr-un inedit război intern: aripa Liiceanu (pro Macovei) vs aripa Pleșu (pro Iohannis).
Ceasornicul lui Băsescu înțepenise în trecutul recent. Nici nu și-au spus pa. Atît de durabil fusese granitul
unde ELB își incrustaseră amorul pentru Președinte încît fărîme s-a făcut după ce Liiceanu, MRU, Cornea ș.a.
s-au dispensat de Băsescu, ca de o scamă, după ce acesta recunoscuse că își vede soarta prin vizeta Elenei
Udrea.
ELITELE LOIALE LUI BĂSESCU (2)

Băsescu și intelectualul de uscat
Marinarul nu era în apele lui în mediul intelectual. Se lăsa dus ca vita la jug la GDS, marea lojă constituentă a
obedienților băsiști, de unde, cu regularitate, se întorcea cu un cap imens din cauza bobîrnacelor încasate:
„GDS nu era locul pe care (Băsescu) ținea morțiș să îl frecventeze. Avea sentimentul că e un club de pierdut
timpul în dezbateri sterile, populat cu oameni care au o părere prea bună despre ei în raport cu muritorii (...).
Discuțiile păreau o tragere la răspundere, iar această «urechere» devenea supărătoare și bloca dialogul...“1
Talgerul balanței mele înclină către un Băsescu principial nepăsător față de misiunea intelectualului pe
uscat. Pe mare, nu se punea problema. Cînd din cale afară de exuberant, cînd mărșăluind în genunchi
după vreo boacănă majoră, Băsescu se va purta, de altfel, nonconform sieși cu intelectualii. Surprins și
flatat de iuțeala anturării lui de pletora de spirite docte, Băsescu n-a împiedicat această goană a creierelor către
Cotroceni, simțindu-se, probabil, în siguranță, după ce aflase că valul de cadre proaspete avea o însușire
prețioasă: ura PSD, pe I. Iliescu și, mai ales, pe A. Năstase, dușmanul său de moarte. Apoi, cărui șef nu-i place să i
se gîdile orgoliul și să fie asigurat că se poate bizui, la greu, pe blindajul unor comentarii avantajoase venind din
partea unor oameni învățați și, bașca, cu pap la public? Ce Președinte ar întoarce spatele unei păturici atît de
calde de intelectuali care, exceptînd cîteva săpuneli oricum fără efect pentru pielea lui caloasă de la vînturi și arșițe,
i-au semnat vrafuri de cecuri în alb? Democratura băsistă s-a încarnat și grație îngăduinței intelectualilor necritici
care, dacă n-au fost atinși de yesmeneala unor TRU sau Tismăneanu,
185
RADU CĂLIN CRISTEA
au făcut gît de lup la stînga atunci cînd Băsescu nemernicea țara la dreapta și invers. Cred că T. Băsescu n-a trecut
niciodată dincolo de un dialog instrumentalizat cu ELB. Joncțiunea lor s-a pus în termeni de profit și
rentabilitate reciprocă. Nu erau consubstanțiali. S-au plăcut în limitele unei necesități echitabil distribuite. Băsescu
s-ar mai fi descurcat fără intelectuali, îndeosebi fără unii arțăgoși și guralivi din cercul strimt al ELB. Tehnică și
productivă, intelectualitatea din timpul Administrației E. Constantinescu s-a manifestat destul de discret, cu
croială academică și fără halimale publice indecente. Scandal politic și mediatic au făcut atunci tot Băsescu și
PD, cu babiucii și frunzăverzii lui. într-o liniște, e drept, cam de priveghi a decurs pentru intelectualii
umaniști al doilea mandat al lui Ion Iliescu.
Nu m-aș dezice total de scenariul unui Președinte Băsescu cu naturelul neștirbit în lipsa acroșantei forfote
intelectuale ce i-a acompaniat mandatele.
Comandantul s-ar fi priceput să țină piept valurilor și fără valorile lui Liiceanu sau retorica de sauvageons a
lui Mihăieș, Tismăneanu ori TRU. Nu cred însă, dar deloc, că intelectualitatea contemporană fostului șef al statului
s-ar fi putut închipui fără Băsescu. Cine ar mai fi condamnat comunismul, dîndu-i merinde spirituale lui Tismăneanu
pentru un mileniu? Cine i-ar mai fi trimis pe TRU, C. Preda și pe haina de Macovei în Parlamentul
European? Cine l-ar mai fi expediat Ambasador în Finlanda și Estonia pe Cătălin Avramescu după ce
Excelența Sa propusese un atac nuclear, mai exact cu „arme tactice cu neutroni“, asupra Irakului? Cine
l-ar mai fi făcut pe Baconschi și consilier prezidențial, și Ambasador la Paris, și Ministru de Externe, astfel
încît teologul, după ce a tras toate scaunele de sub membrii Guvernului MRU, cînd cu „ciumpalacii“ și „mahalaua
ineptă“, să exclame precum Arhimede la ieșirea din baie - „Președintele m-a încărcat cu energie pozitivă“?
Despre cine ar mai fi afirmat Mihăieș că „s-a detașat de viața politică, încercînd să croiască modele de mai mare
anvergură“? Cui i-ar mai fi spus TRU - „Da, îl consider un mare președinte“? Pe ciné ar mai fi comparat
Tismăneanu cu Henric al V-lea? în valorile cui s-ar mai fi scăldat Liiceanu, ca un prunc în apa sfîntă a Iordanului? îi
dau dreptate lui Andrei Pleșu cînd scrie că „pragmatismul notoriu al președintelui (Băsescu) l-a făcut să se simtă
rapid că dă foarte bine să fie înconjurat de intelectuali“ (HotNews, 28.07.2011). Pragmatismul a funcționat în
ambele direcții, cu un volum de cinism, după părerea mea, incomparabil mai vast la ELB. Ce consistență va
căpăta servitutea se va observa, de exemplu, în perioada precedentă alegerilor prezidențiale din 2009
(cf. și întregul capitol „Ursul bipolar“). Cred că Băsescu nu și-ar mai fi dorit, ferm, un nou
186
I mandat. N-a mai fost animat în 2009 de viclenia, petulanța și alte vechi I meșteșuguri electorale puse în
mișcare în 2004. L-au excitat, aproape I de linia de sosire, adrenalina competiției și varianta vexantă a
înfrîngerii. De I partea cealaltă, ELB: privind către un posibil viitor politic fără Băsescu la I Cotroceni și doar în
fața ipotezei că ar putea fi deposedați de tătucul I protector, indivizi așezați, pe merit, de Traian Băsescu în scaune
înalte ale |. demnităților publice, trec prin dramatice crize de identitate. în exterior, I aceste stări paroxistice vor
lua forma unor libații obscene în cinstea lui I Băsescu, a unor execrabile cedări morale, a unei obscure intoleranțe
la tot I ce ar fi fost situabil în oponență cu șeful statului. Atunci, în 2009, scenariul ! dispariției lui Traian
Băsescu din prim-planul politic nu-i dă peste cap pe ! corifeu, dar se lasă, în schimb, cu rătăciri psihice ale unora
dintre perdanții I cutremurați ai acestei predicții imaginare. Cine venea peste agenda cui? I Cine atîrna de
cine? Raoul Girardet scrie despre un tip de dedublare [ specifică „mitului Salvatorului“. înțeleg să mai aluneci în
mit, ba chiar să I cazi, dar chiar să-ți zdrelești psihea în halul acesta!? Păcat! Chemarea I „Salvatorului“, a „tatălui
sublimat“ ar reprezenta un mecanism psihic legat ! de protecția asigurată prin „solidarizarea cu un
Conducător“. Băsescu?
I -Ei, da! Ei, ce? (Caragiale)
I Girardet:
I „Exaltarea unui fel de dublu glorificat atestă, într-adevăr; căutarea unei I identități, precum și demersul
instinctiv de redobîndire a sinelui, factori I constitutivi ai pulsiunii imaginare. Paradoxul stă în faptul că această I
redobîndire se manifestă aparent în aservirea, în supunerea la o autoritate | exterioară. Dar e vorba de o autoritate
care, și acesta e lucrul esențial, nu I mai este considerată suspectă, demnă de dispreț sau opresivă, care, î
dimpotrivă, înseamnă adeziune, comuniune, credință militantă și ! cuceritoare. E o autoritate care nu mai e
percepută ca alienantă, care, I dimpotrivă, se vede recunoscută ca un instrument decisiv de restructurare I și
reabilitare personală.“1
I Un sicofant: „Noi nu suntem sicofanții nimănui!“
I Orice intelectual care se respectă are, în zilele noastre, o agendă. Are, I desigur; și Mircea Mihăieș:
I 1 Raoul Girardet, op.cit., p. 72.
187
RADU CÂLIN CRISTEA
„Noi («intelectualii lui Băsescu» - n. m.) părem drept sprijinitorii președintelui Traian Băsescu, dar în realitate
lucrurile sunt cu totul invers: Traian Băsescu a venit spre agenda noastră, pe care nu am schimbat-o, nu noi am
mers spre agenda lui Traian Băsescu“ (Timpolis, interviu, 31.10.2013).
Sintagma „intelectualii lui Băsescu“ îl torturează pe Horia-Roman Patapievici:
„Simplul fapt că am semnat scrisoarea de susținere a lui Traian Băsescu a pus brandul «intelectualii lui
Băsescu» și suntem ca vitele însemnate“ (gandul.ro, 24.11.2008).
Cicălit de contradicții interne, Patapievici va reuși, în același interviu, să fie și să nu fie „intelectual al lui
Băsescu“:
a. „Por eso soy uno de los intelectuales de Bâsescu“; b. „Es un estigma (stigmat - n. m.). Me opongo
a ser considerado el intelectual de alguien“ (La Vanguardia, interviu, 06.12.2009).
Se va legitima iarăși ca „intelectual lui Băsescu“ în 2009:
„Public, (Băsescu) a fost susținut de o televiziune (Bl TV), un săptămînal (22) și o mînă de intelectuali“ (EVZ,
31.12.2009).
După care iar se va delegitima:
„Toată fantasma asta cu «intelectualii lui Băsescu» nu are nicio bază“ (Timpolis, 22.03.2012).
Daca Patapievici nu merge nici în car, nici în căruță, nici în teleguță, Vladimir Tismăneanu apare în
discuția cu „intelectualii lui Băsescu“ pe vehiculul ce l-a consacrat: tancul. Se distanțează ca dracul de tămîie de o
sintagmă inventată de niște zavistnici:
„Nu există un grup al «intelectualilor lui Băsescu» decît în fanteziile resentimentare ale unor oameni marcați de
ranchiună, invidii și frustrări.“
Căruța pizmașilor are trei roți:
„Cum s-a produs vadimizarea în aceste cêrcuri, cum au ajuns oameni onorabili să-și renege prieteniile
și să-și bănuiască foștii amici de cele mai abjecte porniri pecuniare, iată o temă pentru un sociolog al mentalităților
ori, cine știe, pentru un psiholog al abisurilor (...) Noi (care «noi»? - n. m.) am fost loviți din cel puțin două
rațiuni: solidaritatea unuia dintre noi, în anumite momente cruciale, cu proiectul politic al lui Băsescu, dar mai ales
invidiile în raport cu proeminența culturală a unor Gabriel Liiceanu, Horia (-Roman) Patapievici, Mircea
Cărtărescu.“
Scurt pe doi. Tismăneanu:
188
ÎMPĂRATUL CU ȘAPCĂ ,
„Nu, n-am fost, nu suntem și nu vom fi sicofanții nimănui.“1
Mircea Vasilescu, unul dintre certăreții watch-doggies ai băsismului, se strecoară pentru cîteva secunde în
dialogul maturilor:
„Așa s-a propagat în opinia publică una din cele mai stupide invenții ale tranziției, formula «intelectualii lui
Băsescu» (de parcă niște oameni liberi, cu convingeri întemeiate pe idei și conștiință, ar putea fi confiscați
de un politician...)“ (Dilema veche, 18.06.2014).
Zău, așa! Andrei Pleșu discreditează ideea de „intelectual al lui Băsescu“ printr-o caricare hiperbolizantă. în
instrumentum probationis se include, ironic, conceptul de „destin“:
„Nici Liiceanu, nici Cărtărescu, nici Patapievici, nici eu nu ne-am născut în 2005. N-am apărut pe scenă prin
Traian Băsescu. Și sperăm să rămînem pe scenă și după ce Traian Băsescu nu o să mai fie președinte. Ideea că
destinele noastre sunt niște orbite în jurul lui Traian Băsescu e comică. Noi putem să avem o anumită adeziune la
un moment dat la un anumit om și la o anumită politică, putem să ne răzgîndim" (cotidianul.ro, 12.12.2010).
Corect, problema ar fi doar că unii s-au răzgîndit după nouă ani. Ignorant hilar al lumii intelectuale, Președintele
Băsescu nu avea cum să iasă în întîmpinarea acestor notorietăți culturale, pentru dezarmantul motiv că n-ar fi știut
ce adresă să caute și de cine să întrebe.2 Pentru Băsescu, Patapievici era, totuși, un tînăr de la Iași, cu părul lung.
într-o emisiune a Realității TV din 18.06.2009, Emil Hurezeanu se pregătește să-i pună o întrebare lui G. Liiceanu
despre „intelectualii lui Băsescu“:
„Acești oameni au fost cultivați de Președintele Băsescu, curtați, descoperiți chiar (...) Dar s-a îndreptat spre
ei pentru că acești oameni erau niște personalități ale vieții culturale și civice românești. Erau oameni profilați
în spațiul public ca personalități importante. Nu știu cine a folosit prestigiul cui în prima întîlnire, în a doua
întîlnire...“
îl întrerupe Liiceanu, strîngînd discuția în jurul altruismului marilor spirite:
1 Vladimir Tismăneanu, Cristian Pătrășconiu, Cartea Președinților, Ed. Humanitas, 2013, pp. 230-232.
2 AlinaMungiu-Pippidi: „De Băsescu nu mă pot plînge, e un om de o mare onestitate intelectuală. Mi-a spus de la prima întîlnire
că nu citește nimic. Mi-a spus, în primele patru fraze pe care le-am schimbat în viața asta: «Știți, oamenii politici nu
citesc!» Mi-a zis-o din prima, nu am ce să îi reproșez“ (adevarul.ro, interviu, 19.03.2013).
189
RADU CĂLIN CRISTEA
„Poate că a descoperit niște animale stranii pe care în viața dînsului nu le cunoscuse. Aceste animale stranii
numite intelectuali de un anumit calibru au acceptat să facă gesturi pentru nimic (?!.) și pentru niciun interes al
lor.“
„Și pentru asta vă mulțumim.“ Cu plăcere!

Nu putea lipsi de la această vînătoare de conotații sălbatice tocmai Gabriel Liiceanu. O mică introducere.
Liiceanu a spus, în timpul întîlnirii de la GDS unde milita pentru trecerea României din a doua în a treia Republică
(cf. 22, 13.07.2007):
„Rolul nostru (al cui? - n. m.), atunci cînd ne implicăm direct în politică, este de picadori. Uneori, clasa politică
lîncezește sau se mulțumește să fiarbă în sucul propriilor lor probleme, care nu sunt neapărat și acelea ale țării.
Se «încordează» în lucruri și lucrări de culise care pe noi (care «noi»? - n.m.) nu ne interesează absolut deloc.
Problemele fundamentale ale societății lîncezesc, și atunci rolul unora ca noi este acela de picadori, rolul
celor meniți să provoace taurul și să-l facă să treacă la treabă. Intelectualii- picadori îi trezesc pe oamenii
politici și îi așază (sic!) pe pista urgențelor sociale.“
Cînd scrie despre „intelectualii lui Băsescu“, lui Liiceanu îi sare muștarul de la bunica pînă la Dijon. Nici nu
înțelegi exact în ce rol se găsește la momentul vorbirii - picador, toreador, matador, novilero sau toro -
deoarece le schimbă între ele. Flegmat din toate părțile și rostogolit prin umori întunecate, rogvaivul lui Liiceanu
ajunge negru-tăciune:
„Nouă însă, celor care am votat cu Traian Băsescu, celor care am socotit că nu putem închide ochii la
malversațiunile din lumea politică, ni s-a lipit eticheta «intelectuali ai lui Băsescu». «Băsistule!», aruncat cu fața
schimonosită de ură, ca o flegmă, pe stradă, a devenit în ultimii ani, pentru mine și unii dintre prietenii mei,
monedă curentă“ (22, 12.05.2014).
Transa coșmarescă a lui Liiceanu lucrează cu spor. Filozoful gîndește cu năduf. Intelectualii băsiști sunt
torturați, măcelăriți, asasinați, pe scurt, asigură furnizarea cu victime a marilor ieremiade la care participă
impetuos, cu mic, cu mare. Furor poeticus. Se scutură cămășile pe ELB de atîta plînset la propriile căpătîie:
„Iar pe noi, intelectualii care, într-o țară ce trece drept democratică, am îndrăznit să votăm altfel decît ați
dorit dumneavoastră (V. Ponta - n. m.),
190
\ ÎMPĂRATUL CU ȘAPCĂ
supuneți-ne linșajului public, ațîțați posturile de televiziune să ne toarne » cisterne de lături în cap, cereți-le
oamenilor să ne scuipe pe stradă, ! sugerați-le la ceas de taină să ne împuște în casa scării. Căci așa merită să j
pățească «dușmanii neamului» și «trădătorii de țară», «ticăloșii care ne și falsifică istoria» și care «ne murdăresc
valorile»! Stîrpituri ce suntem, j gunoaie putride, limbrici, ploșnițe și omizi! Stîrniți ura «poporului care ne î
hrănește» asupra noastră! Oricum, ne-ați anunțat recent că «ne paște Ș războiul». înțeleg că dați cu noi prima
bătălie. Moarte intelectualilor!“ ( (Contributors.ro, 07.05.2014)
I Filozoful amenință că „voi reveni acum, pentru ultima oară, asupra j etichetei «intelectual al lui Băsescu».“ Și
nu se dezminte. Autocitînd un așa f zicînd pasaj din expunerea făcută în 09.04.2014, la Cotroceni, cu prilejul j
decorării sale și a altor ELB, G. Liiceanu mă pune într-o grozavă încurcătură, i Nici site-ul Administrației
Prezidențiale, nici agențiile de presă (Mediafax, I Agerpres, HotNews etc.), nimeni din presa românească sau
străină nu I citează paragraful respectiv, ci altele. Multe întimplări îmbietoare nu și-au î găsit loc în această carte din
cauza citării lor de surse incerte sau de către i una singură. De o parte am cuvîntul lui G. Liiceanu, de cealaltă -
szte-ul I presidency.ro și întreaga presă. Ce mă fac? Ce ar trebui să fac? Ut ameris, I amabilis esto. (Ovidiu)
Trec, deocamdată, la Voinescu, și mai reflectez.
I Sever Voinescu, deputat al PDL între 2008-2012, unul dintre ciracii I împinși de veteranii ELB în politică
(alături de T. Baconschi, MRU, I M. Neamțu, A. Papahagi, C. Preda ș.a.) parcă pentru a exemplifica, didactic, I
cum își poate frînge gîtul un intelectual filiform îmboldit să practice I sporturi extreme, pictează autoportrete cu
coarne de drac:
I „în același timp, datoria intelectualului față de cetate este de ordin civic. ! De acolo, intelectualul nu are
voie să lipsească. Iar civismul devine politic și I intrarea politicianului în politică este necesară, într-o singură
situație: cînd I libertatea în cetate e amenințată grav. Atunci, intelectualul e dator să ia ! armele politicii și să
lupte pentru salvgardarea libertății. Altfel, cred că I intelectualii nu au ce căuta în politică. Dacă însă sunt dispuși
să-și piardă J aripile de înger pentru coarnele de drac, atunci da, pot intra. Dar să le fie I clar: odată deveniți oameni
politici, au încetat să mai fie intelectuali“ I (Dilema veche, 16.02.2012).
I' Voinescu întoarce lumea pe dos și găsește miere în loc de fiere:
„A fi «intelectualul lui Băsescu» este, pentru propaganda anti-Băsescu,
denumirea unei rușini care se cere a fi răscumpărată, uneori, cu dispariția
191
RADU CĂLIN CRISTEA
fizică sau, în orice caz, cu excluderea din spațiul public plus ceva pușcărie, dacă se poate. Cum zicea dl
Patapievici, un stigmat. în timp însă, expresia «intelectualii lui Băsescu» a devenit larg împărtășită pentru că intenția
propagandei care a introdus-o a fost, în parte, dejucată de un anume instinct public. Cum Băsescu are nu doar
detractori, ci și admiratori (...), nu au fost deloc puțini cei care au dat expresiei «intelectualii lui Băsescu» o
conotație pozitivă. E vorba despre cei care, în general, sunt denumiți «băsiști». Șocul «anti-băsiștilor» a fost să
constate că «băsiștii» au primit eticheta, și-au asumat-o și au rămas fideli ei. Ceea ce trebuia să fie, scuzați
expresia, rahat aruncat pe hainele unuia ce ține cu Băsescu (Sever! Se poate?! - n. m.) a devenit un fel de pin
de pus la rever de către cei care împărtășesc o anumită opțiune (...) Așa se face și că expresia «intelectualii lui
Băsescu» nu presupune, pentru admiratorii fostului Președinte, nimic rău. Dimpotrivă. în plus, forța vitupetrantă a
etichetei a mai fost îndulcită și de altceva. Pentru majoritatea oamenilor care citesc în această țară și care au
credințe politice mai mult sau mai puțin ferme, dar nu sunt gata să extermine (?!) în numele lor, numele de pe
lista «intelectualilor lui Băsescu» sunt atît de prestigioase, încît au reconotat eticheta“ (Dilema veche,
11.06.2015).
Clar.
Ce mai chichirez gîlceava? (Pann)
Iliescu cel rău, dar bun

Mă întorc la Liiceanu și la pîrdalnicul lui citat. Vulturii îndoielii îmi ciugulesc ficatul. Ceterum censeo
Carthaginem delendam esse! Trebuie să dărâmăm Cartagina! Nu, Cato, mai bine dau credit filozofului, să
nu-mi iasă vorbe. Așadar, cu prilejul respectiv, Liiceanu i-ar fi spus, conform propriei mărturisiri, Președintelui
Băsescu:
„Cred că mai corect ar fi fost să se spună că dumneavoastră ați fost «președintele nostru», decît că noi am fost
«intelectualii dumneavoastră». Căci în cei zece ani de mandat ați fost «președintele nostru» în măsura în care v-ați
bătut (subi. G.L.) pentru valorile civilizației Europei, ceea ce înseamnă ale democrației și umanismului
european.“
Băsescu s-o fi bătut, drăguțul de el, pentru „valorile umanismului european“. Ar mai rămîne de văzut pentru ce
valori se bătea însuși Liiceanu;
192
I la fel ca în multe alte ocazii, autorul „Apelului către lichele“ apare printre I' eretici (majoritatea din PSD) ca
Mare Inchizitor poruncind temperata I severitas, dar umblînd, în schimb, cu fofîrlica. Se autocitează cu o
nuanță I convenabilă unui anume sens al demonstrației, dar se face că nu știe, I spërînd, probabil, că nici nu se
va afla, că tot atunci, în același discurs, a I rostit cîteva fraze reproduse de toată presa și punînd în lumină aceeași |
retorică de prim-lampist al lui Băsescu:
I „Dumneavoastră ați spus în cuvîntul pe care ni l-ați adresat că nu știți I dacă ați fost la înălțimea exigențelor
măcar a unei părți din intelectualitatea I română. Fac parte din acei cărora li s-a lipit eticheta de «intelectual al lui I
Băsescu» și aș vrea să spun cu această ocazie că ați fost la înălțimea unei I bune părți a intelectualității din țara
asta (...) Asta înseamnă că tocmai s-au ! recunoscut cu valorile lor în activitatea dumneavoastră“ (Mediafax, I
Agerpres, 09.05.2014).
i Liiceanu a continuat, citat de aceleași surse:
I „Timp de 10 ani cît ați fost, sunteți președintele României, nu ați făcut I decît să ne așezați pe drumul pe
care noi, CEI CARE CREDEM CARE E I BINELE ÎN CHIP MATUR AL ROMÂNIEI (subi, m.), trebuia să ne
I așezăm. Și pentru asta vă mulțumim.“
I Dacă Andrei Pleșu nu se află o secundă lîngă Liiceanu înseamnă, cu I cuvintele poetului național, că s-a întors
mașina lumii. Apropiat al FSN I (Roman) și, pe urmă, al PD (Roman și Băsescu), consilier prezidențial la I
începutul primului mandat, Andrei Pleșu se va alătura cel dintîi Președintelui I ce învinsese un adversar
mitologic: pe Adrian Năstase, urmașul lui Ion I Iliescu și predecesorul lui Victor Ponta - trei înfățișări ale
aceluiași topos al I cărui magnetism renegator va desena axa principală a ideologiei ELB. I Ministru sub Iliescu
și Constantinescu, Pleșu n-a mai trebuit să sară în I barca Președintelui ales Băsescu pentru că se afla deja
acolo, cu mîna pe I vîslă, așteptîndu-i pe Băsescu. Și barca s-a umplut repede, Băsescu abia dacă g a mai prins un
loc lîngă ruf. A. Năstase stîrnise o vibrație negativă în lumea I intelectualității. Nu vorbeau aceeași limbă. Nu s-a
apropiat de intelectuali și I nici ei de el. Paul Cernat, cu o descriere elegant spațiată a atmosferei ce a I înlesnit
procreația politică a lui Traian Băsescu și germinația intelectualității i aferente:
E „Omul (Băsescu - n. m.) avea directețea/ree styler-ului de cartier, era I dinamic, populist-pragmatic și cu
mentalitate de învingător. Avea charismă J și o autenticitate vulgară, dar simpatică și cu cîrlig la poporul la care
193
RADU CĂLIN CRISTEA
intelectualii fini nu avuseseră acces niciodată. Primar general reales en fanfare, Băsescu putea să se bată (inclusiv
la propriu) cu escrocii, pentru a face «curățenie» și «dreptate», eliberînd Capitala de «mizeria»
maidanezilor și a buticarilor. Prin extensie, deduceam, putea face același lucru cu țara. Dar mai presus de
orice, era capabil să ofere, pe ultima sută de metri, surpriza care să ne salveze de Molohul PSD. De cealaltă parte,
regimul Iliescu-Năstase avea, pentru publicul din care făceam parte, elementele unui brand negativ: monopol la toate
nivelurile al unei puteri «neocomuniste», avînd «pe conștiință» morții din decembrie 1989 și mineriadele;
conservatorism cultural minat, nu-i așa, de toate racilele ceaușiste; control economic la adresa presei ostile,
prin intermediul publicității de stat și prin mecanisme private; abuzuri de putere la scenă deschisă (arestările în
plină stradă ale lui Dan Erceanu și Mugur Ciuvică); corupție generalizată, cu etalarea ostentativă a vechii
Securități privatizate, și «neofeudalism» postcomunist (stigmatul ironic de «baroni» fusese atribuit de
opoziție liderilor administrației locale, înnobilați de aristocratismul arogant al lui Adrian Năstase).“1
Mă opresc la Ion Iliescu - contestat de ELB cu o virulență ce mi se pare că excedează greșelile politice
comise de acesta începînd cu încă nedeslușitul decembrie ’89. Mi se pare că hipereroizarea negativă a lui Iliescu,
mai ales în secvențele de aiurări forte din retorica ELB, se pierde în jonglerii stilistice. O asemenea risipă de
muniție pentru interminabila ucidere a celui mai mort lider politic român capătă o autonomie a cărei proveniență
scapă, adeseori, din plasa judecății raționale. Ca unul ce a scris, din ’90 încoace, numeroase texte foarte aspre
despre Ion Iliescu, mă uimesc, totuși, trecînd în revistă mormanele de comentarii isteroid-nevrotice pe care acesta
continuă să le suscite pînă în zilele noastre. Mă simt nedumerit. Am impresia că nici măcar cele mai întunecate
scenarii prin care a fost tăvălit Iliescu nu derogă într-atît încît să iei pînă la capăt în serios imaginea acestuia de
Hades ieșit din calendele grecești și poposind în spațiul carpato- danubiano-pontic pentru a omorî cu zile,
„față către față“ (Pleșu), român după român. Nici dacă ar fi fost o viețuitoare amfibie ce ar fi trăit predilect în acid
sulfuric, Iliescu n-ar fi arătat în halul descris de Cărtărescu, Mihăieș, Tismăneanu ș.c. Am stat și eu de vorbă cu
omul de cîteva ori, am dat și mîna
1 Paul Cernat, Regimul Băsescu: o experiență și un bilanț în Epoca Traian Băsescu - România
în 2004-2014, Ed. Tact, 2014, p. 33.
și recunosc acum, în premieră, că nu mi-a dat lepră. Nici măcar tifos. Ion Iliescu nu va fi iertat în vecii vecilor
pentru ce a făcut, dar, mai ales, ar putea să întreprindă ca apostol al unui cosmos posedat de diavolul comunist.
Raportarea ELB la lliescu se consumă sub semnul unei apăsătoare ambivalențe. Poate, cu excepția lui Andrei
Pleșu care a apucat să stea pe lîngă Iliescu și să se convingă că nu e, la propriu, o reptilă antediluviană, ELB
cedează în fața acestui „declanșator supranormal al fricii.“1
ELB par să fi rămas captive în deja veșteda istorie a postcomunismului timpuriu. Leslie Holmes enumeră
cîteva din temele de forță ale acestei perioade: „cinismul și/sau neîncrederea în instituțiile publice“ obsesia
„corupției“, cetățenii „novici sau chiar imaturi din punct de vedere politic“,
justificarea unui „sistem elitist și ierarhic cu argumentul că ar constitui aranjamentul optim pentru
atingerea rapidă și eficientă a scopului final“, nu există „niciun set de reguli de bază“, „Revoluția cuprinzătoare“,
„sentimentul larg stăpînit de insecuritate“ etc.2
ELB luptă cu demonul repetîndu-i numele: Iliescu. îi zic și răs-zic
numele. Numesc Răul. ELB recapitulează pînă la capitulare tenebroasele evenimente la care Iliescu a luat parte
(Revoluție, mineriade). Zeitate a comunismului neperietor, Iliescu este solicitat atît de insistent pentru că
denominarea forțelor rele poate tămădui spaimele ce irup din magma
inconștientului. Te doare capul la ce hărmălaie stîrnește doar pronunțarea numelui Iliescu. Unii urlă de frică, alții,
ca în războaiele antice, ca să-l vîre în sperieți pe dușman. Nu rezist tentației de a mai extrage un citat din
P. Mannoni:
„în textele autorilor antici găsim indicații deosebit de semnificative
privind coifurile acoperite cu pene, vîrfuri ascuțite sau plăci de metal,
precum și măștile urmărind să dea un aer fioros luptătorilor. Strigătele și
urletele scoase de aceștia au, de asemenea, drept scop înfricoșarea
adversarului. Pentru obținerea unui efect mai puternic, se făcea uz de \
instrumente ce amplificau vocea, ca trompetele sau cochiliile de melci, ori
instrumente de percuție, ca tobele de război.“3

1 Pierre-Mannoni, Frica, Ed. Marineasa, 1995, p. 61.
2 Leslie Holmes, Postcomunismul, Ed. Institutul European, Iași, 2004, pp. 42-47.
3 Pierre Mannoni, op.cit., p. 62. Autorul face o tentantă trimitere la considerațiile lui Roger Caillois (Les jeux et les
hommes: le masque et le vertige, Éditions Gallimard, 1958) despre echivocul celui de-al „doilea chip“ în fața fricii.
Ascunsă sub mască, această față „arată“ frica, „apără“ împotriva fricii, „răspîndește“ frica.
194
195
RADU CĂLIN CRISTEA
Aceeași soartă cu Iliescu vor avea Năstase și, mai tîrziu, Ponta, ce nu vor fi tratați ca lideri politici, în
terminologia uzuală, ticsiți de defecte sau chiar dăunători pentru siguranța democrației. înfruntați ca hominizi ai
Răului venit de dincolo de materialitatea lumii politice, Iliescu și orice/oricine conectabil acestuia au încorporat,
după părerea mea, un simbol arhetipal. Iliescu, adică „vechiul“, trecutul chinuitor, fantomele comunismului rezidual,
a blocat, preluînd terminologia lui Mannoni, calea nouă deschisă de ELB. Sunt tentat să cred că acestea s-au folosit
de o imagine-paratrăsnet pentru a „depontențializa“ tensiuni psihice mult mai acaparante decît ura de
suprafață purtată unui personaj politic doar detestat.
Mai rece decît marmura lui Videanu
Venind spre Președinte dinspre un centru de dispersie a valorilor certificate ori promițătoare închegat
în jurul lui Pleșu și Liiceanu, ELB au găsit în Traian Băsescu o definiție surprinzător de convenabilă a puterii. La
rîndul său, Băsescu s-a lăsat giugiulit de imaginea desfătătoare a șefului de stat înconjurat de puhoiul unor
eminențe ce îl fascinau cu atît mai mult cu cît habar nu avea, de fapt, cu puține excepții, despre cine era
vorba. Cu cei aflați intra muros Băsescu s-a comportat marinărește, urlînd la prora ca să priceapă pupa,
ordonîndu-le flotări și genuflexiuni și tratîndu-i ca pe mușii nătărăi, fără a discerne între Pleșu și Blaga, între
MRU și T. Stolojan. Cu toții îi erau subalterni. Cei de dincolo de Cotroceni se bucurau de un regim mai
camaraderesc, poate și pentru că, din bezna impunătoarei sale inculturi, Băsescu îi vedea ca pe niște sori ce,
pomenindu-i numele, luminau implicit și norodul. între Președintele Băsescu și acest mainstream elitär s-a
înfiripat un fluid de interdependențe, după cum urmează: a. magnanim, Președintele le-a înțepenit pe unele
dintre ELB în falnice funcții publice; b. Băsescu s-a trezit corupt de vise ce, înainte, îl lăsaseră mai rece ca
marmura lui Videanu. Spuma intelectualității autohtone a bătut mătănii și, într-o evidentă penurie de resursă umană,
pronia cerească l-a trimis pe providențialul Băsescu să spună practic pa și puși comunismului. în harababura
generală, din căscarea eronată a altor ceruri a căzut și tartorul de Vadim care, în Parlament, în 18.12.2006,
împreună cu saltimbancii coechipieri, a furnizat lumina de contrast ce a separat în mod dramatic forța tenebrelor
comuniste resuscitate de Vadim și demonic team-vX lui de eroicitatea anticomunismului emanat prin toți
porii lui Băsescu.
196
î Așa cum am scris și în capitolul „Condamnarea la moarte (cu suspendare) I a comunismului“, îmi mențin
părerea că, exceptînd doctoralele bufonade ! interpretate de atunci, la foc continuu, de V. Tismăneanu, evenimentul
! consumat în Parlament, solemn și autentic ca mesaj politic reparatoriu, n-a ț depășit dimensiunea unui
semnal simbolic. Nu tot ceea ce cred eu trebuie I’ să fie și adevărat. Ar fi chiar culmea! Izolîndu-i, din nou, pe
Tismăneanu și 1 zuzele turmentate TRU ori Mihăieș, ar rămîne o grupare de personalități ț pentru care acea
atitudine anticomunistă a acelui Traian Băsescu a marcat ) un veritabil memento politic al vieții lor De la acea
bornă a început j asumarea de către majoritatea ELB a unui Președinte identificat ca generator ! al celei mai
temerare manifestări anticomuniste de după dispariția lui f Corneliu Coposu. G. Liiceanu:
„Dacă eu manifest un atașament și o judecată pozitivă, în cazul de față i pentru Președintele Băsescu, o fac
în numele acelei valori pe care a ! crescut-o, a cultivat-o în mine viața pe care am trăit-o, în speță că nu poți să
taci în privința esenței celor patru decenii pe care le-am trăit. Și, cînd ■ vine cineva care ocupă funcția asta și
condamnă în decembrie 2006 acest ! infern al istoriei, este normal ca în numele valorilor anticomuniste pe care
; mi le-am interiorizat să-mi aduc omagiul față de această treabă (...). Faptul i că, pînă în 2006, am putut să
comentez liber acea perioadă (a comunismului - ; n. m.) și faptul că am avut bucuria să văd la un nivel oficial
că statul, i România mea, condamnă ceea ce a fost infernul părinților mei și al nostru... ; Este o mică diferență între
a trăi într-o țară unde la vîrf această condamnare nu există și a trăi într-o țară unde această condamnare se face
pentru prima oară în lume și, deocamdată, pentru singura oară în lume (...). Urmarea acestui gest a fost 'o răbufnire a
viscerelor comunistoide ale societății în care trăim în continuare. Valul, furtuna care s-a stîrnit, atacurile teribile la
care a fost supus din clipa aia cel care a făcut imprudența să condamne oficial comunismul au fost enorme. Deci nu
noi ne-am apucat, unii dintre noi, să sărim în apărarea cuiva sau de dragul cuiva, ci a fost, pur și simplu, o poveste
care a mers ca reacție la un atac masiv care era atacul împotriva celor care condamnau comunismul. Și
astăzi atacul se face în același fel“ (Realitatea TV, 18.06.2009).
PD-ului, fost socialist, membru asociat în PPE din 15.11.2006, îi cădea bine la lingurică scuturarea arborelui
genealogic de strămoșul fesenist, fost comunist. Legate cobză de „prietenia de valori“ (Tismăneanu) cu T.
Băsescu și defilînd în proțap cu „actul istoric al condamnării comunismului“
197
RADU CĂLIN CRISTEA
{always Tismăneanu), ELB au ajuns să predomine spațiul dezbaterii publice, fără obstacole istovitoare. Cea mai
solidă explicație a bizareriei acestui fenomen cu rădăcinile în finalul secolului al XlX-lea rezidă în exprimarea
tradițional palidă a stîngii intelectuale românești. Mai mult, în locul unei separări radicale și publice de
trecutul comunist1, intelectualitea de stînga a gestionat echivoc o moștenire ideologică și doctrinară
cocoloșită de parcă ar fi însemnat, vorba vine, moaștele sfinte ale lui Marx. ELB au manifestat, de
asemenea, o intransigență tipică grupurilor sectare, molestînd opiniile divergente și pe solii a priori
timorați ai acestora. Au replicat scurt și tăios, fără climaxuri, suprimînd orice profilare de dialog, de obicei,
prin biciuire satirică a invitatului nepoftit; în astfel de intruși s-a tras fără foc de avertisment, ca în niște tîlhari
care, cum scrie Pleșu, „trăiesc strict din sindromul anti-Băsescu“ și nu pot livra decît, ca să-l citez pe Pleșu, „o
singură idee (Huo Băsescu!)“ {adevarul.ro, 10.03.2014)
Spiritele de corp
Traian Băsescu și elitele sale s-au întîlnit în numeroase circumstanțe convenabile ambelor părți. S-a
petrecut o mică metanoia secretizată ulterior, într-un cerc de inițiați care, oriunde s-ar fi uitat, zăreau doar Cîmpiile
Elizee și auzeau numai coruri îngerești. După ce, în 2007, apăraseră un Heracle ce tocmai tăiase capetele
meduzei comuniste, ELB s-au întors, doar aparent, în mătcile olimpianismului blagorodnic, de parcă ar fi percutat,
după 80 de ani, la recomandările lui Julien Benda. Au revenit rapid în tranșee în 2009 pentru ca nu cumva dota
genetică pesedisto- comunistă să stîrpească genomul băsist. S-au înapoiat apoi pe la vetrele lor : de spiritualitate.
Au pus din nou mîna pe arme în 2012, cînd era cît pe-aci ; ca țara să ne fie șterpelită de pe hartă și depozitată
pe șest la Moscova, lîngă ; Tezaur. Serviciul credincios al ELB a funcționat, prin frățiile aceluiași grup i omogen,
fără abdicări și tăceri solomonice, cînd Președintele lor s-a aflat la | ananghie. L-au îngrijit cu devoțiune filială.
I-au curățat adversarii politici. | Le-a fost teamă că-i pierd, așa că au mers pînă acolo încît au indicat populației dacă
să meargă la vot sau nu. Au pus la bătaie exemplul personal, i Au ieșit în stradă, la mitinguri, unde cu mare cinstire
au strigat numele lui I
1Vezi și Natalia Buier, Traian Băsescu și despărțirea de trecut: cariera prezidențială a i anticomunismului științific în
Epoca Traian Băsescu - România în 2004-2014, Editura Tact, | 2014, p. 241. !
198
Băsescu, pentru ca norodului elector să-i pice raza musai în pătrățelul garantat de ELB. Aceeași presă le-a fost
dușmancă și lui Băsescu, și lor. Cînd Băsescu încăleca justiția, anexa Guvernul și împărțea urări de mamă
Parlamentului, l-au aplaudat, traducînd aceste acțiuni de lider beat de monocrație ca pe salutare reforme ale
statului de drept. Umblătorii în patru labe ai Președintelui l-au distrat cînd l-au simțit posac, plouat, mahmur.
Violența lui s-a transferat asupra ELB. I-a învățat repede „Evanghelia urii“, care niciodată „nu se oprește la
barierele unei furii ținînd de caracter“1; schimbînd rolurile între ei, profanatorul și cel profanat prin ură sunt
imobilizați în interiorul aceluiași cod. își schimbă rolurile cînd ura este returnată, iar autorul atacului inițial
devine victimă. Ura nu e monologală. S-ar usca între patru pereți. Ea capătă sens doar prin comuniunea dintre
acela care urăște și cel care este urît. Doar o cutie de rezonanță o face audibilă. Mi se pare că H.-R.
Patapievici se află în eroare cînd socotește că băsescofobia ar fi cauza „consensului urii“ ce-i asfixiază,
logicamente, doar pe mandarinii lui Băsescu:
„Răul de care suferim azi (din păcate, cu contribuția unor oameni de bine) își are sursa în convertirea la ură
a spațiului nostru public. Nu Băsescu este vinovat de asta, ci băsescofobii. Abia după ce consensul urii va
dispărea, abia atunci vom reveni la o dezbatere propriu-zis politică, în care obiecțiile la politica președintelui
Băsescu vor căpăta sens (și vor fi bine-venite, sic!), iar referirile la Domnia Sa vor înceta să mai fie doar
clinice, așa cum sunt azi - simple și triste simptome ale dorinței maladive de nimicire“ (EVZ,
■ 13.08.2009).
Preluînd o sintagmă din H. Marcuse, Emil Hurezeanu pomenește într-o discuție cu G. Liiceanu despre
„desublimarea represivă“:
î „Desublimare represivă: adică pornim de la marile idealuri ale ( solidarității împotriva răului și, de fapt, ne
transformăm într-o forță 1 autoritară care bruiază peisajul public, nu-i clarifică“ (Realitatea TV, [
07.02.2007).
É Regimul Băsescu va rămîne, în istoria politică a României, deceniul urii f și al conflictului. Energiile toxice
basculate în societate de Băsescu au S fertilizat discursul ELB - parte activă la încetățenirea aversiunii personale
I și a băloaselor altercații verbale ca stare curentă a dialogului public.
g 1 André Glucksmann, Discursul urii, Ed. Humanitas, 2007, p. 71.
199
RADU CĂLIN CRISTEA
intelectualii fini nu avuseseră acces niciodată. Primar general reales enl fanfare, Băsescu putea să se bată (inclusiv
la propriu) cu escrocii, pentru al face «curățenie» și «dreptate», eliberînd Capitala de «mizeria» maidanezilorl
și a buticarilor. Prin extensie, deduceam, putea face același lucru cu țara.1 Dar mai presus de orice, era
capabil să ofere, pe ultima sută de metrij surpriza care să ne salveze de Molohul PSD. De cealaltă parte, regimul!
Iliescu-Năstase avea, pentru publicul din care făceam parte, elementele! unui brand negativ: monopol la toate
nivelurile al unei puteri «neocomu-1 niste», avînd «pe conștiință» morții din decembrie 1989 și mineriadele; I
conservatorism cultural minat, nu-i așa, de toate racilele ceaușiste; control | economic la adresa presei ostile,
prin intermediul publicității de stat și prin 1 mecanisme private; abuzuri de putere la scenă deschisă (arestările
în plină 1 stradă ale lui Dan Erceanu și Mugur Ciuvică); corupție generalizată, cu | etalarea ostentativă a vechii
Securități privatizate, și «neofeudalism» | postcomunist (stigmatul ironic de «baroni» fusese atribuit de
opoziție I liderilor administrației locale, înnobilați de aristocratismul arogant al lui j Adrian Năstase).“1 j
Mă opresc la Ion Iliescu - contestat de ELB cu o virulență ce mi se pare , că excedează greșelile politice
comise de acesta începînd cu încă nedeslușitul J decembrie ’89. Mi se pare că hipereroizarea negativă a lui Iliescu,
mai ales ; în secvențele de aiurări forte din retorica ELB, se pierde în jonglerii stilistice. ' O asemenea risipă de
muniție pentru interminabila ucidere a celui mai mort lider politic român capătă o autonomie a cărei
proveniență scapă, adeseori, din plasa judecății raționale. Ca unuf ce a scris, din ’90 încoace, numeroase texte
foarte aspre despre Ion Iliescu, mă uimesc, totuși, trecînd în revistă mormanele de comentarii isteroid-nevrotice pe
care acesta continuă să le suscite pînă în zilele noastre. Mă simt nedumerit. Am impresia că nici măcar cele mai
întunecate scenarii prin care a fost tăvălit Iliescu nu derogă într-atît încît să iei pînă la capăt în serios imaginea
acestuia de Hades ieșit din calendele grecești și poposind în spațiul carpato- danubiano-pontic pentru a
omorî cu zile, „față către față“ (Pleșu), român după român. Nici dacă ar fi fost o viețuitoare amfibie ce ar fi trăit
predilect în acid sulfuric, Iliescu n-ar fi arătat în halul descris de Cărtărescu, Mihăieș, Tismăneanu ș.c. Am stat și
eu de vorbă cu omul de cîteva ori, am dat și mîna
1 Paul Cernat, Regimul Băsescu: o experiență și un bilanț în Epoca Traian Băsescu - România
în 2004-2014, Ed. Tact, 2014, p. 33.
Hși recunosc acum, în premieră, că nu mi-a dat lepră. Nici măcar tifos. Ion ■lliescu nu va fi iertat în vecii vecilor
pentru ce a făcut, dar, mai ales, ar putea Kă întreprindă ca apostol al unui cosmos posedat de diavolul comunist.
■Raportarea ELB la Iliescu se consumă sub semnul unei apăsătoare ■ambivalențe. Poate, cu excepția
lui Andrei Pleșu care a apucat să stea pe ■lîngă Iliescu și să se convingă că nu e, la propriu, o reptilă antediluviană,
■ELB cedează în fața acestui „declanșator supranormal al fricii.“1 ■L ELB par să fi rămas captive în deja
veșteda istorie a postcomunismului ■timpuriu. Leslie Holmes enumeră cîteva din temele de forță ale acestei
perioade: „cinismul și/sau neîncrederea în instituțiile publice“, obsesia ■„corupției“, cetățenii „novici sau
chiar imaturi din punct de vedere politic“,
justificarea unui „sistem elitist și ierarhic cu argumentul că ar constitui
aranjamentul optim pentru atingerea rapidă și eficientă a scopului final“, nu
există „niciun set de reguli de bază“, „Revoluția cuprinzătoare“, „sentimentul
larg stăpînit de insecuritate“ etc.2
ELB luptă cu demonul repetîndu-i numele: Iliescu. îi zic și răs-zic I numele. Numesc Răul. ELB recapitulează
pînă la capitulare tenebroasele i evenimente la care Iliescu a luat parte (Revoluție, mineriade). Zeitate a i
comunismului neperietor, Iliescu este solicitat atît de insistent pentru că I denominarea forțelor rele poate
tămădui spaimele ce irup din magma I inconștientului. Te doare capul la ce hărmălaie stîrnește doar pronunțarea
I numelui Iliescu. Unii urlă de frică, alții, ca în războaiele antice, ca să-l vîre I în sperieți pe dușman. Nu rezist
tentației de a mai extrage un citat din I P. Mannoni:
I „în textele autorilor antici găsim indicații deosebit de semnificative I privind coifurile acoperite cu pene,
vîrfuri ascuțite sau plăci de metal, I precum și măștile urmărind să dea un aer fioros luptătorilor. Strigătele și I
urletele scoase de aceștia au, de asemenea, drept scop înfricoșarea adver- [ sarului. Pentru obținerea
unui efect mai puternic, se facea uz de instru- I mente ce amplificau vocea, ca trompetele sau cochiliile
de melci, ori I instrumente de percuție, ca tobele de război.“3
j 1 Pierre Mannoni, Frica, Ed. Marineasa, 1995, p. 61.

! 2 Leslie Holmes, Postcomunismul, Ed. Institutul European, Iași, 2004, pp. 42-47.
; 3 Pierre Mannoni, op.cit., p. 62. Autorul face o tentantă trimitere la considerațiile lui Roger
Caillois (Les jeux et les hommes: le masque et le vertige, Éditions Gallimard, 1958) despre
echivocul celui de-al „doilea chip“ în fața fricii. Ascunsă sub mască, această față „arată“ ' frica, „apără“ împotriva fricii,
„răspîndește“ frica.
194
195
RADU CĂLIN CRISTEA
't'
După o timidă, dar trecătoare bîjbîire la început de mandat, Traian Băsescu a păstrat nealterate calitățile sale de
om al mării (determinare în acțiune, severitate, viteză de reacție, cult pentru ordine și disciplină, cutezanță). A
reactualizat însă și cusururi fără de care - cine mai știe? - un comandant de vas ca el nu și-ar fi strunit
echipajul: natură autoritară, solipsism, teritorialitate, legalism echivoc, ținută de staroste de mahala. Virtuțile și
metehnele s-au aglutinat într-o personalitate impulsivă, iute răzgînditoare, predispusă la schimbări radicale,
dezinvoltă față de diverse intruziuni neavenite, cu viziunea unei democrații pivotînd în jurul axei
prezidențiale. Spiritul abuziv constituțional al regimului Băsescu a generat multiple efecte rele între care cel mai
primejdios mi s-a părut a fi autoritarismul (vezi și capitolul „Basileus inter pares“). Băsescu a condus România
prin blocaj politic (politicalgridlock). în regimul său prezidențialist, puterile șefului statului și cele ale
Parlamentului au funcționat aproape independente unele față de celelalte. De aici a pornit asamblarea
autoritarismului. Nu s-a simțit niciun suspin printre ELB față de ciudata „legalizare“ a acestui
constituționalism sui-generis. L-au încuviințat pe Băsescu și i-au recunoscut, tacit, legitimitatea. Criticile
unora s-au pierdut în deșert. Alții, ca Tismăneanu, i-au șușotit la ureche:
„Ce-am avut a-i spune, i-am spus-o personal“ (Europa.libera.org, 19.11.2014).
Demobilizarea spiritului critic din jurul lui Băsescu, cumulată cu inaptitudinea acestuia de autoreglare în urma
mesajelor receptate din afara anturajului său n-au făcut decît să-i fortifice reflexele autoritariste. Andrei Pleșu afirmă
că a părăsit Cotroceniul după ce și-a dat seama că „Președintele n-are nevoie de consilieri, ci mai curînd de
ordonanțe“ (Ziare.com, 28.09.2010). De acord, numai că ordonanțele și-au găsit culcuș în locurile lăsate libere
după dispariția unor consilieri doritori, în loc să-i lustruiască pantofii, să-i vorbească și despre erorile
prezidențiatului său. ELB i-au creat mai degrabă un mediu artificial, cultivîndu-i furiile și dînd frîu liber necioplirii
sale. Știindu-se în spatele frontului cu acest pluton de intendenți hiperdotați, Băsescu a contat pe ovațiile
unor elite captivate de ale sale „sminteli“ (în sensul biblic al cuvîntului).
Am încercat să-mi iau o marjă de eroare și să mă păstrez între limitele unui relativism care să mă ferească de
baricadele lui „a fost“ sau „n-a fost“.
Au existat „intelectualii lui Băsescu“ sau o șleahtă de nenorociți au însemnat, ca pe animale, niște elite umaniste
căzute în limbă după
200
„proiectul“ Președintelui Băsescu? Rămîne cum a stabilit Voinescu: și „da“, și „nu“. Pentru că, oricum, e sau de
bine sau de rău. Vorbesc de la sine declarații, atitudini, istoriile spuse și scrise ale trecutului recent. Acum, după ce
am răscolit regimul Băsescu și îmi pot sălta privirea din viermuiala fișelor, nu mi se pare că mai contează. Cu un
amendament: consider că unui „intelectual al lui Băsescu“ i-ar fi mult mai lesne să-și asume această stare de fapt, cu
beneficiile și inconvenientele ei, decît să se chinuie să demonstreze că totul n-a fost decît o stafie confecționată de
rivalii fostului Președinte.
A. Cornea pare să-mi dea dreptate:
„Da, există (și deloc în sens peiorativ) «intelectualii lui Băsescu»! Sensul pe care îl dau acestei sintagme este că
există intelectuali publici cunoscuți, dintotdeauna filosofic situați la dreapta, care fac sau au făcut și politică sub
regimul Băsescu, încercînd - cu toate limitările realității - să pună în practică crezul (sic!) lor teoretic“ (22,
06.12.2006).
TERORISMUL INTELECTUAL
ÎN REGIMUL BĂSESCU
După Trocadero, prima la dreapta
ELB reprezintă, după prăbușirea comunismului, prima mișcare intelectuală de tip elitist grupată în jurul unei
paradigme a modernizării societății românești. în rezonanță cu proiectele Președintelui Traian Băsescu pe teme
similare, ELB au susținut în spațiul public aceste diagrame ale schimbării din poziția unor misionari înveterați.
Nucleul central al ELB s-a compus din moraliști, istorici, filozofi, teologi, scriitori, logicieni etc. aparent de
centru-dreapta, dar întovărășiți de contorsioniști cu adînci rădăcini de stînga (V. Tismăneanu). ELB s-au înțepenit
la macazuri, așteptînd sirena lui T. Băsescu de la CFR. Această confrerie spirituală a dreptei apare la distanță în
timp după spectaculoasa intrare în scenă, încă din primele luni de postcomunism, a unei comunități de
centru-stînga alcătuite din așa-numitul „grup de la Trocadero“.
înainte de decembrie 1989, intelectualitatea mai subțire de stînga, reprezentată în special de profesori și
cercetători de la Academia „Ștefan Gheorghiu“, Institutul de Economie Mondială, Asociația de Drept
Internațional și Relații Internaționale, Institutul de Științe Politice și Studiere a Problemei Naționale,
Institutul de Economie Mondială ș.a. se strîngea, la o cafea, la barul restaurantului Trocadero din București.
Habar n-am despre ce discutau, dar ceva mă face să cred că nu puneau la cale dărîmarea comunismului. între
comeseni - Vasile Secăreș, Vladimir Pasti, Adrian Năstase, Ioan Mircea Pașcu, Mugur Isărescu, Eugen
Dijmărescu, Adrian Severin, Victor Babiuc, Napoleon Pop etc. Alternanța de timbru politic ascuțit și
inopinate dispariții în neantul dîmbovițean, diluează fiabilitatea proiectelor lui Pasti & Secăreș. Mișcările sale
politice își pierd suflul și par concepute pentru a servi unor conjuncturi. De pildă, la
Convenția Națională a PSD din 27-29.03.1992, stînga clorotică strînsă în jurul lui Secăreș (V. Pasti, I. M. Pașcu,
V. Hrebenciuc etc.) și-a frînt gîtul în mod democratic prin fiascoul moțiunii „Un viitor pentru România“. V.
Pasti publică în 1995 o carte dezlînată, fără pretenții științifice, despre România în tranziție. Căderea în viitor.
Rîde musca la perdea citind aparatul bibliografic al unei cărți scrise de mîntuială care, într-adevăr, a căzut în viitor
și acolo a și rămas.
Aceste elite de centru-stînga omogenizate doctrinar aveau să ocupe funcții de decizie în noile structuri de
putere postcomuniste. Cu puține excepții (Năstase, Pașcu, Severin), culoarea politică a acțiunii lor avea să se
spălăcească prin antrenarea acestora în politici publice. Ajungînd ca nivel de reprezentare în autoritățile executive
centrale pînă la rangul de Prim- Ministru, foștii trocaderoi n-au scos pieptul înainte în polemici publice, nu s-au
războit în presă cu adversarii ideologici, dimpotrivă, nu le-a stat capul aproape deloc la scris și la etalarea mediatică
a personalității lor, ci, discret, la felia dulce a guvernării. Au lăsat-o baltă și cu ascendențele doctrinare, pentru
că dădeau prost la imagine. S-au strîns discret în jurul tăicuțului Ion Iliescu, cel care a cîștigat doar pe persoană
fizică simpatia unor notorietăți culturale (Eugen Simion, Marin Sorescu, Augustin Buzura, Răzvan Theodorescu,
Fănuș Neagu și alții, mai puțin vizibili). Radical opusă avea să fie evoluția ELB.
Cu excepția lui Andrei Pleșu - Ministru al Culturii în Guvernul Roman, sub Administrația de
centru-stînga a lui Ion Iliescu, și de Externe, propus de PD (socialist) în Guvernul CDR, de
centru-dreapta, și președinția lui Emil Constantinescu -, intelectualii relativ de dreapta (între care
Liiceanu, sau Caramitru, dar și Dinescu) vor eșua în încercarea de a intra în Parlament, în 1990, în afara
partidelor politice. împreună cu tinerele speranțe (Patapievici) se vor amplasa în postul confortabil de țiclingii
ai liderilor și guvernărilor stîngii și ai aliaților conjuncturali ai acesteia. Erupția vulcanului Băsescu în 2004 ar fi
trezit din morți oștiri întregi, darmite un grupuleț de intelectuali cu cotierele roase pe la simpozioane aflate
sub înaltul patronaj al zeului Morfeu. în debarcarea la Cotroceni a Căpităniei sale Traian Băsescu (socialist, viitor
popular), noul Președinte va fi flancat de Andrei Pleșu, poposit probabil dintre lumile lui intermediare,
pentru a asista pe uscat mentalul furtunos al fostului Comandant de navă. Nu se știe ce căuta Pleșu lîngă
Băsescu, cu atît mai mult cu cît acesta din urmă îl detronase în 2001 de la șefia PD-ului pe un apropiat al
primului:
202
203
RADU CĂLIN CRISTEA
Petre Roman. Pleșu va explica peste ani că a descălecat la Cotroceni sub ! narcoza „euforiei postelectorale“. Ce
atașamente să se fi înnodat între un i eseist aguichant și semibarbarizatul Băsescu? Vom afla doar după ce vom ști
exact citi îngeri pot sta pe vîrful unui ac (W. Chillingworth).
Pleșu n-a făcut prea mulți purici lîngă un Băsescu prea rudimentar, forțînd contrasensurile, ireformabil. ELB
s-au simțit eterizate de același misterios fior (...un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate... I. Heliade-
Rädulescu) și au luat startul, în grup organizat, spre Cotroceni, părîndu-li-se la fel ca lui Pleșu, după cum acesta
avea să scrie în demisia sa:
„... mi se părea că aveți nevoie de sprijin și că, pe un anumit segment, vi-1 pot oferi.“
Sub mare umbrela Domnului Pleșu, elitele în cauză s-au pus pe călărit toate segmentele lui Băsescu,
tragîndu-se unele pe altele. Cu urechile lipite de pămînt, cîteva dintre viitoarele ELB au simțit semnalul călcătiirii
ferme a lui Pleșu și s-au lăsat infuzate în seraiul sultanului. Au profitat, firește, și de potriveala că lui Băsescu îi
mureau motoarele de la șalupă în fața supertancului de intelectualitate intrat în apele sale teritoriale (vezi și
subcapitolul „Elitele loiale lui Băsescu (1)“). Crispate la început, cele două părți - Băsescu și intelectualii săi - au
fuzionat într-atît că doar Elena Udrea a reușit să le descleieze peste vreo zece ani. Valorile celor două crîmpeie de
întreg s-au pupat ca moșul cu baba din corsajul Monicăi Macovei. Puterea face unirea. S-a petrecut, în esență, un
împrumut pașnic de putere: Băsescu le-a cedat elitelor hartane îndestulătoare din carmangeria puterii, iar acestea
l-au abilitat pe Președinte să muște din uzufructul prestigiului lor. Tandă pe mandă. în modul lui inclasabil, Băsescu
a dat dezlegare la limbă. Notorietatea unor Pleșu, Liiceanu et comp, s-a revărsat în statura intelectualului de
formație umanistă și extracție băsistă: logoreic, sentențios, pus pe sfadă. Sfera, inițial ezoterică, a adepților băsiști
s-a lăți-lungit. Harta intelectualității publice a început să se încline într-o parte, ceea ce, ca principiu, așa cum scrie
și Ralph Dahrendorf, nu miroase a bine:
„... intelectualii au o responsabilitate publică. Acolo unde societățile tac, societățile nu mai au viitor.
Intelectualii pot dori sau nu să adopte o anumită poziție într-o dezbatere partizană, deși dacă se string cu toții de o
singură parte ceva nu e în regulă.“1
1Ralph Dahrendorf, După 1989 - Morală, revoluție societate civilă, Ed. Humanitas, 2001,
p. 151.
204
ÎMPĂRATUL CU ȘAPCĂ
H‘ Dragonul care se visează Sf. Gheorghe
A devenit cool să gîndești ca Liiceanu. Așa că destui n-au mai gîndit K deloc, lăsîndu-1 pe Liiceanu să gîndească
în locul lor. Mai bine tu cu geniul
și Liiceanu cu transpirația. Iar Liiceanu și celelalte elite au gîndit pentru K multă vreme de aici încolo,
inundînd țara cu apoftegme pînă, practic, la 1' sfîrșitul lumii și chiar după aceea. Conduita intelectualului în
societate I lansată de Raymond Aron, în 1981, prin „spectatorul angajat“ va fi I reconvertită în România lui
Băsescu prin formula spectatorului într-atît de I implicat că va ieși el însuși la rampă, ca actor sau în locul
acestuia. Jurnaliști I cîndva imparțiali, presa în limba română din străinătate, inclusiv Europa I Liberă, oameni
de carte aflați - ai fi zis - sub protecția spiritului critic și a I relativismului s-au înrolat în acest contingent a cărui
propulsie a scos din ! matcă discursul public și l-a mutat în albia unui cvasimonolog. După ce a ț căsăpit democrația
interbelică și a forjat ideologia regimurilor totalitare, i maniheismul a renăscut sub pana unor Tismăneanu, TRU,
Mihăieș, J Avramescu, A. Cornea, Cărtărescu etc. Nu s-au dedat la gusturi mai alese, și Emil Hurezeanu,
într-o emisiune la care ia parte și Gabriel Liiceanu, despre j radicalitate ca „grilă de înțelegere“ a realității
românești:
; „Din perspectiva mea, viața nu arată așa cum sună promo-ul la ultima ; dvs. (a lui Liiceanu - n. m.) emisiune:
adevăr sau minciună, alb sau negru. ; Trăim în România acestor ani, România a arătat într-un fel pînă în 1989 -
probabil că radicalitatea morală era mai justificată atunci, din tot felul de motive. Radicalitatea morală anticomunistă
de tip cetățenesc, colectiv, n-a existat în România. După 1989, minciuna politică a fost evidentă; rezistența la
minciuna politică, aș spune, că mai puțin puternică decît am fi crezut-o cu toții în 1990, într-un moment de
libertate. Din tot felul de motive am ajuns în situația de acum cînd, după părerea mea, RADICALITATEA NU
MAI POATE FI MONEDA DE SCHIMB SAU GRILA DE ÎNȚELEGERE A REALITĂȚII POLITICE
ROMÂNEȘTI (subi, m.) pentru că riscăm să paușalizăm și să simplificăm în același timp. Dacă Traian Băsescu
este singurul personaj istoric pozitiv, în timp ce toți ceilalți, inclusiv aliații lui (PNL) sunt asimilați PRM, dacă tot
ce face Traian Băsescu se transformă dintr-o de neînțeles opacitate a celorlalți într-un motiv de război intern civil,
atunci dați-mi voie să fiu convins că Traian Băsescu are nevoie să aibă dreptate, dar eu să-mi refuz poziționarea
alături de el, fie și pentru că refuz simplificarea vieții mele și a celor din jurul meu. Știu că nu poate fi așa. Știu
205
RADU CĂLIN CRISTEA
că Traian Băsescu este mai bun decît Dan Voiculescu, să spunem (...). Dar dl Băsescu a contribuit în 1997 la
doborîrea celorlalte speranțe, domnule Liiceanu, ale noastre, anticomuniste, la doborîrea Guvernului
Ciorbea care, între altele, era acuzat de ineficiență în politicile economice tocmai pentru că încerca să
repare în regimul Constantinescu frauda Bancorex. Acum Traian Băsescu transformă acel exemplu pe care îl
trecea cu vederea atunci, ca important om politic (...) într-o luptă (...) în care personajele sunt mai asemănătoare
decît am vrea noi să credem. Nu cred că binele și răul sunt atît de bine separate, atît de net separate încît să
credem că avem de-a face cu un Sf. Gheorghe și cu un dragon și că, între ei, suntem somați să luăm
atitudine. Fie și pentru că politica, după părerea mea, mai ales că suntem în UE și în NATO, așa cum spuneați și
dvs., este un joc sau o funcție a compromisurilor, a reparării prejudiciilor, a respectării procedurilor.
Președintele nu mai este Cuza, nu mai este, din păcate, Carol I, Carol al Il-lea sau Regele Mihai care puteau să
schimbe Prim-Miniștrii cînd vor“ (Realitatea TV, 07.02.2007).
Chiar așa! Dacă nu ești cumva balaurul și nu vrei să devii nici Sf. Gheorghe, ce se va alege de capul tău?
Cu același joagăr cu care Băsescu a secționat societatea românească, și ELB au împărțit lumea: a lor și a
celorlalți. Ceilalți, adică dușmanii. O făloșehie de neamuri de traistă juxtapusă seducției pentru violență
pilotează nucleul ELB spre ceea ce Jean Sévillia ar putea găsi în repertoriul „terorismului intelectual“:
„Adică nici mai mult, nici mai puțin decît un sistem totalitar. Dar un totalitarism mieros, ipocrit, insidios, ce
vizează să-i ia cuvîntul opozantului, devenit un ins periculos care trebuie eliminat. Eliminat, dar fără vărsare de
sînge: numai prin cuvinte. Cuvintele conștiinței liniștite. Cuvintele marilor conștiințe. Cuvintele care ucid (...).
Tehnica obișnuită duce la asimilarea adversarului cu arhetipul răului (...). Acuzația poate fi explicită sau poate fi
efectuată prin insinuare, deschizînd ușa spre procesul de intenție: orice opozant poate fi atacat nu pentru ce
gîndește, ci pentru gîndurile care îi sunt atribuite. Manichéisme oblige, maniheismul constringe la acest
lucru: o altă logică intră în ultimă instanță în funcțiune: diabolizarea. Nici nu se pune problema de a discuta
pentru a convinge: e vorba doar de a intimida, a culpabiliza, a descalifica.“1
1 Jean Sévillia, Terorismul intelectual, Ed. Humanitas, 2012, p. 8.
206
'I A avea alte înclinații politice decît „ei“ expune la admonestări furioase. jAsta pățesc „amicii“ lui Mircea
Cărtărescu, care „s-au înjosit (incredibil și „■ impardonabil) să voteze cu Geoană“ (EVZ, 11.12.2009). Mircea
Mihăieș nu uită și nu iartă jumătatea de electorat care și-a pus speranțe în „dictatorul“ A. Năstase:
„... o jumătate de electorat votase, totuși, pentru Năstase, în ciuda cizmei cu ținte de oțel pusă de dictatorul
pesedist în gîtlejul țării“ (EVZ, 21.09.2009).
Noua democrație. Sărutul lui Iuda
>
Agresivitatea comportamentului prezidențial, de la actele politice la modul de exprimare, și-a găsit

spontan admiratori printre ELB. Grozăvia violențelor împrăștiate de Băsescu în timpul mandatelor sale n-a stîrnit
decît accidentale proteste printre elitele sale, pentru că acestea erau ele însele exaltate de spectacolul cruzimii.
Paul Johnson:
„Curios este că violența a exercitat întotdeauna o puternică atracție asupra unora dintre intelectuali. Faptul
merge mînă în mînă cu dorința de-a avea soluții radicale, absolutiste (...). Asocierea intelectualilor cu
violența are loc prea des pentru a fi expediată ca o simplă aberație. Adesea ia forma admirației față de acei
„oameni de acțiune“ care practică violența.“1
O fi aflat Johnson de omul de acțiune Băsescu?
Violența se recreează de la sine pentru a tripota realitatea în sensul congestionării ei permanente, a
reprezentării acesteia prin imagini traumatizante. Adesea, tiptil, rațiunea începe să intre în nori exact cînd te-ai fi
așteptat mai puțin de la intelectuali cu ambele picioare pe pămînt. Iată cum descrie A. Pleșu tromba politică din
vara lui 2012:
„Nu mai e vorba despre greșeli, excese și incompetență sectorială. E vorba de un atac radical și
sîngeros împotriva instituțiilor statului, împotriva regulilor democratice, împotriva unei justiții independente
și riguroase“ (adevarul.ro, 11.07.2012).
A curs sînge în 2012? Mult? Cam cît? Tot Arafat?
Jos, pe-un vîrf de campanula
Pururea-n vibrație,
Și-a oprit o libelulă
1 Paul Johnson, Intelectualii, Ed. Humanitas, 2015, p. 386.
207
RADU CĂLIN CRISTEA
Zborul plin de grație. (Topîrceanu)
Niciodată o campanulă nu vibrează fără motiv, ca proasta. Natura se pregătește de ieșirea din vară. La
Washington, D.C., D.P. Aligică se pregătește de intrarea României în război. Ordine de zi: trebuie să ne strîngem
ciopor în jurul serviciilor secrete și să ne așteptăm la ce e mai rău.
„Dragi prieteni,
în timp a trebuit să ne regrupăm în spatele (cui? - n. m.) și să facem zid în apărarea unor instituții esențiale ale
Statului NOSTRU: constituția, președinția (sic!), curtea constituțională (sic!), magistratura... Cred că, din
păcate, se apropie clipa cînd va trebui să ne regrupăm în jurul serviciilor de informații și siguranță națională. Știu.
Unii aveți rezerve. Dar nu există alternativă (nici măcar una? - n. m.). Sunt pe aceeași linie de apărare cu cele de
mai sus. Și cred că au cîștigat creditul necesar susținerii din partea sănătoasă a societății. E important să nu-i
lăsăm singuri dacă va fi să fie... Susținerea occidentală nu va fi de ajuns“ (pe blog, 26.02.2013).
Un anturaj cultural sedițios, adeseori idolatru și permanent agresiv, l-a însoțit pe Președintele Băsescu
într-un cortegiu remarcat, înainte de toate, prin sleirea pînă la suprimare a spiritului critic față de acțiunile șefului
statului. Mă doare gura s-o repet. Și capul. Chiar și sufletul. ELB au cauționat ascensiunea politică a lui Traian
Băsescu prin laude, noduri în gît și mutism. Nu partizanatul politic asumat de aceste elite pune în dubiu, ci
ostentația și militantismul sectar al pronunțării lui publice. Zeci de apeluri la proțap, participări la mitinguri cu
statut străveziu de activiști politici, mesaje de obicei televizate în momente-cheie din mandatele lui Băsescu,
suflarea la urechea alegătorului a unei anumite opțiuni de vot în profitul aceluiași Președinte etc. au devoalat în
ELB ceva din psihologia umilă a agenților electorali. Au schimbat, întîmpinînd adeseori rezistență, pamperșii
unui electorat, oricum, adult, pentru a-l acapara și a-i ghida prezența sau absența de la urne. Admirația,
sinceră sau subtil fasonată a ELB pentru fostul Președinte, a generat abdicări morale în cascadă - de la ode penibile
la depășirea, fără poticniri dilematice, fără cîrteli publice, a numeroaselor defectări ale democrației de către Băsescu.
Nu am explicații satisfăcătoare pentru multe dintre aceste rebarbative compromisuri. Probabil că unele nici nu se
deslușesc la opaițul rațiunii. Ce ar fi de înțeles cu gîndul din peanurile dezmățate ale lui TRU? în genul:
K „în doi ani și jumătate, Traian Băsescu, nu Președintele, nu omul de la B Palat, ci politicianul fidel națiunii
sale, a devenit inamicul inamicilor B justiției generale. Președintele nu s-a schimbat, n-a renunțat și nu
s-a K ascuns în spatele vorbelor. A dovedit, de unul singur, că marea îndrăzneală
e posibilă în viața reală, nu în gîndul rostit pe la colțuri“ (cotidianul.ro, | 20.04.2007).
Descărcat de mizeriile aparatului de propagandă comunist și strașnic B fățuit de noile exuberanțe creatoare din
ELB, cultul personalității șefului E suprem va fi restaurat - aș spune - cu un plus de puritate a emoției
datorită
săvîrșirii sale în libertate.
B în capitolul „Omagiu Conducătorului iubit“ am citat mai multe astfel de I eșantioane scîrboase. Partidul
prezidențial - PD(L) - va fi escortat de ELB I în toate drumurile sale, cu aclamații și zăngăneli de talgere.
Unul din I consensurile granitice ale ELB cade asupra PSD, a cărui eradicare este I cerută de aceleași voci răstite.
Clasa politică, partidele, opoziția, Parlamentul I nu-și au rostul. Votul universal trebuie înlocuit de acela
cenzitar. Schema g alegerilor se va scutura astfel de aportul unui popor tont, credul și oricînd g disponibil
pentru a duce la tirania majorității. Se asigură conducerea țării I prin elite triate pe criterii de castă și ereditate
(vezi și subcapitolul „La apa I Vavilonului unde am plîns de m-am rupt“). Resorturile democrației sunt I
răsucite pînă plesnesc. Cu Horia-Roman Patapievici stegar de sacrificiu în I această cruciadă de apostaziere a
democrației, cu TRU, Mircea Mihăieș, I Cătălin Avramescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Vladimir I
Tismăneanu, A. Cornea, Sever Voinescu și celelalte căpetenii căftănite de I Băsescu, ELB își restrîng aria
proiecțiilor politice la experimente în cerc [ închis, cenaclier. Dacă nu leșini, între timp, de rîs, mult te mai poți
minuna I de jocul plasamentului temporal al acestor intelectuali: e clar că nu scriu t despre societatea
contemporană avansînd în modernitatea și democratismul I ei, ci despre coborîri în timp, către faze istorice unde,
materializate, f idealurile precum ale lor mișcau mașinăria politică a epocii. Daniel Barbu: j „...entuziasmul pentru
Traian Băsescu arătat în ultimii ani de unii ! cetățeni superior educați care își afirmă și cărora li se atribuie
demnitatea f de intelectuali este străin de orice dimensiune critică, ca și de orice raportare ! la principiile
democratice. Deși printre acești cetățeni se află scriitori și ; filozofi de renume, ei nu par să-și așeze patima
apodictică cu care-1 sprijină
208
209
RADU CĂLIN CRISTEA
pe președintele în funcție pe un efort de reflecție, ci se lasă în voia unui comportament pe care Hannah
Arendt îl deslușea Ia nivelul maselor.“1
Chibițul universal
Ai, n-ai treabă, ELB te îndoapă ca pe gîște cu epifaniile lor. Te dăscălesc cu revelații pînă îți dă borșul pe nas.
Te smulg din treburile tale ca să-ți explice cîte-n stele și-n lună. Bagă în tine lecții cu polonicul mare. Ingurgitînd
cu anasîna învățăturile de minte ale ELB, te poți întreba, la fel ca Paul Johnson, „pornind de la analiza
moralei și a gîndirii unor intelectuali de marcă, în ce măsură aceștia sunt îndreptățiți să sfătuiască omenirea cum
să-și organizeze viața.“2 Cu ce drept vine dăscălimea asta (cu popa și moflujii, Caragiale) și îți dictează ce ai de
făcut mai departe, ca om, în următoarele șapte vieți? între celebrii organizatori ai vieții celorlalți, poziția
filozofului și scriitorului Bertrand Russell nu este periclitată de nimeni, nici măcar de G. Liiceanu. Johnson:
„Nu se cunoaște în istorie un intelectual care să fi dat omenirii sfaturi pe o perioadă mai îndelungată decît a
făcut-o Bertrand Russell, al treilea conte Russell (1872-1970).“3
Nu găsesc, după ce am trecut în revistă toți luminății umaniști de la Dosoftei încoace, spirite cărturărești mai
ofertante în datul lămuririlor decît ELB. Dacă nu le ceri, le încasezi oricum. Am socotit semn de fudulă nesăbuință
să te bagi în vorbă ca măraru-n ciorbă și să pătrunzi cu aptitudinile tale de literat sau filozof în domenii de
strictă specializare, cum ar fi economia ori finanțele. Mircea Cărtărescu, una dintre cele mai frumoase valori ale
literaturii noastre, își face însă timp ca să dezavueze împrumutul preventiv de la FMI și să îl ia la șuturi pe
inconștientul finanțist Emil Boc:
„Azi toți vorbesc de o economie «volatilă», extrem de vulnerabilă, și care s-a contractat brusc cu vreo zece
procente, căzînd de pe culmile triumfalismului în abisul marasmului total. Poate că cele 7,2 procente ale lui
Tăriceanu or fi fost vreo cinci în realitate, iar pe de altă parte poate că nu
1 în eseul Ateii credinței democratice, în volumul Idolii forului - De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat
«elitei» intelectualilor publici (coordonatori - Sorin Adam Matei și Mona Momescu), Ed. Corint, 2010, p. 42.
2 Paul Johnson, op.cit., p. 7.
210
vom ajunge, cum prevede FMI, la 4,5 la sută deficit, dar la 3,5 tot ajungem (...). Să nu ne mai spună
prim-ministrul Boc povești de adormit copiii: că e un împrumut preventiv, că e făcut doar în vederea protejării
rezervei monetare. Bănuiala mea e că rezerva asta s-a dus de mult, că nu mai e nimic de protejat“ („împrumut
preventiv? Să fim serioși!“, EVZ, 20.03.2009).
Paul Johnson ne liniștește. Cărtărescu nu merge niciodată singur:
„Este tipic pentru asemenea intelectuali să nu vadă nicio inconsecvență în a trece de la propria lor disciplină,
pe care o stăpînesc fără niciun dubiu, la probleme de interes public, în care s-ar presupune că nu sunt
mai îndreptățiți decît alții să fie ascultați. într-adevăr ei pretind întotdeauna că acele cunoștințe speciale pe care
le dețin le dau o putere de pătrundere deosebită.“1
Dacă m-aș întreba ce anume m-a enervat cel mai mult la ELB, degeaba aș insista, pentru că tot nu mi-aș
răspunde. E totuși ceva ce mi-a provocat melancolii incurabile: felul apodictic al eminenților învățători din
ELB de a fixa, de la început, cadrul dialogului ce va deraia în invariabile monologuri. Iradiind
enciclopedism și recuzînd orice opinie adversă, ELB evoluează pe o scenă fatalmente șubredă. Dacă teoriile astfel
împrăștiate ar îndruma către un tertium non datur încă n-ar fi capătul lumii. Deconcertant în inadmisibil de
multe situații apare însă mixajul de superbie retorică și conținutul pipernicit - uneori neserios, adeseori de
suprafață - al informației. Poate fi, admițînd viziunea politologului american Kenneth Jowitt, o boală
genetică a gîndirii autohtone; adică, în formularea Alinei Mungiu-Pippidi, „expresia preferinței generale pentru
idei vagi și neîntemeiate, pentru teorii generalizatoare și atotexplicative, pe care Jowitt o considera o boală
generală a gîndirii românești.“2 Spirite docte cu scrieri și traduceri stimabile prestează ocazional altă muncă,
într-o meserie nouă care, pînă la urmă, tot jurnalism se cheamă. Salturile lungi și dese de la Heidegger la
Băsescu, de la Ponta la Swedenborg ori de la Plotin la Iliescu au fost cheia insucceselor ELB în elaborarea
unor texte reducționiste specifice veleitarilor rătăciți în gazetărie. Plictisul organizării argumentelor se combină, în
destule rînduri, cu surescitarea autorului pînă către piscul „urgiei cu bale“ în care M. Mihăieș
2 Alina Mungiu-Pippidi, Politica după comunism - Structură, cultură și psihologie politică, Ed. Humanitas, 2002, p. 168.
211
RADU CALIN CRISTEA
și-a înfipt adeseori stegulețele. Condeiele tari ale ELB expun, mai întîi, o brumă de probatoriu, dar le moare
repede pasiunea pentru elocință și ies trîntind ușile din cadrul rațional și logic proclamat inițial. E o poveste
mai veche aceasta a nespecialistului devenit gazetar și care „face“ presă pentru a-și deșerta emoțiile și
pentru a se năpusti, după cîteva fraze introductive, asupra unor persoane sau opinii detestate. Popularitatea satirei și
a pamfletului în presa „artistică“ de la noi e asigurată de confortul acestor genuri literar-jurnalistice ca abreacție a
furiei; de asemenea, inconsistența informației și a argumentării pălesc în ierarhiile intime ale polemiștilor
autohtoni în fața magiei farafastîcurilor de limbaj.
Un număr nedemn de mare de articole purtînd semnătura ELB agonizează în ceremonii narcisiste, generalități
găunoase, petarde stilistice. Cumulul fraudulos de competențe conduce la demonstrații ce trădează un infantilism
pur și simplu revoltător. ELB se aruncă în analiza unor dosare de tematică generalistă cu o imprudență ce te
subjugă într-un fel aparte: concentrația de diletantism provoacă, invariabil, nostime operete bufe. N-aș da pe
nimic deliciul lecturii unor comentarii de politică externă (mai ales despre relația României cu Federația Rusă!) în
care se avîntă, cu mic, cu mare, scriitori, medici, filozofi, teologi, fizicieni etc.!
Altceva doare ca spinul sub unghie. Sub rezerva unor rarisime excepții, anunț cu adîncă durere în suflet
că les maîtres penseurs (A. Glucksmann) ai ELB nu citează sursele pe care își întemeiază raționamentul. Nu
există, nu le cunosc, le încurcă sau le consideră insignifiante. Alina Mungiu-Pippidi scrie despre „înclinația spre
superficialitate și megalomanie în același timp a intelectualității românești“.1 în textura eseurilor ELB se
ghicește o documentare revoltător de superficială sau de-a dreptul nulă. Poate că și-au scris comentariile în
același timp, după-amiaza, ca faunii, cînd dulcea lene orientală nu te îmbie deloc la muncă pe sponci. Se bricolează
abundent, șuetele distorsionează sursele primare ce vor fi fost fundamentate, în multe rînduri, pe ceea ce se
mai aude prin tîrg.
Urmărirea pe sub gene a obîrșiei unei informații, ca să nu mai vorbesc de lipsa de interes pentru relevarea
acesteia pe cont propriu, denunță, în fond, aceeași ireverență față de autenticitatea faptelor în discuție. Nicio
legătură între natura și practica jurnalismului autentic și asemenea improvizații galvanizate doar de
seismele emoționale ale autorilor și de
1 Alina Mungiu-Pippidi, op.cit., Ed. Humanitas, 2002, p. 168.
212
f' literaturitatea (R. Jakobson) rîvnită în textul respectiv. Efectele artistice i alăturate nombrilismului autorilor
compun recuzita-standard a articolelor |ELB. Și aici, parafrazîndu-i pe aceeași formaliști ruși, procedeele
bat I conținutul. Literatura (satira, pamfletul, jurnalul, secvențe de proză fantastă) fc este, pînă la urmă, forma
proximă de creație căreia îi pot fi asociate textele I ELB, datorită dependenței, în diferite doze, de ficțiune și de
exercițiul I fantazării. Tot dinspre genurile și speciile literaturii vine și grija pentru i prezentarea estetică a acestor
compuneri cu sex dubios. După cum aceeași '■ corelație cu literatura ar putea explica sprinteneala
imaginației și nepăsarea ( ELB pentru lectura factuală a realității.
Ovid S. Crohmălniceanu scria cîndva că „informația întunecă“. Lui \ . Tismăneanu sau Patapievici nu le-ar
trece prin cap să aplice în cercetările lor științifice aceleași indecente tehnici de colportare. ELB schimbă placa în
eseistica lor politică unde mistifică, inventează, induc în eroare, îl iau în ; balon pe amărîtul de cititor ademenit cu
adevărurile lor mincinoase. Tentația frivolității bate la ochi în aceste dări cu părerea spre folosința unor destinatari
disprețuiți prin însuși faptul că li se adresează astfel de scrieri artsy-fartsy. Deduc că drumul dintre schimnicie și
prostituție rămîne, pentru niște oameni cu carte de-ai locului, cam la fel de scurt ca acela, din Efes, dintre
biblioteca lui Celsus și bordel.
Citesc, în sfîrșit, un pamflet aspru, dar excelent dotat bibliografic al lui G. Liiceanu: „Mercenarii
conștiinței (2). Cazul Radu Beligan“ (Contributors.ro, 06.10.2014).
Tocmai am pus mîna pe vătrai să-mi torn cenușă în cap cînd, citind „Notele“ mazarinadei lui Liiceanu,
dau peste următoarea grațioasă mulțămită: „îi mulțumesc lui Vladimir Tismăneanu pentru trimiterile
bibliografice.“
Se ajunge la O, la Raportul de aur: Liiceanu își iese din pepeni, iar VT explică științific fenomenul,
asigurînd și bibliografia de specialitate.
Un strop de candoare aduce clasicistul A. Cornea, alt emigrant de soi în lumea gazetăriei, ce combate în
editorialele sale politice folosind bibliografiile la care se pricepe: acestea urcă de la Aristotel, Socrate, Platon
sau Tucidide, dar nu trec nici din greșeală de J.-J. Rousseau (d. 1778) ori J.S. Mill (d. 1873).
Minciuna cu suliman
Mă întorc la vremurile de restriște prin care au trecut urgisitele semne ale citării sub cnutul ELB. A
exploata ghilimelele pentru a demarca niște citate
213
RADU CĂLIN CRISTEA
adeseori beteșugite ori inventate fără de rușine mi se pare nu doar în sine necuviincios, ci și
compromițător pentru niște practicanți ai jocurilor intelectuale nobile. Cine ești dumneata ca să iei de sus
ghilimelele, cu prima atestare documentară tocmai în 1527, deodată cu Videle (jud. Teleorman)? Te întrebi
cumva și cam ce făceai dumneata în 1527? Pentru ce nu le lași să-și vadă de treabă și să-l ghideze pe om direct
la izvorul care, oricît ar tremura pe prund, purifică pînă la urmă și duce la nume, prenume, titlu, publicație,
zi, lună, an?
Prietenul P. Johnson scrie că Friedrich Engels, unul dintre tătucii fondatori ai marxismului, s-a numărat printre
cei mai mari manipulatori prin citate măsluite: „Nu este întotdeauna clar dacă denaturările la care a recurs Engels
țin de înșelarea deliberată a cititorului sau de autoamăgire. Uneori însă, inducerea în eroare este evident
intenționată (...). Analiza atentă a scrierilor lui Engels din sursele sale secundare arată că acestea sunt adesea
trunchiate, condensate, cosmetizate sau răsturnate, însă puse invariabil între ghilimele ca și cînd ar fi fost redate
cuvînt cu cuvînt.“1
Dacă la Engels se poate, de ce să nu îngroape și ELB sursele, veșnică fie-le pomenirea?
Dăm cu sîc
Din Isarlîk! (I. Barbu)
Bîrfele vreunui djinn inspirate „la o cafeluță“, în fumul taclalei, triumfa sub forma urechismului totuși
suspect la niște oameni de carte cu deferență pentru rigoarea citatului corect. Cu siguranță că, dacă
Liiceanu îi suflă un pont grozav lui Patapievici, Pleșu va avea a doua zi despre ce să scrie, iar Tismăneanu îi
va cita pe toți. în această variantă a trucării informației brute, marcajul surselor stingherește ELB deoarece
micșorează orizontul pentru fabulație. Batjocorirea informației prin ascunderea/fabricarea provenienței
acesteia nu înseamnă altceva decît paravane pentru minciuni - de la brașoave la mistificări grosolane.
Am citat în subcapitolul „De ce tremură nădragii, Mitică?“ un interviu de tot hazul unde Patapievici - probabil,
cel mai linșat gînditor european -, se plînge că este vînat cu 14 capete de acuzare - toate fără alt fundament decît o
nouă tentativă de character assassination. Folosește și cîteva legături degerate de ghilimele. Pretinsele citate
sunt fie fabulații, fie n-au autori, fie
1 Paul Johnson, op.cit., pp. 101-102.
214
au apărut în spațiul virtual DUPĂ interviul lui Patapievici, fie au alți destinatari (Putin!). Pentru că nu e
okey-dokey să verifici sursele citatelor unui intelectual cu reputația lui Patapievici, morala respectivului
pasaj apare pentru cititorul naiv într-un ferpar înfricoșător redactat de victima încă în viață: autorul
„Politicelor“ a fost ciuruit de 14 ori!
Minciuna - nu descopăr eu America! - deține toate agravantele unei mistificări deliberate. Sunt de părere că, în
cazul ELB, forma cea mai asupritoare a minciunii o reprezintă mutualitatea amuțirii. Natura cea mai pusilanimă a
băsismului irumpe în mișcările acestor culbeci troglodiți ce se resorb în cochilii, cu tot cu antenele lor, altfel
aux écoutes, cînd adulmecă adierea primejdiei. Primejdie însemnînd să trebuiască să nu taci. Să trebuiască să spui
ceva, orice. Doar să nu taci. Numai să nu fii laș. Regimul Băsescu a crescut din această mraniță umană care i-a
hrănit ambițiile autoritariste și i-a girat multele acțiuni de maltratare a democrației (cf. capitolul „Regele și
nepoții lui Vîșinski“ și subcapitolul „Gînditorul și Bestia“).
în 06.05.2010, Președintele Băsescu anunță la Palatul Cotroceni scăderea pensiilor cu 15% și salarii ale
bugetarilor tăiate cu 25%. Ce fac ELB? Se fac că plouă. își învîrt titirezele de beregate ca posedații în ședințele
de exorcism. Se extrag temporar din lumea vie. Andrei Pleșu? Scrie despre Helmut Kohl și republică un
text mai vechi despre destinul cîinilor. Horia-Roman Patapievici? Publică un eseu despre „închiderea minții“ și o
comemorare Ioan Petru Culianu. Vladimir Tismăneanu? Altceva îl macină prioritar: „mitul lui Stalin“ și vizita lui
Victor Ponta la Lupeni. Gabriel Liiceanu?
Si tacuisses, philosophus mansisses. (Boethius)
Alt exemplu, revelator pentru insignele anticomuniste de o oca purtate de ELB după condamnarea acestui
regim criminal de către Președintele Traian Băsescu. în 28.02.2012 Legea Lustrației este votată. CCR analizează
mai multe cereri de neconstituționalitate a legii. 12.04.2010: Washington D.C. Vladimir Tismăneanu scrie pe
blog despre „Biografiile nomenklatura comuniste“. E mîndru că biografiile respective stau aninate de site-ul
IICCMER. „îmi imaginez un volum cu titlul «Miniștrii de Interne ai României»“, scrie VT.
O Tannenbaum, o Tannenbaum!
VT îl trece și pe Gh. Homoștean în lista cu miniștri.
Un gatto nero attraversa la strada da destra a sinistra...
215
RADU CĂLIN CRISTEA
Prin Decretul nr. 448/26.04.2010, Președintele Traian Băsescu conferă Ordinul „Virtutea Militară“ în grad
de Cavaler, cu însemn pentru militari, domnului Homoștean Ioan George. Nominalizatul Homoștean este
„sublocotenent în retragere“, ceea ce înseamnă că, activ, a fost un amărît de tablagiu (sergent). Pentru a primi cea
mai înaltă distincție militară pe timp de pace, George trebuie să fi comis acte de bravură cel puțin cît Ana Ipătescu
și Ecaterina Teodoroiu împreună. Militarului Băsescu nu-i miroase nici vacsul cizmei de sergent închipuit, nici
propunerea de decorare a acestuia venită de la generalul de armată cu patru stele Marin Dragnea, Președintele
Asociației Naționale a Veteranilor de Război. Talentat dansator de cazacioc pe șenilele tancurilor Diviziei „Tudor
Vladimirescu“ cu care s-a întors în țară, M. Dragnea a fost unul dintre vestitorii primăverii comuniste. Ministru
de Interne (05.09.1978 - 05.10.1987), bandit scelerat (Operațiunea „Autobuzul“, asasinarea lui „Babu“
Ursu etc.) din specia Pleșiță, George Homoștean nu putea fi, în același timp, și general, și sublocotenent.
Sau putea, prin voia ori je-m en-foutisme-vl lui Băsescu. Tismăneanu pare să știe ceva, dar nu-și spune nici
sieși de teamă să nu afle. în articolul „Stăpînii comunismului românesc“ (EVZ, 18.05.2010) VT reia hălci întregi
din textul postat în 12.04.2010, inclusiv „îmi imaginez un volum cu titlul «Miniștrii de interne ai României
comuniste»“. Firește, Homoștean e păstrat pe listă.
Un gatto nero attraversa la strada da sinistra a destra...
Fisa cade, presa se prinde de cacealma și, în 21.05.2010, lui Homoștean i se ia ce i s-a dat. Pilaștrii
anticomunismului băsist n-au simțit nicio furnicătură. Ordin de zi cu zi pe unitate pentru ELB: leoarba! Ascultă
comanda la mine: nimeni n-a aflat nimic despre cum era s-o facă de oaie Băsescu cu Homoștean taman după ce
Legea Lustrației trecuse de Parlament și stătea la coadă la CCR! Incomparabil mai mut decît peștele pe uscat,
Tismăneanu își trage fermoarele și simulează o criză de ataraxie. Pilda poveștii? Dorin Tudoran:
„Cînd Traian Băsescu face un lucru bun (și a făcut multe lucruri bune), pupinii zbîrnîie, înroșesc telefoanele,
răvășesc claviatura computerelor, inundă blogosfera cu o imnologie înecăcioasă și defilează în rubrici aliniate mai
abitir ca oamenii muncii la mitingurile de 23 August de demult.
Cînd Traian Băsescu calcă în gropi (și a călcat în multe), pupinii sunt și mai agitați. Revarsă peste noi
cisterne de explicații, ne aruncă în ochi praful
216
scuzelor de talcioc politologic și arată cu degetul la cîinoșenia (reală și ea) dușmanilor jurați ai președintelui.
în cazul decorării lui George Homoștean, pupinii au adoptat politica struțului, în varianta ei românească: N’
aude, ri a vede, ri a greul pămîntului, ușurința vîntului...
Timp de trei săptămîni (de la 26 aprilie, ziua semnării decretului de decorare, la 20 mai, cînd Cotidianul și alții
au spart buboiul), pupinii au mers pe burtă, au tăcut mîlc. Ideea era - lasă, e pălăvrăgeală mare cu lustrația asta; unde
a mers mia o să meargă și suta; vine vacanța - mai călătorim; vine toamna - mai conferențiem; mai vedem...
Cînd s-a spart buboiul, a fost împins în față clovnul de serviciu (V. Tismăneanu - n. m.): Mai întîi: Hă!
Hă! Hă! Sunteți proști, ați luat-o-n barbă. Homoștean ăsta nu e Homoștean ăla. Hă! Hă! Hă!
Președintele îl contrazice pe clovnul-pupin: îmi pare rău, regret, dar Homoștean ăsta e Homoștean ăla; i-am
luat decorația înapoi.“1
Un afurisit face verificări la sînge

Poate că nu întîmplător cele mai detestabile caractere i-au încorporat și pe cei mai furibunzi sectari din
cercul ELB. Este vorba, iertare că mă repet, de o brigadă de intelectuali cu ascultare la națiune. O elefantescă ureche
națională stă ciulită pentru a nu rata niciuna dintre povețele acestor atotștiutoare têtes d’œuf. Or, iacătă că
mințile luminoase în afară se întunericesc înlăuntru din cauză de conștiință tripotată.
Pe mîinile cui a încăput nubila tinerime română? Oh! Nici nu vreau să mă gîndesc.
Un disimulant legendar dotat cu un caracter variabil și manete pentru reglarea dicteului automat în
funcție de meteo-politica momentului bate, alături de Vladimir Tismăneanu, toate recordurile de ipocrizie printre
ELB: mă refer, desigur, la Mircea Mihăieș. Am citat de m-am spetit din Mihăieș participînd la canonizările în
serie ale vlădicăi Băsescu (vezi în special subcapitolul „Omagiu Conducătorului iubit“). Pînă să primească firmanul
ICR, Mihăieș îi facea mucenicii lui Băsescu. înainte de a-l polei pe noul Președinte ca pe „singurul realmente
interesat de tăierea răului de la rădăcină“ în 2005, adică imediat după ce fusese plantat la ICR, Mihăieș îi
1 Dorin Tudoran, România ca părere, Ed. Polirom, 2015, pp. 244-245.
217
RADU CĂLIN CRISTEA
făcuse anterior lui Băsescu un portret de mafiot „în care orgoliile mitocănești, interesele de gașca, proasta
creștere, incompetența și nerușinarea își dau grațios mîna.“ în 2010, cînd cu tăierile de salarii, Mihăieș își
scotea pălăria în fața „managerului“ național - II Grande Macellaio Traian Băsescu. Cu cîțiva ani mai devreme,
înainte de a sta erect la ICR, Mihăieș făcea gargară cu același manager Băsescu:
„Sunt departe de a împărtăși simpatia multora dintre gazetari față de fostul căpitan de vapor ajuns
multiplu ministru. N-am apreciat niciodată umorul lui cam grosolan, șmecheria unsuroasă a superiorului care
se bate pe burtă cu subordonații. Nu cred nici în calitățile lui manageriale, pentru simplul motiv că prezența în
același minister, în urmă cu cinci ani, n-a depășit în consecințe trecerea gîștei prin apă.“1
Nici torționarii medievali n-ar fi fost mai creativi decît Mihăieș în supunerea la suplicii, după ’89, a lui Adrian
Păunescu. L-a bușit, i-a luat grupa sanguină, l-a asomat, a tăbărît pe el, i-a zis-o de nu s-a mai văzut om cu om: un
„monument al îmbuibării“, „stîlpul neocomunismului pesedist“, un „strigoi care vrea să ne readucă la cheremul
securiștilor și al activiștilor bolșevici“ etc. Atît de turbat era pe A. Păunescu, că i-a intrat și în pat, verificîndu-1
la credibilitate:
„Ce credibilitate poate avea cineva care-și petrece noaptea alături de o unguroaică, iar dimineața, de cum se
scoală, începe să tune și să fulgere împotriva ungurilor?“2
După soție, Mihăieș o controlează pe fetița lui Păunescu și se răstește la un stativ cu eprubete umplute cu sînge
multietnic: „însă că toată această cruciadă de joasă speță se desfășura sub privirile inocente ale fetiței lui Adrian
Păunescu, în venele căreia curge, după mamă, și sînge unguresc (pe cît de neaoș moldo-oltenesc e numele
Păunescu, pe atît de neaoș unguresc e numele Antal!) asta nu mai pot pricepe...“3
Mihăieș păstrează același tonus al ticăloșiei, zdrobindu-și de astă dată inamicul prin implicarea soției și a
fetiței acestuia. Urît. Soios. Mizerabil. în vara-toamna lui 2008, Mihăieș se va trezi față în față cu „scutul
scîrnelor păunesciene“. în 04.08.2008, Nicolae Văcăroiu, Președintele Senatului, cere Comisiei pentru
cultură, arte, mijloace de informații în masă din această
1 în
Masca de fiere, Ed. Polirom, 2000, p.13.
2 Op. cit., p. 109.
3 Op.cit., p. 109.
218
cameră să „demareze o anchetă“ privind activitatea ICR. Scandalul pornise de la o expoziție de Street Art
(„Freedom for Lazy People“) organizată sub egida ICR New York și -considerată a fi, în unele cercuri
cultural-politice, mai aproape de pornografie decît de artă, precum și suspectă de antisemitism prin expunerea
unui ponei roz ștampilat cu o zvastică.
Adrian Păunescu, Președintele mai sus-menționatei comisii, urma să coordoneze acest demers parlamentar. în
07.08.2008, ICR organizează o conferință de presă. Președintele ICR, H.-R. Patapievici, invocă, în apărarea sa,
o presupusă afirmație a lui Păunescu: „era cazul ca activitatea ICR să fie supusă oprobiului public“. Patapievici
recurge la tehnica sa patentată: pescuiește din presă un citat convenabil, fără a-i verifica autenticitatea. Originea
îndepărtată a citatului respectiv ar fi fost cotidianul Ziua care dezminte însă acest lucru (cf. Ziuaonline.ro,
19.08.2008). Și Păunescu neagă, pe unde apucă, faptul că ar fi afirmat texual așa ceva, ci doar că „va încerca să
vadă în ce măsură ICR mai promovează sau nu cultura română.“ Prezent la conferința de presă a ICR, G. Liiceanu
înghite pe nemestecate „citatul“ citat de Patapievici și, nașpa cu spume!, mai condamnă o dată comunismul,
redecapitîndu-1 pe bardul de la Bârcă și înapoi:
„Faptul că acest personaj (A. Păunescu - n. m.), care de 18 ani ar fi trebuit să facă penitențe în Piața
Universității pentru tot ce a făcut în perioada lui Nicolae Ceaușescu, vine astăzi să facă anchete și să administreze
cultura română de la nivelul Senatului - eu cred că acest lucru este, pentru România, un scandal și o rușine“
(Ziare.com, 07.08.2008).
Pe scurt, Patapievici vorbește de o acțiune „politică“ în spatele căreia, completează Liiceanu, se află
Păunescu agitînd ațîțător tentaculele hidrei comuniste.
Păunescu și Mihăieș: Tovarășul și Lustragiul
Pînă aici - ca la carte. Asasinarea iterativă a lui A. Păunescu de către ELB a devenit o gimnastică de înviorare a
minții. Păunescu ripostează, la rîndul lui, într-un fel animalic, cu pamflete înecate în saloperii. Opinia lui Păunescu
despre Mihăieș:
„Mi-e silă de cerneala fecaloidă care curge prin literele tuturor mihăieștilor sorosizați care au
transformat spațiul literar românesc într-un noroi menit dezinsecției. Batjocorirea valorilor românești este
religia lor, fie că ele sunt poduri de flori (...) fie că sunt daco-geți sau latini. Damful acestei
219
RADU CALIN CRISTEA
atitudini nu e nazist-bolșevic? Astfel ar putea fi numit Mircea Mihăieș, dacă ar exista. Dar el nu există (...)
Gîndire de păduchi, acțiune de huligani! Mihăieșiada jegoasă!“ (Republica, 16.04.1998).
După o asemenea abundență excremențială turnată direct în capul lui, te-ai fi așteptat la o repliere a lui
Mihăieș în vederea unei riposte în același spirit fetid. Nu și de data asta. Un norișor cu ploicică acidă
ancorase de o vreme, cum scriam mai sus, deasupra ICR-ului: o comisie a Senatului ar fi vrut să-și bage nasul prin
hîrțoagele Institutului, pentru a verifica suspiciuni de tripotare a banului public. în atari situații, este nevoie
de oportuniști de clasă, de pupini hiperdotați în tehnicile hibride ale compromisului. Dacă o cer interesele
partidului (Caragiale), Mihăieș se face frate cu dracu pînă trece puntea, precum și după aceea, astfel că sare
numaidecît de partea dușmanului și luptă exemplar, corp la corp, ochi în ochi, umăr lîngă umăr, alături de,
surprise!, gabariticul Păunescu. Ca orice soldat de elită, Mihăieș se dezbracă aproape instantaneu de caracter.
Acum trebuia, cu orice preț, să apere „fazenda“ ICR-ului. în vara sahariană a lui 2008, Mihăieș încingea
telefoanele, pisicindu-se pe lîngă „stîlpul neocomunismului“ să nu zgîrie rău ICR-ul. Răgetele jungle style ale lui
Mihăieș s-au topit în miorlăituri mieroase și goo-goo eyes pentru huiduma comunistă a cărei simplă pomenire, cu
puțin timp în urmă, îi cauza răni ulceroase. Iar Păunescu, sesizînd probabil compuncțiunea lui Mihăieș, i-a
predat o lecție de munificență anticomunistă, mutînd ancheta de la comisie în depozitul cu vechituri al
Senatului. Scatologicului aed de la curtea lui Ceaușescu va mai mări și bugetul, desigur, la fel de
anticomunist al ICR. Apoi va demisiona din noua comisie afirmînd că „nu este potrivită pentru el“: „Contați pe
mine în toate acțiunile care nu implică reflexe de procuror, pe care nu le am“, a mai spus Păunescu (mediafax.ro,
29.09.2008), nu înainte de a se întreține (din studio) cu mielușelul Mihăieș (prin telefon):
M. Mihăieș:
Dl. Adrian Păunescu n-a fost niciodată un fan al acestei comisii, am avut în decursul acestei veri cîteva
conversații... Vreau însă să fac precizarea că în dezbaterile din Parlament a fost într-adevăr alături de noi în
obținerea unor fonduri suplimentare...
A. Păunescu:
Domnule Mihăieș!
M. Mihăieș:
Da, domnule Păunescu!
220
A. Păunescu:
Eu dezvălui acum o parte din (sic!) lucrurile care au venit din august, cînd noi am și vorbit la telefon, și
pînă acum la Comisia de cultură, atunci (cînd se credea că noi vom face ancheta și datorită rîvnei mele de a deveni
■anchetator, cum își închipuie unii dintre pasagerii...
M. Mihăieș:
... Am depus mărturie că nu aveți această (indescifrabil)...
Păunescu:
Datorită rîvnei mele de a face comisia de-abia acum la nivelul Senatului, nu la nivelul Comisiei de cultură...
Mihăieș prezintă în continuare bilanțul editurii ICR, menționînd traducerea după textul original al Descriptio
Moldaviae de Dimitrie î Cantemir. Intervine A. Păunescu:
Vă semnalez o frază genială din Cantemir, din Descriptio Moldaviae. Și poate că e valabilă și pentru noi. „Și
mai sunt la Moldova niște păsări cu carnea foarte dulce numite hruști sau ierunci care pot fi împușcate foarte
ușor pentru că sunt surde și nu aud cînd cad celelalte.“1 Poate că uneori suntem în situația asta...
M. Mihăieș:
Cred că suntem într-una din astfel de situații. Aveți dreptate.
Căpcăunul comunist îl întreabă, cu blîndețe, pe junele Mihăieș, ca Marius Chicoș Rostogan pe micul
Ftiriadi din Un pedagog de școală nouă al lui I. L. Caragiale, dacă nu cumva, cum se mai plîng unii, o parte din
banii ICR ar fi rulați într-un cerc apropiat de conducerea institutului. Răspunde, bătînd din călcîie, Mihăieș:
„Nu avem niciun fel de preferințe (...). Prietenii mei apropiați, prieteni ai domnului Patapievici, nu au
beneficiat de absolut niciun fel de privilegiu...“
Și zi așa cu Galibardi, ’ai? (Caragiale)
„Menestrelul comunismului dinastic“ (în formularea lui V. Tismăneanu) scoate un of:
1 Citatul corect: „Se mai află în Moldova, și la hotarul dinspre Pocuți, o pasăre căreia locuitorii țării îi zic ieruncă, iar leșii
glușca, adică surdă; seamănă cu un cocoș sălbatic, este însă mai mică și mai proastă și surdă din firea ei. Dacă un vînător
găsește o sută într-un singur copac, poate să le împuște pe toate rînd pe rînd, iar celelalte se uită cum se prăbușesc una după
alta. Și ierunca mai are o carne foarte gingașă și albă, și la gust întrece potîrnichile și chiar fazanii.“ (Dimitrie
Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandrea, Ed. Litera, 1997, p. 56).
221
RADU CĂLIN CRISTEA
„Dacă Fănuș Neagu nu poate fi tipărit la ’77 de ani, e greu de acceptat să fie dați bani ai statului român cine
știe cui... Eu nu vorbesc de Andrei Pleșu care e un om valoros... “
Vicepreședintele ICR are răspunsul pe limbă:
„Răspunsul era foarte simplu: nu cred că putem să acționăm prin excludere, ci prin includere...
Păunescu:
Da, prin adăugire, valoare prin adăugire...
M. Mihăieș:
Da, prin adăugire, și pentru Fănuș Neagu, și pentru Alexandru George, e loc pentru toată lumea...“1
Se va duce Fănuș, apoi și Păunescu, „valoarea prin adăugire“ promisă de Mihăieș va pieri și ea odată cu
ploconelile unui arendaș travestit în slugă groasă la piele. Conștiința amenajabilă a lui Mihăieș, cu flexibilități etice
în genul ilustrat de pocăința teatrală față de fostul demon Adrian Păunescu, nu pare singulară printre ELB.
Tismăneanu, Liiceanu, Patapievici, TRU și alții nu s-au dat îndărăt în împrejurări similare unde compromisurile
de tot soiul nu le-au produs indigestii de for interior. Nu mi s-au părut a fi cazuri izolate ori insolite, ci, mai degrabă,
reflexele unui tip de conduită a „fețelor duble“ (M. F. Soireau): pe de o parte - janseniști exigenți predicînd
adevărul incontestabil, pe de cealaltă - închinători la un Saint-Injust de treabă, lax conceptual, ba chiar animator al
tartuferiilor credincioșilor.
Nu vreau să par un privitor puritan al acestui tip de spectacol. Socotesc doar că statutul de elite cu funcție
asumată de modelare a opiniei publice și de pază a igienei morale a societății ar fi impus o altă calitate a rectitudinii
ELB în principii și pedagogie civică. Cred că, măcar pentru apărarea unui nivel satisfăcător al prestanței publice,
în special Liiceanu și Pleșu, cîrmuitori spirituali în confreria ELB, aveau putința, dacă nu chiar menirea de a
pune nițică ordine cînd lucrurile o luau razna cu unii dintre megieșii lor de cruciadă. Dacă Th. Missir ar fi spart
într-o veselie geamurile Casei Pogor, nu văd cum ar fi scăpat fără o spînzurare de perciuni din partea lui Titu
Maiorescu. Exhibiționismele, limbajul ordurier, momentele de delir morbid, atacurile foarte murdare la persoană
ale unora dintre ELB puteau fi reconsiderate discret, post factum, de liderii cu influență asupra grupului,
astfel încît să se simtă că totuși cineva le mai dă cîte o aspirină lui Mihăieș,
1 youtube.com/watch?v=TX6gP8CcwfQ
222
C. Avramescu, Tismăneanu etc. cînd răcesc la cap. Ar fi fost, după părerea mea, un act de salubritate internă al unei
intelighenții cu nimburi atît de ilustre (vezi și „Elitele loiale, lui Băsescu (1)“). Or, maeștrii cu capul în nori s-au
amestecat cu prezumații discipoli și cu omniprezenta impostură. Poate că narcisismul unora, poate că
moțăiala altora au îngăduit la aceeași masă cacofonia scandalagiilor și dicția curată a moderaților de
bună-credință. Odată cu stăruitor autentificata apartenență a ELB la aceeași agregație misionară, dincolo de
ziduri, în afară, nu se mai putea distinge între vocea unui riottoso și aceea a unui opiniâtre la locul lui. S-a auzit
o singură voce.
MASCA LUI DULEA
Odicolonul tovarășei Ana
Vitregă le fu soarta celor încondeiați ca adversari ai ELB. Vor fi, cum bine le mai zice Judith Lazar în
finalul subcapitolului precedent, demolați și cu prestigiul public, dacă nu delabrat, măcar pus între ghilimele
megalitice. „Noblețea raporturilor dintre oameni“ enunțată de Patapievici nu va ieși niciodată din membrana
unei gingașe fiorituri. Se va consacra, procedural, datul la oase, sec, fără preaviz și avertismente acustice. Nu găsesc
în istoria jurnalismului românesc prestat de oameni de cultură atîta nervozitate dezumanizantă decît în perioada
interbelică și primii ani de Stalinism. Se scria la fel și atunci: lamelația cuvintelor tăia în carne vie și ținta
asumată era suprimarea preopinentului prin forța criminală a verbelor dezlănțuite. ELB nu mai pridideau cu
autodafe-urile.
„Bingo!“ și dulăii „dingo“ ai ELB rup orice vietate străină haitei.
Arătată cu degetele de la mîini și de la picioare ale ELB pentru eseul săptămînal publicat în cotidianul Ziua
într-o companie socotită infecțioasă, Zoe Petre se va afla, invariabil, din cauza poziției sale antibăsiste, în
proximitatea cătușelor zdrăngănite de ELB. Patapievici redactează rechizitorii. Ne aduce atît de aproape de stalinism
încît aproape că începi să simți în aer odicolonul tovarășei Ana: o condamnă pe burgheza decadentă Z. Petre pentru
uneltire dușmănoasă împotriva sa. Pecetea comună a lui Stalin și Caragiale, vorba lui B. Silber, este aici.
Ascultați sunetul timpului eliberat de trompeta sudată de buzelele lui Patapievici:
„... este o minciună calificată. Vă somez public să produceți dovada că «acum cîteva zile» am afirmat că
«mergem să votăm precum cîinii lui Pavlov, din reflex condiționat» și că, în acest mod, aș fi comparat oamenii care
votează «cu animalele care merg la vot». Dacă nu veți putea produce
224
?
această dovadă și nu veți retracta public cele afirmate despre mine, mă voi declara calomniat în sens juridic și veți
suferi consecințele de rigoare ale actului dvs.“ (22, 31.07.2012).
L-aș socoti pe Emil Hurezeanu cel mai rafinat și mai stabil în echidistanță comentator politic din
România. în fascicule ale carierei sale, Hurezeanu a luat parte, ca realizator sau invitat, la emisiuni ale
Realității TV, unde, la fel ca la Europa Liberă sau la Deutsche Welle, a respectat codurile și convențiile
jurnalismului de înaltă clasă. Avea să dea însă de bănuit ELB. A lucrat o perioadă și la mogul. La demonicul
Vîntu. La angelicul Vîntu muncea, dar nu pentru argintii lui Iuda ca Hurezeanu, și Patapievici, Director al
revistei Idei în dialog (între 28.09.2004 - 04.11.2009). Asta nu se pune. Hurezeanu a majorat suspiciunile
unei mari părți a ELB acceptînd să fie, între 01.02.2009 și 31.10.2010, chiar Președinte al Grupului
Realitatea-Cațavencu: un puzzle de presă cu lume amestecată (de la C.T. Popescu la Mircea Dinescu și Oana
Stancu, de la Stelian Tănase la Adrian Ursu sau Robert Turcescu ori chiar
de la Andrei Pleșu la Gabriel Liiceanu - protagoniștii emisiunii Altfel, difuzată începînd cu 17.09.2006).
Realitatea TV mustea de băsism, mogulimea sa Vîntu servea patria cu capitala la Cotroceni, iar lui Băsescu îi cînta
cucul din față. Hurezeanu a adus canalului TV exigență și incisivitate, băgîndu-și gîtul în juvăț: nealiniatul
prețuit pînă mai ieri devenise un collabo vîndut mogulilor. Prima catapultă cu noroi vine de pe mare, de la
connaisseur-ul anticomunist Băsescu: acesta spune despre Hurezeanu că era unul dintre cei „care se făcea (sic!) că
ne dă (sic!) lecții de democrație de la Europa Liberă“ (gandul.ro, 27.05.2009). A. Ursu pune în discuție
afrontul prezidențial într-o emisiune la Realității TV din 11.06.2009 unde i-a avut ca invitați pe G. Liiceanu
și E. Hurezeanu. Ultimul se explică:
„N-am încercat niciodată să-l amăgesc pe dl Băsescu în așa fel încît acum să-l dezamăgesc. Aș fi regretat și
prima oară și regret și a doua oară, îmi pare rău să fiu nedrept cu cineva, pentru că sunt în scena publică de mulți
ani, fie el și Președintele României, dacă nu am toate argumentele ș.a.m.d. în al treilea rînd - pot uneori să elogiez
gesturi, tema, principiul, efectul unei politici și persoana unui politician și, în același timp, să îmi asum libertatea
de a critica eroarea...“
Liiceanu:
„Și vi s-a părut că eu n-am această distanță?“
Ursu insistă cerind o opinie la ofensa adusă lui Hurezeanu. Liiceanu, metafizic:
225
RADU CĂLIN CRISTEA
„Merită s-o discutăm? întreb. Poate merită!“
Hurezeanu ajunge sub ghioaga lui M. Mihăieș care îl acuză că spune „tîmpenii“ (EVZ, 22.06.2009). îl înșiră
apoi pe o listă a rușinii angajaților Realității TV, cu comentariul:
„La cîtă conștiință au, vor continua să facă pe alte frecvențe aceleași jocuri“ (EVZ, 06.07.2009).
într-o bolboroseală ce începea, în 05.07.2012, pe platforma Contributors și se pierdea în Videha mukti,
Tismăneanu îl luase și el de guler pe Hurezeanu:
„Din rațiuni ce țin de anormalitatatea (sic!) derivei autoritariste, iată-1 (pe Hurezeanu - n. m.) renunțînd la
tot ceea ce-i definea cîndva drept un om al echilibrului.“
Ideile sunt mult mai puternice decît armele. Nu le permitem dușmanilor noștri să aibă arme, de ce
le-am permite să aibă idei? (Lenin)
Contor al moralei publice și nestemată a jurnalismului autohton, Andrei Cornea anunță că interesul lui
pentru „oameni ca Hurezeanu“ e „modest" și se „rezumă să noteze“ că acesta a ajuns printre „exemplele jalnice
de decădere morală și profesională“ (22, 10.11.2009). Peste o lună îl va arăta cu degetul pe Hurezeanu, alături de
C.V. Tudor, Vanghelie și Becali:
„...toți s-au înrolat sub steagul roșu al lui Mircea Geoană“ (22,08.12.2012).
Arestat și, apoi, deportat de comuniști între 1949-1963, Adrian Marino, cărturar în toată puterea cuvîntului,
ciufut și generos, a fost relativ apropiat GDS și revistei 22 pînă la un incident descris în litigiosul său jurnal
publicat postum:
„Ura irațională s-a dezlănțuit când, invitat la o ședință a grupului GDS în care fusesem cooptat, fără să fi
făcut de altfel vreo cerere (am primit chiar și o adresă «oficială»), G. Liiceanu m-a dat pur și simplu.afară. I-am
replicat dur. «Am fost invitat» și am declarat că nu plec. Și că nu mă intimidează nimeni, mai ales după 14 ani de
gulag. Moment penibil. Până la urmă, cel care a părăsit ședința a fost... G. Liiceanu, terminată în coadă de pește.
Toți tăceau, intimidați de marele prestigiu al adversarului meu inegalabil. Doar Mihai Șora a venit, caritabil,
să mă consoleze, să mă roage să iau din nou cuvântul.“1
1 Adrian Marino, Viața unui om singur, Ed. Polirom, 2010, p. 339.
226
Andrei Oișteanu va aduce retușuri bine-venite, repovestind cu clemență atmosfera acelei întîlniri (în
22, 03.08.2010). Adînca dezamăgire a stîrnit îndeosebi postumitatea lui Marino. Cred, în aceeași ordine
de idei, că porțiunile bune ale vieții și operei sale ar fi meritat un comportament măcar mai indulgent, oarecum în
genul lui Mihai Șora, din partea intelighenției contemporane lui, inclusiv a chintesenței depozitate în GDS.
Dictatura cu dinții sparți
Polemist din rasa gargoyle, expert în dezmembrări umane și tranșări la minut, Mircea Mihăieș lasă
posterității un grui de victime. E judecătorul care ascultă pledoaria acuzatului după ce i-a tăiat limba sau, după caz,
capul. în stelele de pe umerii colonelui de Securitate Ilie Merce (Direcția I, Șef serviciu „Artă-Cultură“) îi
fusese scris lui Augustin Buzura că nu va scăpa de urgia lui Mihăieș. Articolul cu dezosarea fostului „securist“
Buzura de către Mihăieș va fi însoțit de o abolitio criminis într-o revelatoare „notă a redacției“ semnată, cu
inițiale, de Nicolae Manolescu:
„Vreau să fac trei precizări legate de articolul dlui Mircea Mihăieș. Prima este că frazele și expresiile puse în
ghilimele și atribuite dlui Buzura aparțin de fapt lui Ilie Merce. în consecință, trebuie luate sub beneficiu de
inventar. A doua precizare este că aceleași fraze și expresii nu trebuie luate à la lettre. Limbajul epocii cu
pricina implica un cod, mai ales cînd era vorba de o conversație cu ofițeri de Securitate. Și nu în ultimul
rînd, cred că nu e firesc să-l judecăm pe un scriitor de reputația, și morală, de care s-a bucurat Augustin Buzura,
după spusele altora, uitînd spusele proprii, din atîtea cărți, din «Blocnotes» în special, cu caracter net
anticomunist, deloc pe placul oficialității“ (România literară, 03.08.2006).
Andrei Pleșu va fi știind mai multe decît marele public despre Mircea Diaconu, din moment ce-i ia obsesiv în
tărbacă. Îngropîndu-l pe Diaconu printre „sutele și miile de oameni aflați în serviciul culturii naționale“, Pleșu îl
blamează pentru că ar fi „devenit brusc competent și «constructiv» într-un domeniu pe care nu l-a slujit niciodată
decît cu dexteritatea de a învăța replici pe dinafară și de a juca la mai multe capete: de la GDS la USL“
(Dilema veche, 21.06.2012). Aș găsi motive de îndoială că A. Pleșu este chiar atît de bine plasat pentru a
judeca „dexteritatea de a juca la mai multe capete“. Oricum, nici milimetric nu i se mută vreo cută cînd Diaconu
ajunge bătaia de joc a ANI, într-o - în felul ei - memorabilă hărțuire
227
RADU CĂLIN CRISTEA
desfășurată din justiția de la București pînă în PE. Actorul Diaconu nu-i spune nimic, așa că pune toate tunurile pe
el și îl beștelește ca pe o pușlama împlinită:
„Ultimele alegeri europarlamentare au dovedit, pe neașteptate, atașamentul național pentru candidatul
independent. Domnul Mircea Diaconu a dat lovitura! Cu un sacrificiu imens: renunțarea la o meserie care l-a
făcut celebru și la o carieră aflată la apogeu. Nu putem ști din ce motive a optat pentru o asemenea lepădare de sine.
Exclus să fie vorba de bani! Pentru a măsura dimensiunile jertfei sale, să ne gîndim cum ar fi să auzim că Robert de
Niro sau Victor Rebengiuc au abandonat scena și ecranul pentru a îmbrățișa, la bătrînețe, un destin parlamentar.
Dacă nici ăsta nu e «spirit civic», ce altceva poate fi numit astfel?“ (Dilema veche, 29.05.2014).
Primul președinte al GDS și cel dintîi redactor-șef al revistei 22, scriitorul și jurnalistul Stelian Tănase, a
realizat, ca moderator, mai multe emisiuni de televiziune (2 plus 1, Orient Express, Zece și un sfert,
Mașina de tocat, 3x3, Tănase și Dinescu) unde, după cunoștințele mele, a căutat linia de mijloc în diagnozele sale
asupra societății românești. Nu-mi amintesc de insanități scandaloase în istoricul emisiunilor sale. G.
Liiceanu susține că, „atunci cînd în România ești numit într-o funcție (...), asta seamănă cu o pomană în capul
românilor“ (Realitatea TV, 18.06.2009). Dînd exemplul mai multor ELB, autorul Nebuniei de a gîndi cu
mintea ta (Ed. Humanitas, 2016) demonstrează contrariul: funcția cu pricina este, de fapt, o „povară“. Numit în
20.12.2013, cu sprijinul USL, Director General (interimar) al TVR, Tănase nu primește însă o „povară“, ca
Patapievici, Mihăieș, Baconschi, MRU, C. Preda, TRU, Voinescu etc. de la Băsescu, ci o „pomană“ de la Crin
Antonescu. Cu o zi înaintea votului din Parlament, sfredelitorul farmazon Tismăneanu ghicește catastrofa ce va
ciocăni la ușa României:
„Sub conducerea sa (a lui Tănase - n. m.), TVR va deveni o reîncarnare a Agitprop-ului, secția de agitație
și propagandă a regimului-pontocratic." De ce? Pentru că „monopolul comunicațiilor de masă definește un regim
totalitar, chiar și unul cu dinții sparți“ (Contributors.ro, 19.12.2013).
N-ar fi etic să nu recunosc că m-am chinuit ceva vreme să număr cîți „dinți sparți“ are „regimul totalitar“ adus
la noi în țară ca urmare a „monopolului comunicațiilor de masă“ datorat numirii lui Tănase la șefia TVR, la
propunerea PNL. Mi-au ieșit la socoteală trei, toți din față, dar cred că mai mult sub influența lecturilor din
Marin Sorescu.
228
Daniel Barbu - istoric, profesor cu stagii în universități cu faimă, figură sobră, cu un discurs elegant,
discret-ermetic. VT îl laudă: „... am fost chiar amici“, „... are umor“, ,,... politolog real“, „... a scris cărți notabile,
dense ideatic și incitante“. D. Barbu primește și el o funcție, deci, venind aceasta din partea USL, nu e o
povară, ci o pomană: devine Ministru al Culturii între 21.12.2012 - 12.12.2013. Cu două zile mai devreme de
învestirea lui Barbu, același divinator ursuz VT deslușește în acesta un aservit fără scrupule demascat de
„atașamentul său entuziast pentru o anumită tabără politică tradus în nenumărate comentarii televizate în zone prea
puțin respectabile și atîtea alte intervenții mediatice de un subiectivism terifiant, prezentate drept atitudini lipsite
de orice interes personal“. „Prezentate“ de către cine? VT „mai vede o problemă în autodefinirea constantă
profesorului (sic!) Barbu ca ideolog al anticomunismului din România“. Temere îndreptățită: ideologul trebuie
să rămînă unul singur, se numește Tismăneanu, și a primit această răsplată de la Băsescu, și nu de la C.
Antonescu, așadar ca o povară, și nu ca o pomană. VT bifează încă un „rinocerizat“ căruia îi trage cîteva
perechi de palme pentru pretinsa asociere cu niște fascistoizi:
„Nu cunoaște el (D. Barbu - n. m.) trăsături fascistoide în comportamentul politic al formațiunii cu care s-a
asociat?“ (Contributors.ro, 19.12.2012).
Cu cine s-a asociat - cu PNL, cu PSD, cu PC, cu UNPR?
Să trecem la mine. Cu îngăduința cititorului. Am publicat în Observator cultural (în edițiile din
30.01.2013,05.02.2013 și 13.02.2013) un documentar în trei episoade intitulat Homo Sovieticus, unde am
citat masiv din articole de propagandă obscenă, majoritatea necunoscute, scrise de VT în perioada comunistă. Am
readus tăcerea printre ELB. Textele mele au avut și ghinion: de exemplu - nu l-au prins pé G. Liiceanu în zilele
sale de iluminare anticomunistă. L-au surprins într-o pauză, cu becurile stinse. îl înțeleg și pe Andrei Cornea,
micul Solon al GDS: era atît de pătruns de istoria vieții lui Șabbatai Țevi încît atestatele de agitator comunist ale lui
VT îi vor fi părut, probabil, abia acestea, din sfera ficțiunii. Patapievici? Lasciate ognisperanza... Am fost
omis, deși nimeni n-a contestat autenticitatea citatelor. în fond citasem din Tismăneanu și nu, să zicem, din Radu
Beligan. Episodul de balonare ideologică de tip totalitar a lui Tismăneanu a fost trecut cu vederea, cu atît mai mult
cu cît stingherea biografia oficială a băsismului eliberator (Băsescu, CPCADCR, condamnarea comunismului
ș.a.m.d.).
229
RADU CALIN CRISTEA
Cloaca sputei lui Mihăieș s-a vărsat în capul meu, iar Tismăneanu m-a proftaxit în organigrama Săptămînii lui E.
Barbu, în funcția de hingher:
„Eu îl consider pe actualul Radu Călin Cristea un Artur Silvestri al timpurilor noastre. Pentru cei care n-au
apucat acele vremuri, Artur Silvestri era unul dintre cei mai virulenți membri ai echipei de hingheri
pseudoculturali condusă de Eugen Barbu“ (Contributors.ro, 01.16.2013).
Deși plecasem de cîteva săptămîni de la conducerea televiziunii publice, Mihăieș mă considera „responsabilul
ideologic“ al închiderii TVR Cultural
(citat de Tania Radu, Europalibera.org, 13.08.2012).
Mama a plîns.
Artileria tunarilor orbi
Andrei Marga a fost desemnat Ministru de Externe (în 07.05.2012) și, apoi, Președinte al ICR (în
11.09.2012), după ce se aflase în serviciul public, ca Ministru al Educației (05.12.1997-28.12.2000), sub
Administrația
Constantinescu. A fost, de asemenea, Rector al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj între 1993-2004 și
2008-2012. Este, după credința mea, eruditul român cu cel mai impozant prestigiu cultural intern și extern.
Cititorul va găsi ușor referințe despre reputația științifică a lui A. Marga. Marga a fost, de altfel, pe vremuri de
pace, înainte de a primi cele două „pomeni“ instituționale din 2012, un interlocutor prețios pentru unele din ELB
- de pildă VT. Avea să fie însă sfîrtecat și mistuit cu o repeziciune căreia i-aș găsi un corespondent doar printre
insectele de la coada lanțului trofic. Cîteva declarații ale lui Marga („Putin e un om foarte competent“ sau „...
trebuie să facem ca populația din Rusia să știe ce e România actuală și românii să știe ce e Rusia actuală“, RL,
07.05.2012) vor revitaliza aceleași elucubrații cu
răsucirea României către Moscova. Băsescu îl ține pe Marga cu mîna întinsă la depunerea jurămîntului. Ajuns apoi
în fruntea ICR, A. Marga își va fi dat seama că fotoliul lui H.-R. Patapievici era iramplasabil în nemurirea lui, așa
că s-a așezat pe singurul loc rămas liber: o ladă cu dinamită. Marga:
„Dau un exemplu, caloriferul e o invenție transilvană, cîți știu asta?“
(Realitatea TV, 11.10.2012).
Tunarul anoftalmic Tismăneanu:
Bum!
230
»... penelistul Andrei Marga a exaltat mîndria de a fi român, adică descoperitor (fictiv) al caloriferului și
sicofant al lui Putin“ (Contributors.ro, 18.05.2014).
Marga cu caloriferul lui, zice același Indignatus VT, „neagă tot ce înseamnă tradiția maioresciană în cultura
românească“. Conform evidenței macabre ținute de VT, Marga a produs mare vînzoleală prin țintirimuri și
columbare: „Se răsucesc în mormintele lor E. Lovinescu și Ion Negoițescu, Ștefan Augustin Doinaș și Monica
Lovinescu, Matei Călinescu și Virgil Ierunca, Nöel (Noël - n. m.) Bernard și Vlad Georgescu^ N. Steinhardt
și Alexandru Paleologu, Alice Voinescu și Lucian Raicu, Mihail Sebastian și Alexandru George“
(Contributors.ro, 10.10.2012).
Renumita incontinență a lui VT îl trece pe furiș sub oblăduirea inegalabilei sale vulgarități, așa încît „se
pare“ că îl face pe Marga, pur și simplu, bou, citind cu multe greșeli o epigramă a lui Alexandru O. (Păstorel)
Teodoreanu:
„Se pare că Andrei Marga începe să-l concureze, ca țintă de bancuri, pe celebrul Romulus Zăroni, plugarul de
serviciu al lui Petru Groza (...). Diferența este că despre Zăroni se spune că era în felul său un hîtru, conștient că
nu avea ce căuta în funcția de ministru. Nu a lăsat în istorie amintirea unui mic despot. Nu este cazul lui Marga și
al celor care l-au cățărat ministru: «Caligula Imperator/ Și-a făcut calul senator/ Petru Groza mai sinistru/ Și-a
făcut boul ministru»“ (Contributors.ro, 21.03.2013).
Iaca na!
îndoindu-se, cînd mai la dreapta, cînd mai la stînga, Alina Mungiu- Pippidi s-a stabilizat în
împrejurimea unui centru de unde transmite analize în flux continuu. Atașamentele ei politice, cîte vor fi fost,
n-au scos nimănui ochii și s-au neutralizat în timp. Expert cu audiență academică internațională în politici
publice, minorități, tranziție postcomunistă, Mungiu-Pippidi și-a cîștigat prestigiul unui observator foarte acid, dar
obiectiv al societății românești. N-a fost însă pe placul unora din ELB, de la Patapievici la Tismăneanu. în dîrdora
pandaliilor de mardeiaș licențiat la Sorbona, Adrian Papahagi își dă în vileag asinitatea - brandul personalității
sale - într-un portret făcut Alinei Mungiu-Pippidi:
„Nu aș vrea să trăiesc într-o țară în care Alina Mungiu și gașca ei unită, salvatoare și curată să fie la putere.
Komisarii sovietici ar fi mici copii față de acest monstru de aroganță, intoleranță și ideologie tîmpă. După ce
ne-ar dărîma bisericile, ne-ar confisca pruncii, ne-ar vîrî lesa securistă direct în
231
RADU CĂLIN CRISTEA
creier, nu doar în mailuri și telefoane, ne-ar da afară de la catedre și ne-ar băga la pușcărie, la reeducare, s-ar găsi
vreun bou cu bască, promovat: ideolog oficial, care să ne explice că nu e mare lucru. Prefer ca România să fie
condusă de pișicheri corupți. Vanghelie e de o mie de ori preferabil lui' Mungiu: incultura lor oficială este
aceeași, doar gradul de alfabetizare diferă. Vanghelie măcar e mai tolerant și mai simpatico“ (EVZ, 05.02.2016).
Radu Beligan. Marele actor a apărut pe sonarele lui A. Pleșu și G. Liiceanu după ce a susținut public
candidatura lui V. Ponta pentru alegerile prezidențiale din 2014. în patru fraze în românește, Beligan îl
sprijină pe Ponta pentru că „țara aceasta are nevoie de un Președinte tînăr și energic“, „tinerii sunt capitalul
nostru cel mai de preț“ și „trebuie să ne folosim de acest capital“. Colectînd, poate, prea multe platitudini pentru
un intelectual cu un experimentat simț al (auto)ironiei, scurtul sprijin al lui Beligan se încheie cu o subită
apoteoză în latinește:
Dixi et salvavi animam meam. (Dixi)
Am spus și mi-am izbăvit sufletul. Aș înclina să nu cred că Beligan a păstrat sensul biblic al lui Dixi
(Ezechiel, 3, 19:21) și nici caracterul confesional păstrat la catolici. Nu cred că s-a gîndit nici la K. Marx și la
prezența lui Dixi în finalul misterios al „Criticii Programului de la Gotha“ (1875), care a stors atîtea interpretări,
de la A. Gramsci la L.P. Althusser. Cred că i-ar fi putut trece însă prin cap tirada lui Farfuridi (O scrisoare
pierdută, act III, scena I):
Din această dilemă nu puteți ieși... Am zis!
Să închei cu un Dixi pompos o strînsură de poncifuri ar îndemna, parcă, lectura la prudența de a nu cădea într-o
capcană parodică. Șovăi în această decriptare poate prea specioasă. Dacă Pleșu și Liiceanu n-ar fi șezut în fotolii
mursecînd imaginea televizată a tînărului și energicului Ra slăvit pe Arena Națională și ar fi scos năsucul în lumea
vie ar fi aflat ce consternare a provocat Dixi în capetele unor lideri ai PSD. Exista temerea că mai ales bazinele
electorale din Moldova și sudul Munteniei au pîrîit din încheieturi în urma acestei injecții cu savantlîc letal.
De altfel, pe la mijlocul campaniei, Dixi va fi exmatriculat din clipurile oficiale. 1 După cît se știe, fără acordul
lui Beligan. La fel ca proiecția pe plasma de la stadion.
1 youtube.com/watch?v=UBFu-tTfqfg
232
ÿ- Revin la orația zîmbăreață a lui Beligan. în Gabriel Liiceanu se trezește, )a cita oară?, elefantul moralității.
Hic Rhodus, hic salta! Aici e Rodos, aici ■sari! îl strivește pe Beligan sub primul menhir disponibil. Scrie
„Mercenarii conștiinței (2). Cazul Radu Beligan“ (Contributors.ro, 06.10.2014). Motoul articolului îl dă salva
trasă de Beligan în onoarea lui Ponta. Filozoful rememorează un episod din 2008 cînd ascultase un audio-book
editat de Humanitas Multimedia cu monologul lui Beligan din Contrabasul de Patrick Süskind. Brusc, lui
Liiceanu i se urcă sîngele în cap:
„Am ascultat CD-ul pînă la capăt, apoi m-am întrebat cum se făcea că nimeni, vreme de aproape 20 de ani, nu-i
reproșase lui Beligan nimic. Dar absolut nimic. Nici eu, evident. Dovadă stătea CD-ul pe care tocmai îl ascultasem.
Nimeni nu-i amintise lui Beligan vreodată de cealaltă scenă: scena vieții, aceea pe care jucase, cu prestigiul lui
și-al rolurilor sale, schimbînd direcția zborului și făcînd lupinguri asemeni unui pilot experimentat, un rol în
armata mercenarilor conștiinței.“
Urechea și timpanul lui Liiceanu
Imediat după ce comunismul (românesc!) și-a dat ultima suflare, în Liiceanu s-a răsculat un anticomunist
inclement. Un vulcan mocnit erupe după ce nu (prea) mai era cazul. Fața lui Liiceanu se întunericește. Apoi îi
cade. A fost contemporan două decenii și jumătate, în libertate, cu comunistul de Beligan și n-a remarcat acest
detaliu. Beligan se fofilase printre noi, jucase incognito pe cealaltă scenă, de teatru, fără ca vreun rechizitoriu
să-l demaște ca fost participant la orgiile propagandistice comuniste. Noroc chior! Liiceanu înșiră cîteva din
lugubrele peane închinate de Beligan1 comunismului, Elenei și Tovarășului ei de viață și de idei:
„Sinteză originală, expresie remarcabilă a marxismului creator în contemporaneitate, concepția filosofică și
politică a secretarului general al partidului, tovarășul NICOLAE CEAUȘESCU, reprezintă prin viziunea generală,
prin complexitatea, polivalența și bogăția de semnificații pe care le comportă nu atît un ansamblu de idei de
incontestabilă valoare teoretică cît mai ales un model de raportare intelectuală la realitățile sociale de azi. Ceea ce
deosebește substanțial concepția secretarului general al partidului
Un vîrf de cuțit de scrutare bio-bibliografică l-a despărțit pe Liiceanu de menționarea altor
urîte osîrdii comuniste ale lui Beligan - fost (și) membru al CC al PCR (1969-1989) și
deputat în Marea Adunare Națională (1961-1975).
i
233
RADU CĂLIN CRISTEA
i nostru de diverse concepții sistemice care refuză să se apropie de conținutul
g specific al spiritului social și al universului uman, în general, este faptul că
I în centrul ei se află omul, individ concret, real, cu problemele lui, cu
trebuințele și aspirațiile lui. De aceea putem vorbi de UMANISMUL I REVOLUȚIONAR caracteristic
gîndirii tovarășului NICOLAE
I CEAUȘESCU - care constituie calea, dar, în același timp, finalitatea operei
I istorice de renovare etico-politică a lumii omului (...). Depistăm, deci, în
I filonul umanist revoluționar al concepției tovarășului NICOLAE
I CEAUȘESCU, înțelegerea profundă, deplină a faptului că totalitatea socială
I concretă își are rădăcina în om, că nu semnifică nimic în absența lui sau în
g condițiile ignorării lui. Or, tocmai socialismul și comunismul tind să
I răspundă practic, să dea întreaga măsură reală unei eterne chemări
I antropocentriste, pe care marxismul o ridică la cea mai înaltă cotă.“
i - Mea culpa! Am făcut-o de oaie cu citatul de mai sus: nu e din Radu
I Beligan, ci din Vladimir Tismăneanu!1 Sincere regrete! Rog a se lua notă de
I această confuzie. Atunci era alt Zeitgeist. De Zeitgeist-vl zilelor noastre se
I ocupă, firește, tot VT - coordonatorul colecției cu același nume de la
I' Humanitas, recompensat de radicalul anticomunist Liiceanu pentru merite
E deosebite în slujba comunismului. Firește că sunt răutăcios. Ce ai vrea de la
mine, cititorule, să-l bănuiesc pe Liiceanu de scleroză etică doar pentru că |! nu-și aduce aminte, în cazul lui
VT, de abdicări morale pentru care altora,
I celorlalți, le făcea, ca să mă exprim elegant, mațele coadă de zmeu? Mă
t returnez în lung de linie la Liiceanu care se autocitează cu ceea ce ar fi auzit
cu urechile personale, la Ateneu, în 2008, cînd, primind Trofeul de Excelență al Galei
„Zece pentru România“, Beligan ar fi spus că „a încercat să facă din propria-i viață o operă de artă“. Eu,
unul, cu tot respectul, nu , m-aș bizui deloc pe urechile, darmite pe memoria filozofului. Sunt pățit.
Și de data aceasta, Liiceanu amenajează o informație pentru a-și oferi ț prilejul de a o
combate, apoi, cu virulență. Citatul REAL din Beligan la care
face trimitere Liiceanu este următorul:
„«Nu contează anii din viața ta, ci viața din anii tăi» - zicea Abraham ș; Lincoln. Dacă putem să trăim în
lumea aceasta atît de zbuciumată trebuie
■ să mulțumim acelor oameni care, din cînd în cînd, pornind de la haos,
creează cărțile lor, compozițiile lor, tablourile lor... Și, mai ales, ne dau exemplul vieții lor.
Dintre toate operele - personal cred că cea (sic!) mai
1 în Perspectiva totalității, VS, nr. 5, februarie 1978.
234
frumoasă este o viață bine trăită. Aș zice chiar că e opera de artă prin excelență. Eu am această îndrăzneală să
spun că sunt mulțumit cu mine însumi, sunt mulțumit cu viața pe care am trăit-o, sunt mulțumit că am putut
să fiu alături de acești magnifici actori, că împreună am reușit să aducem un zîmbet, o lacrimă, puțină bucurie,
puțină speranță în sufletele contemporanilor noștri. Este un lucru minunat, zic eu.“1
Liiceanu ne surprinde ficații: indică sursa unui citat. Nagasaki. Așa arată nota de subsol:
„în cartea lui Radu Beligan Note de insomniac (ediție îngrijită de Liviu Dorneanu), Artprint, 2001
(colecția «Bibliofilia»), ideea (care idee? - n. m.) apare formulată astfel: «14 decembrie 1998. Dintre toate
operele, cea mai frumoasă este o viață bine trăită. Aș zice chiar că este opera de artă prin excelență»“.2
Citatul de mai sus poate fi socotit un preludiu al alocuțiunii de peste zece ani de la Ateneu. Niciunde
Beligan nu spune că ar fi „încercat să facă din propria-i viață o operă de artă“. O tiradă ca aceasta a lui
Liiceanu ce pornește de la amăgirea cititorului cu un citat inautentic se surpă de la sine, oricît de trainic ar fi fost
armate betoanele azvîrlite în actor. Oricum, G. Liiceanu îl înțepenește pe Beligan printre cei mai odioși
trubaduri de la curtea lui Ceaușescu: „Disprețuindu-ne și neavînd milă de noi, le cînta puternicilor zilei muzica
pe care i-o comandau“ (Contributors.ro, 06.10.2014).
A fost? A fost Beligan un rutinat atît de disponibil pentru a merita disprețul arătat celor de teapa lui
Păunescu și C.V. Tudor? După ce, în 2008, procurorul din Liiceanu s-a alarmat din cauza întovărășirilor comuniste
ale lui Beligan, a ațipit la loc pentru a se lăsa redeșteptat de același coșmar în 2014. L-ar mai fi osîndit Liiceanu
atît de rău dacă n-ar fi scris ditirambul pentru Ponta sau l-ar fi amînat ca scînteie pentru altă revoltă morală, poate
mai productivă decît flagelarea de acum, în piața publică, a unui fost mare actor bătrîn și bolnav? Cade cortina.
Hamlet intră totuși în scenă. Singur printre conjurații răului, exaltat că a rănit de moarte încă un nemernic, se uită în
gol. își privește craniul cu găvane fosforescente și interoghează cele patru zări:
„Nu este oare cam lung drumul de la Isus la Radu Beligan?“
1 youtube.com/watch?v=ab-MAAG5Fkw (între 1’: 17”— 2’:54”).
2 Liiceanu nu citează, firește, pagina (185) unde apare citatul. Adaug că este fraza de sfîrșit a volumului.
235
RADU CĂLIN CRISTEA
Sala amuțește, într-un amestec de groază și respect, așa încît răspund eu: Cum să nu!
O armă de sinucidere în grup: apodicția

Ce începe Liiceanu termină Pleșu sau viceversa. Părîndu-i-se, probabil, că Radu Beligan rămăsese semimartelat
și, oricum, încă mișca după quitus-ui lui Liiceanu, Andrei Pleșu îi trimite „stimatului maestru“ o scrisoare
deschisă (în adevarul.ro, 22.09.2014), în stilul său consacrat: o palmă, o mîngîiere, un șut, un cuvînt de alean.
După ce îi laudă „inteligența, cultura, subtilitatea“ ca actor, îi amintește de „paginile omagiale“ dedicate lui
Ceaușescu, suspectîndu-1, fără vreun argument, de un delict de autenticitate în venerațiile conducătorului iubit:
„Ceea ce mă frapa, totuși, era «îndemînarea» cu care le scriați. Nu aveați aerul că executați, ca alții, o
oarecare piruetă formală, o mică dedicație de circumstanță. Puneați, în declarațiile dumneavoastră, aceeași
«originalitate», același convingător patos al expresiei, aceeași «autenticitate», pe care le foloseați și pe
scenă. Nu erau textele unui docil funcționar de stat, erau «texte Beligan», texte purtînd amprenta personalității
dumneavoastră.“
Pleșu consemnează, șăgalnic, cum, în calitate de Ministru al Culturii, în 1990, l-a dat afară pe Beligan
de la conducerea Teatrului Național. îl consolează imediat:
„Nu erați «scos» din teatru, nu vi se cerea să renunțați la adevăratul dvs. «rol»: acela de mare actor.“
S-ar părea, insinuează Pleșu, că Beligan avusese ceva baftă: exista și alternativa rea, a „scoaterii“ lui din teatru.
Această pamblică ieșită din narinele lui Pleșu mă siderează pentru că dă senzația amplasării sale pe timpurile lui I.
Vitner, T. Șelmaru ori M. Dulea. Beligan încasează în continuare o bătaie morală soră cu moartea:
„Ați simțit nevoia, la vîrsta dvs., la statura dvs., să vă legați numele de un caraghios (...). Puterea talentului
dvs., puterea minții dvs, nu vă satisfăceau. Ca și acum, voiați să fiți în preajma celeilalte puteri, oricît e ea de
trecătoare prin comparație cu puterea prestigiului dvs. personal. Voiați, ca și acum, să fiți mai curînd pe
scena ștabilor, decît pe aceea a colegilor dvs.“
Bref:
„Vă investiți imaginea într-o jalnică operațiune de propagandă, într-un exercițiu manipulatoriu de un gust
îndoielnic (...). Calibrul dvs. merita un amurg mai nobil.“
236
Andrei Pleșu continuă să tamburizeze memoria lui Beligan într-o discuție cu C.T. Popescu (gândul.info,
25.09.2014):
„...dacă punem problema libertății de opinie atunci am voie și eu să-mi pun următoarea întrebare: să înțeleg că
și textele scrise pînă în ’89 (de Beligan - n. m.), care sunt trist de multe, despre Ceaușescu, despre Elena
Ceaușescu, erau tot expresie a libertății de opinie? Fiindcă dacă atunci credea ce spune sigur, că eu sunt într-o
culpă, în sensul că eu nu-i percep bine portretul. Dar dacă nu, atunci am voie să pun semne de întrebare cînd vin
expresii atît de apăsate ale unei opțiuni ale domniei sale în legătură cu un personaj care, din punctul meu de vedere,
nu merită această investitură. Poți să votezi cu cine vrei, poți să susții pe cine vrei, o spun explicit în textul meu, dar
cînd o mare figură își exprimă public opțiunea asta nu mai e pur și simplu libertate de opțiune, asta este deja
un mod de a influența opinia pentru că un model, cînd proclamă ceva, impune ceva, nu e pur și simplu Gigi care
votează. E un transfer de prestigiu... Am văzut că și un artist plastic pe care îl știu de o viață și care-i foarte
talentat - dl Sorin Ilfoveanu - a făcut un gest de adeziune asemănător și nu puteam fără un zîmbet să observ că s-a
abținut sub Ceaușescu, n-a făcut niciun pas greșit și l-a podidit acu, la bătrînețe, a vrut și el să iasă în față cu o
teză. E păcat, el e un mare artist."
Iese ce iese cînd, amețit de propriile piruete, Pleșu sé întreabă dacă are voie să-și pună semne de întrebare
cînd, de fapt, operează numai cu semne de exclamare. Delabrată în această dispută aparent stupidă, îndoiala
profesionistă a lui Pleșu este zdrobită de defilarea certitudinilor. Premisele demonstrației apar surprinzător de
natural-apodictice pentru un gînditor care, în atîtea alte rînduri, a cucerit prin subtilitate, nuanță, umor și, nu în
ultimul rînd, temperament dubitativ. Mi-e peste mînă să înțeleg pe cineva care afirmă despre altcineva că parcă
„avea aerul" că ar fi simțit vibrația comunismului în odele mizerabile aduse regimului comunist. Știe careva
cît de sincer sau ipocrit era atunci Beligan? Pricepea exact ce i se întîmpla oare însuși Beligan?
Suprapunînd, fără un mărunțel de muget de cuget, pesedismul cu orînduirea comunistă, Pleșu se lasă confiscat de o
grămadă anostă de spirite spre care m-ar trimite un gînd al lui A. Finkielkraut. îl repet pentru că mă încîntă:
„Adevăratul dușman este spiritul redus la starea de gramofon și asta rămîne adevărat fie că suntem de
acord sau nu cu discul ce se învîrte într-un anumit moment“1.
1 Alain Finkielkraut, Le Figaro, 26.09.2000, într-un interviu din care voi cita în continuare.
237
RADU CĂLIN CRISTEA
în străfundurile ei, argumentația lui A. Pleșu pierde pe drum numele invocate (Ceaușescu, Beligan,
Ponta, Pleșu însuși), pentru a păstra doar esența pură, conceptul, ideea. Nu e vorba de un incident logic
fortuit; pentru Pleșu, a pune, egal, toroipanul pe Ceaușescu și pe prezidențiabilul unui partid ales democratic
în postcomunism înseamnă aceeași mîncare de pește. Pleșu îți dă cu o mînă pentru ca, apoi, să-ți ia cu zece. îi
acordă cu larghețe lui Beligan anumite libertăți cetățenești („poți să votezi cu cine vrei, poți să susții pe cine
vrei...“), dar numai pînă la un punct - atunci cînd dreptul constituțional se raliază unei opțiuni politice. Pleșu dă
democrație la tot cartierul, y compris Beligan, dar strict pînă la momentul cînd „vin expresii atît de apăsate ale
unei opțiuni ale domniei sale în legătură cu un personaj care, din punctul meu de vedere, nu merită această
investitura“. Altă apodicție trîntită, verde, în fața lui Beligan: acesta greșește grav pentru că preferă un
candidat care, din punctul de vedere al lui Pleșu, „nu merită această învestitură“, ba mai e și un „caraghios“.
Simpatic pentru gurmandul de Pleșu pare, mai întîi, sîngele-rece cu care se amestecă în ciorba reîncălzită a
lui Beligan. Antipatică, definitiv, rămîne criminalizarea opiniei potrivnice.
Discreditarea pînă la suprimare a dezbaterii coboară intelectual. Ura, aroganța, brutalizarea opiniei diferite,
jubilația atacului la persoană în mereu același „Teatru al Cruzimii“ (A. Artaud) alterează structura cea mai
delicată a înseși ideii de intelectual public. Bernard-Henri Lévy:
„Intelectualul înseamnă dezbatere. E însăși practica dezbaterii. E firescul, principiul, însăși exigența dezbaterii.
Intelectualul este cineva a cărui simplă prezență dă dreptul drepturilor dezbaterii. Iar inteligentsia este acest corp
care, în corpul unei societăți fiind, sugerează că nu există certitudine care să nu fie, ipotetic, arbitrată în această
dezbatere liberă. Autoritatea? Dezbatere. Legitimitatea? Dezbatere. Legea, judecata, capriciul, abuzul
administrativ? Dezbatere, întotdeauna dezbatere.“1
Doi negri măricei: Beligan și Ilfoveanu

Marea chelfăneală trasă lui Beligan din cauza difamantelor osanale dedicate dictaturii comuniste n-a
reprezentat, în opinia mea, decît un mod de a ecrana mobilul principal al întregii orchestrații: sancționarea
actorului pentru publicitatea electorală făcută unui candidat indezirabil. Pleșu
1 Bernard-Henri Lévy, Eloge des intellectuels, Grasset & Fasquelle, Paris, 1987, p. 96.
238
recurge la valori transcendentale și judecă prin prisma adevărului SĂU adjudecat ca general valabil. Dacă el
consideră că, de exemplu, un politician nu merită, cel care susține că, de fapt, respectivul merită, intră în ofsaid
deoarece, cuvîntează Pleșu, „asta nu mai e pur și simplu libertate de opțiune“. Dar ce este, păcatele mele?
„Este deja un mod de a influența opinia, pentru că un model, cînd proclamă ceva, impune ceva“, a continuat
autorul „Limbii păsărilor“. Just, adică la fel cum procedează modelul Pleșu. îmi pun niște semne de întrebare, la
fel ca Pleșu: dacă Beligan l-ar fi gratulat pe K. Iohannis cu un condac electoral, și-ar mai fi amintit Pleșu de
bubele comuniste ale actorului? Dar dacă ar fi crezut, ca G. Liiceanu, în „basmul democrației“ lui M. Macovei?
Dacă o mai și pupa, ca C. Ghinea pe Monica, îi mai strîmba oarecine ghidonul lui Beligan pentru
scremetele sale comuniste?
Despre S. Ilfoveanu nu am știre că ar fi călcat vreodată strîmb pe vremea lui Ceaușescu. A păcătuit însă -
anunță același Pleșu într-un ferpar de standard moral în bernă - ținîndu-i isonul lui Beligan în chestia cu Ponta:
„S-a abținut sub Ceaușescu, n-a făcut niciun pas greșit și l-a podidit acu la bătrînețe (...). E păcat, el e un mare
artist.“
într-o traducere liberă, Ilfoveanu s-a abținut să mănînce rahat sub Ceaușescu, dar l-a răzbit bulimia din motive
de Ponta. Onoarea pătată în anii de comunism scoate, prin urmare, un scor egal cu o reputație stricată printr-o
preferință politică despre care un A. Pleșu ar conchide că „nu merită această investitura'.
Vai celor ce numesc dulcele amar! (Isaia, 5, 20)
Cum să nu-ți rupi de neputință propriile urechi cînd „un mare artist“ ca Ilfoveanu votează atît de defect?
Altfel, formatorul Pleșu „influențează opinia (publică)“, procedînd la un „transfer de prestigiu“ în favoarea unui alt
candidat. El poate. Beligan și Ilfoveanu - nu.
Foaie verde mărăcine
Dă, mamă, cu biciu-n mine... (Cîntec lăutăresc)
Beligan și Ilfoveanu reprezintă inamicul ce trebuie exterminat. Albul trebuie ocrotit de negru. Chiar dacă
negrul este un „mare artist", tot un drac e, adică negru. Gîndirea binară trasează geometriile de suprafață.
Maniheismul prospectează adîncurile. Scoaterea din joc a adversarului se produce prin mortificări ale
acestuia prin defăimătoare „epitete definitive".
239
RADU CĂLIN CRISTEA
Același Finkielkraut:
„Este o stranie nevoie de un inamic absolut în politica intelectuală (...). Constat că nu numai inteligenția refuză
să iasă din schema afacerii Dreyfus, dar că membrii săi sunt, de asemenea, niște dreyfusarzi foarte înrăiți.“
Prin inculparea lui Beligan și Ilfoveanu, uzina vie (AL Sahia) a ELB compusă din Liiceanu și Pleșu le
refuză acestora pînă și prilejul de a se afla în eroare, de a se îndrepta unde îi duc pașii, într-o alegere mai
mult sau mai puțin pricepută, inspirată, norocoasă. Pentru că așa îți vine ție - că te numești Beligan sau
Liiceanu, Pleșu sau Ilfoveanu -, la un moment dat, ca om liber. Libertatea lui Iovis (Beligan și Ilfoveanu) nu
i se permite însă lui bovis (Beligan și Ilfoveanu). Poate că nici loteria lui Pleșu, darmite a lui Liiceanu, Tismăneanu
sau Cărtărescu n-a fost cîștigătoare: nu s-a jeluit nimeni că, paznici de far (G. Bogza) fiind, și-au călăuzit
electoratul către M. Macovei, adică spre gard, ca oiștea lui Ieremia. Nu mai importă că însuși preeminentul
rămășag politic al lui A. Pleșu („Voi vota, în ambele reprize, cu dl Iohannis (...). Pariez pe laconismul
decent, pe discursul nespectaculos“, Dilema veche, 16.10.2014) se fîsîie repegior:
„M-ar înduioșa, întrucîtva, laconismul său, dacă mi-ar fi vecin, sau coleg de catedră la un liceu din Ardeal. Dar
el este președintele țării! Iar în această poziție ar trebui să «livreze» mai mult, mai adecvat, mai precaut.“ Pe
scurt, „decența laconismului“ lui K. Iohannis a reușit doar să-i calculeze distanța exactă dintre lac și puț:
„Nu mai știu dacă prefer să-l «aud» tăcînd sau să-l ascult vorbind. Tace adesea cînd trebuie să spună ceva și
vorbește cînd nu e cazul...“ (adevarul.ro, 01.05.2016).
Paradoxal, în 2004, lui Radu Beligan nu i s-au rupt stăvilarele cînd Andrei Pleșu și Mircea Cărtărescu au
apărut într-un clip electoral de susținere a lui Traian Băsescu. A unui „personaj“ care, poate, „din punctul de vedere“
al lui Beligan, „nu merita această investitura“. De fapt, nici Mița nu i-a pîrlit pe cei doi Nae cu vitrion
englezesc, deși avea, probabil, ceva rezon.
AICI SUNT LEII SI HIENELE 1
Dans din buricul pămîntului
Port la subsuoară o carte ce m-a ținut ca pe palmă în ultimii ani: Intelectualii lui Paul Johnson. Scrisă de un
jurnalist priceput, cu șarje ce nu calcă dincolo de limitele jovialității, ancheta lui Johnson descoase mari figuri
ale filozofiei și literaturii universale (J.-J. Rousseau, K. Marx, L. Tolstoi, E. Hemingway, B. Brecht, J.-P.
Sartre și alții). Doar privește amuzat la lumea construită din personaje reale. Și ce personaje! Mai în glumă, mai în
serios, blindat de o documentare ce nu dă greș, P. Johnson urmărește evoluția acestor giganți ai culturii în
ipostaza lor de intelectuali care n-au rezistat ispitei de a visa să revoluționeze din temelii societățile unde au trăit.
Radicalismul schimbării după chipul și înfățișarea lor a devenit un drog universal pentru scriitori, filozofi,
moraliști de primă mînă. Au sfătuit fără întrerupere, s-au instalat călăuze ale binelui public, au dat lecții în orice
domeniu, s-au simțit îndreptățiți să pîrlească viața celor din jur cu iluminările lor incendiare. Cu profetul Ieremia
pe post de patron sfînt (R. A. Posner) a prins viață misionarismul intelectualului omniprezent și omniscient
în societate. Unul ce produce opere geniale, dar își dedică timp, fără să i-o ceară cineva într-un fel presant,
pentru înnoirea prin forța intelectului său a unor popoare fatalmente încremenite în grave forme de retard. Ei au
profesionalizat ideea de intelectualitate.
P. Johnson, în prima frază a volumului:
„Această carte își propune să discute, pornind de la analiza moralei și a gîndirii unor intelectuali de marcă, în ce
măsură aceștia sunt îndreptățiți să sfătuiască omenirea cum să-și organizeze viața.“1
241
RADU CALIN CRISTEA
Și-au neglijat scrierile pentru a se instituționaliza ca instructori infailibili ai societății. Amuțitor a fost
dixit-nl lor. Ei au spus, ceilalți au ascultat. Ei au gîndit, ceilalți au asudat. Problema e că, în această identitate,
celebritățile înșirate de Johnson au dat extraordinar de multe povețe greșite, testîndu-și mirajele caustice pe
pielea contemporanilor. Certitudinile au răpus îndoiala. Dialogul a fost îngenuncheat de monolog. Glasuri
ritoase și-au pulverizat învățămintele mesianice peste umanități cam neghioabe. S-a intrat triumfal în era
marilor învățați - personalități cu opere consistente, dar irepresibil subjugate posturii de eroi civilizatori ai
neamului lor. Apodictici și necruțători, au speriat cu fețe încruntate, vorbă aspră și alungarea oricărui tacîm
străin rătăcit pe la mesele lor. Ne-au îngropat în pareneze. în pattern-ul, desigur, relativ al acestor somități
nemuritoare în artă și filozofie, dar ridicol de perisabile ca intelectuali angajați, P. Johnson a găsit și semne
de oportunism cras. Prelații adevărului unic au ridicat piatra fără jena propriilor mari carențe de moralitate.
Am selectat un citat ce include ultimele fraze ale seducătoarei cărți a lui Paul Johnson:
„Iată-ne ajunși la capătul anchetei noastre. Nu s-au scurs decît circa două sute de ani de cînd intelectualii laici
au început să înlocuiască vechiul cler în calitate de călăuze și mentori ai umanității. Am luat în considerare o serie
de cazuri individuale ale acelora care au căutat să sfătuiască omenirea.
Le-am analizat competența morală și rațională pentru sarcina asumată. Le-am analizat, în particular, atitudinea
față de adevăr, modul în care au căutat și evaluat faptele, răspunsul lor nu numai față de omenire în general,
ci față de ființele umane în particular, modul în care s-au purtat cu prietenii, colegii, servitorii și, înainte de
toate, cu propria familie. Am survolat consecințele sociale și politice ale faptului că li s-a urmat sfatul. Care
este concluzia care ar trebui trasă? Cititorii vor judeca singuri. Cred însă că se simte astăzi un anumit scepticism
public față de intelectualii care se ridică pentru a ne ține predici; o tendință tot mai accentuată în rîndul
oamenilor obișnuiți de a pune în discuție dreptul universitarilor, al scriitorilor și filozofilor, oricît ar fi ei de
eminenți, de a ne spune cum să ne purtăm și cum să ne organizăm viața. Pare să fie tot mai răspîndită convingerea
că intelectualii nu sunt mai înțelepți în calitate de mentori, nici nu sunt exemplare mai valoroase decît
vrăjitoarele, vracii și preoții din trecut, împărtășesc acest scepticism. Probabilitatea ca o duzină de oameni aleși la
întîmplare, în plină stradă, să facă dovada unor concepții raționale despre
242
chestiunile morale și politice în aceeași măsură cu un segment reprezentativ al intelectualității este la fel de
mare. Merg însă mai departe. Intelectualii ne oferă una dintre principalele lecții ale tragicului nostru secol, care
a sacrificat atîtea milioane de vieți nevinovate pe altarul planurilor de ameliorare a rasei umane. Ei nu numai că
ar trebui ținuți departe de structurile puterii, dar ar trebui să facă obiectul unei suspiciuni speciale atunci cînd
încearcă să ofere colectivității un sfat. Feriți-vă de comitetele, conferințele și ligile intelectualilor. Nu aveți
încredere în afirmațiile publice provenite din rîndurile lor strînse. Ignorați-le verdictele depreciatoare la
adresa liderilor politici și a evenimentelor importante căci, departe de a fi oameni extrem de individualiști și
nonconformiști, intelectualii urmează anumite modele de comportament. Considerați ca grup, ei sunt adesea
ultraconformiști în cadrul unor cercuri formate din aceia a căror aprobare
o caută. Asta îi face atît de periculoși en masse, căci le permite să creeze un climat de spaimă sau ortodoxii
dominante, care adesea generează, prin ele însele, curente de acțiune iraționale și distructive. Mai presus de
toate, trebuie să ne amintim întotdeauna ceea ce de obicei intelectualii uită: faptul că oamenii contează mai mult
decît conceptele și trebuie de aceea să se situeze pe primul loc. Cel mai rău despotism posibil este tirania nemiloasă
a ideilor.“1
Avem si noi coloșii nostri
>>>
Mă mișc mai în apele mele. Impresia cea mai nesuferită lăsată mie, cu rare excepții, de ELB a fost aceea a
unor oameni deștepți, dar foarte emfatici care, cu gîndurile lor domiciliate stabil pe creștete înalte,
pogorau de acolo diverse sentințe și povețe asupra unor muritori săraci cu duhul și, ca atare, fericiți. Luminau
artificial și rece cu cugetările lor de înțelepți pentru care gînditul în locul comunității însemna un crez misionar,
o cruce, un paloș sfînt. Gîndirea din miradorul puterii a eclozat crize uriașe care au justificat o stare de
indefectibilă revoluție. Probabil că, în timpul revoluției respective, mi-a scăpat cîteva ceva deoarece am mai mers și
la culcare. Trebuia să te tragi din ELB pentru a face față soldățește situației. Arareori și cel mai puțin în timpul
comunismului m-am simțit atît de înstrăinat alături de o comunitate spirituală din care, de prin 2005 încoace, s-au
desprins niște
1 Paul Johnson, op.cit., pp. 419-420.
243
RADU CALIN CRISTEA
domni cu carte, bună știință a scrisului și avîndu-se între ei ca frații. S-au ; strîns, mai mult întîmplător la
început, buluc pe parcurs, în jurul unui
personaj politic ce le-a deschis un anume gust către o anumită putere. Puterea politicii, puterea rangului, puterea
notorietății, puterea influenței de grup, puterea celor fără de putere, dar cu mașină la scară, puterea de a respira
puterea foarte sus, într-un exercițiu intelectual care i-a fascinat, iar unora dintre ei le-a băut mințile. Bolta
autohtonă s-a umplut de steluțele acestei conventional wisdom - inteligența dominantă strălucind, în Occident,
mai ales în universități, iar la noi - unde se nimerește, ca o floră de colț spontanee. L-au finanțat spiritual pe
generatorul noilor seducții și acesta le-a întors serviciul, dăruindu-le pălării care le-au căzut unora încă din
prima secundă pînă deasupra buricului. Lipsa de antrenament a intelectualității băsiste în proximitatea puterii fizice
și deplin funcționale i-a cam făcut pilaf. Li s-a umflat personalitatea, și-au descoperit organe inactive pînă atunci,
i-au ademenit jocurile violente, s-au amețit de ei înșiși și, în feluri puțin diferite, și-au pierdut cumpătul. S-au
regăsit în spiritul vaticinar al ELB, în predici indefectibile ori în sfeștaniile pentru tămăduirea poporului de
diavolul prostiei. Drumul acela al lor cu un unic sens l-au ocupat integral.
Am învățat multe lucruri folositoare de la dînșii. Toată lumea a învățat lucruri folositoare de la dînșii. Eu
de la dînșii am învățat mai ales să nu fac ca dînșii. Mi-a făcut numai zile fripte această prețiozitate a
intelectualilor pe șezlong (Georges Suffert), moralismul lor punitiv, descurajarea interacțiunii de breaslă,
admonestările ex cathedra, elitismul țanțoș, desfrîul hiperle- gitimității. Nici nu-ți putea trece o idee mărunțică
prin cap că, țup!, cîte un liiceanu sărea dintr-un tufiș și te mîrîia pentru necugetata îndrăzneală. Aș îmbia, ca lectură
alternativă a evoluției elitelor umaniste în regimul Băsescu, la studiul lui Judith Lazar despre Incivilitatea
cognitivă: o altă fațetă a violenței1. Poți lesne să devii țopîrlan prin felul în care te comporți în experiența
cunoașterii: de pildă, mergînd oblu și urmîndu-ți calea, fără să-ți pese că-i stînjenești pe cei din jur, dimpotrivă,
instituind prin forță ideile tale și ideologia grupului aparținător. J. Lazăr:
„Nu trebuie niciodată pierdut din vedere că orice act de incivilitate cognitivă converge spre același obiectiv: să
ocupe cît mai mult teren posibil,
1 Revue de MAUSS, nr. 18, 2001/2
244
; să-și lărgească rețelele și să-și întărească poziția. A construi o rețea eficace ; face parte din strategiile ce
sfîrșesc prin a obține (mai multă) putere.“
Revenind la Paul Johnson, nu ascund că m-am regăsit în spiritul cărții sale cam la fel cum, în acea zi istorică
de 09.05.2014, prin olacul Liiceanu, valorile „intelectualilor lui Băsescu“ s-au recunoscut în activitatea
Președintelui lor. Celor ce vor înclina din capete, obiectînd că mă prefir imprudent printre piloni ai culturii
universale interpelați de Johnson le voi răspunde că avem și noi coloșii noștri. Johnson - cu Shelley, Ibsen,
Hemingway, Brecht sau Sartre, noi - cu Montaigne - Pleșu, Heidegger - Liiceanu, Kierkegaard -
Patapievici, Proust - Tismăneanu, Thomas Mann (rezervă - Kafka) - Cărtărescu, Virginia Woolf (rezerve -
Lionel Trilling, Susan Sontag, Georg Steiner) - Mihăieș. ELB nu știu de glumă și se lasă giugiulite de
comparații care, mie cel puțin, îmi aduc veselia în casă. Simțul ridicolului și miștoul onest de sine însuși
pleacă în pribegie din această lume a umorului arestat. Nimeni nu face mofturi sub poleiala epocii de aur a faraonilor
spiritului. Cum ar veni, între noi, tutankhamonii. Huzurind la umbra fetelor în floare, lui M. Cărtărescu i se
revelează M. Proust în
V. Tismăneanu:
„Vladimir Tismăneanu este un Marcel Proust al comunismului românesc.“
Dacă Tismăneanu este Proust al comunismului, atunci cu siguranță că Iliescu e un Tolstoi al
anticomunismului.
Cînd mi-au sărit primele plombe
Tismăneanu îi răspunde lui Cărtărescu după un excurs istoric. Se întoarce în timp, în 1933, cînd Thomas
Mann își dădea demisia de la Academia de Arte a Prusiei. „Nu avea cum să «co-existe» cu barbaria“, adaugă VT.
Scuipînd foc, pe bună dreptate, cînd amicii săi sunt făcuți „fasciști“, Tismăneanu își lipește și el inamicii cu
etichetele nazismului. Noii „barbari“ sunt Andrei Marga și liderii USL:
„Mi-am amintit acel episod definitoriu pentru verticalitatea spiritului în vremuri întunecate citind despre gestul
lui Mircea Cărtărescu. Asemeni lui Gabriel Liiceanu și lui Andrei Pleșu, scriitorul a refuzat să gireze, prin
participarea sa la Salon du Livre, acțiunea sistematică de demolare a valorilor declanșată de Andrei Marga și de cei
care l-au numit în fruntea ICR. Naziștii au urlat contra lui-Thomas Mann, l-au acuzat că ponegrește
245
RADU CĂLIN CRISTEA
patria germană. Scriitorul și-a urmat calea, ascultînd doar de conștiința sa“ I („Thomas Mann și Mircea
Cărtărescu: Intelectuali în vremuri sumbre“, I Contributors.ro, 23.03.2013). I
Găsim aici o „fraternitate tribală“ (Louis Pinto)? Să fie vorba de un reflex fl natural al intelocrației, adică
lentrelèche („lingere“ reciprocă) - „un fenomen fl mai complex decît ni s-ar părea“, definit prin „eu te legitimez pe
tine, tu mă fl legitimezi pe mine“, schimbul de pomezi de garanție, trocul parafelor fl gratificante, miruirea
mutuală?1 Să ne fugă gîndul, după aceste mici dionisii fl afectuoase de grup select, la conotațiile „narcisismului
colectiv“ (Cristopher I Lasch) ori la „tirania intimității“ (Richard Sennett)? Cărtărescu vede în I Patapievici,
orbitor, un erou persecutat de contemporani: 1
„Mă alătur unui sentiment de mare ușurare celui care l-a numit pe I Horia(-)Roman Patapievici un erou. Da,
un erou este un om care rămîne la 1 un moment dat singur contra tuturor și care nu se lasă intimidat și nu I
cedează. Este un om care face binele chiar și cînd majoritatea e de partea I răului. Care, așa cum scria Kipling,
își păstrează cumpătul cînd toți cei din 1 jur și-l pierd. într-o furtună incredibilă de calomnii, mitocănii și lovituri I
sub centură, care l-ar fi făcut pe altul să lase totul baltă și să plece în mijlocul j Antarcticii, ca să nu mai vadă
oameni pe lume, el și-a făcut datoria de a 1 promova obiectiv și eficient valorile României în lume. Cum l-am
răsplătit pentru aceste servicii incalculabile aduse imaginii României în lume? Cu ura și cu abjecția noastră cele de
toate zilele“ („Un erou“, în EVZ, 01.11.2011).
Sever Voinescu îi trimite lui Mircea Mihăieș o scrisoare cu patru miresme - Pleșu, Patapievici, Cărtărescu
și, desigur, Mihăieș. Patru magnifici într-un surghiun perpetuu:
„Dragă Mircea Mihăieș, Andrei Pleșu nu este cel pe care îl știm, talentul său, farmecul său, inteligența sa,
cărțile sale sunt o iluzie, o mască, popor, vino aici să-ți spun eu cine este, de fapt! E un prost lipsit de talent care
plagiază titluri și lucra ocult cu Noica în favoarea lui Ceaușescu. Horia (-Roman) Patapievici nu este mintea
strălucită și omul de o cinste monumentală, neverosimilă pentru lumea Ponta-Voiculescu, pe care îl ; știm, nu
este, cum se poate obiectiv proba, cea mai fericită numire în administrația culturală din ultimii zece ani din
România, ci o nulitate intelectuală care a furat bani publici. Mircea Cărtărescu nu este pur și
1 Hervé Hamon și Patrick Rotman, Les Intellocrates - Expédition en haute intelligentsia, Paris, Ramsay, 1981, p. 241.
246
simplu cel mai bun scriitor român în viață, vîrful suprem al romanului românesc de după 1990, ci este un
propagandist ieftin, despre care Ciuvică ne-a și spus de cîteva ori că «scrie prost, domne!». Și tu, Mircea
Mihăieș, tu nu ești tu! Tu nu ești autorul pe care îl citim de atîta timp, tu nu ești profesorul pe care îl știu
atîția studenți, tu nu ești intelectualul timișorean pe care îl știu toți intelectualii țării! (...) Și, da, felicitări
pentru cartea despre Faulkner. Cu dor și drag, SV“ {EVZ, 14.05.2014).
Pentru Mihăieș, cînd vine vorba de Tismăneanu, limba română își devorează instantaneu toate
superlativele. încă nu s-a născut vreun Edmund Hillary care să atingă Chomolungma Tismăneanu. Bobocul de
Gallagher nu-i ajunge nici pînă la poale:
»... Tom Gallagher încearcă să-și cucerească, de ani buni, un loc pe scena comentatorilor politici din România.
Din păcate pentru el, locul pe care Vladimir Tismăneanu s-a așezat cu grație - locul cel mai de sus -, nu-i va fi
accesibil niciodată“ {România literară, 20.10.2006).
O venerație de la Cărtărescu pentru maximus Voinescu:
„Faptul că Sever Voinescu, probabil cel mai inteligent și, fară-ndoială, cel mai integru deputat din
Parlamentul României, a fost contrat cu obtuzitate la dublul vot pentru funcția de secretar al Camerei
Deputaților spune foarte multe“ {EVZ, 27.03.2009).
Iscusit în libații, VT este liderul gratulărilor ciclopice: „De două ori din inimă pentru Dragoș Aligică!“
{Contributors, 12.12.2013); „Felicitări, Mircea Cărtărescu! Franz Kafkă în Paranopolis“ {Contributors,
25.12.2013); „Salut fratern: Mircea Mihăieș și demnitatea intelectualului critic“ {Contributors, 25.12.2013).
Nici meduza comunismului nu-i pietrifică pe Tismăneanu în halul în care îl bulversează eseurile lui M. Mihăieș cu
descendență directă din V. Woolf și Georg Steiner:
„Eseurile despre jurnalul intim și despre sinucidere îl așază în posteritatea unor Lionel Trilling, Virginia
Woolf, Susan Sontag, Vladimir Streinu și N. Steinhardt. Erudit, cosmopolit, subtil, capabil de asocieri care
te lasă înmărmurit, sofisticat fără ostentație, intelectualul umanist Mircea Mihăieș face parte din familia spirituală a
unui Georg Steiner“ {Contributors.ro, 25.12.2013).
Pentru onor, înainte, marș! Asta își comandă și execută VT în timp ce îl nemurește pe Patapievici:
247
RADU CĂLIN CRISTEA
„Horia (-Roman) Patapievici este neîndoios unul din marii intelectuali I critici ai Europei de Est și
Centrale, o figură emblematică a gîndirii | antitotalitare a lumii de azi" (Contributors.ro, 03.06.2013). |
TRU se face piftie la picioarele lui Liiceanu: !
„... e cel mai de seamă gînditor al culturii române, în epoca tulbure care i începe odată cu anii ’80 și continuă să
cadă în golul deschis de suspendarea generală a valorilor în postcomunism" (22, 25.05.2010).
’Neața, Kierkegaard!
Răsunetul goarnei lui VT nu-i cruță nici pe Pleșu:

„Distanța dintre domnii Pleșu și Marga ca anvergură ideatică, ca vocație constructivă și ca farmec
intelectual este precum aceea dintre Mozart și Salieri“ (Contributors.ro, 25.02.2013).
Mă pomenesc în discuție cu prichindelul nebunatic M. Neamțu care se simte dator moral să omagieze
virilitatea ideilor lui TRU:
„Nu subiectivismul auctorial, virilitatea ideii și fraza carismatică ale domnului Ungureanu pun, așadar, în
pericol, libertatea presei, ci diversiunea vicleană a patronilor breslei, mitocănia blogosferică, vulgaritatea tîmpă a
titlurilor, scrisul rudimentar ori reflexul tabloid" (cotidianul.ro, 10.03.2009).
Ministru de Externe în funcție, pluridimensionalul Teodor Baconschi intră în PDL în 28.09.2010, iar în
13.10.2010 își lansează Fundația Creștin- Democrată. Un „Ave!" de la Andrei Pleșu:
„Ajuns Ministru de Externe, ar fi putut să se socotească la apogeul drumului său public și să se gîndească la o
retragere glorioasă și pașnică, printre decorații și amintiri. Preferă să ia lucrurile de la zero. Să intre într-un partid
(care nu e chiar în momentul său de vîrf), să propună politicii românești o opțiune creștin-democrată, fără urmă de
«fundamentalism» parohial sau de retorică antimodernă și să caute o soluție la moleșeala generală și la
defetismul postcomunist" (adevarul.ro, 19.10.2010).
Sună bine.
Baconschi va executa apoi, în pofida gabaritului, un acrobatic Sushunova și va ateriza direct în iatacurile
PMP. După ce va asista la îmbăierile ritualice ale Elenei Udrea în lapte de măgăriță, îi va preamări corpul politic
și se va ■ fofila la coada PMP pentru europarlamentare. Va reuși fără loc și, cum ar
248
putea spune Cioran, va da tîrcoale adîncurilor. Cît despre fundație - va muri încet, fără stîlp, fără rînduitul
moliftelnic:
„Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărjre stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai
neputincioase decât umbra, toate mai înșelătoare decât visurile; o clipă numai, și pe toate acestea moartea le
primește.“
Sună rău.
G. Liiceanu gîndește foarte liber în termeni sacrificiali. De exemplu, asumarea de către unele ELB a unor
demnități publice reprezintă în accepțiunea filozofului o jertfă personală, dar o biruință pentru națiune:
„îmi închipui că Patapievici nu a acceptat să se ducă acolo (la ICR - n. m.) ca să ia o pomană de la Președintele
României, ci a primit o sarcină, și-a asumat o sarcină în numele țării și nu a făcut-o de dragul Președintelui
Băsescu, ci de dragul culturii reprezentabile în afara României. Pleșu și-a pus viața la bătaie, sănătatea lui, și a
stat acolo cît a putut. Cînd Patapievici a acceptat treaba asta care îl lichidează ca intelectual, ca autor, ca
scriitor pentru că îi mănîncă 90% din timp. Cînd mai știu eu cine primește funcția de ambasador bănuiesc c-o face
în ideea că poate să-și slujească țara“ (Realitatea TV, 18.06.2009).
Nu l-aș contrazice pe Liiceanu, să mă pici cu ceară! Un modest amendament, totuși: după părerea mea, în
cazul cu totul ieșit din balamale al lui C. Avramescu, consider că acesta și-a slujit patria într-o țară cu un
alocentrism mult mai rafinat decît ca Ambasador în Finlanda și Estonia. Citez doar cîteva frînturi din exhortația
lui Avramescu la conferința „Canibalul la Judecata de Apoi. Teoria resurecției din perioada patristică pînă în
iluminism“ (13.05.2009):
„Canibalul fuge după victima sa ca să o mănînce, pentru că îi e foame. Și, în condițiile astea, Ion vrea să îl
mănînce pe Gheorghe, dar și Gheorghe pe Ion. Pînă ca Ion și Gheorghe să apuce să le fie foame, ei vor muri de
sete. Deci este și o chestiune de cunoaștere. Popescu îl mănîncă pe Ionescu. Ce facem? Cum împărți carnea la
două guri?“
Ori:
„Sperma este produsă de excesul de hrană!“
Ori:
249
RADU CALIN CRISTEA
„O dietă produce tot felul de simptome, de la vomă pînă la (ininteligibil - n. m.)... Și după aceea pare că te piși
sînge.“1
Revin la Liiceanu și la prodigalitatea filistinismului său. în 30.01.2008, la decernarea Premiului GDS pe 2007
lui VT, Liiceanu ține un laudatio din care s-ar deduce că distincția merge la un performer planetar:
„Vladimir Tismăneanu este persoana ideală care să coordoneze Comisia (CPADCR - n. m.), pentru că oamenii
care au făcut-o cel mai bine au făcut-o dinăuntru (...). Este, pesemne, cel mai calificat intelectual din lume în
clipa de față pentru a vorbi despre comunismul românesc.“
Reiau un fragment dintr-un citat mai vechi. Este unul și același Liiceanu care, în 17.09.2006, într-un
dialog cu Andrei Pleșu la Realitatea TV, taxa drept „strigătoare la cer“ desemnarea lui Tismăneanu ca
Președinte al CPADCR:
„Mi se pare uluitor că cel (sic!) care conduce comisia pentru investigarea crimelor comunismului, să fie unul
dintre oamenii care, în anii ’70, a scris texte de lingușire supremă a lui Ceaușescu. Ideea că un lingușitor, obiectiv
complice, al lui Ceaușescu conduce o comisie de investigare a crimelor...“
Suntem în plină „aberație a mistificării“ (P. Johnson). Altceva pare să-l fi perturbat în privința lui Liiceanu pe
S. Damian, gentilul lector de limba și literatura română de la Seminarul de Romanistică al Universității din
Heidelberg:
„O exclamație de entuziasm, la ieșirea în larg a lui H.-R. Patapievici, perfect îndreptățită, se încheie cu un
patetism teatral și discordant (în cadrul amintit, al unui debut editorial): «Te îmbrățișez, dragul meu Kierkegaard
bucureștean. De fapt, nu greșesc spunîndu-ți că ești un Kierkegaard al nostru: am să spun mai degrabă despre
Kierkegaard că este un fel de Patapievici danez. Căci, ca și tine, Kierkegaard, avea conștiința misiunii lui
divine: aceea de a-și trezi compatrioții. Și ca și în cazul tău, compatrioții l-au batjocorit; l-au meritat tot atît
de puțin pe cît te merităm noi pe tine».“2
Pe Liiceanu nu-i mai încap cuvintele; de-atîta ebrietate a privitului la minunea de Patapievici, Liiceanu se
descoperă levitînd: „Ei bine, Patapievici este (...) simultan săgetătorul, însoțitorul săgeții și ținta care își primește
1 youtube.com./watch?v=Ap-MFTrNHeE
2 S. Damian, Nu toți copacii s-au înălțat la cer, Ed. Contemporanul, 2011, p. 184.
250
săgeata; el este maestrul și discipolul său; el este victima fericită și făptașul crimei; el este moașa și copilul
nou-născut...“ etc.1
S. Damian îi descrie pe Liiceanu și Patapievici dăruindu-și salbe de superlative:
„Dus de același elan al catapultării pe orbite dumnezeiești a unor autori locali, Liiceanu îi conferă lui Andrei
Pleșu însușiri excepționale de eseist, care ar fi chiar mai eclatante decît la corifeii genului («un Montaigne
român, unul mai vehement, mai pătimaș și mai balcanic»). Despre acesta se zice în tîrg că nu suportă
complimentele ditirambice; totuși el ar fi răspuns cu aceeași monedă:
«Liiceanu, acest Heidegger al filosofiei românești».“2
TRU sau despre gîndirea cu perversiuni. G. Liiceanu îi stîrnește o culminație ideatică misionarului TRU:
„... De asta îl vedeți la mitinguri și de asta a venit cetățeanul Băsescu la marginea concluziilor sale: pentru
a se face joncțiunea lui Să trăiți hirte cu Să gîndiți bine! Liiceanu televizat și stradal e semnul revenirii la
rostul prim al gîndirii: voința de adevăr (...). Despre asta va fi vorba pe 19 mai (ziua referendumului - n. m.).
Liiceanu și alte milioane de gînditori români vor căuta atunci să stabilească prin vot dreptul de a fi cetățean într-o
țară care l-a racolat pe Băsescu spre a-și garanta viitorul. Prin urmare confirm: dau limbi libertății“ (cotidianul.ro,
30.04.2007).
Am prițeput! (Caragiale)
Citatele anterioare nu pot ocoli asocierea cu un „narcisism de grup“, așa cum e definită această sintagmă
de Michel Maffesoli.3 Cum scriam și mai devreme, e nițel tribalism în aceste incantații executate din buric,
vreau să spun nombriliste. După ce te învîrți ce te învîrți, ba îți mai pierzi de atîta dănțuială și corpul astral, ca
dervișii rotitori4, invocările lui Montaigne,
1 Pasajul integral conține și introducerea:
„Cum să îmi iert că în prima instanță am ratat rendez-vous-ul pe care altcineva mi-1 dăduse scoțîndu-mi în față ocazia
care îți purta numele? Că m-ai surprins somnolent și nepregătit pentru această primă întîlnire?" Textul a apărut în 22
(14.06.1995), după ce fusese citit de G. Liiceanu la Tîrgul de carte Gaudeamus (în 08.06.1995).
2 S. Damian, op.cit., p.185.
3 Michel Maffesoli, Le déclin de l’individualisme dans les sociétés de masse, Méridiens- Klincksieck, 1988. Vezi și M.
Maffesoli, La fin de la modernité, où vivre l’éternité dans l’instant, interviu, 20.01.2015, Véronique Anger-de Friberg
(pe site).
4 youtube.com/watch?v=cGfDcsrFOE8
251
RADU CĂLIN CRISTEA
Kierkegaard, Proust, T. Mann etc. dispersează parfum de geniu. Toată lumea este mulțumită după aceste parafine
împachetări, așa încît, firește, despre caraghioslîcul situației nici că poate veni vorba. Asta se întîmplă în
interior. Alta e însă buba. Altceva mă zăbovește.
Vibra al serii aer de tauri grea murmură. (I. Heliade-Rädulescu)
Citind publicistica ELB îmi vine să întreb, parafrazînd o zicere despre Bătrînul Albion găsită în W. Lepenies1:
ce mai face adevărata Românie, această țară unde nimeni nu se simte bine? Textele ELB aparțin, cu rarisime
excepții (A. Pleșu, uneori), unor oameni mînioși. Apar, de la început, scoși din sărite, zbîrliți, turbați, cu
prea mult sînge în instalații. Eliberează urgii grozave. Nici gura nu le tace, nici iarba nu le place. Le pute totul.
Naturi iritabile. Ambientul îi nevrozează și pun mîna pe ce apucă pentru a acționa, pentru a morfoli realitatea. Au
mereu de împărțit ceva, cu cineva. Caută spații securizante unde să-și ogoiască stresul. Scrierile cheamă la
rebeliune, la condamnări, la stricăciuni. Ar da cep guvernelor, iubesc violența străzii. Adrian Papahagi:
„Politica nu se face cu idealuri, ci cu realități. Poporul nu are întotdeauna dreptate împotriva liderilor. Dar cînd
are dreptate, e bine să fii în stradă, alături de el“ (ziare.com, 10.08.2015).
Ce grebla lui Dumnezeu!

Agitații profesioniști, istericii, clovnii, funambulii, mîncătorii de săbii cîștigă teren - Mihăieș, Tismăneanu,
TRU executînd, cu o „frumoasă indiferență“ (J.-M. Charcot), momente unice de nevricale pe sîrmă ghimpată.
Schimbă direcțiile, rectifică, lungesc, scurtează, înlocuiesc. Ei decid. Dăscălesc. Nu este recomandat să te afli prin
preajma zvîrcolirii atîtor verbe de contact: „a rupe“, „a agăța“, .„a trînti“, „a tăbărî“, „a înghesui“, „a schimonosi“,
„a lovi“, „a înfige“ ș.a.m.d. Multe din eseurile ELB coboară în denotația unei inepuizabile sfîșieri, urmată de
prevestirea noului „bun“ de după eradicarea „rău“-lui. Din punctul de plecare se elimină interlocutorul. Raportarea
se produce numai față de entități ostile.
Pînă și figurile cele mai cucernice din ELB îi îndreaptă pe păcătoși cu vorbe spurcate. De cînd i s-au
resorbit aripile și i-au crescut solzi politici
1W. Lepenies, op.cit., p. 412.
252
multicolori, cuvioșia sa Teodor Baconschi, fost ambasador cu bune oficii la Vatican, iese din smerenia liturgică și
afurisește ca un popă răspopit. Rotește cădelnița și îi lovește la mir pe protestatarii din ianuarie 2012 („mahalaua
violentă și ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moștenitorilor Securității“ - pe blog, 16.01.2012), pe
londonezi care ar ■ trebui „să moară într-un atentat ISIS“ pentru a înțelege „ce prostie au făcut“ alegîndu-1
Primar pe Sadiq Khan - un „musulman practicant“ {antena3.ro, 10.05.2010). De neînțeles rămîn pentru mine
palmele trase din senin de unele dintre ELB unor figuri cu o enormă notorietate publică. De pildă, Gheorghe Hagi.
Autor al unor cucernice eseuri despre „urbanitatea credinței“, antropologul religios Teodor Baconschi se
trezește dedicîndu-i o zeflemea obscenă lui Hagi: „Am văzut fotografia unei doamne cu Hagi. Comentariul,
previzibil, anunța o «legendă a fotbalului românesc» etc. Cum nu sunt femeie, mă întreb și eu: legendele astea au
electricitate erotică sau sunt ca poza cu ursul împăiat, pe vremuri, la Sinaia?“ (pe Fb, 09.08.2015).
Ce i-o fi venit lui Baconschi să-l facă, nitam-nisam, pe Hagi „urs împăiat“? Jignind în mod absurd personalitatea
cea mai populară a ultimelor decenii din România, în replică la nimic și doar evacuînd o umoare stupidă, Baconschi
exhibă un tip de „incivilitate“ făloasă ieșită din toate canoanele creștinului practicant ori măcar pios.
Cu greu mă stăpînesc să nu exclam, ca Tismăneanu:
„Cum este posibilă fascinația bullshit-vlm?“ (pe blog, 06.10.2023) Uite că e!
Paradoxal, laitmotivul văicărelilor ELB face torturante trimiteri la ura universală ce le-ar asalta din toate
părțile. Răul ia locul binelui: privatio bonis. Mă gîndesc că, totuși, dacă ura dă năvală asupra ta, te dai la o parte
din calea ei și îți vezi de ale tale. Bănuiesc că la mijloc vor fi fiind și niște voluptăți secrete în clipa cînd te lași
posedat de ură ca de un uriaș sex dominant.
Ura este, mai presus de orice, cea mai îndelungată plăcere. Oamenii iubesc în grabă, în schimb urăsc, în
liniște, pînă la moarte. (Byron)
Ceea ce văd și, în parte, înțeleg, este că aceste elite intră în text lovite de o durere infinită. Unele descriu
aspectul catastrofal în care se află, altele s-au împrietenit deja cu calvarul. Nu mă bag în sufletul oamenilor, deși
tare m-aș întreba, ce grebla lui Dumnezeu cu care aduni stelele de pe cer!, pentru ce capsomanii ăia răi chiar n-ar
avea altceva mai util de făcut decît
253
RADU CĂLIN CRISTEA
să-i urască, la rînd, după răboj, pe Patapievici, pe Liiceanu, pe Mihăieș, pe Pleșu, pe Voinescu etc.? Scuze!
Aruncîndu-se într-o defensivă încleștată, figurile mai slabe de înger dintre ELB sporesc idealitatea malignă a
atacatorului. Uneori, urăsc preventiv, în numele unei legitime apărări, anticipînd ca pe o certitudine agresiunea
inamică:
„... obsesia «legitimei apărări» transformă astfel presupusa victimă în' agresor, în timp ce presupusul «agresor»
devine el însuși victimă a violenței... K1
Doar nătărăii urăsc de capul lor, fără să fie băgați în seamă. Deși citează cu gura leului din Discursul urii al lui
A. Glucksmann, ELB doar fîlfîie deasupra paginilor unde filozoful francez scrie despre transformarea
durerii (dolor) în furie (furor). Cu cît suferința resimțită e mai violentă, cu atît retorcarea va crește în
intensitate. Prototipul selectat de Glucksmann pentru transfigurarea durerii în furie este Medeea din
tragedia cu același nume a lui Seneca. Abandonată de Iason după ce l-a ajutat să găsească Lina de Aur,
vrăjitoarea Medeea va fi copleșită de o durere cumplită:
„Printr-o răsturnare din care asceza religioasă oferă numeroase exemple, criza identitară se tămăduiește prin
agravarea a ceea ce a provocat-o; otrava devine antidot. Astfel se înalță Medeea ca interpretă a abisului
în care a căzut. Astfel se pregătește bomba umană făcînd vid în jurul ei, apoi în ea însăși. Cu cît se desparte
mai mult de lume și de ceilalți, cu cît se descoperă pe sine mai alienată, fără trecut și fără familie, cu atît mai mult
acumulează energie explozivă pentru a-și transforma durerea în furie, dolor devine furor.“1 2
Aceasta ar putea fi cheia furiei nimicitoare pompate de majoritatea ELB încă din primele propoziții ale
textelor. Mă întorc, pentru un suport concluziv, la articolul lui J. Lazăr despre incivilitatea cognitivă:
„Incivilitatea cognitivă se referă la acte comise în spațiul public, realizate sub formă de scrieri, răspîndite în
mediul profesional (reviste de specialitate) sau predate marelui public (ziare și cărți) și vizînd, pentru cel care le
comite, fie creșterea propriei notorietăți științifice, fie demolarea unui adversar (sau a unui grup) ce nu
aparține aceluiași clan cu acesta - mai ales în plan ideologic. Nu mai e cazul să insist asupra faptului că persoana
vizată trebuie să aibă o reputație, o recunoaștere, un statut suficiente pentru a merita o
1 Adrian-Paul Iliescu, op.cit., p. 18.
2 A. Glucksmann, op.cit., p. 48.
254
asemenea atenție. Obiectivul este pe drept cuvînt dacă nu ruinarea reputației acesteia, măcar tentația de a
semăna îndoiala în fața publicului asupra valorii producției și a «integrității» sale.“1
Tocmai sensul catifelat și politețea vrednică ale urbanității dialogului intelectual s-au pierdut în cei zece
ani sub Băsescu. Erau înainte, s-au mai întîmplat după? Cînd adevărul tău e disponibil doar pentru a se impune în
dauna adevărului celorlalți, urbanitatea se diseminează și centrul ei de greutate se mută la periferie, adică acolo unde
își pierde menirea, logica, tîlcul. Cheagul comunicării nu se leagă atîta timp cît monologul îndestulează spiritual,
iar reflectarea în privirea celuilalt își pierde din strălucire prin contrast cu autocontemplările în oglindă.
Scrie H.-R. Patapievici, pe urmele unui studiu despre C.-A. Sainte- Beuve:
„Urbanitatea este o formă de conviețuire amabilă, care se produce atît prin finețea și corectitudinea limbii, cît
și printr-o noblețe a raporturilor dintre oameni, care nu e făcută ori căutată, ci are firesc, grație, dezinvoltură și,
așa spunînd, curge de la sine“ {EVZ, 16.07.2009).
Cîte dintre ELB au ostenit dîndu-și silința pentru a inspira și păstra fertile „conviețuirea amabilă“ și
„noblețea raporturilor dintre oameni“? Mă tem că puține și aproape niciuna în articolele cu abordări politice. Un
spirit acrimonios pornit de la nu știu cine și inhalat apoi, ca o poțiune cu valențe sacre, de întreaga familie a
ELB, a schimbat natura respectivelor eseuri politice prin injectări cu seruri otrăvitoare. Textele' și-au pierdut masiv
din muniția spirituală, devenind un arsenal monoton de ghiulele proiectate, rafală după rafală, în capetele tuturor
celor neafiliați la gruparea ELB. Războinicul Băsescu și-a găsit astfel fără să miște un deget armia de intelectuali
care s-au lepădat de condeiele cu scriitură caligrafică. Sper că această carte va scoate la lumină uriașele stocări de
violență ce somnolau prin psihologiile adînci ale ELB. O magmă rea, amestec de dolor și furor, va țîșni din
gura acestor vulcani, pustiind un mediu unde nimeni n-a avut cum să-l mai asculte pe Sainte-Beuve și nici
chemările acestuia la urbanitatea dialogului intelectual. Politețea și bunele maniere aveau să fie printre primele
ținte spulberate în această bătălie prea puțin intelectuală. Alain Finkielkraut:
1 Judith Lazar, Revue de Mauss, nr. 18, 2001/2.
255
RADU CĂLIN CRISTEA
„Lévinas spune: «înainte de gîndesc (Cogito) a fost bună ziua». El dă astfel politeții un fundament
ontologic. Or iată că acum se celebrează afirmarea frenetică a ego-ului și sacrificiul bunelor maniere în favoarea
pulsiunilor sale cele mai brutale.“1
Băsescu și ELB s-au găsit fără a se căuta. Restul e o istorie destul de tenebroasă, cu cel mai proaspăt val de
intelectuali umaniști dovedind aceeași cacofonică interpretare a unor realități, totuși, mult mai rezonabile decît
războaiele mondiale prin care au trecut, cu gîndul și cu fapta, cele mai valoroase elite ale culturii românești.
1 Interviu cu Alain Finkielkraut, în Le Figaro, 26.09.2000.
IV BĂSISMUL.
FENOMENOLOGIA SPIRITULUI
înțelepții recomandă să știi despre ce vorbești, deși acceptă, pe de altă parte, că asta e, adesea, imposibil. Așa și cu
„băsismul“. Cuvîntul, spiritul, vietatea aveau să stîrnească pasiuni greu de ostoit. Au tăbărît atîția mamoși peste fătul
băsismului încît nimeni nu s-a mai întrebat de unde ■vdne și al cui este. Femeile care s-au fluturat prin văzduhurile
prezidențiale - în speță Elena Udrea și Monica Macovei -, au altoit conceptul, producînd doi hibrizi („udrismul“ și
„macoveismul“). Băsismul va da foarte multor minți o formă distinctivă de la distanțe mari. într-o cultură mică precum a
noastră, Liiceanu ajunge, aproape inerent, monstru sacra. Așa cum inspirat anticipa și Emil Cioran: Deficiențele
culturilor mici sunt așa de mari, încît, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi (în Schimbarea Ui față a.
României, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 10). Cine gîndeste ca Liiceanu si cu condiția să nu fi stat cinci ani
la ruși nu are cum să nu fie ultraprogresist. Dacă mai pui că aceste mari revărsări de selectă spiritualitate au încăput într-un
trup de popular Popeye („Sunt un familist care bea șpriț“) care înjură, hăhăie și aduce farmecul discret al mahalalei în
politica românească, băsismul are toate șansele să dăinuie peste veacuri.
NAȘTEREA CONCEPTULUI. PRIMII MAMOSI

! r
Martore stau textele publicate în ultimii zece ani: am scris,, de la descălecatul lui Traian la Cotroceni încoace,
despre „băsescianism“: formulare, recunosc, cam emfatică, dar care, cu toate zorzoanele ei de fată bătrînă, mă
trimitea în termeni relativ convenabili la adrisanți. M-am trezit însă estetizînd de-a surda. „Băsescianismul“ meu
avea să fie strivit sub talpa groasă a unei rude mai marghioale, de la țară: „băsismul“. Am tot șovăit, „băsismul“
decodificîndu-mi, mai ales în varianta lui verbalizată, dizgrația unui produs flatulent exalat nici măcar în
intimitatea fiziologică a celor patru pereți, ci fără sfială și în public. Ce e natural nu te poate face de rușine,
așa că am revenit, în căutarea unei definiții atotcuprinzătoare, la una dintre capodoperele pîrțîitului jurnalistic
semnate de TRU:
„Pe ce mă băsez“ (HotNews, 27.04.2007).
TRU a expediat „băsescianismul“ meu unde a dus mutul iapa. M-am lăsat, în cele din urmă, adjudecat de
spontaneitatea adoptării băsismului de prețuiți scriitori, traducători, filozofi, istorici, teologi și moraliști ai
momentului, dar și de zburdălnicia impunerii acestui apelativ în vocabularul cotidian. Băsismul este un vlăstar
lingvistic viguros pomenit întîiași dată - susține apăsat o sursă - în studiourile Realității TV, prin 2009, cu Sorin
Ovidiu Vîntu amenințînd cu „vînătoarea de băsiști“. Băsismul de la Traian Băsescu ni se trage și, peste secole,
l-am putea găsi pe o impozantă listă de cuvinte derivate de la nume de personalități, precum „masochism“
(Leopold von Sacher-Masoch, romancier austriac), „boicot“ (Charles Boycott, proprietar irlandez), „pubelă“
(Eugène-René Poubelle, prefect al Parisului), „hamleți“ (Hamlet, Prinț al Danemarcei) ș.a.m.d. La nașterea
sa de o mamă necunoscută, dar dintr-un tată ferm, băsismul arăta în clar ca un fat năpăstuit ce comasa toate
însușirile negative ale moștenirii paterne. A fi băsist singuraliza, la o primă perie semantică, un summum de
defecte
258
umane, dar cu un asigurat viitor politic: ipocrizie, cinism, indecență, egolatrie, impulsivitate etc. Această
accepție mușcătoare de hard-hitting thriller va premerge o dezvoltare haotică, incert humanoidă, a termenului
de „băsism“ în universul forumiștilor famelici. Lălăiala pe internet îi va prii băsismului. Postaci hazlii sau
posomoriți, stilați ori aduși din topor, ludici și scorțoși au tăvălit băsismul într-un asemenea hal, violîndu-i
miezul prim și pompîndu-1 cu înțelesuri elucubrante, încît pe apa sîmbetei s-a dus semasiologia fazei
postnatale timpurii.
Un internaut elegiac:
„Da, recunosc, sunt un basist. Te întrebi de ce? Că-mi plac culorile toamnei, de-aia“ (C.C., 2012).
Un „băsist“ lucid:
„Sunt băsist, dar mă tratez“ (2014).
Altul:
„Ești băsist? Fă-ți testul!“ (a.c.r.u., 2013).
Unul din „Mondeni“:
„Da, recunosc. Sunt băsist. Mai băsist mai ales dimineața, după cafea“ (2012).
Un „dArtagnan" chinuit de o „teribilă dilemă: sunt sau nu sunt băsist?!“ (2013).
Altă specie:
„Sunt băsist sub acoperire. Dovadă faptul că am criticat furtul în Parlament al Robertei Anastase“ (B.D.,
2012).
De la nenea Iancu cetire:
„Curat băsist, coane Fănică!“ (R.W., 2013).
Sau:
„Gazele de șist sunt un moft băsist!“ (G.M., 2014).
Un trezit brusc din somn:
„Și dacă Victor Ponta e băsist?“(L.C., 2014).
Crestomații virale. Gîndirea nulă
Un dilematic care bate cîmpii de la Elsinore (To be or not to be „băsist“): „Părerea mea este că e perfect
posibil să fii român și băsist în același timp. Partea proastă este că nu-s mai mulți, partea bună este că totuși sunt
destui. Băsismul nu este o adulare subiectivă și necondiționată a unei
259
RADU CĂLIN CRISTEA
persoane, ci este mai degrabă o atitudine, o reacție, un mod de-a vedea problemele și un mod de a te opune
omertei uslașe.“
Cu è surdu, orbu e taci, campa centaurii ’mpaci. Cine e surd, orb și tace trăiește o sută de ani în pace.
în urma aceleiași analize atente, rezultă că a fi băsist în timpurile actuale este cam același lucru cu a fi fost
„golan în timpurile mineriadelor“ (t.,
2013).
Un „băsist“ în nevoie, dar binedispus:
„Ha-ha-ha!!! Sunt un boschetar public băsist de la București...“ (N.G.,
2014) .
Băsismul vertical:
„Dacă a fi băsist în România înseamnă a nu fi șantajist, atunci da, recunosc, sunt băsist“ (R.T., 2014).
Un mesianic rezolut:
„«Băsismul» nu mai poate fi și nu trebuie să fie revendicat sectar și ca armă de legitimare politică. Pentru a
supraviețui, «băsismul» trebuie asumat de societatea civilă, înainte de a fi deturnat de unul sau mai multe partide,
de unul sau mai mulți politicieni de mucava“ (C., 2014).
Băsismul rațional:
„Băsiștii au gîndirea limpede, independentă și liberă (sic!), se bazează pe fapte, rațiune și logică, nu se lasă
manipulați de propagandă, bigotism, prejudecăți, ură, fanatism și alte dogme, nu se lasă controlați de mass-media
sau de opinia publică“ (apud h.b., 2013).
în fine, o catagrafiere migăloasă a „băsismului“, pe genuri, specii, familii, ordine, încrengături:
„1. Fanatici supranumiți băsudriști. Aceștia consideră că orice «atinge» Băsescu devine băsist sau băsistă
imaculată care respectă principiile și este sfînt ca moaștele;
2. Justițiarii, adeseori confundați cu puriștii de către neaveniți. Aici un exemplu este Monica Macovei;
3. Puriștii. Ei sunt cei care doresc ca oamenii politici, partidele, să recunoască faptul că în 2012 a existat o
lovitură de stat (parțial reușită) și pretind ca aceștia să aibă minima decență și să își facă mea culpa;
4. Pragmaticii, cei care acceptă cu ușurință înțelegeri (publice sau nu) între persoane compromise și
conducerea PMR de exemplu, chiar trecînd peste principiile băsismului;
260
5. Băsiștii de dreapta. Băsiștii care sunt deranjați de faptul că partidele de dreapta se adresează electoratului
confuz din punct de vedere doctrinar, că poate, poate, mai iau un vot, refuzînd să acorde atenție electoratului
de dreapta, mai analitic, deci mai pretențios;
6. Băsiștii critici. Băsiștii care cred că analizele și ideile contribuie la dezvoltarea simțului critic,
conștientizarea electoratului, asigurarea unui feedback necesar“ (b., 2014).
Coborîrea din transcendent. Curentul glossy
Fracțiunea ELB a trecut prin stări contradictorii în resorbția fenomenului băsismului. Fenomenul a trecut
printr-o furtunoasă renegare la sfîrșitul celor două mandate ale lui Băsescu, mai precis în 2014, cînd primatul
conștiinței a fost sfidat de ultimatumul unei dame pe bune. Udrea nu se încurca în prolegomene, ci în fuste.
Băsismul a luat atunci o asemenea viteză încît și-a pierdut pe drum ghilimelele. Băsismul adevărat, cu cap și
coadă, ca la tata acasă, va fi hărăzit însă unui destin crud. Miticul Băsescu, zic Unii, și-ar fi înghițit nou-născutul,
precum Cronos pe Zeus, pentru a-și păzi titanica putere de neavenite uzurpări. Orice ar fi fost, tot crimă
organizată se numește. O probă la dosarul cauzei furnizează Andrei Cornea, unul dintre primii semnatari ai
certificatului de deces al băsismului real:
„Băsismul - denumire voit insultătoare, scornită de către marii adversari ai președintelui și ai vechilor lui
susținători, denumire asumată apoi cu un anumit orgoliu de cei tîrîți în noroi de Antene - a murit. Și nu de moarte
naturală. Iar asasinul lui se numește Traian Băsescu, chiar dacă, în unele momente, la omor au fost și alții complici“
(„Moartea băsismului“, în 22,
14.10.2014) .
Băsescu Traian, principalul inculpat de pieirea băsismului, aruncă pisica moartă în ograda presei dușmănoase:
„Termenul de «băsist» a fost lansat la Antena 3, era Realitatea, pe urmă RTV a promovat această ruptură în
societate între băsiști și antibăsiști“ (TVR 1, 18.09.2014).
Un antemergător al băsismului pe ducă ar fi fost Cristian Preda care încă din 24.10.2013 declama un adio amar:
„Băsist fiind, spun și eu: «Adio, PDL!»“ (Digi24, 24.11.2013).
Despică timid mările Theodor Paleologu cu un toiag incrustat cu trei inițiale (PMP) ce vor devasta lumea
băsismului:
261
RADU CĂLIN CRISTEA
„Măcar pe noi o să ne voteze băsiștii...“ (Q Magazine, 21.02.2014).
Și iarăși Andrei Cornea, înmărmurit de bucățelele rupte din băsismul primordial:
„Țara e ruptă în bucăți băsiste, antibăsiste, postbăsiste, neobăsiste“ („Marea coaliție anti-Iohannis“, 22,
07.10.2014).
în trecerea dela absolutla experiența voluptuos senzorială, fenomenologia spiritului băsist cunoaște un
curent glossy datorat poziției de conștiință asumate de Elena Udrea. Udrea a înțeles de la început băsismul
ca pe un act concret, material, chiar, pe undeva, viril:
„Pe acest Traian Băsescu l-am votat! (...). îmi cer scuze, dar să ne amintim: pe cel care a înjurat pe holurile
Ministerului de Interne, a dat un cap în gură unui arab, pe acest Traian Băsescu l-am votat“ {Antena 3,
11.04.2006).
Discuțiile private Băsescu-Udrea par să-l ocolească pe Husserl. Udrea: „în față mi-a spus să nu mai port
decolteuri așa de adînci.“ întrebată dacă este „iubita lui Băsescu“, Udrea răspunde:
„Știți de cînd aștept întrebarea asta? La întrebarea asta pot să vă răspund peste zece ani?“
{Academia Cațavencu, interviu, 13.04.2005).
Neprimind niciun răspuns, deși garantat cu onoarea de Udrea, pînă în 13.04.2015, în 25.04.2015, Tudorel
Urian, băsist din rasa Stoica (Valeriu), încearcă să tragă o linie dreaptă în lumea plină de curbe, semicercuri și
puncte de suspensie a băsismului. Decupînd-o din tablou pe Udrea, Urian își pierde răsuflarea imediat după start.
Fără Udrea, mașinăria băsistă nu are ardere internă și îi bat îngrozitor tacheții. într-un efort de simplificare
extremă, Urian ajunge să nu mai vadă pădurea, deoarece dă cu capul de toți copacii. Băsismul, zice Urian, depinde
de cine se uită la el:
„Din perspectiva lui Victor Ponta, «băsismul» este tot ce poate fi reproșat epocii în care Traian Băsescu a fost
Președintele României, inclusiv faptele din perioada diletantei guvernări Victor Ponta.“
Asta e partea viermănoasă a băsismului. Părții sănătoase, perpetue, îi cîntă cucul în dreapta. Pe Urian mai că-i
podidește plînsul:
„«Băsismul» (stat de drept, separarea puterilor în stat, egalitate în fața legilor, reforma clasei politice,
parteneriat solid cu SUA, relații corecte în UE) fără Băsescu rămîne visul de o noapte (?) al unei lumi pe care am
avut-o în palmă (?!), dar am pierdut-o printre degete, cu zîmbetul pe buze, ca pe revoluția din decembrie 1989“
{EVZ, 25.04.2015).
A murit băsismul? Rodica Ciobanu:
262
„Băsismul nu a murit o dată cu plecarea celui care i-a dat numele din funcția de șef al statului. Ca să existe,
curentul acesta eterogen - în care se combină ideile, stilul de a face politică, atitudinile, concepțiile fostului
președinte și care-i adună laolaltă pe admiratorii săi - are nevoie ca dl Băsescu să rămînă activ. Și domnia sa (...) e
mai probabil să evolueze tot în vechea arie, trăind, ca și Ion Iliescu, pentru politică“ (gandul.ih.fo, 29.12.2014).
O paradigmă a empiricului. Răsturnica din Pleșcoi
Udrea redirecționează mișcarea fenomenologică a băsismului nu dinspre lumea empirică, dominată de simțurile
plăcerii naturale, spre universul esențelor pure, ci invers. Noua fenomenologie a spiritului băsist îi vine mulată:
„Nu știu de ce a fost considerat stilul meu provocator, pentru că în rochii mulate nu umblu numai eu. Una peste
alta, cînd mă uit în oglindă, sunt mîndră de ce văd“ (JN, 30.10.2005).
Filosofia valorilor la fenomenologi de talia lui Heidegger, Scheier, Landgrebe (filozoful!), Levinas etc.
este, iată, inversată de Elena U., această Răsturnică din Pleșcoi:
... - Din caldul cuib s-a dus unica Preoteasa blonda, Răsturnica. Căci astăzi, zi de harți, la toacă O vom
purta prin smîrc, băltoacă Spre un pămînt de hopuri plin Mai vag ca vagul ei vagin.
Să plîngem toți. O toți în cor Să croncănim un Nevermore.
Dar duhul ei, de-a pururi dus Să ni-l gîndim în cît mai sus.
De cerul fix, de geam curat, Ea păr cu tîmple și-a răzmat,
Un fard astral i-aprinde fața.
Pe serafini îi trage ața
Și sorii zornăie bănet Prin Risipitul Proxenet.
Să prohodim și mai afund.
263
RADU CĂLIN CRISTEA
Sunt un duhovnic trist și scund
Ce cîntă pînă-o va-ngropa:
Pa, vu, ga, di, ehe, zo, ni, pa.
Unicu-mi dascăl, să-l mai caut?
Grăsime neagră l-a-necat
S-a făcut urs și din bîrloage
îmi bate toaca-n două doage... (I. Barbu)
Autorul nu-și asumă răspunderea pentru citatele altora, fie acestea și ale unor poeți de geniu. Imperial
testosteronic, căpetenia „băsudriștilor“, Băsescu mătură dilemele ivite în drum, adeverind că Elena Udrea este
„singura băsistă“ (17.10.2014). Tot Băsescu brăzdează cîmpul semantic al „băsismului“ cu o lexemă pentru nervi
tari: „macoveismul“! Acasă, la Palat, Băsescu se simte ca în Țara lui Morfem și consființește că „macoveismul e
forma prostească a băsismului, forma teoretică extremistă, cu care nu ai ce să faci“ (adevarul.ro, 01.12.2014).
Monica Macovei ridică însă mănușa de box:
„Macoveismul e băsismul fără Udrea!“ (antena3.ro, 02.12.2014)
Udrea va ține strîns minerul Excalibur-ulm băsismului. Deținătoarea acestui implant masiv de băsism
siliconat, aleasa inimii politice a lui Băsescu va secționa patrimoniul autoatribuit în două mari felii: băsiștii buni și
răi. Băsistul bun este „cel care se luptă pentru niște valori precum justiție independentă, instituții puternice, stat
de drept și reforme importante în societate (...) indiferent dacă mandatele prezidențiale se termină sau nu“; cel rău
„exploatează «toate aceste valori» și «se duce» pe varianta care îl avantajează continuînd să susțină că este băsist“
(gandul.info, interviu,
22.10.2014) . Udrea va șterge podelele cu o întreagă intelectualitate băsistă zdrobită de lovitura ei de paradă:
sub centură. Ca o poamă rea se poartă Elena Udrea cu MRU:
„.. .oricît vi se pare dumneavoastră de neadevărat, loialitatea și caracterul contează“.
îi rîde în obraz și îl beștelește că a întinat băsismul:
„M-aș bucura dacă ar fi mai mulți cei care ar continua să se declare băsiști și acum cînd Președintele este la
finalul celor două mandate la Cotroceni. Certificatul de băsism îl primește fiecare în funcție de conștiința proprie
și de acțiunile pe care înțelege să le întreprindă în lumina principiilor și valorilor pe care Traian Băsescu le-a
impus în spațiul public“
264
(în scrisoarea deschisă „Despre oportunism, aroganță și alți demoni“, 05.07.2014).
Luați la ochi de Elena Udrea, societarii băsismului subțire își dezbracă roba universitară și scot de la naftalină
centura de wresler-i pentru a ține piept nărăvașei hazaice a lui Băsescu. Cu muștarul sărit intră în ring MRU, într-o
declamație de (in)fidelitate adresată lui Băsescu. Reascultați retorica de vis ruptă din irezistibilul nea Nae
Cațavencu:
„Sunt pus să aleg între băsism și antibăsism. Nu vreau să fac această alegere. Dar o voi face. Dacă apărarea
statului de drept înseamnă băsism, dacă apărarea instituțiilor statului de o clasă politică degradată înseamnă băsism,
dacă să crezi în viitorul european al României înseamnă băsism, atunci DA, sunt băsist. Dar dacă certificatul de
băsist se împarte de către Elena Udrea, după un examen de servilism, atunci vă rog să nu mă includeți vreodată
printre băsiști“ (într-o scrisoare deschisă adresată lui Băsescu, 11.07.2014).
înflăcărarea notabilităților lui Băsescu s-a stins într-o clipită din cauza intolerabilei ascensiuni a Elenei Udrea pe
scara istorică a băsismului. O anamneză a acestui cataclism, sub semnătura lui Andrei Cornea, un „băsist disident“:
„Am considerat că Băsescu însuși trădează băsismul, principiile pe care și-a bazat guvernarea (...) De ce să o
susțină pe Elena Udrea, ce a făcut Elena Udrea pentru acele valori?“ (gândul.info, interviu, 17.12.2014).
Băsismul operațional, cuplat direct la Traian Băsescu și la institu- ționalizarea forței acestuia, s-a strîns ca
funia la par pe măsură ce sistemul l-a evacuat de la tabloul central de comandă. Ledurile pupitrelor secundare,
fabricate de Băsescu și pitite prin camerele de serviciu ale puterii, aveau să se stingă, unul după altul, odată cu
debilizarea neptunicei sale tării. L-au trecut sudori reci la adierile asfințitului de regim.
Dopat cu dezenergizante, fostul președinte s-a pipernicit și din vajnicul Poppeye a mai rămas o cutie de
spanac goală. Un Băsescu spiritualicește dezbrăcat de cămașa băsismului funcțional a sleit salivația adulatorilor.
Protocoalele despărțirii de Băsescu, aranjament în aparență nesuferit și stînjenitor, vor fi parafate fără codeli
majore. Băsiștii răsăritului de prim mandat și-au oprit, pentru eventuale daune morale, doar puritatea rentabilă a
conceptului. Unii dintre ei s-au răstit în termeni vădind, totuși, o dispoziție de relaș, la impurificările inoculate de
magiile negre ale E. Udrea. Băsiștii apusului de mandate, de la bătrîni cărturari la tinerei aspiranți la glorii
265
RADU CĂLIN CRISTEA
subite, s-au dat de ceasul morții, au strigat la ceruri, s-au tăvălit de supărare și doar ora închiderii ultimelor
nădejdi i-a împins pe ușă afară, cu aurele tuflite. Cu nasurile provizoriu ieșite din cărți, acești războinici fără
vîrstă scoși la bătaie de Băsescu însuși și-au renegat creatorul imputîndu-i, cum s-a văzut, cedarea la necuvenite
ispite. Băsismul cauciucat, slujit de hopa- miticii traficului cu oportunități, cuprinde numeroase exemplare de
prăsilă. Selectate de Băsescu pentru reproducția băsismului de rasă, aceste spirite fertilizatoare s-au întors împotriva
stăpînului și binefăcătorului lor, izbind cu copita în zone sensibile. Vorbim, prin urmare, de o investiție sută la sută
perdantă a lui Băsescu într-o liotă de maleabili tenebroși, de tropiști, de moraliști de gumilastic cu fundurile
vacante pentru oricît de multe luntri. La cel dintîi simțămînt de poticneală a vehiculului Băsescu, acești
maeștri fără vîrstă ai contorsionismului etic și-au plecat capetele sub noile vremuri, servindu-și patria.
Patria ubi bene. în fine, o specie încă de la naștere pe cale de dispariție; primul, ultimul, singurul rinocer,
demiurgul și, în același timp, patriarh al băsismului etern, indefectibil, anistoric, transcendental. Este, desigur,
Vladimir Tismăneanu:
„Traian Băsescu este un mare om politic român, unul care a făcut lucruri extraordinare pentru țara sa, un om
care a știut să se despartă, în numele responsabilității, de camarazii de sindrofii, asemenea prințului Hal de
Falstaff, atunci cînd s-a transfigurat în Henric al V-lea...“ (pe blog,
20.12.2014) .
V. MICA INCARTADĂ
(2007)
Cea dintîi seuturătură a regimului Băsescu, ponderată, totuși, ca primejdie, s-a întâmplat în 2007 cînd Parlamentul a
cerut demiterea Președintelui prin referendum. Am asistat la o primă concentrare de băsism autentic. Solidare în spirit și
dedicate în acțiunea comună, ELB s-au strîns cu oști asupra vrăjmașului. Constituțional vorbind, motive de
suspendare n-au prea fost din moment ce Băsescu n-a tras cu tunul, cel puțin o săptămînă, alternativ, asupra sediilor
SRI și SIE. Traian Băsescu reușise, în schimb, să calce multă lume pe nervi. Marinarul purta deja la cingătoare bastonul
de mareșal. își batea joc de Parlament: „...nu face nimic altceva decît să facă legi pentru infractori.“ Șicana Guvernul.
Brutaliza justiția. Devenise cadristul-șef al României. Făcuse bătături de la hîrșîitul prin subteranele afacerii
„ALRO“ Slatina și puțea rău a gaz din ce în ce mai ieftin. Cîrpea zilnic cîteva perechi de palme justiției, o sugușa, îi
băga degetele în ochi. ELB tremurau ca varga. II puteau pierde pe noul apostol al anticomunismului. Difuzează un „Apel“
îmbuibat cu ditirambi în apărarea lui T. Băsescu - „un personaj care pare să devină un președinte pentru alte coordonate
istorice“. Liiceanu participă la un miting pro-Băsescu flancat de o babă știrbă și de cetățeanul Fripturică-Foamete. In
18.04.2007, în ultimele ore de dinaintea suspendării, Băsescu semnează decretele de numire în funcții ale lui F. Coldea
(SRI) și A. Zegrean (CCR), cei mai solizi stâlpi ai ■ puterii sale pînă la ieșirea din ultimul mandat. Țîrcovnicii
sulfuroși ai ELB îi vor închina Președintelui salvat un ghiveci de imnuri desfrînate.
SĂRITURA PESTE CAL
Ascultă comanda la mine: Merde!
Traian Băsescu nu numai că nu-și camufla puterile de comandant înscăunat la Cotroceni, dar le va expune
public, negustorește, ca marfa cea mai de preț de pe taraba prezidențială. El era, la urma urmelor, Stăpînul.
Am arătat/voi arăta, în alte capitole, că, îndeosebi în primii săi ani de mandat, Băsescu s-a încăierat aprig cu oricine,
om sau instituție, opunea rezistență autoritarismului său în plină îmbobocire. Băsescu cobora civilia din pod
ca s-o așeze pe arcă sub pavilionul întipărit cu căpățînă sa. Fără un comandant foul-mouthed, mateloții prea
meditabunzi ar scufunda în cîteva minute o corabie în furtună. Confuzia fatală a apărut cînd Băsescu a transferat
acest tip de comportament legitim pentru postura de comandant de vas asupra demnității sale de șef al statului.
Și-a urcat toată Românica pe punte și s-a apucat s-o conducă. Aberațiile rezultate au fost atroce în primii ani de
președinție, cînd Băsescu își revitaliza forțoșenia acumulată ca șef peste niște marinari asupra unor instituții
independente.
De aici consider că a început incartada democraturii lui Băsescu. Din păcate și spre ghinionul nației, șansa
unui recul produs prin critică avizată și șlefuire culturală era nulă; nu pleca urechea la sfaturi, iar orizontul spiritual
al lui Băsescu se mărginea la un microcosm marinăresc compus din navlositori, cambuze, tambuchiuri, teuge, troțe,
palance, etambouri, rîndunici.1 A considerat că poate să-și facă de cap cu țara și a cîrmuit-o ca atare. Nimic
din trebile țării nu i-a fost străin. Și-a văzut de domnie, probabil bine intenționat în sinea lui, în statul unde legea
era chiar El. Sălășluia în duritatea aceasta de suzeran bète féroce, isteț totuși, înfipt, cu
1 Vezi și Adrian G. Romila, Pirați și corăbii - Incursiune într-un posibil imaginar al mării, Ed. Cartea Românească, 2015, pp.
169-173.
268
capsa pusă, rău de gură, afumat pe alocuri, muieratic, băgînd în aceeași oală toate ciorbele națiunii, un soi de
bîzdîganie feudală cu puteri administrative, militare și juridice nelimitate. Ce știa Menumorut ce e aia rule of
law? Pînă la încercarea de suspendare a sa din 2007, Traian Băsescu a fost un neînduplecat Președinte de
democrație de sec. XVII.
Nepotrivelile președintelui Băsescu cu statutul și atribuțiile sale, cu Constituția și instituțiile statului de
drept s-au înscris din primele zile de mandat în ordinea unei fatalități inerente. De ce legi să asculte un comandant
care, în varianta marină, cum însuși ne-a povestit, își ținea cu o mînă catargul și, cu cealaltă, semnaliza cu
dumnezeirea? După îngîndurări cronice, ELB au rupt gura tîrgului: avem un „Președinte-jucător“! De acord, numai
că sporturile unde prestau liderii politici aveau regulamente, particularități, arbitri, regim competițional etc. în
toate daciadele sale, Traian își bătea măr adversarii intrînd pe teren ca patafizicul Père Ubu, impunîndu-și
țanțoș jocul și desființînd regulile de dinainte prin comanda magică: Merde!
Mandatele lui Băsescu la Cotroceni s-au clătinat și zgîlțîit de trei ori, la intervale repetate ciclic: în iunie
2007 (referendumul), decembrie 2009 (alegerile prezidențiale) și iulie 2012 („puciul“ și a doua tentativă de
demitere). Toate aceste zdruncinări aveau același epicentru: aversiunea față de prezidențialismul
megalomanie al lui Traian Băsescu. Gradele celor trei seisme au crescut vertiginos. înfășurat în suluri de pîclă,
rezultatul scorului din 2009 l-a scos cîștigător, mai mult mort decît viu, pe Băsescu, după ce o greblă planetară a
strîns suficiente voturi din străinătate pentru tîrșîirea acestuia spre al doilea mandat. în 2012, cele 7 403 836 de
voturi pentru alungarea lui de la Cotroceni - eventual, de dragul simetriei, de pus în oglindă cu cele 5 277 068 de
voturi ce l-au scos învingător pe Băsescu la scrutinul din 2009 -, ar fi fost mai mult decît îndestulătoare moral,
politic și electoral pentru demiterea acestuia. N-a fost să fie din cauza unor mișculații ticăloase și a împietririi
liderilor USL pe fundul bulboanei evenimentelor.
Bălăngăneala din 2007, cea mai superficială dintre toate, nu s-a lăsat cu dărîmături și frici de fărăfunduri.
Pregetători și omenoși, autorii suspendării nu se grăbeau ca fata mare la măritat. Cronologic, într-o cablogramă din
martie 2007 a Ambasadei SUA la București devenită publică odată cu valurile Wikileaks din 2011, Viorel
Hrebenciuc, socotit „strategul politic al PSD“, stă la îndoială în fața oficialilor americani:
269
RADU CĂLIN CRISTEA
„Avem voturile pentru suspendare, deși eu n-aș face-o.“
Alte pasaje din telegrama Ambasadei:
„Hrebenciuc a confirmat că, în timp ce tabăra anti-Băsescu are voturile pentru înlocuirea președintelui, PSD
este totuși divizat în interior pe tema continuării acțiunii de suspendare, în mod special «Grupul de la Cluj»
(din care fac parte Ioan Rus, Vasile Dîncu și Vasile Pușcaș) care pare să acționeze concertat cu fostul ministru
de Interne Blaga pentru a bloca suspendarea (...). Hrebenciuc a insistat că Președintele Băsescu ar putea pune punct
imediat crizei dacă ar face o declarație în favoarea revenirii la stabilitate și relații pașnice între Președinte,
Prim-Ministru și Parlament“ (HotNews, 27.03.2011).
Băsescu stătea minunat în sondaje.
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat. (Coșbuc)
O campanie încheiată cu o victorie aproape certă însemna și o arenă unde victima supraviețuia eroic,
oponenții Președintelui (în special „Parlamentul rușinii“) se alegeau cu niște preacinstite papare, astfel că, în
final, bărbăția șefului de stat sîcîit de o clică de fameni ieșea întărită. Aparent cu spatele la zid, Băsescu deținea, de
fapt, controlul situației. Tocmai de aceea, încerca să scoată cît mai mult profit politic dintr-un șah unde doar el
muta cu Regele. Forțează anticipatele:
„în situația în care, în pofida avizului CCR, Parlamentul va vota suspendarea mea, în maxim cinci
minute de la vot voi demisiona din funcție și voi chema în fața electoratului și pe cei care au generat un
abuz constituțional“ (EVZ, 17.04.2007).
Statornic în manierele sale de ghiolban cu tupeu, Traian Băsescu ne cam lua de prosticei. Conform Constituției
(art. 97 alin. 1 și 2), o demisie a Președintelui țării anticipează doar alegeri prezidențiale, deci nu și
parlamentare. Băsescu avea să facă, de altfel, uitată mocofănia cu demisia în care n-a crezut nicio clipită. Comparînd
dinamica, ardoarea, creativitatea celor două campanii paralele - „anti“ și „pro“ - nu pare să fie vreun dubiu că
Băsescu și-a jucat incomparabil mai petulant suspendarea decît cei care, formal, au cerut-o, chemînd electoratul
la urne. Avea să se întîmple un referendum paradoxal intentat mai degrabă de Băsescu împotriva contestatarilor săi,
și nu viceversa.
270
Tbi znyn? ffo ceudanux!
Ce făcuse Băsescu într-atît de primejdios încît să determine încercarea de demitere a sa din 19.05.2007? Multe
dintre făcutele lui nu erau dezvelite public. De obicei, Băsescu se strecura pe fronturile marilor puteri - Statele
Unite fiind prioritatea zero, unde, cu șapca pe ochi, undercover, perora în numele României. în martie 2005
(cf. cablogramă Wikileaks, Kamikaze, 31.03.2011) dă buzna peste Thomas Delare, însărcinatul cu afaceri al
Ambasadei SUA la București, căruia îi povestește despre un contract al Guvernului cu firma franco-germană
EADS. Delare a primit o grămadă de date confidențiale, plus suspiciunea lui Băsescu că era un contract dubios
{President Băsescu recently told the Charge that the Contract was corrupt). Băsescu se infiltrează însă și la
concurență, să nu fie cu supărare; se foiește pe frontul rusesc, unde ia pe cont propriu o șarjă căzăcească,
la lumina întunericului. Nume de cod: ALRO...
ALRO este unul dintre basmele nemuritoare ale regimului Băsescu. Un basm scris de-a-ndoaselea în care
toate personajele sunt negative. Dincolo de faptul că vor necesita asistență psihiatrică de urgență, copiii care vor
asculta acest basm nu vor pricepe o iotă din ceva ce începe, dar nu are sfîrșit. Nici adulții nu vor afla, la
final, cum se termină povestea și, mai ales, pe unde naiba umblă Făt-Frumos, lăsînd-o piua-ntîi pe hoașca de
Gheonoaie. Povestea spune că Gheonoaia ținea sub vrajă neagră cîțiva fîrtați pătați: niște ruși, Valery Krasnov și
Vitaly Maschitsciy (Colegul?) de la grupul MARCO Industries, BV, acționar majoritar la ALRO Slatina,
Marian Daniel Vasile, vicepreședinte al CA al ALRO, cotoiul Trump (Dorin Cocoș?), mîța blinda
Trumpița/Clopoțel/Cea de sub Trump (Elena Udrea?), Pilotul (Ministrul Economiei Codruț Sereș?),
Comandantul/Șeful din Deal/ Părintele Națiunii (Traian Băsescu?), Theodor Stolojan (?). Presa avea să fie
inundată cu stenogramele unor convorbiri telefonice desfășurate între decembrie 2005 - mai 2006 între
rusnaci, Vasile și Trump, unde se citează întîlniri și discuții cu și despre ceilalți.
Un fragment din stenograma conversației dintre rușii cei deștepți despre statul român cel prost:
„Maschitsciy:
Trump?
Krasnov:
271
RADU CALIN CRISTEA
Da. Am stat 40 de minute. M-a lămurit că întîlnirea pe care a avut-o cu Comandantul a fost extrem de utilă.
Maschitsciy:
Da, da, am înțeles.
Krasnov:
fr
S-a implicat activ în problema asta, a avut o discuție extrem de serioasă cu Pilotul și a preluat controlul
asupra problemei. S-a scris o rezoluție la hîrtiile pe care le-am transmis.
Maschitsciy:
Ceea ce pilotul neagă cu seninătate, nu?
Krasnov:
Nu, nu, a confirmat că a avut loc discuția și totul s-a îndreptat aici după această intervenție (...). A avut loc o
convorbire telefonică într-o pauză și Pilotul a confirmat asta, iar discuția a fost foarte serioasă. A trimis hîrtia
noastră, unde scria că problema trebuie neapărat rezolvată și a cerut să facă
nu doar în interesul Guvernului, dar și în interesul poporului. Sper ca

o decizie să fie luată nu în interesul Guvernului, ci în interesul poporului. O
chestie destul de dură“ (Realitatea TV, 23.12.2005).
Despre ce este vorba în povestire? Capitalul rusesc se mișca vioi pe piața românească a aluminiului, cu
pofte de monopol în estul Europei. După o privatizare secret de stat a ALRO, rușii de la MARCO voiau să
cumpere influență politică pentru livrarea de energie ieftină de la bugetul de stat. Cum procedăm? Se ia
ultima stenogramă și se alipește rezoluției puse de Părintele Națiunii, pardon!, de Președintele Traian Băsescu
și trimisă la mijloc de Codruț des în 17.04.2006:
„Rog analizați scrisoarea și dispuneți măsuri în conformitate cu interesele Guvernului și, dacă este posibil, și
cu interesele economiei
naționale“ (HotNews, 18.01.2007).
Ce ne spune povestitorul mai departe?
Tu znyn? flo ceudanuM Ești prost? La revedere!
Băsescu se leapădă parțial de Satana
Privatizarea ALRO a fost secretizată prin HG 1133/15.11.2001. ALRO Slatina a fost inclusă în calupul
privatizărilor strategice care, în integralitatea lor, treceau pe sub mîna lui Traian Băsescu.
272
Ia-l de pe mine, că-i omor! (Proverb românesc)
Prin HG 374/13.005.1999, „toate instituțiile abilitate din structurile statului, care au responsabilități în
realizarea obiectivelor finanțate prin împrumuturile PSAL și PIBL se subordonează coordonatorului proiectului
pentru acest scop.“ Altfel spus, „se stabilește un singur om ca avînd puteri absolute asupra TUTUROR
instituțiilor statului implicate în programul pentru privatizări strategice, Traian Băsescu, care contrasemnează
această împuternicire“ (cf. JN, 28.07.2014).
Privatizările strategice din perioada respectivă se derulau „în acord“ cu Memorandumuri semnate cu Banca
Mondială unde, pură coincidență!, Theodor Stolojan era angajat ca economist, la Departamentul de
dezvoltare a sectorului privat. Stenograma din 27.04.2006 reproduce înregistrarea unui dialog ce ar fi
avut loc înaintea unei întîlniri a celor de la ALRO cu consilierul prezidențial Theodor Stolojan (cf.
stenograma discuției din 07.05.2006, Realitatea TV). într-o stenogramă din 2006, Stolojan era interesat de
situația companiei ALPROM Slatina, unde deținea 4 500 de acțiuni:
„Krasnov:
Apropo, ieri cînd am discutat cu șeful, cu..., el s-a interesat: «Băieți, cum stă situația la ALPROM?» Iar noi,
întrucît știam că are ceva acolo...
Maschitsciy:
Da, da, va fi o absorbție la final!
Krasnov:
Da, și noi am spus că veți primi documentele de la companiile (?).
Maschitsciy:
Așa că ei, cum am spune între prieteni, vor fi de cîteva ori mai scumpi.“ (Realitatea TV, 30.10.2010)
Rușii nu încurcau borcanele. Audiat în „Dosarul ALRO“, Stolojan va recunoaște că și-a vîndut acțiunile
de la ALPROM în 2007 la un preț considerabil crescut în urma fuziunii societății prin absorbție cu ALRO.
Beatus, qui prodest, quibus potest. Fericit este acela care se face util prin ajutorul dat.
Ce va face justiția? Va da un recital de nonjustiție. Dar intrăm în altă poveste. Rămîne pe altădată. Traian
Băsescu se va lepăda ca de Satana de orice amestec în gazele împuțicioase ale rușilor de la ALRO. Habar nu avea!
Să-i cadă ochii în gură, dacă nu! Să înghețe sîngele în el! Să i se usuce
273
RADU CALIN CRISTEA
mina! Să mori tu? Băsescu, desigur, taie piroane: de astă dată, minciunile sale îngheață Obul, Tunguska și
Indigirka din Siberia lui Krasnov și Maschitsciy. Băsescu știa mult și bine despre ALRO (vezi Referatul
DIICOT din 10.06.2008 semnat de „Procuror Șef Birou Doru Ioan Cristescu“, document care face dovada că
AP era permanent alimentată cu informații referitoare la cercetările în „Dosarul ALRO“). Justiția se prosterna la
picioarele lui Băsescu, iar „Dosarul ALRO“ reprezintă, poate, cea mai revoltătoare demonstrație de servilism a
centurionilor săi judiciari. N-am mai auzit, în cele două mandate, să zboare cu valize de bani, să aibă loc
maziliri pe bandă rulantă și nici ca un procuror să alerge, cu limba scoasă de-un cot, la șeful statului pentru a-i cere
permisiunea să aresteze un ministru. Băsescu își va aminti abia peste un deceniu că, totuși, parcă-parcă i-a văzut la
față pe cei de la ALRO (MARCO), prilej cu care și-a scos formal ghearele la fiara corupției:
„Iată ce reclama managementul celor de la ALRO: li se asigurase doar 60% din energia electrică necesară
funcționării pe 12 luni. Mai mult, cînd i-am primit în audiență MI S-A SPUS CĂ TREBUIE SĂ DEA ȘI ȘPAGĂ
(subi, m.) în timpul anului ca pînă la sfîrșitul anului...“ etc. (26.03.2015, Bl TV).
Tot atunci, Băsescu se mai întinde o dată preș roșu în fața starletei sale: „Vina Elenei Udrea a fost că era șefa
Cancelariei Prezidențiale și îmi dădea memoriile“ (Ziare.com, 25.03.2015).
Pe Băsescu îl lasă memoria. în decembrie 2005, cînd se umflaseră
pipotele în Dorin Cocoșul Trump și rușii de la ALRO, iar DIICOT intrase pe fir, Udrea părăsise Cancelaria
Prezidențială, dar se vede treaba că îl lipicea pe bibiloiul de la Cotroceni cu ventuzele ei de languroasă caracatiță de
Pleșcoi. De asemenea, scrisoarea adresată de ALRO lui Băsescu de unde va decola nadpisul acestuia către Pilotul
Șereș era datată 17.04.2006, cînd zambilica Udrea („The Presidential Paramour“, cum e numită într-o
cablogramă a Ambasadei SUA din decembrie 2008, cf. adevarul.ro, 28.03.2011) schimba scutecele noului
PLD.
Floare la ureche
Lăsînd deoparte, deocamdată, tropăitul pompieristic al justiției pe tăciunii „Dosarului ALRO“, cred că sunt
motive să susțin că prin înnămolirea acestei spețe, cu rezoluții puse pe documente oficiale, într-o afacere privată
274
cu statul, eventual cu extensii într-un domeniu eminamente economic și pendinte strict de acțiunea
Guvernului, Traian Băsescu ieșise hăt departe din cadrul constituțional. De altfel, comportamentul pretins a fi
neconstituțional al Președintelui Băsescu în afacerea ALRO va figura între argumentele Parlamentului în adresa
înregistrată la CCR (nr. 2553/ 21.03.2007) prin care se cerea Curții un aviz consultativ privind solicitarea de
suspendare a Președintelui Băsescu. Șiret, ascuns în stufărișuri interpretative, sobru ori alunecînd în literatură
pentru copii, răspunsul CCR se remarcă prin fantezia lecturii unor sesizări. De exemplu, rezoluția expediată
Ministrului Șereș de Băsescu va fi supusă unei analize de text cripto-literare, judecătorii CCR considerînd că
aceasta este „evident neprotocolară, ironică (?) și critică (??) la adresa destinatarului“. în concluzie:
„Referitor la indicațiile date ministrului Transporturilor (care ministru și care transporturi?! - n. m.), acestea
reprezintă (...) opțiuni politice ale Președintelui“ (9am.ro, 18.04.2007).
Băsescu afirmase că membrii Parlamentului „nu fac nimic altceva decît să facă legi pentru infractori și nu
pentru interesul public“ și că legiuitorul e „o șandrama intrată în moarte clinică“. Floare la ureche. Președintele
nu încălca „grav“ prevederile art. 80 (2) din Constituție unde se face vorbire despre „funcția de mediere a
Președintelui între puterile statului“. în propunerea de suspendare inițiată de Parlament se mai invocă
„încălcarea (de către Băsescu - n. m.) a secretului convorbirilor telefonice“. Ne explică senin însuși Băsescu despre
ce era vorba:
„în 2005, undeva, dacă îmi aduc bine aminte, în luna septembrie, m-am dus într-o ședință de Guvern și am
atenționat membrii Cabinetului să fie atenți ce vorbesc și cu cine vorbesc la telefon, pentru că avem deja semnale
de la serviciile de informații cu privire la discuții care nu erau în regulă între miniștri și chiar unul dintre cei care
este arestat la ora aceasta“ (RL, 24.01.2007).
în impertinența lui, Băsescu nici nu ascunde că a comandat urmărirea informativă a unor persoane, iar serviciile
s-au executat:
„Nu am făcut niciun secret, de la bun început le-am cerut (serviciilor de informații - n. m.) să culeagă informații
în așa fel încît să evităm așezarea în structurile executive importante a unor oameni controlați de grupuri de
interese“ (JN, interviu, 06.02.2005).
Concluzie pe după păr a CCR:
275
RADU CĂLIN CRISTEA
„... nu rezultă că serviciile de informații ar fi efectuat interceptări ale convorbirilor telefonice în afara cadrului
legal“ (ccr.ro, 05.04.2007).
Judecătorii Curții uită să precizeze ce lege îi permite Președintelui țării să ordone interceptarea
comunicațiilor electronice ale unor persoane în scopul verificării integrității acestora. în sesizarea înaintată
CCR, se amintesc și cîteva mojicii verbale comise de Președinte. Acuzația nu are, firește, suflu într-o politică
al cărei fond principal e beton armat cu spurcăciuni. Interesant e, în schimb, mesajul înțelept, de fumători de pipe
ale păcii, primit din partea CCR care „reafirmă convingerea că raporturile instituționale între participanții la viața
publică trebuie să se desfășoare în forme civilizate.“
Merci, mon bijou!
Alte acuzații aduse de opoziție lui Băsescu privind violurile comise în justiție:
„... le-a cerut procurorilor redeschiderea unor dosare de urmărire penală, închise, în opinia sa, nejustificat“
(DNA Iași, dosarele penale nr. 31 și 52/2006, după dispunere de NUP - n. m.);
„...a timorat membrii CSM și, în general, întregul corp al magistraților prin acuzații nedrepte și prin
invective (Nota. bene. Băsescu, în 23.05.2005: Legile Justiției «le vom trece (...) fără să mai întrebăm niciun domn
judecător și niciun domn procuror, nici din CSM, nici de la ÎCCJ, nici de la CCR»)“;
„... a influențat alegerea președintelui CSM, nominalizîndu-1 înainte ca acesta să fi fost ales prin votul
membrilor Consiliului“ (cazul Anton Pandrea, 11.01.2007 - n. m.);
„... a criticat dur CCR“ („Am văzut disprețul unei CCR pentru interesul național“ 23.05.2005, n. m.);
„... s-a substituit instanțelor judecătorești, grațiind anumiți infractori, cu motivarea că în dosarele acestora
«nu au fost găsite probe temeinice pentru acuzare».“ (ccr.ro, 05.04.2007).
Vicii neconstituționale
Mă opresc asupra ultimului cap de acuzare deoarece escaladează unul dintre piscurile cele mai semețe ale
disprețului lui Băsescu față de actul de justiție. Faptele: doi tineri (Popa și Mezea) condamnați definitiv
pentru
276
deținere și trafic de droguri. Cum arată comunicatul AP din 06.11.2006? Ca un drac trăsnit:
„Președintele României a dispus întocmirea decretului de grațiere avînd în vedere avizul Ministerului
Justiției și faptul că, deși instanța de fond și instanța de apel l-au condamnat pe Popa Cristian Claudiu la 1
an cu suspendare condiționată, instanța de recurs, în rejudecare, a decis aplicarea unei pedepse de 11 ani
închisoare. Totodată, s-a apreciat că probatoriul administrat în cauză, cantitățile mici de stupefiante, precum și
lipsa altor probe temeinice, care nu pot justifica traficul de droguri, îndreptățeau menținerea primei sentințe.“
Ce veselie! ce avînt! ce entuziasm!... A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele și
cătușele tiraniei și, aruncîndu-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitînd trecutul odios, închină des,
dar sincer, pentru sfînta Libertate și - te pupă! O! (Caragiale)
Tămăduitorul de adicție îl scoate de la mititica și pe Mezea Radu Cristian pentru că „s-a ținut cont de
consumul ocazional de stupefiante, precum și de lipsa altor probe temeinice, care pot justifica traficul de
droguri“. Ales bules, Justiție independentă! Tinerimea română e în ecstasy! Se dădea liber la sniffuit, indicat
fiind doar să nu ți-o tragi în venă cu canistra. Comunicat double sec al CSM în 08.11.2006:
„CSM precizează că la soluționarea unor cereri de grațiere nu se poate face o rejudecare a cauzei prin
reevaluarea probelor, așa cum rezultă din comunicatul de presă emis în data de 6 noiembrie 2006 de către AR O
asemenea procedură este NECONSTITUȚIONALĂ și ÎNFRÎNGE PRINCIPIUL SEPARAȚIEI PUTERILOR
ÎN STAT (subi, m.) Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României «justiția se realizează prin ÎCCJ și prin
celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege», iar respectarea principiului separației puterilor în stat
conduce firesc la concluzia că nu este permis niciunei autorități administrative, inclusiv celei prezidențiale, să
se substituie unei instanțe judecătorești“ (csml909.ro, 08.11.2006).
Vida, Kozsokăr, Cochinescu și ceilalți judecători din CCR estetizează neobosiți, pocnind din bici pe lîngă
Băsescu:
„Nici veghea și nici funcția de garanție nu se realizează pasiv, prin contemplare, ci prin activitate vie,
concretă.“
Cît privește grațierea celor doi drogomani, CCR nu stă la discuții:
„...orice explicație ar da (șeful statului), nu-i poate fi reproșată.“
277
RADU CĂLIN CRISTEA
Băsescu le trage judecătorilor CCR ciocane în cap și le îndoaie caroseria. Oamenii legii descoperă cu acest prilej
plăcerile, deocamdată, neconstituționale ale masochismului:
„în privința faptelor concrete menționate mai sus, imputate Președintelui României, nu se poate reține
că acesta a încălcat dispozițiile privind independența justiției prin observațiile critice formulate la adresa
magistraților, inclusiv la adresa judecătorilor CCR, întrucît aceste observații, chiar îmbrăcînd forma unor acuzații și
etichetări nedrepte sau vexatorii, nu au fost și nu pot fi de natură să-i determine pe magistrați să recurgă la
abandonarea obligației lor de a-și îndeplini atribuțiile în strictă conformitate cu legea“ (BBC, 19.04.2007).
Semnatarii cererii de suspendare atenționează CCR și asupra cîtorva slobozenii în politica externă
prezidențială. Nu mai importă. Judecătorii CCR pătrund, ca niște pack animals, în hermeneutica sintagmei „faptă
gravă“. A săvîrșit sau n-a săvîrșit? Dezosînd pînă la spirit art. 95 (1) din Constituție, CCR avizează consultativ că
NU. Ar fi fost DA, de exemplu, dacă Băsescu ar fi „restrîns drepturile și libertățile cetățenilor“. Cum nu micul
Băsescu, ci marele Krishna1 a ordonat ascultarea unor telefoane în scop de prevenție, Președintele își
conservă imacularea constituțională. Băsescu a „împiedicat funcționarea autorităților publice“? Defel. Magnetizat
strașnic și arătînd insistent spre Caraibe (Jamaica), Președintele nu numai că n-a pus piedică unei puteri a
statului de drept, dar i-a dat un brînci salvator.
1 youtube.com/watch?v=3Ma0qHWYzGw
ACOLO UNDE TE MĂNÎNCĂ LUPII
Un Chanel navigabil
Președintele călca în pas de marș cadavrul viu al Constituției. Tot ce conta în mecanismul funcționării
statului a fost izbit de valurile de furie ale fostului comandant al Biruinței. în 19.04.2007, cei 322 de
parlamentari care au votat pentru suspendarea Președintelui în funcție au abătut asupra lor secrețiile fluviale
ale bilei inflamate a ELB și a presei aflate sub stindard basist. „Comandoul 322“ constînd, în linii mari, din
„șacali, hiene, hîrciogi, șobolani și vulpi șirete“ a fost făcut de kkt. Stilistica urii a țîșnit dintr-un vortex pe care
nici măcar Iliescu hăulind după mineri nu l-a mai deșteptat într-un asemenea hal. Răsculații împotriva
Președintelui s-au dus cu jalba la CCR, dar acolo le-a sfredelit timpanele un cor al întregii armate roșii,
plus rezerviștii. Băsescu rămînea un Chanel navigabil în pofida minibarajelor plantate, colea și colea, de
biberii antibăsiști. însoțită de o campanie de florile mărului, părului etc., acțiunea opoziției (PSD, PRM, PC,
UDMR și o parte din PNL) se cam lăsa prinsă la înghesuială de popularul (ex-socialist) Băsescu. Nucile lui Băsescu
erau prea mari pentru ciocănelul opoziției.1 Semnat, între primii, de Liiceanu, Cornea, Tismăneanu și Mihăieș,
Patapievici, Cărtărescu, Voinescu, TRU, Goșu, Aligică, Neamțu ș.a.m.d., ca un meteorit ce încurcase
adresele, cade „Apelul către clasa politică lansat de un grup de intelectuali“ în 06.02.2007. Se vede treaba că ELB
le-a cășunat, în sensul cel mai entuziasmant al- cuvîntului, pe Băsescu. ELB îngenunchează înaintea măritului
Președinte ca mamelucii în fața Sultanului Al-Muzaffar Sayf ad-Dîn Qutuz după bătălia de la Ayn Jâlût: „...
au în față un personaj care pare să devină un președinte pentru alte coordonate istorice.“ Băsescu este El
Libertador așteptat de mai bine de 17 ani, „primul
1 Vezi și comentariul meu „Băsescu după Băsescu“, în adevarul.ro, 2007.
279
RADU CĂLIN CRISTEA
președinte român (adică? - n. m.) care dă semne că e dispus să aducă țara pe drumul pe care ar fi trebuit să se așeze
în urmă cu 17 ani.“ El a desecretizat arhivele, el „a declarat război corupției“, el a condamnat comunismul „într-un
discurs exemplar“. Intelectualii se plîng că există oameni răi ce îi fac lui Mesia al lor „un portret de potențial
dictator“. Din citirea „Apelului“ se mai înțelege că semnatarii lui treceau printr-o spaimă soră cu moartea. Frici
imemoriale le găureau porii. îi inudase o stare de rău metafizic ce agresiona umanitatea din ei, pregătindu-le
metamorfoze îngrozitoare.
într-o bună dimineață, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se
pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare. (Kafka)
în timpul mandatelor lui Băsescu vor fi multe asemenea declarații publice purtătoare de voltaje înalte ce
electrizau subiecte molîi și induceau o stare de catastrofism sufocant. Nici „Apelul“ nu semăna cu o dramă a
lucidității, ci cu groaza de incertitudine, de trai pe vătrai nesigur, de un mediu nesecurizat din cauza lighioanelor
opoziției. Războiul trecuse deja de Cotul Donului. Vorba Rodicăi Palade:
„Se joacă tare (...). Nu cu pistolul pe masă, ci cu tunul“ (22, 30.03.2007).
Paloșe de lemn taie văzduhul. Dușmani - puzderie, deși imaginari. ELB dîrdîiau nu din cauza puterii, ci a
opoziției (?!) care „pregătea nașterea unei crize politice care amenința să ia proporții“. Ion Iliescu era singura
persoană identificabilă dintre conspiratori („...cei care au chemat în repetate rînduri minerii în București“), ceilalți
aduc a spectre („...cei care joacă rolul îngrijoraților de soarta țării“). S-ar găsi în acest „Apel“ stufos și redactat
pe genunchi enunțarea unui pericol iminent cu aspect aeriform; autorii „Apelului“ îl demască pe vrăjmaș că
timorează poporul „cu fluturarea primejdiilor inventate, cu false légalisme (?!)“. Să ne tremure, așadar, chiloții de
frică sau să ne păstrăm rezonul vaccinat în fața fîlfîirii unor monștri de carton? Prin cataracta translucidă a panicii
se vede numai în două culori: alb („binele modern și recivilizator pe care îl merita poporul nostru după decenii de
coșmar istoric“) și negru (PCR, Iliescu, Secu, „noile oligarhii financiare“). Președintele Băsescu navighează
prin această strîmtoare bicoloră, din ce în ce mai izolat și alegîndu-se, după multe combinații eșuate, cu un sprijin
parlamentar compus din PD, micul PLD (Stolojan) și un impacient crîmpei din PNL. Tătuca Băsescu putea, în
consecință, s-o
280
sfeclească, mai ales, se mai scrie în „Apel“, după „zgîndărirea focarelor de infecție, ignorate pînă acum, ale
societății noastre“. După trăncăneli și patetisme prea înfierbîntate pentru o țară, totuși, membră a UE și a
NATO, ELB recunosc, în al doisprezecelea ceas, de ce fierbea tărîța în dînsele:
„Rușinoasa tentativă de aplicare a procedurii de demitere a președintelui României, fără absolut nici un motiv
temeinic este dovada în acest sens.“
Impressionato.
Argumentele lui Liviu Antonesei în comentariul „De ce nu semnez Apelul“:
„... Nu mă mai poate nimeni convinge că, într-o parte, sunt cei buni și frumoși, în cealaltă răii și urîții moral
(...). Din acest motiv, nu cred că toți prietenii politici ai președintelui sunt imaculați, nici toți adversarii, ticăloși
iremediabili. în al doilea rînd, în «Apel» dl Băsescu este separat de întregul context politic, născut ca Afrodita din
spuma mării, de parcă n-ar fi ajuns la putere în urma unei competiții politice, propus de o Alianță aflată
acum în pragul divorțului și din pricina D-sale. Dl Băsescu a fost lider de partid - lider spiritual a și rămas! -, în
respectiva calitate s-a dovedit nemilos cu adversarii, de la Ciorbea și PNȚCD la Petre Roman, căruia îi datorează
cariera politică. Nu fac niciun reproș, constat ceea ce refuză semnatarii «Apelului» să observe, că lupta pentru
putere nu se duce între domnișoare de pension, ci între carnasiere fără scrupule. L-am votat pe dl Băsescu în 2004,
ca să nu plec în Congo, nu din vreun sentiment pozitiv. I-am apreciat, și aici, reușitele pentru țară, de la
condamnarea comunismului și relansarea procesului de deconspirare a Securității la avîntul relativ luat de lupta
contra corupției. Doar că mi-ar fi pe plac ca D-sa să vadă și corupții ce roiesc în jurul dumisale. Nu efair să vezi
doar paiul din ochii altora. Cum mi-ar fi pe plac, ca să-l pot vota și altădată, să-și aleagă mai bine consilierii și să-și
controleze temperamentul. Jucător? OK, doar că jocul are reguli. în sfîrșit, nu cred că e logic ca intelectualii să
atace, în fapt, opoziția, cînd pentru un intelectual «adversarul» este puterea, oricare ar fi aceasta. Doar că jumătate
din intelectualii de pe listă fie sunt membri PLD, fie datorează poziții publice președintelui, fie, în calitate de
comentatori, nu i-au făcut nici cea mai mică observație, cînd a avut, ca tot omul politic, erorile sale“
(cotidianul.ro, 09.02.2007).
„Apelul“ nu se clintește și, în 10.02.2007, invitat în studioul Realității TV, Liiceanu pledează patetic pentru
gestul disperat al intelectualității. „Apelul“ plutește pe o maree neagră, abundă în exagerări și distorsiuni ale
281
RADU CALIN CRISTEA
realității („perpetuarea statului oligrahic postcomunist“, „o nouă poticnire, de proporții a societății românești“ etc.)
și aglomerează stări emoționale atît de confuze încît multe pasaje sunt lizibile doar pe ghicite. Unora le
place drama. Prin comparație cu atrabiliarele sale elite, Băsescu nu se lega la cap fără să-l doară.
„Vin tocmai de la Plevna.“„Cum e acolo?“„Bine.“ (Alecsandri)
Doi cetățeni: Fripturică-Foamete și Liiceanu

ELB se urcă pe pereți din cauza „precarității alianței PD-PNL“. Vor „climat de seninătate și încredere“. Găsesc
în Băsescu porumbelul păcii, care condamnă comunismul și dă verde arhivelor roșii. Paul Johnson analizează cu
mult umor, într-un capitol dedicat „nebunului interesant“ Jean-Jacques Rousseau, „tendința omenească de a
respinge faptele pe care nu vrea să le admită“1. ELB se fac că nu observă evidența că alianța puterii ajunsese atît
de brizantă din cauza deflagrațiilor în lanț puse de Traian Băsescu sub fundurile opoziției. Cum să nu te fulgere
măcar o șovăială că, poate, nu era tocmai Băsescu heruvimul trimis să învîrtă sabia învăpăiată a dreptății deasupra
multitudinii de belzebuți? Dar Băsescu ce-mi făcea? De-ale lui. După ce „anticipatele“ cînd îi ridicau, cînd îi
coborau sîngele din creieri, după ce, în decembrie 2006, reușise să smulgă o bucată din PNL, Băsescu a continuat
să-i tăbăcească pielea lui Tăriceanu. Datul la oglinzile Premierului și ale liderului PNL era pur gratuită: Băsescu
lucra ca un căpiat la nimicirea Alianței D.A., deși nu avea pregătită nicio alternativă. Primă rutina, în sine absurdă
și nocivă politic, de a-și vătăma dușmanul. în 12.01.2007, la Realitatea TV, Elena Udrea lăsa să-i scape din
corset „bilețelul roz“ ținut la păstrare din 2005. Subiectul se frăgezește, națiunea se bulbucă și în, 17.01.2007,
Președintele Băsescu spune „da“ într-o conferință de presă, arătînd biletul lui Tăriceanu. Băsescu, tot atunci:
„Acest tip de parteneriat era inacceptabil pentru mine“ (RL, 18.01.2007).
Decît o întrebare: de ce îi iese lui Băsescu părul prin căciulă cu o întîrziere de doi ani? De la pleșuvie să fie?
Doru Bușcu, într-un eseu șampanizat despre „Băsescu și Dama Sutra“:
„...Și chiar cînd Elena s-a mutat oficial de la biroul șefului, eficiența gimnasticii în doi a rămas în faza de
platou. Erosul puterii i-a plimbat prin
282
toată Sutra politică, de la poziția misionarului PD la capra vecinului liberal
Elena Udrea, fata periculoasă din povestea cu bilete roz și telefoane, nu există. Există doar un necesar de mituri
populare, un exces de testosteron politic și un mod de operare. Iar idila strategică lasă amprente nu pe istorie, ci
pe propriul obraz. Să le spunem porumbeilor un secret: stenogramele măririi și decăderii ajung, pînă la urmă, la cel
mai competent cititor. Vorba unui filosof interbelic, iritat de Elena Lupescu: «Carol nu e ceea ce crede el, ci ceea
ce spun eu»“ (cotidianul.ro, 17.01.2007).
Băsescu: mocîrțan indisolubil în relația cu presa. După o îmbăiere în mulțime, la Constanța, comunică
grupului de ziariși de la fața locului:
„Sunteți de o nesimțire incredibilă“ (Ziare.com, 17.06.2007).
îl așază cu forța la masa de scris pe dragă Stolo care, după scremeri și gemete, reușește să pună cap la cap
niște clișee tîmpe:
„Românii ies în stradă, acasă și peste hotare, nu numai pentru un om, pentru președintele Traian Băsescu,
ci pentru soarta lor“ (ZF, 14.05.2007).
Au loc, în București, în 19.04.2007 și 23.04.2007 două mitinguri de solidarizare cu Băsescu în Piața
Universității și, respectiv, Piața Constituției. Vorbește Theodor Stolojan. O bură soporifică se cerne peste
oameni. Stolojan continuă. Grupuri de cetățeni moțăie în picioare, băgați unii într-alții, ca inorogii în iarnă. Preia
microfonul societatea civilă, prin cetățeanul Fripturică-Foamete (cf. EVZ, 20.04.2007). Cere Parlamentului să
voteze legea lustrației. Exclamații în public:
„Bă, a picat Băsescu, ce facem?“
Protestatarii îl dibuie pe Cozmin Gușă care, sprintînd ca Leroy Burrell, bate recordul național la 100
de metri garduri și se ascunde în recepția de la „Intercontinental“. Băsescu cochetează cu auditoriul, se lasă
așteptat, s-ar pierde în mulțime, se joacă de-a solitarul pustiilor piețe (Bacovia). Nu ține. Oamenii îl reperează
și izbucnesc spontan în plîns. Băsescu își consultă agenda și conchide:
„Nu voi trăda niciodată poporul!“
Președintele urcă pe scenă de mînă cu Macovei. Urlete:
„Parlamentul ne vrea în Congo.“
ELB ies în stradă. Reperul simbolic scapără de la mare distanță în persoana lui Gabriel Liiceanu. înalță zid
de unul singur împrejurul lui Băsescu și face sluj după sluj în fața Președintelui iubit. Nădușește în băi de
mulțime împreună cu masele strînse la miting. De neuitat rămîne scena transmisă de mai multe televiziuni cu
Liiceanu luînd parte la miting alături
283
RADU CĂLIN CRISTEA
de niște babe cu probleme dentare. Era un strigăt de conștiință al unui ț! deținut în arestul Parlamentului:
■
„Am ieșit în Piața Parlamentului, pentru că, începînd cu data de 19 aprilie, consider că Parlamentul este una din
puterile statului scăpate de sub control, iar pe mine, împreună cu mai multe milioane de români (?), mă consider de
atunci în arestul celor 322, prizonierul sau ostaticul lor. Am ieșit duminică, 22 aprilie, în Piața Parlamentului
nu pentru că sunt pro-Băsescu (dar defel! - n. m.), ci pentru că Traian Băsescu a clătinat vasul cu mîl și apă stătută al
tranziției“ („Am să ies în Piață...“, EVZ, 01.05.2007 din care voi continua să citez).
Autorul „Apelului către lichele“ se distinge printre pelerinii care, în 26.04.2007, îi insuflă bărbăție lui Băsescu,
la sediul de campanie al acestuia.
Asv é^eiç cpößo va %a0£zç càv rj icapôià aov slvai ysvvaia. „Nu-ți va fi teamă că vei dispărea de pe
pămînt dacă inima ta este curajoasă.“ (Homer)
Precizează, la ieșire, pentru cei mai grei de cap:
„Miza este mult mai mare decît persoana lui Traian Băsescu: este vorba de instituția Președintelui“ (9am.ro).
Aéyiov t’aXrjOéç ov ocpaXei nors. „Nu greșești niciodată cînd spui adevărul.“ (Sofocle)
Urmează la rînd Ioana Băsescu:
„Tata e cool!“
Liiceanu bate la ușa televiziunilor și își întrebuințează faima pentru a-i convinge pe români să pună
ștampila pe „Nu“:
»... Populația României este prizoniera Parlamentului! (...). Parlamentarii sunt niște listaci (?), «unși ca
simpli clienți», «anonimi lipsiți de responsabilitate!» (...). O mînă de oameni funcționează în răspăr! (...) Am
senzația unei lovituri de stat cu acte în regulă! (...) Eu nu sunt fânul nimănui!“ (Realitatea TV, 28.04.2007).
Oi ayadol EvanaTryroi. „Oamenii buni sunt ușor de înșelat.“ (Bias
din Priene)
Liiceanu își somează compatrioții s-o lase mai moale cu micii, fripturile și șprițul:
284
„Și am să ies în Piață chiar dacă nu va ieși decît o mînă de oameni și ceilalți vor sta acasă, uitîndu-se la
televizor să vadă «cum a fost la manifestație», și, între un mic și două șprițuri, vor spune: «Ți-am spus eu că
lumea nu mai iese?». Am să ies pînă cînd românii vor afla că România «îi privește», pe ei și pe nimeni altcineva,
și că, dacă istoria lor și calitatea ei nu îi interesează, măcar pentru mărimea și calitatea fripturii din farfurie merită
să iasă.“
Efigia motivațională a lui Liiceanu îl biruiește pe TRU care vorbește în dodii libidinoase:
„... Acesta e mitingul așezat pe umerii lui Liiceanu și aceasta este adunarea la care Băsescu știe să se facă
înțeles (...). Gîndirea intelectuală proiecta lumea de apoi, acolo unde totul e cîștigat din start, fără luptă. Izgonirea
acestei lungi aventuri reușește, acum, prin Gabriel Liiceanu, ca om de rînd care obișnuiește să vorbească
elinește și nemțește, cu acces direct la româna contemporană. De asta îl vedeți la televizor, în băi de noroi din
care iese curat (...). Liiceanu și milioane de alți gînditori români vor căuta atunci să stabilească prin vot dreptul
de a fi cetățean într-o țară care l-a. racolat pe Băsescu spre a-și garanta viitorul. Prin urmare confirm: dau limbi
libertății“ („Odă lui Liiceanu, laudă lui Băsescu, limbi libertății“, în cotidianul.ro, 30.04.2007).
Nu sunt confirmări oficiale că limbile date de TRU au atins libertatea. I-ar mai fi rămas egalitatea și
fraternitatea. Limbile lui TRU s-au mișcat în gol, prin plescăituri care, posibil, după un antrenament îndelungat,
se pot solda cu un fior orgasmatic. Oricum, metamorfoza lui TRU dintr-un ziarist redutabil la BBC într-un
cîrnățar partinic reprezintă, în morbiditatea ei, un parcurs excepțional. Dorin Tudoran:
„Dintre intelectualii-ziariști ai dlui Băsescu, niciunul nu mi se pare lovit de o tragedie mai cumplită ca dl Traian
Ungureanu. Deseori, cînd scrie sau vorbește despre dl Traian Băsescu, dl Ungureanu pare în transă. Este un fel de
somnambulism autoinoculat și întreținut cu îndîrjire. Un fel de țăcăneală pusă pe pilot automat.
Osanalele înălțate azi de dl Ungureanu dlui Băsescu mă fac să mă întreb dacă nu cumva lingușelile odioase
aduse de Corneliu Vadim Tudor lui Nicolae Ceaușescu și Savantei de renume mondial, Elena
Ceaușescu, erau niște pamflete fioroase.
Am văzut cîteva secvențe video cu dl Ungureanu în preajma dlui Băsescu - una din ele de la o sindrofie a
GSP. Sclipitorul ziarist de altădată,
285
RADU CĂLIN CRISTEA
necruțătorul pamfletar (cînd în colimatorul peniței sale se află neprietenia dlui Băsescu), era asudat, transpira ca
o pădure tropicală - atît de copleșit era că se află la dreapta ori la stînga dlui Băsescu.“1
Ana nu mai are mere

Niște darkmen-i înfig pe o alee din Parcul Tineretului 322 de țepe. E prezent și C.V. Tudor cu cîteva
glume proaste. Mesajele occidentale sunt moderate, cu accente politice previzibile. Președintele interimar
Văcăroiu anunță că nu va călca pe la Cotroceni. Nea Nicu e sceptic:
„... este vorba despre o perioadă scurtă, după care dl. Băsescu își va relua locul“ (EVZ, 21.04.2007).
în presă, Realitatea TV, Cotidianul, Newsin.ro, EVZ, Libertatea, RL, Bl TV, Național TV, N24, Adevărul,
Gândul îi umflă lui Băsescu pînzele. Trustul Intact i le dezumflă. își fac treaba urîtă mecanismele de intoxicare ce
acreditează ideea că mafia, masoneria și industria de armanent din Rusia vor sînge cald de Băsescu. Vizata victimă
lasă să-i scape, ca din întîmplare, într-un interviu din RL (în 04.05.2007) o aluzie la vizita la București, înainte
ca Parlamentul să voteze suspendarea sa, a unui „domn foarte important, Kondyakov“. Distrat, Băsescu învîrte
butoiașul pistolului:
„Poate politicienii cu care s-a întîlnit pot spune mai multe.“
O parte din presă mușcă momeala. A doua Divizie „Tudor Vladimirescu“, cu Ana Pauker întinsă lasciv pe
turelă, își turează motoarele la granițe și va fi vai de suflețelul nostru dacă Băsescu va fi demis. După ce trece
furtuna, la fel de absent, Băsescu își bagă pistolul în teacă:
„Nu am date despre implicarea lui Kondyakov în suspendarea mea.“
Manipularea cu Kondyakov se va repeta, perfect trasă la indigo, și la referendumul din 2012.
Toată lumea, inclusiv Biserica, e în doaga „apelurilor“. Din iubire duhovnicească pentru robul lui Dumnezeu
Traian, Sinodul Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului somează creștinește. CCR, într-un
„Apel“ din 03.05.2007 „să identifice pîrghiile constituționale“ pentru o „soluționare morală“ a crizei.
1 Dorin Tudoran, Băsesc, deci exist - Intelighenție și putere în România 2004-2014, Ed. Cartier, 2015, pp. 59-60.
286
în ultima zi cu drept de semnătură (18.04.2007), Băsescu iscălește decretul de numire ca judecător la CCR a unui
personaj ce îi va lungi durata de viață prezidențială cu peste doi ani, iar altora le va mînca sufletul: Augustin
Zegrean. în aceeași astrală zi de 18.04.2007, după ce CCR se pronunță asupra propunerii de suspendare a lui
Băsescu, intră în scenă, cu cizmele de care nu s-a descălțat de la criza ostaticilor, al doilea personaj
providențial pentru Băsescu: Colonelul Florian CoIdea, Prim-adjunct al Directorului SRI și fost Director
interimar al SRI. Se aude un horcăit de hoanghină securistă. Presa vremii repeta ca un bonz în transă:
„Șantaj!“
Hiperconstituționale (nu mai încape vorbă!), lucrăturile lui Băsescu scoteau la iveală același caracter infam, fără
scrupule, dispus la cele mai becisnice acțiuni pentru a-și atinge scopul.
în seara de 18.04.2007, la Antena 3, liderul pesedist Mircea Geoană prezenta cîteva însemnări olografe
suspectate că ar aparține col. Coldea și privind trei dintre judecătorii CCR implicați în avizarea propunerii de
suspendare a lui Băsescu. Facsimilele se refereau la Ion Predescu - „Dosar Fond X Dolj, predat CNSAS = P.V.
50975/02.10.2002“, Nicolae Cochinescu - „Dosar Fond Y - Penal/Timiș predat Procuraturii Militare (P.V.
nr. 79/1991) și Aspazia Cojocaru - 92 file, note legate de Rodica Stănoiu, id în dosare terțe - a fost la CNSAS (se
pare Pol. Politică).“
Zît! P-aici lupii mă mănîncă...1
Jos labele de pe Aspazia! Coldea își recunoaște scrisul:
„Au fost făcute niște notițe de birou, care au ajuns, într-o formă care nu s-a putut stabili, în mass-media“ (RL,
19.04.2007).
Intrigă mai mult cum de au ajuns notițele lui Coldea în presă, nu ce conțineau și cui i-au folosit. Băsescu își
sare imediat din nituri:
„Geoană a avut atitudinea unui diversionist utilizînd o notiță a serviciilor secrete ca un document pentru a
face o înscenare CCR și președintelui României“ (HotNews, 18.04.2007).
Coldea purta pe umeri trei trese și un galon gata să facă bum.
„Șantaj!“
Colonelul admite, printre dinți strepeziți:
1youtube.com/watch?v=88_io_Bx-3Q
287
RADU CĂLIN CRISTEA
„... i-am verificat pe judecătorii Curții în luna aprilie și ar fi purces la aceste verificări în urma alegațiilor
apărute în presă care arătau că unii judecători sunt șantajabili“ (19.04.2007, ziare.ro).
Dar de ce să-i verifice oare, de ce SRI, de ce tocmai în luna cînd judecătorii cîntăreau cu ambele brațe,
antebrațe, humeruși etc. cît de grav a încălcat Băsescu Constituția'?
„Șantaj!“
Directorul SRI, George Maior, apără cu trupul său gaura făcută serviciului de glonțul rătăcit al lui Coldea:
„...Prim-adjunctul nu a făcut decît niște verificări interne care au stabilit că dosarele de Securitate ale
judecătorilor CCR au fost trimise la instituțiile competente“ {mediafax.ro, 03.04.2007).
„Șantaj!“
Maior îl aduce în discuție, cu onoruri militare, și pe Băsescu:
„Nu a existat nicio solicitare de verificare a judecătorilor CCR din partea vreunei persoane sau instituții, inclusiv
a Președintelui Traian Băsescu, și nu s-au făcut informări pe această temă vreunui beneficiar, inclusiv șeful
statului“ {HotNews, 03.04.2007).
„Șantaj!“
Să fi fost tentat Băsescu să nimerească, precum orbul Braille, călcîiele lui Ahile ale judecătorilor CCR?
„Șantaj!“
Băsescu confirmă că i-a telefonat lui Claudiu Secașiu, Președintele CNSAS, care adeverește că a fost sunat
de Băsescu. Secașiu:
„Nu aveam cum să-l refuz...“
Secașiu a dat și Băsescu a luat informații despre doi dintre judecători (cf. 9am.ro, 20.04.2007).
„Șantaj!“
Surse din Comisia parlamentară de control a activității SRI afirmă că „Secașiu i-a explicat președintelui Traian
Băsescu că dosarul Aspaziei Cojocaru a ieșit la iveală în momentul în care s-a vorbit despre cazul fostului senator
PSD Rodica Stănoiu“ {9am.ro, 20.04.2007).
Din partea văzută a lumii se poate observa că Predescu, Cochinescu și Aspazia fuseseră deja verificați de
CNSAS. Din cealaltă parte, parcă s-ar auzi un scrîșnet de ciur și de dîrmon. O fi de la filtrele de Securitate?
„Șantaj!“
288
în săptămînile post-referendum, Aspazia dă de bănuit. Presa sapă pînă dă de „Ana“, numele de cod al Aspaziei
ca turnătoare la Securitate (cf. gandul.ro, 18.06.2007).
Se publică note și informări olografe. Ana are mere. O livadă. Apoi, Ana nu mai are mere. Aspazia:
„Stabilirea de către CNSAS în februarie 2007 a faptului că aș fi fost colaborator al Securității s-a datorat unor
informații inexacte și eronate prezentate plenului CNSAS de către serviciul de documentare al acestuia. Pînă în
luna aprilie 2007 nu am cunoscut acest verdict“ (bursa.ro, 28.08.2012).
Să fii și să nu știi? Pînă în aprilie 2007, luna în care Coldea și Băsescu o căutau de lindină pe Aspazia,
judecătoarea CCR nu știa că a fost. Cînd s-a deconspirat că alții știu, tare s-a mai supărat. Nu ni s-a dat să fi aflat ce
s-a întîmplat.
„Șantaj!“
CNSAS se răzgîndește. O fi fost, dar nu mai este:
„Colegiul CNSAS a aprobat, în 25.04.2007, contestația depusă de Aspazia Cojocaru, judecător la CCR, și
a dat verdict de necolaborare cu Securitatea“ (HotNews, 26.04.2006).
La deliberarea judecătorilor CCR din 5 aprilie, care a condus la „Avizul“ final, se consemnează o lipsă mare:
Aspazia.
„Șantaj!“
Va fi pregătită, poate, pentru referendumul din 2012, cînd votul ei va valora cît o jumătate de Românie.
Ura! Vivat Republica!

La fel ca în 2009 și 2012, ELB string oștile și rîndurile, arătînd cetățenimii de ce și cum trebuie votat
Băsescu. în 07.05.2007, țara se cutremură de la un „Apel pentru respectarea statului de drept și a democrației“
semnat de primele linii ale ELB (Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Cărtărescu, Tismăneanu și Mihăieș, Cornea,
TRU, Vianu, Goșu, Neamțu, Stanomir etc.). Autorii susțin o teorie destul de curioasă, pomenind de „derapaje
cu acoperire legală, prin forțarea interpretativă a unor paragrafe constituționale, ori prin adoptarea de legi și
hotărîri a căror legitimitate de fond este extrem de discutabilă.“ Or, continuă „Apelul“, „tocmai acest legalism pur
formal constituie un motiv de alarmă în plus, deoarece el își poate disimula cu
289
RADU CĂLIN CRISTEA
ușurință caracterul antidemocratic (?), inducînd în eroare o mare parte a publicului.“ La fel ca „Apelul“
precedent, argumentele sunt prezentate confuz, cu multe asociații bizare de tipul „legislativul nu mai dă
socoteală (...) nici principiilor universale ale drepturilor omului.“
„Gîndirea intelectuală“ pomenită mai sus de TRU începe să lase urme:
„Ar fi extrem de grav dacă între legalitatea formală și legitimitate ar apărea o ruptură.“
Se condamnă „ideea de a-i bara domnului Traian Băsescu revenirea la Cotroceni sub diverse pretexte, planuri
pentru îngrădirea abuzivă a drepturilor electorale ale cetățeanului Băsescu“ etc.
Oranjeria eminențelor cenușii disperă. Marele oranj sé plimbă dezinvolt și indenegabil. Cum sondajele
arătau că o prezență cît mai mare la urne îl avantajează pe Băsescu, finalul „Apelului“ nu putea fi decît
mobilizator. Oile mai flaimuce erau chemate la strungă pentru a fi mulse de voturi:
„Cerem publicului să se mobilizeze, să se informeze și să se pronunțe prin toate mijloacele pașnice împotriva
oricăror abateri de la principiile și practicile statului de drept și ale democrației și, de asemenea, ca la 19 mai
să participe la referendum în număr cît mai mare. Credem că numai o participare masivă la vot va bara eficient unele
tendințe autocrate ale majorității parlamentare și guvernamentale actuale.“
„Ahoe!“
TRU:
„Rezultatul referendumului va anunța o noutate istorică. Citiți cu atenție inițialele. Națiunea Unită - NU“
(în cotidianul.ro, 14.05.2007).
„Ahoe!“
H.-R. Patapievici:
„Trebuie, prin urmare, să ne opunem demiterii președintelui Traian Băsescu: Votul este NU“ (în EVZ,
19.05.2007).
„Ahoe!“
Andrei Pleșu:
„Voi vota contra suspendării!“ (în EVZ, 19.05.2007).
„Și-nc-o dată că e voie!“
„Votul împotriva suspendării lui Traian Băsescu este unul pentru onoare și verticalitate, pentru franchețe și
adevăr“ (în EVZ, 19.05.2007).
„Ahoe!“
290
ELB s-au speriat și de umbra lor. Superfluu. Referendumul nu are istoric: Băsescu cîștigă categoric, cu
74,48%. Băsescu își face cruci pînă la pămînt și predică enoriașilor din Catedrala ortodoxă „Sfînta Treime“ din
Sibiu: „Foarte puțini înțeleg în viața noastră de zi cu zi că, dincolo de voința noastră, este voința lui Dumnezeu.
La 19 mai poporul român a exprimat voința lui Dumnezeu“ {Cronica română, 27.05.2007).
Zori de zi de eră nouă. TRU e deja dus de-acasă, cu sorcova: „Președintele a învins orbitor. Președintele
trebuie să fie uimit. Unde am ajuns? La marginea trecutului? în liziera viitorului (...). Lipsea ceva. Lipsea cineva. Un
interlocutor în stare să preia mesajul. O personalitate politică în care românii să-și poată recunoaște propria realitate
socială. Adică: lipsa de sofisticare și dorința de claritate. Așa a devenit Traian Băsescu liderul unei stări de spirit
naționale (...). Suntem într-o situație istorică și revoluționară. Din acest punct, președintele Traian Băsescu va
trebui să se supună. Președintele a cîștigat asurzitor. Vocea populară a strigat NU! și îi cere să urmeze dorința de
nou (...). El va trebui să găsească numele noii realități, să îi dea titlu și să nu repete vechile descîntece
administrative. Să se bazeze pe nou. Pretindem asta. Căci acum suntem poporul“ {cotidianul.ro, 21.05.2007).
în 26.05.2007, din voința lui Băsescu, însuși Băsescu fură telefonul „țigăncii împuțite“.
ELB, sub forma unui grup de inițiativă format din Liiceanu, Pleșu, Tismăneanu, TRU, Voinescu, Avramescu,
se întîlnesc la Colegiul „Noua Europă“ pentru a schimba Constituția. Era și cazul. Intrată în călduri la referendum,
națiunea română căzuse grea. Urma să fete „cea de a treia Republică“. Praful se va alege, dar nu asta contează.
Nenea Iancu:
„Născută din, prin și pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tînăra republică a
fost sugrumată în aceeași zi pe la ceasurile patru după-amiazi. Nu face nimica! mărirea și importanța statelor mi se
judecă după extensiunea și durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puțin strălucit pe care l-au jucat în complexul
universal.“
291
PRIMA CRUCIADĂ A SICOFANȚILOR

Traian ăsta e deștept foc... suspină filozoful.
(M. Sadoveanu)
Oastea Domnului (Băsescu)
Prefețele și postfețele referendumului din mai 2007 au conotații particulare în istoria elitelor
postcomuniste. Momentul adorației magului anticomunist din 18.12.2006, cele două „Apeluri“ din 06.02.2007 și
07.05.2007, precum și fervoarea ocrotirii lui Traian Băsescu de „adunătura de lași care nu cunosc decît
lovitura mișelească, pe la spate“ (Mihăieș) au însemnat primele manifestări ca grupare omogenă și ideologic
structurată a unei părți a elitelor umaniste românești de după cel de-al Doilea Război Mondial. Intelighenția de
stînga (grupul Trocadero, cvadruplii Theodorescu- Simion-Buzura-Sorescu curtați de Administrația Iliescu)
s-a păstrat într-un con de discreție, parțial și datorită unui aport mediatic legat covîrșitor de presa scrisă.
Mediacrația era atunci o vorbă în vînt. Președintele Emil Constantinescu a fost înconjurat de vîrfuri ale mediului
academic, însă fără ca acestea să adere la vreun grup compact de natură cazon-empatică în relația cu fostul șef al
statului din perioada 1996-2000. Prima jumătate a lui 2007 a adus la un climax stabil intelectualitatea angajată
public în favoarea lui Băsescu după iliada condamnării dictaturii comuniste. Reflexele ideocratice dominante ale
ELB s-au extins de la „păltinișenii“ Liiceanu și Pleșu, personalități publice de anvergură, al căror cuvînt cîntărea
greu în fața oricărui auditoriu. Cu brandul lor s-a tras zece ani de zile. Ei vor insufla fluidul unui magnetism ce va
atrage un alai de misionari, de la luminați onorabili la poltroni agățați ca scaieții de coada listei. în jurul
acestui nucleu
292
1
S_...
ce iradia forța erudiției, a unor opere de referință și a unei conduite ce-și binemerita reverența comunității
s-a strîns Oastea Domnului (Băsescu).
într-o satiră ce nu știrbește fondul adevărului, Doru Bușcu descrie excitația obștii umane ce a subiscălit
„Apelul“ din februarie 2007 - primul act constitutiv al băsismului:
„...Dacă, în loc să se adune una lîngă alta, sub un editorial patetic, cele două sute de semnături ar fi stat fiecare
sub articolul său, efectul de sprijin ar fi fost un tsunami literar și artistic, capabil să inunde presa în mod organic. în
varianta aglomerată însă, protestul a căzut într-o gramatică țipătoare, cu mari greșeli la acordul istoriei. Ca dovadă,
Băsescu, beneficiarul acestui cor de strînsură, nu mai e ce-a fost, adică un contemporan ceva mai votat decît alții, ci
«un personaj care pare să devină un președinte pentru alte coordonate istorice».
Dar să coborîm puțin în mecanismul recrutării și să desfacem structura batalionului intelectual. Citind lista
voluntarilor observi că există două categorii de luptători: intelectuali «A» și intelectuali, să zicem, de serie «B».
Primii sunt nume sonore, purtători onești de competență, mărci publice acceptate. Se văd cu ochiul liber. Ei
joacă rolul de vectori vizuali și asigură principiul adunării. în preview, ei sunt lista. Restul trupei vine pe
magnetism de ocazie. Să fii pe aceeași foaie cu Liiceanu nu-i de colea. Polii aspiraționali atrag pilitura și așa
se obține ideea statistică de intelectual activ. La o analiză spectrală însă, convoiul deștepților arată doar cinci la
sută inspirație. Ceilalți sunt aspiranți la glorie cu buletinul. Prin urmare activi, disponibili, insistenți (...).
Odată vărsate tranșele de greutate, partenerii ,«B» de pe listă se simt de serie «A». Efortul lor de a se face folositori
e vizibil. Chiar dacă nu sunt ei autorii textului, e ca și cum ar fi. Ansamblul text-semnătură se consumă în
perifrază, truism și elogiu la limita pupincurismului (...). în schimb, Traian Băsescu pare încîntat de suprareacție:
cîtă vreme de aici decurge plasarea lui în «alte coordonate istorice», o mică plimbare prin cultul personalității, de
antrenament, n-are cum să strice" (cotidianul.ro, 14.02.2007).
Intelectualii: cînd sub vremuri, cînd deasupra
Ovidiu Șimonca este de părere că Liiceanu și ai săi privesc intens, dar numai într-o lature:
293
RADU CĂLIN CRISTEA
„Stau și mă întreb, de cîteva zile, dacă domnului Gabriel Liiceanu nu i-a tremurat mîna cînd a semnat acel
«Apel către clasa politică»? Aș vrea să știu ce resorturi intime l-au făcut să semneze? Tare aș vrea să știu dacă
Gabriel Liiceanu a semnat luînd în seamă și modul în care o persoană precum Elena Udrea are nevoie de încurajări
de la Palatul Cotroceni? (...) Cred că acel «Apel» a fost redactat în pripă, conține numeroase formulări patetice și
nu-i servește președintelui Băsescu. Scriam și săptămînă trecută că președintele nu are nevoie de o susținere
necondiționată, nu trebuie să fie cocoloșit, n-ar trebui să i se arate o simpatie fățișă. Astăzi cred că spiritul critic
n-a funcționat cînd s-a redactat acel «Apel». Mai sunt de părere că acel «Apel» a făcut un deserviciu
președintelui Băsescu. Să mă explic: «Apelul» pare redactat privind doar o singură realitate - suspendarea
președintelui Băsescu. Istoria ca președinte a lui Traian Băsescu nu începe însă de cîteva săptămîni, de cînd PSD se
agită să strîngă semnături pentru suspendare. Situația este mult mai nuanțată, președintele Băsescu a ajuns în
dificultatea continuării mandatului și din cauza propriului comportament»“ (Observator cultural, 15.02.2007).
Recitind public „Apelul“, Horia-Roman Patapievici căinează atacurile ce s-au abătut dinspre presă și politicieni
asupra celor care l-au iscălit. Patapievici nu dă însă niciun nume și niciun indiciu ajutător pentru localizarea
inamicului, ba chiar întețește misterul afirmînd că „acest Apel le-a stîrnit principalilor formatori de opinie o vie
reprehensiune, dublată de o antipatie față de «intelectuali»“ (în EVZ, 12.06.2007). Cine vor fi fost „principalii
formatori de opinie“ atît de netrebnici cu „intelectualii“? Consideră Patapievici că masa intelectualității a fost
circumscrisă de lista cu semnatarii „Apelului“? De ce nu ne spune cum îi cheamă pe formatori și pentru ce refuză
Patapievici să polemizeze, la vedere, pe masă cu citatele incriminate? Cineva care simte repulsie față de ideea de
intelectualitate trebuie că a fost, ipso facto, prostul satului înainte să ajungă unul dintre „formatorii de opinie“
anatemizați de Patapievici. Mă văd constrîns, pentru a înțelege încotro o apucă argumentele lui Patapievici, să-l
însoțesc în tenebrele istoriei, acasă la Hades. Scrie Patapievici:
„într-un moment de o altă gravitate istorică, un apel de intenție similară au adresat universitarii români lui Ion
Antonescu, în timpul războiului. Apelul de atunci al universitarilor a fost judecat de istorie ca un act de
responsabilitate“ (EVZ, 12.07.2007).
294
Care istorieajudecat„apelul“ către Antonescu?Istorialui Constantinescu- Iași? A lui Miron Constantinescu?
H.-R. Patapievici se codește să numească un moment istoric dat, „de o altă gravitate istorică“ în care a fost
implicat Ion Antonescu. Bănuiesc că Patapievici trimite la un Memoriu înaintat în mare pripă Mareșalului Ion
Antonescu, în care i se cerea acestuia ieșirea României din alianța cu puterile „Axei“. Memoriul era însoțit
de un protest „contra anulării dreptului la petiție“ semnat de universitarii Simion Stoilow, Daniel Danielopolu,
Grigore T. Popa și P.P. Stănescu. Varianta istoriografiei comuniste:
„... Memoriul a fost elaborat în clinica lui Danielopolu și în laboratorul lui Stoilow, sub îndrumarea
ilegalistului Petre Constantinescu-Iași. Proiectul a fost transmis conducerii PCR care i-a dat forma finală și, la 4
aprilie 1944, a convocat un grup de semnatari care simpatizau cu ideile textului pentru a-l semna.“1
în versiunea lui Ion Hudiță2, universitar și membru în conducerea P.N.Ț., de redactarea Memoriului n-ar fi
fost străin Iuliu Maniu. Memoriul va fi discutat în ședința Consiliului de Miniștri din 21 iulie 1944. Antonescu
cere sancțiuni, Ministrul Culturii Naționale și Cultelor, Ion Petrovici, îi apără pe semnatari, prezentînd demersul
lor ca pe o „simplă dorință“. Memoriul universitarilor apare, într-o defazare ridicolă, dar venind ca o mănușă
carieriștilor de stînga, în RL (06.10.1944). Arestat și demis, Antonescu nu mai avea din ce alianță militară
să iasă, Regele Mihai anunțînd în 23.08.1944, într-o „Proclamație către țară“, încheierea războiului împotriva
Națiunilor Unite. Memoriul „a devenit, după 23 august 1944, unul dintre actele care vor legitima ascensiunea unor
universitari care se vor ralia regimului comunist.“3 Prin Legea 216/30.03.1945 iau naștere așa-numitele
„comisii de epurare“ conduse, la Universitatea din București, de noul Rector Stoilow, iar la Universitatea
din Iași, de omologul său Gheorghe Zâne, alt semnatar al Memoriului. Evită, oare, Patapievici să prezinte riguros,
măcar din respect pentru cititori, dacă nu dintr-un scrupul documentaristic, frînturi din contextul nașterii și al
evoluției Memoriului deoarece acesta avea să fie inclus între actele-manifest ale intelectualității comuniste sub
dictatura antonesciană?
1 Istoria românilor, vol. IX (1940-1947), Academia Română, Dinu C. Giurescu (coord.), Ed. Enciclopedică, 2008, p. 91.6.
2 Ion Hudiță, Jurnal politic (1 ianuarie - 24 august 1944), vol. X, Ed. Roza Vânturilor, 1997.
3 Istoria românilor, op.cit., p. 916.
295
RADU CĂLIN CRISTEA
Cîteva lămuriri ale lui Lucian Boia:
„...faimosul Memoriu al universitarilor (pus foarte tare în evidență de istoriografia comunistă),
definitivat în aprilie 1944, și semnat de mai multe zeci de profesori, e départe de a avea o semnificație atît
de puternică. Se cerea «imediata» încetare a războiului din partea României. Dar ce putea fi mai evident în
primăvara anului 1944 decît că România pierduse partida și era pe punctul de a fi invadată de Armata Roșie? Fapt
este că niciunul dintre semnatari n-a pățit nimic. Cu un an înainte, ar fi ajuns fără multă discuție la Tîrgu Jiu. Sau
poate n-ar fi ajuns; fiindcă niciunul n-ar fi avut curajul să-l semneze și, de fapt, mulți dintre viitorii semnatari nici
nu-și limpeziseră pozițiile (...). Nu puțini (dintre semnatari - n. m.) - dar nu toți - vor merge după 1944 mai spre
stînga decît fuseseră pînă atunci, ajutați și de faptul că semnaseră Memoriul!“1
Cum nu pot gîndi cu capul lui Patapievici, nu-mi rămîne decît tare să mă mai minunez de cum zboară mintea
unor oameni deștepți care ajung să compare un episod petrecut în timpul dictaturii antonesciene cu intenția unui
parlament ales democratic de a-l demite pe Președintele țării, urmînd prevederi constituționale, în urma
unui referendum. Oricum, asocierea „Apelului“ din 2007, cel cu Băsescu și criza ce păștea România, cu
Memoriul din 1944, cel cu ieșirea țării din al Doilea Război Mondial, merită un loc fruntaș între marile
parigorii emise de ELB.
Interpretarea „Apelului“ de către Patapievici ne prezintă cîteva dintre specialitățile casei din meniul ELB:
victimizarea, frivolitatea documentării, recursul la omisiune pentru a dezvolta o anumită teză, diabolizarea
adversarului, dramatism zguduitor.
Platon si amicii adevărului
Pe măsura apropierii de referendumul de suspendare din mai 2007, copulațiile băsismului nasc un mental
nou. Au loc răzbele interioare. Spre deosebire de răscoala țărănească de acum exact un secol, asistăm la
răzmerițe în spirit, torturante, dar sublimate în felurite forme ale beatitudinii, îmbracă haina de cruciat aserviții
cauzei, indignații, și vigilenții în demascarea dușmanilor, argații sistemului, propovăduitorii minciunii ca
'Lucian Boia, Capcanele istoriei, Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Ed. Humanitas, 2011, pp. 235-236.
296
1
virtute, anticomuniștii lui Tismăneanu, intelectualii lumii noi, ketmanii lui Czeslaw Milosz:
„Cel care cultivă Ketmanul suferă din cauza unui obstacol pe care-1 întîmpină, dar dacă obstacolul ar fi
înlăturat deodată, el s-ar găsi într-un vid, cine știe dacă nu chiar mai supărător. Revolta interioară este uneori
necesară pentru sănătate, constituind o variantă specifică a fericirii. Ceea ce poate fi spus este mult mai puțin
interesant decît magia emoțională a propriului sanctuar. Se pare că pentru majoritatea oamenilor nevoia de a trăi
într-o continuă încordare și vigilență este o tortură, dar pentru mulți intelectuali ea este concomitent o plăcere
masochistă. Cel care practică Ketmanul minte. Dar ar fi el mai puțin fals dacă ar putea spune adevărul?“1
Nu, Czeslaw. Fecundația mistificării și nașterea minciunii sunt capătul unui proces infinit mai complex decît
banala enunțare a unui „adevăr“. Minciuna are și face fețe-fețe. Unul dintre chipurile ei lipite adesea de ELB în
postura acestora de comentatori politici arată o uimitoare voință de a sfida normele genului, de a refuza
căutarea adevărului cu instrumente adecvate, de a strangula încă din fașe cea mai firavă încumetare
investigativă. Nu m-aș smiorcăi atît de intens dacă n-ar fl vorba de intelectuali pentru care documentarea riguroasă,
citatul fortificant, sfintele ghilimele ori verificarea direct de la sursă n-ar fi instrumente hărăzite cărților lor pe teme
istorice, filozofice, morale, teologice etc. Ceva rupe însă filmul. Imediat ce fac pasul către eseul politic, aceleași
personalități se leapădă de toate aceste reguli de indispensabil uz în domeniul fiecăruia și le substituie cu
„informații“ culese din „vuitul tîrgului“, uneori trunchiate, alteori parțial corecte sau fără nicio bază reală. N-au
timp, n-au chef, nu le interesează, nu le pasă, o fac dinadins?
înclin să cred, într-o tălmăcire binevoitoare, că printre ELB s-au fîțîit, alternativ, niște neglijenți de serviciu
antrenați în lansarea cu nemiluita de gogoșele - de la scorneli spînzurînd pe un schelet cît de cît veridic la
baliverne de stat mintea în loc. Aceste goange aprovizionează apoi, sub formă de adevăruri indestructibile,
judecățile de grup servite unui public furios doar la gîndul punerii la cea mai mititică îndoială a celor grăite de
crema deșteptăciunii naționale. Iată un exemplu pornind de la cîteva citate care arată cît de ușor se construiesc
adevăruri favorabile prin tehnica omisiunii. V. Tismăneanu:
1 Czeslaw Milosz, Gîndirea captivă, Ed. Humanitas, 1999, pp. 87-88.
297
RADU CĂLIN CRISTEA
„Folosind metode pretins democratice, o coaliție ad-hoc (sic!) de parlamentari români, amorală și lipsită de
orice principii, a decis, în pofida poziției clare a CCR, suspendarea președintelui legal ales al țării“ (EVZ,
20.04.2007).
Sever Voinescu:
„CCR, cu vot covîrșitor, a dat singura soluție corectă“ (cotidiamil.ro, 12.04.2007).
Horia-Roman Patapievici:
„Prin decizia de a-l suspenda pe președinte fără vreun motiv constituțional, cei 322...“ (EVZ,
19.05.2007).
Gabriel Liiceanu:
„...atunci cînd 322 de membri ai Parlamentului votează, substituindu-se CCR...“ (EVZ, 11.05.2007).
TRU:
„Suspendarea președintelui (...) a strivit opinia clară a CCR, instituția care garantează existența regimului de
drept din România“ (cotidianul.ro, 23.04.2007).
A coborît vreunul dintre cei menționați la prima sursă, ușor de găsit pe site-ul CCR sau citată de întreaga
presă? Pare-se că nu. Ar fi aflat că „Avizul CCR nr. 1/5.04.2007 privind propunerea de suspendare din funcție
a Președintelui României, domnul Traian Băsescu“ este unul pur CONSULTATIV. Din trei clicuri și un gînd onest
s-ar fi putut intra pe pagina oficială a CCR unde, la „Reguli comune“, ar fi găsit următoarele precizări „referitoare la
efectele actelor Curții“:
„Avizul emis pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României este SINGURUL
ACT (subi, m.) al Curții care are un caracter consultativ. Deciziile și hotărîrile CCR sunt general obligatorii și
au putere numai pentru viitor.“
Tismăneanu? Voinescu? Patapievici? Liiceanu? TRU?
Amicus Plato, sed magis amica veritas. „Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul.“ (A.
Saccas)
Nu m-aș fi așteptat ca prin ELB să vibreze vreo dilemă legată de, ca să nu mă ascund după piersic,
independența deliberativă a judecătorilor CCR. Dacă Gen. E Coldea a pus mîna pe lîna de aur a Aspaziei
înaintea argonauților? A nu face distincția între un aviz „consultativ“ și hotărîrile
298
„definitive și general obligatorii“ ale CCR înseamnă un mod destul de turpid de a confunda, în grup organizat, o
părere cu o decizie.
Invazia de lingăriciuni
„Tot ce fac Parlamentul și Guvernul de două luni de zile este în răspăr nu numai cu avizul CCR, dar și cu
opinia noastră“ (Patapievici, în EVZ, 03.05.2007).
Ca să vezi! Parlamentul și Guvernul acționează în ciuda ELB. „Obstacolul“ ketmanilor e reprezentat de
oameni și lumi clasate ca ostile lui Băsescu - Parlament, Guvern, intelectualitatea neutră sau antibăsistă, jurnaliști,
partide politice, moguli, Iliescu & Sons etc. Marele inamic al lui Băsescu rămîne însă o buduhoală ce-i poate
oricînd azvîrli la vegetat, în rîpa gasteropodelor (I. Barbu). Lupta, cel mai adesea imaginară, cu această
malignitate dispusă să facă moarte de șef de stat ales democratic ține mușchiul treaz și psihicul breaz. Mirarea
mea sprintează ca o ciută speriată văzînd seducția unor intelectuali stimabili pentru fuduliile de agitatori din
zorii propagandei comuniste. Poeții de curte stau la coadă la Băsescu ca la lapte, pe vremea odiosului. Revine
cultul unicității liderului, al conducătorului excepțional amenințat de dușmanul de clasă, dar apărat de popor și de
legiunea sectară a ELB. Băsescu e slăvit ca nea Caisă de Tulbure, Potopin sau Liebhard (vezi și subcapitolul „Odă
Conducătorului iubit“). Pentru Sever Voinescu, Băsescu e distrugătorul de furnici roșii:
„Putea fi un președinte care se limita la trînta cu doi-trei oligarhi, putea să învîrtă pe degete pe cîte un
prostănac și să-l lase în pace pe bătrînul edec ajuns, oricum, la crepusculul prea lungii sale cariere politice. Ar fi
avut un mandat liniștit. Dar dl Băsescu, nu. Se repede la mușuroiul cu furnici roșii și agresive și îi pune fum“
Liniștea omenirii e sfîșiată de vioara cu goarnă a lui Tismăneanu:
„Prin curajul și perseverența dovedite, Traian Băsescu a devenit practic exponentul tuturor forțelor interesate
în ruptura categorică și definitivă de trecutul totalitar (...). Traian Băsescu crede în adevăr, transparență și
toleranță, deci exact în acele valori pe care le detestă cei care au votat pentru suspendare“ 1 (EVZ,
20.04.2007).
1 youtube.com/watch?v=FcHDDjcY_KY
299
RADU CĂLIN CRISTEA
Idol imbatabil, Băsescu se bate unguibus et rostro, cu ghearele și cu ciocul, cu burghezo-moșierimea
securisto-comunistă. Mircea Mihăieș:
„într-o țară în care memoria publică arată ca un bostan călcat în picioare la iarmaroc, politicienii puterii uită ce-i
datorează lui Traian Băsescu. Fără talentul său de «președinte-jucător», de care acum se distanțează cu aere de
țîrcovnici la andropauză, ar ronțăi în continuare acadeaua anostă a opoziției. Băsescu singur i-a pus cu botul pe
labe pe securisto-comuniștii cu veleități de lideri, încît nu și-au revenit din bîlbă. Și tot Băsescu singur îi va
învinge, indiferent ce ițe murdare se țes prin cotloanele rău famate ale acestui bordel de conștiințe“ (EVZ,
29.01.2007).
TRU - una dintre cele mai grețoase lingăriciuni băsiste:
„Traian Băsescu a vorbit și a gîndit ca un om de stat, iar această mutație trimite în derizoriu interminabila
epocă de antigîndire politică românească (...). Atacurile vetuste ale adversarilor au căutat ținte de mare mizerie și
au apelat la cele mai ruginite forme ale defăimării: insinuarea, trimiterea la detaliul obscur, teoria lui «toți
suntem mai mult sau mai puțin murdari». în acest timp, președintele vorbea de la mare distanță, dintr-un
proiect care a lăsat în urmă o epocă toxică și un limbaj închis. Concluzia: Băsescu a devenit un fenomen
popular foarte inteligibil și un vehicul politic de dezvoltare“ (cotidianul.ro, 10.05.2007).
Lucrarea-i dificilă și cere sacrificii,
Noi construim o țară de jos și pînă sus
Și pentru asta nu se face cu veni, vidi, viei
Și pentru ea rețete din altă parte nu-s. (A. Păunescu)
Pentru Mihăieș, ELB sunt net superioare boilor și vacilor din Parlament:
„Dacă mai adaugi că în jurul lui Traian Băsescu se află un partid care domină autoritar scena politică, dacă pui la
socoteală piesele grele din PLD, dacă-i adaugi și pe intelectualii care, fiecare în parte, face cam cît o pătrime din
staulele chiriașilor din Palatul Poporului, numai de izolare nu se poate plînge Traian Băsescu. Departe de a fi
singur-cuc, el e singur-buluc!“ (EVZ, 25.06.2007).
Voinescu suferă de friguri portocalii și halucinează:
„Bucureștiul este cuprins de zvonuri politice care mărturisesc o stare halucinantă. Că președintele nu mai e în
toate mințile, că pregătește o lovitură de stat să devină dictator, că nimeni de prin Europa nu-i mai vorbește, că se
coc dosare“ (cotidianul.ro, 25.01.2007).
300
Același Voinescu se îngrijorează că din cauza fuleului de Abebe Bikila al lui Băsescu alergătorii din spatele lui
au leșinat în masă:
„...dl Băsescu are deja o problemă. Lipsa unui adversar pe măsură îl încurcă și, asemenea alergătorului de cursă
lungă ajuns în frunte cu multe ture înaintea celorlalți, trebuie să caute stimuli abstracti pentru a menține alergarea
eficientă. Este posibil ca aici să găsim chiar limita talentului politic fulminant al președintelui“ (cotidianul.ro,
16.08.2006).
Purtîndu-ne în nimbul lui solia a tot ce-a fost și cîte sunt temei pe el, cum ne slăvim pămîntul, glia să ni-l
slăvim, contemporanii mei. (I. Potopin)
Sarabanda bigoților
Patapievici îi rușinează adînc pe dușmanii Președintelui:

„El (Băsescu - n. m.) este omul care a reușit să personalizeze o aspirație a electoratului pe care nici o
instituție, nici un partid și nici un politician nu a putut să o exprime mai bine. Este vorba despre aspirația către
dreptate (...). A fost identificat de electorat cu omul care vorbește în numele dreptății pe care alții o
nesocotesc (...). înainte ca dușmanii săi să deplîngă această identificare, invocînd populismul și dictatura, ei ar
trebui să se simtă adînc rușinați de faptul că nici ei, și nici instituțiile pe care le reprezintă nu au fost identificați/
identificate de electorat cu aspirația către dreptate“ (EVZ, 19.05.2007).
S. Voinescu cade lat de fericire printre atîtea superlative:
„Nu a învins o imagine, nu a învins un ideal abstract. A învins un om, care a explicat, cît se poate de
clar, felul în care vede România. Au învins spiritul lui și programul lui: robust, dezinhibat, cu cel mai mare grad
de onestitate asumat vreodată pe scena politică“ (cotidianul.ro, 22.05.2007).
Orice ar face, pentru TRU tot Băsescu e primul:
„Președintele Băsescu e primul factor de putere care ia în serios pericolul iminent de transformare a
României într-un stat de injustiție legiferată și națiune de castă. Furia și vijelia nu vin din hormoni, ci din
starea națiunii“ (cotidianul.ro, 16.02.2007).
TRU - același arse licker în acțiune:
301
RADU CĂLIN CRISTEA
„Președintele Băsescu a propus inacceptabilul, și exact acesta este motivul pentru care România are, în
sfîrșit, primul ei politician autentic“ (cotidianul.ro, 27.09.2006).
Țăran ca noi... Și muncitor ca noi,
Suprem exemplu, văzul nostru pur,
Al patriei erou între eroi,
Ce-a dat voinței Patriei contur. (N. Dragoș)
Pe Mihăieș îl trăsnește IQ-ul prezidențial:
„Singur împotriva tuturor, Traian Băsescu are și prostul gust de a fi mai deștept decît falanga ucigașă a
«băieților deștepți»“ (EVZ, 16.04.2007).
Pupiniștii de pe cheiul Dîmboviței îi născocesc lui Băsescu virtuți de care acesta se îndoia.
„Dacă vreți să-mi faceți o demonstrație că un bărbat trebuie să fie ușă de biserică, vă pot spune că nu sunt
chiar ușă de catedrală“, spune Băsescu1. El recunoaște, ca orice vaporean în regulă, că nu se dădea în lături de
la bambilici, iubind femeia2. Zadarnic. Voinescu are revelația descoperirii în Băsescu a unui virtual isihast:
„Dl Băsescu se raportează altfel la cer, căci se referă la Dumnezeu ca la o instanță superioară sub a cărei
putere se afla (...). Mă bucur că, după ani de liberpansism, am un președinte umil în fața Domnului,
preocupat să se integreze ordinii plăcute Lui“ (cotidianul.ro, 31.05.2007).
încă o bală a culbecului TRU:
„...președintele Băsescu nu poate fi suspendat, pentru că nimeni nu poate suspenda o aspirație populară.
Aspirația simplă și clară spre alte vremuri, spre alt fel de a trăi în România, cu capul sus și cu dreptul la viitor
(...). în doi ani și jumătate, Traian Băsescu, nu președintele, nu omul de la Palat, ci politicianul fidel națiunii
sale, a devenit inamicul justiției generale. Președintele Traian Băsescu nu s-a schimbat, nu s-a îndoit, n-a
renunțat și nu s-a ascuns în spatele vorbelor“ (cotidianul.ro, 20.04.2007).
Băsist rațional și vigilent, chiar finuț printre atîtea bidigănii spurcate, Andrei Pleșu îi dedică lui Băsescu un
articol cu un titlu fantastic de sugestiv: „Băsescu“. Citatul:
1 Traian Băsescu..., op.cit., p. 119.
2youtube.com/watch?v=MpLIQeqwiyI
302
„Nici trecerea de la disciplina de echipaj la spiritul de echipă nu e la îndemînă în cadrele metabolismului
băsescian. Dar continui să cred că
România de azi are mult mai multă nevoie de acest tip de metabolism, decît de micii maeștri ai aranjamentelor
oportune care se înghesuie să o conducă. Tot soiul de proști și de ticăloși subminează Constituția țării cu aerul că
o protejează, și preferă o dictatură de gașcă unei politici de bun-simț și de convingeri“ {Dilema veche,
07.05.2007).
Orbit în adorația mîntuitorului Băsescu, Tismăneanu vede roșu-pseudo- pink-camuflat-verde: „Tot ce este
reacționar, veșted, repugnant s-a strîns laolaltă în coaliția anti-Băsescu (...). Suveranitatea poporului este insolent
călcată în picioare (...). Nu ne vom permite sub nicio formă sinucigașul lux al defetismului. Celor care mă vor acuza
că împart lumea în alb și negru, le răspund că nici nu se poate altfel atunci cînd ne întîlnim cu intrigile nedemne ale
patrulaterului într-adevăr negru (combinație de formațiuni roșii, pseudo-pink, camuflat-verzi etc.)“ {EVZ,
03.05.2007).
„Mă auzi, Bogănici? Răspunde-mi ortace! îngropatul de viu ca pietrele tace...
Zboară bulgării. Scade mormanul mereu. «Răspunde, m-auzi, Bogănici, frate-meu?» «Da, Andrei...» L-au
săltat, aiurit, mohorît, Și Silvester îi rîde și plînge de gît. “ (A. Toma)
Flatterer-ul TRU se topește ca șerbetul în sifon de dragul Președintelui. Asudă sub limbă de încîntare.
L-a numit deja și Premier pe Președinte:
„Jurnalul de călătorie al Președintelui a ilustrat, din nou, excepția Băsescu. Acel fel de a administra
inteligent, acolo unde domnesc obișnuințe corupte. Excepția Băsescu merge mai departe. Președintele a
demonstrat că există politică după politica românească. Deocamdată, ca abatere solitară de la consensul pîclos și
obstrucționist al majorității administrative. Traian Băsescu rămîne cel mai bun Premier pe care-1 avem“
{cotidianul.ro, 17-19.08.2006).
Octavian Paler se întreba, în Cotidianul (23.01.2007):
„Oare Traian Băsescu ne crede imbecili?“
Nu. Nu el.
I-ar cam da democrației papucii
Căpitanul Băsescu s-a clătinat în șa. Cine știe cum și-a omorît timpul. Nici inițiatorii referendumului din
2007 nu și-au pus alte nădejdi decît
303
RADU CĂLIN CRISTEA
activarea unui instrument democratic pentru a-l avertiza pe Președinte că, la mai bine de doi ani de la
preluarea mandatului, devenise o putere autonomă în stat și lua în răspăr Constituția. Paralogica lui Sever
Voinescu enunță următoarele:
„Trebuie mereu să pornim de la ideea că o Constituție democratică nu este făcută să înăbușe vocea poporului
și libertatea acestuia de a decide, de pildă, cine și cum să-l conducă. De aceea, dacă o procedură perfect corectă din
punct de vedere constituțional duce la un rezultat vădit antipopular, atunci procedura nu trebuie nici abandonată,
nici refăcută pe picior, ci reinterpretată în sensul urmăririi scopului ei fundamental: protejarea libertății poporului“
(Dilema veche, 12.05.2007).
Referendumul din 2007 nici n-a abuzat cadrul legal, nici n-a suprimat „vocea poporului“.
„ Antipopularitatea“ votului introduce o glosă subiectivă într-un exercițiu democratic soldat cu niște
procente. La fel ca în 2007, antipopularitatea, de astădată astronomică, a lui Băsescu de la referendumul din 2012,
s-a încheiat cu revenirea fostului Președinte la Cotroceni. De unde se poate înțelege că voința populară ar fi fost
gîtuită din moment ce aceasta tocmai fusese chemată să se pronunțe prin vot asupra unor chestiuni ce iscaseră
controverse?
în același eseu, Voinescu apreciază, fără a ne binecuvînta măcar cu un exemplu, că „democrația sofisticată“ pe
care „o avem în sînul UE“ ar fi mai aproape de principiul lui Cicero: summum jus, summa injuria. Adică,
traduce Voinescu, „excesul de legalitate care poate duce, tocmai datorită excesului, la injustiție.“ Fiat lux. Traian
Băsescu a fost, prin urmare, fără știința lui, un Ciceronian de-a dreptul grandios, înfruntînd ca nimeni altul în
politica românească postcomunistă „excesul de legalitate“. Prea sălbatice fiind, îndeosebi Constituția, legile au
fost îmblînzite cu biciul de Băsescu și aduse pe calea cea bună. Altele au suferit de nebăgare în seamă. Traian
Băsescu ținea discursuri fără mandat în fața Parlamentului European. își bătea joc de instituțiile statului:
Parlament („o șandrama intrată în moarte clinică“ unde „se fac legi pentru infractori“), Guvern (se sprijină pe
„grupări mafiote“), CCR, CSM etc. înființează instituții paralele de tipul CNI. CSAT îi ține loc de Parlament.
Ia decizii de grațiere substituindu-se instanțelor de judecată, ba chiar acuzînd că „nu au fost găsite probe
temeinice pentru acuzare“ etc. Pune o rezoluție suspectă pe unul din documentele din „Dosarul ALRO“ unde
304
foștii procurori C. Nastasiu, A. Ciurea și E. Iacobescu susțin că ar fi circulat șpăgi de pînă la 10 milioane de
dolari - ancheta fiind blocată, potrivit acelorași surse, la ordinul verbal al Procurorului General din acea perioadă -
Laura Codruța Kövesi.
Referendumul, așadar întoarcerea la popor, rămăsese una din puținele căi prin care prezidențialismului în
creștere al regimului Băsescu putea fi măcar tras de urechi. Pentru pretorienii surescitați ai acestuia n-a contat că
avizul CCR din 05.04.2007 a fost doar unul consultativ. Au tras o spaimă de moarte: era cît pe-aci să-l piardă pe El
Capitan, așa că, după o repriză de gemete, au decis să pună cruce acestui „delir antiprezidențialist“ (S. Voinescu)
prin epurarea piraților crapuloși din Parlament. Mihăieș scoate iataganul:
„Pentru politrucii de clasă nouă aciuiați în Palatul Poporului, oricine îndrăznește să le spună că umblă cu cioara
vopsită devine automat un dușman de moarte, care trebuie eliminat cu ferocitate. N-am să obosesc, cît voi mai avea
unde să scriu, că, în opinia mea, formula parlamentară actuală trebuie anihilată cu fermitate" (România literară,
13.04.2007).
Testarea stabilității jilțului prezidențial costă scump. Voinescu nu s-ar codi, deci, să dizolve Parlamentul după
un referendum eșuat:
„Dacă Președintele a fost ales într-un anumit sistem majoritar, așa trebuie și demis. însă dacă scorul
referendumului, oricum va fi el numărat, va fi în favoarea președintelui, ar fi normal ca Parlamentul care l-a
suspendat să se considere, imediat, dizolvat, căci nu mai are nici un fel de legitimitate democratică" (cotidianul.ro,
25.01.2007).
Și Mihăieș reclamă incalzante destituirea Parlamentului:
„... schimbarea Constituției devine o urgență. N-ar trebui să lipsească, la modificare, ideea excelent
formulată de cineva pe internet (?!), privitoare la responsabilizarea Parlamentului. Aplicată situației actuale, ea
sună în felul următor:
«Dacă Președintele României este suspendat de Parlament cu ignorarea avizului (consultativ) negativ
al Curții Constituționale referitor la incriminările care au determinat inițierea procedurii de suspendare, iar
prin referendum Președintele este repus în funcție, această situație să conducă necondiționat la dizolvarea
Parlamentului»“ (România literară, 04.05.2007).
SMURD-ul divin a intervenit salvator, pulbere făcînd proiectul anunțat în 20.06.2007 prin care Liiceanu,
Pleșu, Tismăneanu, Voinescu și TRU ar fi
305
RADU CĂLIN CRISTEA
urmat să schimbe, sub egida' Colegiului „Noua Europă“, prevederi I constituționale subversive. Vai de viețile
noastre ce putea ieși! Iată doar un I aperçu constituțional plămădit de S. Voinescu: „în regimul prezidențial, |
Parlamentul are o putere extraordinară pentru că puterea extraordinară a I președintelui nu poate fi echilibrată altfel.
Un regim prezidențial fără un I Parlament puternic este de neconceput în cadrul democrației“ (Dilema j
veche, 08.02. 2009). I
Ce spui, Sever? Dar ce se întîmplă cînd într-o democrație (oricum ] tăgăduită de soborul ELB) puterea
Președintelui se întărește în timp ce aceea a Parlamentului se înmoaie? Iese ce a ieșit: un Președinte al
liberului | arbitru, o injustiție a justiției, un stat de drept făcut praștie și o democrație j stoarsă de democrație. Aș
adăuga și o intelectualitate de dreapta ajunsă în preajma puterii și de la care se așteptau proiecte pentru țară,
modele, idealuri. Am așteptat ca proștii în dungi. Ne-am ales, pînă la urmă, cu o Românie în cap stătătoare. Cît
privește ELB - au însămînțat hectare întregi cu texte pătimașe despre moartea democrației și despre un popor
prea prost ca să înțeleagă că lumina vine de la Cotroceni. i
VI. URSUL BIPOLAR

(2009)
Dacă Băsescu n-a trecut printr-o furtună pe mare de cel puțin zece grade pe Scara Beaufort, avea s-o cunoască în 2009.
Era al doilea an, după referendumul din 2007, cînd graficul băsismului indica o nouă sinusoidă instabilă. A fost anul cel
mai dens în evenimente din istoria democraturii lui. Capetele cumpenei se înălțau și coborau izbind pămîntul ce îi fugea
lui Băsescu de sub picioarele cam ostenite. Fulgul de zăpadă Koch a rămas în suspensie. Nu sunt singurul care crede că ar
fi fost în folosul lui politie să ducă la capăt un singur mandat prezidențial. Ezita și. el, dar nu și Sistemul: doar un
Băsescu magnetizat strașnic cu jamaica puterii îi mai putea arăta principalele puncte cardinale. Așa îneît Traian
Băsescu, înghesuit de forfoteai» dependențelor de băsism din justiție, servicii secrete, PDL, GDS, ICR, familie,
Cărtăreseu, Patapievici, Tismăneanu- Mihăieș, TRU, Baconschi, Goșu, Aligică etc., a cedat și a izbîndit cu norocul său,
desigur, chior, trimițînd bezele dintr-o litieră purtată pe umeri de Coldea, Pahonțu, MRU și Liiceanu. 2009 a fost anul
marelui dezmăț. Nu-mi amintesc vreun alt moment din trecutul recent al României cînd libertinajul să fi fost la fel de
iactant și impudic. Din bacanala ministresei E. Udrea s-au născut investiții de pomină, de la terenuri de fotbal în pantă la
leagăne de unde copiii aterizau în bălți. Partea nevăzută a Galei „Bute“ va descrie ca la carte cum funcționează un aparat
de manipulare prin presă. Eba va fi aleasă europarlamentar printr-o influențare publică a votului pe care doar justiția Iu’
ta-su n-a băgat-o în seamă. In a doua jumătate a lui 2009, ELB se vor delimita neted ca grup de presiune și acțiune
politică. Băsescu va reveni la Cotroceni fără glorie, după o campanie veștedă și destule semne de întrebare privind
corectitudinea votului atît în țară, cît, mai ales, în străinătate.
UN POPOR TREZIT DIN SOMN
FMI: trădare cu majuscule!
2009 începe în 2008. Au loc alegeri locale și parlamentare. Scor strîns peste tot. Urmează, în 2009,
europarlamentarele și alegerile prezidențiale. 2009 va fi anul marii bîlbîieli. Contradicția ajunge mama
înțelepciunii. Ceață aluvionară. Nici ochelarii de cal nu mai ajută. Manole meșterește la România pînă face
pulberea praf. Pe cer apar, sporadic, neoficiale și de nimeni revendicate eclipse de soare și de lună. Criza
adastă și în România, urcînd cam de la genunchiul broaștei pînă spre buricul pămîntului. Traian Băsescu: tot
unul și unul. Fecundează alianțe și, apoi, le reduce la zero. Joacă alba-neagra cu puzderie de premieri. Mesajele
puterii se inversează de la o zi la alta. Babilonia îngroapă România. Trăsnite la mir de „ura viscerală“ secretată de
moguli, oligarhi, ucigă-i-toaca din presă, mafie, „cei tăvăliți prin saliva verde“ (M. Mihăieș), prostimea manipulată,
comunismul, sistemul ticăloșit, „banda celor 322“, rușii, „otrava țîșnită din cuiburile de mitralieră“ (tot Mihăieș)
etc., ELB o țin în lungi jelanii belalii.
în cancelarii se calculează cît pentru un cincinal în patru ani și jumătate. Șeful statului trimite ucazuri către țară
ca să afle norodul, pe alese, cînd ce pace socială i se așterne, cînd ce criză dată naibii îl paște. Teoretic, criza ce
debutase cu prăbușirea în 15.09.2008 a colosului bancar Lehman Brothers, fusese demantelată în diverse
laboratoare românești ce musteau de gloate de experți. Practic, prôfitînd de mesajele hipnotice ale lui Băsescu
et comp, prin care prostimii i se băga în cap că nu urma nicio criză, criza însăși călca totul în picioare, descălecînd
în grădinile Carpaților. în vreme ce Băsescu și mîinile sale drepte chemau la pace sub măslini, criza începuse să
pîrlească țara. Președintele ignifug nu va simți însă pălălaia decît peste aproape doi ani, mai exact în
06.05.2010, cînd va da iama în bugetari și
I pensionari. 2009 va fi una dintre acele perioade odioase cu rată înaltă de I criminalitate socială. Limbajul
prezidențial arestase cuvîntul „austeritate“. ! Veneau alegerile, ergo bibamus!
I Degeaba va cobi fostul Premier Călin Popescu-Tăriceanu:
I „Guvernul va contesta la CCR legea privind majorarea cu 50% a I salariilor cadrelor didactice (...). Ori de cîte ori
se ia o măsură cu asemenea ! impact financiar să fie indicate și sursele de finanțare, așa spune Constituția. f
Această majorare nu este sustenabilă. Deciziile politicianiste luate de ț Parlament nu vor face altceva decît să se
întoarcă împotriva românilor“ [ (HotNews, 04.10.2008).
[ Dimpotrivă, în 31.12.2008, la Brașov, Băsescu fugărea un grup ghiduș de ( fete morgane:
> „Sunt încrezător într-o abordare pozitivă a crizei, iar dificultățile vor fi depășite. Vă asigur că instituțiile statului
au capacitatea de a face ca 2009 să i fie un an în care să trăim mai bine.“
j Băsescu’revine pentru a pălmui politicile fiscale ale FMI:
„Ultimul lucru pe care îl va face Guvernul va fi să împrumute bani de la ' FMI. România nu mai poate fi
așezată în matricea FMI. Am depășit marginile matricei pe care Fondul le impune unei economii, și nu numai
economiei, ci și societății“ (EVZ, 16.01.2009).
Psalmodiind fără încetare despre ieșirea României din matrice, Băsescu nu pricepea beteșugul ce a băgat în
boală economia din țărișoară. încă din octombrie 2008, agențiile de evaluare financiară Standard & Poors și Fitch
au coborît ratingul de țară al României la nivel speculativ lajunk („gunoi“), j Gîfîind în așa-numita zonă
subprime a Europei, economia României risca ; să fie strangulată de criză. Moody’s și Standard & Poors, cu o
analiză din februarie 2009:
! „Criza economică va lovi în Europa Centrală și de Est mai puternic decît
L oriunde în lume, iar România se numără printre cele mai vulnerabile f economii din zonă..“
I Șeful statului o va ține ca gaia-mațu, încredințînd populația ușor Ï nedumerită că tornada
economico-financiară va ocoli România:
j „Am trecut de momentul cel mai dificil al crizei care a fost în trimestrul I doi. Toți parametrii economici arată
că s-a stopat viteza de cădere a economiei și sunt convins că, în trimestrul patru, intrăm într-o curbă r ascendentă
(...). în trimestrul doi din 2010 trecem din nou pe creștere
308
309
RADU CALIN CRISTEA
economică pozitivă. Astea sunt cele mai exigente analize ale specialiștilor români, dar și ale Fondului...“ (zoso’s
blog, interviu, 05.12.2009).
Heralzii Cotroceniului scîncesc ca niște prunci de țîță pentru că Președintele ar avea accesul barat la
presă.
Asta nu-i împiedică pe Băsescu să bată toate televiziunile, cu excepția Antenei 3, pentru a garanta prin viu grai
că economia românească se lipsește de colacul de salvare al FMI. Programată inițial pentru 28.01.2009,
emisiunea „Ediție specială“ de la TVR va fi devansată la solicitarea lui Traian Băsescu pentru luni, 26.01.2009.
Băsescu va părăsi studioul înfuriat pe FMI, dar mai ales pe decorul emisiunii unde realizatorii amestecaseră
diverse corpuri scenografice, incluzînd și un jilț măreț rămas de la programul „Mari Români“ și unde îl cocoțaseră
pe șeful statului. Emil Hurezeanu își amintește un episod educativ, cu Băsescu și oamenii săi în plin război
public cu mogulii, dar dînd totuși telefoane în redacția Realității TV patronată de Sorin Ovidiu Vîntu pentru a
protesta față de pretinsa alarmare a populației:
„îmi amintesc, bunăoară, o seară de septembrie cînd, într-o emisiune de televiziune pomeneam de știrile
apărute tocmai în acel moment în presa din Germania și din Elveția, potrivit cărora România s-ar afla în situația de
a intra în dialogul de alarmă cu FMI pentru ieșirea din criză. Ungaria tocmai făcea exerciții liber-impuse pe dric,
după ce FMI i-a sugerat o îmbălsămare de lux. Noi, nu și nu, sau, mai exact, un «nu hotărît FMI-ului»! Purtătorul de
cuvînt al Președintelui Băsescu (Valeriu Țurcan - n. m.) a sunat în regia televiziunii și a dezmințit cu mînie
proletară falsele alarme, sfătuindu-ne iritat să nu provocăm panică în rîndurile populației liniștite, însuși dl Băsescu
a revenit public cîteva zile mai tîrziu, înfierîndu-i pe «propovăduitorii apocalipsei» după FMI...“ (cotidianul.ro,
18.02.2009).
Trăiască FMI!
Etilismul anti-FMI va fi depășit, peste doar trei săptămîni, cu 180 de grade, de severa alcoolemie pro-FMI.
într-un discurs în fața Parlamentului, Președintele Băsescu anunță apropiatul împrumut extern care „trebuie
luat într-un parteneriat cu FMI“ (mediafax.ro, 09.03.2009). Băsescu nu vrea să privească în ochi Meduza decît
după alegerile prezidențiale. Pînă atunci, singurul suspect de criza economică în curs de desfășurare este Tăriceanu
cu care Băsescu șterge podeaua Parlamentului. Emil Hurezeanu:
310
„Știam că dl Președinte sfidează centurile de castitate, fiind prietenul menestrelului care umblă cu șperaclu, în
absență căpitanului de vapor. Dar, ca inspirator al marii coaliții, n-ar fi fost cazul să vorbească de săpun în
casa spînzuraților. Un dealer de mașini cu papion, adică dl Tăriceanu, este totuși liderul cvasisingurului partid
de opoziție. De ce s-ar pricepe mai puțin dl Tăriceanu la economie decît dl Băsescu care, cu trei luni în urmă,
după vizite-fulger la Dacia și Oltchim, trecea liniștit pe gulaș la Sfîntu Gheorghe, în cea mai bună dintre
lumile posibile? Dl Băsescu prea nu are nevoie de nimeni, prea îi «repugnă scîrba» - cum spuneam pe vremuri la
Ars Amatoria -, adversarii și prietenii, după nevoi, prea nu vrea să se amestece în afacerile fiicei mezine, în timp
ce solicită probe de solidaritate generală. Singur cu bolnavul pe targă în sala de reanimare, dl Băsescu mai are chef
de umblat în bube, mucegaiuri și noroi, glumind negru pentru populație, pe seama lui. Nu se cuvinte"
România nu are Guvern. Premierul Boc plutește, ca un clăbuc grațios, pe ape tulburi. Guvernul e Băsescu.
Adrian Ursu:
„Discursul lui Traian Băsescu nu numai că a confiscat lista cu toate
domeniile importante de care se preocupă, dar se și ocupă - justiție, sănătate, educație, birocrație, șomaj -, ci a
preluat și tema majoră a momentului, cea a reînnodării unui acord cu FMI. Nimic nu poate fi mai direct legat de
atribuțiile Guvernului decît asigurarea finanțării statului pe care îl administrează“ (cotidianul.ro,
10.03.2009).
în 24.03.2009, Guvernul avea să semneze un acord de împrumut în valoare de 19,95 miliarde de euro cu FMI,
CE, BM și BERD. Băsescu își trăiește clipa - în două luni a trecut, obiter dicta, de la surghiunirea FMI la
chemarea hăulită a Fondului.
Pupat toți piața endependenți. (I.L. Caragiale)
Băsescu trage cortina:
„Cea mai bună strategie anticriză e împrumutul de la FMI."
Emil Boc își încearcă norocul cu o vorbă de duh:
„Cineva acolo sus iubește Guvernul României și Ministerul Finanțelor" (gandul.ro, 24.04.2009).
Salariile angajaților la stat și, pentru o scurtă perioadă, pensiile vor fi diminuate doar după alegerile
prezidențiale. Pînă atunci, Băsescu și țucălarul Boc se vor distra cu nervii unui popor și așa destul de anxios.
311
RADU CĂLIN CRISTEA
La crăpatul zilei de 27.01.2009, bravul Băsescu apare ca un coșmar în carne și oase în visele cîtorva
milioane de români, emițînd ipoteza înghețării timp de șase luni a pensiilor și salariilor. La crăpatul zilei
următoare, de 28.01.2009, ideea lui Băsescu va ateriza în capul lui Boc care va îngrozi și el națiunea somnoroasă:
„...pentru șase luni, să vedem ce se întîmplă, cum evoluează economia, să înghețe toate pensiile și salariile“
(RRA).
La crăpatul zilei de 29.01.2009, Ministrul de Finanțe, Gheorghe Pogea, exprimă o altă părere în fața
românilor cu ochii cîrpiți de somn:
„...lefurile bugetarilor vor crește cu 5%, iar profesorii vor primi salarii mărite cu 33% în două tranșe“
(mediafax.ro).
în mod logic, românii vor reveni în paturile lor, refuzînd să-și deterioreze sănătatea dînd crezare la infinit
succesiunii de vești contradictorii. Debandadă, isterie, vacarm: pînă și la revoluție părea să fi fost ceva mai multă
ordine și disciplină.
Riscînd o prematură pleșuvie, oamenii din teritoriu ai PDL se scarpină în cap deoarece nu pricep o iotă din
spusele lui Băsescu și Boc. în 14.02.2009, Dumitru Popovici, Directorul General al Finanțelor Publice din
Timiș, expediază o circulară internă prin care toți subordonații săi trebuie să ia cunoștință de conținutul a două
discursuri rostite de Președintele Băsescu și de Premierul Boc:
„Vă rugăm să prezentați cele două discursuri anexate tuturor funcționarilor publici din structura condusă de dvs.,
în cadrul activității dedicate pregătirii profesionale“ (EVZ).
Organizațiile de bază dezbat pe linie politico-ideologică documentele trasate:
„S-au prelucrat cele două discursuri (...). A fost plictiseală generală. Ne-am adunat vreo 23 în sală. Parcă eram la
școală“ - spune, sub protecția anonimatului, un șef de birou.
în același vid comprehensiv orbecăie, deși din alte motive, și hăbăucii din PDL. Fuga la tătuca! Mircea
Toader, liderul pedeliștilor din Camera Deputaților:
„L-am invitat să discutăm și noi cu dumnealui, care este viziunea Președintelui în legătură cu chestiunea
aceasta a rolului meu de deputat ales uninominal cu votul poporului, în condițiile în care sunt un deputat
aflat la putere!“ (EVZ, 21.05.2009).
312
în pîlpîitul luminării de la căpătîiul economiei muribunde se străvede silueta mignonului Boc care iată la ce mi se
gîndea în 25.02.2009:
„Guvernul lucrează la o strategie care să accelereze procedurile de intrare a României în zona euro înainte de
2014, termen stabilit pentru finalizarea acestui proces.“
îi răspunde Guvernatorul BNR Mugur Isărescu:
„Dacă noi nu suntem în stare să terminăm o autostradă, cît de ușor ne e să intrăm în zona euro?“ (cotidianul.ro,
01.03.2009).
Nota bene. Dînd la coasă, înjurînd ca un intelectual de la țară1, trăgînd la poartă pe o pășune din comuna
Dragu (jud. Argeș), cîntînd cu foc Pușca și cureaua lată, prinzîndu-se în hore etc., Emil Boc dădea imaginea
unui rural frust, bun de la natură și disponibil pentru cărăușii grele, în anonimat. Le Bon Sauvage coboară din
J.-J. Rousseau direct la Palatul Victoria. La Guvern, puiul de țăran din Răchițele învață multe șmecherii
care nu vor umbri însă calitatea sa primordială de roboțel teleghidabil de Băsescu. De pildă, Boc dă poporului
morocănos un exemplu strălucit de restructurare a Guvernului: desființează, în 11.03.2009, Cancelaria
Prim-Ministrului care este! De fapt, o mută, cu căței și purcei cu tot, inclusiv cu nepoata Eugenia Mihaela
Boc, în SGG. Pe Mihaela o va căra după el și la Primăria din Cluj- Napoca pe unde aveau să mai treacă, potrivit
presei cîrcotașe, și alți nepoți și nepoate (George, Naomi, Dorina). Cine mai stă să-i numere? Oricum, Boc se
prezintă mai drept decît statul de drept:
„Eu îi ajut pe oamenii care au pornit de jos. Pentru că și eu am pornit tot de jos, la fel ca el“ (EVZ,
28.02.2009).
Cine e „el“, noul Zăroni - țăranul cu șapte clase din Nădăștia de Sus devenit ministru în două guverne pentru
meritul de a fi fost fecior în casa lui Petru Groza? „El“ se numește Marius Buzea și, înainte de a fi promovat
consilier personal al șefului Guvernului, a fost șoferul acestuia. Mai mult, Buzea avea să fie angajat, în paralel,
începînd cu 01.03.2011, și la ROMATSA, ca „expert în serviciile de trafic aerian“. Trafic aerian... Șofer... Mă
ia cu leșin.
Alerg, zise spițerul, să caut în laborator puțin oțet aromatic. (G. Flaubert)
1 youtube.com/watch?v=b_s90fdBLxA
313
RADU CĂLIN CRISTEA
în fișa de cadre depusă de Buzea la ROMATSA, la rubrica „relații ierarhice“, s-a menționat, cu stimabilă
onestitate, „subordonat față de Emil Boc“ (Monitorul de Cluj, 29.03.2014). Boc n-a fost niciodată costobocul
ardelean rătăcit în lumea decăzută a miticilor regățeni: a știut de toate nărăvirile în rele ale lui Băsescu & PDL și
nimic din abuzurile baroce ale băsismului nu i-a fost străin. Pe sub semnătura otrăvită a lui Emil Boc au trecut
macabrele bugete din 2009-2012, cu alocările obscene îndeosebi pentru ministerele Elenei Udrea, lelea
prezidențială: aproape 94 de milioane de euro pentru Ministerul Turismului (2009), 630 de milioane de euro
(2010), 660 de milioane de euro (2011), 776 de milioane de euro (2012) pentru MDRT.
Cu simțurile reglate doar de un cinism morbid, Boc a administrat asimetric criza, impunînd, pe de o parte,
austerități draconice populației și, pe de alta, furnizînd cu abnegație fonduri uriașe către prăduitorii PDL în
frunte cu Udrea. Pilotate de la Cotroceni, guvernările Boc vor rămîne, probabil, prin grozăvia duplicitarismului lor,
printre cele mai imorale care au administrat România. Băsescu și Boc au suspinat lîngă românii subțiați de
asprimea crizei, dar au umflat bugetele ministerelor cu proiecte piperate în spatele cărora se ascundeau, în multe
cazuri, josnice interese de partid, îmbuibarea clientelei, afaceri personale. De pildă, doar prin HG nr. 426/08.04.2009
(„pentru aprobarea susținerii financiare a autorităților publice locale“) Boc scoate din punga Guvernului 30 de
milioane de euro, adică în jur de 70% din suma totală, pentru administrațiile locale portocalii. Președintele se
substituie puterii executive. Băsescu nu ascunde aparențele, ci le amplifică: lumea trebuie să fie convinsă că
Guvernul cest lui. Boc e momîia ce reușește să-și mai sperie doar propria umbră. Pe agenda CSAT, de
exemplu, aselenizează foarte multe subiecte strict din sfera Executivului. Băsescu convoacă ședința Consiliului din
01.07.2009 pentru discutarea următoarelor probleme legate direct - cum altfel? - de siguranța națională: „lupta
împotriva samsarilor agricoli“, „undă verde capitalizării CEC“, „accelerarea lucrărilor în infrastructură“ și, mai
ales, „tranzacționarea recoltei la capătul tarlalei“ (EVZ).
Noul sport național: fotbalul în pantă
în 2009 se recalifică la locul de muncă alonjarii, alpiniștii și cenușăresele. Furtul ca în codru avea nevoie
de forță de muncă specializată. Abia dacă
314
prididești cu bifarea în Codul penal a ilegalismelor confirmate ori doar suspectabile a se fi petrecut în cuibarele cu
ouă de aur clocite de gîsculița Elena Udrea. Așa s-a ajuns ca, în 2009, „ministrul blond“ (E. Udrea) să legene
în poală primul ei buget din care, între multe exemple țipătoare, s-au putut achiziționa pixuri, brichete și
umbrele (120 000 de euro), peste 6 000 de topuri de hîrtie (13 500 de euro + TVA), 1 000 de șervețele de
masă/ cap de angajat, 144 de metri de perdea la fiecare geam, mai mult de. un hectar de mochetă (42 840 de lei),
412 000 de etichete colante etc. Udrea va azvîrli cu banii pe geamlîc și în anii următori, în aplauzele și încurajările
frenetice ale acelorași Băsescu și Boc. Vin la rînd, adunate de prin presă ori din alte surse publice: brandul de
țară - 849 000 de euro, deși gurile rele zic că, la liber, frunza verde putea fi tîrguită pînă la 100-300 de euro; „Gala
Bute“ (1,5 milioane de euro dintre care doar 1,13 ar putea fi acoperite cu facturi); patinoarul neterminat din Brașov
(12 milioane de euro, în timp ce, în Ungaria, o construcție foarte asemănătoare a costat doar 4 milioane de
euro); Complexul Turistic Voineasa (proiect sistat, restanțe de 8 milioane de euro către firma care a cîștigat
licitația); asfaltarea unor drumuri forestiere ce a dus la distrugeri masive de vegetație în Parcul Național
Paring; parcul psihedelic din Balș (jud. Galați) unde, după coborîrea din leagăne, băieții și fetele devin ființe
subacvatice (investiție de 200 000 de euro); parcul electrificat din Scînteiești (jud. Iași), situat la circa patru
kilometri de comună, în cîmp (100 000 de euro); parcul de speriat copii din satul ieșean Valea Lupului (150 000
de euro), cu o îmbietoare priveliște la cimitirul din localitate; dadaistul teren de fotbal în pantă din comuna
Finiș (jud. Bihor), o investiție de 150 000 de euro1 etc.
Udrea a plusat delirant în programul „Schi în România“ aprobat cu stimă și respect de Boc prin HG
426/08.04.2009. Prin furtunul de la Cotroceni și cu Boc pe post de șef de țeavă, vor curge către planurile
Elenei Udrea în jur de 250 de milioane de euro. Nu că ideea ar fi fost proastă, dar proiectele frizau megalomania și
aveau să înghită căruțe cu bani taman în inima crizei. îmi pare de o gravitate excepțională și profund
dezumanizant să le iei oamenilor pîinea de la gură pentru gondolele, telescaunele și tunurile (uneori de zăpadă) ale
Elenei Udrea. Mama Udrea își ia partea leoaicei, dar va da de papa și unui regiment de oligarhi, baroni,
prieteni, apropiați, cunoștințe, afaceriști de diverse talii etc. Afaceri pe picior mare:
1 cronicipebune.ro/in-sfarsit-terenul-in-panta-din-bihor-va-avea-si-copaci/
315
RADU CĂLIN CRISTEA
clăpari măsura Yeti. în jurul ministresei vor clămpăni de foame măselele unor personaje pozitive din biografia
negativă a E. Udrea. De exemplu, businessmanul de anvergură Daniel Faur (afaceri imobiliare, comerț cu
legume-fructe, carne, produse de patiserie, tutun, cosmetice etc., intermedieri în articole de menaj și
fierărie, textile, mobilă, încălțăminte etc., dezmembrări mașini ș.a.m.d.) va prelua în 2010 o datorie a
Elenei Udrea la Banca Română pentru Dezvoltare de 3,2 milioane de euro. Dar de unde atîta filantropie,
meșter Faur, mîini de aur? Izvorul manei cerești nu se afla în ceruri, ci la Vulcan (jud. Hunedoara), pe pîrtia
de schi nășită de Udrea. într-un Raport al Corpului de Control al Prim-Ministrului V. Ponta din 14.05.2014 sunt
indicate fapte ce vor figura și în dosarul aflat pe rolul instanței de judecată. De fapt - o faptă: „suveica“ - test de
clasă pregătitoare pentru orice evazionist fiscal. Astfel, Faur cumpără, prin firma sa Acomin SA, de la Leitner
GmbH (Austria) componente ale telegôndolei pentru pîrtia de la Vulcan. Revinde mai scump echipamentele
către altă firmă a sa - Quasar Industries SRL - care le vinde mai departe, la un preț mai piperat, companiei
Quasar SA al cărei acționar este, desigur, același Faur. în sfîrșit, prima firmă (Acomin SA) recumpără totul la
un preț cu cca 1 700 000 de euro mai mare decît cel de pornire.
Trebuie să fii cel puțin nebun să-ți dai ție însuți o gaură de un milion și șapte sute de mii de euro. Nu și
dacă, plin de bale la gură și cu ochii cît cepele degerate, angajați ai Primăriei Vulcan și pupile ale E. Udrea nu
și-ar fi frecat mîinile la fiecare suiș al prețului. Primăria plătea, iar o telegondolă mai scumpă văduvea bugetul de
stat, dar returna sume frumușele în buzunare private. Alt dosar, altă pîrtie: la Straja (Lupeni, jud. Hunedoara).
Termogaz Company (acționar - Adrian Gărdean, fost Adișor Violin Gărdean, ofițer de infanterie la bază),
Dopplemayer (Austria) și Kranz Eurocenter (deținută de afaceristul piteștean Corin Boian) cîștigă licitația
pentru executarea unor lucrări (transport, amenajarea drumurilor și a unui Iac de acumulare etc.). Aceleiași
firme a Iui Gărdean i se încredințează, prin atribuire directă, un contract voinic (nouă milioane de lei) pentru
alimentarea cu energie electrică a stațiunii Straja (Digi 24,10.02.2015) unde aceeași suveică din același război
împotriva anticorupției ar fi dilatat prețul final cu vreo patru milioane de lei. Gărdean va declara mai tîrziu, în fața
procurorilor DNA, la confruntarea cu Elena Udrea, că „a înțeles, din discuția cu aceasta, că nu i-ar fi fost finanțat
proiectul cu MDRT dacă nu ar fi plătit 10% din valoarea sa“ (mediafax.ro, 20.03.2015). De asemenea, „pe
316
parcursul confruntărilor efectuate, Ana Maria Topoliceanu, fosta șefa a CNI și prietenă a Elenei Udrea, omul de
afaceri Adrian Gărdean, fostul consilier al E. Udrea la MDRT Ștefan Lungu (administratorul moșiei acesteia de
la Nana) și fostul secretar general al ministerului, Gheorghe Nastasia, au recunoscut săvîrșirea acțiunilor ce li se
impută și au indicat participația Elenei Udrea la pretinderea și primirea unor sume de bani ca mită.“ în
referatul DNA se arată că, la data de 22.12.2010, între Gărdean (G) și Lungu (L) are loc o convorbire telefonică,
desigur, interceptată, prilej cu care acesta din urmă susține că a discutat cu Elena Udrea despre finanțarea de către
MDRT a contractelor încheiate de Termogaz Company. EVZ, 03.02.2015:
E ceva urgent care voiai să discuți cu mine sau? L:
Nu, nu, nu... Nu e nimic urgent, doar că e de bine ce am vorbit noi, chestia aia...
G:
Aia, cu finanțarea?
L:
Da, da'.
G:
Ai... discutat și cu doamna?
L:
Da, da, da!
G:
Aha, și... a dat semnalul?
L:
Da. A zis că vorbim după sărbători (...).
30 de kilometri în lungime de 300 de metri
Un nou popas în Petroșani, tot în Paring, unde se părea că nu va mai călca picior de om fără schiuri în
picioare. Udrea pune la bătaie, tot în 2009, cca 72 de milioane de euro pentru construirea „celei mai mari stațiuni
de schi din ultimii 20 de ani“ (HotNews, 03.10.2010). Banii Primăriei conduse de pedelistul Tiberiu Iacob Ridzi
adăugați celor ai MDRT urcau investiția la aproximativ 99 de milioane de euro. Ștab-ofițerul Gărdean din
filmul „Straja“ nu doarme somnul specific al infanteriștilor:
317
RADU CĂLIN CRISTEA
„Frunzuliță, mușețel,
La umbră de stejărel
Frumos doarme-un infanter... (Cîntec ostășesc)
Dimpotrivă, pune geana pe afacerile Primăriei lui Ridzi, care plătește peste 1,5 milioane de euro pentru
studiul de fezabilitate firmei Centrul Profesional de Proiectări și Cadastru controlată de oamenii lui Gărdean.
După multe învîrteli, (de) conturi grase și proiecte trădînd manii ale grandorii, din cei 30 km de pîrtie se vor realiza
doar 300 de metri, iar o unică gondolă va putea transporta turiști pînă pe un picior de plai unde oricine își putea
face un selfie cu tomberoane și coșuri de gunoi. Un pas mai la vale dăm peste „Gala Bute“ unde sunt ocolite
legi după legi, poartă după poartă. Slalom uriaș. Mediafax, 23.03.2015:
„Fostul ministru al MDRT Elena Udrea este acuzată, printre altele, în dosarul «Gala Bute», că ar fi primit mită
un comision de 10% din contractele atribuite către firmele Termogaz Company și Kranz Eurocenter, în cadrul
programului «Schi în Carpați». Adrian Gărdean, reprezentantul Termogaz Company, i-ar fi adus la minister
900 000 de euro, «într-o geantă, pe care i-ar fi înmînat-o secretarului general Gheorghe Nastasia, care i-ar fi
dat-o apoi fostului ministru (Udrea)»."
Mă tem că nici justiția nu va descîlci vreodată ițele acestui labirint stăpînit de una din cele mai păgîne zeități din
politichia românească.
O viață de scrib n-ar fi de ajuns pentru a descrie afacerile, combinațiile și cîrdășiile Elenei Udrea pe un
papirus cam cît cele 80 de hectare de teren arabil deținute de aceasta la Nana și în alte comune din
județele Călărași și Dîmbovița.
Elena Udrea are mînă liberă la bugetul statului. S-au crăpat și cîteva catapetesme în astfel de momente. Unsă
ministru, divei lui Băsescu nu-i stătea capul decît la poșete Prada, botine Vuitton ori parfumuri Clive Christians
Imperial Majesty cu care ar fi bugetat întreaga Românie feminină. Ajunge rapid pe Champs-Elysées unde
plătește către JC Decaux 35 880 de euro pentru 18 panouri publicitare pentru afișarea timp de o săptămînă a
reclamei cu Romania, the Land of Choice. Susține personal brandul, plătind 88 000 de euro pentru un eveniment
ce includea și participarea ei la un meci de tenis demonstrativ cu Ilie Năstase. Presa franceză preferă - culmea! -
vizita Președintelui B. Obama, în defavoarea țăcănenilor la fileu ale Elenei Udrea. Vine și rîndul Eurosport
unde difuzarea unui spot
318
comercial costă Croația 506 euro, iar România lui Udrea - 975 de euro. Udrea îndeasă în salteaua mogulului Vîntu
200 000 de euro pentru difuzarea emisiunii Realitatea All Inclusive la Realitatea TV. Contra sumei rotunde de
260 000 de euro, același canal de televiziune a prezentat-o pe Udrea în opt știri unice dintre care șapte
au fost pozitive și rostogolite apoi în toate emisiunile informative. Ia de la Udrea un contract de 64 000 de
euro și Goran Bregovic pentru un concert în 02.04.2009, deși, cu un an mai devreme, înainte de „locale“,
bosniacul și herțegovinul ar fi încasat de la PNL, pentru o prestație similară, doar 25 000 de euro. Juna nababă
Udrea împrăștie bănet la toată lumea. Ia cu pîine, neamule!
Urmare a contractului semnat între Ministerul Turismului condus de Udrea și compania MediaPro
Pictures a lui Adrian Sârbu, numai închirierea unei scene pentru concertele din zilele de 18-19.04.2009
incluse în programul Lumină la malul mării a scuturat bugetul de 64 460 de euro. Pentru promovarea
programelor De Paște în Bucovina și Lumină la malul mării Shogunul s-a procopsit cu alți 100 000 de euro
(JN, 31.07.2009). Risipelnica Udrea strălucește ca un star de Bollywood. Se etalează, se răsfață, se zgîndăre.
Toarce lînă, se drege cu o palincă, zîmbește larg pe bicicletă, ciocnește ouă cu cine îi iese în cale, culege
folclor acasă la Pinalty, nu se dă în lături de la o sărmăluță.
Ei? Neică Matache, ce zici de criza asta?
E lucru mare, drăguță! (Caragiale)
Udrea: bunăciunea prădăciunii. Do-re-mi. Joacă bambilici cu marafeții din teșchereaua Guvernului. în cîteva
luni a spulberat cele trei milioane de euro destinate promovării turismului. S-a promovat pe ea pînă a lăsat goală
lefteria ministerului pentru 2009. Comisie de anchetă în Parlament. Udrea nu cooperează, nu dă drumul la
documente, trimite copii și apoi le retrage. Discuții private purtate între membri ai comisiei în 23.08.2009
sunt înregistrate și transmise prompt de mogulul - nu-i așa? - băsescofob Vîntu la Realitatea TV. Cine a
executat înregistrarea? Tăcere de la cer la pămînt. Sau invers. Udrea îi dă în judecată pe parlamentarii interceptați.
PDL, prin vicepreședintele A. Videanu, cere desființarea pe loc a comisiei. Comisia îi îndoaie speteaza E.
Udrea: „dezmăț pe bani publici prin alocarea unor fonduri impresionante pentru programe ale căror obiective
nu vizează în niciun caz interesul național“. Suntem pe-aproape, cinstite cetitorule, de un moment mirific al
justiției băsiste, așa că, rogu-te, fii cu băgare de seamă!
319
RADU CĂLIN CRISTEA
Udrea se laudă că a primit un NUP pe chestia cu „dezmățul“. L. Orbăn, Președintele comisiei, spune că așa ceva
nu se poate: „Ca să primească doamna Udrea NUP trebuie să existe sesizarea, or, în urma activității Comisiei de
anchetă, procedura de cerere a urmării penale nu a fost finalizată, deoarece, de trei luni, Președintele Comisiei
juridice, pe numele său deputatul PD de Cluj Daniel Buda, nu pune în dezbaterea Comisiei juridice raportul și
mai ales partea de urmărire penală, ca atare nu s-a finalizat procedura în Camera Deputaților, în Parlament și, ca
atare, Parchetul nu putea să se pronunțe asupra concluziilor pe care le-a tras comisia de anchetă“ (Antena 3,
22.12.2009).
Prin urmare, în absența unor pași procedurali, raportul comisiei nu avea putere juridică. Audiată pentru a
pulveriza și banii MDRT după ce a lipăit pitacii de la Ministerul Turismului, Elena Udrea își strîmbă în mod
grațios nara cu degetul, pentru prima oară în istorie, semn, se spune, al unei omertâ în varianta autohtonă mucles.
Udrea risipește misterul:
„Deci, la MATERIALUL AȘA CUM A FOST TRIMIS (subi, m.) de la Camera Deputaților către PÎCCJ
s-a dispus NUP față de subsemnata“ (Ziare.com, 22.12.2009).
PÎCCJ confirmă NUP-ul „după ce Comisia parlamentară care a anchetat promovarea turismului a făcut o
sesizare“. Ce sesizare va fi ajuns la PÎCCJ dacă membrii comisiei lui Orbăn n-au depus niciuna? Probabil că, fără
știința membrilor comisiei, un bruion de raport va fi fost depus, în dorul lelii, la Parchet. Care Parchet, la
așa eboșă scrisă pe genunchi, a dispus un fulgerător NUP. Așadar, un NUP preventiv, pentru orice
eventualitate. Faptele pot veni după și doar dacă e cazul. Justiția băsistă atinge înălțimi imperceptibile omului
recent: dă NUP-uri preîntîmpinătoare, iertînd de infracțiuni potențiale, astfel ca răufăcătorii să afle din timp pînă la
ce limite pot încălca legea. O bijuterie juridică. Și așa, NUP-ul lui Udrea fusese înregistrat la Parlament în
21.12.2009, dar conducerea Camerei Deputaților a aflat oficial de existența documentului abia în
03.02.2010. Exact în ziua marii descoperiri, Procurorul General Kövesi declară, oarecum mirată, că NUP-ul
n-a fost contestat de nimeni: „Orice persoană interesată, care consideră că această soluție este nelegală, se putea
adresa în termen de 20 de zile instanței de judecată“ (mediafax.ro, 08.02.2010).
Cum să contești un NUP în 20 de zile dacă afli de el după o lună și jumătate? Orbăn și Comisia sar la
Roberta Alma Anastase, Președintele Camerei inferioare, fostă Miss România și viitoare celebră măsluitoare de
320
voturi. Alma o dă cotită. Curtea de Conturi confirmă mare parte din acuzațiile comisiei. Se întocmește un Raport
care va fi multiplicat degeaba, deoarece nu va mai fi distribuit deputaților: Udrea primise NUP-ul.
Udrea îi satisface toate plăcerile Președintelui, uneori chiar fără ca Băsescu să-i ceară aceste desfătătoare
sacrificii. De exemplu, minte crunt. în 04.10.2009, la Sânnicolau Mare (jud. Timiș), Udrea se declară surprinsă de
anunțul lui Băsescu privind participarea la „prezidențiale“:
„Vă asigur că nu a știut nimeni (...) și sigur că am rămas fără cuvinte.“ Atît de deconcertată era Udrea încît
uitase, pur și simplu, că la acea dată, PDL avea tipărite cîteva milioane de pliante cu „Băsescu - Președinte“ (EVZ,
05.10.2009).
Una peste alta, Băsescu e topit după Udrea, abia se mai abține:
„Elena Udrea a fost un ministru bun, peste 6 000 de proiecte sunt împrăștiate în toată țara, este un om care a avut
cea mai bună absorbție de fonduri europene (...). Are o rezistență extraordinară, și fizică...“ {HotNews,
20.08.2014).
Poate să se dea DNA-ul cu curu’ de pămînt...

O istorie cu hoți prostănaci a scris, tot în 2009, șefa pedelistă a MTS Monica Iacob-Ridzi. Comédie mare
cum au mai ars-o în terțe madame Ridzi și tineretul bovin din jurul acesteia. Băieții și fetele nu s-au sfiit și,
ca niște tîlhari debutanți, au plătit în 22.04.2009 din bugetul ministerului 628 000 de euro pentru prestații
neefectuate sau pantagruelic supraevaluate firmelor Artisan SRL și Mark SRL, fără licitație (vezi și GSP,
16.06.2009). Fără site pe internet, cele două sereleuri trăiau în concubinaj, într-un apartament de pe strada Panait
Cerna, bl. 52, sector 4. Un deliciu irepetabil sunt clăcile de după audierea unor martori/viitori inculpați de către
DNA, cu aranjarea strategiei de grup, ștergerea datelor și fișierelor din computerele MTS și miștocărirea
anchetatorilor. Bandiții lui Ridzi din MTS dovedeau o iresponsabilitate sublimă, spărgînd într-o veselie sutele de mii
de euro în ambienturi ticsite de microfoane. Stenogramele convorbirilor din 13-15.07.2009 rivalizează în grația
șarlataniei cu cele din „Dosarul ALRO“. Monica Iacob-Ridzi nu prea înțelege ce i se întîmplă, chicotește
întruna și zice „Doamne ferește“ cînd se pronunță acronimul DNA. Toți tinerii complotiști sunt însă de o
bună dispoziție contagioasă. Ridzi conchide, la un moment dat:
RADU CĂLIN CRISTEA
„Deci, cineva toarnă, a turnat sau sunt microfoane.“
Rîsete. Unul dintre conjurați:
„Poate să se dea DNA-ul cu curu’ de pămînt... “
Hohote. Altcineva: „Eu am șters toate mailurile. Dacă mi-a zis să șterg, am șters, în p....a mă-sii!“ (EVZ,
31.07.2014).
Haz nebun.
Mircea Cărtărescu vede prin Ridzi un nou atac al mogulilor la partid și la Președinte:
„...cea mai mare pondere în toată discuția o are însă politizarea galopantă a cazului. Monica Iacob nu e decît un
pion amărît. E deja, neoficial, campanie electorală, adică o tipică mașinărie de produs armăsari din țînțari. Nu
Monica Iacob e ținta. Ținta e PDL-ul și mai ales Băsescu. Dacă acestuia i se reproșează pînă și fazele lunii, cu
atît mai umflat va fi un caz concret. Mă-ntreb: dacă Monica Iacob-Ridzi ar fi fost ministru din partea PSD,
scandalul ar fi fost la fel de mare? Firește că nu, fiindcă nu cu Geoană au ce au mogulii presei, nu de el se tem,
nu pe el vor să-l anihileze“ (EVZ, 17.07.2009).
Travelling Parlament și Guvern: stop-cadru cu deputatul PDL Sulfina Barbu (Președinte al Comisiei de
Administrație Publică, Amenajarea Teritoriului și Echilibru Ecologic) și Silvian Ionescu, șef al organizației
PDL Sector 3 (Comisar General al Gărzii de Mediu).1 Presa a scris despre firma KVB Economic specializată
în consultanță pe probleme de mediu și unde cei doi demnitari ai PDL dețineau împreună 69% din acțiuni
(EVZ, 09.03.2009). KVB Economic (KVB) fusese înființată în octombrie 2005, pe vremea cînd Silvian
conducea aceeași Gardă de Mediu, iar Sulfina era Ministrul Mediului. în februarie 2009, KVB încheie un
contract de consultanță cu gigantul OMV-Petrom. Fostul spion ceaușist recunoaște că „practic, (KVB) îi
sfătuiește pe cei din conducerea Petrom“. Și mai practic, Ionescu de la KVB povățuiește Petrom cum să se
apere la inspecțiile lui Ionescu de la Garda de Mediu. Comisarul Ionescu:
„Unde vedeți dumneavoastră incompatibilitate? Care e legătura între funcția mea publică și activitatea
firmei?“
Sulfina:
1 Silvian Ionescu: „Am fost șeful Serviciului din Direcția întîia din CIE. Serviciul întîi care se ocupa cu partea vestică a
Europei. Și în calitatea asta, într-adevăr, aveam în subordine munca informativă, munca de spionaj în Belgia. Tot în calitatea
asta știam că acolo exista un cetățean Traian Băsescu la Navrom, la Anvers“ (Curentul, 27.02.2004).
322
„Nu văd incompatibilitate Bravo lor! E o surpriză plăcută!" (Napocanews.ro, 08.03.2009).
Da’ bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? Ce-am auzit dacă nu era nimic? (Caragiale)
Criza înmoaie doar picioarele fraierilor. Viceregii lui Băsescu trăiesc ca-n pampas. Tot în 2009, Gheorghe
Ștefan „Pinalti", vicepreședinte al PDL, se numără printre căuzașii care au pus pe butuci CN Poșta Română.
Primarul din Piatra Neamț vinde influență politică, adică afaceri obeze cu statul. Cauzează o gaură de 4,5
milioane de euro Poștei pentru favorizarea firmei dătătoare de mită SC Posh Telecom Solutions SRL. Pinalti
nu e
mofturos, acceptă și șpaga în natură, de exemplu, în 03.09.2009, un sejur la Mamaia cu soția. Mîna Elenei Udrea
greblă se făcu și, în 20.05.2009, 2,4 milioane de euro au ajuns claie peste alte grămezi din bătătura lui
Pinalti.
Altceva. Mai porcos. Trece ca gîsca prin apă un articol semnat în The New'York Times în 05.05.2009 de
Doreen Carvajal și Stephen Castle, doi jurnaliști care suspectează gigantul american Smithfield (creștere a
porcilor și comercializare a cărnii popularului rîmător), bine înfipt în vestul României, că ar fi fost sursa împrăștierii
gripei porcine. 67 000 de porci infectați cu această formă de gripă sau sănătoși ar fi murit sau ar fi fost omorîți
(„destroyed“) în 2007 în fermele Smithfield din România „pentru a opri răspîndirea virusului". Putea fi Traian
Băsescu străin de afacerile Smithfield și de situația porcinelor românești? Carvajal & Castle:
„în București, Smithfield a pivotat în jurul lui Nicholas Taubman, un înstărit om de afaceri republican care a
fost Ambasador al SUA în România
sub Administrația George W. Bush. Dl Taubman i-a escortat pe responsabilii Smithfield pe parcursul
întîlnirilor cu Președintele și cu Prim-Ministrul României."
Și, tu, Boc? Iese în față, zbierînd ca un proaspăt tranșat, Gheorghe Seculici, Președintele organizației
PDL Arad, Președinte al CJ Arad, fost Ministru și chiar Vicepremier. Se află că firma lui Seculici SC Proiect
Arad SA proiectase construcția fermelor Smithfield. Cum de l-a găsit Smithfield tocmai pe Seculici - socrul
primarului Gheorghe Falcă, adică finul lui Traian Băsescu? Seculici resimte ca un patriot lovitura dată exportului
de carne de porc:
323
RADU CĂLIN CRISTEA
„Cred că s-a aruncat o piatră și interesul a fost de discreditare a Smithfield și a României, în momentul în
care putea deveni un exportator de carne de porc“ (EVZ, 08.05.2009).
Porcii arhitectului
Pentru reparația urgentă a onoarei lui Gheorghe Seculici uitate mai tîrziu prin hogsty-urile Smithfield avea să
țopăie activistul de partid Mircea Mihăieș, semper idem, încă de la primele gur-gur ale regimului Băsescu. Oda la
PDL și Seculici este unul dintre acele texte de propagandă ce se citesc numai cu lămîie. Provoacă greață.
Vicepreședintele ICR, Mircea Mihăieș, se jură, cu mîna pe drapel:
„Fiind funcționar al statului, mi-am suspendat opiniile personale“ (EVZ, 25.07.2008).
Numai că și le-a asmuțit pe cele politice. Mai roșu chiar decît „ciuma“ de Iliescu, într-o acțiune de
interes obștesc împotriva dușmanilor patriei, ai organizației de bază a PD Arad, precum și ai conducătorului
acesteia, Mihăieș își slujește partidul printr-o buciumare emoționantă:
„...mi s-a părut cu totul deplasată mobilizarea de forțe care l-au întîmpinat pe Gheorghe Seculici la
numirea în funcția de viceprim- ministru. Din multiplele calități ale acestui talentat tehnocrat (vorbesc în
cunoștință de cauză!), presa noastră principială - care, între noi fie vorba, n-a dus nici una din marile
campanii anticorupție, ale căror ițe s-au pierdut în nisipurile compromisurilor și aranjamentelor de culise - a
sărit ca arsă pe vaga relație de înrudire dintre dl Seculici și președintele țării: Traian Băsescu este nașul de
nuntă al fiicei sale. Aș putea să mă întreb de cînd a devenit nășitul la biserică o problemă a rușinii la români, deși
trec indiferenți pe lîngă celelalte forme, împrumutate de la mafia siciliană, de «nășire» cu pistolul în mină și de
plată a taxelor de protecție? îi asigur pe acești vigilenți de ultimă oră că talentata arhitectă și femeia deosebit de
frumoasă care este fiica dlui Seculici chiar merită un naș de marcă. Faptul că acesta s-a întîmplat să fie Traian
Băsescu (pe atunci primarul general al Capitalei) cred că e la fel de onorant - și cu siguranță extrem de plăcut - și
pentru purtătorul celei mai faimoase șuvițe din România. Ce nu s-a spus în articolele de presă și în reportajele
insinuante de televiziune este că dl Seculici stă pe picioarele sale, ca om de afaceri și ca politician, de multă vreme.
Președinte al organizației PD Arad, el a fost, cel puțin în ultimii zece
324
ani, extrem de implicat în viața partidului. Spre deosebire de alte figuri, poate mai cunoscute publicului larg,
numele dlui Seculici n-a fost niciodată citat în vreo afacere scandaloasă. Ca dovadă, a reușit să-și conducă partidul
la victorie într-un județ extrem de complicat, cu puternice grupuri minoritare - etnice și religioase -, cu o
permanentă sursă de infracționalitate, potențată de vecinătatea graniței și de atracția față de aceasta a
numeroase formațiuni economic-criminale. Dl Seculici a reușit să creeze la Arad un PD modern, radical
întinerit, cu ștaif, capabil să contrabalanseze sistemul militărește organizat al PSD-ului (cu nuanțele Aradului,
al mafiotismului cu infuziuni naționaliste). în ultimul an, Gheorghe Seculici a fost Președintele CJ și
rezultatele implicării sale în atragerea de fonduri și investitori pentru Arad sunt spectaculoase. Ca arădean de origine
care se întîmplă să locuiesc de treizeci de ani în Timișoara, am un sentiment amestecat, de mindrie și
frustrare, cînd văd cum arată străzile orașului pe care l-am părăsit și cum au ajuns în ultimii ani cele ale «metropolei
Banatului», în care m-am mutat. Nu e cazul să idealizez pe nimeni, dar știu că bunul gust al arhitectului Seculici a
lăsat o amprentă clară asupra unei urbe care astăzi aproape a revenit la nivelul civilizației interbelice, cînd era o
poartă atît de atrăgătoare la intrarea în România (...). Cred că noi, jurnaliștii, ar trebui să acordăm măcar prezumția
de nevinovăție unui politician a cărui competență, onestitate și, de ce nu, fidelitate față de o idee - fie ea și
întrupată în Traian Băsescu - n-au fost niciodată puse la îndoială“ (România literară, 30.03.2005).
Am lăsat să curgă această scriere pentru că astfel de libații onctuoase vor împrejmui, cu lut puțin și multă
salivă, anul realegerii Președintelui Băsescu. O pletoră de intelectuali vor servi ca la carte cultul personalității
Președintelui, fie direct, prin sărut fratern ca în grafitti-ul cu Bruderkuss-ul Brejnev-Honeker de pe Zidul
Berlinului (Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să supraviețuiesc acestui sărut mortal), fie indirect, prin ponegrirea
oponenților lui Băsescu, considerați a fi niște nulități primejdioase. Nu li s-a împulicat limba în gură lui TRU,
Mihăieș, Tismăneanu, Patapievici, Voinescu și celorlalți, ejusdem farinae1, cînd l-au preamărit pe Băsescu
așezîndu-1 cu sfioasă emoție între „simbolurile naționale“ (M. Cărtărescu) ale României, cam la fel cum îl
glorificau Popescu-„Dumnezeu“, Ungheanu, Dragoș, I. Dodu Bălan și ceilalți, ejusdem farinae, pe
Ceaușescu. E mult mai
1 „Cei de aceeași teapă“ (lat.).
325
RADU CĂLIN CRISTEA
rebarbativ să-ți proslăvești Conducătorul în democrație. Uluiala secundară a lui 2009 provine, după opinia mea, din
mixajul de criză economică, financiară și socială în galopantă extindere și ubuescul planturos al afacerilor
desfășurate de curtenii lui Băsescu, dar nu numai. Baronii PSD (Niță, Mazăre, Bunea, Nichita, Tărîță etc.) s-au
lăfait și ei la aceleași tropice ale îmbuibaților de criză. Traian Băsescu a dosit statul de drept, dotînd justiția
doar cu pistoale cu gloanțe din burete și puști cu alice pentru păsăret mic de curte. întregul an 2009 a fost un
sezon închis pentru vînătoarea de corupți. Paradis pentru rechini, dar și pentru plevușcă nesătulă. Conform
propriului Raport pe 2009, DNA a avut 4 866 de cauze penale din care a soluționat 2 642, adică 54,3% din
total. Din cele 1 871 de cauze soluționate pe fond, în 168 DNA a dispus trimiterea în judecată a inculpaților, iar în 1
703 (?!?) au fost puse soluții de NUP, SUP sau încetarea urmăririi penale.
1
EBA SI MOARTEA MĂGARULUI
DIN BELTIUG
Cei trei moguli sunt doi: Voiculescu
încă dizzy după Sf. Vasile, Bobotează și Sf. Ion, Traian Băsescu își scoală poporul din toropeala sarmalelor cu
prima sa iluminare pe 2009. Apelează, din nou, la mogulul turbat Vîntu care, surprinzător, îi pune la dispoziție
televiziunea:
„Trebuie să i se dea Președintelui pîrghii de deblocare a crizelor: ori să dizolve Parlamentul, ori să dizolve
Guvernul“ (Realitatea TV, 14.01.2009).
Pușchea pe limbă! La cît de năbădăios e Băsescu, am fi avut patru-cinci parlamente pe an și ne-am fi distrat cu
un nou Guvern de două-trei ori pe lună. Băsescu culege voturi de pe unde apucă. De exemplu, dă de pămînt cu
ungurii, ca să priceapă românii mai verzi ca marțienii:
„în primăriile deținute de primari cetățeni români minoritari maghiari adesea se produce un proces de epurare a
cetățenilor români care nu sunt etnici maghiari“ (mediafax.ro, 11.02.2009).
TRU îl îngînă imediat pe Președinte, răstindu-se și el la unguri:
„«Naționalism? A se slăbi și a se demonta!» (...). E clar însă că problema UDMR, problema oportunismului și a
șantajului politic pe baze etnice e o anomalie, ultima anomalie care poate fi tratată înainte de campanie. Din
acest punct de vedere, conflictul cu UDMR pare, mai curînd, parte a planului de normalizare constituțională a
Președintelui Băsescu“ (cotidianul.ro, 20.02.2009).
Populismul băsist înflorește în cele mai inaccesibile locuri. Președintele nu se se vrea lăsat niciodată în boii
lui. Oile oricum n-au scăpare: le tunde pînă la piele. Apare apoi, întîmpinat cu buciume și vuvuzele, într-o șubă
327
RADU CĂLIN CRISTEA
colosală, Rubobostes haute couture.1 Adrian Ursu, despre Băsescu și talpa țării:
„Singurul competitiv pe piața politicii la talpa țării e tot Băsescu. El dă trendul, obligîndu-i pe toți
contracandidații să renunțe la scrobeală, doar-doar vor culege și ei ceva lauri din țarina bîlciurilor (...). Ce
mai iureș s-a scat după ce președintele României a sărit pîrleazul în țarcul oilor și nu s-a lăsat pînă nu a adus-o
aproape de calviție pe prima picată sub foarfecă! O țară întreagă părea prinsă în hăhăială, dînd de pămînt cu dopul și
pălăria cu panaș de păun“ (cotidianul.ro, 26.05.2009).
După ce dă oii belite o nouă șansă, Băsescu va fi întrebat dacă mai candidează la Președinție. Răspuns:
„Sunteți nebuni? Avem o criză! Avem alegeri europarlamentare!“ (Jurnalul.ro', 27.05.2009).
Traian Băsescu participă la concursuri bizare. îl surclasează pe Gregorian Bivolaru la spirale tantrice luînd parte
la „Marea îmbrățișare“ de la Alba Iulia, în 29.05.2009, și intrînd în Guiness Book împreună cu 9 785 de
persoane. în 20.07.2007 face o baie de fete, pardon!, de mulțime la Tîrgul de pe Muntele Găina.
Băsescu ia televiziunile la rînd și, doar pentru el, nu și pentru Udrea sau Elena Băsescu (Eba), ușa Antenei 3
rămîne închisă. în emisiunile postului vor fi invitați alți lideri ai puterii, spre exemplu, așa cum aminteam mai
devreme, trumpița Udrea; în 20.08.2009, în castelul blestemat al mogulului Dan Voiculescu, Udrea afirmă
că a fost asaltată de jurnaliști care i-au făcut diverse oferte de colaborare; dă și un exemplu:
„Au venit oferte și de la dl. Mîndruță. înainte să ne critice, în mai-iunie. Apoi s-a supărat și ne-a criticat
la televizor.“
Cu cîteva zile mai devreme, la Realitatea TV, într-o emisiune în culisele căreia își rotea paloșul
însîngerat alt mogul (Vîntu), Udrea arătase camerei și moderatorului Robert Turcescu un înscris de unde rezulta că
Ministerul Turismului cheltuise sume de bani pentru transportul și cazarea acestuia (EVZ, 21.08.2009). Turcescu
#rezistă și bagă hîrtia în rucsac. Băsescu și elitele sale invocă martirii pricinuite de mogulii cvasicrucificatori. Cei
trei moguli sunt doi: Voiculescu. Voi reveni asupra subiectului. Surprinde, oricum, dependența acută a lui Băsescu
de presă, îndeosebi de televiziuni.
1 http://stirileprotv.ro/stiri/politic/presedintelș-basescu-petrece-la-sarbatoarea-orasului-na- saud.html
328
Redactori sau moderatori îl scot din minți. Antena 3 îi cauzează lui Băsescu tulburări conversive. Nu-I
isterizează doar „Varanul“ (Dan Voiculescu - n. m.), ci și mediacrația care, aici și aiurea, posedă politicul, îl
modelează, îl aservește. Mintea îi va bubui în cele din urmă și, în Strategia Națională de Apărare a Țării trimisă
Parlamentului de către CSAT în 23.06.2010, va include „campaniile de presă la comandă“ între
„vulnerabilitățile la adresa siguranței naționale“. Băsescu pare destul de neprefăcut cînd îi socotește pe moguli
niște primejdii pentru siguranța națională, la fel ca pe ruși. Atît de multă muniție a descărcat în Voiculescu, Vîntu
și Patriciu de parcă mogulii ar fi retezat cu hîrlețele rizomii statului de drept:
„Pentru patronii acestor trusturi, esența vieții lor este ca Președintele să tacă, să vină vremuri tulburi, cu un
stat decredibilizat, cu românii profund dezbinați și ei să pescuiască din nou“ (RRA, 11.03.2009).
în 11.03'2009, comentînd la RRA scandalul cu furtul de arme de la o unitate militară din Ciorogîrla,
Băsescu dă vina tot pe moguli:
„Le e foame.“
în 04.08.2009, Băsescu participă însă la teledonul România prinde rădăcini găzduit de Realitatea TV a
aceluiași sinistru mogul Vîntu (pe care îl făcuse arșice cu doar cîteva zile înainte, la RRA, în 30.07.2009) și
anunță că va scotoci printr-un cont rămas de la referendumul din 2007 și va construi o casă pentru o femeie
în vîrstă din comuna Săucești (jud. Bacău). Este invitat permanent la Nașul TV, la Bl TV sau la OTV, în
emisiuni cu rating bunicel. în 28.08.2009, îl găsim pe Băsescu în studioul RRA, unde iese iarăși la vînătoare de
moguli, supărat fiind pe modul în care Trustul Intact și Realitatea TV au prezentat pretinsa implicare a fratelui
său Mircea într-o afacere cu armanent. în 18.10.2009, îl trăsnește pe Pleșula Prima TV. Dacă schimbai canalul în
13-14.10.2009 dădeai numai peste Traian Băsescu, cu apariții la TVR 1, PRO TV, Prima TV și ETNO TV, cu
deputatul PDL Silviu Prigoană și Mircea Dinescu în acționariat, devine postul de casă al lui Traian Băsescu, cu o
audiență bună într-un mediu inaccesibil altor candidați. Președintele și poetul, într-o emisiune a ETNO TV
din 1 l.l 1.2009.
Băsescu:
„Cînd îi lipsește tricolorul de la catarg, marinarul ține tricolorul în suflet. Din criza asta ieșim cu
convingerea că nici măcar o criză nu ne poate învinge.“
Dinescu:
„Dă ce? Pui tricolorul sub cap?“
329
RADU CĂLIN CRISTEA
Băsescu: „Nu, domnule poet, tricolorul îl ai în suflet sau nu-i ai.“
Etno TV va transmite toate mitingurile lui Băsescu, pretextînd față de CNA că respectivele întîlniri cu
masele ar fi fost înglobate în spectacole folclorice, așadar fără modificarea structurii de programe. Toată flora,
dar, mai ales, fauna PDL va trage la hanul cu lăutari al lui Prigoană (E. Boc, R. Anastase, E. Udrea etc.).
Să îmi fie rușine, Dinu Patriciu!
Băsescu este invitatul lui Răzvan Dumitrescu, la Realitatea TV, în 25.11.2009, cînd se difuzează controversata
scenă cu copilul lovit.1
„Să îți fie rușine, Dinu Patriciu!“ (Băsescu)
Nu este atacat, prin urmare, in absentia. Nota bene. Justiția s-a perpelit să-i dea dreptate lui Băsescu în
baza unor expertize dubioase. Cătălin Grigoraș, „singurul expert criminalist oficial în domeniul audio-video din
România“ (Cristi Danileț, pe blog, 09.11.2010), fost Director Adjunct al ÎNEC pînă în 03.05.2010, profesor
asistent la Universitatea Denver (Colorado), Director al Centrului Național American de Expertize Media,
coautor, împreună cu Alan Cooper și Marcin Michalek al Forensic Speech and Audio Analyssis Working
Group - Best Practice Guidelines for ENF Analysis in Forensic Authentication of Digital Evidence (2009),
autor, alături de Adrian Petre, al cărții înregistrările audio și audio-video - Mijloace de probă în procesul penal,
Expertiză judiciară (Ed. C. H. Beck, 2010), mută rușinea de pe obrazul lui Patriciu pe al lui Băsescu:
„A fost pus la dispoziția ÎNEC suportul digital ce nu avea înscrisuri olografe sau de altă natură. Deși cunoștea
situația probei contaminate și deteriorate din Dosarul penal nr. 27716/3/2007 al Tribunalului București,
Secția I Penală, Directorul ÎNEC (Cristian Dumitrescu - n. m.) a procedat la contaminarea materială a suportului
digital din lucrarea nr. 3649 din 30.11.2009 a AP prin inscripționarea pe suprafața acestuia a textului olograf
ÎNEC 1004/09.“
Așadar, după ce Băsescu solicită ÎNEC, în 01.12.2009, un aviz de specialitate pentru a stabili dacă filmulețul cu
băiatul împins/îmbrîncit/lovit la Ploiești, în campania din 2004, „conține urme de intervenție tehnică în sensul
modificării integrității“, Directorul ÎNEC Dumitrescu pictează
1 youtube.com/watch?v=jiGBBGbFguO
330
caseta cu un marker „inadecvat“, mîzgălește tușul de pe „suprafața CD-ului extinzînd aria contaminată“ și,
susține Grigoraș, „facilitînd deteriorarea în timp a datelor informatice“. După ce deteriorează caseta cu
filmulețul, Dumitrescu raportează Președintelui: caseta a fost deteriorată.
Meseriaș eminent în branșă, cu expertizări ale unor înregistrări ale ISIS, care, în 2014, au condus la
capturarea teroristului ce a decapitat mai mulți ostateci americani și britanici (cf. luju.ro, 12.01.2015),
Grigoraș ar fi meritat un alt tratament. Șeful Dumitrescu l-a făcut mincinos. De altfel, Grigoraș avea să fie
repede ușuit din ÎNEC..
Ne întoarcem, buimaci, în campanie. După o palpitantă discuție cu Dan Diaconescu la OTV, Băsescu dă o
fugă, în 26.11.2009, a doua zi după episodul cu copilul, tot la Realitatea TV, unde, purtîndu-se ca un musafir
mizerabil, vorbește de rău mogulii în casa unuia dintre ei:
„Eu îi văd ca pe niște rechini care se învîrt în jurul datei de 6 (data celui de-al doilea tur al alegerilor
prezidențiale - n. m.). Acolo e prada. După 5 ani de neînghițit, au de înghițit prada pe care o așteaptă.“
în ultima zi de campanie, la OTV, Băsescu dă de înțeles că deține o casetă compromițătoare cu Mircea
Geoană. Lasă imaginația electoratului să lucreze, dar dă asigurări că nu se va preta la jocuri murdare cu respectiva
casetă:
„...vă pot spune că am atenționat stafful meu că, dacă o folosesc, îmi retrag candidatura. Luni, eu i-o dau lui M.
Geoană. Este o problemă internă a PSD, ei se filmează unii pe alții și se vînd mai apoi.“
Se pare că H.-R. Patapievici nu făcea parte din staff. Marota cu mogulii e un sceptru de bufon, agitat de Băsescu
și ai săi în pasajele de penurie ideatică. Ritualizarea invocării mogulilor arată, mai degrabă, repulsia ELB la opiniile
critice la adresa idolului lor. Nici să fi muncit numai în slujba răului o viață întreagă, fostul patron al grupului
Intact n-ar fi reușit să acumuleze de unul singur potențele infernale cu care este acreditat de Băsescu și ELB.
2009 putea fi sfîrșitul primului și ultimului mandat al lui Traian Băsescu. Te-ai fi așteptat la o autoanaliză
mai concluzivă, la catagrafierea țintelor atinse sau ratate, în fine, la o vibrație bilanțieră. Nici gînd! Uneori chiar
placid, Băsescu își vede, pur și simplu, de ale sale. Se deplasează, apostolește, în pași de șotron către o realitate
adiacentă și nu-și antecalculează cariera în vreo dependență cu rezultatul scrutinului. Nu e în dîrdora realegerii.
Poate greșesc, dar, în timp ce M. Geoană devenea un voluminos obiect electoral, un forțos ținut cu steroizi tari, T.
Băsescu părea destul de isprăvit, uzat,
331
RADU CĂLIN CRISTEA
apatic în situații în care, altădată, scuipa foc pe nări. Căra, destul de plictisit, o cruce. Adaug și extrema ponoseală
vestimentară, cu haine și încălțări de „cînd era bunica fată“ (Ca s-ajungi pin la mîndruța/ Făceai drumul cu
căruța...). A fost sfătuit public să renunțe la candidatură de intelectuali ce îl îndrăgeau. Mircea Cărtărescu:
„Dacă Băsescu ar candida pentru a doilea mandat și ar cîștigă alegerile, mizeria politică de trei ani încoace ar
continua neschimbată. Alte încercări de a-l da jos, alte coalizări, alte compromisuri stupefiante. Ca președinte, el
n-ar mai putea face niciun pas înainte față de cîți a făcut pînă azi, dimpotrivă. Ca om politic și ca om pur și
simplu, el ar avea mult de cîștigat, însă dacă n-ar mai candida, dacă s-ar retrage din luptă. Ar dovedi că nu este și
n-a fost niciodată un tiran, că nu se agață de putere, și-ar dovedi sinceritatea în fața celor care, prin plebiscit,
l-au salvat de coaliția Vadim- Voiculescu-Geoană-Tăriceanu, care a-ncercat să-l debarce fără cel mai mic motiv.
Este recomandarea pe care, dacă aș vorbi cu el vreodată, i-aș face-o“ (EVZ, 07.08.2009).
Cărtărescu revine:
„Un Băsescu triumfător își va accentua reflexele autoritare, își va consolida partidul propriu și va continua
războiul personal cu oligarhii, război ce-ar putea pustii România mai mult decît ar face-o oligarhii înșiși“ (EVZ,
06.11.2009).
înclin să cred că Traian Băsescu nu și-a mai pus pielea pe băț pentru a păstra, cu orice preț, Cotroceniul. Sunt
convins, în schimb, că alte fețe, știute sau nevăzute din arcanele sistemului erau mult mai disperate decît Băsescu
însuși că acesta ar putea părăsi superpotenta rețea urzită în mandatul său. Momentul electoral s-a scurs, pentru el, ca
unul între altele. Traian Băsescu a vîslit imperturbabil, păstrînd un stroc moderat și azvîrlind, desigur, cu vîsla
spre capetele celor ce îi stricau priveliștea.
Frați români, nu mai treceti Prutul!
Traian Băsescu a fost de neclintit în autoritarismul său suveran. A cerut noi puteri constituționale între care
am amintit deja libertatea de a dizolva Parlamentul sau Guvernul. înainte de a schimba Constituția,
Băsescu, fie din brambureală, fie luîndu-ne de botaniști, suflă în trombonul prezidențial:
„Pot dizolva Parlamentul și dacă pierd alegerile!“ (RRA, 16.10.2009).
332
Mandravela s-ar petrece, zice Băsescu, în 07.12.2009, a doua zi după turul al doilea al alegerilor prezidențiale.
Așa este, mai putea chiar să escaladeze și Mont Blanc-u\ în chiloți de baie, dacă tot îl doare în pix de
Constituția ce prevede, la art. 89 (3) că „Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului
Președintelui României“, iar mandatul cu pricina se exercită, cf. art. 83 (2), „pînă la depunerea jurămîntului de
președintele nou ales“. Președintele va continua să lovească urît în Legislativ: rămînea singura putere
insubordonabilă. Băsescu tratează Parlamentul ca pe o entitate rebelă, simili-disidentă, neconformă cu normativele
sale milităroase. în 2007, numea Parlamentul „banda celor 322“. în istorica zi de 02.09.2009, Guvernul Boc
umilește Legislativul, asumîndu-și dintr-un foc răspunderea pe trei legi (a salarizării unitare, a educației și a
restructurării agențiilor guvernamentale). Controlul aprig al justiției și aversiunea față de parlamentarism
însumează cele mai nocive ținte ale regimului Băsescu.
Lui Traian Băsescu îi fuge mintea, adeseori, la planuri ce hașurează caporalismul său atît de consistent. Un caz.
Cum orice grenadă aruncată după cucuveaua matusalemică de la Cotroceni exploda și la Palatul Victoria, Băsescu
cel mic introduce în circuitul legislativ OUG nr. 61/03.06.2009 („pentru modificarea și completarea Legii nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative“). Cei care doar și-au închipuit
că o astfel de ordonanță s-ar putea insinua, cu efectele aferente, în actul legiferării într-o societate aflată la
două decenii distanță de comunism s-or fi gîndit la democrație, dar trăiau, de fapt, într-o dictocrație. Astfel, la
art. 56 se introduce un nou alineat: „După adoptarea lor, în situații temeinic justificate, actele normative pot fi
completate sau, după caz, abrogate și înainte de data intrării lor în vigoare.“ Mai limpede: Guvernul putea să
modifice, să completeze și să abroge orice lege adoptată în Parlament înainte de intrarea ei în vigoare'. După voia
Guvernului care voia rigăi de la Cotroceni este! Aceeași nemernică ordonanță mai prevedea, într-un nou alineat
inserat în art. 29, că „în cazul proiectelor de legi pentru care Guvernul își angajează răspunderea, documentele de
motivare care însoțesc aceste proiecte sunt expunerea de motive (...).“
Frați români, nu mai treceți Prutul, întoarceți-vă acasă că e jale mare! Adică: Guvernul își putea asuma
răspunderea pe orice proiect de lege printr-o simplă prezentare introductivă, fără niciun studiu de impact economic
și social. Prin limitarea drastică a autonomiei Parlamentului, pus în situația de a-și vedea legile contrafăcute de o
altă putere în stat, înainte de a intra în
333
RADU CĂLIN CRISTEA
circuitul public, regimul Băsescu se descoperă în desăvirșită sa omnipotență. Fixația îngenuncherii
Parlamentului nu ține seamă nici măcar de avizul Consiliului Legislativ ce recomandă revizuirea proiectului
guvernamental:
„Relevăm faptul că, din consultarea legislației comparate, nu au fost regăsite soluții asemănătoare în
legislațiile altor state europene care să permită intervenții legislative asupra actelor normative care nu sunt în
vigoare“ (infolegal.ro, 12.06.2009).
Cătălin Predoiu, pe atunci Ministru de Justiție, își punea semnătura pe acest document abominabil, cu
mențiunea:
„Această OUG vine în sprijinul Parlamentului“ (EVZ, 11.06.2009).
Parlamentul îl dezgustă într-atît pe Traian Băsescu încît anunță, în 25.09.2009, un referendum, simultan cu
scrutinul prezidențial, pentru trecerea la un Legislativ unicameral și reducerea aleșilor poporului de la 471
la 300. Băsescu s-ar fi scutit bucuros de Parlament. „Arde-i pe Corupți!“ a vuit campania lui Băsescu împotriva
Parlamentului. Cum nu-i putea totuși radia instituțional, Băsescu s-a gîndit, așadar, să-l raboteze, eliminînd o
cameră și subțiind numărul de parlamentari după un principiu simplu:
„Un Parlament unicameral, cu un număr mai mic de parlamentari ar fi și un element de reducere a corupției:
mai mulți politicieni de rang înalt care fac trafic de influență“ {9am.ro, 18.08.2011).
Subminarea perseverentă a Parlamentului de către Președintele Băsescu se sincronizează cu expunerea
demonstrativă a unei Justiții plimbate în lesă de același șef al statului. Alianța majoritară (PDL + PSD-PC)
recunoaște, exonerată de ordini constituționale și cu un firesc tulburător, puterea lui Băsescu peste această „justiție
dirijistă“ (E. Hurezeanu).
De pildă, în 17.02.2009, Traian Băsescu convoacă la Cotroceni pentru o ședință-fulger șefii PDL și pe cei ai
PSD-PC, împreună cu conducerile Ministerului de Justiție, Ministerului Public, ÎCCJ și CSM. Acest melanj de
Băsescu, Parlament și justiție și-a asumat misiunea de a tranșa dosarele lui A. Năstase și Ș. Mihăilescu. Toni
Greblă, Președintele Comisiei juridice din Senat:
„Dosarele lui Adrian Năstase vor intra în plenul Camerei săptămînă viitoare, iar cel al lui Șerban Mihăilescu în
cel al Senatului în maximum trei săptămâni“ {Newsln, 18.02.2009).
„Trebuie să lăsăm Justiția să-și facă treaba“, a conchis, édifiant, Greblă. Praxiu băsist în plină afirmare, Cătălin
Predoiu, Ministrul Justiției, vrea să-i dovedească Președintelui că este afiliat doar propriei conștiințe și comite o
lapalisadă: îl propune pe Daniel Morar pentru un nou mandat de șef al
334
DNA. Pisicărirea lui Predoiu anunța viitorul cutezător Premier din umbră al tuturor guvernelor imaginabile.
Predoiu vrea să convingă de faptul că Băsescu a citit, întîmplător, în stele despre numirea lui Morar:
„...faptul că Președintele nu a protestat la momentul numirii (lui Morar - n.m.), cred că m-a încurajat. Dar
am avut ulterior numirii alte discuții și mi-a comunicat că a considerat benefică soluția de continuitate la
ministere“ (EVZ, 16.02.2009).
Băsescu își afișează statutul de supervizor al justiției arătînd public că este la curent cu toate mișcările din
parchete și instanțe. Lasă să-i scape informații din anchete în desfășurare, de exemplu, citează dintr-un dosar în
curs în instrumentare la DNA (Bl TV, 16.06.2009). Surse diferite converg spre atracția lui Traian Băsescu
pentru informații secrete sau confidențiale de proveniență misterioasă. Claudiu Săftoiu, una dintre cele mai
mălăiețe pere nătăflețe crescute de Băsescu și, ulterior, trădător gongoric al aceluiași, se remarcă printr-o poznă de
sărbătoare narînd cîteva întîlniri tematice cu fostul său șef:
„Eu am aflat despre intervenții politice care se bazează pe informații și interceptări ilegale. Or, aceste lucruri,
acum un an, doi ani, (le-)am aflat de la Președintele României. Că știa ce vorbeau cu o seară înainte Ion Iliescu
și Mircea Geoană“ (Realitatea TV, 20.01.2009).
Eba ia lumină de la Pepenică

ELB îi vor plimba lui Băsescu hlamida de măreț dezarhivar al catastifelor Securității. De asemenea, Băsescu se
va răfui cu „băieții deștepți din energie“ (9am.ro, 21.11.2007) ale căror afaceri mănoase cu statul le va devoala,
cu icnete de indignare, de obicei în perioade electorale, în frazări despre „comunism“, „Securitate“, „conspirație“
etc. „Nu m-am lăsat“, spune Președintele. Geme de durere pentru că și țara geme de durere plătind energie scumpă
de la B. Buzăianu et comp. Deplînge cu lacrimi de sînge umilirea autorității sale de status in statu, afirmînd
că, în perioada cînd liberalul Varujan Vosganian conducea Ministerul Economiei, i s-ar fl interzis accesul la date
privind contractele cu „băieții“.
„Pînă la urmă am obținut cîteva copii trunchiate“ (HotNews, 24.11.2011), adaugă, cu onoarea sfîșiată,
Președintele.
Lasă că nu erau în treaba lui Băsescu kilowații-oră. Treaba lui ar fi fost, măcar, să nu mintă într-un asemenea
hal încît putea prăji sistemul național
335
RADU CĂLIN CRISTEA
de iluminat - proiect conceput încă în anii ’20 de Lenin pentru care comunismul însemna „putere sovietică plus
electrificare“. în fapt, Băsescu știa tot. Mai mult, la ședința CSAT din 29.03.2007, îi cere lui Vosganian să se
prezinte la Cotroceni cu un geamantan de documente privind contractele încheiate în energie. Vosganian se
conformează, la fel ca alți miniștri de resort (C. Șereș, A. Videanu). Nu numai că nu se întîmplă nimic, dar în
regimul Băsescu vom asista la un proces de maturizare a băieților deștepți, cu o mențiune specială pentru cei
provenind din servicii. Astfel, C.N. Transelectrica a încheiat încă din 2008 contracte de 55 de milioane de
dolari cu un consorțiu format din trei societăți comerciale (UTI Systems, Polystart Security și Helinick). La
șapte licitații din nouă, consorțiul amintit a fost unic depunător de oferte. în anul următor încheierii contractelor
cu Transelectrica, cifra de afaceri a UTI Systems a crescut de la 24 la 54 de milioane de euro!
Să fi avut oare acești parteneri ai statului în afaceri cu energie vreun avantaj din faptul că, între acționarii și
clienții celor trei firme, se numărau generali SRI, foști ofițeri de Securitate, militari de rang înalt în armata lui
Ceaușescu și progenituri ale nomenclaturii comuniste? Oh, dear... O listă cu băieții săi deștepți pe care
Băsescu, simbolicul Inchizitor al comunismului, îi ocrotește și le respectă gradele: Constantin Horobeț - gen. (r)
SRI, ex-director, timp de zece ani, al R.A. Rasirom aflată sub autoritatea SRI; fost Prim-Secretar al UTC
Vaslui, Gheorghe Mircescu - gen. SRI (r) și fost Director tehnic al Institutului pentru Tehnologie Avansată
din SRI; Tiberiu Urdăreanu - maior MApN (r) și fiul gen. T.S. Urdăreanu, fost șef al Comandamentului de
Tancuri și Auto în perioada comunistă; Nicolae Ionescu - gen. SRI (r), alt șef al Rasirom; Tudor Tănase - gen.
(r), fost Director al STS; Vasile Ionel - gen. (r), fost șef al Marelui Stat Major (1989-1991) și mare mahăr, zeci
de ani!, în armata lui Ceaușescu; Dumitru Aelenei - gen. (r), acționar indirect la ICE Felix, fosta întreprindere
de calculatoare a Securității (EVZ, 12.10.2009, Ziare.com, 13.10.2009). Brrr! Mama ei de viață! O fi fost
măcar vreun civil în generălimea țeapănă de la Transelectrica? Răspunsul este, din fericire, pozitiv pentru
societatea civilă: adorat de Mircea Mihăieș, arhitectul Gheorghe Seculici (cuscrul finului nașului) va fi numit de
Băsescu membru în CA al Transelectrica în 31.03.2009. Va fi coleg cu Ionuț Costea (cumnatul lui Mircea
Geoană) și cu Carmen Boagiu, soția fratelui Ancăi Boagiu, lider PDL și multiplu ministru. La fel ca în presă, și
pe piața energiei Traian Băsescu trăgea pieile de pe
336
mogulii adverși, dar deținea, în același timp, o dinastie proprie de securiști puși pe prăduiala statului. Era, la
urma urmelor, încă o formă prin care Președintele condamna comunismul.
Să nu-i uit însă pe Pepenică. Ionel Pepenică. Ochiul stăpînului Pepenică păzește bostănăria și îngrașă vita
Luxten Lighting Company. Luxten are, pînă spre final, strălucirea unui poem în proză. Acuzat de iredentism
maghiar și urmărit și în somn de ofițerul de Securitate Victor Marcu, Zoltân Böszörmenyi fuge în Canada. De
acolo se întoarce de mînă cu superba lui soție Smaranda și fondează, în 1993, firma Luxten. înghite, între altele,
și firma timișoreană AEM. Pălit, între timp, de sindromul Stockholm, Böszörmenyi își îndrăgește călăul și se
poartă giugiuc cu generalul Victor Marcu în persoană, ajuns unul dintre adjuncții lui Virgil Măgureanu la SRI. îl
angajează la Luxten. Bôszôrményi îl numește administrator la AEM pe Bebe. Bebe Ionescu, viitorul cuscru al lui
Băsescu și membru al „grupului Monaco“ (cu Videanu, Popoviciu, C, Marta, frații Buzăianu, Niro, C. Burci și
alții), mare amator de mititei aduși cu avioane-taxi pe plaja monegască direct de pe grătarele Regelui Cocoșatu
din București. Zoltân se retrage apoi la Monte Carlo unde se apucă de scris poezii. Zoltân și Smaranda locuiesc
într-un apartament cumpărat de la fotomodelul Claudia Schiffer, în 2013, își lansează la Arad romanul Regal
(Ed. Brumar). își vinde Luxten-u\ în 2003, iar noul patronat va fi compus din Claudiu Rădulescu, Olimpia Moica
și, desigur, Ionel Pepenică. Mă întorc, după această poveste în poveste, la mogulul Pepenică.
în 2001, Primarul General Băsescu semnează un act adițional la „contractul de delegare a serviciului de
iluminat public nr. 2006/29.11.1997“ încheiat cu firma Luxten reprezentată de Pepenică. Valabilitatea
contractului inițial era de 11 ani. Băsescu o prelungește cu încă cinci ani, respectiv perioada 2013-2017. Ceva
miroase a altceva, la fel ca „Afacerea Sulina“. Mai mult, Băsescu prevede în noua anexă la contract că lucrările
suplimentare efectuate de Luxten vor fi de 22 263 435 USD, fără taxe. Ca un făcut, întreg PDL-ul se
îndrăgostește lulea de Luxten. Nici Luxten nu rămîne de stîncă. Un dar modest pentru fostul Primar General: în
2004, Eba va fi angajată consilier la Luxten, cu o leafa cu ceva peste 1 700 de euro pe lună. Treacă- meargă cît
Eba a fost un cataroi îngrămădit de ta-su în temelia băsismului. Cînd Eba și-a făcut însă damblaua cu PE, Gabriel
Liiceanu va explica în cuvinte simple și bine simțite, ca de la om la om, contribuția ei la relegațiunea lui
Băsescu:
337
RADU CĂLIN CRISTEA
„Dacă mă provocați o să vă spun ce cred despre persoana care a generat termenul de băsism, domnul Președinte
Băsescu. Cred sus și tare că a fost cel mai puternic, pozitiv puternic, Președinte după ’89. Traseul lui a fost
impresionant în momente-cheie. S-a bătut pentru statutul democratic al țării, a încercat să facă, atît cît i-a permis
contextul, această cursă, cu șchiopătările de rigoare pe parcurs: fiica trimisă la PE - nu era cazul“
(gandulinfo, interviu, 28.10.2014).
Mi se pare memorabilă această menționare de către una dintre
personalitățile puternice, pozitiv puternice, dintre ELB a unicității Ebei în

scena de final a despărțirii de Băsescu.
Visul unui domn în vîrsta: un scaun electric
La primele apariții în public, Eba nu părea să fi citit cu mult mai mult decît tatăl. Visează la „succesuri“.
Plesnește de tupee și aroganțuri. Manechin amator, fițoasă cu moacă de kabuki, puberă de tip caprin, sînge în
instalații, produs modest de suburbie, marcaje standard ale copilăriei petrecute în port. Sare la bătaie și o dă de
pereți pe mama Maria pentru delict de opinie. Neam prost - dacă aș fi mai sincer, dar nu sunt. Eba toarnă gafe în
cascadă, etalîndu-și, fără remușcări, educația precară și ignoranța. Țipă YouTube-u\ de trufandale cu Eba în PE,
cu mintea împotmolită, dereglînd procedurile interne, maimuțărind gîngav româna și engleza în cuvîntări de 30 de
secunde. Eba recunoaște că postul de la Luxten i s-a dat datorită lui Băsescu:
„Dar nu este ceva normal?!“ (Antena 2, 28.05.2009).
Mogulul Voiculescu nu numai că nu-i dă cu taică-său în cap, dimpotrivă, mica divă gugumană ajunge o alintată
a trustului Intact. Antena 1, 2 și 3 o rulează cu munificență. Leagă amiciții cu angajații mogulului. Maria
Coman și Victor Ciutacu o răsfață cu întrebări catifelate. Porecla schimbată în renume de Eba i se trage de
la numărul mașinii. Citește discursuri, dar nu înțelege chiar toate cuvintele:
„în timp ce unii dintre noi spunem doar cîteva cuvinte, dînsul (Băsescu - n. m.) editează perfect cîteva fraze.“
îmbogățește gîndirea universală cu o frază scăpărătoare:
„Mama mea a fost în martie și i-a promis unui domn de vîrsta bunicului meu că o să-i aducă un scaun
electric.“
Cotonogește urît limba („Pot să fie oameni care nu vor să vorbesc cu tine...“) și nu poți să nu te întrebi în ce
habitat a viețuit anterior din moment
338
j ce a ajuns să vorbească românește ca un găgăuz cherchelit.1 Eba va porni j către PE cu un proiect de țară, totuși,
inteligibil:
' „Sper măcar ca lumea să nu mă mai facă agramată și toantă“ (RL, 03.06.2009).
TRU îi revelează calități nebănuite:
„... n-a furat și nu poartă caltaboși sau acțiuni Rompetrol în geantă“ (EVZ, 07.03.2009).
Homunculusul băsist Cristian Pătrășconiu, un limbist de carieră în PDL, surprins în plină adulație a Ebei:
„Domnișoara Elena Băsescu a urcat fulgerător de repede în ierarhia pedeliștilor (...). A fost propulsată de
lista extinsă de candidaturi pentru europarlamentare, la fel, cu voioșie, cu sprijin puternic și cu unanimitate.
Și cînd a fost aleasă în funcție de conducere la tineretul pedelist, și acum, cînd a fost trimisă spre
Parlamentul European, a fost încurajată să iasă în față, să se impună“ (cotidianul.ro, 12.03.2009). Eba se
legitimează cu experiența pe linie de partid:
„Eu urc în partid de la 12 ani. în septembrie ’92 eram cu tatăl meu în campanie la Vaslui. începeam să urc în
partid. ’96 m-a prins tot în Vaslui (...). Eu am crescut în curte la Modrogan“ (Antena 1, 24.03.2009).
Un gînd de simplu membru de partid:
„Intelectualii au impresia că le știu pe toate (...), acești intelectuali au impresia că sunt mai presus decît
conducerea unui partid. într-adevăr, noi ăștia din partid, oamenii simpli de partid nu avem pregătirea și nivelul
intelectual al acestor oameni, dar avem alte calități“ (Ziare.com, 28.05.2009).
Intelectualii o zăpăcesc:
„...acești oameni intelectuali cum îi numim ... și, scuză-mă, eu mă consider și eu intelectual“ (Antena 2,
28.05.2009).
Ca intelectual, Eba se prăvale în aceeași emisiune asupra unor teme grele, deși nu a cerut voie de la
PPE:
„(Eutanasia) e un lucru cu care eu nu sunt de acord. Ți-am spus părerea mea personală. Nu știu care e
părerea grupului popular European (sic!).“
Rezervat în privința candidaturii, Mircea Cărtărescu n-ar vedea, totuși, un impediment în estropierea limbii
de către juna Ebă:
„O greșeală mi se pare candidatura Elenei Băsescu, deși n-am nimic cu ambițioasa fiică a președintelui
(presa a sfîșiat-o cu ferocitate gratuită pentru «succesurile» ei, un mizilic față de «pă»-urile și «dă»-urile lui
1 youtube.com/watch?v=12Krd6yu7II
339
RADU CĂLIN CRISTEA
Oprescu sau formulările de tipul «omul care l-am văzut» ale lui Tăriceanu). Dar în contextul actual numai
suspiciunea de nepotism la nivel înalt ne mai lipsește, în rest, le aveam pe toate“ (EVZ, 03.04.2009).
O lună mai tîrziu, pe după salcîm, Cărtărescu scrie că parcă ar fi auzit de o „controversă lingvistică“ iscată de
Eba:
„...o domnișoară Băsescu, pe care n-o cunosc personal, dar al cărei nume, mi se pare, s-a vehiculat în ultimul
timp prin presă, legat de o controversă lingvistică. Domnișoarei îi place politica, probabil moștenire de familie.
Nu e nici un păcat, nici împotriva legii“ (EVZ, 08.05.2009).
Nu de suspiciunea de nepotism se putea teme Cărtărescu, ci de certitudinea ei.
Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei. (Vlahuță)
Și Eba pronunță (corect!) „nepotism“. Intelectualii îi mănîncă sufletul, așa că, în 18.03.2009, rupe pisica:
„Nu doresc să mă ascund după listele unui partid. Nu doresc ca tatăl meu Traian Băsescu să fie acuzat de
nepotism. Nu doresc ca PDL să fie în situația dificilă de a alege între mine și intelectuali și, prin urmare, am decis
să demisionez din PDL și să candidez ca independent" (22, 18.03.2009).
Cumplit pariu pentru Băsescu: să aleagă între fata lui și intelectuali! Eba joacă dramoleta cu independentismul
știind prea bine că noul culoar politic e pavat numai cu intenții bune ce duc în raiul de la Bruxelles/Strasbourg. Mica
obrăznicătură vrea afară (în Europa) și tata Traian va aranja o teșmecherie de care va afla toată România, inclusiv
diaspora!, mai puțin ELB. Gura înnămolită de ruj a Ebei adevăr grăiește:
„Ba vreau să mă întrebi și de Parlamentul European. Dar eu sunt convinsă că NU (subi, m.) voi lua voturi și
de la PDL. Și dacă există riscul ăsta, PDL are datoria să se mobilizeze foarte bine. înțelegi?“
Victor Ciutacu:
„Băi, pedeliștilor, ați auzit? Aveți datoria să vă mobilizați foarte bine“ (Antena 2, 28.05.2009).
Un furt cu dedicație pentru Codruța

Cu un PDL emasculat și salivînd cu forța unui havuz la orice beculeț aprins la Cotroceni, Președintele
satisface poftele Ebei. De rîsul lumii. Căprarul-șef, E. Boc, se dă șmecher într-un anunț către viitorime:
340
„(Eba) nu a fost împinsă de nimeni, ci și-a luat locul de jos și l-a urmat pe partea politică. Dacă ești plăcut și
faci treabă, reziști“ (EVZ, 02.03.2009).
Eba va profita cu crasă impertinență de puterea tatălui și va triumfa ca urmare a voturilor dirijate de Boc
și ai săi în centrele de vot. Nimeni nu putea împiedica voia lui Băsescu și a argaților acestuia în fabricarea acestei
minciuni dezgustătoare. Mă simt, încă o dată, copleșit de vizibilitatea și cvasioficializarea acestei fraude
electorale. Să intrăm ca Iona în pîntecele chitului. Dăm peste grămezi de rahaturi pe care nimeni nu s-a obosit măcar
să le ascundă. Prefăcătoria, publică și vulgară, depășea limitele desenate, timid, în 19 ani de democrație.
„Liderii de filiale ai PDL au primit, la ședința Colegiului Director din 25.05.2009, ordin să asigure, la
alegerile din 07.06.2009, cîte zece voturi în medie, pe fiecare secție de votare pentru Elena Băsescu“ (HotNews,
26.05.2009).
Comentariul unor lideri ai PDL: nu. Presa a preluat masiv un SMS al deputatului PDL Daniel Oajdea: se
chema la un instructaj privind strîngerea de voturi pentru Eba, cu prezentarea listelor aferente. Oajdea: nu. Eba -
de-a dreptul o-ri-pi-la-tă:
„Eu nu pot să cred așa ceva!“ (Antena 1, 28.05.2009).
Sub acoperirea de „raportor la organizația centrală a partidului“, redacția HotNews investighează, în
05.06.2009, informațiile privind proiectul strategic al Băsescu-PDL de procreație a europarlamentarului Eba.
La filiala PDL Ploiești listele pentru Eba stau pregătite, cu persoane și numere de telefon. E sunată la
întîmplare M.E, una din persoane de pe listele cu dedicație pentru Eba:
„Știu de la viceprimarul Gheorghe Marian Olar că eu și cu soțul meu o să votăm cu Eba. Trebuie să votez eu și
alte persoane din familie.“
Mona Chitilă, președinte de organizație în Vrancea, înrolată și ea în microcruciada pentru salvarea Ebei:
„S-a dat o circulară, de fapt s-a vorbit cu fiecare președinte de organizație. Ei trebuie să aibă în vedere ca pe
fiecare secție (să fie) un minim de 10 voturi... Fiecare președinte de BPL (Biroul Permanent Local - n. m.) are în
sarcină, pe lîngă target-ul pentru noi, și target-ul pentru Eba. Știm toți ce trebuie făcut.“
Dan Siciu, șef pedelist la Sfântu Gheorghe despre aceeași „misiune Eba“:
„Noi suntem pregătiți și totul va fi în regulă.“
341
RADU CĂLIN CRISTEA
Strașnică organizare la Suceava. Marius Boghean, președinte în cadrul BPJ (Biroul Permanent Județean)
al PDL (citat și de EVZ, 06.06.2009):
„De dimineața, în toate comunele, la toate secțiile de votare sunt reprezentanți care au grijă ca Elena
Băsescu să aibă 15 voturi. în fiecare dintre cele 550 secții de votare vor fi 15 voturi pentru Elena Băsescu. Sunt
comune unde sunt pregătite mai mult de 40% din voturi pentru Elena Băsescu. Există un responsabil care se asigură
că toate acele nume ajung la secția de votare, în unele locuri chiar și 50. La noi, de liste răspunde viceprimarul
Lucian Hașovschi.“
Deliana Lazăr, șefa în PDL Satu Mare:
„Noi suntem pregătiți în toate organizațiile. Avem oameni, responsabili trimiși să supravegheze. Avem
mijloace de transport, tot ce trebuie. Știu că trebuie să alegem niște persoane de încredere care să o voteze pe
domnișoara Băsescu. Fiecare organizație locală și-a ales persoanele de încredere care o vor vota.“
Mai vrem? Mai încape? Un ultim exemplu. Florin Andronache, șeful organizației de tineret a PDL
Neamț:
„Eu sunt pe teren. Dar vă asigur că liste am o grămadă. Poate mai diseară pot să le scanez și vi le trimit înapoi.
Da, da, toată lumea a înțeles și o să fie în regulă.“
Gata! Ajunge.
Partidul lui tata Băsescu a pus la cale, probabil, cea mai nerușinată înșelătorie electorală din România
postcomunistă. Dacă pe Eba o chema Dragnea, iar pe Codruța tot Codruța, preferata Iu’ tata își facea și azi
manichiura în lanțuri, la Sing Sing. Sultanul decapitează cîteva mii de clevetitori. Trai pe vătrai în serai. întreg
PDL-ul își ia voturi de la gură și cotizează pentru Eba. Buluc de lume în seara alegerilor, în Modrogan. încep să
vină rezultatele din țară. Tata, Boc și bestiuța de Eba se răstesc la baroneții care n-au reușit scorurile așteptate
pentru Eba: Cristian Boureanu - doar 3,5% la Argeș, Eugen Bădălan - doar 5,5 la Brăila, Lucian Militaru -
incredibil!, doar 1,7 la Teleorman. Țățica Eba a răcnit la alt fotomodel - Roberta Anastase - care nu i-a adus decît
7,5% din voturile de la Prahova! Eba a porcăit-o atît de tare încît Roberta a părăsit în pas alert Modroganul
plîngînd în hohote și, susțin surse tari ca fularul, pierzîndu-și un pantof pe caldarîmul portocaliu. Bine unsă,
mașinăria lui Băsescu nu dă rateuri: Eba e făcută europarlamentar cu 4,22% (204 280 de voturi). Revine
în Modrogan aproape oarbă:
342
„Mi s-au spart venele de la ochi, de la oboseala din campanie“ (gandul.ro, 21.05.2009).
Vicepreședintele PDL G. Flutur e ud de emoție:
„PDL și Elena Băsescu au cîștigat alegerile parlamentare!“
Președintele Boc o îmbrățișează cu foc:
„Bine ai venit acasă, casa de unde nu ai plecat niciodată“ (Antena 3, 07.06.2009).
Tata Băsescu declară presei că „nu a ajutat-o (pe Elena Băsescu) cu nimic în campanie“. Parcă fusese în Alaska
unde n-a avut semnal la mobil. Eba vorbește anapoda și își prinde degetele în cutia Pandorei:
„... nu se poate spune că am furat din voturile PDL. Este clar că mie voturile mi-au venit din altă parte“
Da, de la minoritatea turcă din Bulgaria. Signorina balbistă ajunge cucoană de partid. Să curgă șampania!
Cucoana, foarte satisfăcută, vrea să plece:
Apropo, coniță, sărut mina: șampanie? Am ceva Imn de tot; un Pommery extra, garantat...
Atunci să-mi trimeți și șase sticle de șampanie... Bonjour! (Caragiale)
Un măgar nu moare niciodată singur
Alegerile prezidențiale vin ca tătarii care nu mai vin din deșerturile lor să cucerească fortăreața de la Bastian,
în munți (D. Buzzati). Departe, adînc și înalt, în România profundă și antifonată nu se aud tam-tamurile politice.
E acolo un timp care nu va auzi niciodată de regimul lui Băsescu. Ceasurile cu limbile oprite ale vieții de la țară
încep, uneori, să se miște alene din cauza unor întimplări stranii. Evenimentul anului 2009 n-a fost, după opinia
mea, realegerea lui Traian Băsescu ca Președinte, ci posteritatea măgarului din Beltiug (jud. Satu Mare). Deși mort
în condiții tragice prin 2007, măgarul din Beltiug va prinde din urmă legenda vie a Măgarului lui Buridan. Avem
și noi măgarii noștri. în noaptea de 22.09.2007, Federico Fellini își mutase parcă Amarcord-ul la Beltiug: lume
orbecăind, poteci înfundate, cîte o vacă ieșind din pîcla lăptoasă. Așa ieși din ceață și măgarul din Beltiug care
izbește frontal Loganul condus de Ioan Kovâcs din Sălaj. Măgarul decedează pe loc. Loganul suferă avarii grave,
de parcă îl bușise nu un măgar, ci Titanicul. Deși înfruntase eroic cîțiva zeci de cai(-putere), măgarul va fi uitat
repede de comunitatea nerecunoscătoare din Beltiug.
343
RADU CĂLIN CRISTEA
Kovâcs are CASCO, așa că Loganul redevine Logan. Societatea de asigurări Asiban vrea să-și recupereze
paguba de la proprietarul măgarului ucis mișelește, la adăpostul nopții, așa că se adresează șefului de post din
localitate. Răspunsul acestuia depășește prin complexitatea ficțiunii vizita lui M. Geoană la S.O.V. în preziua
ultimei dezbateri televizate:
„în urma verificărilor efectuate cu privire la stabilirea identității proprietarului animalului în cauză, s-a procedat
la verificarea microcipului pe care acesta trebuia să îl posede, stabilind că acesta nu era în proprietatea niciunei
persoane de pe raza comunei Beltiug (...). Tot din verificările efectuate am stabilit că acest animal, respectiv
măgarul, parcurge zeci de kilometri în căutarea femelei pentru împerechere astfel că nu am putut identifica
proprietarul acestuia“ (EVZ, 18.06.2009, din care voi cita în continuare).
Semnat - agent-șef Vasile Kovări. Vasile susține însă că el nu putea semna actul cu măgarul deoarece era
plecat la București pentru a-și lua licența în agroturism. Să fi semnat Zegrean? Minea? Să știe ceva A. Ghica de
la CCR? Poliția intră în alertă. Șefii de la județ îl bombardează cu telefoane pe Vasile. Vasile:
„Eram pe teren, lucram la cinci cazuri de spargere unde am prins autorii. Am fost sunat și am mers
repede la post și, cînd am citit adresa, mi-a venit să rîd. Apoi, cînd am văzut ce direcție a luat totul, mi-a venit să
plîng.“
Avea și motive: măgarul neasigurat a ajuns și în atenția Chestorului Petre Tobă, șeful Poliției Române. Vasile
demarează în trombă propria anchetă. Primul suspect: colegul care semnase, de fapt, adresa către Asiban. Vasile:
„Mi-a spus că s-a consultat cu veterinarul care i-a spus că măgarul parcurge zeci de kilometri să își găsească o
femelă.“
Vasile îl cheamă la post, ca martor, pe veterinarul Sabău care recunoaște tot:
„Am testat măgarul cu testerul pentru a vedea dacă are microcip și nu avea. La noi în comună toți măgarii sunt
cipuiți.“
Veterinarul deschide însă o nouă pistă a anchetei:
„Eu mă gîndesc că măgarul era al unor sibieni care își pasc turmele la noi în comună.“
Alăturarea acestor declarații cu documentele stocate de Asiban trimite, fără ezitări, la A. Christie, R.
Chandler și J.M. Guelbenzu la un loc: criminalul apare de unde te aștepți mai puțin. Măgarul din Beltiug a
fost asasinat nu de Vasile Kovări, ci de Imre Lakatos! Asiban îl acuză pe Imre că
344
ar fi lovit un măgar care era deja mort. Imre a omorît măgarul prima oară, după care Kovăcs l-a ucis definitiv.
Cum reușește însă un măgar de pe lumea cealaltă să distrugă caroseria unui Logan? Suspans total. Unde e
atunci Măgarul nostru din Beltiug? E simplu.
Disappeared like a grey donkey in the fog.
A dispărut ca măgarul în ceață.
Sau, pe limba lui Imre:
Ûgy eltûnt, mint szamâr a ködben.
Viața bate întotdeauna politica. O bate de o ascultă cu urechea.
CUM SĂ-ȚI FURI CĂCIULA
f
FĂRĂ SĂ-ȚI DAI SEAMA

1
Geoană - un pionier al criogeniei

în 06.12.2009, Traian Băsescu cîștigă alegerile prezidențiale (50,34%, 5 277 068 de voturi) la ultima
confruntare electorală, din 03.12.2009, cu Mircea Geoană (49,66%, 5 206 747). Geoană conducea detașat în toate
sondajele și o înfrîngere a acestuia era puțin scontată, în pofida antrenamentului lui Băsescu pentru victoriile la
fotografie. Strategii de campanie ai lui Băsescu nu aveau, de fapt, prea multe gloanțe pe țeavă. Traian Băsescu
fusese atît de ros de criza politică internă din ultimele luni, cu negocieri nesfîrșite, cu desemnări și respingeri de
premieri, încît a dat impresia că se ocupă de campania pentru prezidențiale printre picături, în timpul liber. Avea să
fie o campanie electorală, în toate ale sale, atipică. S-a azvîrlit cu bani mulți, de o parte și de cealaltă. Mutrele
celor doi candidați acopereau, cu surîsul lor formolizat, fațada unui bloc cu zece niveluri. Ai lui Băsescu loveau
cu pungi de orez, zahăr, faină și mălai, sticle de ulei, sucuri la 2,5 litri, peturi de bere, cravate, uneori și
napolitane. Ai lui Geoană loveau cu șepci, hanorace, veste, tricouri de bumbac 100%, fulare, cravate, căciulițe,
umbrele, lanterne tip breloc. Căpățînă subsemnatului aflat în curte, la aer, era aproape să fie zdrobită de o pungă a
lui Geoană de vreo două kile aruncată peste gard. O mînă criminală? Să fi fost oamenii lui Băsescu cei care mi-au
periclitat viața atacîndu-mă, viclean, cu o pungă de-a lui Geoană? Adevărata lovitura fatală fusese pregătită de
Băsescu cu o seară înaintea dezbaterii televizate finale cînd - ... pac! La Răsboiu! - Nicolae Popa, fostul Director
al Gelsor (fond de investiții înființat în 1999 și deținut pînă în 2001 de Sorin Ovidiu Vîntu) a fost capturat
tocmai în Indonezia, la Jakarta. Lucrătură bine ticluită. Băsescu se dă de gol într-un interviu dat lui
346
Zoso, un hater frondor care viermuiește, mai ales noaptea, în online. Zoso, un basist țicnit, este autorul
fotografiilor de la mitingul Antenei 3 din 19.02.2016 despre „pensionarii“ protestatari („... pînă nu mor ăștia nu se
schimbă nimic în țara asta“). Intervievat, așadar, de menționatul capiu, Băsescu se face că scapă date din
dosarul care îl va torpila a doua zi pe Geoană. Firește, Băsescu știa și încadrarea penală a infractorului Popa, deși
acesta abia fusese arestat la 9 762 km de București:
„Vîntu are o mare problemă. Aducerea lui Nicolae Popa în țară înseamnă rezolvarea cîtorva probleme. Una -
fundamentală - este cine l-a finanțat în toți acești șapte ani de cînd Nicolae Popa a fugit din țară. Și mă tem că
dl Vîntu are o îngrijorare legată de acest lucru, iar o eventuală probă că el a finanțat pe Nicolae Popa (sic!) îl
aduce în situația de protector al infractorului, ceea ce se pedepsește“ (zosos blog, 05.12.2009).
Omul lui Vîntu, la pachet cu S.O.V. însuși, urma să vîndă, într-o operațiune simplă de marketing electoral,
imaginea negativă a unui Geoană combinat cu moguli, prăbușirea FNI, mafia rusească, KGB/GRU etc.
Nici astăzi nu se știe cît adevăr și cîtă intoxicare a fost în vizita „neoficială“ și „informală“ la Moscova a lui
Geoană, în 27.04.2009. Infirmată inițial, vizita respectivă a fost confirmată ulterior de apropiați ai lui Geoană
(Ministrul de Externe, C. Diaconescu, consilierul C. Gușă). A fost prima oară, în 2009, cînd Geoană s-a lăsat
moscovit în mod benevol. Unele surse l-ar fi văzut pe Geoană, în 23.05.2009, întîlnindu-se cu Vîntu pe
domeniul acestuia din Deltă, altele l-ar fi găsit, la data respectivă, în cu totul alt loc. Undeva, cineva, lucra
la contaminarea lui Geoană cu buclucurile lui Vîntu. Curios, Geoană n-a simțit de unde bate primejdia,
așa că a fost suficient de nechibzuit ca să treacă pe la S.O. Vîntu pe acasă taman în noaptea de dinaintea ultimei
confruntări televizate cu Băsescu. Multora le-a stat ceasul aflînd de această macabră sîrbă în căruță a lui Geoană.
înainte ca acesta să deschidă ușa casei lui Vîntu de pe strada Paris, s-a și aflat că Geoană deschisese ușa
casei lui Vîntu de pe strada Paris. Deloc nu importă dacă Geoană și Vîntu au discutat despre economie (în versiunea
Vîntu) sau despre întrebările ce urmau să fie puse a doua zi celor doi candidați (apud Geoană). HotNews
deconspiră („informații primite astăzi la redacție“, 03.12.2009, 15:50). Apar fotografii. Echipa de campanie a lui
Geoană i-a oferit, conform unor surse temeinice, mai multe variante, inteligente și subtile, pentru a para
așteptatul atac din partea lui Băsescu. Geoană afla despre contacte Vîntu-Băsescu mult mai dubioase ca spaul de pe
strada
347
RADU CĂLIN CRISTEA
Paris. Și atacul a venit, la ceas de seară, în studioul Realității TV, marinărește, cu parîma, în moalele capului.
Atunci s-a întîmplat, în trei minute, ca Geoană să se ofere voluntar într-un experiment de criogenie a creierului pe
ființe umane. Experimentul a reușit. Întîlnirea cu Vîntu și damblaua TV a lui Geoană1 au dus la un luft
impresionat, rar întîlnit în analele politicii, în urma căruia Băsescu s-a trezit în fața porții goale. Și n-a ratat.
Băsescu a cîștigat alegerile cu mîinile în buzunare. N-a avut nici măcar un program liliputan. A promis totuși
ceva: că nu se va schimba. Vrea, și pe mai departe, foarte multă putere. Și marii dușmani rămîn aceiași -
Parlamentul și presa mogulilor: „Una din (sic!) greșelile majore este legată de relația cu presa pe care am
abandonat-o în mîna consilierilor la început de mandat și dintr-odată m-am trezit că sunt singur (...). România
are nevoie de un președinte foarte puternic. în primul rînd, un președinte care să se poată bate cu
conservatorismul clasei politice din Parlament. în al doilea rînd - un Președinte care să țină în frîu lăcomia rechinilor
de gen Voiculescu, Vîntu, Patriciu (...). România are nevoie de un Președinte care să poată să-și exercite
mandatul împotriva unui curent foarte puternic creat de trusturile de presă ale acelor rechini - Antenele, Realitatea
- ca televiziuni, presa scrisă - Cotidianul, Gardianul, Ziua, toate aceste publicații pe care le controlează Vîntu,
Voiculescu și Patriciu și care au distorsionat modul de a gîndi al Românilor. Uite, mie îmi pare foarte rău că acești
trei oameni au reușit să transmită ostilitatea lor față de mine în televiziunile lor și ziarele lor, au reușit s-o
transmită românilor“ (zoso’s blog, 05.12.2012).
Capete SECI
Distanța dintre Băsescu și Geoană se măsura cu palma. Datele oficiale arată că Geoană a cîștigat alegerile din
România. Băsescu le-a cîștigat pe cele din diaspora unde a obținut 115 831 de voturi valabil exprimate față
de cele 31 045 de voturi ale lui Geoană. în noaptea de 6 spre 7 decembrie, A. Videanu e înregistrat
anunțîndu-i lui V. Hrebenciuc victoria lui Băsescu1 2. Nu intraseră la socoteală 76 din cele 294 de secții de vot din
străinătate de unde, zice Videanu, ar mai veni „vreo 50 000 de voturi“ pentru Băsescu. Pare implauzibil, după opinia
mea, ca, la ora convorbirii Videanu- Hrebenciuc,
1 youtube.com/watch?v=5i3bCoLH6No
2 youtube, com/watch ? v= 8Kn AdjsBsL4
348
fără implicarea unei forțe exterioare scrutinului, recte SIE și/sau STS, victoria lui Băsescu să fie considerată
indubitabilă. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, așa încît cred că-mi pot lua permisiunea unor circumspecții
tîrzii privind tranșarea acestor alegeri pe muchie de cuțit. Pornesc de la premisa că la două decenii după
căderea comunismului nicio guvernare din România nu găsise modalități de vot perfect transparente și aflate,
deplin, •sub control civil, pentru românii din diaspora. Petrecut departe de țară, fără sau cu puțini observatori
ai partidelor politice ori ai ONG-urilor, votul străinătății românești trece prin filtrul prea multor intermediari, în
speță al personalului ambasadelor, al SIE și al STS. Dacă această unică entitate mijlocitoare, covîrșitor
militarizată, alterează corectitudinea votului, sunt șanse infime ca fraudarea respectivă să poată fi dovedită. în
condițiile în care organizatorii scrutinului sunt din aceeași tagmă, primind o dispoziție pe linie diplomatică sau
de la serviciile secrete sub acoperire din ambasade, cine și în ce mod ar putea învedera, spre exemplu, o
intervenție materială postfactum asupra buletinului de vot, soldată cu anularea acestuia? Nimeni. Ar fi oțios să mă
pierd în argumentări savante pentru a demonstra că personalul ambasadelor și lucrătorii serviciilor secrete sunt, prin
tradiția locului, de partea puterii.
M-aș afunda pînă la gît în citarea și interpretarea unei presupuse machiavelice pregătiri a furtului de voturi
în favoarea lui Traian Băsescu în 2009. Secvențe dintr-un astfel de scenariu emanînd o boare de cazarmă, cu multe
referințe la date valide, dar și cu informații verificabile, bănuiesc, doar cu revolverul la tîmplă, au staționat pe
zeci de bloguri, între care și unele cu firmă onorabilă. Nu mi-aș fi băgat degetele în priză dacă nu m-ar fi intrigat
amestecul de fapte reale și de „oferte“ de conexiuni de luat doar sub titlu de inventar în lipsa unor surse
complementare de urmărire a autenticității așa-numitelor informații. Poate fi vorba despre o defectare a unui
cadru/unor cadre din interiorul structurilor de securitate. Poate că e gestul vindicativ al cuiva îndepărtat din
sistem. Sunt desecretizate decizii luate îndeosebi în CSAT: nu par făcături din moment ce consecințele lor au
reverberat public, de obicei tardiv și însoțite adesea de urletele la lună ale societății civile. în orice caz,
asemenea tulburare de ape n-a mișcat un rid pe fața unor instituții dotate în principiu cu reflexul apărării
onoarei boțite - de la Ambasada SUA la Centrul Regional SECI (Southeast European Cooperative Initiative
- Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei). Patrulînd ca niște dihănii fără chip prin toate ungherele acestui
contorsionat
349
RADU CĂLIN CRISTEA
labirint - serviciile de informații, din mute ce sunt, au amuțit de-a binelea. Nu s-ar exclude, prin urmare,
nici suspiciunea lipsei de reacții la ceea ce ar putea semnifica scurgeri de informații secrete, confidențiale
sau cu circulație restricționată. O iau ușor. Doar îmi umezesc tălpile. Povestim după.
în 26.05.1999, se încheie la București Acordul SECI (de „cooperare pentru Prevenirea Combaterii
Infracționalității Transfrontalière“). în 02.10.2000, Centrul SECI de la București devine operațional, găzduit
fiind de etajele 9 (parțial) și 10 ale Palatului Parlamentului. Așadar, o hărăbaie instituțională întinsă pe cîteva
hectare. De pe site-ul hardughiei aflăm că „prin intermediul ofițerilor de legătură, în centrul SECI se vor desfășură
și facilita următoarele activități: schimbul de informații de interes operativ, menținerea unor canale eficiente
de comunicare“ etc. Un pion important este citat a fi agentul special american Harry Giknavorian,
supervizor al DEA {Drug Enforcement Administration, cf. unei declarație de presă a Ambasadei americane
la București din 09.02.2009). Apărut încă din 2004 în preajma lui Băsescu de care a rămas lipit mai ceva decît
caraulele lui Pahonțu de la SPP, Harry participă la numeroase evenimente ale Ambasadei SUA și pare a fi mai
mult decît un ofițer de legătură în Centrul SECI. Titulatura oficială este aceea de „atașatul în România al
Agenției Antidrog Americane“. într-o cablogramă („Sensitive but Unclassified“) captată de Wikileaks și
expediată în 24.09.2009, Ambasadorul Mark Gitenstein prezintă agenda vizitei la București a congresmanului
Stephen F. Lynch. în altele, în 25.09.2009, la 14:45, acesta face un tur al Centrului SECI, de care este
responsabil „DEA Supervisory Special Agent Harry Giknavorian“. Prin Hotărîrea nr. 045/2005 a CSAT, cu
sprijinul NSA (National Security Agency), România accede la rețeaua de sateliți de joasă altitudine
MONSAT care procură o infinitate de informații - adică o mană divină pentru toate serviciile secrete românești.
Prin Hotărîrea CSAT nr. 0216/27.10.2004, se instituie Centrul de Management Informatic Integrat (CMII) al
cărui jupîn devine Președintele Băsescu. Prin același act al CSAT, CMII funcționează în două sedii: unul principal
- Centrul SECI, și cel secundar - în cadrul Biroului de Informații Militare înglobat în DGIA ce cupla Brigada
de Informații Militare (BIM), înființată prin Hotărîre a CSAT din 31.03.2010, și Direcția Siguranță Militară din
MApN. Să știți că și eu mă plictisesc. Keep cool! Nu mai stau mult în povestea asta. Sub comandamentul
unic al BIM sunt trei batalioane:
350
HUMINT, IMINT și SIGINT. Serios? CMII adăpostește și administrează serverele CNI constituite în urma
ședinței CSAT din 19.11.2005 ca structură subordonată Consiliului, adică jupînului tocmai menționat. CNI
acumula și, teoretic, interconecta toate informațiile serviciilor secrete românești. Fondul problemei:
serviciile românești de informații căpătaseră o putere fantastic de mare, inclusiv pentru operațiuni ilegale
imposibil de reperat în afara sistemului. E dovadă de naivitate să-l urmărești la sol pe Băsescu pentru a strînge cu
lopățica indicii ale relației sale cu serviciile de informații. Traian Băsescu le avea în mînă, pe toate, le spiona
mișcările și putea exploata informațiile deținute de acestea. Cablarea Președintelui la colosul SECI extindea
aria accesării unor informații ce depășeau limitele geografice ale României.
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul... (Eminescu)
Dacă pînă acum autorul (colectiv) din spatele acestei expuneri n-a îngroșat obrazul, noua cheie a
narațiunii îndreaptă spre un portativ de unde, băgate în sperieți, au dispărut toate notele. Se afirmă, așadar, că „atît
SRI, SIE, cît și STS, prin Marcel Opriș, au folosit în campania electorală (din 2009 - n. m.) baza sistemului
MONSAT aflat la Centrala Regională SECI de la București“. Oleolo! „Datele centralizate la sediul de campanie
(prezidențială - n. m.) din Aleea Modrogan (sediul central al PDL - n. m.) au fost operate și trimise, cu ajutorul
STS, din centrala SECI. Softul folosit de BEC include o aplicație KOFAX, tip vierme sau tip buclă, care are
drept scop redistribuirea voturilor în favoarea unui candidat prestabilit.“
Măiculiță, măiculiță, iar mă duci la grădiniță? (Folclor internaut)
Softul ar fi fost construit de „Net-Consulting, în colaborare cu firma americană KOFAX (...), împreună cu
firmele Asesoft și Asseco, pe baza programului de la Rasirom (fosta UM 05099, în fapt, o societate patronată
de SRI)...“ Profitorul acestei neptunice sofisticări ar fi fost candidatul Băsescu.“
Bullshit' ■
Apa urcă la glezne. Gata! Pe mine să nu contați!
Quod latet, ignotum est, ignoti nulla cupido. „Ceea ce-i tăinuit e necunoscut și ceea ce nu cunoști nu
dorești.“ (Ovidiu)
351
RADU CĂLIN CRISTEA
Ex nihilo nihil. Din nimic nu se naște nimic.
Nihil?
„Piei, ispită!“
Nihil-nihil? Mi se împăienjenesc ochii de atîtea enunțuri servite pe tavă drept veridice.
Văzînd, nu văd și, auzind, nu aud, nici nu înțeleg... (Sfîntul Matei Evanghelistul, 13:13).
în 11.12.2009, jurnalistul Ovidiu Eduard Ohanesian înnoadă o parte din firele negru-tăciune de mai sus cu
altele noi, negre ca smoala iadului, citînd ca surse „mai mulți angajați ai STS“. Dacă amintitele surse nu fabulează,
rezultă că alegerile prezidențiale din 2009 ar fi fost fraudate în folosul candidatului Băsescu. Softuri, servere,
derivații, STS, Opriș, PDL...
Qui tacet, consentire videtur. Cine tace e de acord.
Absolut nimeni dintre cei prezumați a fi participat la această halucinantă tîlhărie nu a contestat dezvăluirile
lui Ohanesian. Toate trompele jos! De unde atîta fereală? Ar fi existat numeroase căi de atac pentru a tranșa cazul,
de exemplu, în instanță, în condițiile existenței unui interes public major; s-ar fi aflat dacă Ohanesian a difuzat,
cu bună-credință, informații chiar și parțial veridice, dar îndreptățite de importanța investigațiilor sale, de
apărarea securității naționale și a dreptului constituțional al cetățeanului de a alege, ori, dimpotrivă, a premeditat
o mixare de colportații menite să aducă atingere reputației unor persoane sau instituții. Nevoia publică
excepțională în clarificarea tuturor acestor conjecturi se justifica, zic și eu, prin invocarea unor indicii privind
alegerea șefului statului printr-un furt electoral fără precedent.
Unde nu pătrunde nici tămîia
Alegeri prezidențiale 2009: precaritate a mijloacelor publice de comunicare în context electoral,

parțială supraveghere civilă a procesului de vot, slăbiciuni de tot felul privind persoane și instituții implicate în
gestionarea scrutinului. Principial vorbind, nimic nu l-ar fi timorat pe Traian Băsescu în presarea aparatului
diplomatic și a serviciilor secrete.
Paște, murgule, iarbă verde. (Folclor)
352
Și eu, care umblu frunza frăsinelului, cu Băsescu de gît, adulmecînd urmele unor tîlhari de voturi. Nu-ți
trebuie decît simțul umorului pentru a poposi la Paris, la Ambasada condusă de T. Baconschi. La primul tur al
alegerilor, în 22.11.2009, Președintele secției de votare nr. 52, Vlad Ionescu, salariat al MAE, ține urnele
deschise ca la birt, pînă la plecarea ultimului client. A primit o amendă de 2 000 de lei, ba a pierdut și președinția
secției pentru turul al doilea, cînd, așa cum calculam și în subcapitolul „Gînditorul și Bestia“, s-a bătut
recordul mondial la viteză de vot: un vot de ființă umană la 12 secunde!
Occupe-toi de tes fesses! Vezi-ți de treaba ta!
Diplomatul Baconschi ia atitudine: „Resping acuzațiile nefondate legate de nereguli în cadrul
procesului electoral la Paris!“ „Smerit cu inima“, deși bățos mental, teologul Baconschi arată, cu duhovnicească
blîndețe, prin ce „uși împărătești“ a pătruns pronia cerească în curtea ambasadei:
„Secțiile din străinătate se organizează în ambasade sau consulate. Ambasada funcționează în regim de
extrateritorialitate, deci teritoriul aparține României. Faptul că intrarea secției de votare a fost fixată la porțile
ambasadei este perfect normal pentru că altfel am fi creat între poartă și clădire un no mans land“ (mediafax.ro,
22.12.2009).
Așa că Baconschi a umplut pînă la refuz ograda ambasadei cu tot ce mișca românește prin zonă și oile l-au
privit pe el și privind către oi el a zis: nu te teme, turmă mică! Rezum o excelentă investigație a redacției Ziua
News (08.04.2014) despre circulația votului pornind, de la urne pînă la BEC, într-o ambasadă precum aceea a
bunului păștor Baconschi. Agenți ai SIE și o mașină de criptare alcătuiesc formatul binar prin care se transmit
voturile cetățenilor din diaspora. Băsescu a fost primul președinte ales prin mijlocirea acestui binom. Binomul!
Transmisia propriu-zisă a datelor se petrece în așa-numita „cameră a cifrului“ și este asigurată de un operator -
agent conspirat al SIE, ce figurează cu alte atribuțiuni în cadrul ambasadei. Ofițerii SIE din camera cifrului
lucrează. în schimburi, șapte zile din șapte. Nu au contacte cu nimeni din ambasadă. Ies din clădire cel
mult de două ori pe an, însoțiți, la distanță mică, de alți agenți din ambasadă, după ce înainte au fost supuși
unei carantine de 48 de ore pentru a fi decuplați de la ultimele date secrete. Dacă în camera cifrului intră, în
afară de operatorul de tură și ambasador, a treia persoană, se declanșează starea de alarmă în SIE. Citez, în
continuare, din Ziua News:
353
RADU CĂLIN CRISTEA
„După 1989, STS a asigurat secretul transmisiunilor de vot, din teritoriu, spre BEC. Pentru diaspora,
votul venea de la ambasade prin intermediul cifrului de stat asigurat de SIE. Rezultatele ajungeau în str.
Maria Rosetti (sediul SIE - n. m.), apoi erau trimise la MAE și, de acolo, la BEC, prin intermediul STS. Mai
simplu spus, ambasadorul înmînează o hîrtie pe care sunt scrise datele votului (...). Operatorul, folosind cifrul de
stat, transmite, în centrală, adică în clădirea de pe Maria Rosetti, mesajul cifrat. Acolo, un coleg îl descifrează și îl
transmite, prin liniile speciale ale SIE, către MAE. Abia de acolo informația este preluată pe canalele STS, adică ale
lui Marcel Opriș, și transmise BEC.“
Operatorul cifrului personalizat primește informații de la ambasador. Acestea ajung, pe un traseu
securizat, la STS și, în fine, la BEC. Biroul Electoral nu are autoritatea legală de a controla protocolul dintre
ambasador și operator și nici transmiterea informațiilor prin cifrul de stat către centrala SIE. Lăsăm deoparte
ceea ce se petrece în secțiile de votare și ce informații livrează ambasadorul către camera cifrului. întreg restul
procesului de transferare a rezultatelor votării în diaspora pe itinerariul ambasadă - BEC reprezintă misiuni
militarizate, cu caracter secret, interzise oricărei intruziuni civile. Cîmp liber de distorsionare s-ar afla mai ales
la terminalele transmisiei votului: ambasadorul și STS. Cine verifică STS-ul dacă nu cumva a umflat nota de
plată? Dar dacă SIE și STS pun la cale o mînărie? Începînd din seara votului, liderii PSD și ai PNL vorbesc
deschis despre un soft prin care STS a trimis către PDL datele în timp real privind rezultatele votării. Directorul
STS, M. Opriș, decartează:
„Acest sistem funcționează din 2007, exclus să se fi dat acces unor formațiuni politice. Toate mesajele
au fost date de noi cu avizul BEC“ {Ziare.com, 08.12.2009).
Așa deci? Atunci de ce, înainte de finalizarea rezultatelor de către BEC, le-au primit cei din PDL, nu și PSD
sau PNL? A avut STS, după decriptarea datelor SIE și transmiterea acestora la BEC, vreo misiune legală în
sensul comunicării directe a informațiilor electorale spre partidele politice? în absența unor observatori din
afara ambasadelor și a consulatelor, în orice secție de vot din străinătate, îndeosebi în regiuni mai puțin
accesibile, scrutinul poate fi lesne viciat, fără riscuri, prin multiple moduri. De pildă, într-o odăiță unde, la
flăcăruia luminării, se numără voturile: pe un buletin cu parafa pe Geoană se pune o ștampilă și pe
Băsescu, astfel că votul este anulat. Alegerile din 2009 din Franța lui Baconschi seamănă cu un
354
scurtmetraj de acțiune dintr-un lungmetraj de ficțiune. Nici poțiunea magică a lui Asterix și Obelix nu
producea iuțeli mai hazlii. în Spania, Italia și Republica Moldova, numărul alegătorilor s-a dublat între orele
17-22 față de 07-17. La fel, au fost de (aproape) două ori mai mulți votanți în cele trei țări în turul a doilea
față de primul. Ce i-o fi îndemnat pe românii din Spania și Italia să voteze pe dos la referendumul din 2012,
cînd Băsescu a înregistrat cele mai categorice înfrîngeri din diaspora tocmai în cele două țări - cu 80,83% și,
respectiv, 80,24% pentru demiterea sa? Realegerea lui Băsescu în funcția de Președinte în 2009 aduce a coardă
foarte tare întinsă. Prea multe cărți în prea multe mîneci pentru un joc cu reguli simple. în jocul cu pricina, privat de
orice formă de arbitraj, s-au putut așeza la aceeași masă și gentlemeni și haimanale travestite în gentilomi.
Nu reușesc să încetez a mă minuna, pentru că de mirare este să pierzi alegerile în țară și să le cîștigi, decisiv, prin
voturile venite din străinătate, adică dintr-un neant opac, arestat de variabile și de unde, sub pază militară, pe căi
ascunse, au venit niște cifre, pur și simplu, incontestabile. Alegerile acelea cu un destin atît de șerpuitor și
enigmatic le simt ca pe o grea apăsare. Cred și acum că, în 2009, spaima de eșec a lui Traian Băsescu a fost
incomparabil mai diluată decît disperarea sistemului de a-l pierde ca șef. Cîștigători au ieșit, în cele din urmă,
amîndoi. Călare pe sistem, Băsescu a privit în cei 10 554 136 de ochi ai jumătății sale din România și a anunțat
scorul final:
„I-am ciuruit!“
VREMEA RINOCERILOR NEGRI
A fost ultima punte
2009 a fost și anul cînd maniheismul ELB a dat în pîrgă. Concasoarele lui Tismăneanu, Liiceanu, Mihăieș,
Patapievici ș.c. au zdrobit stînca moale a rezonabilității conviețuirii intelectualilor publici cu opțiuni
(preponderent) politice diferite. Deplasarea rocilor a fost într-atît de violentă încît au apărut niște cavități noi, un soi
de grote private unde monologul gălăgios a stins, dintr-o suflare, flacăra dialogului minimal ce ținea laolaltă, fie și
simbolic, într-o comuniune de branșă, spiritele cele mai active în configurarea discursul public: elitele din
lumea umanioarelor. Civilizația polemicii, oricît de corozive, dar păstrînd intacte rezervele de curtoazie, a
dispărut la prima flamă de proporții, ca mamuții. îi dau crezare lui Horia-Roman Patapievici:
„O cultură a compromisului permite așa ceva: acceptarea diferențelor ireductibile, în condiții de bună
creștere a ambelor tabere (...). Tranșarea prin forță ia două chipuri: ori partea mai puternică sugrumă
partea mai slabă; ori partea cu mai mult bun-simț se retrage și lasă cîmpul de dispută la cheremul părții mai
nesimțite (...). Urbanitatea este o formă de conviețuire amabilă, care se traduce atît prin finețea și corectitudinea
întrebuințării limbii, cît și printr-o noblețe a raporturilor dintre oameni, care nu e făcută ori căutată, ci are firesc,
grație, dezinvoltură și, așa-spunînd, curge de la sine“ (EVZ, 16.07.2009).
Floretele duelului gentil au fost vîrîte cu zgomot în teci în a două jumătate a anului, începînd de prin iunie.
într-un interviu tăios, fostul Președinte Emil Constantinescu afirma, cu referire expresă la „anturajul
prezidențial“:
„Sigur, în România lucrurile le înțelegi mai bine nu printr-o analiză politică sau sociologică, ci printr-una
psihologică, uneori psihiatrică.
356
Vorbim despre aspecte precum «fascinația bădăranului», care este prezentă în zonele intelectuale românești
de multă vreme; redeșteptarea unei forme aberante de cult al propriei umiliri în slujba unei personalități cu fervoare
care, pe mine, mă cutremură. Pot redescoperi aici elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima
parte a comunismului lui Gheorghiu-Dej și ale altora, din ultima parte a comunismului ceaușist, care păreau
dispărute pentru totdeauna“ (gandul.ro, 14.06.2009, interviu din care fac parte și următoarele citate).
E. Constantinescu reproșa intelectualității fidele lui Traian Băsescu faptul că perseverează în a gîndi acțiunea
politică în algoritmul „răului celui mai mic“:
„...în ianuarie 2005, eu am spus că ar trebui ca doamna Mungiu, și toți ceilalți din acest grup, să-și asume
succesul politic din 2000 (votul pentru I. Iliescu în dauna lui C. V. Tudor - n. m.) - pe care și eu îl recunosc
în mod deschis -, iar după asumarea acelui succes public, să-și asume și eșecul moral al principiului. în baza
asumării eșecului moral al teoriei «răului cel mic», să construim în cei cinci ani care urmează o alternativă a
binelui.“
Și mai clar, tot acolo:
„...dacă nu mai putem identifica binele, atunci să identificăm răul. Dacă mai exiștă o responsabilitate intelectuală
și morală, ar trebui, ca ieșire de urgență, să nu ne mai concentrăm pe răul cel mic, ci pe eliminarea răului.
Răul absolut, pe care, în acest moment, îl reprezintă Traian Băsescu.“
E. Constantinescu paria pe Crin Antonescu. Peste 100 de personalități ale vieții publice semnează o listă de
susținere a candidaturii lui Crin Antonescu, la foarte scurt timp după apariția interviului Președintelui
Constantinescu în Gândul. Cîțiva dintre semnatari: Doru Anastasiu (Decanul Facultății de Medicină Generală,
Timișoara), Alexandru Barnea (Decan al Facultății de Istorie, București, între 1996-2004), Lucian Boia,
Radu Boroianu, Ion Bruckner (Decanul Facultății de Medicină, UMF București, între 1990-1992), Mircea
Carp (Director-asistent al Europei Libere, șef al secției române de la Vocea Americii), Ștefan Cîlția,
Daniela Crăsnaru, Alexandru Cistelecan, Eleonora Cofas (Director al Muzeului Cotroceni între 1997-2000),
Mircea Diaconu, Gabriel și Georgeta Dimisianu, Neagu Djuvara, Smaranda Enache (Co-președinte Liga
„Pro Europa“, Ambasador al României în Finlanda și Estonia între 1998-2001), Dan Grigore, Emil Hossu,
Sorin Ilfoveanu, Aurora Liiceanu, Andrei Marga (Rectorul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca), Victor
Neumann,
357
RADU CĂLIN CRISTEA
Marius Oprea, Ion Păun Otiman (Secretar General al Academiei Române), Zoe Petre, Dan Pița, Radu
Portocală, Nicolae Robu (Rectorul Universității Politehnice Timișoara), Septimiu Stoica (Președintele Bursei
de Valori București între 2006-2007), Șerban Tanașoca (Directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene
al Academiei Române), Antoaneta Tănăsescu, Liviu Tofan (Director al Institutului Român de Istorie Recentă,
Director- Asistent al Europei Libere), Doina Uricariu, Renate Weber (Președinta Fundației pentru o Societate
Deschisă între 1998-2007), Dinu Zamfirescu (Președintele Institutului Național pentru Memoria Exilului
Românesc) ș.a. Strict pentru acuratețea informației, figuram și eu pe acea listă.
Hingherii lui Băsescu vînează „crinolatri“
Lista de susținere a lui Crin Antonescu nu era un apel programatic și nici nu subsemna, cu retorica
aferentă, profilul unui candidat ideal, eventual indispensabil propășirii leadership-ului românesc sau chiar mai
mult decît atît. Nu se adera la un crez național bombastic și nimeni nu sugera măcar că România ar spînzura
de un ibrișin dacă Antonescu n-ar fi ales Președinte. în linii mari, nu se dădea defel cu parul. Lista însoțea doar,
prin prestigiul semnatarilor ei, un proiect politic aproape integral opozabil celui întruchipat de Președintele
în exercițiu. Zoe Petre:
„Eu nu pot să spun că aș avea un alt proiect acum, decît ca România să aibă un proiect. Sentimentul meu este că
nu îl are în acest moment. Sigur, președintele (Băsescu - n. m.) a venit de-a lungul timpului cu mai multe teze, pe
care susținătorii domniei sale le-au îmbrățișat, dar acestea nu mi se par proiecte care să spună românilor cum ar
trebui să arate România peste 20 de ani. Noi am încheiat recent un proiect politic început la 1948 - acela de a integra
România în rîndul țărilor civilizate. Am reușit asta în 2007, odată cu intrarea în UE, iar acum avem nevoie de mr
proiect de anvergură, de o viziune. Iar convingerea mea este că domnul Antonescu o poăte oferi“ (Realitatea.net,
09.11.2009).
Mă mișcăm și eu, cred, la fel ca majoritatea celorlalți o sută, în marja șansei date unui opozant întru totul
stimabil, dar, pragmatic vorbind, cu un destin de candidat cu mică deschidere la turul al doilea al alegerilor. Sunt și
jocuri al căror scop poate fi o înfrîngere merituoasă. Circa 80% din mintea mea gîndea cu capul lui Mircea
Cărtărescu:
358
„Părerea mea e că (aproape aș spune: din păcate) el (Antonescu - n. m.) are cele mai mici șanse să intre în
turul al doilea. Baza electorală a partidului său nu-i permite să aspire la asta. în ultima lună s-a creat un curent
intelectual în favoarea lui, dar și acesta mai curînd negativist, anti-Băsescu, decît pro-Antonescu. Și, oricum,
insuficient pentru propulsarea lui în al doilea tur“ (EVZ, 20.11.2009).
S-a întîmplat să fie, după știința mea, pentru prima (și ultima?) oară în cei zece ani de regim Băsescu, cînd un
grup de intelectuali publici care avea să fie îmbogățit, pe parcurs, cu Doina Cornea, Flavia și Rodica Coposu,
Lucia Hossu-Longin etc. a sprijinit, în condițiile enunțate mai sus, un alt candidat la șefia statului decît
Traian Băsescu. Oamenii nu s-au încins la polemici, nu și-au vărsat năduful pe Băsescu, n-au fost trompeții
candidaturii lui Antonescu. S-au adunat numai pentru a încuraja, în termenii unei urbanități ireproșabile, printr-o
candidatură decentă, o altfel de Românie: fără Băsescu. Aveau să se îndrepte apoi, către cele patru vînturi, după
ieșirea din cursă a lui Crin Antonescu.
A fost un gest care, foarte curînd, va naște un stigmat („intelectualii lui Crin“) și va duce la tratamente de
cea mai joasă speță aplicate celor 100 de semnatari de cîteva dintre imundicitățile din ELB. Doar a fi de altă
parte decît aceea a lui Băsescu și fără a scrie panegirice, ca multe dintre ELB, ajunsese să însemne nu doar un delict
de opinie, ci și actul periculos de gîndire deficitară ce duce la malformări ale adevărului. V. Tismăneanu sare ca
musca din lapte și e scandalizat că „intelectualii lui Crin“ nu-și „exercită spiritul critic“:
„Suprinzător este că la această campanie (pentru că neîndoios e vorba de o campanie) participă și intelectuali
care ar trebui să-și exercite simțul critic.
Lista «intelectualilor pentru Crin Antonescu» spune mult, foarte mult în această privință. E dreptul lor să-l
prefere pe Crin Antonescu, să-l sprijine cu entuziasm, dar nu este normal să-și raționalizeze opțiunea prin
distorsiuni grave ale realității politice, prin desfigurarea adevărului.“1
„Crinolatrul“ (V. Tismăneanu) nu avea altceva mai bun de făcut decît să conspire, as mad as a hatter, la
demolarea lui Băsescu. Tismăneanu se face că uită cum tronase, în 16.11.2009, alături de Mihăieș, TRU, C. Preda,
1 Vladimir Tismăneanu, Cristian Pătrășconiu, Cartea președinților, Ed. Humanitas, 2013, pp. 28-29.
359
RADU CĂLIN CRISTEA
Neamțu, Stanomir, Carp etc., în fruntea listei de semnatari ai unui apel pentru „realegerea Președintelui
reformator“ Băsescu, în ciuda opoziției „golemului criptomafiot“. ELB nu se încurcă în vorbe și îl preacîntă pe
Băsescu în calitatea lor de „cariatide ale societății civile“:
„Astăzi, practic, în condițiile atacului virulent al «sistemului ticăloșit», infiltrat peste tot (deci nu doar în tabăra
«mogulilor», dar și, bineînțeles, în kafkianul Aparat de Stat sau în «justiția» încă nereformată), Traian Băsescu
nu mai are de partea sa decît publicul pe care l-a cucerit cu incontestabil talent politic. Acest public e însă din ce în
ce mai bulversat de campania media ostilă președintelui, în fapt un permanent linșaj, și comandată de cupola
«sistemului ticăloșit» (care îl consideră pe președinte un «trădător al sistemului». De aceea, acum e momentul ca
președintele reformator să știe că nu este singur în fața golemului criptomafiot și că alături de el se află nu doar
oamenii simpli, ci și cei ce trebuie să fie formatori de opinie și cariatide ale societății civile mature și
responsabile. Pe aceștia și pe toți cei ce se simt solidari cu acțiunea reformatoare a președintelui Traian
Băsescu îi chemăm să semneze apelul de față“ (pe blogul lui VT și al lui Viorel Padina, 16.11.2009).
Anul cîinelui turbat
Nu știu cum vor fi gîndind alți comentatori politici neafiliați la Băsescu sau criticîndu-1 pentru ceea ce
considerau a fi apucături și fapte străine de democrație. îmi amintesc că starea de care n-am reușit să mă lepăd în
ultimele 6-7 luni din 2009 a fost aceea de minorat umilitor. Multe dintre ELB mi-au fost prieteni încă din studenție.
Am parcurs împreună cu ele, fără să ne încovoiem, deșertul comunist. Pînă prin 2005, înțelegeam lucrurile în
același spirit. Apoi, după ce viziunea mea asupra vieții politice românești dominate, am considerat eu, prin abuz
de Traian Băsescu s-a despărțit de a lor, am avut cu toții înțelepciunea de a ne menaja reciproc și de a lăsa să
vorbească doar miezul bun al experienței comune. în 24.06.2009, la ora 18:30, în „Rotonda“ Muzeului
Național al Literaturii Române (al cărui Director General se întîmpla să fiu) Vladimir Tismăneanu a ținut o
conferință cu tema „Revolta intelectualilor și sfîrșitul utopiei marxiste“. Avea să fie bine și a fost pace. Apoi
s-a pornit urgia. Istorici, filozofi, scriitori, moraliști, teologi, traducători etc. s-au înrolat, în prima linie a frontului,
în batalioanele disciplinate ale luptei de partid, pentru PDL și
360
Traian Băsescu. Literele limbii de lemn se șterseseră, Françoise Thom1 împrăștiase tulumbe de tămîie asupra
satanelor discursului totalitar, dar bătrîna propagandă de sorginte comunistă, aceea a partidului unic în frunte cu
conducătorul venerat, avea să fie excretată, cu mici ajustări dictate de contextul istoric, prin ditirambii planturoși ai
unor intelectuali pe care nu reușise să-i compromită Ceaușescu, dar a făcut-o, în schimb, Băsescu. Tipologia
violențelor de limbaj și retorica resentimentară a lui M. Mihăieș, TRU sau Tismăneanu își găsesc o comparație
rezonabilă printr-un recurs la crăpatul zorilor dejismului.
Reînvierea în stare aproape pură, mai ales în lunile pregătitoare ale alegerilor din 2009, a activismului de
partid și a cultului personalității prin propovăduirea lui Băsescu a fost, după părerea mea, cel mai coșmaresc
spectacol al abdicării morale a intelectualității românești postcomuniste. Pentru că de la Mircea Mihăieș aveai
sensibil alte pretenții decît de la Ion Lotreanu. Ceea ce nu-i puteai cere senatorului pedeserist Octav Cozmîncă îți
dădea, oricum, angro, europarlamentarul TRU.
„Candidații de azi sunt oameni ai muncii manuale și intelectuale, nu «nepoții» și filfisonii incapabili,
carieriștii preocupați să-și facă din mandatul de ales al poporului izvor de venituri ilicite, ipochimenii străini de
aspirațiile și nevoile mulțimilor.“
Nu, citatul nu-i aparține lui Tismăneanu, ci lui Victor Eftimiu (în Scânteia, 08.03.1965). Cel mai jalnic
aport la Președinte execută TRU, al cărui atașament față de Băsescu și PDL nu rezistă măcar o clipită în
limitele comportamentului rațional. E sluga care se aruncă în foc pentru stăpîn, înainte ca acesta, eventual, să i-o
ceară. Cu sîngele ridicat la creieri și chiar deasupra acestora, TRU își servește Președintele și partidul cu
un interes ce va deveni transparent pe măsura configurării listelor PDL pentru europarlamentare. Greu de
găsit un fanatism mai întunecat în presa „quality“ românească. Niciuna dintre ELB nu se va distanța măcar
infinitezimal de TRU. Va fi consimțit ca o lighioană antrenată în servicii de pază cu program non-stop, fugă
sănătoasă în toate direcțiile („aproape nimeni nu mai știe și nu se mai pricepe la ceva anume“), autoalarmare
rapidă și producerea unui tărăboi despre care un prieten îmi povestea că l-ar mai fi auzit, în nopțile petrecute în
Parcul Național Etosha (Namibia), doar la rinocerii negri în perioada rutului. „Autor Humanitas“, TRU și-a
1 Françoise Thom, Limba de lemn, Ed. Humanitas, 2005.
361
RADU CĂLIN CRISTEA
publicat toate cărțile la această editură, sub proteguirea patronului și admiratorului său G. Liiceanu. în 23.01.2003,
timbrul de oboe d’amore al vocii GDS dă vestea cea mare:
„TRU este o voce a societății civile românești, cu un timbru inconfundabil. E un timbru intelectual,
articulat în jurul unor idei-forță. Exprimată în scris sau la radio, vocea lui Traian Ungureanu este semnul
unui angajament civic veritabil. Recunoscînd excelența demersului său jurnalistic, GDS a decis să acorde
premiul pe anul 2003 lui TRU.“
Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica! (Caragiale)
Băsescu în persoană îl va ocroti pe TRU ca pe un copil ajuns la ananghie. La Tîrgul de carte
„Bookarest“, în 18.06.2006, Președintele Băsescu este invitatul de onoare al lui TRU, la lansarea cărților acestuia
„Războiul timpurilor“ și „Tehnica neputinței Ia români“ apărute, desigur, la Humanitas. Băsescu afirma atunci
că TRU „l-a susținut și l-a criticat decent și prietenește“, mai mult, că a fost „singurul ziarist care i-a influențat
deciziile“ (Rombel.com).
Parcă nu-mi vine să scriu ceea ce mi-au spus despre TRU surse bune de la Palatul Cotroceni. Cred că s-ar
rușina și textul meu; n-aș vrea să-l deranjez cu niște jigăreli. în orice caz, Băsescu l-ar fi trimis pe TRU, în
februarie 2007, Ambasador în Regatul Unit. Noroc că s-a putut opune Tăriceanu, salvînd astfel Londra de la un
potențial incendiu, chiar mai puternic decît acela din 1666. Cristian Tudor Popescu:
„Traian Ungureanu este intelectual - rasa superioară, un arian al spiritului. A fi intelectual înseamnă să nu te
risipești aiurea: te concentrezi pe un șef, de preferință cel suprem, și practici o linsoare tenace, apăsată și
învăluitoare, atît de intensă încît Traian Băsescu ajunge să se creadă Nicoleta Luciu. Tot ce face bine Băsescu este
genial, tot ce face rău e tot genial, dar nu înțelegem noi, mocofanii, neintelectualii. Dacă dl. Băsescu ar chema
ceferiștii ca să-i ia la poceală pe bucureștenii cîrtitori și să planteze flori, dl. Ungureanu ar spune că, în fine,
România are un președinte hotărît. Cînd o parte a intelectualului Ungureanu a fost reprezentată public de
președintele Băsescu, mai întîi n-am înțeles cum are nevoie literatura de proptea politică, apoi, însă, mi-am zis că,
tot citindu-i pe Cărtărescu, dl. Băsescu o fi căpătat deprinderi de critic literar. Și, la urma urmelor, un alt
intelectual, dl. Andrei Pleșu, l-a lansat odinioară pe poetul prim-ministru Radu Vasile, de ce nu s-ar putea și
invers? Cînd dl. Ungureanu a semnat scrisoarea celor nu știu cîți intelectuali, ce să mai zic? Nutrește omul
convingeri puternice și mai
362
vrea o variație în amorul său pentru dl. Băsescu. Ieri însă? Ieri s-a pus cocoșul pe tablă în vîrful grămezii de
encomiasme de la Traian intelectualul la Traian președintele: dl. Ungureanu să se mai ducă și-n piscul
intelectualității sale și să nu se mai coboare vreodată la a se numi ziarist. Cum ar zice Nichita Stănescu: nu ne
putem trage de șireturi, fiindcă eu mă port desculț" (gandul.ro, 14.02.2007).
Revin în 2009. TRU exersase mersul legănatu, cu pizmă amestecatu, pe arătura băsismului psihedelic încă din
2008: în joc era beletul de la pamblica gambetei de europarlamentar al PDL! înfășurat în steagul portocaliu, cu tot
cu coadă, TRU apreciază că România se autodizolvă statal dacă PDL nu cîștigă alegerile. Apocatastaza ne mănîncă:
„Numai o victorie națională a PDL poate bloca evoluția generală a corpului social spre disoluție (...). Enorm e
și pericolul care ne pîndește. Numai o apropiere reciprocă PDL - alegători, o alianță pedelectorală poate opri
căderea" (cotidianul.ro, 07.07.2008).
TRU căinează supliciile PDL în opoziție, unde Boc și ai săi se erodează mai ceva ca la guvernare. Glonțul
mișelesc străbate pieptul PDL pentru a-l doborî, de fapt, pe Băsescu:
„România a devenit locul unei comedii frenetice și perverse: singurul stat din lume, cu posibila
excepție a morbidei Zimbabwe, în care opoziția e de vină pentru toate deciziile și acțiunile Guvernului. PNL?
PSD? Două partide mici de care nu s-a auzit nimic. Avem singura scenă mediatică în care o întrebare și numai una
cu statut permanent: dar PDL-ul? Cu varianta: dar Băsescu?“ (cotidianul.ro, 04.08.2008)
•f
O pușlama proletcultă
Asistăm, de fapt, ca niște mîrlănoi fără carte, la o cosmogonie grandioasă concepută de Băsescu și desăvîrșivă
prin lucrarea PDL. That’s TRU:
„Fenomenul Băsescu nu e nimic altceva decît prima încercare de reașezare a lumii românești, prima
reevaluare a obișnuințelor sacre ale lumii noastre premoderne (...). PDL trebuie să recupleze cu direcția politică a
președintelui Băsescu (...). PDL cu Băsescu înseamnă unica șansă de modernizare a României" (cotidianul.ro,
în eseul „PD-L-B“, 08.09.2008).
Dacă Băsescu nu s-ar gîndi la cetățeni, ar fi vai de fundul lor. Dar Băsescu asta face, străpunge cu raza lui divină
norii flatulenți ai guvernării PNL-PSD și ia, în numele nostru, al tuturor, țara înapoi:
363
RADU CĂLIN CRISTEA
„Da, Băsescu. E singura prezență pro-cetățenească în stat și nu voi accepta niciodată campaniile sulfuroase ale
presei de strivit adevărul (...). PDL a dat singura guvernare și singurul răgaz de recuperare națională. După ce am
intrat în regimul de japcă legală PNL-PSD“ (cotidianul.ro, 13.10.2008).
Fără întoarcerea PDL la putere țara ar putea ieși din orbită, dar nu ca ochii boului, ci ca Pluto care, în 2006,
după multe învîrteli bîlbîite în jurul Soarelui, și-a pierdut rangul de planetă și a fost trimisă acasă de savanți:
„Transformată în vot sau în dezinteres pentru vot, cacealmaua ar putea lovi grav PDL, singurul partid rămas pe
orbita instinctului democratic. Clasa de mijloc sau aproximația ei românească, strivită între patru milioane de
pensionari și milionul de conțopiști la stat, va înghiți simulacrul PSD-PNL spre propria cădere“ (cotidianul.ro,
31.10.2008).
Nu se înțelege întotdeauna ce vrea să spună TRU, dar patetismul incoerenței lui indică faptul că în mod cert am
pus-o de mămăligă:
„Există persoane publice remarcabile în România: Băsescu, Macovei, Stolojan, Blaga, Ionuț Popescu, Sulfina
Barbu (...). în contra depresiei care stinge societățile și cheamă la eșecul consimțit există votul, sforțarea care
dezminte obișnuința. A vota înseamnă a exista. A sta acasă e pasul spre a doua colectivizare“ (cotidianul.ro,
21.11.2008).
TRU luptă ca Silvester Andrei să salveze abatajul și să-l extragă din ghearele morții și pe tovarășul Bogănici:
Salvat, abatajul! - grindina stete!
Ai luptat, ai învins, ai fost om, măi băiete
Priviți, priviți prin bolți ce ecou
Grozav au pușcat abatajul cel nou
Putem să urcăm, măi Silvester, acum
Numai să treacă oleacă pâcla de fum încărcăm vagonetul și haidem la drum. Așa sfătuiau bunifârtați între
ei Bogănici Neculai și Silvester Andrei Miner și vagonetar - puși pe listă Fruntași în întrecerea
socialistă. (A. Toma)
La fel ca Silvester și Bogănici, TRU grozav a mai pușcat abatajul PSD-PNL. A folosit întreg trotilul său
mental pentru a arunca în aer PSD-ul și pe Ion Iliescu, contemporanul lui Silvester și Bogănici.
364
Se apropie ziua votului. TRU stringe în mină maceta. PDL va învinge. PSD trebuie distrus.
Vamos a matar, companeros! Să mergem și să ucidem, tovarăși!
TRU trage, cu schimbul, la toate ramele caiacului fără echipaj de 8 + 1. Dacă PSD nu răposează o dată pentru
totdeauna, se duce naibii însuși conceptul de cetățean român:
„Am convingerea că duminică, 30 noiembrie, se joacă un lucru mare în care încap și eu, și părinții mei și copiii
dumneavoastră. Se joacă viitorul României (...). PSD nu e un partid propriu-zis, ci concretizarea în carne,
oase și discursuri a tot ce ați pierdut și veți mai pierde, pînă la dispariția concretă a cetățeanului român (...).
Iar regăsirea drumului bun nu poate începe tot cu o guvernare PSD. Primul și singurul lucru cu care putem începe să
ne certăm predestinarea și politicienii e, după cîte cred eu, un vot pentru PDL. Iar asta înseamnă să găsiți puțin timp
și să aveți o îndrăzneală cu totul remarcabilă: să votați“ (cotidianul.ro, 21.11.2008).
Jurnalistul Doru Bușcu, Director editorial al Cotidianului la acea vreme, îl întreabă pe TRU ce va face dacă,
totuși, în urma votului, PDL va fi constrîns să guverneze împreună cu PSD. Testamentul era deja redactat de un
kamikaze lucid:
„«Mă arunc de pe bloc». îmi mențin promisiunea, în ciuda teribilei crize imobiliare. Completez: mă arunc de pe
bloc, pe cuplul Patriciu - Tăriceanu, regizorii eventualei apropieri PSD-PNL“ (cotidianul.ro, 05.12.2008).
Pentru că PDL chiar ajunge la guvernare alături de PSD, instinctul de parior al românului nu se dezminte:
poporul se încercănează așteptînd zborul noului Icar de pe bloc. Dară TRU ce-mi mai făcea? Activistul TRU se
supune voinței partidului. Nu mai sare de pe blocuri, ba chiar, într-un text („Rațiunea nesimțirii“) de un
oportunism farfuridico-brînzovenesc, schimbă foaia și zice că jumelajul PSD-PDL ar fi „primul pas spre
raționalizare“ din politica românească. I-auzi poznă de politruc:
„Nu toate catastrofele distrug fără chibzuință. Asocierea PDL-PSD-UDMR (garda maghiară e obligatorie,
pentru că permite guvernarea și după un sabotaj PSD) e un scurtcircuit fertil. O mitologie care a transformat prea
mult morala publică în discurs moralizator se apropie de sfîrșit. Cu o întîrziere enormă, politica românească face
primulpas spre raționalizare (...). Aidoma ultimelor partide comuniste est-europene, PSD va fi macerat de această
acuplare. Nu urmează paradisul, dar ajustarea PSD contează (...).
365
RADU CĂLIN CRISTEA
Intrăm în zona disciplinei etice. Rîdeți? (Da, ne ținem de burtă! Geppetto, ia-1 de aici pe Pinocchio că ne stricăm
de rîs! - n. m.). Disciplina etică înseamnă o partidă de înghițit broaște proaspete în compania unui frate adoptiv
cu o pereche de coarne. Dar numai dacă un asemenea exercițiu stomacal are o miză clară (...). Orice guvernare
fără PDL înseamnă gîtuirea proiectului Băsescu. Orice guvernare PDL înseamnă relansarea acestui proiect. PSD va
afla tîrziu și citeț că s-a aventurat un pas prea departe de zona în care se poate respira“ (_cotidianul.ro,
12.12.2008).
TRU sau despre băsismul cu chitanțier

Ce zice partidul, aia e! Obrazul gros sabia nu-i taie. Lui TRU îi mai arde și de glumă:
„în principiu, asocierea PDL-PSD era inevitabilă, ca o dreaptă silită de geometria locală să o ia la stînga (...).
Da, știm că în politică trebuie să înghiți broaște. Dar meniul are o limită. Am comandat broaște, nu broaște
țestoase“ (cotidianul.ro, 22.12.2008).
Suprastimulat de travaliul pentru partid, creierul lui TRU dă rateuri grozave, randamentul gîndirii scade sub
nivelul mării, neurotrasmițătorii cad lăți, ba nu, ba da, Dada.
Pentru a face o poezie dadaistă
Luați un ziar
Luați o pereche de foarfeci.
Alegeți din ziar un articol care să aibă lungimea pe care
■ vreți să o dați poeziei voastre.
Decupați articolul.
Tăiați cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol și puneți toate aceste articole într-un
săculeț. Agitați-l încetișor.
Scoateți cuvintele unul după altul, dispunîndu-le în ordinea în care le veți extrage
Copiați-le cuviincios. Poezia vă va semăna.
Și iată-vă un scriitor infinit de original și înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, deși, se înțelege,
neînțeleasă de oamenii vulgari. (Tristan Tzara)
Da, da, oamenii vulgari nu pot înțelege sensibilitatea încîntătoare a dadaistului TRU:
366
„Am ajuns în situația jenantă în care problema investiției cognitive, a calificării generale și de detaliu pare o
fixație a Președintelui Băsescu“ (cotidianul.ro, 23.02.2009).
Abia scăpat de „problema investiției cognitive“, TRU dă peste „iminența crizei național-culturale“. Sugușat
de brațele lungi ale neurasteniei, TRU merge fuguța la Băsescu:
„Singura minte conștientă de iminența crizei național-culturale e președintele Băsescu. Măcar din acest
motiv, 2009 trebuie să fie anul reconfirmării lui Băsescu“ (cotidianul.ro, 29.12.2008).
Deasupra Modroganului zboară papagali în cioc cu listele europarlamentarilor PDL. Monica Macovei
nu se află între primii 42. Pusilanimul TRU jură credință PDL și lui Traian Băsescu:
„Nu am ascuns niciodată că sunt un susținător al proiectului general al Președintelui Băsescu“ (cotidianul.ro,
interviu, 06.03.2009).
în sfîrșit, surse descătușate îl dau ca eligibil pe TRU. A pieptului său coarde ar mai psalmodia niște
suplicații băsiste, dar Cotidianul îi suspendă colaborarea din motive de primit grad PDL. Din aceleași rațiuni
politice, Sever Voinescu se desparte elegant de același cotidian, în timp ce TRU e o sudalmă vie:
„Cotidianul și-a intoxicat cititorii. Cu ajutorul cîtorva fraude. Iată-le în ordinea popularității: ideile politice pot
fi sprijinite numai din interes. Mai departe: cine are valori politice e activist. Cine spune deschis că Băsescu e partea
plină a politicii românești e lingău. Cine nu îl poartă prin toți acizii pe Băsescu e lipsit de spirit critic. Aveți în față
harta idealurilor ziarului“ (cotidianul.ro, 09.03.2009).
în articolul „Traian se desparte de una din luntri“, Doru Bușcu îi arată lui TRU o parte din ceea ce știa tot
tîrgul. Au circulat zvonuri că, după apariția replicii lui Bușcu, verificîndu-1 intrigat pe „autorul Humanitas“ și
încercînd, chiar parțial, să se mai regăsească în valorile lui TRU, G. Liiceanu ar fi descoperit o groapă comună
plină cu idealuri moarte. Informația nu a fost confirmată, dar suspiciunea rămîne rezonabilă.
Un fragment din răspunsul lui Doru Bușcu la ponegreala lui TRU:
„... Nici cînd a primit oferta de ambasador în Marea Britanie, nici cînd a devenit consilier al PDL în campania
din toamnă, nici cînd a apărut pe pliantele partidului sau în interviuri electorale cu Stolojan, Traian nu s-a
deranjat să mă anunțe, între două editoriale care slăveau PDL, că simpatiile lui trec dincolo de idee. Că e implicat
fizic și profesional într-un obiectiv
367
RADU CĂLIN CRISTEA
politic limpede și că, în timp ce textele lui apar în Cotidianul, el primește bani de la PDL (pînă la urmă, prin
noiembrie, mi-a vorbit totuși de bani). Bani munciți, fără discuție, și poate nu destui față de salariul de la ziar,
dar încasați fără cea mai mică tresărire de conștiință. Bani care acoperă, poate, și serviciile omagiale din ziar
(...). De la o vreme încoace și-a falsificat contractul și a vîndut activism politic sub semnătura jurnalistului. Cu
talent, cu succes, dar fără demnitate. Și acest rol de dublu agent a ținut. Slăbiciunea pe care o parte a publicului
și o parte a redacției au avut-o pentru semnătura lui a închis ochii. Acum însă, faptele au intrat în linie dreaptă.
Traian e deja pe liste, acolo unde, cu subconștientul, a fost dintotdeauna“ (cotidianul.ro, 09.03.2009).
Să-ți îndopi pe mutește teșchereaua cu bănet pedelist și, simultan, să-ți plimbi kiltul de fost jurnalist la BBC
suflînd în cimpoaiele propagandei băsiste - iată breuvajul magic al tonificării morale a celui despre care, poate mă
repet, Președintele a spus că este „singurul jurnalist care mi-a influențat deciziile“. La fel ca TRU, destule din
ELB s-au tratat cu același panaceu ce fortifica prințipurile, dar vindeca și dileme din categoria „famelie
mare, remunerație mică, după buget, coane Fănică“. TRU nu se împiedică în detalii. Și ce dacă îl sugea la
lingurică? G. Liiceanu i-a semnat legitimația de intelocrat meritocrat. Băsescu?
„Da, îl consider un mare președinte. Și m-am cam plictisit de observația asta. E foarte iritant“
(Observator cultural, interviu, 07.12.2006).
Tismăneanu se întoarce. Apocalyptica
Gabriel Liiceanu:
„Eu nu sunt în relația cu Traian Băsescu de a-i fi loaial. Să ne înțelegem. Nu e vorba de loialitate, nu sunt
nici angajatul Cotroceniului, nu sunt în armată. Nu-mi place cuvîntul ăsta. Loialitatea este față de principiile
mele (...). A fi intelectual înseamnă a respecta o tablă de valori pe care o consider universală. Numai în
meniul acestei table de valori și a principiilor care au decurs din ea poți să omagiezi sau nu pe cineva“
(Realitatea TV, 18.06.2009, într-un dialog cu Emil Hurezeanu și Adrian Ursu).
Acesta să fie meniul din strachina plină ochi cu valorile și principiile promovate de TRU și de alte cîteva
dintre ELB? Un privilegiu dobîndit, de obicei, prin atribuirea, de multe ori nimerită și meritată, a unor demnități
368
publice, dar nu numai, a transpus intelectuali onorabili într-o călugărime dedată la dulcele introitus captivus.
Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine? (M. Eminescu)
Nu, e V. Tismăneanu, fost Președinte ăl CPADCR, Președinte, începînd din 11.04.2007, al Comisiei
Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, viitor Președinte al Consiliului Științific al
IICCMER ș.a.m.d., apostolus maximus al băsismului abisal. în recitativele lui Tismăneanu, melopeea languroasă
de cadînă interferează cu marșul militar:
„...dl. Traian Băsescu a fost - este - uluitor de puternic, practic de neînvins. Realmente de neoprit, cu toate
sumele puse jos la bătaie, cu toate tirurile încrucișate și la foc automat trase direct și la ore de maximă
audiență“ (pe blog, 07.12.2009).
Experiența acumulată în cultul „Conducătorului“ îl împinge pe Tismăneanu să-și mute gîndul de la
Ceaușescu - „Ctitorul Epocii de Aur“ la Băsescu - „întemeietorul Noii Republici“:
„Place sau nu, acesta este stilul politic al lui Traian Băsescu. Un stil și un set de valori care îi vor îngădui în al
doilea mandat să înfăptuiască un deziderat al celor care cred că Revoluția din decembrie 1989 a fost una
anticomunistă: întemeierea unei Noi Republici. Una care să rupă definitiv cu trecutul mocirlos și să reafirme valorile
ireductibile ale adevărului, încrederii și onoarei“ (EVZ, 17.08.2009).
Culorile folosite de Tismăneanu în portretele făcute lui Băsescu sunt turnate direct cu găleata pe pînză:
„Traian Băsescu este un politician deschis spre valorile liberalismului anticomunist, un european și un
atlantist autentic, un om pentru care reforma sistemului politic este o prioritate absolută“ (EVZ, 02.12.2009).
Europa Centrală și de Est a dîrdîit pînă la victoria lui Băsescu. Ce să mai vorbim de Tismăneanu:
„Victoria lui Traian Băsescu în alegerile prezidențiale e un moment crucial în istoria postcomunistă a României,
a Europei Centrale și de Est.“
Gînditor hiperbolic, Tismăneanu simte monstruos și scrie la fel.
„...une alliance des crapules nu a reușit să-l învingă pe Traian Băsescu. Jumătate din alegători (peste 5
milioane de cetățeni ai României) nu au cedat, ceea ce spune mult despre consolidarea și capacitatea de
rezistență a spiritului democratic în România“ (EVZ, 09.12.2009).
369
RADU CĂLIN CRISTEA
Cum se vede, la fel ca Băsescu, și Tismăneanu a ciuruit aceeași jumătate de Românie a pușlamalelor
însuflețite, prin deducție, de un spirit eminamente nedemocratic. TRU și Tismăneanu produc mostre ale uneia
dintre tezele cele mai potrivnic-democratice ale ideologiei politice a ELB: iconografia dinastului salutar
primește întăriri simbolice prin discreditarea opoziției și a liderilor acesteia. Se vorbește pe șleau despre
toxicitatea opoziției și, în general, a tuturor celorlalte formațiuni politice, cu excepția partidului prezidențial
PDL. E un portativ ce îl include pe Traian Băsescu, dacă nu cumva acesta este însuși declanșatorul dezolantei
viziuni a ELB asupra funcționării democrației: deificarea lui Băsescu se conjugă cu lichidări expeditive ale tuturor
celorlalți lideri politici. Putem învîrti ideile și vorbele pînă dă strechea în noi. Nu mai aștept nici măcar provincia.
Lipsesc expunerile, demonstrațiile, raționamentul, alternativa, pledoaria, judecata argumentată. Nuanțele
dăunează, deci sunt stîrpite. Nu tu tremur de dubii, nu tu brumă de deliberare! Seboreicul astupă aporeicul. Tot acolo
se ajunge: ce nu e Băsescu și partidul lui trebuie lichidat, rapid, fără poliloghii, fără recurs, dintr-o singură
lovitură. Figuri centrale în ELB își vor reprezenta proiectul politic sub forma unui iezuitism apodictic, barbar
și însămînțat cu germenii moștenirii genetice totalitare.
UN INTELECTUAL ÎNTRE DOUĂ ACRONIME:
I.N.R.I. SI M.I.L.E
Președintele si molohii urii

»>
Horia-Roman Patapievici vine specios, pe căi vătuite, branșat la lecturi trădînd înaltă erudiție, alternînd
hamletizările cu postulatele. Un fluture dă grațios din aripi deasupra ciumei, apoi se lasă ușor pe o peliculă de paing
de unde contemplă cafteala dementă dintre cele două tabere. O minte epistemică printre capete sparte. Se
prăbușește dezinvolt în negre reverii. Vede cum o conspirație mai degrabă impalpabilă identitar se năpustește
asupra lui Băsescu, a afinilor și a afinelor acestuia. Nu se dezlipește de locul sinistrului și ajunge cel mai rănit
dintre toți. Din această postură de victimă profesionistă, H.-R. Patapievici asistă cum Președintele stă, flancat de
comilitoni perplecși, și se lasă mitraliat cu ură. Pare încremenit în proiectul lui Liiceanu. Țintă sigură, ce s-o mai
lungesc: cannon fodder. Patapievici își dotează eroul cu o cocardă mesianică: lapidat, biciuit, își cară crucea
printre hienele urii. El e target-uV. De ce? Quo Vadis, Domine? încotro (mergi), Doamne? - clamează vocea lui
Patapievici în deșert.
Un ego îndărătnic se căznește să nască învățături memorabile prin deducții trase de păr. O écriture du moi
sub undercover politic. Transferul de personalitate duce pînă la urmă, et voilà, la revelația flaubertiană: Băsescu
cest moi! Patapievici consideră răul ca manifestare unidirecțională, doar dinspre masa „celorlalți“ către obiectivele
băsiste pălite, chipurile, de ataraxie:
„Consensul urii a devenit atmosferă morală dominantă a spațiului nostru public și principalul criteriu atît al
solidarizării celor de-un fel (băsescofobii), cît și al identificării țapilor ispășitori (intelectualii lui Băsescu)“ (EVZ,
13.08.2009).
371
RADU CĂLIN CRISTEA
Să fie clar: băsescofobia trebuie să înceteze! Patapievici:
„Scandalul este că la noi s-a ajuns ca acela care manifestă rezervă la ura față de Traian Băsescu ori are
obiecții la consensul urii întreținut în jurul său de comentatori și televiziuni să fie suspect. Or, e limpede: dacă
rezerva e văzută ca lingușeală atunci problema nu e cu Băsescu, problema e cu antibăsescienii care susțin asta. Cred
că esența băsescofobiei ține de problema pe care o au băsescofobii. Ei ar trebui să conștientizeze că lumea noastră
nu se va îmbunătăți prin dispariția lui Băsescu, pe care băsescofobii și-o doresc precum bigoții sfintele moaște,
ci prin revizuirea atitudinii lor (...). Nu Băsescu este vinovat de asta, ci băsescofobii. Abia după ce consensul urii va
dispărea, abia atunci vom reveni la o dezbatere propriu-zis politică, în care obiecțiile la politica președintelui
Băsescu vor căpăta sens (și vor fi binevenite), iar referirile la Domnia Sa vor înceta să mai fie doar clinice, așa
cum sunt azi - simple și triste simptome ale dorinței maladive de nimicire“ (EVZ, 13.08.2009).
în plină cartografiere a discursului urii, Patapievici citează cu deferență un articol al titirezului Mihail Neamțu,
„Fanatism și Băsescofobie în mass-media românească“ (HotNews, 05.08.2009). Tînărul studios este surprins exact
în momentul în care îi cocoșa în bătaie pe băsescofobi: „Cînd numele unui singur om ajunge să fie pronunțat, unii
intră în transă, alții fac apoplexie. înverșunarea brută și patetismul decerebrat mobilizează foști președinți, actori
de provincie, altețe regale, trompete jurnalistice, universitari dubioși și alte nulități entuziaste într-o campanie
fățișă anti-Băsescu... etc.“
Uneori, Patapievici nici nu pronunță numele lui Traian Băsescu, iar adorația prin omisiune exală din
prezentarea adversarilor („ei“, „a lor“) ca pe niște creaturi luciferice ce complotează pentru întoarcerea României în
totalitarism:
„Mase formate din indivizi izolați reprezintă, potrivit teoriei propuse de Hannah Arendt în Originile
totalitarismului1 ingredientul de bază al oricărui proiect totalitar. Dacă adăugăm la acest ingredient general
specificul nostru local, care e marcat de faptul că la noi transformarea politicii în divertisment a dus la dispariția
politicului, iar corpul politic, prin reducerea democrației la proceduri pur electorale, a fost practic dizolvat
într-o masă de manevră electorală, atunci putem măsura sacul de pulbere pe care trăim.
1 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, 2006.
372
România nu este o democrație sigură. România nu are cetățeni, are o masă de indivizi izolați unul de celălalt,
care au în comun numai conștiința colectivă manipulată de televiziuni și privilegiile selective oferite de partide, cu
bani de la buget. Pentru cetățenii ei, România este sigură numai atît timp cît Europa nu ne lasă din mînă. Trăinicia
democrației noastre depinde în mod esențial de legăturile cu Uniunea Europeană, deoarece România se află la
mîna unui pumn de oligarhi, care țin în mînă totul. Lăsați de capul nostru, rămînem la cheremul lor. Iar pentru ei
democrația este numai o fațadă, un paravan, un instrument de dominare. Cît le merge, o sprijină. Cînd va începe
să îi incomodeze, o vor menține numai cît le va fi impusă de contextul extern. Dacă acest context va dispărea,
oligarhii vor renunța la ea, iar democrația din România nu va găsi cetățeni să o apere, pentru că numărul
cetățenilor veritabili este mic, iar numărul pseudo-cetățenilor e legiune. Să nu ne amăgim: soarta democrației din
România nu este în mîinile noastre, ci în ale lor. Iar ei, oligarhii, nu ne vor binele, ci numai binele lor, care nu
coincide decît în foarte mică măsură cu al nostru. De fiecare dată cînd ne distrăm de viața noastră politică făcînd
bășcălie la televizor, să ne amintim că în joc e libertatea noastră. A noastră, nu a lor“ (EVZ, 24.09.2009).
O întrebare de bun simț: „Este Băsescu un scelerat?“
în 08.09.2009, pe scena Ateneului, dirijorul și violonistul rus Maxim Vengerov este decorat de Ministrul
Culturii, Toader Paleologu, din partea Președintelui Traian Băsescu, cu Ordinul „Meritul Cultural“ în grad de
Cavaler. Gestul irită o parte din public prin ostentația politică subiacentă. Probabil că Vengerov și-ar fi primit
decorația, într-un cadru chiar mai adecvat, și la Cotroceni. Paleologu Jr. declamă ceva la un microfon
nefuncțional. Fluierături, huiduieli. Patapievici și valiza lui cu cărți iau foc. Cine sunt cei care îl „vînează“ și îl
„batjocoresc“ pe Președinte? Spectatorii sunt niște „neciopliți“, „instigatori“, „se comportă în stil golănesc“ și
salivează precum cîinii lui Pavlov cînd li se aprinde beculețul Băsescu. în ruptul capului H.-R. Patapievici n-ar
aduce în discuție un poncif: hărmălaia din sală s-a datorat exclusiv unei modalități socotite ca fiind deplasate de
către unii spectatori, în sensul în care Președintele Băsescu a urmărit un efect de imagine. Zarva cu pricina a durat
pentru auditoriu cîteva zeci de secunde, iar pentru Patapievici cam cît o apocatastază. Dragostea pentru
373
RADU CĂLIN CRISTEA
Băsescu se topește și dispare în ura față de potrivnicii Președintelui. Băsescu nu e venal, ci doar venial.
întrebări reci, de banchiză: „Este Băsescu un scelerat?"; „Oare am înnebunit cu toții?" Captiv în dubitație: „Cine a
înnebunit?" Patapievici își va răspunde singur, condamnînd un hate speech pe care îl va exemplifica prin
reprezentația sa personală, confirmînd involuntar cîteva din apoftegmele lui Glucksman, de pildă:
„Nimic n-ar putea introduce nici cea mai mică îndoială în spațiul închis al irascibilului care se sufocă de ură. El
face corp comun cu febra care îl desfigurează (...). Ura e mai tare decît dragostea, căci dragostea e ostatica
obiectului ei, copil, femeie, cinste, bani, pe care ea le poate pierde. Dragostea e dependentă. Ura, prin asceza
sentimentului de dolor, s-a eliberat din lanțuri; ea nu ține la nimic, nimic n-o reține; ea joacă în chip de
cîștigătoare. Dragostea e dragoste pentru... dragostea e referențială. Ura e autoreferențială; ea își extrage plăcerea
din ea însăși și se împlinește într-o «intensă voluptate» (...). Furiosul își captează publicul. îl înmărmurește. El dă
sentimentul că a atins tot ce e mai rău, inaugurează o profanare care, potențial, nu cruță pe nimeni, nici măcar pe
profanator.“1
Patapievici:
„Cine hotărăște să huiduiască într-o atmosferă de Ateneu, acela își învinge două inhibiții: prima, că așa ceva nu
se face acolo; a doua, că se va face de rîs. Ei bine, melomanii bucureșteni și-au învins ambele inhibiții, acceptînd
și să fie neciopliți, și să jignească sensibilitatea unui artist care nu a făcut decît să le facă cel mai pur dar - al
muzicii. Au trecut peste onoarea care îi fusese acordată muzicianului, pentru a-l putea dezonora, în stil golănesc, pe
cel care o acordase. Au vrut să strige în gura mare că îl detestă pe Traian Băsescu. într-un singur caz reacția lor ar fi
fost justificată: dacă șeful statului ar fi fost un scelerat. Este Traian Băsescu un scelerat? Unii au ajuns să creadă că
da, spre stupoarea altora, care nu văd deloc acest lucru. Oare am înnebunit cu toții? Ce separă aceste percepții, nu
doar divergente, dar opuse în chip monstruos, atît pentru bunul simț, cît și pentru rațiune? Cine a
înnebunit? în abisul acestei divergențe stă zidită cheia înțelegerii (și deblocării) situației în care am ajuns (...).
Nu există nici o faptă gravisimă care să îi poată fi imputată lui Traian Băsescu. A făcut uneori gafe, a fost poate
inabil, a ratat anumite ocazii, a fost în unele situații inadecvat. De acord. Dar suntem în zona venialului, nu a
păcatelor împotriva Sfintului
1 A. Glucksman, op.cit., pp. 44, 52, 59.
374
Duh! (...) Lui Traian Băsescu nu i se aplică judecata critică, i se caută cu îndîrjire încadrarea penală. Singurul
cetățean român căruia i se refuză prezumția de nevinovăție și pentru care funcționează în mod sistematic
prezumția de criminalitate este șeful statului. Avem, prin urmare, acest paradox: există un consens asupra
sceleratului, în absența unui consens asupra faptelor scelerate (?!). Avem un condamnat căruia i se caută cu frenezie
motivele condamnării. înainte de a fi clar de ce e condamnat, e foarte clar că merită condamnat. Or, niciun om
rațional și onest nu poate accepta această situație. Ca să o accepte trebuie ceva să îl forțeze să o facă. Ce? Forța
unui sentiment copleșitor, capabil să șteargă granițele dintre noțiuni și să astupe golurile din raționamente.
Acest sentiment este ura. Pentru a putea fi considerat criminal în absența crimelor, Băsescu trebuia urît
pentru că e Băsescu (adică grosolan, necioplit, lipsit de maniere). Intensitatea urii față de făptaș a fost chemată să
acopere lipsa gravității faptelor care se impută. Astfel că, dacă pentru ura cu care este vînat și batjocorit nu există
nicio justificare rațională în fapte, există, totuși, una, în mecanismele psihologice. Ca să ne împiedicăm să vedem că
nu avem dreptate, urîm. E un mecanism psihologic simplu și universal. Nu mai contează faptele: ura le poate
justifica și absența, cînd nu există nimic în favoarea noastră, și mărturia, atunci cînd ne sunt împotrivă.
Declanșarea acestui mecanism psihologic în mințile oamenilor a fost isprava televiziunilor zise de știri și a
presei scrise, pe care interesele mogulilor le-au transformat în instrumente de exterminare publică a adversarilor.
Activarea cu succes a acestui mecanism psihologic este demonstrată de huiduielile pe care le-am putut auzi la Sala
Palatului. Ura a trecut în fața rațiunii și a obnubilat buna creștere. Cine a cîștigat? Numai instigatorii.
Instigații sunt și ei victime, ale manipulării psihologice. Căci, dacă analiza mea e corectă, nu publicul este cel care,
de fapt urăște, ci mecanismul psihologic de care am vorbit mai sus urăște în el, în locul lui. Nu este o reacție a
oamenilor, este un răspuns orb al mecanismului. Marele și nimicitorul triumf al spălării pe creier anti- Băsescu,
care își arată acum roadele, constă în faptul că oamenii care îl detestă fără a putea indica vreun motiv plauzibil al
urii lor reacționează la stimulii programați ai televiziunilor ca niște mecanisme pavloviene. De aici lipsa de
atenție față de context, de aici indiferența la uzanțe, de aici
375
RADU CALIN CRISTEA
insensibilitatea la exagerări și la depășirea limitelor. Tot de aici lipsa dubiilor, uniformitatea, precum și forța
reacțiilor“1 (EVZ, 10.09.2009).
România fără Băsescu: viața ca un necrolog
Cînd PDL se află în opoziție, Patapievici se face din om-neom și atacă barbar PSD și PNL. îi strîmbă
ghidonul lui Călin Popescu-Tăriceanu. Upercutează vedeniile care într-o nu știu care seară, într-o nu știu care
vară, într-un nu știu care sat, sub un nu știu care pat (Semnal M) l-au făcut pe Băsescu dictator. într-un diferend
cu Carmen Mușat din ianuarie 2009,
Patapievici îi reproșează că l-a considerat pe Băsescu „dictator“ - ceea ce mi se spune că ar fi, riguros, o minciună.
Ideea place însă și, pe parcurs, falsul devine veridic. Prin urmare, Patapievici se ceartă cu propria născocire
atribuită altcuiva. Nu dă nume, pentru că s-ar rupe vraja poveștii.
„în descrierea acestei situații de fapt nu am dat nume, pentru că numele au devenit secundare. Nu am numit
politicieni sau partide, pentru că și ei, și ele au devenit secundare. Evident că procesul care ne-a otrăvit viața se
manifestă prin oameni, dar mecanismul este impersonal“ (EVZ, 05.11.2009).
Muza băsismului l-a inspirat pe Patapievici în zugrăvirea unor pagini- nepereche despre ocultisme, conspirații și
clici cabalistice:
„... asemenea oamenilor lui Vadim Tudor invadînd culoarele
Parlamentului în ziua condamnării oficiale a comunismului, («ei» - n. m.) au luat în stăpînire toate culisele statului
român, făcîndu-se stăpîni pe pîrghiile oculte de putere aflate acolo. Acum, sub ochii noștri, lansîndu-se în
producerea realității fictive cu care au reușit perfect să-și asmuță concetățenii unii împotriva altora pe tema
«Traian Băsescu dictator», o temă la fel de fictivă ca și tema «Nu ne vindem țara» din 1990, noii stăpîni se
pregătesc să pecetluiască capitalismul (sic!) din România cu amprenta alianței pe care deja au verificat-o la
suspendarea președintelui, care a menținut la putere guvernul (aparent minoritar) Tăriceanu și care a făcut să
1 Lipit de Băsescu, calificativul de „scelerat“ va face carieră, astfel că îl vom regăsi, de exemplu, și la Cristian Tudor
Popescu: „Acesta nu este comportamentul unui președinte al unei țări civilizate. Poate fi comportamentul lui Hugo
Chavez, al lui Evo Morales sau chiar al lui Idi Amin Dada. E o intersecție de Idi Amin Dada cu Hugo Chavez. Acum ce
vrea să facă, vrea să naționalizeze rafinăria Lukoil? Exploatează domnul Băsescu, dacă mă întrebați în legătură cu relația cu
Lukoil, o idee veche de decenii, din care Ceaușescu a trăit 25 de ani, și anume cum lucrăm cu Moscova, cum se bate domnul
Băsescu cu Putin. Este absurd și periculos. Ce face domnul Băsescu este atitudinea unui scelerat“ (stiripesurse.ro,
09.10.2014).
376
cadă guvernul Boc în plină criză și într-un moment de fragilitate pentru țară (...) Fabricanții fantasmelor și
fantasmagoriilor cu care a fost confecționată, în mai puțin de doi ani, irealitatea prin care românii au ajuns să
trăiască în realități divergente și incompatibile, care i-au adus în situația de a se detesta între ei pe teme fictive
precum «Traian Băsescu dictator», formează azi cea mai puternică clică din România. Forța clicii care se luptă prin
orice mijloace să obțină de la electoratul român debarcarea lui Traian Băsescu la aceste alegeri e incomparabil
mai mare decît forța manipulatorie care a convins electoratul român să îl plebisciteze pe Ion Iliescu la 20 mai 1990
(...). Farmecul discret al democrației este că (uneori) îi taxează pe ticăloși, atunci cînd aceștia se așteaptă mai
puțin. Ne amintim cu toții cum a pierdut în 2004 PSD puterea, lăsînd clica cu (sic!) buza umflată...“ (EVZ,
19.11.2009).
Autorul Omului recent condamnă rapacitatea alianței PSD-PDL de a trage scaunul de sub Președinte. Ar
fi vorba de o maledicție mai veche. Antonescu și Geoană manipulează „cu o nerușinare caracteristică“, cu
Klaus Iohannis pe post de umbrelă. Sfîrșitul sfirșitului lumii ne pîndește cu Băsescu ușchit de la Cotroceni.
Patapievici lasă posterității propria componență a statului de drept: puterile legislativă, executivă,
judecătorească și Președintele. Dacă ajutorul nădejdii în Băsescu va pieri, Patapievici nu va mai putea scrie decît
necrologuri pentru că, vorba lui, „ne putem aștepta la tot ce e mai rău“:
„Au existat alternative, atît pentru PNL, cît și pentru PSD, dar ele au fost refuzate (...). Obiectivele
acestor partide (PSD și PNL) nu pot fi atinse decît în condiții de partaj cu partide care le acceptă integral
agenda, care nu e transparentă. Pentru că PDL nu o acceptă, a fost exclus de ambele partide din formula lor de
combinații (...). Există deja o istorie care demonstrează acest lucru: alianța PSD-PNL s-a prefigurat subteran în
ultimele luni ale anului 2006, s-a ilustrat cu vigoare în acțiunea suspendării președintelui, s-a aflat în spatele
alungării de la guvernare a PD (de către aliatul său din alegeri, PNL) și a menținerii PNL la putere ca guvern
minoritar (dar controlat în fapt de PSD), s-a manifestat cu forță în moțiunea de cenzură împotriva guvernului
Boc - și așa mai departe (...). în fața realizării intereselor acestei alianțe se află un singur obstacol, obsesiv și
maladiv indicat de către șefii, baronii și mandarinii celor două partide: ocuparea poziției de președinte al țării de
către Traian Băsescu. în lumina rapidității cu care PNL s-a pus la dispoziția PSD, e cu totul limpede că
războiul dus de
377
RADU CĂLIN CRISTEA
aceste două partide împotriva lui Traian Băsescu nu este motivat de considerente etice (cum s-a tot spus), ci
de foarte puternice interese materiale. Dacă aceste considerente ar fi fost etice, alianța dintre PSD și PNL ar fi
avut limite morale; dar aceste limite nu s-au văzut niciodată, dovadă modul în care liderii lor jonglează cu
convingerile electoratelor lor (care, abia ele, sunt etice)“ (EVZ, 26.11.2009, din care citez și mai jos).
H.-R. Patapievici suspectează PSD-PNL că urmăresc devertebrarea neamului românesc:
„Cinismul liderilor PNL a fost total: amenințați cu sperietoarea Băsescu, suporterilor liberali li se forțează
acum mîna să voteze candidatul PSD. Ceea ce e un șantaj cu frica pentru a înlesni violul. Motivația alianței
PSD- PNL este materială, deoarece miza ei ține exclusiv de creșterea puterii proprii: alianța nu are un proiect de
reformă, are ca proiect luarea în stăpînire a tuturor puterilor în stat, din care îi mai lipsește încă o piesă (în rest le
are, ori le va avea, pe toate) - Președinția. Miza alianței este controlul absolut asupra puterii. Alianța
PSD-PNL și-a manipulat militanții și electoratele. Au jucat pe față cartea doctrinelor (socialistă, respectiv
liberală), iar în spate au jucat cartea cumetriei de interese (...). Interesele celor cîteva persoane pentru
care s-a construit această formidabilă alianță a călcat deja totul în picioare, în materie de morală
jurnalistică, și, cînd își va completa (dacă va putea) dispozitivul de putere prin luarea sub control și a
Președinției, ne putem aștepta la tot ce e mai rău. Sub zgomotul divertismentului se va instaura liniștea. Iar în
spatele liniștii (bine plătite) alianța PSD-PNL va lucra nestînjenită. Ei bine, cu o nerușinare caracteristică, liderii
PSD și PNL au denumit acest amestec de manipulare, minciună și interese oculte «proiectul Johannis» (sic!).
S-au bazat pe faptul că numai o manipulare grosolană poate încununa manipularea de proporții orchestrată de doi
ani sub umbrela campaniei împotriva «dictatorului Băsescu». Ca să ne distragă atenția de la natura funciarmente
netransparentă a alianței PSD-PNL, liderii lor s-au folosit de o foarte populară fantasmă a imaginarului public și
istoric românesc, «cinstea și temeinicia neamțului», ca să ne ia definitiv mințile. Această manipulare le
depășește pe toate. Sforarii din spatele alianței vor să-i determine pe alegătorii liberali aruncați de Crin
Antonescu în brațele lui Geoană să aibă impresia, cînd votează Geoană, că votează Johannis (sic!) -
adică neamțul harnic și cinstit, care ne va vindeca de netrebnicie și hoție pe toți, printr-un act magic de
substituție. Așa cum neamțul Carol I a fost omul providențial al modernizării României, tot așa
378
ÎMPĂRATUL CU ȘAPCĂ suntem invitați să credem, prin hipnoză, că și Johannis
(sic!) va fi omul providențial al momentului. Doar că prințul Carol nu a venit în țară cu forțele și interesele pe
care le are acum în spate Klaus Johannis (sic!). E adevărat că regele Carol ne-a vertebrat; dar cu Johannis
(sic!) pe post de umbrelă pentru oamenii aflați în spatele lui riscăm să fim și devertebrați, și lăsați în pielea goală.“
Trăgînd la jugul lingușelii

Horia-Roman Patapievici își păzește Președintele și partidul (PDL) cu pupilele explozive ale cruciatului
hîrșîit în apărarea pămîntului său de prădători. Prădătorii sunt, uneori, monștri. Sau crocodili. Numele lor sunt
Antonescu și Geoană:
„Nici Geoană, nici Antonescu nu au vreo convingere de natură intelectuală ori morală. Au un singur simț, al
puterii proprii. Ce le poate da putere este bun și moral. Ce îi poate conduce la ea este principial și
adevărat. Această simplificare a echipamentului senzorial și cognitiv este întîlnită în lumea oamenilor numai
uneori - la monștri. în lumea prădătorilor este obligatorie și necesară. în scară evolutivă, prădătorii au fost
echipați de natură Cu acest tip de distorsionare instrumentală a lumii. Pentru crocodili nu există adevăr: există numai
căi de a înghiți prada. Toată lumea este percepută de prădători în funcție de capacitatea lor de a o transforma în
pradă. Ei nu pot vedea lumea în chip dezinteresat“ (EVZ, 10.12.2009).
Patapievici introduce în analiza politică noțiunea de „alianțe transversale“: „Consolidarea alianței dintre
PSD+PC și PNL reprezintă al patrulea eveniment major al anului 2009. Noutatea acestei alianțe, care și-a
arătat și înainte de 2009 roadele (majoritatea ascunsă a guvernului Tăriceanu II, nucleul dur al suspendării
președintelui etc.), este că funcționează transversal. Cînd unul dintre partidele acestei alianțe este la guvernare,
celălalt îl sprijină din opoziție. Cînd ambele sunt în opoziție, diferențele de opțiuni ideologice ori economice
dispar, lăsînd în loc o remarcabilă eficacitate de asediu. Deși totul le desparte (ideologie, tradiție, trecut,
afilieri, opțiuni economice, electorate etc.), PSD+PC și PNL acționează și reacționează disciplinat, într-o țară
în care indisciplina este endemică“ („Bilanț 2009 (III)“, EVZ, 14.01.2010).
H.-R. Patapievici își găsește, într-un final forfotitor, liniștea dintîi: Băsescu cîștigă. Sărind de pe măgari pe
armăsar, Patapievici o ține langa cu
379
RADU CĂLIN CRISTEA
ura. E singura combustie halucinogenă care îi pune în mișcare motoarele imaginației:
„Forța mediatică a coaliției anti-Băsescu a reușit să inducă în opinia publică ideea că a fi anti-Băsescu este
sinonim cu a fi rațional, democrat și progresist. în aceste condiții, cei care s-au pronunțat fie în favoarea lui
Traian Băsescu, fie împotriva demonizării sale au fost stigmatizați așa cum erau stigmatizați pe vremuri
dușmanii poporului. Singurul argument al luptei politice a devenit, în mod inevitabil, ura - ura împotriva lui Traian
Băsescu. Cu ajutorul televiziunilor zise de știri, împărțirea societății în dușmani și prieteni s-a transformat într-un
război total, care a lăsat urme mai adînci decît ne dăm seama acum, în relaxarea de după alegeri, și care nu s-a
încheiat prin rezultatul de la urne. Cea mai remarcabilă performanță a coaliției anti-Băsescu a fost izolarea
mediatică (aproape) deplină a președintelui. De partea sa a fost electoratul care l-a votat și care, înaintea
votului, era invizibil. Public, a fost susținut de o televiziune («Bl»), un săptămînal («22») și o mînă de
intelectuali. între foarte puținele cotidiane care nu l-au atacat în mod obsesiv, «Evenimentul zilei» a fost
stigmatizat de «colegii» de breaslă ca fiind «oficiosul», iar jurnaliștii săi, oameni integri și cu adevărat neutri
(dovadă diversitatea de poziții susținute), au fost batjocoriți în fel și chip. împotriva lui Traian Băsescu s-a
mobilizat tot restul presei (în corul urii intrînd și presa culturală - prestația jalnică a «Observatorului cultural»
rămînînd de referință). în 2009, am fost martorii unei noutăți absolute: dacă în 1990-1996 și 2000-2004
televiziunea publică transmitea numai ce spunea șeful statului, în 2009, televiziunea publică nu a transmis nimic din
ce spunea șeful statului. în 2009, România a devenit primul stat din Uniunea Europeană în care comunicatele
șefului statului sunt ignorate de televiziunea publică, sunt fățiș răstălmăcite și batjocorite de televiziunile private,
iar președintele are acces nedistorsionat numai la o televiziune de tabloid («OTU») și la una lipsită de
audiență («Bl»). Măsura aberației în care societatea românească a fost împinsă de logica coalizării anti-Băsescu
a fost dată de faptul că această situație li s-a părut normală tuturor celor care,, urîndu-1 pe Băsescu, au considerat că
a fi neutru înseamnă a face tocmai acest lucru, a-l urî, iar a refuza să-l urăști înseamnă a-l linguși (de unde războiul
împotriva «intelectualilor lui Băsescu»)“ (EVZ, 31.12.2009).
Angajamentul psihic al lui Patapievici în menținerea lui Traian Băsescu la Cotroceni avea să atingă
culminații paroxistice. Era, parcă, înfricoșat de
380
slăbiciunea propriilor cuvinte - prea obosite și puține față de cită încurajare avea nevoie Președintele său. Se
putea înțelege că, între toate ELB, Patapievici ar fi simțit un eventual eșec al lui Băsescu ca pe o povară
imposibil de suportat. Primejdia înlăturării acestuia de la Cotroceni îl aruncă într-o realitate alternativă,
suprasolicitantă, saturată de proiecții morbide și de efervescență a angoasei. Produsele imaginarului nu
eliberează, cathartic, de pulsiunile panicii, ci exteriorizează un triumf al latențelor depresive. Părea un derviș
rotitor blestemat să se răsucească în aer pînă la capătul lumii. Burn out. Nu a surprins, tocmai de aceea,
ușurimea cu care, după alegeri, ermetismul terorizant s-a decomprimat și dus a fost Patapievici de la fața
locului: la fel ca maurul lui Schiller, maurul lui Băsescu își făcuse datoria. Mize bănuite, dar neprobate l-au împins
pe Patapievici, pe fondul acestei astenii sezoniere, să aporteze peste măsură și să decadă într-un soi de hiper-băsism
ce i-a coborît glasul, adînc, în hecatombele iraționalității. Pornise, pe la mijlocul lui 2009, pe urmele „adaptabilității
rezonabile“ a lui C.-A. Sainte-Beuve, pentru ca, apoi, cu imprecația pe buze, să treacă la un stil incomparabil
mai debutonat, printre „golani“, scelerați“, „ticăloși“ și „nesimțiți“. Patapievici va merge și mai departe, mult
prea departe, luîndu-și licența în licențiozitate. Summa Cum Laude.
Un sexpert în pornografie politică
H.-R. Patapievici publică un editorial cu titlul „Salt în abjecție“ (EVZ, 03.09.2009). E oripilat de un schimb
de replici, într-un studio de televiziune, cu aluzii la desfășurarea unui sex oral:
„Concluzia scenetei era că Elena Udrea stă cu gura pe organul lui Traian Băsescu. Cum poate fi calificat acest
exercițiu intelectual? Moralmente, ca abject, jurnalistic, ca nul. Omenește, ca degradant.“
Patapievici arată cu degetul, condamnă și calcă imperial peste mica gașcă de libidinoși. Trec nouă luni de la
oroarea de obscen a lui Patapievici. Am citat pasaje din interviul acordat de Băsescu haterului Zoso. (Vali Petcu),
pe zoso’s blog, în 05.12.2009. După realizarea interviului, Zoso scrie pe blog:
„Am văzut materialul care l-ar putea reduce pe Geoană la un prostănac și mai mare decît e deja. Pe drumul
spre casă mă întrebam dacă eu l-aș fi dat.“
381
RADU CĂLIN CRISTEA
Despre o casetă vorbesc și Traian Băsescu și Dan Diaconescu, la OTV, fără niciun indiciu referitor la
conținutul acesteia.1 Sare din bocanci și ofițerul acoperit Robert Turcescu:
„(Zoso) spune că a văzut și caseta despre care s-a vorbit la OTV, nu dă detalii, dar spune că, dacă ar fi fost
difuzată, ar fi avut un impact electoral negativ pentru Mircea Geoană" (Realitatea.net, 10.12.2009).
Pare să fie vorba, așadar, despre o casetă compromițătoare pentru Geoană, prin urmare, despre un
eventual mobil de șantaj al acestuia. Lovitură de teatru! Taman în ziua turului al Il-lea al alegerilor prezidențiale,
Președintele ICR acordă un interviu în pagina „internațională" a publicației spaniole La Vanguardia. Félix
Flores, trimisul special al gazetei, prefațează convorbirea cu o drăgălășenie de prezentare a situației politice
din România. Dacă erai un hombre maduro, dădeai fuga la urne și îl votai cu zece mîini pe Băsescu. Astfel, un
„tînăr muncitor" pe care Flores l-a întîlnit absolut întîmplător pe stradă spune că „Geoana es mafioso, lo son
todos“. Societății îi era silă de oligarhi (el hartazgo de los oligarcas'). începe să curgă interviul. Patapievici:
„Avem oligarhi și joacă niște roluri urîte. Eu lupt împotriva lor în calitatea mea de intelectual public. De
aceea sunt unul dintre intelectualii lui Băsescu.“
Păi, în Spania e intelectualul lui Băsescu și în România, nu? în calitatea sa de ELB, Patapievici îl
surprinde pe Félix Flores cu o confesiune zguduitoare:
„Apropo, știu din surse sigure că lui Băsescu i-a fost oferită o casetă în care lui Mircea Geoană i se face sex oral
și a refuzat s-o folosească împotriva lui. Es un hombre honesto, créame.“
Mater misericordiae!
în timp ce Băsescu se înălța spre un nou mandat, Patapievici intrase în rahat, într-un ultim efort titanic de
a-l discredita pe oponentul Președintelui. Nu i s-a părut dezonorant să arunce în luptă și coțcării pornografice.1 2
Tace. Nici cîr, nici mîr. Bietul Flores - con la cara de mosquito muerto. Mutră de țînțar mort. Nu băgase el
fonfleul. De ce ar fi născocit capul lui cogeamite
1 youtube.com./watch?v=CwxwcBk3el4
2 Raportările la sexualitatea adversarilor în absența unor indispensabile dovezi face parte dintr-un repertoriu comun al
ELB. M. Cărtărescu: „Nu faptul că un fost prim-ministru al nostru era homosexual mi-1 facea odios, ci tendința sa spre dictatură
și control total" {EVZ, 29.05.2009).
382
pilda cu înfrînatul Băsescu vs desfrînatul Geoană? Neprețăluită este onoarea Președintelui ICR, pe deasupra
și „intelectual al lui Băsescu“! Așa că Flores trece la dres busuiocul lui Patapievici și compune un e-mail
complet idiot:
„Dl. Patapievici n-a menționat existența vreunei casete privindu-1 pe dl. Geoană: el a spus doar că dlui
Băsescu i s-a oferit o astfel de casetă și a refuzat-o. N-a vorbit despre videocasete - adevărate sau false, care există
sau nu, ori îndreptate împotriva cuiva, ci despre atitudinea morală a d-lui Băsescu“ (mediafax.ro, 10.12.2009).
Sunt cumva scelerat, vorba lui Patapievici? Mă lămurește în frazele următoare:
„Am pomenit de existența acestei casete, fără alte referiri, pentru a sublinia diferența dintre atitudinea
adversarilor președintelui Băsescu, care s-au pretat la falsificarea unei casete pentru a-l compromite, și
atitudinea președintelui Băsescu însuși. în discuția cu jurnalistul spaniol nu am făcut nicio referire negativă ori
derogatorie la adresa d-lui Geoană, așa că aprecierea domniei sale cum că «Patapievici umblă cu porcării» este
gratuită, consecință regretabilă a dezinformării.“
Siderant. Primitiv. Amar. Dedicat lui Traian Băsescu. Texte de Malraux sub fotografii din Hustler. Să definesc
acest „exercițiu intelectual“ conform standardelor lui Patapievici, adică „moralmente, ca abject, jurnalistic, ca
nul, omenește, ca degradant?“
Cristian Tudor Popescu:
„Consider că orice suprainterpretare, ignorînd precizările făcute de însuși jurnalistul spaniol în emailul
menționat, reprezintă o speculație în afara adevărului. Adică, să tacă toată lumea, căci tot ce nu aprob eu nu e
adevărat. Ei, uite că eu o să supraignor decretul d-lui președinte H.-R. Patapievici. D-să a afirmat următoarele:
«Apropo, știu din surse sigure că lui Băsescu i-a fost oferită o casetă cu Mircea Geoană primind un sex oral și a
refuzat s-o folosească. Este un om cinstit, credeți-mă» (interviu pentru La Vanguardia, duminică 6 dec. 2009). Cum
sună litera de lege de la jurnalistul spaniol care i-a luat interviu d-lui Patapievici? «Dl. Patapievici n-a menționat
existența vreunei casete privindu-1 pe dl. Geoană». Fenomenal. Deci dl. Patapievici afirmă că d-lui Băsescu i s-a
dat un obiect inexistent, care, în inexistența sa desăvirșită conține un sex oral. Mi se pare un construct ontologic
în antiteză cu cel al primarului care este, M. Vanghelie: filosofia lui care nu este. Pe ce se bazează afirmația d-lui
Patapievici? Pe
383
RADU CĂLIN CRISTEA
«surse sigure». Adică, aidoma părții celei mai joase și jegoase a presei pe care de atîtea ori a muștruluit-o la
sînge, filosoful care nu este «o dă pe surse». Ce mai spune dl. Patapievici? «Dl. Băsescu e un om cinstit, credeți-
mă». Un frumos argumentum ad hominem, pe care iarăși îl regăsim în presa fecală sub forma: «Ascultați ce vă
spun eu!» Și-apoi, cum să nu-i credem pe dl. Patapievici, cînd el a fost plantat în fruntea ICR de cinstitul dl. Băsescu
însuși? Subsemnatul, de pildă, cred (am voie?) că dl. Băsescu dacă ar fi avut o asemenea casetă n-ar fi dat-o pentru
că știe foarte bine că Geoană n-ar fi scăzut în ochii logodnicei sale Românica pentru o felație, ba dimpotrivă.
Primirea de sex oral nu e totuna cu primirea de șpagă. Sau este? Și dacă este, e vorba de primit sau de dat? Poate ne
lămurește dl. Patapievici. Dar să presupunem că dl. Băsescu n-a dat publicității caseta care nu este pentru că este un
om cinstit. Atunci, dl. Patapievici, care tocmai a făcut public conținutul felațional al casetei, contrar opțiunii lui
Traian Băsescu, ce fel de om este? Și cînd a ales să facă «dezvăluirea» atentul observator al felației, felosoful dl.
Patapievici, sub formă de apropo, fără să i se pună vreo întrebare? Taman pe 6 decembrie, într-un ziar spaniol, cînd
în Spania votează mii de români. Unde lucrează felosoful dl. Patapievici? Surprinzător, nu în presa murdară,
ticăloșită, obscenă, d-sa este președintele ICR, plătit din banii poporului drag d-lui președinte. Să înțelegem că și
acolo se fac studii felosofice avansate, există colecții complete de Cancan, Click, Libertatea7. Confirmarea
experimentală triumfală a felosofiei care nu este o furnizează purtătorul de cuvînt în campanie al d-lui Băsescu,
deputatul Sever Voinescu: «N-am văzut în viața mea o asemenea casetă. Caseta despre care vorbește
președintele conține altceva și este absolut reală. Nu se referă la dl. Geoană primind sex oral». Știți ce e trist?
Că în orice țară civilizată, un înalt demnitar al statului care ar fi comis o asemenea manevră abjectă era destituit pe
loc. Că în România, dacă ieșea dl. Geoană președinte, dl. Patapievici n-ar mai fi fost, oricum, președintele ICR,
fără să apuce să deschidă gura pentru a vorbi despre felații. Și că, deoarece a rămas președinte dl. Băsescu, felosoful
care nu este va fi“ („Felosoful care nu este“, Gândul, 10.12.2009).
Patapievici și seducția babardelii

Nu duc pînă la capăt gîndul lui C.T. Popescu, deși îi împărtășesc fără rezerve drasticitatea. Cred că
nerușinarea gestului lui 'Horia-Roman
384
Patapievici este chiar mai oribilă cu cît, după părerea mea, oricît de „sigure“ i-ar fi fost sursele, acestea nu puteau să
vadă ceva ce nu exista. Argumentele. Nu ne dau pudibonzii afară din casă în politica românească postcomunistă
unde s-a jucat întotdeauna dur și fără scrupule. Nu mă las convins că o casetă deocheată cu politicieni n-ar fi apărut,
fie și într-o captură de cîteva secunde, în mediul online. Viața sub Băsescu m-a învățat să nu cred un cuvințel
din promisiunile fostului șef al statului. Nu văd de ce, după ce l-ar fi ratat pe copilul din cealaltă casetă, Băsescu nu
l-ar fi trăznit pe Geoană cu o casetă în bigi-bigi, cu atît mai mult cu cît putea să-l facă de ocară în fața națiunii
pentru infidelitate conjugală cu perversiuni. Presupusa casetă „porno“ ar fi trecut dinaintea multor ochi, dar nimeni
n-a fost în stare să-i găsească o minimă relevanță de veridicitate. Referindu-se la o anumită casetă, Băsescu
amintise, în emisiunea de la OTV, că e vorba de „cei din PSD (care) se filmează între ei și se vînd“. Hotărîrea lui
Băsescu de a nu face publică invocata casetă s-ar fi putut datora atît absenței explozibilului electoral, cît și
deschiderii unei cutii a Pandorei ce l-ar fi afectat și pe el, echipa de campanie și PDL: banii negri pompați
în alegeri. Aproape de supoziția mea vine și o notă postată pe Inpolitics.ro (14.12.2009):
„Caseta nu e în măsură să îl prezinte pe Mircea Geoană în cea mai grozavă lumină, dar nici nu îl lăsa complet
descoperit. Poate acesta este și motivul pentru care nu a fost folosită în campanie. Concret, iată ce conține
înregistrarea respectivă, potrivit unor informații de ultimă oră: e vorba de momentul în care fosta candidată la un
fotoliu de deputat PSD, am numit-o pe Ana Birchall, îi înmînează liderului PSD un teanc de euroi.“
Vrem caseta? Avem caseta! 1 Geoană, filmat din față, primește, într-adevăr, de la o femeie a cărei voce pare
asemănătoare cu a Anei Birchall, două teancuri de bancnote pentru sponsorizarea campaniei. Situația i-ar fi creat,
poate, lui Geoană incomodități privind impozitarea și modul de colectare a banilor, dar nu i-ar fi deranjat serios
candidatura. Unde e însă, Doamne ferește și apără!, sexul oral? Nu e aici. Sexul oral se găsește într-o altă casetă
unde nu apar nici Geoană, nici Birchall. O casetă cu un extrem de scurt metraj obscen a fost difuzată în 28.09.2008
pe un blog1 2 asociat cu un anume „Ioșka“, porecla internaută a jurnalistului Iosif Buble. Ioșka postase și
două articole cu titluri virile: „Ce știu toți și nu spune nimeni - Birchall apare în
1 youtub e. com/watch? v=HfigcYt2pmI
2 http://ioskap.blogspot.com
385
RADU CĂLIN CRISTEA
filmuleț???“ și „Iată filmulețul - Cine o fi?“ Postările au dispărut între timp, Ioșka păstrînd, totuși, cîteva răutăți
despre A. Birchall, inclusiv abuziva comunicare a telefonului mobil al acesteia (pe blog, 18.08.2008). Nota
bene. Geoană lipsește din apropourile lui Ioșka. Sursele citate („din auzite“, „zvonuri“) sugerau că autorul ar fi
acordat o marjă de îndoială dezvăluirilor sale. Pe de altă parte, insinuările nu prea lăsau loc pentru incertitudini.
Mediatizată din belșug, trufandaua lui Buble aduce stricăciuni imaginii A. Birchall care își retrage candidatura
pe listele PSD pentru Camera Deputaților în Colegiul Murgeni (jud. Vaslui). Se lasă cu proces. Reclamanta
Birchall se plînge că pîrîtul Buble a pisat-o mărunt cu 22 de articole defăimătoare, începînd din iunie 2008 și
culminînd cu subînțelesul participării acesteia la blow job-al distribuit de Ioșka. Imediat după ce Birchall renunță
la candidatură se potolește și Ioșka. Ce conținea, de fapt, caseta? Vă spun, dar nu vă arăt. Pînă aici! Unui
bărbat irecognoscibil îi făcea sex oral o (aparent) femeie neidentificabilă. Preiau cu extrem de mare prudență
informația, nesigură în pofida popularității ei în mediul virtual, potrivit căreia pretinsul protagonist din casetă ar fi
fost, cu nume și prenume, un șef pesedist de la Sectorul 1. Din hodoroaga de casetă pe care am vizionat-o nu se
poate aprecia dacă era o filmare cu camera ascunsă sau una realizată, amatoristic, de o terță persoană, cu
asentimentul celor doi actanți.
Birchall îl acționează în instanță pe Buble în 26.02.2010. Prin sentința civilă nr. 524 din 28.03.2011 Secția a
Iii-a civilă a Tribunalului București se pronunță în Dosarul 10437/03.2010: Buble este găsit vinovat de
încălcarea dreptului la imagine și viață privată al Anei Birchall, cu plata unor daune morale de 70 000 de
euro. Răsfoiesc motivația instanței. Buble a dus o „intensă campanie denigratoare și batjocoritoare desfășurată
împotriva reclamantei“. în sentința Tribunalului București apare și o decizie foc de nostimă, deși redactată cu
picioarele: „Obligă pîrîtul să înlăture pe cheltuiala sa din cadrul tuturor site-urilor web - filmul publicat de pîrît care
aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei.“
Ceea ce era, firește, de un absurd sublim. Buble continuă lupta. Curtea de Apel București, în decizia nr.
147/A/03.04.2012, admite apelul: „Schimbă în parte sentința în sensul că obligă pe pîrît la plata sumei de 20 000
Euro, echivalent în lei la data plății cu titlu de daune morale. Respinge capătul de cerere privind obligarea pîrîtului
să înlăture pe cheltuiala sa din cadrul
386
tuturor site-urilor web filmul publicat (?!) de pîrît. Menține restul dispozițiilor sentinței. Cu recurs.“
A. Birchall își apără onoarea aducînd ca probă și o expertiză tehnică privind persoana (aparent) de sex feminin
din pelicula incriminată (cf. Luju, 04.04.2012). Autorul acestei expertize reținute de instanță a fost Petrică
Constantin Lucian, considerat de Birchall ca fiind „unul dintre cei mai buni experți criminaliști din
România, cu o experiență de peste 33 de ani în grafica și tehnica documentelor, traseologie și balistică,
autorizat în numele legii de Ministerul Justiției“. în expertiză se afirmă, cu privire la persoana (aparent) de sex
feminin din filmuleț, că imaginile „nu prezintă suficiente caracteristici care să permită identificarea persoanei care a
fost filmată și nu se poate stabili dacă este sau nu este o persoană travestită“. Fotografiile cu Ana Birchall apărute în
presă „prezintă caracteristici diferite la nivelul profilului fronto-nazal și naso-bucal față de persoana (posibil)
de sex feminin“ din casetă. Concluzia expertizei:
„Subiectul postării pe internet nu a fost doamna Ana Birchall.“ Urmează două recursuri la ÎCCJ, ambele
respinse ca „inadmisibile“.
Sentința definitivă a ÎCCJ se dă în 2015 și menține anterioara decizie a Curții de Apel.
Mă întorc la H.-R. Patapievici. Ce casetă, ce surse „sigure“, ce sex oral, ce Geoană? Nu pot să-l acuz pe
Patapievici de minciună plănuită. Mă gîndesc însă că, atunci cînd aruncă în public o informație de o asemenea
gravitate, un intelectual care se dorește respectat măcar de comunitatea sa spirituală își organizează demersul
argumentativ bizuindu-se pe surse cu adevărat sigure. Măcar două și obligatoriu independente una față de
cealaltă. în eseurile și cărțile sale, stilul lui Patapievici s-a impus prin raționalism luminos și temeiuri logice
elegant rînduite în așteptarea cîntarului final. Totul s-a pierdut în atmosfera stomacală a mătăniilor sale băsiste.
Povestea cu respectiva casetă a trecut însă dincolo de orice limită a eticii fără de care, pe vremea lui Socrate, unui
gînditor i s-ar fi refuzat și onoarea ultimei cupe cu cucută. A fost o suferință să asist la această afundare a lui
Patapievici în hybris datorată unui personaj ca Traian Băsescu. Dorin Tudoran:
„Tot nu e limpede dacă dl. Patapievici a fost supus vreunei presiuni psihice sau a acționat liber și nesilit
de nimeni, trezindu-se «scos din context» și citat, în chiar ziua alegerilor prezidențiale din 2009, de ziarul
catalan La Vanguardia, cu o afirmație distrugătoare la adresa contracandidatului Mircea Geoană. Nu pot exclude
ideea scoaterii din
387
RADU CĂLIN CRISTEA
context, dar îmi este greu să cred că, în timp ce un intelectual, înalt demnitar de stat român și un ziarist spaniol
discută, să spunem, despre Salvador de Madariaga, José Ortega y Gasset și Brâncuși, în ziar apare o
informație despre o video-casetă în care dl Mircea Geoană este beneficiarul unei partide de sex oral. Singura
concluzie ar fi că, în 2009, nu dl Patapievici lucra pentru candidatul Traian Băsescu, ci La Vanguardia“ (pe blog,
15.06.2012).
Cînd am citit interviul din La Vanguardia mi-am dat seama că un intelectual drag mie făcuse, ca să-l citez
într-un alt context, dar legat tot de sex și tot oral, un „salt în abjecție“. Nu m-am străduit să-l recuperez de acolo.
L-am lăsat cu salturile sale: de la I.N.R.I. la M.I.L.E
ORBUL CARE N-A NIMERIT BRĂILA
Cînd Cărtărescu murea de dragul lui Iliescu
Așa cum scriam și în subcapitolul anterior, după colectarea ideilor împărtășite cvasiunanim de ELB, ar trebui
să fii chiar mai prostănac decît Geoană ca să crezi că acestea doar și-ar imagina, într-un quiproquo de curteni
juisori, că România ar avea vreo altă șansă politică decît strict Băsescu și partidul său. Sună ca dracu’, vorba unui
contemporan, dar acesta e sîmburele problemei după defolierea învelișurilor sub care unele din ELB își mai
ascund din stupefiantele convingeri. Orice alternativă democratică la Băsescu și PDL este exclusă. îți îngheață
mintea. Unde ne aflăm, în ce timp, pe vremea cui? Mircea Cărtărescu cere, direct, pustiirea Cartaginei
pesediste. Iliescu, Geoană și Antonescu sunt fie satrapi periculoși, fie, se subînțelege, niște giurumiști
umblînd teleleu-tănase prin politică: „Distrugeți Cartagina!“ Așa își începea Cato cel Bătrîn fiecare discurs. Avem
și noi nevoie de o voce care să clameze la nesfîrșit: „Distrugeți PSD-ul!“. Cărtărescu - ad rem:
„Cîtă vreme acest partid manevrat și azi de același Ion Iliescu continuă să fie o caracatiță roșie (aliată
firească a mogulilor «capitaliști» gen Voiculescu, Patriciu și Vîntu), noi nu vom fi cu adevărat o țară europeană
ci, în continuare, o satrapie. O țară în care vodă se luptă cu boierii, ca-n epoca medievală. Ei bine, nici cu această
alianță n-am atins penibilul absolut. Clovnii care trag sforile, plictisiți de stat degeaba, au mai născocit o piruetă
care să redea interes spectacolului de bîlci. Ca o flacără sub ceaun, apropierea alegerilor prezidențiale a sporit
exponențial agitația. Mișcările de trupe, convulsive și pînă acum, au devenit zvîcniri necontrolate de cadavru
galvanizat. Brusc, PSD-ul a plecat de la guvernare, lăsîndu-ne în criză politică, colac peste pupăză alături de criza
economică. PDL a rămas
389
RADU CĂLIN CRISTEA
să facă față situației, dar ce să faci cînd ești Jumătate-de-om-călare-pe- jumătate-de-iepure-șchiop? Ei, mi-am zis,
și-așa, și cu guvern minoritar e mai bine decît cu monștrii ăia la guvernare. Dar vezi că monștrii au arătat
curînd că se poate și mai jos. Mizerabila alianță PSD-PNL s-a refăcut, i-a cooptat și pe unguri și-au tras, tată,
o moțiune de cenzură de-a căzut și cealaltă jumătate de guvern (...). îl vedem, dincolo, pe Mircea Geoană
mulțumindu-i, îngenuncheat, celui care l-a nemurit ca «prostănac», ca să-i arate că a avut dreptate să-l numească
astfel. Incredibil gest de lașitate politică, incalificabil personaj! «Reformatorul» partidului roșu și-a dat, în fine,
arama pe față. Ca să-l voteze Și pe el masele analfabete pe care se bazează Iliescu, Geoană ar fi în stare de orice
umilire, de orice abdicare. Un astfel de om să conducă de-aici înainte România? Ar fi să ne-ntoarcem în îngrozitorii
ani ’90. Nu-I vedem deloc, mai departe, pe Crin Antonescu, decît cel mult ca pe un prichindel politic
care-și pune și el iscălitura sub numele grele ale alianței Grivco (acronim de la Grivei cu covrigi în coadă)“ (EVZ,
23.10.2009).
Ion Iliescu n-a fost la început pentru Cărtărescu nici „hidră comunistă“, nici „caracatiță roșie“. Nu-I bănuia pe
atunci deloc de „comunism camuflat“, ba chiar i s-a părut „omul cel mai potrivit“ să conducă țara după îndepărtarea
lui Ceaușescu. Iliescu îi era de-a dreptul „simpatic“ lui Cărtărescu. îl cam deprimau, în schimb, Europa Liberă
și Doinea Cornea:
„în ultimul timp mă cam deprimă unele supoziții ale Europei Libere, apelurile Doinei Cornea și, firește, în
alt plan, comentariile agramate ale cîte unui «om de pe stradă», care deja văd în Front o conspirație a comuniștilor.
(...) Cele ce voi spune, în continuare, vor părea, poate, frivole. Dar a gîndi politicul doar în termeni politici mi se
pare insuficient. Omul obișnuit nu gîndește numai așa. Sau nu doar gîndește, mai și simte. Oricum, profit
de condiția mea de «poet» (adică de naiv, în limbajul familiar) ca să spun că îmi plac, îmi sunt simpatici cîțiva
membri ai actualei conduceri. Fiziognomia e o știință veche și cu implicații profunde (...). îmi plac, deci,
expresia fețelor și felul de a fi ale lui Ion Iliescu și Petre Roman. Intuiția îmi spune să merg pe mîna lor. Mi-e
absolut imposibil să-i bănuiesc de joc dublu, de «comunism camuflat», de sete de putere, de voință de dictatură
personală, sub o formă sau alta. Nu-i greu să-ți dai seama că sunt extrem de inteligenți și că au o competență
politică indiscutabilă. Petre Roman (a cărui expresie îmi aduce, uneori, vag, aminte de cea a lui N.
Manolescu) a ieșit excelent din clenciul atent și viclean construit al televiziunii franceze. Despre Ion
390
lliescu auzisem deja de cîțiva ani tot felul de legende. Mi-e neclar prin ce mecanism a ajuns în locul unde se
află acum, dar mi se pare omul cel mai potrivit“ (Contrapunct, nr. 3/1990, preluat din Cronologia vieții
literare românești. Perioada postcomunistă, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2014, vol. I, p.
32).
Răul cel mai mic făcea baie într-un ibric

Să revenim la Cărtărescu, contemporanul nostru. După ce, la un moment dat, Crin Antonescu i se păruse
abordabil pentru că nu-i vedea calificat în turul a doilea, Cărtărescu schimbă placa și mărunțește pămîntul cu șeful
liberalilor: „Această figură desfigurată, care i se vede acum ca un pumnal în ochii cîndva senini, e practic tot ce a
mai rămas din liderul liberal. Nu mai e prezentabil, nu mai e elocvent, nu mai e același om. Singurul discurs pe
care îl mai știe e discursul urii. Venind la negocieri cu președintele, Crin Antonescu a dat drumul acestui
discurs biliar, irațional și grandoman, produs al demnității lezate de înfrîngere“ (EVZ, 18.12.2009).
Cărtărescu literaturizează enorm și jurnalismul lui este, între toate ELB, cel mai întrețesut cu ficțiunea. Iată
cum își deplînge ipotetica soartă sub Geoană, într-un crochiu după Goya: „Două treimi din viață mi le-am pierdut
sub Ceaușescu, doisprezece ani am supraviețuit sub Iliescu, o să o duc cum o s-o duc și sub Geoană. Iar, dacă
nu se va putea, drumul bejaniei mi-e oricînd deschis (...). Nu-mi făceam iluzii: aveam să fiu pus la zid alături de
ceilalți intelectuali care l-au sprijinit pe «tiran», în huiduielile galeriei. Amicii mei care s-au înjosit (incredibil
și impardonabil) să voteze cu Geoană aveau să poarte zîmbete largi pe fețe, încîntați că au avut dreptate alături de
Iliescu, Patriciu, Vadim și Vîntu“ (EVZ, 11.12.2009).
într-un text, în felul lui antologic, Cărtărescu invocă, așa cum s-a întîmplat și la alegerile prezidențiale din
2000, teoria răului celui mai mic. Narează despre un „tiran odios“ din Grecia antică. Doar o bătrînică îl mai susținea.
Morala femeii? în respectiva cetate, un suveran rău avea să fie succedat, întotdeauna, de unul și mai groaznic.
Cărtărescu:
„La fel și la viitoarele alegeri. Dacă va ieși iarăși Băsescu, mulți dintre dumneavoastră veți spune că e rău. Bine
va fi însă cu vreunul dintre contracandidații săi? Vom avea o imagine mai bună, ca țară, cu Crin Antonescu
președinte al României? Cred că pînă și liberalii privesc asta ca pe o glumă bună. Crin Antonescu are o pălărie
mult prea mare și ca președinte
391
RADU CĂLIN CRISTEA
de partid. Va fi mai bine cu Geoană președinte? Geoană, președinte? Vă dați seama ce enormitate? Nu este pur
și simplu nimic de comentat. Sau poate sunteți dintre cei care mizează pe Prințul Duda...“ (EVZ,
15.05.2009).
Catastrofa n-a mai avut loc și Cărtărescu savurează priveliștea armadei inamice zdrobite de un conducător
aparținînd unei schime superioare:
„Am citit analize, juste și raționale despre cum a reușit Băsescu, acest Die Hard1 absolut al politicii
noastre, să reziste unei gigantice armade și să cîștige. Totuși, cred că și ceva de ordinul miraculosului a trebuit să
se petreacă (...). Nici măcar cu un colosal aparat de propagandă în spate Geoană nu are greutatea și forța oponentului
său, care vin dintr-o voință și o inteligență politică evident superioare“ (EVZ, 11.12.2009).
Deși sare cu zveltețe din prototipurile ELB, Mircea Cărtărescu nu se va dezice de Băsescu decît tîrzior, cam ca
toată lumea, după ce Craiul de la Cotroceni își stabilizase nasul în chiseaua cu dulceață a E. Udrea. îl
socotește pe Băsescu un „simbol național“ și îl scoate din gura lupului ori de cîte ori acesta lăsa țuț democrația.
Argumentul singular aruncat în logica faptelor de autorul Orbitor-ului era acela al maledicției dublei naturi a
lui Traian Băsescu. De o parte era omul: curat în intenții, dar curat-murdar în multe dintre pățaniile sale prin
neisprăvita democrație românească. De cealaltă parte, bărbatul de stat: vizionar, reformator, inebranlabil, noul
Cuza. De cîte ori Președintele își incendia propria valiză, nu șeful statului păcătuia, ci bietul om Băsescu, supus
greșelii ca orice muritor. în majoritatea situațiilor, omul care împărțea aceeași ființă cu căpetenia politică o
trăgea la fund pe aceasta din urmă. Cele mai multe dintre injustițiile scandaloase ale lui Băsescu se săvîrșeau
de către om și fără a fi asumate de șeful statului care, pur și simplu, nu mai avea ce face:
„Traian Băsescu se dovedește încă o dată unul din extrem de puținii noștri politicieni de vocație, în stare să
găsească soluții reale la situații reale (...). M-am gîndit de multe ori cît de absurdă este și iubirea
necondiționată, dar și ura necondiționată față de acest om complex care este Băsescu, de fapt un biet om
sub vremuri, ca noi toți, care de ani de zile duce permanent o luptă dublă: cu propria sa natură și cu natura lumii
românești înconjurătoare. Nu i-am înțeles niciodată pe adulatorii săi (pe cine?! - n. m.): cum poți închide ochii
la defectele omenesc-prea omenești
1 Film de acțiune american, cu irezistibilul ofițer John McClane (interpretat de Bruce Willis) în rolul principal.
392
ale fostului căpitan de navă, manifestate în atîtea episoade pitorești? Cum să nu te gîndești că, într-adevăr, ceva
nu e-n ordine în firea unui om care își îndepărtează sistematic susținătorii și consilierii, care judecă adesea «incorect
politic» și uneori nedemocratic, care are talentul de a-și face legiuni de dușmani cu fiecare clipă care trece?
Dar cît de orb trebuie să fii, de asemenea, ca să nu observi inteligența politică a acestui om și să nu vezi că împotriva
lui au fost mereu aliați marii ticăloși ai politicii noastre? Nu știu cît de eficient luptă Băsescu împotriva propriei
firi, care-1 trădează de destule ori, dar scena politică l-a solicitat cu asupra de măsură în ultima vreme și l-a pus de
multe ori în situații fără ieșire (...). Să-l blamezi însă pentru toate mizeriile ce se petrec în această țară în care cam
toți politicienii sunt mai proști, mai răi și mai venali decît el este echivalentul uciderii șefului de trib în anii în
care nu plouă“ (EVZ, 24.04.2009).
Băsescu nu e Mamon
„Voi vota cu Traian Băsescu și încă fără niciun fel de ezitare“ - dă de știre poporului Andrei Cornea, cu doar
cîteva zile înainte de turul al doilea al alegerilor prezidențiale (22, 01.12.2009). Indigență pledoariei lui
Cornea se trage din ușurătatea recurgerii la prezumții, la dezaprobarea unor acuzații cu autor neprecizat, la
refuzul acceptării unor păcate notorii ale Președintelui - asumate și de unii dintre amicii acestuia -, în general,
la tendința de a colporta imaginea unui Băsescu absolut pozitiv, al „altor vremuri“, dar atras în războaie minore de
forțe retrograde. A. Cornea:
„(Băsescu) are aproape toată lumea (partidele, în afara PD-L, 80% din media de influență, «mogulii»)
împotrivă. Această coalizare generală (unde se întîlnesc PRM și UDMR) ar fi legitimă, numai dacă,
într-adevăr, Băsescu ar fi un dictator sinistru, așa cum e descris uneori (...). A încercat, în măsura posibilului și cu
susținerea UE, să reformeze sistemul de justiție, susținînd-o pe Monica Macovei, pe Daniel Morar, pe
Codruța Kövesi. Rezultatele de pînă acum rămîn modeste, dar nu din vina lui, ci a clasei politice care s-a opus
cu ferocitate, cît și a magistraților din CSM și alte locuri, nedesprinși de privilegiile de castă (...). Știu că sunt
oameni de bună-credință care vor accepta cam tot ceea ce am scris aici, dar care, pe 6 decembrie, nu se
vor prezenta la vot ori vor da un vot alb sau anulat. Ei sunt terifiați de perspectiva instabilității politice, iar
imaginea unui Băsescu conflictual, aparent incapabil să găsească soluții de compromis rezonabil, îi împiedică să-l
voteze. Vreau să le spun acestora că, mai întîi, imaginea de haos și
393
RADU CĂLIN CRISTEA
catastrofa este, în proporție de 70%, creată cu bună știință de trusturile de presă și că ei sunt victimele acestei
campanii, nici măcar prea subtile.“
Demonstrațiilor lui Cornea le slăbește repede energia refutării din cauza întemeierii lor pe prea numeroase
apodicții. De exemplu, pe ce se bazează în eseul de mai sus cînd afirmă că împotriva lui Băsescu s-ar fi „ridicat" și
UDMR și PRM? UDMR a votat întotdeauna doar UDMR și viszlât! PRM n-a putut fi suspectat de afinități
cu vreun alt partid politic aflat în competiție, așa că și în 2009 va face tabula rasa cu toți candidații - firește,
cu excepția lui C.V. Tudor - pe care secretarul general Gheorghe Funar îi condamnă că „au condus România în
ultimii 20 de ani într-o direcție greșită și au adus țara în pragul dezastrului“ (Ziare.com, 03.11.2009). Mai
departe. Cine, unde și cînd îl descrie, „uneori“, pe Băsescu ca fiind un „dictator sinistru“? N-a existat chiar „nicio
acțiune efectivă“ care „să indice un comportament dincolo de limitele Constituției“ al Președintelui Băsescu?
De unde știe A. Cornea și cum a calculat că „imaginea de haos și catastrofă este, în proporție de 70%“ creația
presei? etc. în cele mai multe dintre textele adipos băsiste ale lui Cornea se înșiruie postulate solemne, vădind
o vocație nițel cam întunecată a recriminării celor mai mărunte mustrări ce l-au vizat: fiecare acuzație primește o
replică pe măsură, oricărui fir de păr clintit i se returnează, la pachet, un fir de păr clintit, nimic nu scapă acestei
contabilități de morgă. Judecățile sunt rezolvate încă de cînd Cornea avansează în faza preliminară a demonstrației:
restul e disecție executată de un autopsier mocoșit și plin de acreli. Enunțurile lui Cornea seamănă cu niște
notificări transmise printr-un executor: degeaba te frămînți, ele reprezintă legea, judecata, sentința. Autor al unor
construcții imaginare și lexicale modeste, A. Cornea suplinește aceste invalidități prin rezonanța profesorală
a convingerilor sale. Cornea împarte și el pumni, dar numai ex cathedra.
Energia sa vindicativă bagă lanterna în ochii dușmanilor, îi numără și îi trece pe inventarul cu listele de
trădători. Lista lui Cornea:
„... ceea ce e aproape de neînchipuit este că Băsescu a cîștigat avînd de luptat cu o coaliție formidabilă,
alcătuită pe plan strict politic din toate partidele politice cu excepția PD-L: nu doar PSD și PNL, dar și UDMR,
PRM, PNG, la care s-au adăugat principalele trusturi media și cîțiva dintre cei mai bogați și influenți oameni de
afaceri - «mogulii» Voiculescu, Vîntu, Patriciu. De la Vadim Tudor la Doina Cornea, de la Ciuhandu,
primarul țărănist al Timișoarei, la Becali, Vadim (sic!) și Vanghelie, de la Emil Constantinescu și Zoe
Petre, la Cristian Pîrvulescu, Mugur Ciuvică, Emil Hurezeanu, Cristian Tudor Popescu, toți s-au înrolat sub
steagul roșu al lui
394
Mircea Geoană. Adevărat, au făcut-o din motive diferite, dar au avut cu toții (și mulți alții) un fond comun: ura
pentru Băsescu și frica de ùn nou mandat al acestuia“ (22, 08.12.2009).
Polemismul textelor politice ale lui Cornea nu contează decît pe turația moderată a furor-ulm: prost dispus ca un
ardei capia în borcanul cu murături, clasicistul se mînie din rutină, la date fixe, de obicei înainte de trimiterea la tipar
a comentariilor sale. Bunăoară, ca să mă întorc la ultimul citat din Cornea: este creditabil ca aducînd un
instrumentum probationis un analist ce își poate închipui că sub același steag roșu, fost comunist, al lui
Geoană s-ar fi „înrolat“, de frică să nu iasă Băsescu din nou Președinte, Vadim Tudor, C.T. Popescu, Doina
Cornea și Vanghelie? Denotă o stranie superficialitate pentru un autor deprins cu splendoarea rigorii Antichității
să-l enumeri de două ori pe C.V. Tudor în aceeași frază îndesată cu uriciuni antibăsiste. Pe fond, Băsescu are
împotriva sa, scrie A. Cornea, istoria însăși din moment ce împotriva Președintelui s-au coalizat disidenți
anticomuniști și extremiști, istorici și un fost șef al statului, ONG-uri și jurnaliști de top. Băsescu? „Un amestec
bine proporționat de calcul și spontaneitate - iată secretul succesului lui Traian Băsescu“ (22, 06.10.2009).
Alte clarificări. Băsescu nu e Mamon:
„Numeroșii inamici ai lui Traian Băsescu au tendința să-l vadă ca pe încarnarea preferențială a Diavolului sau
măcar a fiului său cel mai mare.“
Președintele sapă sistemul din interior:
„Acesta a fost scandalul: «unul de-al nostru care vine împotriva noastră» - iată ceva inacceptabil pentru orice
grup de putere oligarhic - de la nomenclatura comunistă pînă la mafie. Adversarul venit din afară poate fi temut,
dar, nu odată (sic!), el e respectat și chiar admirat (de cine? - n. m.). în schimb, adversarul ieșit din interiorul
grupului provoacă ura viscerală, dorința ucigașă (fie și simbolic exprimată) de anihilare. Un asemenea adversar
este Băsescu pentru oligarhia românească.“
„Ura viscerală“ e o sintagmă împrumutată de Cornea de la Mihăieș.
Mihăieș s-ar cam simți împușcabil
„Gunoaiele reacționează isteric“ (EVZ, 17.08.2009).

Da, am pășit în lumea lui Mihăieș. Imaginile capătă o plasticitate specială, se terciuiesc și se preling precum
ceasul lui Dali. Muza lui Mihăieș nu inspiră, ci expiră. Nici nu-i muză, ci-i farfuză. Flutură o pană de gîscă.
395
RADU CĂLIN CRISTEA
Mîngîie apoi omușorul artistului. Chestie de titillare. Se intră în starea de vomă autoindusă.
Vomunt ut edant, adunt ut vomant. „Vomită ca să mănînce, mănîncă pentru a voma.“ (Seneca)
Totul mustește de ură. De ura lor și de ura lui împotriva urii lor. Pentru că, explică A. Glucksman și pentru
urechile lui Mihăieș, ura este „autoreferențială“:
„Freud, printre cei dintîi, încă din 1915, dă în vileag prodigioasa «deziluzie», respingerea «tuturor limitărilor
cărora oamenii li se supun pe timp de pace». «Furia oarbă», pe care o adăpostesc înlăuntrul lor civilizațiile noastre
fără ca s-o știe, «răstoarnă tot ce îi stăvilește drumul, ca și cum după ea n-ar mai trebui să existe pentru oameni
nici viitor, nici pace».“
„A cucerit lumea: Ura se tîrăște precum «ciuma» lui Tucidide, nu este o afecțiune bubonică pur fiziologică,
ci o dereglare fundamental mentală, care pune stăpînire pe trupuri, pe capete și pe colectivitate.“
„... Omul nostru devine «beat de inumanitate».“
„Ura nu datorează nimic nimănui. Logica ei este autonomă. Expansiunea ei este autopropulsată. Ea se produce
și se amplifică printr-o acțiune a sinelui asupra sinelui. în centrul dispozitivului se rotește un motor imuabil,
odio, mînia, în sensul pe care latinii îl conferă acestei patimi.“
„... Mînia constituie un bloc. Mînia este o stîncă. Ea este afirmativă, ea nu este reactivă. Ea se deosebește de
componentele ei, ferocitatea, brutalitatea, bestialitatea, și de toate acele emoții spontane care răspund
ofensei neprevăzute. Ea își înalță coerența deasupra agresiunii efemere, departe de circumstanțele
exterioare și de stimulii interiori. Mînia, subliniază Seneca, este un «viciu voluntar al sufletului».“1
Mircea Mihăieș a devenit de cîțiva ani buni unul dintre cei mai cunoscuți creatori populari de
apocalipse-kitsch, cu livrări în vrac ce surmontează sculpturile în femur de vacă reprezentînd Nașterea
Mîntuitorului, magneții de frigider cu „Decebalus Rex Dacorum“, goblenurile cu „Luceafărul poeziei
românești“, brelocurile cu chipul lui Arsenie Boca, dopurile cu capul lui Dracula etc. După ce își trage în vene
carburanții ce-i vor pune în mișcare zimberecul imaginar, Mihăieș intră în scenă ca un Barnabas Collins1 2
care,
1 A. Glucksman, op.cit., pp. 17, 35,40,43-44,45.
2 Vampir în serialul Dark Shadows.
396
după cîteva secunde de scanare a prăzii, va începe să muște, să rupă, să hărtănească, să sugă sînge. în templul
măcelurilor sale, își alimentează cruzimea în înfruntări imaginare cu figuri și momente satanice ale istoriei, pe
care le reîncarnează în diverși contemporani, de obicei politicieni ce îi repugnă. Timpul își pierde durata, astfel
că Hitler, KGB, Securitatea, Stalin, Ceaușescu, Gheorghiu-Dej, Mussolini, ’Ndrangheta etc. se întrupează în
personaje politice contemporane. Imaginarul mitopolitic al lui Mihăieș reifică astfel, pentru uz personal, o mică
societate totalitară unde dușmanii de clasă sunt exterminați pînă la ultimul, un lider nemuritor salvează patria, se
complotează în neștire, dar toate conspirațiile sfîrșesc în băi de sînge etc.
Astfel ar arăta cadrul larg al unei parabole asamblate din rudimente de gîndire comunistoidă și cu un duet
narativ facil și întotdeauna previzionat. Bulversantă pînă la un punct, dar numai pînă la acel punct, va fi îndrăzneala
elucubrației din textele lui Mihăieș. După punctul amintit urmează doar o bazaconie înzorzonată stilistic, cu imagini
șiroind de violență și brutalitate ostentativă, cu zile ale abatoarelor deschise. Mihăieș se folosește exclusiv de
carnasieri în toate activitățile cotidiene (scris, citit, dereticat etc.). El își asigură, între ELB, poziția de principal
responsabil în lupta contra dăunătorilor regimului Băsescu. Terenul din jurul Președintelui va fi curățat de
obstacole de acest neobosit și vigilent sanitar. Războinic al orcului, Mihăieș strălucește în aceste munci de jos
de care nu numai că nu se rușinează, dar le duce la bun sfîrșit cu un inegalabil zel. Caută vespasianele ca alții
resorturile de cinci stele. Liderii politici din opoziția la Băsescu și PDL intră, mai întîi, pe mîna lui Mihăieș care
îi pocește cu materii imunde, îi insultă, îi rezumă caricatural, îi sluțește, îi mancurtizează, îi supune la ipostaze de
animalică inferioritate, îi inumanizează.
Simpluț maniheiste, constructele sale mentale sunt adeseori acompaniate de focuri de armă:
„Deocamdată, pretextul acestei apocalipse de iarmaroc e împiedicarea lui Traian Băsescu de a obține al doilea
mandat. Foarte bine. Dar ce va urma după? Ce vor dărîma după 22 noiembrie ori 6 decembrie? Pe cine vor insulta,
acuza, tăvăli prin noroaie? Despre cine vor inventa povești de-o inimaginabilă vulgaritate? După ce vor obosi să
spună că Liiceanu e incult, Tismăneanu incompetent, Cărtărescu netalentat și Patapievici prost - ce va urma? Vor
pune mîna pe arme, pentru a-i lichida fizic? în urmă cu cîțiva ani, aș fi rîs ca de-un banc macabru. Astăzi,
sclipirea animalică din priviri,
397
RADU CĂLIN CRISTEA
pe care nici nu se mai obosesc s-o ascundă, îmi sugerează că ideea nu e cu totul implauzibilă“ (EVZ, 07.09.2009).
Bulane kaghebiste și mîncare la gamelă

Ceva o fi la mijloc, cine știe prin ce experiențe o mai fi trecut și Mihăieș al nostru din moment ce le
dezbracă pînă la brîu pe cele mai apropiate ELB pentru a le arăta spinările brăzdate de „cicatricile bulanelor
iliescianist- kaghebiste“:
„Orice zi în care pesedeii sunt ținuți departe de banii țării e o zi binecuvîntată. Plecarea lor ofuscată de
la putere arată ce a fost cîndva partidul și unde a ajuns sub bagheta noduroasă a cuplului Vanghelie - Geoană (în
ordinea importanței). Ce a făcut din țară, în douăzeci de ani de dominare copioasă acest construct comunistoid, nu
mai e nevoie să repet. Fiecare dintre noi purtăm pe spinări cicatricele bulanelor iliescianist- kaghebiste (...). Aș
spune chiar că, de luni bune, Traian Băsescu s-a detașat de viața politică, încercînd să construiască modele de mai
mare anvergură“ (EVZ, 05.10.2009).
Cum să nu vii cu grăbire să-l votezi pe Băsescu cînd vezi că dincolo de Milcovul dezunirii noastre așteaptă
„agenții patogeni ai comunismului ceaușisto-dejist?“ Mihăieș:
„îi spuneam de curînd unui prieten - celebritate mediatică, personaj de un farmec și de-o capacitate de
seducție devastatoare -, aterizat, cu tot idealismul lui cu tot, în tabăra furibund-anti-Băsescu: «Tu chiar vrei să
ajungi să trăiești într-o țară aflată la cheremul exclusiv al lui Patriciu, Voiculescu și Vîntu? Chiar vrei să-ți lași
copiii într-o țară în care colhoznicii levantini și bonapartiștii cu nuanțe sud-americane ne vor da nu numai
porții bine chibzuite de mîncare, dar ne vor contoriza și aerul?». Ei bine, eu n-am chef să trăiesc într-o astfel de
țară. Prefer de-o mie de ori gafele lui Traian Băsescu nemerniciei cu gura pungă a îmbogățiților devorați de lăcomie
(...). Ce mă face să zîmbesc sardonic e, totuși, indiferența acestor Saint-Just proțăpiți în studiourile TV față
de lucrurile cu adevărat grave care se petrec în România. Li se pare firesc să-l sancționeze pe Traian
Băsescu pentru orice fleac (și, ca orice șef de stat, trebuie sancționat!), dar nu deschid pliscul în fața unei
sfidări de dimensiuni istorice, precum exonerarea definitivă a lui Iliescu pentru răul durabil, poate definitiv, făcut în
1990 României. E drept că Iliescu a avut mereu de partea sa un întreg
398
sistem, precum și perversitatea cu bătaie lungă a procurorului Dan Voinea. Iată că, la fel de fatal, Traian Băsescu
îi are împotrivă pe toți cei care, într-un fel sau altul, sunt agenții patogeni ai comunismului ceaușisto-dejist.
între aceste două opțiuni, n-am nici cea mai mică ezitare ce să aleg“ (EVZ, 22.06.2009).
PSD și PNL urzesc o nouă dictatură. Pur și simplu - o dic-ta-tu-ră:
„Pervers atac la ideea de democrație! Sigur că românul de rînd nu trăiește din dividendele petro-dolarilor
și nici din ratingurile asigurate de tomberoanele cu gunoaie de la Antene și Realitatea TV. Dar e la fel de
sigur că, în ciuda minciunii pesedisto-liberale, românii vor vota pentru un președinte în carne și oase, și nu
pentru sufletele murdare care clocesc în cotloane întunecoase strategiile dictaturii banului și ale
dictaturii-pur-și- simplu“ (EVZ, 21.09.2009).
Mihăieș agață pe marginile țarcului de joacă ținte din tablă cu imaginea foștilor și, potențial, viitorilor
președinți (minus, desigur, Băsescu) și, apoi, trage în ei cu pistolul cu ventuze. Emil Constantinescu: „...o
respingătoare fantoșă“. Pac! Ion Iliescu: „...a însemnat startul spre îmbogățirea dezlănțuită a securiștilor și
activiștilor“. Pac! în 2004, „în ciuda cizmei cu ținte de oțel pusă de dictatorul pesedist în gîtlejul țării“, Adrian
Năstase n-a biruit. Pac! Actualul Președinte s-a luptat să scoată țara din „lanțurile sclaviei“, dar n-a reușit
decît 50% pentru că „a fost sabotat, scrîșnind din dinți, tocmai de cei care ar fi trebuit să fie principalii aliați ai lui
Traian Băsescu“. Geoană: „...își citește discursurile direct de pe manșeta lui Hrebenciuc și ridică ori coboară
tonul în funcție de grimasele lui lliescu“. Pac! Antonescu: „... baletează haotic după cum își calibrează interesele
oligarhul-sponsor“. Pac!
Așa că, măcar prin excludere, rămîne în picioare doar Băsescu. Tot Mihăieș:
„Naturalețea lui Traian Băsescu are, în acèste condiții, un aliat decisiv în lipsa de identitate a
contracandidaților. Cînd actualul președinte gafează, știi măcar că sunt gafele lui, și nu vreo defecțiune de
comunicare cu stăpînii din umbră. Cea mai grosolană manevră a acestor săptămâni o constituie încercarea de a
acredita ideea că Traian Băsescu e un «populist» - adică, în traducere, că are impact la popor“ (EVZ, 21.09.2009).
Bună traducere, meșter Cîrmaciul! Mihăieș se jură în gura mare că nu-i leagă nimic de PDL, să se audă în
România, în Europa, chiar și în SUA -
399
RADU CĂLIN CRISTEA
măcar pînă pe coasta de Est unde amicul Tismăneanu stă cu urechea lipită de pămînt ca să asculte în timp real
ultimele știri de la București:
„N-am fost convocat de pedeliști (de altfel, n-am niciun fel de relație cu PDL-ul, nici la nivel local, nici
central, nu-i cunosc, nu ne frecventăm, n-am numerele de telefon ale căpeteniilor partidului)“ (EVZ, 07.12.2009).
Echipat corespunzător, Mihăieș intră în război cu aruncătorul de flăcări pe nas. îi imolează pe liberali cu o
motivație zdrobitoare:
„Cum să fii liberal, cînd întreaga viață ai lucrat la stat și în afară de datul din gură habar n-ai de nimic?!“
Urmează reducerea la neant a PSD:
' „Pesedeii sunt complet anihilați exact în punctul unde credeau că vor izbi cu toată setea de putere care îi
animă: în duplicitarismul nerușinat al partidului...“
Cu sentimentul datoriei împlinite, băiatul în casă al PDL a masacrat ploșnițele pesedisto-liberale, iar
comandantul adorat s-a îndreptat spre un nou mandat, meritat, în vecii vecilor fie-i numele binecuvîntat:
„Prin doar cîteva lovituri bine țintite, șeful statului a aruncat în ridicol toate construcțiile bazate pe
minciuni și manipulări la care s-au dedat pesedisto-liberalii, călărind presa coruptă (...). Acțiunile din ultimele
săptămîni ale lui Traian Băsescu au arătat, din nou, distanța și diferența dintre un politician sigur pe sine și niște
amatori hrăniți cu ideologia ciupelii“ (EVZ, 28.09.2009).
Aferim, moțpăneasă! Chirițo, aferim! Ah! (Alecsandri)
ELB și dependența de Murti-Bing
Pentru ELB, 2009 a descătușat cele mai îmbelșugate stocuri de resurse divinatorii dedicate lui Traian Băsescu
și regimului acestuia. Minți altfel subțiri ne-au adus mai prin preajmă, în epoca noastră de aur, în ceaușismul
anilor ’80. într-un update al cultului personalității ce, iată, supraviețuiește greu împușcatului din decembrie
’89, figuri centrale din grupul ELB comit, cu o determinare cazonă, același delict de conștiință ca
propagandiștii lui Ceaușescu. Văd numai în Băsescu soluția salvatoare a neamului și nu mai prididesc în a-l
îmboboci cu sepale diamantine. Băsescu este unic, incomparabil, indelebil. Opoziția nu există pentru că nu e cazul:
șefii ei sunt niște inși deplorabili, incontinenți, fără niciun căpătîi. Partidele parlamentare,
400
clasa politică, în general, cumulează, cu excepția PDL, prea multe secături, așa încît detoxificarea democrației de
acești agenți destructivi devine o exigență legitimă.
Reiau un mic bloc de citate. Horia-Roman Patapievici:
„Singurul cetățean român căruia i se refuză prezumția de nevinovăție și pentru care funcționează în mod
sistematic prezumția de criminalitate este șeful statului“; (Băsescu, n. m.) așteaptă vremea cînd „referirile la
Domnia Sa vor înceta să mai fie doar clinice"; a avut/are loc „marele și nimicitorul triumf al spălării pe creier
anti-Băsescu"; își salvgardează Președintele de „forța clicii care se luptă prin orice mijloace să obțină de la
electoratul român debarcarea lui Traian Băsescu.“
Mircea Cărtărescu:
„Traian Băsescu se dovedește încă o dată unul din extrem de puținii noștri politicieni de vocație, în stare să
găsească soluții reale la situații reale."
Mircea Mihăieș:
„Traian Băsescu s-a detașat de viața politică, încercând să construiască modele de mai mare anvergură";
„Băsescu a arătat, din nou, distanța și diferența dintre un politician sigur pe sine și niște amatori hrăniți cu
ideologia ciupelii"; „Naturalețea lui Traian Băsescu are (...) un aliat decisiv în lipsa de identitate a
contracandidaților."
Vladimir Tismăneânu:
„Fiind un om politic in sensul superior al noțiunii, inzestrat cu imaginație strategică și voință politică, un
excelent orator1 (a se citi ce-a scris profesorul Valeriu Stoica despre limba romanescă vorbită de Traian
Bă-sescu), el va fi prezent nu doar in manualele de istorie, ci și in bătăliile politice și culturale care nu se opresc in
această clipă. In acest deceniu, ceea ce in engleza se numește accountability, deci responsabilizarea pe cale
legala a demnitarilor și altor figuri publice, a devenit o realitate palpabilă."
TRU:
„Băsescu e mai necesar ca oricînd"; „Da, Băsescu. E singura prezență pro-cetățenească în stat“; „Fenomenul
Băsescu nu e nimic altceva decît prima încercare de reașezare a lumii românești, prima reevaluare a
obișnuințelor sacre ale lumii noastre premoderne".
Astfel de beții panegiriste fac cale întoarsă în orice democrație și revin la punctul de unde au pornit germenii
mentalității totalitare.
1 youtube.com/watch?v=3AA0nThEbaY
401
RADU CĂLIN CRISTEA
Carmen Mușat publică în Observator cultural din 15.01.2009 eseul cu titlul „Complexul lui Zeus și
tabletele Murti-Bing“. îl citez integral:
„Cîteva scurte notații din recent apărutul volum al lui Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983,
redeschid discuția pe marginea unui subiect sensibil - cel al «nefericirii culturii române». Cititor pasionat și
ironic comentator al metehnelor lumii românești din comunism, Livius Ciocârlie este deopotrivă «un
colecționar de timp» și un hermeneut sui-generis al semnificațiilor politice subversive, «ascunse» în texte
aparent inofensive: «Descopăr în dicționarul de simboluri un portret de reținut. Complexul lui Zeus, „tendință
de a monopoliza autoritatea și de a distruge tot ce poate să apară ca manifestare de autonomie (...), care
ajunge la contradicție și decizii lipsite de rațiune. Excesul de autoritate trădează un defect de gîndire. (...). Zeus
devine sclavul atotputerniciei lui. Dacă nimeni nu-i în stare să facă ceva fără ajutorul lui, iată-1 condamnat să facă
totul singur. în afara influenței lui, totul este dezordine și haos, cel puțin în ochii lui“. Apreciez că pentru acest
portret s-ar fi putut lua șapte ani de închisoare, iar acum, fiindcă închisoarea nu se mai poartă, s-ar putea încasa un
pachet exploziv». Datînd de la începutul anului 1980, însemnarea citată mai sus își păstrează, și astăzi, savoarea și
deplina relevanță pentru descrierea comportamentului autoritarist al unui șef de stat, chiar dacă numele
acestuia s-a schimbat și chiar dacă, între timp, statul totalitar s-a prăbușit și altul, democratic, s-a edificat pe
ruinele vechiului regim. La distanță de cîteva pagini, altă observație, la fel de seacă și la fel de percutantă:
«Nefericirea culturii noastre este că scriitorii mari au fost, ca mentalitate, oameni de nimic, uneori niște
derbedei, alții, tot mari, au fost sufletește săraci, iar unul foarte mare, cu substanță spirituală sublimă, s-a
format în condiții precare, ceea ce, biografic, l-a marcat». Ce s-a schimbat astăzi, la aproape trei decenii de la
momentul notațiilor de mai sus? în linii mari, totul: forma de guvernămînt, regimul politic, instituțiile, viața
cotidiană. în ceea ce privește însă mentalitatea conducătorilor și a celor care, conduși fiind, contribuie la
consolidarea puterii unui singur om, mai nimic. Citind prin ziarele și revistele de azi comentariile ai căror
autori încearcă din răsputeri să justifice, să «analizeze», să «demonstreze» calitățile actualilor miniștri și necesitatea
măsurilor-șoc întreprinse de guvernul nou instalat, e imposibil să nu te gîndești la efectul curei cu tablete
Murti-Bing asupra intelectualilor. Murti-bingismul, imaginat de Witkiewicz și transformat de ' Czeslaw
Milosz în imagine emblematică pentru «gîndirea captivă», definește
402
comportamentul servil, «teama de a gîndi pe cont propriu», incapacitatea (autoindusă) de a distinge între realitate și
iluzie. Pervertirea inteligenței, proliferarea sofismelor, memoria intermitentă și arbitrar-selectivă, dubla
măsură și dublul limbaj - toate acestea sînt ingredientele discursului propagandistic al fanilor prezidențiali,
incapabili să (mai) facă pasul înapoi și să-și recunoască eroarea. A greși e omenește, a persevera însă în eroare e
diabolic, mai ales atunci cînd alegi, cu bună știință, să ignori realitatea, substituindu-i marote demne de a fi
criticate. O fac, netulburat, aproape toți editorialiști! prezidențiali, de la Rodica Culcer și Traian Ungureanu
la Mircea Mihăieș și Horia-Roman Patapievici, incapabili de a-și redobîndi libertatea de gîndire, prizonieri ai
iluziei onestității prezidențiale - iluzie de ei înșiși creată și întreținută -, pe care nici dezvăluirile lui Ilie Sârbu
(din interviul publicat de Cotidianul în 7 ianuarie) și nici incoerența recentelor decizii guvernamentale nu au
putut-o risipi. Prezumția de onestitate se extinde, generos, în pofida tuturor dovezilor de corupție, de
incompetență și clientelism politic - și ce argumente mai elocvente ar putea fi invocate decît prezența în
guvern a unor personaje demne de cartea rîsului și a uitării? Pilulele Murti-Bing și-au dovedit, din nou,
eficiența, iar beneficiarii acestui tratament se complac în iluzia că fără implicarea directă a lui Zeus nimic nu se
poate face în țara-n care-i bun tutunul (vezi Hora de băieți a lui Arghezi).“
Patapievici: un catihis intenabil

Horia-Roman Patapievici îi răspunde lui Carmen Mușat într-un comentariu cu titlul „Editorialiști!
prezidențiali: o contribuție la «catehismul indiscutabil» al dnei Mușat“ (EVZ, 22.01.2009). îl citez, și pe
acesta, în întregime:
„într-un editorial batjocoritor și gomos, dna Carmen Mușat aduce o contribuție personală la lunga listă de
categorii blamabile pe care o cunoaște umanitatea, propunând categoria «editorialiștilor prezidențiali».
Categoria de «editorialist prezidențial» este descrisă în termeni duri, ca ținînd de o «mentalitate» ce
«contribuie la consolidarea puterii unui singur om», și e condamnată fără drept de apel, în termeni la fel de duri,
ca rezultînd dintr-o «pervertire a inteligenței». «Discursul propagandistic al fanilor prezidențiali» este
caracterizat prin «comportament servil», «gîndire captivă», «teama de a gîndi pe cont propriu», «incapacitatea
(autoindusă) de a distinge iluzia de realitate», «pervertirea inteligenței, proliferarea sofismelor, memoria
403
RADU CĂLIN CRISTEA
intermitentă și arbitrar-selectivă, dubla măsură și dublul limbaj». Întrucît textul dnei Mușat este construit (cu
ajutorul unui citat din Livius Ciocârlie, Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983), pe o paralelă între timpurile de sub
Ceaușescu și timpurile de sub actualul președinte, putem spune că Domnia Sa îi consideră pe «editorialiști!
prezidențiali» ca fiind niște «oameni de nimic», «uneori derbedei» și «sufletește săraci». A fi «editorialist
prezidențial» înseamnă, așadar, a favoriza printr-un discurs intenționat mincinos aspirația spre putere absolută
a unui singur om, ignorînd în mod vicios dovezile răutății sale și inducînd în eroare opinia publică. Cui oare se
aplică această descriere vitriolantă? După cum se vede, categoria introdusă de dna Mușat nu este o descriere: este un
stigmat. Ar fi o descriere, dacă atributele invocate nu ar fi fost, pentru orice om normal, acuzații: or, atributele
folosite de dna Mușat pentru a caracteriza categoria mizează pe capacitatea omului normal de a fi indignat de
comportamentul vicios asociat membrilor ei. Categoria «editorialiștilor prezidențiali» este în mod propriu un
stigmat, deoarece acuzațiile sunt din registrul enorm (dictatură), faptele invocate țin de opinie nu de
demonstrație (de pildă, faptul de a alege, «cu bună știință, să ignori realitatea» - cine l-ar putea dovedi?), iar
oamenii căzuți sub acuzațiile dnei Mușat sunt tratați paușal, ca o turmă delincventă. Am văzut, pînă aici, cum
este un «editorialist prezidențial». Să vedem acum cine aparține acestei categorii reprobabile. Răspunsul e simplu:
în afara unor publiciști situați în mulțimea neprecizată care se întinde «de la Rodica Culcer și Traian Ungureanu
(pînă) la Mircea Mihăieș și Horia-Roman Patapievici», face parte din această categorie oricine se abate de la
următoarele principii, care pentru dna Mușat sunt indiscutabile (adică nu pot fi supuse discuției): (I) șeful statului
are un comportament «autoritarist»; (II) șeful statului este lipsit d.e onestitate; (III) șeful statului este
corupt; (IV) șeful statului este incompetent; (V) șeful statului practică clientelismul politic (sic!). Aceste cinci
teze formează, pentru dna Mușat, un catehism indiscutabil. Cea mai mare eroare a «editorialiștilor
prezidențiali», crede dna Mușat, este aceea de a nu înțelege caracterul indiscutabil al celor cinci puncte
și de a rămîne astfel «prizonieri ai iluziei onestității prezidențiale» - iluzie creată și întreținută chiar de ei. Singurul
argument prezentat în favoarea realității absolute a catehismului indiscutabil este interviul lui Ilie Sârbu din 7
ianuarie. Argumentul e, însă, șubred: în primul rând, ceea ce spune Ilie Sârbu e foarte diferit de titlul sub
care, în ghilimele, a apărut în Cotidianul; în al doilea rînd, e ignorată reacția de stupoare a lui Ion Iliescu,
404
care scade credibilitatea informației și îi face implauzibilă răstălmăcirea. Prin urmare, argumentul invocat de dna
Mușat în favoarea catehismului indiscutabil este o informație de mîna a doua, rezumată tendențios și
interpretată părtinitor, prin omiterea informațiilor concurente (de pildă, interviul dat de Viorel Hrebenciuc, în care
acesta vorbește de o alianță PSD - PNL care ar fi funcționat fără cusur din 2007 pînă la alegeri, afirmație
care, spre deosebire de aceea a lui Ilie Sârbu, are avantajul de a nu fi fost dezmințită de nimeni). Ce se
poate înțelege din această încăpățânare de a crede în adevărul unor teze tari (catehismul indiscutabil), în favoarea
cărora nu există argumente nici convingătoare, nici constrîngătoare? Ca să folosim termenii aplicați de dna Mușat,
«editorialiștilor prezidențiali», argumentației sale i se pot reproșa «incapacitatea (autoindusă) de a distinge
între realitate și iluzie», «dubla măsură», «memoria intermitentă» ș.a.m.d. Pe scurt, adoptînd asemenea standarde
scăzute de argumentare pentru a-și susține credința neabătută în catehismul indiscutabil, dna Mușat contribuie la
«pervertirea inteligenței». în fond, această diferență între puncte de vedere ar fi putut fi acceptată în
termeni de opinii diferite. Dna Mușat, alăturîndu-se poziției astăzi dominante în mass-media, a preferat să adopte,
împotriva celor care exprimă opinii diferite de ale sale, tehnica stigmatizării. Din niște personalități individuale,
Rodica Culcer, Traian Ungureanu, Mircea Mihăieș și cu mine am fost transformați într-o categorie
amenințătoare, care luptă să dea puteri nelimitate unui singur om și stă să distrugă democrația. Este, în mod
demonstrabil, o minciună. în loc să ne comparăm argumentele, suntem împinși să ne ascuțim adjectivele, în război.
Acest mod de a ne raporta la partenerii de spațiu public prin încadrarea lor în categorii blamabile nu numai că
împiedică găsirea adevărului, dar întîrzie fără termen stabilirea unei solidarități morale, fără de care dialogul e numai
un pretext pentru aplicarea stigmatului, cu înveninarea și stricarea relațiilor.“
Cine n-a trecut Pirineii are întotdeauna dreptate
Esența opiniilor mele se regăsește și în eseul lui Carmen Mușat, bine întemeiat pe șarmantele adnotări ale
lui Livius Ciocârlie. îmi voi muta, așadar, atenția asupra replicii lui H.-R. Patapievici. Acel Patapievici autor al
opului propagandistic băsist ce va culmina, la capăt de 2009, cu nelegiuitul interviu din La Vanguardia. Păcatul
exegezei sale din EVZ, nici mare, nici de moarte și nici strigător la cer, ci doar risipitor de timp și spațiu, se
trage
405
RADU CĂLIN CRISTEA
de la obsedantul tabiet al eliberării de către autor a oricărei idei numai după un studiu analitic în oglinzi uriașe, de
perete. Menuetele cugetării la Patapievici, podoaba barocă a stilului, eleganța căutată în argumentații, pedantismul
ca modus operandi în cercetare, emfaza perechilor de peruci suprapuse, sentențiozitatea, în fine, aura
doctorală a judecăților coboară orice prezumat interlocutor undeva, periferic, la poalele gîndirii sale,
întreagă această mărșăluire de idei grele, fraze înfoiate, zbîrnîit polemic, argumentații de salon, inducții și
deducții sfîrșește într-un carnaval hurluberlu dedicat sieși. Nu se simte respirație de spectator. Caravana lui
Patapievici trece. Cîinii nu mai latră deoarece scîrțîitul caravanei cu mizantropiile lui Patapievici le-a devenit
familiar.
Răspunsul lui Patapievici la textul lui Carmen Mușat mi se pare nespus de diluat prin raportare la
gravitatea litigiului. Primul reflex este atacul la persoana preopinentului:
„Carmen Mușat aduce o contribuție personală la lunga listă de categorii blamabile pe care o cunoaște
umanitatea, propunînd categoria «edito- rialiștilor prezidențiali».“
Devine suspect cineva, în speță Mușat, care gîndește cu fața la umanitate cînd scrie despre grupul de
grosse têtes din jurul lui Băsescu? Discreditarea opinentului continuă: Carmen Mușat, de fapt, s-a înțepenit în
propriile solilocvii și nu propune decît un „catehism indiscutabil“ (?!) compus din cinci principii ce „nu pot fi
supuse discuției“. Cum să stai de vorbă, dă de înțeles H.-R. Patapievici, cu cineva care îți întoarce spatele? în
ceea ce mă privește, invocatul „catehism“ e ceva ce dă din coadă, dar n-are corp: „principiile“ catehetice
(comportamentul „autoritarist“ al lui Băsescu, „lipsa (sa) de onestitate“, „practicarea clientelismului politic“ etc.) nu
doar că nu sunt considerate incontestabile, ci, dimpotrivă, fac chiar obiectul disputei inițiate de C. Mușat.
Alt gest reflex al ripostei lui Patapievici: e victimă pentru că i se aplică un stigmat, mai mult, o „tehnică a
stigmatizării“. O poziție excelentă pentru a compromite și mai adînc asaltul advers: nu e litigiu intelectual, ci
incriminare și este învinovățit nu pentru părerile sale ci, a priori, în calitate de victimă purtătoare de stigmat.
Șansele dialogului se șubrezesc, mai ales că Patapievici apelează la un truc ultracunoscut: răstălmăcește o
apreciere a rivalului pentru ca, ulterior, să-l apostrofeze ca și cînd acesta chiar ar fl fost autorul mistificării. De
exemplu, Patapievici afirmă că „acuzațiile (lui Carmen Mușat) sunt din registrul enorm (dictatură)“.
406
Ba nu, domnule! (Caragiale)
Mușat nu pronunță cuvîntul „dictatură“, iar în cazul lui Băsescu descrie doar un „comportament
autoritarist“. Ceea ce nu înseamnă că falsul produs de Patapievici - „dictatura“ lui Băsescu - nu va ajunge
o vacă numai bună de muls în desconsiderarea celor ce s-ar îndeletnici cu lipirea mîrșavei etichete.
Sunt reunite toate condițiile pentru constatarea decesului diferendului. „Murti-Bing“-ismul preluat de
Carmen Mușat ca reprezentare simbolică a „gîndirii captive“ definite de Czeslaw Milosz n-a primit niciun
răspuns. Să nu fi avut mandarinii prezidențiali un „comportament servil“ față de Președintele Băsescu? Să nu le
fi funcționat memoria „intermitent și arbitrar-selectiv“ în omisiunile și trecerile sub tăcere ale nesocotirii
normelor democratice de către Băsescu și regimul acestuia? Să nu fi fost oare „fanii prezidențiali“ autori ai unui
„discurs propagandistic“? Sunt, cu adevărat, ELB „prizonieri ai iluziei onestității prezidențiale“? „Ignoră realitatea“
intelocrații lui Băsescu cînd aceasta devine inconvenabilă? Se refugiază ELB în universuri personale, pierzîndu-se în
borgesiana el jardin de senderos que se bifurcau, în „grădina cu alei bifurcate“, doar pentru a nu fi
martorele unor realități stînjenitoare? întreb, în acord cu Carmen Mușat. Chiar dacă nu vor fi primite
niciodată direct, de la destinatari, răspunsurile sunt lesne de găsit printre gemetele unor citate ce vorbesc despre
fariseism, verbiaj și fugă de confruntări cavalerești.
VIL LOVITURICA DE STAT
(2012)
Referendumul din 2012 a așezat, față în față, două tabere: cei ee doreau deseăunarea lui Traian Băsescu și cei
care excludeau ipoteza înlăturării acestuia de la Cotroceni. Cei dintîi, adică aproape șapte milioane și jumătate de
votanți, aveau să fie învinși de același Sistem ce l-a menținut la putere pe Băsescu și în 2009. Traian Băsescu și-a
păstrat funcția contrar voinței poporului, dar avînd de partea sa servilismul unor instituții de decizie și, în premieră,
un sprijin vehement din partea „popularilor“ europeni. Băsescu a cîștigat lupta clădindu-și strategia pe o minciună ce a
oripilat-o pe A. Merkel. In ringul politic de la București, unde V Ponta și C. Antonescu săreau coarda, antrenîndu-se
pentru demiterea lui Băsescu, s-au năpustit imediat centurile negre V Reding și M. Barroso. Profitînd de inexperiența
și naivitatea în comunicare a liderilor USL, Reding și Barroso i-au pus la podea din cîteva croșee. Defensiva
conducerii USL era într-atît de capie încît Antonescu și Ponta au zis săru’ mina după ce li s-a cerut imperativ să
încalce cîteva articole din Constituție. Niciun alt moment de criză a băsismului n-a apărut atît de îngălat de minciuni. Nu
s-a ținut cont de recomandări ale Comisiei de la Veneția. S-a lucrat cu spor în cercurile oculte ale puterii, totul
culminînd cu „erata“ produsă în condiții necurate de CCR și care a inversat scorul în favoarea lui Băsescu. Umori
negre au țîșnit ca niște arteziene. S-a pus în mișcare o propagandă uriașă în frunte cu ELB și cu misterioase extensii
în presa prestigioasă din străinătate. ELB și-au dat grozav în petic, asociind fapte în esența lor de uz frecvent în
lexicul politie, cu lovituri de stat, războaie civile, tranzacții de armament cu mafia rusească, iminenta recădere a țării în
sfera de influență a, Moscovei etc. Vara lui 2012 a scos la iveală imaturitatea democrației
? românești, de la lideri politici speriați de
bombe la instituții labile și la intelectuali umaniști dispuși să creadă, pilduitor, în mari inepții.
Si VARA ÎNGHEAȚĂ APELE, NU-I ASA?
1 t 1 f
Pe urmele puciștilor desculți
început de iulie 2012. Aflat și eu în treabă, circulam ca pisicile pe acoperișul fierbinte. Atins la corazôn
de o invitație plină de gentilețe a lui Crin Antonescu, susținută convivial de Victor Ponta, m-am lăsat atras, după
cîteva zile de ezitări, într-un pariu din care știam că voi ieși ferfenițit, în 12.06.2012, am primit voturile
Parlamentului (242 „pentru“, 30 „împotrivă“, 3 „abțineri“), ajungînd astfel Director General (interimar) al TVR.
Știam că nu voi face mulți purici prin TVR, mai ales că toți aveau, ca să citez din poetul național, potcoave de
oțel. Aveam să devin un „patetic apologet al USLamului“. Un „pupincurist uslaș“, un „invidios ulcerat.“ Precum
și „lustragiul lui Ponta și Antonescu“. Sau doar „lăudătorul lui Ponta“. în timpul mandatului meu de trei săptămîni
în fruntea TVR mi s-a ivit ocazia să-mi pun în aplicație invocatul uslamism. în 18.06.2012, în revista Nature
(sub semnătura lui Quirin Schiermeier) și în cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung (autor - Karl-Peter
Schwartz), sunt publicate două articole scrise, parcă, de aceeași mînă, unde se semnalează că teza de doctorat a lui
V. Ponta ar fi fost un plagiat. Mi-e peste mînă să cred că jurnaliști ai celor două onorabile publicații și-ar fi pierdut
vremea prin România, scotocind prin arhive și comparînd paragrafe din cărți de drept. Foarte plauzibil mi se
părea, în schimb, ca o asemenea bombă de presă să le fi fost livrată de specialiști în materie din România. Nu cred
că speculez fără noimă. întrebat cum explică apariția celor două articole pe aceeași temă în Nature și FAZ,
Karl-Peter Schwartz răspunde:
„Probabil a fost aceeași sursă și probabil acea sursă a pus un fel de deadline cînd informația poate fi
folosită. Asta este comun în asemenea cazuri cu «whistle-blower»“ (FtotNews, 20.06.2012).
410
Așa zic și eu. Moștenisem coordonarea unică a unui site intern - tvrinfo.ro, din cadrul Departamentului TVR
Interactiv. Sursa a trecut și printr-un loc sigur, umbros, în România: în TVR, poposind taman pe acel
ciudat site. Mona Dîrțu (Director al Departamentului), Roxana Preda și Teodor Tiță pregăteau lansarea de
pe tvrinfo.ro a obuzului cu plagiatul lui Ponta. Mă indispunea partea ocultă a premeditării știrii, altfel de un
interes public formidabil.
Là où ça sent la merde ça sent letre. (A. Artaud)
într-un trust serios de presă o știre atît de sensibilă ar fi trecut, obligatoriu, printr-un colegiu editorial,
reunind toată șefimea răspunzătoare de difuzarea unui asemenea smoking gun. în TVR, decizia s-a oprit la
Mona, Roxana și Teodor. Am coborît în curte și am stat vreo jumătate de ceas lipit de un perete din parcare. Mă
irita palpitul jurnalistic foarte slab din această poveste; mai era și altceva, mult prea mult, fără nicio legătură cu
presa: sursa, cu toate umbrele ei (inițiatori, autori, cărăuși, protectori, executanți). Știrea s-a dat, tot în
18.06.2012, și s-a răspîndit ca pojarul. Cu patru-cinci calupuri de reacții, comentarii, anchete, interviuri -
toate rele de mama focului - în fiecare ediție a Telejurnalului, TVR l-a bumbăcit cel mai aspru, dintre toate
televiziunile, pe Ponta (vedea bine lucrurile Dan Mihalache!). Am stat vreo trei săptămîni în acel loc care nu mi se
potrivea deloc: avea un soi de vortex intern ce te sorbea și te scuipa afară de parcă erai posedat de duhuri rele.
Simțeam că încep să nu-mi mai aparțin, așa că am demisionat, refuzînd oferte și mai și (știa bine E. Hellwig ce
știa!). Asta s-a întîmplat atunci. Măcar n-am călcat în străchini. Cu Ponta n-am avut niciodată vreo explicație
privind acel moment. Am rămas, în schimb, „lăudătorul“ lui.
Gramofonul lucrează: început de iulie 2012.
Seceta a ucis orice boare de vînt.
Soarele s-a topit și a curs pe pămînt.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fîntînă nămol. (N. Labiș)
Istoria României se zbate ca peștii pe uscaturi fierbinți. Aerul dogorește. Tîmplele zvîcnesc. Căldură
mare.
Tînărule, ce stradă e asta?
Strada Pacienții...
Ești un prost!... (I. L. Caragiale)
411
RADU CĂLIN CRISTEA
Carotide umflate de arșiță rîd în soare, argintii... Miliarde de puncte turtesc capul sărmanului „i“,
deformînd cuvintele ca fierul roșu bătut pe nicovală.
Venise iadul într-o vizită de lucru. O divinitate cu minte de vrabie se jucase cu chibriturile și dăduse foc
României. .-România e în călduri. Solîeone. Zăduf.
Prin imaginarul colectiv trec ca-n brînză hoarde migratoare de HUNI, OSTROGOȚI, VIZIGOȚI, YAZIGI,
VANDALI, GEPIZI, CUMANI, BRITOLAGI, MARCOMANI, ROXOLANI, BASTARNI, SCORDISCI,
ANARȚI, TAURISCI, HERMUNDOLI, AVARI, BERINDEI, PECENEGI, TĂTARI, TURCI, RUȘI. Vin și
pleacă, pîrjolind totul în calea lor. Rezistă doar triburile de UZI, un soi de pecenegi restartați. Nici nu mă mir, pe
zăpușeala asta. Se vorbește cu năduf. E vară. Vara care înăbușă. Indian Summer (Doors)1? Nu! Idété indien
(J. Dassin)2? Nici atît! Vară românească, nene! Vara lui Cuptor! Vara Marii Lovituri de Stat din Iulie 2012.
O stare de surescitare acută suprapunea situația din România peste cele mai întunecate experiențe din
istoria sa, la concurență cu ciuma lui Caragea (1813-1814), marea foamete din 1947, „loviluția“ din
decembrie 1989 și mineriada din iunie 1990. Vara lui 2012 aduce cel mai uriaș torent de iraționalitate
deversat de pe la sfîrșitul lui decembrie ’89 încoace într-un spațiu public românesc cît de cît vaccinat după
anterioarele băgări în sperieți. Un meteorit a vătămat cu o precizie letală fontanela democrației băștinașe.
împăratului cu șapcă Traian Băsescu și vasalilor acestuia nu le vine să-și creadă ochilor: pierd puterea! Crin
Antonescu și Victor Ponta, liderii Opoziției, călcau pe urmele marilor puciști desculți de talie africană Teodoro
Obiang Nguema Mangue, Ahmed Sékou Touré, Biaise Compaoré, Omar al Bashir etc. Pernele zboară una
după alta de sub șezuturile portocalii. Atît în fața, cît, mai ales, în spatele „loviturii de stat“ s-ar fi aflat, umăr
la umăr, uniți de aceeași cauză de sorginte totalitară, comuniștii și fasciștii. Comuniștii? Pe firul roșu Ponta -
Năstase - Iliescu - Ceaușescu - Dej - Stalin - Lenin.3 Fasciștii? Pentru că așa dispune managerul
anticomunismului românesc Vladimir Tismăneanu (pe blog, 18.07.2012).
1 youtube.com/watch?v=yOKAQSGCm8Q
2youtube.com/watch?v=589eOKAmMlU?
3„O întreagă literatură publicistico-politică a anilor 1990-2000 a profesat aversiunea împotriva «României cripto-comuniste», a
«votanților lui Iliescu» și a «nostalgicilor lui Ceaușescu». Printre vîrfurile ei s-au numărat eseurile vituperante ale lui H.-R.
Patapievici și rasismul
412
O mașinărie propagandistică dotată cu aparatură de ultimă generație s-a pus rapid în mișcare. Personajul
patriotului isterizat de sinistrul antidemocratic de la București a fost interpretat cu talent nativ de
europarlamentarul Monica Macovei care s-a prins din prima că, fără credibilitate externă, moara USL va măcina
în gol. Și Monica a luat fața comunicatorilor USL, altfel lamentabili. într-un e-mail transmis în 03.07.2012,
la 18h:58’:14”, așadar înainte de finalizarea revocărilor în Parlamentul de la București, Macovei, cu degetele cînd
în priză, cînd pe tastatură își inducea în eroare colegii de la Bruxelles anunțîndu-i că în România „are loc o
lovitură de stat“, „o distrugere a domniei legii“ și că „e ca în iunie 1990 cînd minerii au venit la București“.
Pronunciamentul E-mailul cu pricina se baza, conform mențiunii aceleiași Macovei, atît pe „fapte“ (!)
transmise pe filiera Theodor Stolojan, cît și pe „discuții“ purtate într-un cadru neprecizat. Mai negru de atît nici
că se putea, limbile se împiedică în gură, gramatica gîfîie de parcă ar vrea să fete și Monica îi trîntește, într-un
grațios british, un shakespearian I belive...
Comandantul Băsescu e în apele sale: minte de le îngheață. Pe cine să sune el ca să îngălbenească Europa
de frică? Pe Cancelar! în timpul discuției cu Angela Merkel din 09.07.2012, Băsescu va recunoaște mai tîrziu
că „m-a întrebat dacă este reglementată în Constituție procedura suspendării președintelui. I-am spus că nu, nu este
reglementată“ {Realitatea TV, 15.07.2012). Merkel îl crede pe cuvînt pe Băsescu și ia foc: „E inacceptabilă
încălcarea principiilor de bază ale statului de drept într-o țară membră a UE“ (09.07.2012).
Danke, Angela! De unde să știe biata Cancelăreasă că în Constituția României există un articol special - 95, cu
(1), (2) și (3) - destinat „suspendării din funcție“ a Președintelui României? Pe același glas cu Merkel,
Steffen Seibert, purtătorul de cuvînt al Guvernului german, consideră că „demersurile Guvernului român condus
de premierul Victor Ponta și procedura de destituire a Președintelui Traian Băsescu sunt inacceptabile“
(09.07.2012).
Va afla oare vreodată Merkel că a doua zi, în 10.07.2012, CCR va decide că procedurile de suspendare a lui
Băsescu sunt constituționale? Smeș
social din pamfletul «Matusalem votează» al lui Mircea Mihăieș din toamna lui 2004; deloc întîmplător, cei doi au fost numiți
de Băsescu, o lună mai tîrziu, la conducerea ICR, prin medierea lui Andrei Pleșu“ (Paul Cernat - Regimul Băsescu: o
experiență și un bilanț, în Epoca Băsescu, vol. coord, de Florin Poenaru și Costi Rogozanu, Ed. Tact, 2014, p. 45).
413
RADU CĂLIN CRISTEA
Ponta imediat: „Bănuiesc că nu doamna Merkel o să voteze pe 29 (iulie - n. m.).“
Seismul înregistrat pe Scara Merkel a fost îndeajuns de edificator pentru ca restul să devină o formalitate,
iar bulgăreii azvîrliți de Macovei și Băsescu să antreneze cogeamite avalanșa. în 27.04.2012, Guvernului condus
de MRU îi sună ceasul în urma unei moțiuni de cenzură. Noua majoritate parlamentară a USL se gîndește ce se
gîndește, măsoară ce măsoară și, în locul impunerii, în pasul calului, a autorității sale, se decide să rupă lanțul
regimului autoritarist al lui Traian Băsescu în doar cîteva zile. Se întîmpla pe la începutul lui iulie 2012. Cu
siguranță că totul s-a petrecut prea pe repede înainte, prea năvalnic, prea una-ntr-una, prea și prea-prea
și foarte- foarte. Las deoparte perorațiile pepeiștilor rabiați Barroso-Reding, establishment-vl bruxellez
suferind pulmonar la orice nas înfundat al Cancelarului Merkel, precum și alte cîteva dirijabile manevrate
de Macovei precum Gunther Krichbaum, Președintele Comisiei de Afaceri Europene a Bundestagului sau
Elmar Brok, Președintele Comisiei de Politică Externă a Parlamentului European (fan Gregorian Bivolaru &
MISA, poreclit, după o inițiativă tembelă, „amprentatorul românilor“); au executat doar niște exerciții de respirație
în grup, insuflînd la unison aerul expirat de Băsescu și Macovei.
Chestii, trestii, socoteli

Pe drept cuvînt, venerabilei Europe îi vor cădea ochelarii de pe nas în 2012 în special datorită rapidității și
supraîncărcării procedurilor de la București. Mai ales a celor parlamentare. Biliardul românesc a trecut un
șarpe rece prin inima Europei: tacurile au izbit ca nebunele de n-a mai rămas bilă întreagă pe masă. Regulile jocului
au fost, deși, uneori, la limită, respectate, dar s-au consumat la viteze de Fl. Rocambolescul iuțelii unor practici
s-a întrețesut cu declarații congestionate și inoportune arătări de bărbății politice. Debitate în gura mare,
diverse intenții, între care și unele complet ușchite, vor fi creditate drept certitudini în iminentă finalizare.
Partea spectaculoasă și, după părerea mea, primul tîlc al acestei istorii încîlcite privesc formidabila
MEDIABOLIZARE a momentului, în sensul personificării demonice a forțelor ce dădeau piept cu regimul Băsescu.
Loialiștii lui Băsescu s-au regăsit într-un alt șfung eroic de zdrobire a dușmanilor Președintelui. După
suspendarea din 2007 și scrutinul
414
prezidențial din 2009, regimul all-powerful condus de Traian Băsescu se vedea forfecat pentru a treia oară de un
cutremur politic de o magnitudine ce-i putea costa pieirea. După cîteva zile de dezorientare colectivă, Sistemul va
riposta prin toate articulațiile sale, dezlănțuind energii catastrofale și supralicitînd în mod clar miza disputei:
se disloca un sistem uriaș pentru împiedicarea unui început de sfîrșit al lumii lui Băsescu, prin mișcări ce
trădau putere, dar și spaimă de moarte.
Justiția, serviciile secrete, presa băsistă, intelectualii de curte, partidul, instituțiile subordonate, ONG-urile de
culoarea portocaliului mecanic, frățiile politice externe, hohereasa Macovei și însuși Băsescu Spintecătorul
s-au transfigurat într-un gigant de o măreție copleșitoare. Totul pentru front, totul pentru supraviețuirea cu
orice preț a micului sultanat din sud- estul Balcanilor! Manipulatori cu sînge-rece ori actanți cu
inconștientul deranjat prezintă poporului prăpădul ce-i așteaptă.
Prin tunuri, flăcări și ruine,
Noi așteptam vremea ce vine. (Beniuc)
Mult tineret jurnalistic, civil sau dimpotrivă, dar și maturi cu scaun la cap intră în stare de război. Jucători de
Mercenary Wars1, alături de firi livrești înnebunite după Curzio Malaparte preiau din zbor ideea de LOVITURĂ
DE STAT2 și se înrolează, care pe unde apucă (flute, soro, pune minai, Caragiale) în detașamentele pentru
înăbușirea rebeliunii antibăsiste.
în exterior - percepția de puseu antidemocratic a fost, dacă nu determinată, cel puțin masiv potențată de
cavalcada de declarații și socoteli lugubru-sforăitoare ce curgeau dinspre România. Minți incendiate și dește
umede ne căutau pe harta lumii alături de state cu mănoase recolte de puciuri ca Botswana, Swaziland, Lesotho,
Sâo Tomé, Trinidad & Tobago, Benin, Burundi, Oman, Djibouti.
„Puciul“ a fost rumegat, pînă într-un tîrziu, în cunoscute publicații occidentale pentru care o lovitură de stat, fie
ea și mai la marginea UE, reprezenta o știre atît de zemoasă încît nu merita s-o strice cu verificări prea
stăruitoare, mai ales că, nu-i așa?, pudurile erau atît de curente pe bătrînul
1 Jocpe computer.
2 Lovitură de stat - „Coup d’État, mai numită și Coup, brusca, violenta răsturnare a unui guvern existent de către un grup
restrîns. Condiția definitorie pentru o Coup este controlul integral sau parțial al forțelor armate, al poliției și a altor
componente militare“. (Encyclopœdia Britannica)
415
RADU CĂLIN CRISTEA
continent. Oricît de perfecționate ar fi, multe dintre ocheanele Occidentului nu bat pînă în culisele vieții politice
românești. Astfel, multe dintre măsurile îndoielnice luate de USL n-au fost interpretate drept ceea ce erau, în
adevăr: contramăsuri la excesele în cascadă ale regimului Băsescu. Bacteriile nu s-au văzut din cauza unor antidoturi
administrate cu polonicul. Gemea pămîntul. Țărișoara suferea, întinsă leneșă pe canapea (Arghezi). Limba
vorbită în acel înfierbîntat iulie 2012 la București a fost mai intraductibilă decît poeziile lui I. Barbu și Nichita
pentru oficialii occidentali învățați cu definiții imprescriptibile ale unor instituții precum CCR. De la ei, de acasă,
nu avea cum să se înțeleagă faptul că, la noi, pe prispă, Curtea, în rînd cu alte instanțe judiciare, luase lumină de la
Președintele Băsescu și se unduia ca o trestie pascală (Blaise) după cum băteau curenții de la Cotroceni. Așa încît
cîrja papilor din CCR n-a mai lăsat piatră pe piatră. Curtea nu avea nicio șansă să scape de teritorialitatea
prezidențială. OUG nr. 38/04.07.2012 prin care se restrîngeau atribuțiile CCR „cu privire la controlul
constituționalității actelor adoptate de Parlament“ le-a făcut părul măciucă acelor demnitari occidentali ce nu s-au
mai obosit să afle că în locul reclamei thrillerului rulaseră, de fapt, aventurile lui Popeye. Băsescu aștepta de la
blindații săi din CCR să-i predea la cheie cel mai sigur buncăr la vremuri de răstriște, iar recurgerea la „puci“
asigura un adăpost perfect. Ordonanța de mai sus prevedea o singură modificare - art. 27 (1):
„CCR se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
președinții celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel
puțin 25 de senatori.“
De la asta s-a aprins planeta? S-a suflat prin tulumbe cu spray paralizant asupra judecătorilor CCR? Trăgea să
moară democrația românească dacă, la vreo supărare, se strîngeau două duzini de senatori și sesizau Curtea?
Proiectul avea să fie respins, ca neconstituțional, cancerigen, interzis minorilor și gravidelor etc. de luceflenderii
de la CCR. Valsînd pe tăciuni încinși, fachirii lui Băsescu din CCR decideau prin Hotărîrea 683/27.06.2012 că
Președintele, și nu Prim-Ministrul trebuie să participe la Consiliul European în perioada 28-29.05.2012. în lumina
orbitoare a aceleiași Hotărîri a CCR, Dacian Cioloș, succesorul lui Ponta în fruntea Guvernului, va participa,
în 17 decembrie 2015, la reuniunea Consiliului European. Zegrean nu va zice nici pîs, nici zît.
416
Curtea respecta rețeta, învîrtind în ciorba națiunii cu linguroiul lui Băsescu. Enervat de complezențele
băsisto-pedeliste ale CCR, Crin Antonescu îi ia la trei păzește pe judecătorii Curții:
„în actuala ei componență, CCR este o rușine. Mă refer la oameni, doamnă. Vă pot argumenta asta prin
cîteva decizii atît de străvezii partizane și probabil comandate pe care le-a dat CCR. Cum să guvernezi o țară cînd
ție îți interzice CCR, un Zegrean, să te duci la Bruxelles?“ (Antena 3, 02.07.2012).
Și continuă Antonescu, în aceeași emisiune, cu o mîngîiere de lopată a scăfîrliilor lui Zegrean & Co:
„Parlamentul, Guvernul împreună pot să îi revoce pe judecătorii CCR. Dacă nu, această țară nu poate fi
guvernată (...)“.
Scoate măselele roților dințate și Valeriu Zgonea, noul Președinte al Camerei Deputaților, cînd află că
Blaga și Anastase vor sesiza CCR: „Pot să sesizeze și pe mama CCR!“ (mediafax.ro, 03.07.2012).
Pupăza, zbrrl, pe-o dugheană! (Creangă)
Vorba fuse, se duse și ajunse în cancelariile euroatlantice unde, cufundați în mantrele lor, bonzii cei
mari nu citiseră măcar o sutră mică despre blestemățiile tărtăroilor lui Zegrean. Un comunicat al USL din aceeași zi
de 3 iulie stingea cărbunii aparent aprinși: „în niciun moment nu s-a pus problema ca USL să inițieze revocarea
vreunui judecător al CCR. Prin urmare, aceste temeri sunt neîntemeiate“ (agerpres.ro).
A doua zi, la prînz, la începutul ședinței de Guvern, Premierul Ponta dă asigurări că „pentru a risipi orice
fel de îndoieli ale partenerilor europeni, Ministrul Justiției a propus azi că orice fel de sesizări referitoare la persoana
sau persoanele care ocupă funcțiile de judecători la CCR vor fi retrase pentru a nu mai lăsa loc de interpretare. CCR
și judecătorii săi sunt independenți“. La drept vorbind, afară de niște palpări verbale cu aparență de scatoalce,
judecătorilor Curții nu li se va clinti un fir de păr. Dimpotrivă, alimoșul Zegrean și lotromanii acestuia din CCR
îi vor restitui lui Băsescu centura prezidențială, declarîndu-1 cîștigător într-un meci la sfîrșitul căruia anevoie avea
să fie dezlipit de podeaua ringului. Aproape șapte milioane și jumătate de alegători vor fi excomunicați de
conclavul Marilor Electori din CCR, care, după depunerea urnei ritualice pe altarul lui Băsescu, într-o' dalbă
fumăraie, vor striga cît îi vor ține bojocii:
„Avem același Președinte!“
417
RADU CĂLIN CRISTEA
Excederea de competențe a CCR va ajunge însă, după opinia mea, în Nirvana abia prin Hotărîrea nr.
284/21.05.2014 cînd, cu unanimitate de voturi, CCR va decide că „tricoul alb cu inițialele RM.R, sub sigla acestui
partid, un măr, și cu mesajul Vote for PMP purtat de Președintele României într-un local din stațiunea
Neptun“ este constituțional.
îngerii iadului
Altă hîțîială a statului de drept: în 27.06.2012, MO este trecut din subordinea Camerei Deputaților în aceea a
Guvernului. Majoritatea USL invocase riscul ca leii-pedeleii din Parlament să blocheze tipărirea unor documente
în publicația oficială a statului. Atît. Momentul va figura însă în cronologiile romanțioase ale „loviturii de stat“,
devenind, zice Băsescu, o marotă a Cancelarului german:
„(Merkel) m-a întrebat: «S-au retras Ordonanțele (?) care vizau preluarea MO?» A fost extrem de
interesant că se interesa de MO. Am spus: «Nu»“ (Bl TV, 15.07.2012).
în 3 iulie, la mai bine de două luni după reconfigurarea majorității parlamentare, USL a decis revocarea lui
Vasile Blaga și a Robertei Anastase de la Președinția Senatului și, respectiv, a Camerei Deputaților. în
urma sesizării PDL privind neconstituționalitatea acestei mutări politice, înșiși curtenii lui Zegrean au răspuns, prin
Decizia nr. 728/09.07.2012: „CCR nu poate cenzura opțiunile politice majoritare ale parlamentarilor cu
privire la alegerea președintelui unei Camere (.
Cîinoșenia „puciștilor“ doboară de pe soclu un viteaz băsist călare: Vaier Dorneanu îl înlocuiește cu titlu
interimar (în 03.07.2012) pe Gheorghe Iancu - ex-Avocat al Poporului. Iancu cel mare și tare se urcase pe
armăsari exorbitanti pentru poponețul lui liliputan. Cu doar o săptămînă înainte de a lua calea codrilor, Iancu
prindea în cătarea durdei sale întregul CSM:
„Aștept o săptămînă scuze din partea CSM, în caz contrar o să solicit Senatului revocarea tuturor membrilor
CSM pentru încălcarea Constituției“ (Luju.ro, 27.06.2012).
Ca răspuns la o contestare a PDL, CCR hotărăște prin Decizia 732/10.07.2012 că revocarea lui Iancu este
constituțională. în 13.06.2012, ICR (instituție cu excelente performanțe pe piețele culturale externe,
cosmopolită, adunînd lume aleasă și amintind cumva flavour-ui artistic al „micului Paris“ interbelic, dar cu o
conducere demisanctificată și în mod
418
public atașată politic de Traian Băsescu și PDL) va trece din subordinea AP, în aceea a Senatului. Nimic de
adăugat la observația lui Dorin Tudoran:
„Cînd, în ianuarie 2005, președintele ICR (Augustin Buzura - n. m.) afla din oraș că a fost destituit și era
chemat la Cotroceni să dea nas în nas cu înlocuitorul său, acesta din urmă, dl Horia-Roman Patapievici nu vedea
niciun motiv de jenă că devenea instrumentul unui act de politizare. Astăzi, cînd Guvernul pregătește trecerea ICR
din subordinea președintelui României sub controlul Parlamentului, dl Patapievici organizează o conferință
de presă în care acuză vehement politizarea. Dacă ar fi vorba de o persoană oarecare, acest semn de
inconsistență morală m-ar lăsa rece.“1
E pus pe liber și Dorin Dobrincu, deși cu bune referințe ca Director al Arhivelor Naționale.
Vladimir Tismăneanu, Președintele Consiliului Științific al IICCMER și unul dintre cei mai obscuri
comoționați din breasla slujbașilor lui Băsescu, va fi dat de-a dura, după opintiri patetice, în 23.05.2012. Cine dă
în Tismăneanu atacă statul de drept:
„Tribunii disperați ai unei coaliții transideologice, întemeiată exclusiv pe resentiment, pe disprețul pentru
statul de drept și pe pofta de putere (economică și politică)“ (pe blog, 13.07.2012).
Hell’s Angel-A Vladimir Tismăneanu îl scapă, din greșeală, din atașul IICCMER-ului și pe Președintele
Executiv, Ioan Stanomir, promovat cu curaj din eșalonul doi al nomenclaturii băsiste. Cu nervii realmente la
pămînt, Tismăneanu se lovește cu grebla în cap: pozează, pe de-o parte, ca prim „decapitat“ de „epurările staliniste“
în „acest Blitzkrieg al tîlharilor“; își postează, pe de altă parte, pe propriul blog (în 19.02.2010), un nostim
contraargument prin citarea unei declarații a lui Cristian Preda despre Marius Oprea, ex-președinte al
IICCR, mazilit de Boc:
„Marius Oprea nu vrea să părăsească un post, care nu e unul de cercetare, ci unul politic.“2
După săvîrșirea unor vrednice libații, miruieli, tămîieri, închinăciuni și concursuri gimnice, acel ciopor din
elitele înălțate de Băsescu pe diverse culmi publice va fi coborît la șes. ELB s-au devotat, din.motive ce nu fac
obiectul comentariului de față, regimului Băsescu al cărui cult l-au
1 „Politizarea
instituțiilor: lupi și mielușei“ (pe blog, 15.06.2012).
2 Unspumos comentariu despre levantinismul grosier al lui Tismăneanu în relația cu IICCMER în Dorin Tudoran,
„Spovedania unui învins: Q.E.D." (pe blog, 22.11.2014).
419
RADU CĂLIN CRISTEA
întreținut fără înconjur sau, indirect, prin nemărginite tăceri sau atacuri turpide la adresa contestatarilor
Președintelui lor. Au amestecat astfel, uneori fără vreun folos detectabil în afara contribuției neprecupețite la
pomădarea de rutină a lui Băsescu, destoinice identități culturale cu zeloșenii de partid de gen Vass. în sfîrșit,
hammer kick-ul „loviturii de stat“: în plenul din 06.07.2012, Parlamentul îl suspendă pe Președintele Băsescu.
Lefegii PDL, între care Udrea, Ridzi, Vreme, Ialomițianu, Canacheu, Geantă, Bud, Buda, Buhăianu, Barbu
(Sulfina), Vișan, Tinel, Voinescu- Cotoi, Anastase, Fuia, Brînză (William), Popoviciu etc. dau fuga, ca să doarmă
cît de cît cu capul pe pernă, pînă la CCR, la ghișeul lui Zegrean.
Am dat o petițiune... Să-mi dați un număr... (Caragiale)
Și CCR „statuează“, prin Decizia nr. 731/10.07.2012, că „jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise
în listele electorale permanente“ va asigura cvorumul la referendum. Ghilotina a căzut. Se pregăteau aproape șapte
milioane și jumătate de grumaji.
în tara orbeților se face ziuă

»»
Busola CCR nu mai arată nordul, deoarece nu mai e cazul. Oarbă ca sobolul, Curtea pipăie și decide.
Interesant de remarcat că orice ar pipăi CCR dă tot peste o piele tăbăcită de marinar. îl pipăie și hotărăște. în urma
unei asemenea pipăituri, CCR îl salvează pe Președintele ei printr-un olimpian dos întors Comisiei Europene
pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția). Iată datele pe lîngă care Liiceanu, Patapievici, Cornea,
Tismăneanu&Mihăieș ș.c. au trecut la ceas de noapte, ciuciuliți, cu farurile stinse. Codul de bune practici în
materie de referendum a fost adoptat de „Consiliul alegerilor democratice“ (Veneția, 16.12.2006) și de
Comisie, în a șaptezecea sesiune plenară (Veneția, 16-17.03.2007). în cap. III. 7, Codul Comisiei NU
RECOMANDĂ („sont déconseillés“):
„ a. cvorumul de participare, deoarece îi asimilează pe absenții de la vot cu partizanii votului negativ“;
„b. cvorumul de aprobare (acceptarea din partea unui procent minimal al alegătorilor înscriși) pentru că
riscă să creeze o situație politică dificilă dacă proiectul este adoptat de o majoritate simplă inferioară cvorumului
stabilit.“
420
Ceea ce urma să încerce, probabil, Guvernul Ponta printr-o OUG, adică reducerea cvorumului de participare, era
în deplin acord cu recomandările Comisiei de la Veneția. Blocînd Guvernul și înțepenind pragul la 50% plus
unu, CCR se opunea, pe față, Constituției europene în materie de alegeri. Comisia de la Veneția
precizase, de altfel, în atelași document, referitor la „cvorumurile de participare“, că acestea sunt „mai degrabă o
excepție“. în Constituția Germaniei nu există noțiunea de referendum. Președintele lituanian R. Paksas a fost
demis în 2004 fără niciun referendum. în alte țări din UE (Portugalia, Polonia, Malta, Bulgaria, Italia, Letonia)
referendumurile nu impun un cvorum aprobativ; unde se prevede un cvorum aprobativ, pragul este mai
mic ca în România (40% în Danemarca, 25% în Ungaria). Horia-Roman Patapievici deplînge „aruncarea
la coș a democrației“ în 2012, cînd „falsificarea spiritului legilor a fost acceptată de societate în numele urii față
de Traian Băsescu, o ură pe care televiziunile au făcut-o onorabilă, intelectualii antibăsiști au prezentat-o ca
morală, iar opinia publică ca (sic!) obligatorie“ (interviu, LaPunkt, 02.06.2015). Eu, ca floricică-n foi albastră
antibăsistă cu pețiolul crescut încă din ianuarie 2005, mă întorc și întreb: acceptînd, de dragul polemicii, că USL „a
falsificat spiritul legilor“, ce ne facem cu CCR care le-a zdrobit atît spiritul, cît și litera? S-au tînguit ELB cînd
au văzut ceea ce bătea la ochi, anume cum CCR a contravenit recomandărilor Comisiei de la Veneția printr-o
decizie ce a smucit destinul unei țări, prelungind mandatul lui Băsescu cu încă doi ani și jumătate? Unde
era Liiceanu cînd CCR băga șișul în lege, nesocotind Comisia de la Veneția și uzanțe general europene
privind instituția referendumului? Dar Tismăneanu & Mihăieș? Sau Cornea? Unde erați voi, MRU,
Patapievici și Cărtărescu, atunci cînd Băsescu lucra pe la spate democrația, iar voi strîngeați în balamale USL că
dă o lovitură de stat?
Oh! pădure tînără!... Unde sunt moșii voștri? Presărați... la Orbie, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe
Teleajen, la Racova, la Războieni... Unde sunt părinții voștri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la Scheia, la
Cosmin, la Lențești... Unde sunt... bătrânul Manuil și Goian, și Știbor, și Cânde, și Dobrul, și Juga, și
Gangur, și Gotcă, și Mihai Spătarul, și Ilea Huru comisul, și Dajbog pârcălabul, și Oană, și Gherman, și
fiara paloșului... Boldur?... Pământ!... (Ștefan cel Mare, Apus de soare, Delavrancea)
421
RADU CĂLIN CRISTEA
Vor urma erata, scamatorii, acrobații, dresùri, panglicării, magii fumate, bufonade, jonglerii cu măciuci. Un
circ. Pe afiș va scrie „Revenirea la normalitate“ (Emil Boc, 30.07.2012). All over the place, Băsescu va zgîrîia
corneea neamului, răcnind, marinărește, de la proră, ca să bage în sperieți mateloții de la pupă și să se audă peste
mări și țări sau măcar pînă la Bruxelles: „Această lovitură dată instituțiilor statului, aproape militar (?!), este
dată (sic!) în numele pușcăriabililor“ (Realitatea TV, 16.07.2012).
Alteori va plînge mai îndurerat decît Nae Cațavencu (act III, scena V, din O scrisoare pierdută) de
soarta țărișoarei lui: „Niște oameni politici... lipsiți de mila pentru țară... de țara, ta poate să-ți fie uneori și milă
(?!)... de dragul de a pune mîna pe justiție au sacrificat-o pur și simplu. Cu tot cu români!“ (Bl TV,
16.07.2012)
VIATA CA O ERATĂ
Stan, Bran și Aspazia
USL face un pas înainte și doi în lateral. Se clatină. Briciul lui Ockham rade tot.
Frustra fit per plura quod potest fieri per pauciora. în zadar se face
cu mai multe ceea ce se poate face cu mai puține.
Să nu încarc, prin urmare, analiza. Sec vorbind, USL va fi sfîșiată de o propagandă care va ataca neîntrerupt, în
haite, din toată părțile. Se răstălmăcește la greu. Se minte ca la balamuc. Loviturica precum loviturica, dar
contralovitura a lovit năprasnic. Informația ca informația, dar contrainformația n-a lăsat piele pe os, iar grupurile
de diversiune infiltrate dincolo de aliniamentele de luptă inamice au produs haos, daune și pierderi de suflete
omenești. Un caz. Părere Victor Ponta:
„Membrii CCR trebuie aleși dintre judecătorii de la ÎCCJ“ (HotNews, 14.06.2012).
Ministrul Justiției, Titus Corlățean, afirmă că doi dintre judecătorii Curții ar fi incompatibili, situația acestora
„urmînd să se analizeze de judecătorii CCR“ (27.06.2012, RTV). Vorbe, discuții, zvonuri, bîrfe. E prea puțin,
se coace o „nucleară“. Naniștii din presa băsistă destramă urzeala tronurilor, titrînd:. „Surse: Liderii USL
doresc înlocuirea judecătorilor CCR.“
Mai mult:
„Liderii USL reuniți la Palatul Victoria au discuții cu privire la înlocuirea judecătorilor CCR, au explicat
sursele“ (Nasul.tv, 27.06.2012).
Nimic confirmat, nimic verificabil. Nimicul care este. E doar una dintre mistificările ce vor asfixia realitatea
în vara lui 2012. Sursele manipulării vor fi uitate, minciuna va năpîrli și un adevăr țeapăn se va propti pentru luni și
ani în retorica standard a unor lideri politici occidentali: USL a vrut să
423
RADU CĂLIN CRISTEA
schimbe judecătorii CCR. Alte semnalări interne enumerabile ca mostre caricaturale ale denominării „puciului“ se
vor bucura, în continuare, de o solemnă priză externă. Să rîzi ca să nu plîngi. N-avem Stani, n-avem Brani, dar o
avem pe Aspazia. Aspazia Cojocaru. Judecătoare în CCR. Mă prefac că uit că judecătoarea „a fost, în tinerețe, o
turnătoare talentată (...) ce își semna notele și informările olografe cu numele «Ana»“ (gandul.ro, 18.06.2007).
CNSAS stabilește, într-o primă decizie, că A. Cojocaru „a fost colaborator al poliției politice comuniste“ și,
imediat, în cea de-a doua, că, de fapt, n-a fost, așa cum va consfinți și instanța. Aspazia merge la război în spate
cu o raniță marca C. Porumboiu (A fost sau n-a fost)? Mentalul lui Cojocaru clocotește: să îl suspende sau nu
pe Președinte? în dimineața de 06.07.2012 urma decizia CCR cu a fi sau a nu fi. Noaptea de 5 spre 6 este de-a
dreptul furtunoasă. Aspazia se culcă devreme. Deodată, să tot fi fost între ceasurile 10 și 11, sună interfonul.
Cojocaru: „Cine este?“
O voce vorbește prin guler: „Ai grijă ce faci a doua zi!“
Pe Aspazia o trec toate apele. Doarme cu ochii deschiși.
Cite ceasuri să fie? Douăspce trecute, bobocule. (Caragiale)
Pe la 3-4 în zori, na!, interfonul. Cojocaru: „Cine este?“
Un Șaliapin răgușit: „Să fii atentă cum votezi, că altfel nu știi ce te așteaptă!“ (mediafax.ro, 06.07.2012)
Dis-de-dimineață, Aspazia povestește înspăimîntată colegilor ce nepățită a pățit. Mannaggia! Zegrean
amușină primejdia, Occidentul trebuie înștiințat de presiuni. CCR dă un comunicat ferm:
„CCR își exprimă grava îngrijorare în legătură cu faptul că doamna judecător Aspazia Cojocaru a fost
amenințată înainte de începerea dezbaterilor asupra avizului de suspendare din funcție a președintelui României,
cu privire la votul pe care urmează să-l dea.“
Occidentul reacționează ca lovit la vinclu.
Comisiei de la Veneția nu-i vine efectiv să creadă ca așa ceva e posibil, în fond, ștrăpățuiala Aspaziei
pericola integritatea votului întregii CCR. Președintele Comisiei, Gianni Buquicchio:
„Am primit informații suplimentare de la CCR despre continuarea presiunilor și amenințărilor
judecătorilor. Este surprinzător, chiar șocant pentru mine că pentru a doua oară într-un timp scurt CCR a unui
stat membru al CONS și al UE se simte obligată să facă apel la Comisia de la Veneția pentru a-și proteja
independența“ (Contributors.ro, 07.08.2012).
424
Martiriul Aspaziei Cojocaru va nuanța laitmotivul: USL nu mai schimbă judecătorii CCR, dar îi ambarasează
psihic.
Aspazia! Ce mîndru sună acest cuvînt! (Gorki)
Telenovela Aspaziei se va adînci în ficțiune. Apare un personaj nou: Nicu Pîrlețeanu, întemnițat în
Penitenciarul Giurgiu. Nicu se uita la televizor, măcinat de negre depresii:
Au, mamă, stau cu lanțu de picioare
Au, sunt ajuns la disperare... (sorin necunoscutu’, „jale de pușcărie“)1
Pîrlețeanu își omora timpul compunînd cînticele de bulău. Pîrnăiaș- pîrnăiaș, dar Nicu se informa. Află despre
Comunicatul CCR în apărarea Aspaziei Cojocaru. își notează adresa Curții și trimite prin poștă, cu mențiunea
„în atenția Aspazia Cojocaru“, versurile ultimei sale compoziții:
Stimată doamnă judecător
Cît de curînd am să te omor (...)
te voi trimite după Elodia dragă
Să nu te mai întorci niciodată
Că ești un magistrat corupt
De-mi vine să tef...t
Am resentimente mari față de magistrați
Vedeava-și (sic!) decapitați
Că sunteți atît de corupți dragă... etc.
Semnează „Cu stimă și respect, Nicu Pîrlețeanu (asasinul Elodiei)“. Poetastrul din gherlă o sfeclește rău:
Curtea de Apel București îl condamnă la un an și șase luni de închisoare și „confiscarea tubului de lipici
folosit la săvîrșirea infracțiunii“ (mediafax.ro, 05.07.2014).
Aspazia dispare o vreme. Unii susțin că ar fi trecut pe tehnologie stealth.2 Alții - că ar fi văzut-o prin zone
călcate de laba ursului, prin pădurici și smîrcuri, căutînd cetățeni cu drept de vot. După feștelirea referendumului
din 2007, Aspazia va fi ultimul chintal lipsă la cîntar pentru ca balanța să se încline (apud Ion Predescu), și ea, în
favoarea lui Băsescu. Ponta:
1 www.trilulilu.ro/muzica-diverse/sorin-necunoscutu-jale-de-puscarie
2 Contramăsuri pentru împiedicarea detectării avioanelor, rachetelor, navelor militare în special de sistemele radar.
425
RADU CĂLIN CRISTEA
„Astăzi am realizat și noi, cei din Guvern, și cred că toată lumea că de fapt nu s-a dorit niciun moment să se
afle cu adevărat cîți români sunt în acest moment cu drept de vot în țara noastră, e drept că am aflat acest lucru,
dar nu asta a fost preocuparea CCR, preocuparea a fost de a mai convinge un judecător, de fapt o doamnă
judecătoare să treacă în tabăra celor care îl susțin pe președintele Băsescu (...). De fapt, cei de la CCR nu vroiau
decît să o convingă pe doamna Cojocaru să voteze, nici nu au luat în seamă ce am trimis noi și atunci mă întreb de
ce nu au convins-o de pe 3 august, că, uite, am mai pierdut 20 de zile inutil“ (Antena 3, 21.08.2012).
Democrația Voodoo
>
înaintea ședinței de Guvern din 04.07.2012, Ponta repertoriază, citat de HotNews, mai ales intoxicările
referitoare la justiție:
„Ieri a fost o operațiune politică de dezinformare a partenerilor europeni și a opiniei publice“;
»... Nu a existat și nu va exista niciun act normativ de schimbare a judecătorilor de la CCR“;
„... CCR și judecătorii sunt independenți“;
„... Am văzut confuzii despre justiție“;
„... Cea mai iresponsabilă declarație e a unei persoane care cere să fim scoși din UE“ etc.
Pace sub măslini vrea să aducă și Crin Antonescu după deciziile CCR privind constituționalitatea schimbării lui
Anastase și Blaga și a procedurii de suspendare a lui Băsescu, dar și a neconstituționalității restrîngerii
atribuțiilor Curții:
„Sunt decizii corecte. Sunt decizii previzibile din punctul nostru de vedere și demonstrează încă o dată
ceea ce era de demonstrat, și anume că nu a avut loc nicio lovitură de stat, niciun fel de derapaj de la democrație și
că toate aceste acțiuni politice au fost perfect constituționale și încadrabile în statul de drept“ (Bl TV,
10.07.2012).
Ponta trage aer în piept și, în timpul ședinței de Guvern din 12.07.2012, anunță că „se duce la
Bruxelles pentru a opri dezinformarea grosolană“. Insistă:
„Merg la Bruxelles acum liniștit, cu dovada că toate minciunile și ticăloșiile despre lovituri de stat, abuzuri
au fost infirmate de deciziile Curții“ (Bl TV, 12.07.2012).
426
Pe aceeași clapă apasă și într-un interviu din DerSpz'egeZ(nr.30/23.07.2012) care titrează:
Europa hat uns nicht verstanden. Europa nu ne-a înțeles.
Ponta pierduse însă trenul. PR-ul Monicăi Macovei rezolvase între timp chestiunea. Puțin preumblați pe la
curțile Europei, Antonescu, Ponta, Corlățean et comp, se vor comporta derutant: vor porni la galop, la
galop Jan așteptați și voi să vă învăț eu galopu..., Alecsandri), dar vor sfîrși, tratați ca niște tîlhari de drumul
mare, prin descălecări forțate, în amarnice umilințe. S-au prezentat cu o apărare ingenuă în fața unor casapi ce
nu știau multe. După bravurile inimoase din primele zile, USL s-a trezit peste noapte cu o defensivă ca roata de
cașcaval. Nu mare, ci găurită. Spatele frontului n-a creat alternative, n-a inspirat replieri tactice și nici
contraatacuri pentru recuperarea steagurilor ferfenițite după ce ștabii de la Bruxelles și Washington îi tratau
pe Antonescu și Ponta ca pe niște șamani suspecți că ar descoperi democrația prin practici Voodoo.
Zeii nasoli ai Occidentului
Liderii USL au plecat repede capetele și, speriați de parcă ar fi adus ciuma bubonică în România, au
îngenuncheat înaintea unor turcaleți efrenați. Hic sunt leones s-a prefăcut în fantoma unei muște (Blake). La
Bruxelles au mai dat și peste două bîzdîganii teribiliste: José Manuel Durâo Barroso, Președintele CE și
Viviane Reding, Comisar pentru Justiție. Reding pare un soi de Macovei, dar mai venustă și îmbrăcată normal:
la fel de apucată, jandarmeriță rea de gură, cu martelajul în sînge. Comisar sous trois casquettes începînd
din 1999, Reding era arhicunoscută ca o individă provocatoare și mescalinică, imposibil de potolit cînd se
înfuria, turuind tot ce-i venea la gură, inclusiv jigniri absolut nesăbuite la adresa unor națiuni și popoare.
„Răbdarea mea și-a atins limitele: destul înseamnă destul!“1 - se va răsti Reding la conducerea politică a
Franței (în 14.09.2010), propunînd declanșarea a două proceduri de infringement împotriva Hexagonului. La
fel ca Macovei și Krichbaum în cazul României. Ce mică e lumea! Gunther Krichbaum, Președintele Comisiei
de Afaceri Europene a Bundestagului, îi
1youtube.com/watch?v=T3EVBVF-YiM
RADU CĂLIN CRISTEA
va cere lui Barroso, în 04.07.2012, „să ia în considerare procedura de infrigement (în cazul României - n. m.)“;
de asemenea, „pe durata acestor proceduri, ar trebui instituită o suspendare a dreptului de vot al României (în
Consiliul European - n. m.)“. Solicitări identice va formula și Monica Macovei în 06.07.2012. Oana Harvalia a
fost consilier personal al fostului Ministru al Justiției Macovei. în 05.11.2012, Krichbaum se va căsători cu
Harvalia (cf. Dcnews.ro, 09.07.2012).
Citată în Libération din 25.09.2010, Reding a spus:
„Avem în memorie sinistrele deportări din al Doilea Război Mondial, să reîncepem deci, ar fi sfîrșitul Europei.
Eu spun NU și atîta timp cît sunt apărătoare a tratatelor. (UE - n. m.), mă opun la așa ceva!“
Reding compara, cu mutări de accente abia în reformulări mai tîrzii, expulzări ale etnicilor romi din Franța çu
genocidul nazist împotriva acestei etnii. Francezilor, în frunte cu Președintele Nicolas Sarkozy, le-au sărit
capacele de-a ajuns Reding să se joace cu măselele din gură. Ca musca în lapte s-a băgat în apărarea lui Reding și
Barroso. Ridică și el Vocea și o va încasa de la același Sarkozy: „în calitate de șef al Statului nu pot lăsa ca
țara mea să fie insultată“ (16.09.2010).
Nu se întîmpla pentru prima oară cînd posacul Barroso devenea foarte masculin și se înflăcăra spontan în
preajma lui Reding. Seamănă cu un Tipătescu țîfnos, dar sub papucul Coanei Joițica. De altfel, presa franceză
scria despre cei doi că, „atunci cînd Barroso e plecat, Reding ține prăvălia (UE)“. în orice caz, nu era recomandat
să-ți cadă Reding pe cap: te potcoveai cel puțin cu o învățătură de minte. Cît îl privește pe Barroso - maoist,
apoi membru al Partidului Comunist Portughez, stîngist radical, ulterior creștin-democrat - era cotat ca un
oportunist ce mimetiza curentele cele mai puternice din CE. Personaj-anexă, influențabil și fără viziune,
Barroso avea aerele unui actoraș de vodevil interpretînd patetico piese al căror conținut îl cunoștea, în
direct, de la sufleori. Reding și Barroso, cei doi trombonarzi „populari“, și-au făcut numerele, în note
previzibile, față de emisarii „loviturii de stat“ de la București. Pentru Reding, veștile de la București erau o
ocazie de neratat în reliefarea bustului ei de grănicer al Europei unite în fața oricărui vrăjmaș. Declară pentru
Financial Times (în 11.07.2012):
„... dacă nu vor fi asigurări foarte credibile și acțiuni concrete ale Guvernului în ceea ce privește
restabilirea statului de drept, România ar putea să piardă mulți ani în integrarea deplină în UE.“
428
Un tucălar maoist: Durâo
Cu păsăroiul Barroso vorbim deja pe limba păsăricilor. Barroso și Ponta se întîlnesc joi, 12.07.2012, la
sediul CE de la Bruxelles. A doua zi, „potrivit unei informări primite într-un briefing informal, premierul Victor
Ponta a primit de la CE o listă cu cerințe, astfel încît România să continue să respecte standardele europene“ (RFI,
13.07.2012). Sunt cele 11 porunci ale lui Barroso pentru o Românie cu prometeicul Băsescu înlănțuit și cu
ficatul devorat întruna, dar nu de whisky, cum ar mustăci cîrcotașii. Nu mă feresc să spun că acea asinitate de afront
a lui Barroso mi-a produs o durere fizică. Nu mai începeam, în schimb mă sfîrșeam. îmi era frig și urît. La fel
mi s-a întîmplat cînd am văzut sabia lui Ștefan cel Mare la Muzeul Topkapi din Istanbul. Acolo era istorie moartă.
Acum e istorie vie. Neam de neamul nostru n-a fost tîrșîit prin noroaiele unei asemenea înjosiri. M-am simțit
invadat de niște rusnaci impertinenți care mi-au luat ceasul de la mînă.
Disperarea stă pe o bancă. (Prévert)1
„Lista lui Barroso“ dezvelește cel mai gros obraz arătat vreodată României de UE. Tupeul lui Barroso
merită un monument. Să se uite lumea la el și să-și scuipe în sîn. Piei, drace! într-o calitate reală indefinibilă în afara
apucăturii de cominformist croquignol, Manuel Durăo expediază un firman totalmente lămuritor în privința
gărgăunilor ce-i țopăiau pe creier. Textul e într-atît de aplicat încît parcă ar fi fost scris de cercul mîinilor dibace
condus de Macovei. Peste ani, Ponta va spune același lucru:
„Lista domnului Barroso a fost scrisă tot din România. Nu credeți că știa domnul Barroso ce scrie în
Constituție și cine e domnul Zegrean, s-a trimis din România o listă, care după aceea... Și chiar l-am întrebat,
domnule președinte, știți, că asta nu e așa, nu scrie așa“ (DC News, 25.01.2016).
Botos că „evenimentele din România au zgîlțîit încrederea UE“ (18.07.2012), Barroso dă, în schimb, prin
ticăloasa 11 points to-do list, interdicție la aplicarea unor legi și proceduri în România, ca de exemplu:
„nicio grațiere prezidențială“, „nicio numire în posturile de Procuror General și Procuror-șef al DNA în cursul
actualei președinții (a lui Crin Antonescu - n. m.)“. Că tot veni vorba de cele 11 teze din iulie (2012) ale
maoistului din fruntea CE, același chefe Barroso ar mai vrea demisia tuturor parlamentarilor incompatibili și,
neapărat, regula lui „jumătate plus unu
1youtube.com/watch?v=10DLHpJ3T9Y
429
RADU CĂLIN CRISTEA
din numărul celor înregistrați pe listele electorale“. Prin ultima „cerință“ a lui Barroso, acest Boc dintr-un foc
al CE, a afrontat neted și în formă continuată Codul de bune practici electorale al Comisiei de la Veneția. Nu am
întîlnit un alt oficial european atît de stupid și grotesc care să ordone, ca un Brejnev al CE, măsuri și acțiuni în
derîderea legilor.
Durăo, Durăo, pui de Mao...
Ți-aduci aminte ce sfrijit erai pe cînd erai sărac și cum ne pălmuia căutătura ta ațîțată după ce te-ai
procopsit. îndopat cu bunurile mele, nu-ți mai dam de nas și ți s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc
mădularele tale, burții, gușii, sacului și dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine,
flămîndule, roșcovanule, boboșatule, umflatule. (Arghezi)
Fățărnicia CE putea servi, măcar, unor mize mai aerate decît îmbîcsita apărare cu orice preț a lui
Traian Băsescu. Cu cuvintele lui Dorin Tudoran:
„... impunînd cvorum de 50% din listele de alegători, conducerea UE a încălcat sgarbatamente
recomandarea Comisiei de la Veneția și a procedat arbitrar. De ce a cerut și respectat Bruxelles-ul opinia
acestui for consultativ cînd a fost vorba de CCR, dar a hotărît în contrasens cu opinia/ recomandarea experților
comisiei respective cînd a fost vorba de condițiile referitoare la referendum?“ (pe blog, Certocrația,
31.07.2012)
Mai mult, aproape toate capriciile sugerate cu pumnul în masă de Barroso se scurg în canalul colector al
MCV („privind sprijinirea României în procesul de reformare a justiției și de combatere a corupției“) care
cade la țanc, să vezi și să nu crezi, în 18.07.2012. La p. 23, „CE invită România să acționeze imediat“, între altele,
prin „evitarea acordării de grațieri prezidențiale în cursul președinției interimare.“
Văleu, valeu, văleleu!
CE cere, imperativ, României să nu-și aplice Constituția! Popularul român Băsescu se teme să nu fie grațiat
Năstase, iar țucălarul popular european Barroso se execută. Uriașii jurisdicționali din ELB nu sunt însă acasă cînd
Barroso își lustruiește ghetrele roșii cu cinci steluțe galbene cu Constituția României. Sunt care încotro,
ducînd mai departe legenda „loviturii de stat“. Cît despre micul comunist de dreapta Durăo - bine le
430
facea celor din USL! Să învețe pe pielea lor Marele Salt înainte! Cum spunea și Tovarășul
„Comunismul nu este iubire. Comunismul este un ciocan pe care îl folosim pentru a zdrobi dușmanul.“
Evitarea cu titlul de interdicție a grațierilor de către șeful statului constrînge la încălcarea art. 94/d din
Constituție - o competență acordată, de altfel, în art. 98/2 și Președintelui interimar. Antonescu și Ponta
aveau două variante de răspuns la presiunile impertinente ale lui Barroso-Reding & MCV:
a.Să se țină tare în șa și să respingă „invitația“ de a se dezice de prevederi constituționale, ceea ce, foarte
probabil, ar fi abătut interminabile precipitații sulfurice asupra „puriștilor“ de la București;
b.Să înghită hapul amar, acceptînd compromisurile și asumînd lezările de suveranitate a României prin dictarea
unor ilegalități de către factori externi, fie aceștia și divinități ale mamei ei de Europa!
Ori spate drept, cu pauze pentru respirație și, eventual, cu solii către alte cancelarii ce nu s-au amestecat
deloc în sfeteriseala lui Barroso-Reding, ori ieșire rușinoasă, dar, în cele din urmă, sănătoasă din focul în care se
aruncaseră fără a presimți arsurile ce vor urma. Au ales varianta b., scăpînd numaidecît hățurile din mînă. Părea că
au fost lăsați singuri, într-un spațiu golit de înțelesuri raționale, fără consilieri maturi, fără expertiză diplomatică,
fără sfaturi ale bătrînilor, fără idei care să-i aducă la o linie de plutire. Tinerei, dar prea stranieri față de
vicleșugurile bruxelleze, sperioși la niște răcnete de intimidare, Antonescu și Ponta au căzut în plasa cu ochiuri
mici a lui Barroso-Reding. S-au trezit fluierați și dați afară de o ceată de arbitri în echipamente de culoarea ciorii
vopsite. Aveau să fie penalizați pentru, cel mult, cîteva poziții suspectabile de ofsaid. Pentru așa ceva nu se
dă roșu.
Luca Niculescu observa cu realism că „Europa se poartă mai rău acum cu România decît s-a purtat cu Italia lui
Berlusconi, cu Franța lui Sarkozy în vara lui 2010 sau cu Ungaria lui Viktor Orbăn, care adoptase o lege prin
care limita independența băncii centrale și o alta prin care punea căluș presei. Pe unii îi surprinde, dar nu e
surprinzător. România nu a fost aproape niciodată o țară în care «vechii europeni» să aibă încredere (...). «Din
România te aștepți rareori să vină o veste bună», spunea un oficial european (...). Pe acest fond de așteptare
negativ, schimbările radicale pe
1 Mao Zedong.
431
RADU CĂLIN CRISTEA
care le face un guvern ajuns la putere în urma unei moțiuni de cenzură (nu a unor alegeri), un guvern condus
de un tînăr practic necunoscut în Europa, îngrijorează“ (22, 17.07.2012).
Băsescu pupă poala popii
Semne peste timp. Gabriel Liiceanu s-a oprit din scris: „M-am oprit, la rîndul meu, din alcătuirea unui
pasionant volumaș intitulat «Prostia pe înțelesul tuturor», care, speram, ne va ridica cîtorva (sic!) dintre noi
cota de inteligență. M-am oprit pentru cîteva rînduri răzlețe care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc.“1
Oglinzi paralele. Curg atențiile pentru Băsescu Augustus. Să nu mai fie supărat.
Pentru dumneata.
Da de ce vă supăr ați?
Da’ ce supărare... (Caragiale)
Președintele interimar își pierde cumpătul: „Să fie limpede, Președintele României nu primește ordine de
la nimeni!“ (13.07.2012).
Antonescu va reveni peste vreo două luni asupra ofensei lui Barroso: „Atitudinea domnului Barroso nu a fost
una echilibrată, a recunoscut inclusiv domnia sa. S-a autofelicitat pentru intervenția din România“ (Antena 3,
09.09.2012).
Ștachia bătrînei Europe a izbit, în interpretarea mea, cu o forță disproporționată. S-au rupt aiurea tibii de
oameni fără minge la picior. USL pare că a fost prins la cotitură, încasînd lovituri în contul unor decepții mai vechi
legate de șubrezeniile democratice ce se propagau cu o constanță iritantă dinspre România. Oaia neagră
ca oaia neagră, dar și lovită de streche? Zidul ridicat de Merkel și popularii europeni în jurul lui Băsescu a fost
limpede ca un Guten Tag! Mirări tardive ale lui Crin Antonescu despre un Occident ce a văzut ce, cît și cînd a
vrut:
„Am un respect enorm pentru Germania, pentru dna Merkel ca om politic, dar nu este acceptabil să dai
declarații pe ce ți-a spus Băsescu la telefon. Ai un uriaș aparat de consilieri și nu se poate să nu fie unul care să
știe sau să caute să vadă dacă în Constituția României există sau nu această
1 Gabriel Liiceanu, Fie-vă milă de noi! și alte texte civile, Ed. Humanitas, 2014, p. 32.
432
procedură (de suspendare a Președintelui - n. m.). Nu se poate să fii ditamai președintele CE, dl Barroso adică, și
din vacanță sau de undeva să mai trimiți o scrisoare lui Ponta fără să știi ce s-a întîmplat aici, să vorbești
despre presiuni asupra CCR, cînd, în realitate, 20, 18, 16 milioane de români cîți suntem, indiferent dacă au
votat sau nu, văd că presiunile le face o singură persoană și cei care o servesc în diverse instituții (...). în
spatele meu, simbolic, sunt șapte milioane și jumătate de oameni care au votat, în spatele lui Traian Băsescu
sunt 900 000 de oameni și niște susținători din care, probabil, cel mai important este ambasadorul SUA la
București, Mark Gitenstein“ (Antena 3, 12.08.2012).
Ambasadele occidentale asistau, într-un cor amuțit, la ciuruirea domniei legii de pistolarul împintenat
de la București. De scutul anti-Băsescu s-au ocupat la vedere doar americanii ce vor fi văzut în debarcarea
președintelui în exercițiu pierderea unui ministrant credincios. De aici și declarațiile de susținere a lui
Băsescu, văzut ca stea necăzătoare a statului de drept. Peste drum de Ambasadorul Gitenstein, inima Constituției
zăcea hărtănită de deboșatele guri de foc de la Bruxelles. Se știa oare la Washington despre cum îi trata Băsescu
pe judecătorii Curții ca pe chelnerii săi de pe Biruința? Ba bine că nu.
Unii dintre martorii cei mai implicați ai lui Băsescu în injoncțiunile acestuia asupra CCR slujeau Ambasada
Statelor Unite, adică acel partener strategic care îl trimitea la București, în 13.08.2012, pe Philip Gordon,
asistentul Secretarului de Stat, pentru a inspecta la fața locului „aparentele tentative de presiune asupra
CCR“. Așa cum se desprindea dintr-o cablogramă Wikileaks din 11.07.2005, așadar cu șapte ani înainte de
cache- lampion-\û aplicat CCR în vara lui 2012, Băsescu îi spune, între altele, lui Mark Taplin, noul însărcinat cu
afaceri al SUA la București:
„... în această dimineață a avut loc un dialog la CCR pentru a constata dacă aceasta și-ar putea revizui
decizia cu privire la un pachet de legi pe justiție.“ Președintele a adăugat că, „dacă ar primi un acord acceptabil
din partea CCR, ar putea lua anumite decizii politice.“
Direcția evenimentelor din vara lui 2012 a fost influențată de două instanțe ale sistemului judiciar cărora
Băsescu le-a răpit preventivvirginitatea instituțională: CCR - în chip decisiv, dar și CSM care ar fi lăsat să se
întîmple o orgie judiciară, dacă nu cumva chiar a înviorat-o, așa cum vor sugera cîteva citate din finalul acestui
comentariu. Fără tartuferiile preacredinciosului Zegrean, Băsescu nu mai pupa poala popii. Fără CCR,
433
RADU CĂLIN CRISTEA
Băsescu n-ar fi reușit să-și creeze propriul stat de drept adaptat urgențelor sale. De aceea va descinde fără
nicio reticență peste judecătorii Curții. De pildă, tocmai cînd aceștia deliberau, înainte să se pronunțe prin hotărîri
cu sever impact social, asupra constituționalității înghețării salariilor și a pensiilor bugetare pentru 2012. în
08.11.2011, Băsescu trece pe la CCR într-o vizită de lucru pe această temă. Președintele se și miră că popasul lui
bagă la bănuieli. în fond, a fost pe la niște cunoscuți: „Pînă la urmă am fost la CCR, nu la Parlament“ (JN).
Pentru ca erotocriții Zegrean & Co să nu care cumva să gîndească peste puterile lor, Băsescu îi înștiințează că
oricum se agită degeaba:
„Indiferent care este rezultatul la CCR, bani nu există“ (Radio România Actualități, interviu, 16.11.2011).
Orbită de farul călăuzitor de la Cotroceni, CCR se prăbușește cu capul în țărînă și îi face pe voie
Președintelui, hotărînd (în 07.12.2011) că înghețul e constituțional.
Mission accomplished.
De-un leu bomboane și de restul mentosane
Urmîndu-și instinctele de Șah-mat peste o democrație vacilatorie, Traian Băsescu nu va ezita să abordeze
Curtea ca pe o sucursală a intereselor personale. E la fel de adevărat că s-a găsit mereu în CCR cîte o majoritate
disponibilă să-l argățească pe Președinte. Altfel, Băsescu va rămîne fidel sieși și limba sa lată va tăvăli CCR prin
vorbe cînd vitriolante, cînd dulci ca zaharul. „CCR a rămas o pavăză de nădejde pentru infractorii parlamentari“,
afirma Președintele, la Radio România Actualități, în 06.04.2008. Cu trimitere expresă la CCR, Traian Băsescu a
mai spus că: „...este evident pentru oricine cît de penibilă poate fi o instituție a statului inconsecventă cu propriile
decizii“ (Ziarul Financiar, 11.11.2010).
Tot atunci, pe arzuliul Băsescu îl apucă bîțul și zbiară la judecătorii CCR de parcă n-ar fi avut toate țiglele pe
casă:
„A fost un lucru exprimat și la nivel politic, și la nivelul experților care numai ce au părăsit România: Cu cine
trebuie să vorbim, cu cine stabilim politicile economice?! Le stabilim cu Guvernul sau mergem să negociem cu
CCR?!“
434
Fugărită tare, prinsă, rușinată, CCR va replica prin acele majorități rutinate în slugărirea lui Băsescu într-un mod
pe care m-aș grăbi să-l numesc sadomasochist, juisînd adică la profesionistele schingiuiri prezidențiale. între
acuzațiile aduse lui Băsescu în „Avizul“ consultativ nr. 1/06.07.2012 privind a doua suspendare a
Președintelui, au fost invocate și „sfidarea și încălcarea gravă a prevederilor constituționale care statuează clar
și de necontestat supremația deciziilor CCR“. în răspunsul ei, CCR își ascunde vînătăile și aproape
mulțumește pentru violările prezidențiale cu repetir:
„Referitor la aceste susțineri, Curtea constată că aceste declarații ale Președintelui României nu au fost de
natură a aduce atingere independenței judecătorilor constituționali“ (Bl TV, 06.07.2012).
Oricît de consultativ ar fi, „Avizului“ menționat îi lipsește ultima doagă: concluzia. Nu e. Putem specula, dar
pe barba noastră. Băsismul Curții lui Zegrean narează istoria uneia dintre cele mai blestemate staze apărute pe
arterele justiției postcomuniste. CCR intră agresiv în joc în vara lui 2012 și nu iese din cuvîntul Președintelui.
Băsescu se bucură de ospeție pentru că și judecătorii vor fi dorit să afle ce au de făcut:
„Eu n-am spus-o public, am spus-o în fața CCR. Am descris în fața CCR tot mersul loviturii de stat“
(NasuLtv, 26.07.2012).
în aceeași emisiune, Președintele suspendat trîntește o minciună cît Casa Poporului:
„A fost prima dată cînd m-am dus în fața CCR de cînd sunt președinte (Nu mă zgudui că amețesc!,
Caragiale) și motivul acesta a fost: am vrut ca o instituție fundamentală a statului român să știe punctul de
vedere al Președintelui României.“
Agățată ca o amuletă de cîrma lui Băsescu, CCR o dădea în tangouri. Curtea își va da obolul și va arbitra
ceremonios ceea ce unora, de pe tușă, le puțea a blat ordinar. Placidă inițial, CCR va ocupa toate locurile din
lojă, asistînd la un sport încă neinventat în care, oarecum în spiritul bătăii cu ciomegele din comuna Ruginoasa de
Anul Nou, circa 18 milioane de români se căzneau să-și spargă capetele. Hultanul Zegrean încerca zadarnic să
numere jucătorii. După calculul MI ar fi fost 18 308 612 persoane. Urmare a raportărilor INSSE și CNAS,
cvorumul de 50% s-ar fi situat între 8 274 112 + 1 și 8 357 729 + 1 de persoane. Fost consilier juridic la
Baza Județeană de Aprovizionare Tehnico-Materială Bistrița (1980-1984), Zegrean rămîne, în pofida aparențelor,
un om al cifrelor: în 02.08.2012,
435
RADU CĂLIN CRISTEA
plenul CCR cere Guvernului să actualizeze „listele electorale permanente“ pînă la 31.08.2012. Guvernul primește
adresa CCR în 03.08.2012, o înregistrează frumușel (nr. 5305) și se apucă de treabă.
Și a.venit ziua blestemată de 06.08.2012.
Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie,
Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
Ca leul ce izbește a temniței tărie,
Și geme furios. (Gr. Alexandrescu)
în dimineața zilei de 06.08.2012, o mînă de misionari din CCR au deviat cursul referendumului cu o „erată“
prin care, dintr-o trăsătură de condei, aveau să-l întoarcă pe Președintele suspendat din drumul spre eșafod
rînduit de votul a șapte milioane și jumătate de români. în jurul orei 9, din bătătura Curții își iau zborul (aproape)
simultan două adrese: nr. 5306 - către Premierul Victor Ponta și semnată de Președintele CCR Zegrean, aflat în
concediu; nr. 5307 - spre Secretarul General al Guvernului Ion Moraru, semnată în numele lui Zegrean de
Ștefan Minea, magistratul de serviciu, și ajunsă lă MO la ora 9.19. începuse marea zvîrlire cu șperlă în ochii
poporului. Juzii constituționali vor bate curînd cuiele în sicriul unui referendum ce nu mai dădea să moară.
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scînteie-n afară... (Eminescu)
Ștefan Minea, unul din arhonții PDL din CCR, mergea cam foufou, de parcă i-ar fi dat ghionți întreaga
Armată a XlV-a. Colegii cică erau în vacanță. Minea (Mortacci tual) încalcă decizia CCR din 02.08.2012 și emite
din capul lui cu mai multe capete mitica „erată“. Se schimba schimbarea. Prezența pe listele electorale se calcula
prin raportare la legea pentru alegerea Președintelui, și nu la aceea privind scrutinul pentru Camera
Deputaților și Senat, care prevede că românii din străinătate votează pe liste liste suplimentare, așadar nu pot
figura pe listele permanente. Cum de s-a putut ca un judecător - eretele eratei Minea - să infirme de unul singur
decizia unui plen format din 11 persoane?
în vacanță fiind, Zegrean (multiplu senator și deputat al PD(L), așezat în CCR de mînuța lui Băsescu) se
odihnește gîndind. Minea a anulat o dată Decizia CCR din 02.08.2012. O mai încalcă și Zegrean, că-i mai ortoman:
cere Guvernului să-i trimită listele „în baza cărora s-a desfășurat
436
referendumul din 29.07.2012“, deci fără indicarea datei-limită de 31.08.2012. Rezumînd: Zegrean joacă tontoroiul
atît pe Decizia CCR din 02.08.2012, cît și pe adresa CCR din 03.08.2012, ambele semnate de el însuși.
Halal fatalitate! (Caragiale)
Judecătorii CCR se întorc la muncă și văd cele două acte de vitejie ale slugoilor lui Băsescu. Nu li se face însă o
plîngere la Parchet, ci o rîdere în cîrd (cu trei excepții - T. Toader, A. Gașpar și I. Predescu). Rahatul e
acoperit pisicește. CCR furnizează o nouă hotărîre tîmpitoare, stabilind că „erata“ lui Minea nu va fi luată în
considerație la referendum, ci doar la rezolvarea contestațiilor. De ce? De chichiri, michiri. Minea cade pe
moale: „erata“ e ascunsă și nici nu apare, se scrie în presă, în MO în partea cu „actele administrative“. Ucazul lui
Zegrean?
Un œil qui dit merde à l’autre. (Loucher)
în capul Guvernului se sparge o nouă hotărîre, aparent inofensivă: se cere actualizarea listelor, iar „acolo unde
această operațiune nu s-a executat, urmează a se realiza în termenul acordat de Curte“, adică 31.08.2012. Semnat,
desigur, A. Zegrean. Funia se va apropia însă de par din altă direcție: CCR răspunde pozitiv cererii lui Băsescu de a
valida referendumul nu în 12.09.2012, ci, mai devreme, în 21.08. De ce? De-un leu bomboane și de restul
mentosane! Guvernul primește deciziile CCR în 15.08.2012, deci i se lasă, la derută, doar cîteva zile pentru
actualizarea listelor. Ceea ce era imposibil.
Hotărîrea CCR nr. 6/21.08.2012 privind referendumul va rămîne în anale. înțelege de ce și un profan în drept
doar citind „opinia separată“ a judecătorilor Predescu, Gașpar și Toader: cei trei lămuresc că motivul pentru care
românii cu domiciliul/reședința în străinătate votează pe liste suplimentare „rezidă în faptul că nu au domiciliul în
țară, astfel încît numărul acestora nu poate influența cvorumul legal de participare la referendum.“ Aceeași
interpetare a aplicat CCR și la referendumul din 2007.
Neacșu din București îi pîrăște pe turcii din CCR

în țara lui Băsescu trăia însă și o altă instituție pătimind că nu-și putea pieptăna zulufii și meșele trendy
deoarece țara ardea: CSM. Cu privighetorii
437
RADU CĂLIN CRISTEA
și priveghetorii săi. Cățeii de pază ai justiției. Președintele va sluți, încă din primele zile de mandat, baza justiției,
timorînd și bătîndu-și joc de instituții de căpătîi, între acestea și CSM. Băsescu se stropșește la trădătorii de
justiție din Consiliu asupra cărora catapultele prezidențiale slobozesc ghiulele umplute cu fiere:
„.. .am văzut reticența sistemului la schimbare, am văzut chiar disprețul - repet, disprețul, o spun cu toată
responsabilitatea, disprețul unor oameni din CSM pentru interesul național în favoarea conservării intereselor
lor... “ (la TVR1, 19.05.2005).
Președintelui ales i se întunecă mintea numai cînd aude de CSM. Participă la ședințele Consiliului cu fălcile
încleștate și cu lampa arsă:
„Vă propun să scoateți Președintele CSM sau Vicepreședintele sau pe cei cu funcții fixe cum e
Președintele ÎCCJ sau Procurorul General al României. Nu au de ce să aibă o sarcină și din partea CSM!“;
„... E o propunere pe care v-o fac și dvs. o s-o adoptați!“;
„... aplicarea legii nu se supune la vot!“;
„... Ori vă asumați, ori nu vă băgați, doamnă (Maria Huza, Președintele Tribunalului București - n. m.)!
Priviți ca prin ceață la legile astea și ați fi funcționat ca o frînă. Scoateți-vă de pe tabel!“ (în ședința CSM,
20.04.2005).
Băsescu se va juca demonstrativ cu juvățul de la gîtul CSM. Face pe niznaiul, dar el conduce balul.
înaintea ședinței CSM din 11.01.2007, Traian Băsescu îl felicită pe candidatul Anton Pandrea pentru candidatura
ca Președinte al CSM. Nu-ți vine să crezi, dar Pandrea chiar este ales Președinte! Mica fanfară a CSM știe de
teama capelmaistrulului din spatele cortinei și îi înghite toate istericalele. Bunăoară, Băsescu suspendă temporar
aceeași ședință a CSM din 11.01.2007, „din cauza zgomotului de afară“. Circarul își încoardă regulat
mușchii trapezi în fața asistenței turcite din CSM. Băsescu se răstește la membrii CSM, în 10.01.2008:
„Independența justiției v-o căleați (sic!) singuri în picioare (...). Deși aveți toate pîrghiile legislative să
controlați sistemul juridic din România tot ce faceți este să acceptați tacit să se încalce Constituția, fără să
sesizați acest lucru.“
Un an mai tîrziu, Traian Băsescu o rotisează pe Lidia Bărbulescu, viitorul Președinte al CSM, cu care se
ciupise anterior pînă la sînge. CSM îi trimite lui Băsescu dosarul Bărbuleascăi, dar, o săptămînă mai tîrziu,
ex-Președintele se preface că n-a primit nimic, adăugind, totuși, cu aerul
438
unui profet șugubăț: „Voi face gestul politic care este în favoarea românilor“ (la Realitatea FM,
05.10.2009).
Un alt membru al CSM, Mona Pivniceru, avea să fie urticat de atingerea filoxerei de Cotroceni. Vorbind în
numele magistraților, Pivniceru se plînge că „președintele îi face corupți, alții - idioți“ și îi propune lui Băsescu să
participe la o simulare de proces pentru a pricepe „cît de grea e activitatea lor“. Băsescu ricanează: „V-aș condamna
imediat, doamnă, dacă eu aș fi judecător!“ (ședință CSM, 10.09.2009).
Președintele nu slăbește cadența insultelor și cară pumni grei unui CSM cu o figură de confort trei:
„Nu există niciun stat al UE în care justiția să fi făcut atît de mult rău țării pe care o reprezintă precum cea
din România. Ideea că ești un Dumnezeu nu poate funcționa și nu o acceptă nimeni. Cei de la Bruxelles nu
înțeleg că în România un judecător interpretează pentru a o încălca, pentru a-și crea favoarea de a mai fi în CSM
(...). Există magistrați pregătiți să mintă și cu un tupeu mult mai mare decît al politicienilor“ (Radio România
Actualități, interviu, 15.12.2010).
Băsescu va trăi în vara lui 2012 ca-n poala lui Avram în CSM-ul triumvirilor Ghica-Hăineală-Danileț. Vor fi
numai nopți cu lună plină. Căcălău de travestiuri! Trupurile stăteau în CSM, la muncă, dar spiritele lor departe vor
migra, în stoluri, atrase cu precădere de zona de clocit din regiunea CCR. Membrul Adrian Toni Neacșu îi
expediază un e-mail mustos Președintelui Alina Ghica în 11.10.2012, aproape de miezul nopții:
„Apropo de zvonuri și de voci ale sistemului, pe care desigur nu le comentați, dar le confirmați cu gura
întreagă, vedeți că circulă unul extrem de puternic cum că o parte din acțiunile depuse de fostul președinte sus-
pendat la CCR ar fi fost redactate în instituția pe care o conduceți“ (Luju.ro, 11.10.2012).
Că e laie, că-i bălaie, pe Alina Ghica o a văzut din cer pre ea (Arghezi). Neacșu din București s-ar fi lăudat că
va scrie za lucrul băsiștilor din CSM și „forurilor europene“. Un gînd, fără îndoială pripit, dacă ne gîndim că
imediat au tăbărît peste el mascații trimiși de DNA și i-au săltat computerul ca să nu se mai joace cu bunul
statului.
Horatius Dumbravă, alt membru și ex-președinte al instituției, îi trimite, în miezul zilei de 11.10.2012, la
ora 13.04, o bezea cu trinitrotoluen aceleiași șefe a CSM, arătîndu-i obrazul pentru pretinsul ajutor dat lui
Băsescu la îndreptarea statului de drept încovrigat de USL:
439
RADU CĂLIN CRISTEA
„Și, apropo, ca și lipsa de măsură cu care acționați, atît dvs., cît și Oana Hăineală: se aud bîrfe din exteriorul
CSM, și nu numai din provincie, ci și din București (...) că au avut loc întîlniri pe perioada referendumului între
conducerea CSM și președintele suspendat, la acea vreme. De asemenea, se mai vorbește că au plecat
materiale pentru nu știu ce apărări și cereri de preschimbare de termen de care a uzitat același președinte
suspendat. Și mi s-a părut de datoria mea să vă întreb imediat, d-na Ghica, ce se vorbește și nu să merg la presă
cu chestiuni mai degrabă pentru securitatea de dinainte de ’89. Astfel de bîrfe trebuie curmate. Motiv pentru care vă
adresez, conducerii (sic!), a doua solicitare imperativă: Ați avut întîlniri cu dl. Traian Băsescu pe perioada
referendumului? Au plecat materiale întocmite în interiorul CSM în aceeași perioadă și care au fost folosite la
CCR de același politician?“ (ambele citate au fost preluate de pe Luju.ro, 01.06.2015). Proști vom muri și
nu vom afla ce le-o fi răspuns prima balerină a operetei din CSM lui Toni și minunatului Dumbravă.
HERINGUL ROSU
Groapa cu conștiențe
„Propaganda băsistă“, „intelectualii lui Băsescu“: sintagme luate în batjocură de propaganda băsistă și de
intelectualii lui Băsescu, de parcă alții, „ceilalți“, n-ar avea altceva mai bun de făcut decît să pună porecle netoate
cuiva nonfigurativ, impalpabil, noosferic etc. Scuturarea regimului și angoasa dispariției lui Traian Băsescu de
la Cotroceni din vara lui 2012 vor scoate propaganda băsistă în păr, cu elitele ei cu tot, care de la bătutul toacei, care
de la popotă, care de prin afrodiziace turnuri de fildeș. Băsescu nu trebuie să-și strîngă intelectualii deoarece îl
cheamă ei pe el. Așa a fost ab ovo. De la ou. în 24.07.2012, la sediul GDS, Băsescu se întîlnește cu mare parte
din cei care au găsit în băsism ceea ce Monica Lovinescu ar fi putut numi o „ideologie salvatoare“. Situațiunea
îi băgase pe toți în pămînt. Criză. Ce criză? Groază!
Ce mai e nou?
Prost, monșer... Este o criză, mă-nțelegi, care poți pentru ca să zici
că nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poți pentru ca...
Lasă, Nae, că se mai și exagerează...
Ce se exagerează, nene? Este criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. Nu știți, care, mă-nțelegi, statul cum a
devenit acuma, eu după cum văz că se petrece, că nu sunt prost, în țeleg și eu atîta lucru, fiindcă nu mai merge
cu sistema asta, care, cînd te gîndești, te-apucă groaza, monșer, groaza! (Caragiale)
Dramatismul rupea zăgaz după zăgaz. Limbile orologiului de la Universitate s-au pleoștit și ling asfaltul.
Dispar, una după alta, rațele din Cișmigiu. Cărtărescu se reapucă de scris comentarii politice. Liiceanu îi spune
cîteva lui Băsescu, așa, ca de la intelectual la om:
441
RADU CĂLIN CRISTEA
„Ați auzit și dvs. drama prin care trec oameni ca noi în această istorie și în acest moment. Mircea Cărtărescu s-a
oprit pentru că e foarte greu să treci de la Platon și Shakespeare la Ponta și Antonescu. în statele mature,
democrate, oamenii nu trăiesc în viața politică, ci în viață. Or, noi nu mai trăim, viața mea și a multora de aici s-a
consumat înlăuntrul vieții politice. Viețile noastre din acest punct de vedere, ca intelectuali, au fost majoritar
distruse (...). în momentul de față, adevărul e că, în România, 20-30 de oameni, cu interesele lor, așa
cum ați spus la un moment dat, cu ilegalitățile lor, aruncă în aer soarta unui popor întreg. Numai că poporul
acesta, fiind manipulat majoritar, cum se întîmplă uneori, cade în groapă cu inconștiența lui. NOI TRĂIM ÎN
GROAPĂ CU CONȘTIENȚA NOASTRĂ (subi. m.). Asta e tot. Și e bine să știți asta“.
Traian Băsescu se adună cu greu, uitătura sa nu bate pînă la fundul gropii cu conștiența lui Liiceanu, dar
comandantul din el înțelege viața dramatică a celor care trăiesc din gîndit:
„Am înțeles foarte bine drama intelectualului român, mai ales că am văzut și mijloacele care s-au folosit
împotriva lui. Cîțiva intelectuali străluciți care scriau, la un moment dat, au fost încinși de golanii din
televiziuni. își permiteau să se lege de minți strălucite, doar pentru că nu gîndeau ca ei. Ceea ce poți să-mi faci mie,
că sunt om politic, nu poți face unuia care trăiește din gîndit. Eu v-am înțeles perfect. Doar am înțeles situația
d-lui Cărtărescu, care a spus: nu mai vreau să aud de politic, nu mai scriu de politică, m-au dezamăgit toți (...). Dar
conștiința unui intelectual filosof poate fi uneori mai mult decît obligația pe care mi-o creez eu singur
cerîndu-le votul românilor. Pentru că am această convingere: nicăieri n-au fost doar oameni politici cei care au ajutat
trecerea momentelor grele. Peste tot în Europa, în lumea asta, momentele grele sunt trecute și cu o intelectualitate
care se angajează“ (22, 24.07.2012).
în 26.07.2012, la București, ELB se dezlănțuie într-un miting de susținere a lui Traian Băsescu. TRU,
Papahagi, MRU etc. deraiază țanțoș în discursuri împănate cu devergondaje ce mută mesajele în zona animalicului.
Ca și cînd oamenii n-ar fi înțeles de vorbă bună, fie aceasta și zbierată. Un recital nemuritor dăruiește posterității
intelectualul critic Mihail Neamțu1 despre care, după această ieșire la rampă, Liviu Ornea scrie, întrebîndu-se
„cum îl
1 youtube.com/watch?v=EZOESEU2aHo
442
suportă atîția intelectuali onorabili din jurul lui?“, că „pare o clonă a căpitanului Codreanu corcit cu Păunescu“
(Observator cultural, 03.08.2012).
Ca să scoată țara din „puci“, sute de degete de ELB au ținut neîntrerupt lupul de urechi. Deși a fost
demascat de iscoadele lui Macovei, „puciul“ nu trebuia să se întîmple. Ostășimea instruită a lui Băsescu în frunte cu
ELB a pășit, la început, cu luare-aminte, apoi în alergări ușoare, în fine, sprintînd de mama focului ca
soldatul care aflase primul scorul final de la Marathon. La fel ca în 326 î.H., în bătălia dintre Alexandru
Macedon și regele indian Potos, un rol tactic major îl vor juca elefanții. însoțiți de olălăieli, hăulituri, zbierete,
înjurări de mamă și de țară, țipurituri, hălălaie de surle, trîmbițe și darabane, elefanții au pășit înaintea acestei
armate neregulate.
Și elefanții
și labele lor sfărîmînd vertebre acestor Alpi albiți de spaimă... (E. Jebeleanu)
Scoțînd urlete de avertizare și plesnind aerul cu trompele propagandei ucigașe, vor simboliza tălpile
grele ale Occidentului ce îi vor strivi pe netrebnicii useliști. Și i-au învins.
Reding și gîndacii de bucătărie

în această oaste de strînsură a băsismului s-au înrolat primii volintiri: presării portocalii, acoperiții, izmănari
fumînd Mărășești-Mărăști-Oituz, aligatorii de pluș ai bietului Patriciu, un budoar de duduci opărite, doi-trei
plutonieri de execuție și o babă cu mitralieră. Să-i trecem în revistă pe cîțiva. Ion Cristoiu:
„Nu te poți bizui un minut pe ce spun ei (cei din USL - n. m.). Este o lovitură de stat care a început pe 3 iulie și
se va termina după 29, cu fraudarea referendumului“ (Bl TV, 19.07.2012).
Grigore Cartianu:
„Acesta nu este un editorial, ci un strigăt de disperare. Da, este o lovitură de stat (...). De unde știu că e
lovitură de stat? îi simt gustul. E un gust amar, care vine din stomac și ajunge în cerul gurii, provocîndu-mi o
stare de greață“ (adevarul.ro, 03.07.2012).
Andreea Pora:
„...o Românie cu o majoritate tolerantă cu ticăloșia, îmbătată de ură, lobotomizată de propaganda goarnelor lui
Felix (...). Asta în cel mai bun
443
RADU CĂLIN CRISTEA
caz, dacă nu vom asista cumva la scoaterea în stradă a «poporului» care să ceară decapitarea lui Băsescu (...).Ei
(liderii USL - n. m.) aparțin unei alte specii de politician, una care mai are ceva în plus: totalitarismul (?).
Specie pe care n-o va opri nimic din galopul spre puterea discreționară, arareori ascensiunea la putere a
dictatorilor a putut fi oprită cu mijloace democratice (...). Ați văzut cum se uita comisarul pe justiție, Viviane
Reding, la Titus Corlățean? Ca la un gîndac de bucătărie venit pe gaura de la ghenă. Vom fi aruncați în debaraua cu
murături“ (22, 17.07.2012).
Dan Cristian Turturică:
„USL dă o lovitură de stat? Nu, distruge statul cu totul! Bucată cu bucată, om cu om, instituție cu instituție.
Ceea ce face acum alianța moșită de Iliescu și Voiculescu va intra în istorie ca una dintre cele mai brutale
încercări de schimbare a poziționării geostrategice a unei țări. Iar pentru asta se folosesc de infractori și
infracțiuni care ar trebui să pună ultimele instituții funcționale ale statului în alertă de război“ (RL, 05.07.2012).
Sabina Fati:
„Insurecția desfășurată de Ponta & Antonescu, adeziunea instinctivă față de populism, dezgustul față de
legi și războiul sistemic pentru aruncarea României în afara UE de oameni din interiorul instituțiilor, care vor să
cîștige bani și poziții fără să fie încurcați de Bruxelles, arată că ceasul poate fi dat înapoi, iar România poate
ajunge din nou la fel ca în 2004 sau chiar mai rău, urmând modelul Ucrainiei până în cele mai mici detalii“ (RL,
11.07.2012).
Florin Negruțiu:
„De o lună, parcă a dat febra-n ei (cei din USL - n. m.). Minați în luptă de o sete de sînge primară, care să le
stingă arșița opoziției, au lăsat la o parte orice aparență, năpustindu-se asupra leșului neconsumat al unei țări
epuizate de scandal. Știam că sunt flămînzi și frustrați, după opt ani în care doar carnasierele lui Băsescu s-au
înfruptat din pradă...“ (gandul.info, 03.07.2012).
Laura Ștefan:
„în vremuri de criză economică ce generează tulburări sociale, statele cu democrații fragile devin extrem de
vulnerabile la lovituri de stat de tipul celei pe care o vedem acum în România. De fapt, ce vedem azi este
lupta dusă pînă acum în subteran între cei care vor ca România să devină europeană (...) și cei care doresc
întoarcerea în anii ’90. Acum se poartă cu
444
o violență nemaiîntîlnită dezbaterea fundamentală despre în ce fel de țară vrem să trăim“ (22, 03.07.2012).
Sabin Orcan:
„Să admitem că Băsescu a făcut unele lucruri care nu se cad, că uneori s-a comportat cu România ca, de pildă,
un bărbat care fluieră o femeie pe stradă. Și ceilalți (cei din USL - n. m.) ce fac? Iau apărarea femeii, zicînd c-o
salvează, după care o tîrăsc în șanț și-o violează în văzul întregii lumi. Iar dacă lumea ia atitudine, ca în cazul
nostru, violatorii sar indignați să ne asigure că violul e foarte constituțional și democratic întrucît victimei s-ar
putea să-i placă“ (adevarul.ro, 23.07.2012).
Dan Tapalagă:
„Acest asalt de tip blitzkrieg asupra instituțiilor democratice, călcarea în picioare a regulilor jocului seamănă
mai degrabă a lovitură de stat sud-americană, nu a joc democratic într-o țară membră UE (...). începe revoluția
borfașilor, a micilor găinari care fură munca altora, a discipolului care și-a depășit maestrul în abuz și aroganță,
a celor solidari cu infractori aflați în pușcărie, a slugilor unor turnători dovediți...“ (HotNews, 03.07.2012).
Radu Moraru:
„Rețeta USL de pînă acum?! Băgăm «grăjdanii» la înaintare să comită «crimele», apoi îi dăm afară și ne dăm
cu spray peste transpirația puturoasă și aducem la înaintare pe cei care «curăță și prescriu crimele» (...). Ce
dracu au acești oameni în trecutul lor de pot fi puși să devină torționari ai democrației?!“ (Nasul.tv,
06.08.2012).
Generalii lui Hitler mor de invidie

Se mobilizează apoi șarja cavaleriei ușoare (Leichte Kavallerie, Suppé): geniștii, propagandiștii de
război, panicarzii, perisabilii moderați, mîna a doua a băsismului, ersatz-u.1, pedestrimea analiștilor de
categorie mijlocie (super middleweight) și semigrea (light heavyweight). Armand Goșu pare cel mai speriat,
regresează în timp și se lovește la cap de pîrghiile ceaușismului tîrziu și chiar ale hitlerismului:
„însuși președintele Băsescu a fost suspendat printr-un blitzkrieg, care ar umple de invidie pînă și pe generalii
lui Hitler (...). Cu o viteză uluitoare, România a reintrat în rolul de paria al cancelariilor și presei internaționale, în
care se afla la sfîrșitul dictaturii lui Ceaușescu și în prima parte a anilor 1990“ (22, 10.07.2012).
445
RADU CĂLIN CRISTEA
Lui Dragoș Paul Aligică nu-i ajung epitetele pentru a denunța castrarea provizorie a statului de drept:
„Oricît ar mima retorica și gestica statului de drept, statului cleptocratic- oligarhic-autoritar îi lipsește
legitimitatea dată de domnia legii“ (22, 10.07.2012).
Marii moraliști ai neamului, pur și simplu, nu se pot abține să nu intervină. Rodica Culcer, vestala-șefă a
pazei flăcării nestinse a băsismului în TVR, ex-angajată la „Ștefan Gheorghiu“, ex-ziaristă la Era Socialistă;
ex-secretară, între 1897-1989, a lui Michael E. Parlmly, consilierului politic al Ambasadei SUA la București,
presară mici informații insidioase, desigur, fără a preciza sursa:
„în presă au apărut deja dovezi că Guvernul Ponta folosește serviciile unei agenții publice a Gazprom (...).
în plus, mass media afiliate Kremlinului s-au implicat activ în disputa politică actuală din România, încercînd să
sugereze, în pofida evidențelor, că Traian Băsescu ar fi fost sacrificat de SUA, nemulțumite de prestația sa“
(Formula As, 20.07. 2012).
Culcer face imediat legătura dintre liderii USL și Kremlin:
„Iar acum, faptul că liderii USL sunt pregătiți să arunce în aer relațiile cu UE, sfidînd astfel interesul
național, ne face să ne gîndim că se bazează pe protecția unor prieteni aflați la Kremlin.“
R. Culcer nu stă în cumpănă cînd scrie că Antonescu și Ponta, adică gealații Kremlinului, vor, de fapt, să ia
puterea, dar nu ne mai spune la ce i-ar mai folosi după aceea:
„Pînă la urmă problema fundamentală nici nu este Moscova, care este liberă să creadă în tot ce vrea, ci
iresponsabilitatea liderilor USL față de țara pe care nu vor s-o guverneze, ci s-o stăpînească“ (EVZ,
01.08.2012).
Cu inima cît un purice, Ioan Stanomir nu știe după ce movilă să se mai ascundă:
„Este cu adevărat periculos faptul că identitatea inamicului, cum s-a întîmplat și acum cîteva decenii în propria
noastră istorie, este stabilită de cei care dețin puterea, astfel că nimeni nu mai este întru totul la adăpost. Nu te poți
ascunde sperînd că rîndul tău nu va veni“ (22, 07.07.2012).
Noua „mineriadă“ îi face pînă și pe „cetățenii autonomi“ să tragă o sperietură soră cu moartea. Cristian
Preda:
„...e evident că forța care ignoră legea trebuie să intimideze. Pe cine? Adversarii politici, în primul rînd, dar și
pe toți acei cetățeni autonomi care
446
se opun abuzurilor puterii (...). La fel ca în 1990, mineriada parlamentară crează (sic!) în Europa imaginea unei
țări barbare“ (pe blog, 04.07.2012).
Radu Carp nu scoate capul din dicționar și dă o definiție cît de cît admisibilă unei lovituri de stat pe care
însă o lăbărțează ca să ajungă măcar un pic și pînă în 2012. îl citează în disperare și fără ghilimele pe Lenin care,
după cucerirea Kremlinului, le cerea bolșevicilor să ocupe gările:
„Primul pas al oricărei lovituri de stat este violent. Totul se tranșează în stradă (...). Episodul următor al
loviturii de stat este previzibil. Ocupați gările! Se traduce prin demiterea rapidă a reprezentanților guvernului în
teritoriu, prefecții (...). Sunt atacate simultan instituțiile ce formează osatura statului de drept. Așa cum
revoluționarii francezi luau cu asalt închisoarea Bastiliei sau bolșevicii palatul de iarnă din Sankt
Petersburg, catilinarii lui Ponta iau cu asalt instituțiile în absența cărora statul de drept nu poate funcționa“
Speranța se mută la dreapta. Sebastian Lăzăroiu:
„Nu cred că într-o țară care se vrea europeană poți să încerci să dai o lovitură de stat și să pleci acasă pe urmă să
dormi liniștit (...). PDL a respectat în mare măsură democrația și în totalitate statul de drept. USL a încercat să
schimbe ordinea constituțională printr-o lovitură de stat (...). Dreapta nu mai apără doar niște valori de dreapta.
Dreapta poate rămîne singurul scut pentru democrație și statul de drept“ (Ziare.com, 23.08.2012).
Andreea Pora arată cu degetul spre tricolor. Laș cum îl știe ea, s-a orientat numai după cum a bătut vintul:
„Să privim lucrurile într-o perspectivă mai largă: România nu a rezistat niciodată curentului politic dominant în
zona noastră: a fost liberală atunci cînd guvernele occidentale erau astfel, a fost fascistă, cînd zona a fost dominată
de puteri fasciste, a devenit comunistă, cînd, vorba lui Mao, vintul a suflat dinspre răsărit. în fine, s-a orientat, mai
ușor sau mai greu, spre un sistem democrat-liberal, odată cu falimentul comunismului, și a intrat în NATO și
UE, fiindcă vintul dinspre Apus a devenit predominant“ (22, 10.07.2012).
Șarpele călcat pe coadă

Pun mîna pe arme fanaticii icky, artileriștii grei, focoșii și focoasele lui Băsescu, Mr. Bombastics
(„Shaggy“), dar mai ales trăgătorii cu tunuri de calibre gigant. Flăcări aruncă pe nări Monica Macovei:
447
RADU CĂLIN CRISTEA
„Oameni, treziți-vă! Suntem în plină lovitură de stat! Ponta și USL se șterg pe picioare cu Constituția,
legea și instituțiile democratice. Trăim zile de urgie care șterg 22 de ani de construcție democratică. Astăzi
Ponta și USL dau o lovitură de stat, au înlocuit legea cu propriile pofte tiranice“ (mediafax.ro, 03.07.2012).
Theodor Paleologu se pregătește să-l înfrunte pe Molotov (cocteilul, nu tratatul):
„Ponta și Antonescu sunt, fiecare dintre ei, de două ori mai conflictuali (decît Băsescu - n. m.). împreună
formează un cocktail Molotov care va incendia întreaga țară“ (pe Fb, 06.07.2012).
Un rigor mortis specific totalitar înțepenește România. Teodor Baconschi, totuși, Ministru de Externe
al României (23.12.2009-23.01.2012), anunță că iar ne paște totalitarismul:
„... urmașii comuniștilor (PDSR, PSD, azi USL) au adoptat, în fapt, modelul de capitalism oligarhic
aplicat în spațiul post-sovietic (?!). (...)
Oligarhie, autoritarism, contraste sociale imense, control total asupra justiției și, de aici, falsă democrație
(...). Am văzut că exponenții acestui bloc de partide (USL - n. m.) mint non-stop, răstoarnă albul în negru și
acționează cu o agresivitate extralegală specific totalitară“ (pe Fb, 17.07.2012).
Ion Vianu despică marea înfuriată a democrației românești:
„în rezumat: Rusia sprijină USL; UE și NATO - pe d-l Băsescu (...). Conflictul grav din această fierbinte vară
românească este unul dintre următoarele două modele societale: - cel al statului de drept, cu voința de-a
neutraliza oligarhia liberal-bolșevică, moștenitoare directă a regimului ceaușist; - celălalt, promovat de oligarhia
disprețuitoare de lege ale cărei scopuri sunt profitul imediat, prin blocarea statului de drept, avînd ca rezultat
stagnarea economiei și deteriorarea tot mai profundă a infrastructurilor“ (22, 21.08.2012).
Pot urmări conștiincios imaginația lui Ion Vianu pe poteca rebolșevizării României, dar înțepenesc acolo
unde același eseist nu dă liderilor USL șansa de a fi măcar un pic troțkiști. Nu mă duce capul să pot crede ca I.
Vianu că una dintre primele griji ale oligarhilor răi ar fi să se pună pe deteriorat infrastructura. Lasă că aceasta era
deja distrusă binișor. Ion Vianu întoarce ceasurile istoriei în plin stalinism și vede situația din vara lui 2012
în spiritul directivei NKVD din 02.06.1947 (K-AA/CC. Indicația NK/003/47), în special punctele 24
(„Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbată“) și 28 („Trebuie acordată o mare atenție ca nu
cumva în orașe să
448
existe rețele de apă nelegate la rețeaua principală în cartierele în curs de reconstrucție sau nou construite“). în
venerabilul psihiatru pare să se fi cuibărit un Peter Pan care refuză să mai crească, păstrînd, cu judecată matură
însă, traume ce i-au tulburat copilăria și s-au decantat, în timp, în diverse forme de imaturitate emoțională,
cum ar fi frica mașinală de reîntoarcerea sovieticilor în România.
Adrian Papahagi se înghesuie în poza de familie a celor care n-au dubii că Antonescu și Ponta vor să dea
România pe mîna rușilor:
„Cei doi (Antonescu și Ponta - n. m.) au fost momiți cu funcții înalte cum erau atrași odinioară
«primitivii» cu mărgele și oglinjoare (...). Trebuie să existe un scop mai adînc și mai radical. El trebuie căutat
în faptul că pegra politică românească nu e jenată numai de Băsescu ca apărător al statului de drept, ci și de UE
(...). Am putea poate desluși, cu oroare, adîncul adîncului acestui plan: reîntoarcerea către «marele vecin de
la răsărit». Căutați-i, sub Ponta și Antonescu, pe cei din umbră, care azi tac. Pe adevărații grei ai USL. Acolo sunt
rădăcinile răului“ (Contributors.ro, 25.07.2012).
Bubuiturile de tun asurzesc și imaginația fuge ca tăunul cu paiul. Lui Traian Ungureanu i se arată oameni
dizolvați: „USL, Victor Ponta și Crin Antonescu deschid calea spre război civil.1 Dorința lor e să fure statul... în
curînd, mulți ar putea fi destituiți, dizolvați, arestați!“ (pe blog, 03.07.2012).
Bonomul Alex Ștefănescu se teme cel mai mult și cel mai mult de șerpi: „Traian Băsescu, cu dorința lui
justițiară și, din păcate, cu o anumită bravadă, a stîrnit toată această colecție de șerpi înspăimîntătoare“ (GDS,
dezbatere, 03.07.2012).
Lui Mihail Neamțu îi zuruie capul și acuză „incantații“ ce reînvie experiențe tragice ale istoriei: „în pauza
publicitară la emisiunea Realitatea TV (?), Dan Șova s-a apropiat de urechea mea și, cu o privire fixă, a
început următoarea incantație: Neamțu hitleristule, fascistule, Neamțule, hitleristule, hitleristule, fascistule...
Ad nauseam“ (pe Fb, 13.07.2012).
Sever Voinescu nu-și mai găsește cuvintele, îi vin pe limbă moguli, fier înroșit, blazoane, vite: „E ca și
cum un mogul arogant pune în public fierul
1„Razboiul civil este o adevărată confruntare militară între elemente ale forțelor armate care duce la înlăturarea unui guvern“ -
Edward Luttwak, Lovitura de stat, Ghid practic, Ed. Compania, 2013, p. 29.
449
RADU CĂLIN CRISTEA
înroșit cu blazonul sau pe corpul (?!) unei vite politice (fie ea om sau proiect): «e a mea!»“ (Ziare.com,
interviu, 19.07.2012),
Să ne oprim puțin, e cam mult.
Măcar Băsescu avea

Desfășurarea de forțe antipuciste este direct subordonată și execută ordinele marelui stat major al băsismului
compus din șefii de armă, strategi de largă respirație, jukovii și pattonii vastei conflagrații estivale, catatonicii
mobilizați din Where Eagles Dare. „Acolo unde se avîntă vulturii“. MRU nu stă pe gînduri și compară
Legislativul de la București cu Parlamentul care
Ia adus la putere pe Hitler: „Hitler în 1932 și apoi în 1933 ajunge la putere pe seama unui defect al
democrației, al unui vot în Parlament... nu prin atentat, nu prin omor a ajuns Hitler cancelar (...). Expresia
loviturii de stat nu este tare, este ceea ce se întîmplă“ (NasuLtv, 13.07.2012).
într-un miting la Cluj, MRU parcurge scena pe trasee fixe, ca felinele în cuști la zoo, răcnind maniacal un
NU suspendării lui Băsescu.1
Autor al atîtor mărețe caraghioslîcuri, Andrei Cornea lansează în eterul asfixiant o nouă aberațiune: „De la
Napoleon al Ill-lea la Hitler și Carol al
Ilea, «tirania populară» a știut bine să-și legitimeze loviturile de stat prin «consultări populare» pe care apoi le
cîștigă sistematic cu scoruri masive. Iată de ce argumentul USL că are în spate majoritatea Parlamentului și 7
milioane de alegători (7 403 836 - n. m.) care au spus «da» demiterii lui Traian Băsescu nu ar trebui să impresioneze
pe nimeni (...). Argumentul că «țara reală» a votat majoritar împotriva lui Băsescu nu e decît o justificare pentru
veleități autoritariste“ (22, 14.08.2012).
Neîmblînzitul gînditor ex-comunist anticomunist Vladimir Tismăneanu nu vede pădurea din cauza munților.
Galimatiasul tismănean își pierde orice speranță de omogenitate prin inserarea fermă a unor cuvinte și
expresii lipsite de aderență la realitate. Astfel, Tismăneanu arată cu degetele sale kilometrice în direcția
lui Antonescu și Ponta pe care îi acuză că tîrăsc România spre „dictatură“ și, irefutabil pleonasm!, „cezarism
tiranic“ (?!):
„Nu este vorba acum doar de susținerea lui Traian Băsescu, ci de opoziția în raport cu cezarismul tiranic
întruchipat de forțe obscurantiste care vor scoate România din Europa. Este vorba de o alegere
fundamentală
1 youtube.com/watch?v=Bo-cBbFeCjU
450
între responsabilitate și iresponsabilitate, între un viitor democratic și unul dictatorial“ (pe blog,
18.08.2012).
Fast-thinker (în paradigma definită de Pierre Bourdieu), VT iese în presa mare și își pune la bătaie reputația
academică de expert în (post) comunism, cu specializare în anticomunism. Tismăneanu aberează marțial, deși
multe dintre muncile sale (recurent-obsesive, grandilocvente, profetice, balonate de self-absorption)
răstoarnă, prin efecte involuntare, mituri celebre; de pildă, prea împovărat de barocul lui Tismăneanu, Sisiful său nu
mai împinge pietroiul la deal, ci aleargă, după acesta, la vale. VT aberează cu patos și pompa ideației sale
furnizează cantități enorme de materie bufă. „Reputația funcționează ca o plasă de siguranță atunci cînd
intelectualii emit judecăți care se dovedesc a fi elucubrații.“1 Citez un fragment dintr-un articol publicat de
V. Tismăneanu în revista World Affairs (ianuarie/ februarie 2013, pp. 83-87) despre „lovitura de stat“ din
2012 și sprijinirea pe față a „puciștilor“ de regimul Putin: „... cei care au încercat să dea o lovitură de stat
împotriva democrației din România au continuat să militeze pentru demisia lui Băsescu, instigînd furia și frustrările
electoratului. Ei încearcă să găsească sprijin pentru identități regionale și naționale alternative apartenenței la
UE. Au fost susținuți de radioul cvasi-oficial al lui Vladimir Putin, Vocea Rusiei, care l-a atacat constant pe
Băsescu și i-a validat pe oponenții acestuia. Publicul român oscilează între două extreme, conștient poate că are
o ultimă șansă de a decide între democrația veritabilă și «democrația administrată» promovată de Putin“
(traducere de V. Tismăneanu).
Continuînd „să creadă că Băsescu poartă o parte din vină pentru deteriorarea stilistică a vieții publice“, Andrei
Pleșu se aștepta la „nițel ștaif“ de la această eră a bumbăcelii colective. Are cumva nostalgia mușchilor personali
ai lui Băsescu: „Ia să le scoatem noi pe nas băsescismul, sau’cîte o vorbă rea scăpată contra noastră. «Sîntem la
cîrmă! Am cîștigat! A venit momentul să ne reglăm conturile!» (...). E momentul capului în gură, al bîtei la glezne
și în baltă. Dacă tot ai ajuns la putere, nu înseamnă oare că poți face ce vrei, cum te taie capul? Bușitura ca
strategie politică atinge, astfel, noi cote de virtuozitate (...). Măcar Băsescu avea o personalitate puternică și
izbucniri de temperament autentice. Acum ai impresia unor
1 Adrian Gavrilescu, Noii precupeți - Intelectualii publici din România de după 1989, Ed. Compania, 2006, p. 46.
451
RADU CĂLIN CRISTEA
clone nereușite: mușchii personali au fost înlocuiți cu «pîrghiile» puterii și cu ciocanul anonim al majorității
parlamentare" (Dilema veche, 21.06.2012).
în stare de asediu psihic, Gabriel Liiceanu ne îmboldește să ne reamintim frazele splendide dedicate de
acesta „Zoloft“-ului în Ușa interzisă:
„Ce se întîmplă cu o mînă de intelectuali se întîmplă cu o țară întreagă (...). Oameni isterizați, abătuți de la
preocupările lor curente, nu pot face treabă (...). De ce trebuie eu să adorm seara cu sinuciderea lui Năstase în gînd
și să mă scol dimineața cu plagiatul lui Pontai“ (Contributors.ro, 01.07.2012).
Gîtlejurile gîlgîind de cinci ani de obidă ne-au adus aici. Un alt fragment din Horia-Roman Patapievici
despre filozofia urii la români:
„...societatea e captivă măsurilor sale autoritare, pe care tinde să le justifice: ura inoculată, zi de zi, din 2008
încoace, împotriva președintelui, împotriva PDL de televiziunile zise de știri. Acesta e pericolul: aruncarea
statului de drept peste bord, ca urmare a faptului că solidaritățile ultimilor cinci ani au fost construite pe ură
(...). Stat de drept? Mai bine să ardă toți în dreptatea absolută a urii mele! - așa strigă, din gîtlej, vocea celor care
acceptă distrugerea statului de drept ca să obțină, cu ea, distrugerea celor pe care îi detestă" (GDS, dezbatere,
10.07.2012).
Mircea Cărțărescu îi consideră pe Antonescu și Ponta nu doar discipoli ai nazismului, ci și omologii
catehiștilor revoluționari Neceaev și Bakunin:
„...un atac susținut, planificat, ziua-n amiaza mare, asupra națiunii române, așa cum se petrece el azi, e
fără precedent în istoria noastră de după 1989 (...). Mă pregăteam să trăiesc normal, să-mi scriu cărțile și să-mi
îngrijesc florile. Ce a urmat însă e halucinant și inacceptabil, aproape imposibil de înțeles pentru o minte
normală. Am recunoscut în metodele folosite de acest grup (al USL - n. m.) căile extraordinar de eficiente de a lua
puterea totală care se învață în școlile revoluționarilor de profesie, fie ei bolșevici sau naziști, după faimosul
catehism al lui Neceaev. Din aceste zile de iulie, națiunea română e ostatica USL“ (EVZ, 05.07.2012).
Miere de viespi
Propaganda lui Băsescu a folosit variate tehnici de inducere în eroare a publicului, între cele mai eficiente fiind
prezentarea repetată a falsului în locul orginalului veritabil. Cu acest kalașnikov a tras la foc continuu armata
regulată a lui Băsescu din presă. Se acționa coordonat, folosindü-se rețete
452
standard în manipulare: afișarea listelor negre cu dușmani, tabloul unei crize profund nocive, alarmarea
cetățenilor, clișeul complotului intern cu ramificații externe, diabolizarea adversarului prin comparații cu
diverși lugubri ai istoriei (Hitler, Stalin, Ceaușescu, Putin), apariția eroică a liderului dezrobitor etc. Structura
minciunii (Piotr Wierzbicki) băsiste nu se îndepărta de canoanele clasice ale intoxicărilor din perioada dictaturilor
comuniste.1
Astfel, USL plănuiește incendierea României, epitetul „piroman“ fiind utilizat cu insistență de
Tismăneanu chiar și după demisia Cabinetului Ponta (vezi, de exemplu, comentariul „Democrație, pontocrație și
piromanie“, la Europa Liberă, 04.11.2015).
Pacea socială, democrația, statul de drept sunt țintele unor atacuri ce vor duce la abandonarea
Occidentului și la supunerea României intereselor rusești. Ceea ce USL le pregătea românilor era comparat, cu
o dezinvoltură iresponsabilă oricît s-ar lărgi aria pamfletului, cu Holocaustul și Gulagul, de intelectuali care știu
(?) despre ce vorbesc. USL era pusă pe ucis democrația, deci USL trebuia să piară.
Cine vrea să omoare un cîine îl scoate că e turbat. (Folclor)
PDL, mai ales prin Elena Udrea, își organizase o rețea de dezinformare în scop diversionist despre
care sunt informații certe că a funcționat în prima jumătate a lui 2012 ca un serviciu clandestin plătit, cu comenzi,
tarife, ierarhii, postaci, bloggeri angajați cu normă ș.a.m.d. Ar fi fost în firea lucrurilor ca acest aparat atît de bine
pus la punct să-și continue operațiunile de intoxicare a opiniei publice acoperind și „puciul“ și referendumul
pentru suspendarea lui Băsescu. Asta cu atît mai mult cu cît oficina clandestină băsistă camuflată în subsolul
sediului PDL din Aleea Modrogan 22 ar fi trecut de la distragerea atenției de la Udrea și „Gala Bute“ la
torpilarea celor care încercau să-l doboare pe Președinte. Am scris în clar despre „manipulare“ și „propaganda
lui Băsescu“ avînd confirmarea oficială că aceste acțiuni au existat (vezi și subcapitolul „Messalina din
Pleșcoi“).
Cot la cot cu ELB care parcă nu mai citiseră despre lovituri de stat din moment ce păreau convinse că tocmai
pățiseră una, diversioniștii lui Băsescu au împînzit presa. Cu cîteva excepții - între care, loco tipico, Antena 3 -
Marii Moguli Sârbu, Păunescu, Patriciu și-ar fi biciuit mongoloizii
1
Vezi și Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Ed. Nemira, 1996, în special pp. 60-67.
453
RADU CĂLIN CRISTEA
și i-ar fi pus să tragă la carele de război ale lui Băsescu. Un euforizant pentru moralul trupeților au fost strigătele lui
Băsescu împotriva „linșajelor mediatice“ puse la cale de „presa vîndută“. E adevărat că peste capul președintelui
suspendat a fulguit cu pietroaie. A avut însă și Băsescu bolovanii lui din presă, achiziționați în vederea îngropării
sub mameloane de minciuni a mișcărilor USL. N-a avut nevoie de timpi de antenă, pentru că deținea controlul
asupra unei prese suficient de bine reprezentate - print, agenții de presă, canale de radio și televiziune, dar,
mai ales, onlineul unde postăcimea pedelistă a regurgitat asupra USL tigri și eufrați de spurcăciuni. Lui Băsescu nu
i-a ajuns timpul la cîtă expunere mediatică avea la dispoziție. ELB, la rîndul lor, au reacționat cu repeziciune,
alături de Președinte, delirante în agresivitatea lor.
N-aș fi crezut, în nimicnicia mea, că, orișicît ar fi fost năduful, oameni cu știință de carte ajung să-i
izgonească pe Antonescu și Ponta din regnul animal ori să-i trateze în rînd cu cei mai bestiali homicizi din
istorie. Literatură și psihopatologie. Pe durata suspendării lui Băsescu, miza excepțională se juca însă la
comunicarea externă, unde USL a clacat jalnic. Mai rău de atît nu se putea. Liderii USL au trecut prin momente de
invaliditate totală, de autoanihilare, cu reacții indolente la stimuli feroce.
Manevrînd frînturi de informații relativ corecte, pigmentate cu actori reali (Merkel, Barroso, Reding,
Gordon) și amestecîndu-le cu așa-zise știri (în fapt, prefabricate letal otrăvitoare), propaganda băsistă a mințit
cu o nerușinare întîlnită, poate, doar prin paginile cotidianelor Azi sau Dimineața de la începutul anilor ’90. în
viața mea de jurnalist nu am mai întîlnit, ca în vara lui 2012, un aparat de intoxicare atît de omogen, de
fulgerător în declanșare și, în dese cazuri, dînd senzația percutării la apăsarea unui singur buton pentru a ticlui
imaginea unui extins curent de ostilitate externă față de „puciul“ de la București.
Putina de minciuni
Nu-mi vine să mă prefac că nu pricep ce vrea să-mi spună la ureche, în cazul dat, tocmai Polichinelle. Pe scurt,
țiuitul prea strepitoso al alarmei unei părți a presei din străinătate, cu aceeași croială a panicii țîșnind
concomitent prin gurile de foc ale mai multor publicații occidentale a dat de bănuit după prima sondare a
etiologiei știrilor/analizelor/comentariilor respective. Stă piatră pe capul meu distribuția din cale-afară de
milităroasă a majorității
454
acestor articole. Mă răpune patografia mai multor autori ai acestei desfrînări mediatice. Sunt un arici de suspiciuni
mai ales după ce am descoperit ce diversionism mefistofelic se revărsa din buncărul din Modrogan 22. Iar site-uri
nenorocite, iar postarea cuiva pe blogul altcuiva, iar mesaje prelucrate ieșind dintr-un uriaș, copypaste.
Spații pentru publicitate reținute de instituții din România în cunoscute publicații occidentale au fost
umplute instant, ca niște faguri cu miere de viespi, cu relatări toxice despre „lovitura de stat“ de la București.
Auzisem în 2012 despre niște lamentări că, în goana măsluirilor, ar fi rămas un blank neutilizat în La
Repubblica. Merda! Nu-mi vine nici măcar să-mi imaginez că astfel de mîrșăvii jurnalistice se pot strecura în
paginile unor publicații de standingul lui Financial Times.1
Iau sub titlu de inventar, ca pe niște ușor suspecte concordanțe, diversele relații avute cu ICR (în toată
complexitatea funcționării unei instituții cu reprezentanțe în străinătate, așadar cu un regim similar cu acela al
ambasadelor, consulatelor etc.) de către unii dintre creatorii acestor trucaje mediatice. Am luat urma subiectului, dar
l-am lăsat de izbeliște: am dat peste ceva cu miros de epoleți cocliți. À bon manipulateur, salut! Dar să revin
la sujet. Pașii urmați în procesul manipulării au fost cam aceiași: 1. Cutare jurnalist publică în cutare
publicație/agenție de presă din Occident, adeseori pe site-uri cvasianonime, un articol trombonist despre USL
și cele petrecute în vara lui 2012; 2. Se omite treptat numele semnatarului, iar informația este cotată ca
punct de vedere asumat de publicația respectivă; 3. Respectiva „opinie“ e alăturată altora, confecționate după
același calapod, și va figura într-un bloc al „presei occidentale“ alertate de evoluțiile politice din România; 4.
în fine, „presa occidentală“ se contopește cu „Occidentul“ care, gînd la gînd cu întristare, privește, cu un ochi
la răsărit și cu altul la apus, cum statul de drept e făcut terci de „puciști“.
Sunt camuflate progresiv date de identificare ce puteau strica intriga, culminația și morala - toate
mistificatoare - ale poveștii. Conta doar atît: să poată fi citată o apariție în presa occidentală. Compoziția
lucrărilor va fi impregnată de surse cu controlată direcție anti-USL, omniprezentă fiind acra Laura Ștefan, fostă
consilieră a Monicăi Macovei și urmașă pe pămînt a aceleiași. Alte surse, să te bușească rîsul, nu alta, sunt
umpluturi decorative,
1 Vezi și comentariul meu Manipulați, manipulați, tot va rămîne ceva, în Observator cultural, nr. 646, octombrie, 2012.
455
RADU CĂLIN CRISTEA
de la cetățenii Tudică și Ilie (în USA Today, 26.07.2012) la stimabilul istoric, prozator, critic literar, traducător
etc. Ovidiu Pecican (în Der Spiegel, 17.07.2012). Vopsirea realității în culori de red herring, de diversiune
țipătoare la ochi, degajă, pe ici, pe colo, atît de mult amatorism de postaci prostănaci încît, citindu-le creația, ai
impresia că Țara te vrea prost.1
Știați, de pildă, că Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel în 2008 și strălucit comentator pe teme
preponderent economice, a scris, cum ne sperie dis-de-dimineață EVZ (în 06.07.2012), într-o „Declarație
a zilei“ preluată apoi de întreaga garnizoană, că „Ponta încearcă să se agațe cu disperare de scaun, chiar dacă
zdrobește instituțiile constituționale“? Mă sucesc, mă răsucesc, mă gîndesc, mă răzgîndesc, judec și răzjudec: ce să
aibă sula lui Nobel cu prefectura lui Ponta? Pînă la urmă cad lat, dar cu dreptatea în brațe: Krugman n-a spus
niciodată așa ceva! Găsesc însă pe blogul lui Paul Krugman din The New York Times
(krugman.blogs.nytimes.com) postarea din 05.07.2012, la „Guest Post“, a unei „alte contribuții a colegei
de la (Universitatea) Princeton“ - sud-coreeanca Kim Lane Scheppele. Scheppele dă și mînă, cu
„dezmembrarea statului de drept“, cu Ponta care „pune botniță CCR“ ș.a.m.d. încheie cu un apel la vigilență
națională: „Cei cărora le pasă de democrația constituțională trebuie să fie foarte atenți.“
Bestial! Ochii pe butelie.
Rețeaua occidentală a falsului (vezi aici)

Găsesc prin presa vremii și alte gulgute. Sub proprie semnătură sau împreună cu Adelheid Wölfl, Laura
Balomiri (vechi afin ICR) picură, zi de zi, în iulie și august 2012, în Der Standard și ADA (Austria Presse
Agentur) numai descripții într-un negru dureros, sufocant, precum cerurile în furtună la Hodges sau Turner, ale
„loviturii de stat“ de la București. Oricine i-ar fi citit cronicile n-ar mai fi călcat o vreme prin România.
Categoric partizan, cu palpabile bulbucături băsiste, autor de fonfleuri dodolețe („Ponta drastically limited the
power of the Constitutional Court“, în USA Today, 27.07.2012) Vlad Odobescu simte (cu contribuția lui
Ruby Russell din Berlin) că, fără Băsescu, „Romania sees shift toward autocracy“. Aș putea continua cu
freelancer-al Liliana Ciobanu (ex-Realitatea TV) ale cărei postări pe un blog (Eastern Approaces) al The
Economist sunt preluate cu
1 youtube.com/watch?v=PNwY sR5GB5s
456
temenele mai ales de EVZ. Cumva acel EVZ ce boxase în „Gala Bute“? Liliana e pierdută pe drum și
statuarul săptămînal britanic, cu Occidentul în cîrcă, se vede parașutat peste răsadurile de minciunele ale EVZ care
citează cu spor: „Prestigioasa publicație The Economist comentează...“ sau „... scrie The Economist, în articolul
«Ponta at War»“ (01.07.2012). Ciobanu devenea, prin urmare, The Economist. Cît o privește pe Liliana
Ciobanu, fată harnică, nimic de zis! Ar fi, potrivit presei, proprietara firmei Purple mind productions care oferă
materiale jurnalistice la cererea și după plăcerile clientului. Client? Care client? Pe blogul din The Economist
Ciobanu va pisa mărunt USL (mai ales pe Ponta), în postări intitulate „Ponta la război“ (29.06), „Numele meu este
Paste. Copy Paste“ (03:07), „Strigăte din inimă“ (04.07), „Democrație sau demagogie?“ (05.07), „Este în
România mai rău decît în Ungaria?“ (10.07) etc.
Cu cîrja marii finanțe internaționale, Bloomberg însuși le dă peste bot „puriștilor“: leul cade în gol!
Devalorizare cruntă! în perioada indicată, a naibii chestie!, leul tocmai ce se valorizase în raport cu celelalte monede
europene, așa încît o altă informație toxică venea pe Dîmbovița, izvorînd dintr-un site dușmănos al Bloomberg
unde postează Andra Timu, fostă redactoreasă la The Money Channel al lui Muhammad Murat (România). în
12.07.2012, aflat la Bruxelles pentru a recepționa în plină figură ucazurile lui Barroso, Premierul Ponta „a
fost întîmpinat cu un protest al românilor din Belgia“ {EUobserver). Wow! Pîlcul furioșilor bruxellezi „era
îngrijorat că aderarea României la spațiul Schengen este periclitată“. Ăsta-i durea pe ei. Este citată și sursa - o
anume Carmen Păun, „jurnalist român la Bruxelles“. Carmencita noastră, cu clasa pregătitoare în ICR, e destul de
nătăfleață, așa că se postează pe Fb, cu gura pînă la urechi, luînd, pentru EUobserver, un interviu cu un
protestatar. Carmen întreabă ceata enervată, după care, pentru mai multă siguranță, își ia sieși o reacție. Presă de la
mama ei, motherfucker!
EUobserver se bucură de citări reverențioase în presa românească: prin el vorbea Bruxelles-ul! Alte vești
îndoliate trimite Europa prin site-ul Euractiv(.ro). Sună bine, simți freamăt de democrație tare. în vara lui
2012, prin gîtlejul lui Euractiv au vorbit pînă au răgușit numai Barroso, Reding, Macovei, GDS etc. Ceva nu e
în regulă cu Euractiv, copita europeană pare înfășurată în tăpălăgi. Așa cum căutîndu-1 pe Bloomberg dai peste
Muhammad, afli repede că Euractiv se adapă din pînze freatice nămoloase, în acționariatul lui Euractiv Network
SRL, manager al portalului Euractiv.ro,
457
RADU CĂLIN CRISTEA
o găsim pe Manuela Preoteasa (iar ICR...) și HotNewsl Preoteasa (cu 31,48 %) împreună cu soțul ei pe nume
Țimbolschi (36,98%) controlau categoric HotNews. Un calcul sec arată că familia Preoteasa era majoritară și la
Euractiv Network SRL.
Europa „loviturii de stat“ era în cea mai mare parte zămislită acasă, în țărișoară, expediată apoi tiptil spre
Bruxelles și, în fine, întoarsă cu fast în România sub formă de mesaj burzuluit al Occidentului. Așa că, lobotomizat
și mancurt, deplîns în hotote de deasa gedesime, poporul va citi ca un prost și jumătate plus unu titluri
precum „Presa occidentală: UE, nemulțumită de România“ (adevarul.ro, 03.09.2012) sau „De ce e Occidentul atît
de supărat pe România?“ (HotNews, 16.07.2012). Goșu tocmai ne-a trîntit-o cu „România (care) a reintrat în
rolul de paria al cancelariilor și presei occidentale“. Cu ospitalitatea specific românească, știrile despre
neliniștile occidentale față de „lovitura de stat“ au fost primite cu pîine și sare mai ales în redacțiile EVZ,
RL, HotNews, Bl TV, Gândul, Adevărul, Contributors.ro, Ziare.com etc.
Liderii USL au pierdut pe mîna lor. Au părut niște efemeride prinse în plasa minciunii instituționalizate.
Lipsa antrenamentului comunicării externe i-a prins cu mușchii flasci și privirea goală. S-au mișcat greoi și
anapoda, țintuiți de cîțiva papugii ageri la minte și remorcați de un dric portocaliu ce avea să-i răstoarne în
prăpastie. N-au înțeles despre ce este vorba, nu s-au priceput, au făcut-o de oaie. Cele 7,4 milioane de votanți
meritau mai multă pricepere din partea liderilor USL în pază unui obiectiv cu adevărat strategic din perspectivă
politică. Forța emoției, suflul eroic al adunărilor publice, discursurile memorabile, în fine, majoritatea votanților
n-au fost de ajuns. La cît de slăbuț au comunicat cei din USL, contraofensiva regimului Băsescu a părut din cale
afară de violentă, ca o sărmană Amaradie sorbită de giganticul Yangtze. E foarte drept, de asemenea, că
Administrația B. Obama a tratat aproape ireverențios mesajul votului de la referendum. Atipic. Voința
populară condensată în cele 7,4 milioane de voturi n-a tulburat pariul americanilor pe satelitul lor Băsescu. Stătea în
puterea oficialilor americani de la București, desigur, cu un OK. de la Washington, să lase adevărul liber și să
oprească astfel sarabanda grotescă interpretată de rapsozii lui A. Zegrean. Probabil că minciuna trîntită de Băsescu
în poala lui Merkel și ambalarea „popularilor“ europeni au descurajat o lectură mai chibzuită a unui mesaj electoral
atît de categoric.
Fir-ar a dracului de viață ș-afurisită! (Caragiale)
458
Cabala masonului putinist
Citatele din ELB amalgamează individualități extrem de diverse ca etalon cultural și prestigiu public. Am
alergie la orice eșantion cu pretenții de generalizare și la proporționarea unor mărimi intelectuale evident
nemăsurabile en ballot. Prefer oricînd sensibilitatea balanței mici, deși mai expusă erorii, în locul preciziei
tehnice a cîntarelor tip platformă. Cum să-i alipesc pe Pleșu de Goșu sau pe Liiceanu de Orcan? Pe de altă parte,
sunt nume legate, tehnic, ca piliturile de fier atrase de același magnet, într-o tovărășie de mituri comune, tipare
emoționale, gestualități, grile analitice etc. asociate, îndeobște, băsismului. Sunt conclaviștii solidarizărilor
sincere și fără fițe, într-o ambianță unde etosul băsist îi sudează, de la saluturi cordiale ce pot merge pînă
la îmbrățișări hipocoristice, pe aceiași Pleșu de Goșu și Liiceanu de Orcan. Baricada opusă, plurimorfă,
confuz- comunicativă, leneșă în organizare, cu un spirit de grup mai mult ocazional și fără țipătoare veleități
publice, adiționa, pe lîngă craca tare a antibăsiștilor, și rămurelele unui discurs, pare-mi-se, mai așezat și, cert,
mai lizibil. Un număr considerabil de elite tehnice și umaniste expediază, în 23.07.2012, o „Scrisoare către
Uniunea Europeană“, avîndu-i printre destinatari pe Barroso, Reding, Van Rompuy etc. Principala doleanță:
„Suntem profund preocupați de recentele acuzații care pretind că Parlamentul și Guvernul României ar fi
subminat statul de drept și independența justiției în încercarea de a-l demite pe Președintele Traian
Băsescu. E greu pentru noi să vedem că reprezentanți de seamă ai Uniunii Europene își exprimă poziția ignorînd un
principiu fundamental al dreptului, audiatur et altera pars. Această poziție nu a putut fi formulată decît pe
temeiul unor informații înșelătoare sau incomplete cu privire la adevărata natură a situației din România.“
O lungă și aplicată scrisoare va primi Barroso din partea fostului Președinte Emil Constantinescu (în
27.07.2012). Citez cîteva fragmente:
„Ce mă face să iau o poziție acum este faptul că, deși toate schimbările politice din România (în vara lui 2012
- n. m.) au fost supuse avizului Curții Constituționale și au fost declarate constituționale de către aceasta, ele
au fost apreciate de mai mulți oficiali ai Comisiei Europene, ai Parlamentului European sau ai cancelariilor
occidentale în termeni duri, ca un grav derapaj democratic, ajungîndu-se pînă la catalogări de tipul «lovituri de
stat» sau «metode puciste» (...). îmi pun întrebarea dacă la nivelul Comisiei
459
RADU CĂLIN CRISTEA
Europene există preocuparea pentru o cunoaștere mai profundă a particularităților legislative, sociale și culturale
din noile state membre ale UE din Europa Centrală și cîtă încredere putem avea în dialogul Comisiei Europene cu
diferite componente ale societății civile dacă în cazul evenimentelor recente din țara noastră cîțiva agenți de
influență au putut determina, utilizînd unele ziare influente din Occident, o reacție disproporționat negativă
asupra unor evenimente scoase din context sau care pur și simplu nu au existat în realitate (...)“ {agerpres.ro).
Intoxicări au fost cu ghiotura. în țară se va lucra intens la imaginea complotului USL de reconectare a
României, în cazul demiterii lui Băsescu, la sfera de influență a Moscovei. Șmecherie de marketing politic cu
exasperant de mulți mușterii în mediul intelectual. îndeosebi culturalii politici din 22 au plimbat brownian
laitmotivul rusificării României de către USL, în comentarii a căror anchilozată repetitivitate părea să aducă, în
principal, un confort psihic. Contînd pe dispersarea mediatică a putiniadei puse la cale de conjurații trădători,
Băsescu a folosit același tertip și înainte de referendumul din 2007, cînd, într-un interviu din RL (04.05.2007),
avertiza că „există afirmații despre structuri externe care au fost interesate în destabilizarea României și
menținerea ei într-o zonă gri, chiar dacă devenise membră NATO și UE. Nu pot spune decît un singur lucru:
priviți cu multă atenție afirmațiile făcute de fostul șef al SIE Ioan Talpeș. Este interesant, de asemenea, dacă a
fost vreo vizită a unui domn foarte important, Kondyakov1, cu vreo două-trei zile înainte de votul de suspendare dat
de Parlament“. Și în 2007 se insinua că opozanții Președintelui purtau negocieri cu mafia rusă. Contactat de BBC
(în 07.05.2007), Kondyakov spune că a fost în România ca reprezentant al- Novocom pentru a prospecta
oportunități de afaceri. Misterioasa conexitate se pleoștește după eșecul demiterii lui Băsescu și cabalisticul
mason putinist se pierde ca veverița în taiga pînă înaintea referendumului din 2012, cînd oculta rusă ar fi
revenit în forță pentru capacitarea lui Antonescu și Ponta de a îndrepta România pe drumul de costișă ce
duce la Moscova.
1 Alexander Kondyakov, director executiv al Novocom (un centru de analize politice care ar fi acordat consultanță pe
zona de intelligence și președintelui Putin), mémbru, potrivit BBC, al Marii Loje Masonice Ruse, ex-consilier al
președintelui moldovean Voronin, posesor al unei Diplome GPD (nr. 120211/2012), în „Securitate Internațională“,
atribuită de International University of Fundamental Studies (St. Petersburg, Moscova).
460
Spre Moscova, pe două cărări
Primul care aprinde cărbunele samovarului kaghebist este Robert Turcescu, lt.-col. sub acoperire,
probabil la DGIA din MApN (înregistrat la UM 02515), la Bl TV (19.07.2012). Strănepoții lui Djerjinski (Felix!)
nu pot adormi. Ofițerul acoperit fîlfîie și un document zdrobitor „care scoate la iveală unele informații
importante, care ar putea avea legătură cu suspendarea șefului statului“: e vorba de o solicitare din partea SC
UNIO SA Baia Mare către direcția consulară din MAE de viză românească pentru Kondyakov. Scoate armele din
rastel redacția HotNews, care sprijină dejucarea de către Turcescu a planurilor Moscovei. Preia mesajul, la Digi24
(în 20.07.2012), Sebastian Lăzăroiu, consilierul lui Băsescu, agitînd o grenadă cu capsa scoasă:
„Am primit informația că a fost aici (în România - n. m.), există dovezi, ar fi interesant de aflat cu cine s-a
întîlnit.“
Lăzăroiu habar n-are, dar nu strică o fumigenă la casa omului. Ciupercuța atomică proliferează. „Se încinge
cercul“, urlă Turcescu să se audă pînă la Moscova. Lui Turcescu îi scrie Stelian Negrea (în 20.07.2012)!
Senzațional! Negrea află că, înainte de a deveni Președintele CA al SC Unio SA Baia Mare, un anume Viorel
Zoicaș ar fi deținut 10% dintr-o firmă al cărei sediu era la aceeași adresă cu reședința lui Marian Măgureanu,
băiatul lui Virgil Măgureanu, fostul șef ai SRL Negrea delirează, nimic nu se leagă cu nimic, Turcescu e, totuși,
impresionat, mai ales că găsește o portiță pentru vîrîrea lui Crin Antonescu în iudalîcul cu rușii. Este pocnită
din toate părțile mingea ridicată la fileu de EVZ care, încă din 01.05.2012, dăduse în vileag „filiera sovietică“ a
cumpărării unui imobil de către Antonescu! Adică: familia președintelui PNL se mutase într-un apartament din
Floreasca, iar „potrivit documentației urbanistice, beneficiarul planului urbanistic zonal pe baza căruia s-a
ridicat acest imobil este Maria Măgureanu, soția lui Virgil Măgureanu“. Uluitor! „Puciștii“ trăgeau de țară să-i
meargă colbul, dar Ponta rămînea încă nemoscovit.
Aceleași iscoade ale EVZ vor da o scurtă perie pe site-ul Ambasadei Federației Ruse la București: orice
manual de manipulare prevede că o minciună devine mai persuasivă dacă e implantată și cu niscaiva adevăruri. S-a
aflat, deci, că la recepția dată de ambasadorul rus la București, Oleg Sergheevici Malghinov, cu ocazia Zilei
Naționale (în 12.06.2012 și nu în 14.06.2012, cum greșit afirmă toxicii tîmpiței) a participat și Premierul
461
RADU CĂLIN CRISTEA
Ponta. Se va fi întîlnit cu multă lume, poate și cu Kondyakov. KremlinLeaks1 (daolică dodă paid lupii mă
maniacă!), citat de EVZ (în 27.07.2012), „publică un mesaj între doi oficiali ruși“. Alte surse susțin că scrisoarea
i-ar aparține lui Evgheni Evgorov, ministru consilier la Ambasada Rusiei la București (stareapresei.ro,
27.07.2012). Citesc un text redactat incoerent și agramat, cu niște „Salutări din București“ (?!) din care
reieșea că „dl Victor Ponta ne-a vizitat (?!) pe data de 14 iunie (de fapt, 12 iunie, într-o vizită la ambasadă?! - n.
m.)“, că „Dl Victor ne-a transmis că întîlnirea cu d-nii M. Kondiacov (sic!) și V. Komardin (Președintele
companiei de armament Rosoboronexport - n. m.) a fost foarte productivă“.
Asta era! Ponta se întîlnea pe ascuns cu mari producători de armament ruși! România își făcea bagajele:
Antonescu și Ponta îi făceau vira spre Moscova. O „știre“ falsă, pe deasupra și contrafăcută la modul diletant și
oarecum hazliu, multiplicată în aproape întreaga presă, va naște un curent cu remarcabilă aderență și la figuri
erudite ale neamului. Titluri precum „Rusia, implicată în suspendarea lui Băsescu: Întîlnirea dintre Ponta și
Kondyakov, confirmată de KremlinLeaks“ (Bl TV, 27.07.2012) sau „Complot: Un mason rus, fost consilier al
lui Putin și al lui Voronin, implicat în suspendarea lui Băsescu“ (adevarul.ro, 22.07.2012) se vor rostogoli cu un
aplomb ce va pompa credibilitate într-o născocire de nemernică speță. Din complicitate sau lenevie de a verifica
orice sursă, televiziunile, mediul on-line, presa scrisă, agențiile de știri vor ștanța această grozăvie cu „puciștii“
și orientarea politică și economică a României spre regimul Putin. N-au ratat ocazia de a minți lumea, în
diferite doze, EVZ, RL, Adevărul, Curentul, Bl TV, Digi24, Nasul.tv, Kanald.ro, Gandul.info, Realitatea.net,
Hotnews.ro, Hotnews.md, Turcescu.ro, Monica-Macovei.ro, Ziare.com, Ziarelive, Presaonline.com, Bursa,
Stareapresei.ro, Epochtimes-romania.com, înliniedreaptă.ro, ziaristionline.ro, Caleaeuropeană.ro,
Politeia.org., 9am.ro, Sursadestiri.net, Stirilazi.ro, Ziare-pe-net, Badpolitics, Acasa, Ziaruldeiasi,
Jurnal.md, Contrafort.md etc., etc.
1 Nu există, propriu-zis, un asemenea site. în spațiul virtual, pe bloguri cu o identitate obscură, se fac cîteva referiri încețoșate
la #KremlinLeaks. Căutîndu-i pe „partenerii oficiali“ ai lui J. Assange găsesc site-ul kremlinleaks.blogspot.ro/?view=classic.
Perdio! S-ar putea deduce că wikileakșii ruși erau băieți de-ai noștri, panțiri în misiune, închis în 29.07.2012, într-un
comunicat semnat de The Friendship of Democracy și unde se pomenește de „controlul abuziv al guvernelor“(?),
site-ul cu pricina are toate datele unei mașinuțe de intoxicat introduse în traficul manipulării strict pentru necesitățile lui
2012. Majoritatea postărilor au fost, de altfel, șterse.
BOII DE LA BICICLETĂ
Fantome fugărite cu bulanul
Pun față în față acești munți ai manipulării și escaladările mai molii ale unui intelectual umanist, simpatizant
de bună-credință al lui Băsescu și cît de cît atent la realitatea împrejmuitoare. Cufundat în truda sa
științifică, cititor de 22, RL, EVZ sau Adevărul, telespectator de Bl TV, Digi24 sau Nașul, informîndu-se
suplimentar de pe site-urile HotNews și/sau Gândul, personajul în cauză devine foarte expus la mistificare.
Poate, de asemenea, că nu are un background judicios și adus la zi. Nu-i vine nici să se abată de la mainstreamul
clubului de amici spirituali cu care empatizează în multe alte probleme. O campare abstractă într-o natură atît de
materială ar da de bănuit. Și-a dat seama că solitudinea de nișă nu se mai poartă. Sunt admise, în schimb,
disperările colective. Așa că se dezindividualizează. Se grupează, începe să se implice. înăcrit de chibzuirea
alternativelor - alege. Devine mai hachițos, azvîrle cu telecomanda în lună cînd radarul său localizează inamici
politici. Vorbește din vîrful limbii, se opărește din nimic, îi vin dracii la comandă.
Primește încurajări. Simte forța grupului. Fostul volintir va fi încorporat la loialiști, în trupele de elită. în
ELB. își face chip cioplit, se spurcă la minciuni, se împărtășește cu vin îndoit cu apă chioară. își provoacă spasme
de indignare: privește la Antena 3 - incintă nerevendicată a iadului mediatic. în loc să-și vadă de drum, se aruncă
în ghearele jurnaliștilor satanici Gâdea și Badea ca să aibă motive să se văicărească apoi cum a dat ochi în ochi cu
Ucigă-l-toaca. încerc să găsesc motivări disculpante și scanez metamorfoze, în parte, neașteptate pentru a
desluși cum a decurs gestația și structurarea unor toposuri alegorice precum acela al rusificării României în
urma „loviturii de stat“ a USL. Să fi fost satisfăcute inteligențele emoționale ale unor Cărtărescu, Vianu sau
Papahagi (vezi citatele din
463
RADU CĂLIN CRISTEA
subcapitolul „Heringul roșu“) de te-miri-ce pulsiuni ascunse te-miri-unde, ce păstrau urma dureroasă a
traumatismelor provocate de mitul rusului agresor și bolșevizant? Nu știu, deplîng însă puținătatea lucidității în
aceste și alte asemenea cazuri.
Aproximînd momentul economic al „puciului“ din 2012, exporturile României către UE depășeau 70% din
volumul total, în timp ce ponderea importurilor noastre din UE se apropia de 80%. Mai mult, în aceeași
perioadă, sectorul privat deținea peste 70% din Produsul Intern Brut. A crede că axiologia unei puteri politice
interne, oricare ar fi aceasta, ar fi în măsură să schimbe dinamica și destinația economiei românești, y compris
presiuni imaginabile asupra domeniului privat, pe o piață concurențială, aduce a scenariu oricînd mai
aproape de ficțiune decît de lumea reală. Adicția de jocuri pe computer din categoria Company of Heroes 2
ar da un înțeles percepției pueril-fantasmatice a resurecției imperialismului stalinist în variantă Putin
asupra unei Românii întîmpinînd cu imortele a doua sosire a tancurilor sovietice din Divizia „Tudor
Vladimirescu“. Numai că nu e vorba de minori cu minți sucite, ci de intelectuali cu o cultură politică și istorică,
oricum, peste medie. încă mai aproape de mintea cocoșului roșu stă conjectura poziției-ghiocel a unei țări
membre a NATO, România în cazul dat, față de Federația Rusă. Așa ceva nu există!, vorba țăranului lui
Marin Preda. La Preda era vorba de o girafa, aici - de o samă de intelectuali care dîrdîie de spaima că
„lovitura de stat“ ar răvăși pînă și Alianța Nord- Atlantică în sensul unei translații a României, ca bisericile pe
roți din timpul lui Ceaușescu, ușurel, spre mama Rusie. încorporarea României în arhitectura militară, dar și
democratică a Alianței nu se subordonează nevricalelor politice de la București oricît s-au căznit Băsescu și
geostrategii săi de pripas să traseze variante ocolitoare în situația demiterii Președintelui. După un vis urît cu
pierderea în luptă de către Băsescu a drapelului NATO, un jurnalist îl întreabă pe comandantul suspendat:
„Credeți că în momentul ăsta e pus în pericol scutul antirachetă?“
Președintele răspunde: „Cel puțin pînă după anunțarea (rezultatului - n. m.) referendumului din 29 iulie -
nu!“ (HotNews, 23.07.2012).
Băsescu se ia la trîntă cu imperiul rus

Turmentatul grandilocvent Tismăneanu trece prin reverii fioroase imaginîndu-și ce s-ar fi ales de România dacă
Ponta ar fi cîștigat alegerile prezidențiale:
464
„...slăbirea legăturilor vestice și putinofilia devenită, ca pe vremea uselistă, politică externă oficială“
(31.10.2014, lnliniedreapta.ro).
Citat în acest text, chiar dacă în uzualele răstălmăciri cu care operează profesorul de la Maryland, Liiceanu
devine unul dintre valorizanții plăsmuirii tismăniene. Nici Liiceanu și nici alte ELB nu-i vor deranja pe
Tismăneanu din desăvirșirea elucubrației cu putinienii Antonescu și Ponta. Astfel că Tismăneanu mai face un
pas în gol:
»... «filorusismul» USL va fi contrat sever de Traian Băsescu care a luptat împotriva hegemonismului imperial
rus.“
Și continuă Tismăneanu: „Partida rusă a existat și. există în România, dar ea îl detestă și îl urăște pe Traian
Băsescu“ (15.03.2015, europalibera.org).
De unde o fi aflat Tismăneanu despre antibăsismul partidei ruse? De la Băsescu, după întîlnirea acestuia cu
patronii ruși de la ALRO Slatina? De ce nu l-a întrebat măcar în treacăt despre Băsescu și partida rusă și pe colegul
său de bancă MRU? Un plus de cerebralitate în comentariile unora dintre ELB ar fi adus, desigur, în discuție
tăcerea totală a oficialilor NATO în balamucul logoreic din 2012. Cititorul va fi avut sub priviri și puzderia de
citate despre „lovitura de stat“, aspirată aproape in corpore și răspîndită apoi de imnicii băsismului, uneori cu
nuanțe („lovitură de stat parlamentară“, „tentativă de lovitură de stat“, „lovitură de stat constituțională“ etc.).
Aparent cel mai instruit dintre ELB pentru exiguitatea unor locuțiuni ca „lovitură de stat“, profesorul de științe
politice Tismăneanu rămîne un adept for all seasons al acestei expresii. O susține și în 04.11.2015, la Europa
Liberă, un canal media dezolant de generos cu elucubrațiile lui Tismăneanu, la fel ca, de altfel, cu toți
panegiriștii regimului Băsescu, care și-au găsit un cald culcuș diversionist pe un front a cărui imparțialitate a fost
apărată, în timp, uneori cu prețul vieții, de Noël Bernard, Emil Georgescu, Mihai Cismărescu, Vlad Georgescu,
Nicolae Stroescu-Stânișoară, Emil Hurezeanu, Nestor Ratesh. Europa Liberă difuzează în vara lui 2012 un articol al
lui VT despre România aflată „în plină lovitură de stat“.
în afara unei bagatelizări conceptuale declasante pentru sobrietatea ținutei lor culturale, Cornea,
Tismăneanu-Mihăieș, TRU etc. se joacă de-a „puciul“ învîrtind la infinit un cub rubik imposibil de asamblat.
Habotnicul „cred și nu cercetez“ sau, măcar, tertullianul „cred pentru că e absurd“? Cum pot aceste distinse minți
să se ia/să fie luate în serios cînd declamă catilinara loviturii de stat admițînd tacit că, pe neașteptate, trupe de
opoziție rebele și, prin însăși natura operațiunii, cum manu militari, au dărîmat
465
RADU CĂLIN CRISTEA
Guvernul în funcție și au instalat o putere provizorie, prin forță și cu provocare de victime? Cu un cîmp
semantic mic și tare ca piatra, sintagma „lovitură de stat“ asigură un spațiu neîncăpător pentru poltroneriile ELB.
Cum va expune mediului academic și studenților săi dascălul anticomunist Tismăneanu o lovitură de stat care n-a
dat jos niciun Guvern în exercițiu, n-a fost însoțită de vreo intervenție armată, n-a dus la curgeri de sînge, n-a
înhăitat opoziția împotriva puterii și nici invers, a implicat un Parlament ales prin voința cetățenilor și s-a
sfîrșit, prin succesive hotărîri ale CCR, printr-un referendum cu un deznodămînt acceptat ca atare, în mod pașnic?
Dacă la București a avut loc, așa cum militează de ani de zile Tismăneanu, o lovitură de stat, ar fi de analizat
prin ce anume s-ar deosebi aceasta, să zicem, de lovitura de stat de la sfîrșitul lui iunie 2009, din Honduras,
unde armata l-a arestat și, apoi, expulzat în Costa Rica, pe Președintele Manuel Zelaya, înlocuit în cîteva
ore cu Roberto Micheletti, Președintele Congresului. Tismăneanu nu desecretizează legăturile ascunse ce vor fi
existat între lovitura de stat a lui Antonescu și Ponta și loviturile de stat din Venezuela, unde viitorul anticomunist
planetar a mâncat, o vreme, pîinea amară a exilului. N-ar fi stricat o analiză comparativă a loviturii de stat din
România din 2012 cu aceea din 18.10.1945, cînd regimul generalului Isafas Medina Angarita a fost
răsturnat printr-o lovitură de stat cu sprijin militar; sau cu aceea din 24.11.1948 cînd Președintele Romulo
Gallegos Freire a fost dat jos și trimis în exil prin lovitura de stat a juntei militare conduse de Marcos
Pérez Jiménez și de șeful armatei Carlos Român Delgado Chalbaud Gomez. E nevoie de virilitate
epistemică pentru a pune semnul egalității, așa cum face Tismăneanu, fără nuanțe, verde în față, între lovitura de
stat din 2012 și lovitura de stat din Argentina (în 19.09.1955), în urma căreia a fost expediat în exil
Președintele Juan Domingo Peron. Cum de pot să consimtă mare parte din gargaragii loviturii de stat din ELB că
lovitură de stat a fost și în 2012 în România așa cum s-a întîmplat și în 11.09.1973, în Chile, cînd tot o
lovitură de stat a pus capăt administrației Președintelui Salvador Allende?
Adoptarea de către mulți dintre stareții dogmelor (M. Lovinescu) lui Băsescu a unei semasiologii a „loviturii
de stat“ fără corespondențe în lumea reală din 2012 nu-mi poate sugera decît o accepțiune frauduloasă a expresiei
în cauză. Sintagma suna însă într-un chip potrivit cu decorul teatral al momentului, ca un clopot tras în dungă
anunțînd venirea tătarilor.
466
...Și clopotul vibrează, vibrează...
„Satan este-nvins“ - nici o îndurare... (Bacovia)
Sunt în acord cu Dorin Tudoran cînd scrie că „lovitura de stat invocată de președintele Traian Băsescu și
simpatizanții săi este doar un exercițiu propagandistic. Acceptînd o asemenea retorică, am putea ajunge la
încîntătoarea concluzie că, de fapt, au existat două încercări de lovitură de stat. Una eșuată - cea orchestrată de USL;
alta reușită - cea orchestrată de echipa dlui Băsescu și executată prin presiuni externe“ (pe blog, Certocrația,
31.07.2012). N-ar trebui omis, apropo de „orchestrări", că Băsescu se socotea bine antrenat în rezistența la
„puciuri“, din moment ce crede că a mai fost ținta unuia, cînd cu suspendarea din 2007:
„Suspendarea președintelui (adică a lui - n. m.) în 2007 - și nu e o obsesie, e doar o afirmație - a fost o
lovitură de stat, orchestrată în linii mari de aceiași oameni care au orchestrat mineriada“ (BBC, interviu,
13.06.2008).
Scrînteli cu doxă
Rutinat în cîntarea anumitor compoziții, cu dedicație pentru melodrama bufa și cu un summum
repertorial în „Aria colomniei“ (Rossini, Il Barbiere di Siviglia), corul ELB se lasă adeseori condus de niște
dirijori care renunță la baghetă în favoarea ghioagei: personalități dizarmonice care sar notele și perturbă
partitura grupului ajung astfel direttori dorchestra. Deși sunt cauza unor polifonii cacofonice, acești zărghiți
primesc, la abateri extreme, cel mult o ridicare de sprinceană din partea celorlalți coriști hipocoriști. Mă simt
stingherit să citesc liste bolduite cu aproximativ același cortegiu autodefinit prin „voci lucide", „spirite verticale",
„adevărați exponenți ai spiritului democratic din Europa posttotalitară", „intelectuali cu deschidere democratică
globală", „autori de scrieri magistrale" ș.a.m.d. Așa o fi, nu mă bag.
If„A‘ is a succes in life, then „A“ eguals „x“plus „y“plus „z“. Work is „x“; ,,ÿis play; and „z“ is keeping
your mouth shut. (Einsțein) „Dacă «A» reprezintă succesul în viață, atunci «A» este egal cu «x» plus «y»
plus «z». Munca este «x»; «y» este joaca; și «z» este să-ți ții naibii gura".
OK, tac. Mă pot întreba însă, în gînd, dacă încuviințarea tăcută a prezenței otova pe listele unor opinenți
cumsecade a unor zurbagii cu gura
467
RADU CĂLIN CRISTEA
cît șura nu capătă un efect de țeapănă gregaritate. Caracterele relativizante din această tabără elitistă, pansivii
moderați, partea mai profund reflexivă se abandonează curenților năvalnici din grup și o specie de interlocutori
indispensabili în momente de vertij național se pierd în devălmășia generală. Fără a schița măcar o discretă
recuzare față de listarea lor la bursa de valori băsiste, aceste personalități sunt aspirate de forța prolixă a
ELB. Lăsați în voia lor, din nepăsare sau în numele unei toleranțe cu două tăișuri, cîțiva candrii ce fluieră în
biserică vor confisca ritualitatea întregului ceremonial care va celebra, prin mută asumare, noul cult al fluierătorilor
în biserică. Returnîndu-mă în năvala lui 2012, vorba cîntecului, mult mă mir de cel ce tace, pentru că „puciul“ e
floare la ureche față de alte nenorocite năzăriri despre care spuma sapienței băsiste n-aude, n-a vede, n-a
greul pămîntului: fascism, comunism, hitlerism, bolșevism, totalitarism, dictatură, Hitler, Mussolini, Lenin, Stalin,
Ceaușescu, Peron, Putin, Chavez, Maduro etc. „Puciul“ fiind pus la punct și de „impenitentul octogenar
bolșevic“, de „la vache sacrée Ion lliescu“, Tismăneanu nu ratează, de mînă cu Marius Stan (pe Contributors.ro,
30.11.2014) comparații și cu Mobutu Șese Seko, Mengistu Haile Mariam și cei trei Kim nord-coreeni.
MRU, Cărtărescu, Tismăneanu, Cornea, Baconschi, Vianu, Papahagi, Carp, Goșu, Neamțu și alții compară
direct, ca pe niște tipare ale unor fenomene cu particularități comune, evenimentele politice din vara lui 2012 cu
aceste uriașe tragedii sau dictaturi demente din istoria mai veche ori recentă a umanității. Vorbesc de
formatori de opinie: universitari, scriitori, teologi, moraliști, filozofi, fizicieni, istorici, medici. îi tot laud, mai
ales pe unii dintre ei, pentru elevația izbînzilor în domeniile fiecăruia. Nu voi încurca nicio clipită borcanele și
nu mă voi gîndi să asociez vreodată rezervele mele față de opiniile politice cu operele acelorași.
Arta-i lungă, viața-i scurtă, lunca-i luncă, iarba-i verde, ce-am iubit, nu se mai vede. (Cîntec popular)
Nu pot să nu bag de seamă însă că, vorbind pe limba aceluiași curent spiritual degajat de arhetipul eroic al lui
Băsescu, această asociere de oameni de carte nu șovăie în a înșirui echivalențe între epoci și figuri funeste ale
istoriei moderne și, totuși, o învolburare politică internă tranșată prin chemarea la urne a electoratului. Am studiat
mesajele intelectualului român angajat în cauze pierdute sau tenebros-malefice, de la „germanofilii“ (Maiorescu,
Slavici, Macedonski, G. Ibrăileanu etc.) din Primul Război
468
Mondial la „gardiștii“ Eliade, Cioran, Vulcănescu și la cumplitele ablații estetice din perioada comunistă
(Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu etc.). Erau generații ispitite de aventuri mai mult sau mai puțin
spirituale născute și recreate sub ochii lor și, de la caz la caz, cu contribuția acestora. Au fost cumplite rătăciri
petrecute în desfășurarea unor experiențe primejdioase ce urmau să eșueze sinistru.
Unde duce însă resurecția sfidătoare a noilor monștri vivificați în plină democrație postcomunistă? Cu
cusururi, cu defecțiuni, cu crize, dar democrație! Rar în istoria României ca oameni ai cuvintelor precum cîteva
din ELB să se joace astfel cu necuvintele unor utopii negre, reciclate, cu o stupefiantă inconștiență, doar pentru
demonizarea unor politicieni antipatici. Ar fi publicat, oare, aceleași texte nesăbuite și la Berlin, Washington
ori Paris? Să fie cu boii acasă la ele, în fructuoasă conlucrare cu propria rațiune, pleiada de ELB care, șocînd
imaginativ și lingvistic, într-o tulburare continuă de personalități histrionice, urcă spre ceruri atîția zmei
criminali? Să nu-i iei în serios? Să-i iei cu seriosul și să te sperii condescent că vin hitleriștii cînd tocmai ce ni se
adusese plocon scutul american de la Deveselu? Dacă acesta e totalitarismul, atunci celălalt, primul, ultimul,
totalitarismul adevărat, cu umanitățile sîngerînde, cu morții lor fără număr, ce e? Ce povești să fie acestea, narate
obsesiv, despre forme și formule sui generis de fascism și comunism corelate cu turbionul politic din 2012
din România?
Clarvăzătorului i se arată Adolf și Benito
Citesc împietrit, fiind în nepricepere, o dezinvoltă încredințare a lui Vladimir Tismăneanu că „acțiunile
guvernării Ponta-Antonescu se încadrează perfect în patternul distrugerii democrației inaugurat de Benito
Mussolini în Italia anilor '20 și perfecționat în chip diabolic de către Adolf Hitler în 1933-1934“ (pe blog,
18.07.2012). Crin Antonescu stă chiar foarte prost la acest capitol pentru că, tot de la Tismăneanu cetire, „nu are
capacitatea magnetizantă a unor Lenin, Mussolini sau Hitler. Nici măcar pe aceea a lui Ceaușescu“
{Contributors.ro, 03.11.2012). Chiar așa? Asta i-a spus Tăblița Ouija clarvăzătorului Tismăneanu? Să se numere
și Crin Antonescu și Victor Ponta printre „diavolii istoriei“? Sunt asemuibile monstruozități funeste ale
neamului omenesc ca Hitler și Mussolini cu Antonescu și Ponta, lideri politici ai unor partide alese
democratic, într-o
469
RADU CĂLIN CRISTEA
țară membră a UE și NATO? Cum se va fi decantat pentru Tismăneanu experiența fascistă din moment ce o
asimilează atît de natural cu un regim politic dezvoltat, totuși, în interiorul democrației? Ce înțelege Tismăneanu
prin „forțele obscurantiste care vor scoate România din Europa?“ Dar prin „viitorul dictatorial“ al
României? Profesorul de științe politice de la Universitatea Maryland nu poate cuprinde cu mintea sensul
cuvîntului „dictatură“ sau doar regurgitează torențial vorbe fără noimă, asocieri scandaloase, elucubrații? Ce vor fi
însemnat „dictatura“ și „comunismul“ pentru fostul onorabil, dar foarte versatil președinte al CPADCR, din
moment ce le permută, fără îndoieli, fără ghilimele, numai din cîteva sarcastice trăsături de condei, în ograda lui
Ponta și Antonescu? Atît de nevolnică să fi ajuns baba comunistă încît să poată fi translocată, la cererea clienților,
din Gulag direct în bordelul politicii sud-est balcanice?
Da, asta-i Buna-Veste, noul Crez întru care vă renasc și vă botez în numele lui Marx și Engels și Stalin
Acum și-n vecii vecilor, Amin! (A. Toma)
MRU consternează în maniera lui Tismăneanu, într-un nou recurs la Hitler în același context al „loviturii de
stat“ din 2012. Șeful spionilor mă lasă, din nou, fără grai: Hitler a ajuns Cancelar „pe seama unui vot în
Parlament“; aviz autorilor aceluiași „defect al democrației“ care i-a răsturnat pe Anastase, Blaga, Iancu etc.! Crede
omul în ce scrie? Vede clar? înțelege MRU ce spune? Ce fel de zei nemiloși mătură subconștientul și aruncă la
suprafață aceste lugubre fantezii? Groaznic de hurducat și greu de înțeles pentru o inteligență ce obișnuise
cu voluptăți carteziene, Horia-Roman Patapievici vede, cu o pupilă în care s-au vărsat cisterne cu atropină, în
„nesocotirea spiritului democratic“ în 2012 „exact ingredientele care au făcut în trecut ca pogromurile să fie, în
ochii făptuitorilor, și onorabile, și morale, și necesare“ (LaPunkt, interviu, 02.06.2015). Flancat de
Napoleon al Ill-lea și de Carol al Il-lea, Hitler este invocat și de Andrei Cornea! Dacă MRU dă un brînci secret,
sub acoperire, esenței parlamentarismului, Cornea botjocorește instituția plebiscitului care, în epoci de
despotism barbar similare cu era satrapilor Ponta și Antonescu, n-ar face decît să legitimeze „tirania populară“.
Cornea vrea democrație liberală, dar nu pentru căței. Mestecă tutunul tombaterei posace și își retrogradează
intelectul cu inombrabile apoftegme dintre care aș reține o trufanda:
470
voturile pentru demiterea lui Băsescu la referendum „nu ar trebui să impresioneze pe nimeni“, pentru că nu
reprezintă „decît o justificare pentru veleități autoritariste.“
Ieșite din biblioteci, separate de masa de lucru, puse în postura de a-și susține cauza, unele dintre
luminățiile băsismului spun lucruri trăsnite. Intelectualmente vorbind, peisajul se prezintă dezolant. Argumentele
îmi par bîntuite de o iraționalitate ce alterează, mai devreme sau mai tîrziu, logica și integritatea retorică a
pledoariilor. Pasiunea pentru Băsescu e un epifenomen ce potențează metafizica unui deznodămînt insuportabil:
pierderea lui Băsescu și a paternității acestuia. Captivi ai mitologiei tatălui dominant care le-a dat viață politică și
publică și a cărui dispariție ar provoca atît „moartea“ acestor binefaceri, cît și a făcătorului lor, multe din ELB,
de la Tismăneanu și MRU la Cornea și Baconschi, se comportă ca niște narcomani dependenți de Băsescu.
Exact acolo unde te-ai aștepta la rigoare analitică și la o rațională organizare a ideației, te trezești că scot capul
niște reprezentări inconștiente, coșmarești, cumva seducătoare prin topirea fapticului în magma unui
inconturnabil delir. Defazări? Miștocăreală elocventă? Sunt recuperabili teoreticienii „loviturii de stat“ în acest
ocean al discursivității în derivă? Cît de în serios pot fi luate acele ELB care țupăie de la „Dottore“ la „II Duce“, se
smiorcăie că se întoarce dictatura și vorbesc numai în dodii, de exemplu despre competiția magnetismului
dintre Ăl Bătrîn și Crin? Se polemizează cumva, se simte scăpărat de controverse, se primenesc gînduri, concepte,
judecăți? Are cineva chef de-o îngîndurare mică în acest mare exorcism involuntar comic? Attenti al lupo!1
Cine naiba i-a îmbolnăvit pe rinoceri?

Tismăneanu. Epocal:
„Nu am date, dar am mai mult decît bănuieli!“ (Nasul.tv, 14.07.2014).
O foarte corectă deviză a factualității ce dă viață imperiului imaginar al seniorilor băsiști. Interpretarea
faptelor petrecute în vara lui 2012 va arăta, de altfel, că, pentru multe dintre ELB, savoarea unei știri agreate
spontan din varii motive, inclusiv unele reflectind spiritul micii lor comunități, va surclasa migala informării din
surse alternative. Antrenamentul informării întrebuințează și pare futil pentru ELB chiar dacă acestea îmbracă pînă
la
1 youtube.com/watch?v=kFfhBX7ET-4
471
RADU CĂLIN CRISTEA
deșirare cămașa jurnalistului. M-am cam înfiorat citind și ascultînd cu cîtă electrizare își dau cu părerea privind
chestiuni despre care au amarnic de puține informații. Sunt surmentate de inflația de specialiști ce-și dau cu
părea despre orice subiect, dar se plasează în aceeași categorie avîntîndu-se în judecăți asupra unor chestiuni
pentru care dovedesc o competență debilă.
Prilejul unor discuții private sau în grup restrîns mi-a întărit convingerea că pansivi absolut stimabili,
columniști în vogă, comentatori pe toate canalele media ale diverselor evenimente erau complet căzuți din Lună.
Vorbeau șampanizat, executau lupinguri stilistice fermecătoare, dar le lipsea baza informației. Temelia.
Fundamentul. A devenit un loc comun această patinare artistică pe luciul taclalei, fără popasuri pentru alimentări
regulate cu informație proaspătă. Nu aveau în intenție sau, poate, le încurca povestirea recursul la știrea reală,
ștearsă de murdării și prafuri otrăvite, verificată din surse încrucișate și, singura, autentică. „Urechismul" național
nu i-a ocolit, așadar, pe mulți dintre sfincșii băsismului; heirupismul politic i-a deșelat, însă, cu totul. Și în
2012, dorința de a epata cuplată cu anorexia documentării au lichidat șansele, oricum plăpînde, ale periajului cît de
cît onest al unei realități zugrăvite cu părul măciucă. Băsismul de lux orbește fortuit cînd îi intră în ochi paiul
politicii. Vede, în schimb, numai bîrne butucănoase în ochiul celorlalți. Prilejul „loviturii de stat“ din vara lui 2012
a dat viață unei retorici ampoloase de lume înfricoșată, trăindu-și patetic spaima de apocalipsă. Nu-mi vine a
crede că, după o lectură cu mintea rece a propriilor evaluări ale unei contemporaneități pîndite numai, dar numai
de draci împielițați, eminențele băsiste au rămas ancorate în aceeași dezechilibristică deasupra smoalei iadului
uselist. Prea chiorau Ia semnal. Prea îi lăsa umorul pe toți și deodată. Prea înflorea în alte scrieri aplecarea
generos-dilematică asupra celor lumești și prea mi se făcea pămîntiu scrisul doar la pomenirea, sottovoce, a lui
Antonescu și Ponta.1
1 Adevărul e că nici loviturile de stat nu mai sunt ca odinioară cînd măcar se știa un lucru. Andrei Pleșu ne readuce cumva
inima la loc cu o simpatică șarjă în spirit caragialesc: „Unde s-a mai văzut «lovitură de stat» despre care să nu se poată spune,
riguros, dacă a avut sau nu loc?! De fapt, totul a început cu decembrie 1989, cînd s-a vorbit ba de «revoluție», ba de «lovitură
de palat», ba, eufemistic, despre «evenimente», sau despre «loviluție». în ce mă privește, sentimentul meu și mărturia mea e că
și în 1989 și în 2012 lucrurile au arătat mai curînd a brambureală mai mult sau mai puțin norocoasă. N-am perceput urme subtile
de «organizare», iar ceea ce avea aerul de a fl «organizat» a dus la eșec“ (în adevarul.ro, 24.02.2014).
472
După două repetiții cu public vast (la referendumul din 2007, dar mai ales la alegerile prezidențiale din
2009), spectacolul din 2012 a bifat o superproducție jucată cu toate casele și ușile închise cu cheia pe
dinăuntru. Și-au dat în petic filozofi și istorici, teologi și diplomați de la care parcă nu m-aș fi așteptat la
pătimiri, procesiuni cultice, jertfe, divinații și chitrofonituri demne de Marile Dyonisii, bacanala pe țară, 2012.
Nu poate să nu te pună pe gînduri distanța enormă dintre intelectualismul distant din cărțile acestor domni &
doamne și destrăbălarea orgiastică din trăirea „puciului“. Icoana interioară cu chipul lui Băsescu le-a fost religie
tămăduitoare și pricină de cruciadă. Vor fi fost destule crize de grandomanie, cu ieșiri la rampă ale personajelor de
vîrf și îndesate. Gongoricii grupului au dominat, dramaturgie, toate actele, inclusiv epilogul cu pixul lui
Zegrean. Au duduit dușumelele de la căzăturile afectate ale victimelor. Au avut mare trecere suferinzii răniți fizic
și destrămații moral, deșteptați din moarte ca să mătrășească lighioanele antidemocratice.
Fiecare și-a făcut numărul: s-au pus bine cu Băsescu, i-au bruftuluit pe cei din USL ca pe niște latrones, au
făcut paradă de savanterie culturală, s-au autotestat ca scriitori de jurnale de război, micii și mijlocii au bătut
cadența cu cei mari, au dat drumul la cirezile de belzebuți ce dormiseră somnul dulce al inconștientului, s-au
prins în hora largă a manipulării, c-asta-i hora bătrînească, tamdiridiridida, cine-o joacă să trăiască,
tamdiridiridida. S-au asociat pentru a zămisli mituri de grup, ca să se enerveze îngrozitor („Varanul“, „Bătrînul
bolșevic“) sau ca să li se sparie gîndul (fascism, comunism, dictatură, Hitler, Mussolini, Ceaușescu, Putin și toate
celelalte fabrici de frică de moarte). ELB au azvîrlit în dezbatere teze suspect de simplificator-primitive, precum și
alegații pur și simplu de necrezut pentru niște, dacă nu faruri, măcar feștile ale democrației liberale. O idee
de tot plînsul pasată de la o minte la alta, de la MRU la Cornea, de la Preda la Ungureanu, este aceea a
desconsiderării Parlamentului ca putere a statului de drept. Dar pentru care fapte?, întrebi și tu, ca eroul lui
Alecsandri. Capeți răspunsul peste ochi: pentru că majoritățile parlamentare pot da, prin vot, lovituri de stat, și
propulsa lideri ca Hitler, Mussolini, Ponta și Antonescu. La fel de înverșunat este dezgustul față de votul
popular. „Tirania populară“ (Cornea) obstrucționează democrația.
înaintea referendumului, generalissimii băsismului găteau cu lacrimi de sînge coliva pentru R.I.P.-ul politic al
Președintelui iubit. Aveau pregătit alibiul pentru ce putea fi mai rău: poporul e de vină! Chinuit aproape o
473
RADU CĂLIN CRISTEA
jumătate de secol de psihologia cuștii, poporul român pare un personaj colectiv evadat din serialul
„întoarcerea refulatului“ (Freud):
„... electoratul românesc este ostaticul bunului simț și își închide revolta în propria casă“ (MRU).
Bîzîie pe radar și anofelul Stanomir: românii sunt „o masă de oameni pe care îi stăpînește un arbitrariu“. Un
popor compus din milioane de cozi de topor va cădea sigur în plasa antibăsismului rapace. în portretistica acestor
patrioți vînați de tîlhăretul pucist, poporul arată chiar mai poporanizat decît în cele mai deprimante statistici. Fără
carte, rupți în fund, dar avizi telespectatori de canale ce ar trebui interzise, propabil, și publicului de peste
80 de ani, românii, behavioriști inconștienți ce sunt, nu știu decît să saliveze abundent la toate prostiile cu care
li se împuie capul. Pe Patapievici îl îngrijorează „reflexul pavlovian al multor oameni necăjiți“. La clasificările lui
I.P. Pavlov s-o fi gîndit întregul GDS, mai precis la nevrozele caracteristice temperamentului melancolic - la ruși,
mioritic - la noi: USL „a ajuns la putere pentru a instala poporul român într-o stare de nevroză generalizată“.
„Mioritic“ ziceam, mioritic primeam. Ion Vianu:
„Pașnicul român mioritic suferă, prin contagiune, metamorfoza: devine rinocer. Dar cine i-a îmbolnăvit pe
rinoceri?“ (22, 17.07.2012).
Cine i-a îmbolnăvit pe rinoceri? Pe cuvînt de onoare că nu știu. Știu doar că, în condiții de normalitate, votul
este sacru, așa cum este el: liber. A-ți culpabiliza norodul pentru că voturile n-au dus la rezultatele așteptate
de cutare persoană/grup e curată nebunie și exhibă reflexe de uz totalitar. Să mai adaug că, dacă românii sunt
refulați, pavlovieni, nevrotici, rinocerizați, asta se întîmplă, poate, și pentru că alde Liiceanu, Tismăneanu, Cornea
sau MRU nu s-au căznit defel să-i scoată din aceste stări.
întristarea. A sosit ceasul ei
Spiritele băsiste au scos foc pe nări din cauza „blocadei mediatice“ impuse Președintelui Băsescu în timpul
suspendării. Altă mitologie gogonată. Băsescu s-a lăfait în fiefurile sale, a dat cîte interviuri i-a dorit suflețelul și
cîntecul cucului de la ora 18.30 (A. Ursu) s-a făcut auzit pînă și în studiourile „Varanului turnător“ („Aaaa!
Antena 3? Dar ce-i, televiziune? Știam că numai presa e aici“, Traian Băsescu, 20.12.2014). Băsescu a luat parte
la dezbateri și a dat lungi interviuri în perioada sensibilă din iulie- august 2012 la Realitatea TV (15.07), Bl TV
(16.07 și 23.07), The Money
474
Channel (24.07), Nașul TV (26.07), Prima TV (27.07), OTV (02.08), Vocea Rusiei (15.08), precum și în
numeroase alte cotidiene și săptămînale (EVZ,. RL, Adevărul, Gândul, TimpuLmd, Kamikaze, HotNews etc.).
Mult mai versată decît a celor din USL, comunicarea lui Băsescu și-a plesnit toate țintele. Băsescu a învins în felul
lui șmecheresc, mințind, bufonînd, inducînd în eroare, apăsînd pe butoanele potrivite, punîndu-și la treabă regimul
pentru recăpătarea puterii. Dincolo de orice însă, pentru bătrînul țestos pe cale de dispariție Băsescu s-au aruncat
în spuma vălurelului uselist toți salvamarii PPE. Fără ei, Băsescu n-ar fi supraviețuit.
De partea cealaltă, pedala de la accelerație a găurit podeaua. S-a făcut în trei zile cît ar fi trebuit să se întîmple în
cîteva săptămîni. încontrarea cu, vorba lui Vianu, rinocerii bolnavi de la Bruxelles putea fi domolită dacă
elaborarea schimbărilor s-ar fi înfăptuit cu măsură, pe canale diplomatice, prin diligențe manierate, cu solii de
pace și emisari legitimați pe la curțile europene. Cancelarului german nu i s-ar fi transmis că a fost păcălit de
pișicherul Băsescu la televizor, ci conform uzanțelor politice de rang înalt. Poștalioanele către Bruxelles trebuiau
conduse de surugii cu știința locului și chei potrivite pentru ușile prea încuiate. Timp era. Berechet. Mie cel mâi
rău mi-a fost cînd i-am văzut pe Ponta și Antonescu avînd capul plecat și fiind îngenuncheați de Mao Durăo
Kung Pao. Ubu Roi! Dacă Manuel, în loc să infirme Comisia de la Veneția, ar fi cerut Bucureștiului anului
2012 să aplice recomandările acesteia în chestiunea cvorumului referendar? Cu 87,52% „pentru“ și 11,15%
„împotrivă“, cu o prezență la referendum de 46,24%, Traian Băsescu ar fi fost tras pe dreapta pe care,
oricum, își dorea s-o întărească.
De ce să ne facă felul Zegrean, în timp ce, în eterna și obsedanta Germanie, sunt interzise prin
Grundgesetz (Constituție) referendumurile naționale? Tocmai pentru că, pe un talger, se află o decizie politică
manifest părtinitoare a conducerii executive a Europei și înțelegerea unor legi în răspăr cu recomandările însușite și
aplicate în țări cu tradiție democratică, iar pe celălalt taler, apasă, dincolo de pripeli și inabilități, de gafe și
stupizenii, o formidabilă putere a votului, pentru mine Traian Băsescu a fost Președintele României între
21.12.2005 și 21.08.2012 (data la care CCR a invalidat referendumul ca urmare a neîntrunirii cvorumului
de 50% + 1). Ce a urmat a fost un fel de președinte peste un fel de Românie cu un fel de popor care
atunci, în august 2012, într-o proporție copleșitoare, a început să numere zilele lui Băsescu în termeni de
A.M.R. Cît privește ELB - vor fi
475
RADU CĂLIN CRISTEA
respirat ușurate: au tras o spaimă de moarte, dar, în cele din urmă, a ieșit bine. Pentru finalul acestui eseu las
cititorul pe mîini sigure:
„Amicii domnului Băsescu se tem că nu vor mai avea puterea de a-l citi pe Platon dacă nu mai e președinte
«Căpitanul» lor. S-ar putea. Dar cu acest prilej mă întreb dacă nu ar găsi astfel, în fine, răgazul și energia de a citi
și nițică istorie a Atenei, fiindcă doar astfel ar putea să afle ce s-a întîmplat pînă la urmă cu încercarea celor 30 de a
impune majorității atenienilor renunțarea la democrație. Că vor afla timp pentru Karl Popper și pentru
Societatea deschisă nu mai sper demult. Marea păcăleală a acestei împătimiri intelectuale pentru puterea nemăsurată
a unuia singur - tiranofilia, cum o numește Mark Lilia - este faptul că minoritatea conștientă care profită de pe
urma excesului de putere al domnului Băsescu nu este nicidecum Academia pseudoplatonică pe care o auzim azi
exprimîndu-și disperarea cu atîta elegantă sofisticare. Minoritatea conștientă pe care o cultivă, o reprezintă, o
încarnează domnul Băsescu este formată din domnii Cocoș și Blejnar, Apostu, Videanu și Boc, din suavele
doamne Udrea și Anastase, Marta și Eba, iar mica coterie de atleți culturali care tremură acum de iubire
frustrată pentru idolul lor este doar o amărîtă pantomimă cu filosofi menită să distragă atenția spectatorilor de la
Clanul butoanelor.“1
1 Zoe Petre, Toamna Căpitanului, E.d. Adenium, 2014, p. 251.
VIII. HASTA LUEGO. COMPANEROS!

VIVA LA REVOLUCIÖN!
ELB au avut Președintele pe care l-au meritat. Profilul interior al ELB alăturat individualității marcante a lui Traian
Băsescu degajă o remarcă la care nu m-aș fi gîndit cu trei-patru ani în urmă: patima violenței, sălbăticia antagonismelor,
atracția pentru scabrozitate, densitatea insanităților expuse coram populo, antidemoeratismul fățiș, formidabila
revărsare de prostăticii trîntite de-a surda, în public etc. aduc destule capete încolonate dintre ELB într-o ocurență unde
Băsescu pare un personaj secundar într-o piesă cu un singur personaj. Mare parte din intelighentsia băsistă
fabulează intens și maltratează realitatea, de obicei, pentru a inventa inamici care să exige brutalitatea contraofensivei.
Se creează mai întîi o atmosferă de criză insuportabilă ce poate fi înfruntată doar prin conflicte ample, de tipul Revoluției.
Maniheismul dă iarăși în floare și împarte lumile cu o intoleranță și o vocație a discriminărilor la fel de înverșunate
ca în comunism și fascism. Forțele Răului mișună peste tot, iar România a „devenit un enorm bolnav psihic“ (G.
Liiceanu). Măștile se schimbă des, deși sunt cam aceleași: infantilizare, psihoza complotului, nombrilism, iminența
pericolului fatal, pînda „hidrei comuniste“ etc. Salvator al patriei, Băsescu va fi împăunat de larga majoritate a ELB
cu ode de un penibil absolut. Zboară, ca niște gîze bete, idei delirante ai căror debitori monumentali îmi par a fi H.-R.
Patapievici și C. Avramescu. Apar primele direcții ale proiectului politic al ELB: poporul e prost ca noaptea, iar
parlamentarismul și, în general, democrația și-au trăit traiul. Excepțiile de la această retorică irațională și sumbru
retrogadă sunt puține.
DE CE TREMURĂ NĂDRAGII, MITICĂ?
Invazia urangutanilor
Cum a arătat România pe vremea lui Băsescu?
Simplu, în analiza mea: ffliST ! în alte traduceri: AnoKanunmmecKuel Sau: Horrifying, Schreckliche,
Mal foutu. Ori: äDlT’7. într-un cuvînt: Megdöbbentöen.
Cronicarii români ai timpului au dat drumul la o cireadă lexicală care dădea din copite și zbiera monstruos,
dezastruos, fioros, sîngeros, odios, hidos. Esențial era să se termine în sufixul -os, căci, onorat cititor, cam
asta s-a și întîmplat: s-a dat la os, de parcă România ar fi trecut singurică printr-un al treilea război mondial
invizibil, dar cu atît mai feroce. Românul României lui Băsescu a boxat cu propria umbră pînă cînd a răpus-o. Pentru
că nu aveau cu ce să mai facă umbră pămîntului degeaba, românii din epoca Băsescu au adaptat străvechiul îndemn
al lui Lenin, transformîndu-1 în: „Boxați, boxați, boxați!“ Așa că s-a încins o cotonogeală colectivă, ca între
oameni, fiecare suspectîndu-1 pe celălalt că întruchipează dușmanul de moarte al bravei națiuni române. Deși
România intrase în NATO și își încheiase marile conturi cu UE, n-a fost pace sub pruni. N-a fost să fie pace, iar
războiul - absurd, extenuant, costisitor - în care s-au trezit românii s-a datorat felului de a înțelege lumea al
fostului comandant de vas Traian Băsescu, ajuns Președinte. încă ar fi fost ceva dacă Băsescu își satisfăcea nevoile
pe vreun lac al codrilor albastru, într-o luntre mică, lopătînd pînă dădea strechea în el și revenind apoi la mal,
potolit după strașnica defulare. Lui Băsescu i-au trebuit însă valuri adevărate, măcar cît pagoda lui Popescu din
Iași, cutremure pe punte, inamici pe bune, alarme, panică, pericole, criză, mă rog, tot tacîmul pentru omologarea
curățeniei totale, prin revoluție, într-o societate românească în derivă. Pregătind revoluția, lui Traian Băsescu îi
trebuia o Românie în dîrdori, bolnavă pînă la moarte, implorînd salvarea. De asta se vor ocupa ELB.
Supărarea, mînia, sperietura, brutalitatea, starea de deranj existențial ale ELB sunt consonante cu România pe
care, la unison, o prezintă ca fiind insuportabilă. IN-SU-POR-TA-BI-LÄ. Răcnesc la instalații numai cînd aud de
România. Scriu despre România reală sau despre o Românie fantasmatică, iritantă, opresivă și, s-ar putea să mă
repet, IN-SU-POR:TA-BI-LĂ. Cele
478
două Românii interferează, își împrumută atribute și caractere, dinamici și mecanisme. Provocarea rămîne
invariabil aceeași: e nasol de tot. Se scrie mult, nevrotic, de spaima moliftelor păgîne. După cinci ani de terciuire a
sistemului, Băsescu continuă să-l înfrunte, la fel de căpos: „Pe mine nu m-a înfrînt sistemul, dar (...) există o
realitate: nici eu nu l-am înfrînt pe el“ (Bl TV, 12.11.2009).
Luptă, luptă și dă-i, și dă-i și luptă... (Caragiale)
ELB par mușcate de o insectă în veci necunoscută ce îi îmbolnăvește de apocaliptism (E. Cioran). Suferă, se
mai și tînguie, nu renunță la smiorcăiala auto-referențială (A. Pleșu), dar rămîn țepene la datorie măcar pentru a
lăsa posterității flash-uri ale virtualei catastrofe. Curge atît de mult sînge, încît priveliștea fenomenului
paralizează reacții întru cîtva normale (112, garou, comprese). E criză, ce naiba! Exportăm idile, importăm
epitafuri. Recviemul bate măr maneaua.
O Românie încondeiată iese ca vai de mama ei de sub teascurile acestor intelectuali atacați de panici cînd
povestesc despre o țară disfuncțională, periculoasă, care te adoarme în pijama și te trezește în cămașă de forță.
Tragedia ce ruinează nația nu era una, așa zicînd, clasică, de teatru antic. La Sofocle și Euripide justiția divină
lucra ca un bugetar scrupulos. La noi, Mihăieș, Patapievici, Tismăneanu, TRU, Liiceanu ș.c. au rechiziționat
tragedia națională și n-au mai dat-o înapoi. Și-au băgat mortul în casă și coabitează cu el. Vă dați seama.
Disperare cît cuprinde. Alți nervi, alți draci, Iaci. Se distribuie gratuit bilete de intrare în balamucul
românesc: un imbroglio absurd, asurzitor și, mai ales, semănînd o panică atroce. Probabil că e îngrozitor să fii
bătut ciobănește zi și noapte și să nu știi de către cine. Pericole grozave pîndesc peste tot. Criză.
... criză, mă-nțelegi, care poți pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă! (Caragiale)
România stă să plesnească de atîta concentrație de rău. Farmaciile s-au golit de rudotel. Mircea Cărtărescu:
„Am ajuns și aici, la vorbele celui care spunea: singura speranță a celor învinși e să nu mai aibă nicio
speranță. Vom învăța din nou să conviețuim cu monștrii, să îndurăm rînjete, să numărăm ouă, să ne uităm la
antene, să luăm rudotel. Ne vom gîndi la vreo metodă să-i importăm și pe Hugo Chavez, și pe, Doamne iartă-mă,
Kim 11 Jong, dacă mai trăiește (va mai
479
RADU CĂLIN CRISTEA
supraviețui trei ani după articolul lui Cărtărescu - n. m.), ca galeria să devină completă“ („Și-o să fie și mai rău“, în
EVZ, 20.06.2008).
Criza afectează pînă și baladele populare. Din cauza corupției endemice, ciobanului mioritic i se
respinge cererea de resemnare în fața morții. Același Cărtărescu, într-o celebrare funebră a „morții statului de
drept“:
„Este, pur și simplu, modul nostru de a exista. în miezul sentimentului românesc al ființei (fără ghilimele
e la Cărtărescu, cu ghilimele a fost titlul la C. Noica, dar în 1978 - n. m.) nu vom mai găsi nici dorul, nici spațiul
mioritic, nici resemnarea visătoare. Miezul miezului acestui sentiment, dacă el există, este azi mizeria fără margini a
corupției, a cîrdășiei, a cinismului afaceriștilor și politicienilor de doi bani“ (EVZ, 11.07.2008).
încă resimțindu-se după loviturica de stat din 2012, Cărtărescu opinează că, urmare a acestui episod, „geniul
bun“ al României s-a sinucis:
„Al nostru cred că s-a sinucis de rușine și umilință în vara teribilă care ne-a pus pe șinele catastrofei“
(„Apocalipsa acum“, în EVZ, 25.10.2012).
Groparul Cărtărescu închide degeaba mormîntul României, zombii cîștigaseră deja la scor:
„Ne-au învins și de data asta, s-au cățărat peste noi și de data asta, și nu mai e nimic de spus. Războiul e
pierdut și nu mai e nimic de spus“ („Confesiunile unui învins“, în EVZ, 07.08.2009).
Se așteaptă o invazie de urangutani:
„Vom trăi un asalt al urangutanilor asupra României, și nimeni nu le va putea sta împotrivă“ (EVZ, 25.10.2012).
Criza la Horia-Roman Patapievici din ură se trage și din morală tarată. Nădăjduiește într-o intervenție
corectoare, de preferință cerească. Ar diserta despre ură pînă la sfîrșitul lumii. Mai e puțin și colapsează:
„Suntem în pragul colapsului sufletesc și social, pentru că ura politică a înfrînt instinctul de conservare. Am
prefera să murim cu toții, decît să acceptăm că unii au avut dreptate, iar alții s-au înșelat ori că eroarea aparține,
indiferent de crez politic, celor care au împins respingerea adversarului în zona urii“ („România otrăvită“, în EVZ,
05.11.2009).
Patapievici nu putea rata ocazia de a fi profet în țara lui. Vinovat de criza politică din 2009 era,
premonitoriu, Klaus Iohannis - „fantasma neamțului cinstit“:
„Așa cum neamțul Carol I a fost omul providențial al modernizării României, tot așa suntem invitați să
credem, prin hipnoză, că și Johannis (Iohannis - n. m.) va fi omul providențial al momentului. Doar că prințul
480
Carol nu a venit în țară cu forțele și interesele pe care le are acum în spate Klaus Johannis (Iohannis - n.
m.). E adevărat că regele Carol ne-a vertebrat; dar cu Johannis (Iohannis - n. m.) pe post de umbrelă pentru
oamenii aflați în spatele lui riscăm să fim și devertebrați și în pielea goală“ (EVZ, 26.11.2009).
Cu nădragii tremurîndu-i din cauza fricii de Moscova, Patapievici comentează pentru prima și, din fericire,
ultima oară, „fenomenul cartelării oligarhilor în vederea dominării statului“. Patapievici nu-i numește pe oligarhi,
dar aș fi dispus să pariez că în „triumviratul“ pomenit îi include și pe G. C. Păunescu și pe Dan Adamescu -
patronii crași ai presei băsiste. Criza românească este rusească, iar „cartelul oligarhilor“ ține din scurt hățurile
economiei românești. Cartelarea „este mai nocivă pentru statul de drept decît oricare din ilegalitățile ori
abuzurile comise de fiecare dintre oligarhi în parte și, odată pusă în mișcare, își va putea schimba
compoziția, dar își va păstra dispozitivele de putere“ (EVZ, 14.01.2010).
Liiceanu: „scoate-1“, „bagă-l“

Așa cum o despachetează G. Liiceanu, criza societății românești îți taie răsuflarea. Nervii sunt la pămînt,
depresia s-a încetățenit clinic. Așa cum își imaginează filozoful, am cam fi un popor cu scaun electric la cap.
Metodele vechi de vindecare („scoate-1“, „bagă-l“) au eșuat. Trăim o dramă:
„Ceea ce trăiesc acuma este senzația pe care o am și care nu-mi dă pace de nevroză socială. Am senzația că
țara mea a devenit un enorm bolnav psihic, un pacient sub șoc electric continuu. Era societatea română
pregătită în clipa de față să parcurgă o traumă psihică, electorală, de 7-8 luni la rînd, (...) în loc să ne
vedem de treabă? Asta este grozăvia care se petrece (...). Țara mea este exact ca un om care are 40
febră (...). Există o obligație morală de a fi inteligent, așa cum există o vina de a fi prost (...). O cultură politică
minimală pe care trebuie s-o ai dacă vrei se alegi în spațiul politic, altfel cum alegi? Cu bîta, cu afișul, cu
«scoate-1», «bagă-l»? Țara nu știe că pe spinarea ei se petrece o dramă“ (Bl TV, 24.07.2012).
Culant și cu o resursă de umor ce aduce rezonabilul în miezul unor situații ce le întunecă mintea multora
dintre apropiații săi, A. Pleșu rămîne sensibil la stilistica marasmului. în vara lui 2012, cînd pentru Tismăneanu et
comp. România era trăznită de o lovitură de stat ce îi va inspira, probabil, pe puciștii turci în 2016, Pleșu suferea
pentru estetica noneuropeană a
481
RADU CĂLIN CRISTEA
guvernării. Nu lipsește, desigur, taumaturgicul „dar“: „Am lucrat personal, vreme de cinci luni, cu
președintele Băsescu și știu cît poate fi de iritant, de brutal în gesturi și declarații. Dar noul guvern, o corcitură
implauzibilă de socialiști ai partidului format de Ion Iliescu și de liberali care se socotesc de dreapta, a
reușit, în nici două luni, să evacueze aproape total Europa din stilistica guvernării“ (adevarul.ro, 11.07.2012).
în condițiunile în care „dar din dar se face rai“, metafizica lui „dar“ a lui Pleșu ne introduce într-un
paradis al crizelor, multe, dar mici, semănînd cu avalanșe de bombonele multicolore. Abreviată prin multitudinea
parcelărilor, majuscula Crizei se diminutivează și capătă un parfum floral- fructat.
Autorul „Jurnalului de la Tescani“ se preocupă de „criza limbii române“, „criza refugiaților din Europa“,
„criza de gînditori ai politicului“, „criza arabă“, „criza presei“, „criza de fond a gîndirii pedagogice“, „criza
toleranței“, „criza formării cadrelor“, „criza țesutului intim al unei comunități“, „criza kosovară“, „criza familiei“,
„criza din Grecia“, „criza de aclimatizare“ ș.a.m.d. Cum „ieșim onorabil de criză“? Nu ieșim. Stăm: „Criză a fost
și va mai fi“. Rezumînd: Criză mare, mon cher („monșer“ în original - n. m.). Crize din crize în crize
depistează și Sever Voinescu, cu un salutar accent pe criza de nervi:
„Anatomia crizei pe care o trăim este amplă din punct de vedere morfologic și profundă din punct de vedere
istoric. Criza noastră, spre deosebire, poate, de criza altora, este transdisciplinară. Actuala criză economică coexistă
(sic!) cu o criză politică de proporții, cu o criză morală deja cronicizată, cu o criză instituțională totală. Este greu de
stabilit care criză le provoacă pe celelalte, dar este lesne de observat că aceste crize diferite se alimentează una pe
alta și alcătuiesc criza mare, generală, pe care o trăim, o vedem zilnic la televizor, pe stradă sau la locurile noastre
de muncă. Actuala criză economică, despre care vorbim cu precădere de cîteva luni încoace, este și o criză a
statului, ca structură politică de administrare a puterii și o criză a civismului și o criză de nervi, deopotrivă“
(Dilema veche, 07.08.2009).
Criza e luată cu asalt și de „demagogii latrans“ (Ibrăileanu): Tismăneanu și Mihăieș. Ca să ajungă la finișul
contemporaneității, VT fură startul în stalinism. O imaginație obsesivă pune aceeași placă uzată cu Stalin și
poporul rus. Acul patefonului sapă pe disc șanțuri ca la Stalingrad:
482
„Revenirea la timpuri de tristă amintire se petrece vertiginos. Renasc metodele staliniste“ (Contributors.ro,
17.12.2012).
Cioranizări anoste:
„România se află într-o criză acută, se găsește pe marginea prăpastiei“ (Contributors.ro, 15.12.2013).
Majoritatea crizelor rodesc în locuri de unde VT a fost izgonit, de pildă la IICCMER (cf. blog,
25.03.2013). în rest, vorba lui VT:
„...futilități bombastice, tiribombe găunoase, nimic serios, nimic care să dăinuie“ (EVZ, 02.07.2013).
La Mihăieș, criza se universalizează, din „continentală“ devine „planetară“. Mihăieș saltă din realitate în utopia
fantastică unde, abia aici, își făurește un acasă convenabil psihic. Se mișcă în spațiul nimănui dintre granița
realității și aceea a fanteziei. Mută permanent personaje, teme, obsesii dintr-o lume în cealaltă, ceea ce îl face
indetectabil. Altfel spus, nu poți ști, la fel ca Mihăieș însuși, pe ce lume trăiește.
Mă gîndeam zilele acestea la o observație a lui Aurel Romilă despre o natură fantastă care „... o rupe definitiv
cu lumea asta, creîndu-și o lume cu mult mai bogată în planul imaginativ - deci fantastică, pe care o alătură, o
juxtapune lumii acesteia (...). Temele pe care le propune această lume fantastică sunt de început de lume, teme
magice, cosmogonice“. Personajul respectiv s-ar situa, continuă A. Romila, „în centrul acestei povești și are curajul
să facă din lumea ca obiect, proprietatea absolută a subiectului“. 1 O fi și poate că, uneori, ne oprim, prea mecanic la
pragul literaturității cataclismelor ce burdușesc diverse articole, lăsînd nevizionate tablouri ale crizei agățate pe
pereții interiori ai ființei autorului.
Mă întorc la Mihăieș căruia cloșca i se tot răstoarnă, într-un perpetuum mobile unde își bagă codița
demonul lui Maxwell. în mafia societății autohtone, zice Mihăieș, se adăpostesc toate mafiile pămîntului, iar
’ndrangheții autohtoni au bătut, jefuit, incendiat, asasinat cît întreaga planetă la un loc:
„Structura profund mafiotică a societății românești oferă privitorului interesat un spectacol desăvîrșit. Nu există
infracțiune de pe harta sistemului făcut celebru de Cosa Nostra, Camorra, ’Ndrangheta, Sacra Corona Unita,
Al Capone sau... Francis Coppola de care să nu se fi folosit mafioții locali. Șantajul, calomnia, corupția,
denunțul, bătaia, jaful, incendierea, asasinatul -
1 Aurel Romilă, Psihiatrie, Asociația Psihiatrilor Liberi din România, 2004, p. 321.
483
RADU CĂLIN CRISTEA
nimic n-a fost cruțat de profesioniștii îmbogățirii și acaparării puterii. Nu putea să lipsească într-un astfel de
peisaj arma de apărare a castei: tăcerea“ (EVZ, 18.05.2009).
Același Mihăieș, cu cîteva impresii proaspete din acest harum-scarum românesc:
„Parc-ar fi vorba de două Românii: una a lor, a privilegiaților cocoțați în inexpugnabile navete spațiale, de
unde aruncă scuipați spre o populație derutată și infantilizată, alta a prostimii care stă cu mîna întinsă la pomenile
statului. Iar între ele, neantul și netrebnicia românească“ („Criza din cap“, EVZ, 29.06.2009).
Românii lui Mihăieș sunt oameni destul de șovăielnici - nici nu trăiesc, nici nu mor. își omoară timpul
mirosind stîrvuri:
„... singura necesitate resimțită de români e să se lase sufocați de mirosul pestilențial al stîrvului comunist
în curs de putrezire“ (România literară-, 19.01.2007).
Se petrec chestii necurate:
„Ei bine, asasinii umblă liberi printre noi, iar statul numit România își continuă netulburat procesul falimentar
de contemplare a propriului buric“ (România literară, 08.06.2007).
Desenînd amplitudinea crizei doar din hașuri groase și întunecate, ELB string rîndurile pentru ofensiva
de recăpătare a „normalității“ pierdute. Proclamarea crizei deschide cadrul pentru profanări periculoase ale sensului
democrației. Cu rădăcini trainic înfipte în ideologii la mare trecere în interbelic, criza legitimează orice abuz
decontat ca servind „cauzei“. Se iau măsuri specifice, de „criză“, cu caracter de urgență, ce disculpă ferocitatea
folosirii forței pentru a corecta presupuse grave anomalii. Apar spontan falangele de justițiari care atestă,
prin bestialitatea acțiunilor lor, că doar liderii autoritari pot reglementa o lume smintită.
Cînd îți vine să-l strigi pe Bebe
într-o Românie precum aceasta zugrăvită de ELB îți vine mereu să te răstești la bocanci. Sau să-l strigi pe
Bebe. N-am niciun motiv să suspectez ELB că n-ar fi patrioate. Problema vine de la faptul că această Românie le
face să-și verse și mațele. Atît le este de rău. Ceea ce nu le împiedică să răsucească, în continuare, jungherul în
rană. Pas de mai înțelege ceva. Povestea continuă. Abia eliberați din sclavagismul ideologic și economic
484
comunist, românii s-ar fi înrobit din nou, tîrșîind alte lanțuri, de ultimă generație postcomunistă. Cel puțin asta
scriu cronicarii cei mai înfocați din grupul ELB. Eu zic că, totuși, n-ar trebui chiar să ne îngălbenim de frică la
derularea imaginilor cu reîncătușarea României pentru că acestea degajă o anxietate mult prea teatrală ca să poată
fi privită drept o pățanie serioasă. Părerea mea. Părerea amintitelor elite, cu subînțelesele excepții, arată că țara
trăiește ostatică, posedată de puteri mitologice rele. De un un soi de Zmău, al lui Cărtărescu, plesnind de
„aversiune față de neamul omenesc, pe care a jurat să-l extermine pînă la Judecata de Apoi“.1 Zmăul, un
Mare Căpcăun a fost special aclimatizat pentru a speria cît mai mulți adulți culți. Aducător de nenorociri,
catastrofe, buclucuri, apocatastaze infernale, în esență - chestii foarte nașpa, Marele Căpcăun Exterminator
nu e humanoidul malefic dotat cu aripi, ghiare, pilozitate abundentă, coadă, solzi, colți etc. din familia Zmeului
zmeilor, ci un état de mal. Cu domiciliul provizoriu pe Lumea Aialaltă, nimeni nu i-a studiat genomul. Pare a
fi, privit din balon, atît antropoid, cît și himeră. I se mai spune Scatoalcă. Una peste alta - alertă maximă de
primejdie. Arde, fraților!
Este cineva pompiar? - trebuie să fie și cetățian;
Este cineva cetățian? - trebuie să fie și pompiar. (Caragiale)
E basm, veți spune, ficțiune, mitologie. De acord, „numai că totul se întîmplă într-un perimetru identificat
politic, cu personaje veritabile și adaptări provocatoare la România anilor din urmă.
„Mitul politic înseamnă multă fabulație, este deformare sau interpretare ce recuză în mod obiectiv realul. Dar,
deși e o legendă, e adevărat că el exercită și o funcție explicativă, furnizînd un anumit număr de chei pentru
înțelegerea prezentului, constituind o grilă care pare a ordona haosul tulburător al faptelor și evenimentelor.“2
Morala în construcție a ELB urcă pe crestele răului. Ale înălțimii răului de România. Răul ce pustiește pe
dinafară e însă mic copil față de răul ce mistuie în interior și va fi expulzat în prăvăliri de vomismente ce vor crea
ele însele o realitate care, deși aparentă, va fi însușită ca singura autentică. Doar din lumea aceasta
himeric-hiperbolizantă creată de ei înșiși pentru a-și exhiba apetitul conflictual, cruzimea, ura, victimizarea
etc., scriitori,
1 Enciclopedia zmeilor, întocmită de Mircea Cărtărescu, Ed. Humanitas, 2002, p. 30.
2 Raoul Girardet, Mituri și mitologii politice, Ed. Institutul European, 1997, p. 4.
485
RADU CĂLIN CRISTEA
filozofi, istorici, teologi cu pătrunzător talent descriptiv trimit semnale despre iminența unei confruntări teribile. Se
gîndește, se citește și, mai ales, se scrie numai pe butoaie cu pulbere.
„Intelectualul exaltat, acaparat de idei radicale, vede Răul pretutindeni în jurul său - dar acest Rău nu e decît o
proiecție a propriului său cadru de vedere, a propriului Extremism. Hipostaziat în «realitate malignă», factorul
malign din propriul lor mod de a privi dobîndește o extraordinară forță de impact: individul confiscat de
radicalism este hipnotizat de Răul care i se prezintă cu iminența și severitatea unei «Realități» inevitabile,
realitate care, însă, nu este decît reflectarea Răului din sine însuși. Mintea sa nu poate scăpa de presiunea prezenței
Răului, întrucît ceea ce o urmărește și persecută nu este nimic altceva decît propria obsesie pentru Rău. Evident,
nicio fascinație nu este așa de puternică cum este fascinația propriilor cadre de a privi.“1
Am mai scris despre brutalitatea ce răbufnește din foarte multe din textele, interviurile, declarațiile, pozițiile
publice ale ELB. Nici nu ar trebui să surprindă îndesarea intelectului în aceste pachete de nervi decît, poate, prin
dezacordul uneori foarte straniu cu seninătatea și limpezimea de cleștar a scrierilor „de specialitate“ ale
acelorași elite. Găsesc în multe locuri o specie de violență nici gratuită, nici oarbă. Răul trebuie să fie atît de al
dracului încît ferocitatea retroacțiunii să pară firească și binefăcătoare. De asemenea, spațiul ambiental - lucruri,
vietăți, tot ce intră în vizorul viitoarelor prezumate jertfe, trebuie să asfixieze, să zgîrie, să inspire mortalitate
contagioasă. în același scop: ca să dea temei atrocității contrareacției și să pregătească terenul pentru legitimarea
unei schimbări revoluționare. Victimele căsăpite de buzduganul zmeiesc trebuie să arate îngrozitor de rău: brăzdate
de rîuri de sînge, răni deschise, belituri, dezmembrări, cu creieri pe pereți ș.a.m.d., pe de o parte - pentru a stîrni o
infinită compasiune, pe de alta - pentru a solidariza toate energiile bune pe calea stîrpirii definitive a Marelui
Căpcăun. Cine e, pînă la urmă, Marele Căpcăun? Aceasta-i întrebarea! Fiind, cum scriam mai sus, o stare de rău,
băgăm de seamă doar unde se află: peste tot și nicăieri. Doar nările marilor prădători, de pildă Mihăieș, îl pot
detecta:
„... a intrat un duh rău în țară și tare mi-e teamă că nu va ieși fără să se ajungă din nou (?!) la vărsare de sînge“
(România literară, 09.02.2007).
1 Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, Ed. Ideea Europeană, 2005, p. 20.
486
Adrian-Paul Iliescu despre consecințele perverse ale instituirii ideologiei „crizei“:
„Una dintre explicațiile esențiale ale inconsistenței morale, dar și ale fragilității democrației, în istoria
noastră modernă e psihoza crizei. Moralitatea, normativitatea conduitelor, democrația sunt, la români, mereu
circumstanțiale - căci există totdeauna o «criză», anumite circumstanțe care «impun» fie aplicarea selectivă,
«controlată», a regulilor, adică dirijarea lor în direcții preferențiale, fie directa lor ignorare (...). Instaurarea
crizei devine pretextul tuturor derogărilor de la normativitate. Atît principiile morale sau politice, cît și instituțiile
(partidele, pluripartidismul) sunt de-legitimate instantaneu prin declararea «stării de criză».“1
Triada Dragonilor Roșii
Trăgînd cu coada ochiului la numeroase texte scrise de Cărtărescu, Tismăneanu, Patapievici, Mihăieș, TRU,
Liiceanu și alte ELB, mă ia cu fiori: citarea presantă și aducerea cu mandat a fantomei lui Ion Iliescu, aflat în
viață în mod incidental, strică imediat geometriile, strîmbă oglinda demonstrației și inundă cu emotivitate
negativă. Iliescu - „hidră comunistă“, „bunicul“ care și-a ținut poporul „cu mințile sucite“, „posesorul unei minți
îmbătrînite în rău“, „bolșevic impenitent“, „dinozaur leninist, aparține unei specii de fapt stinse“ - pare să fie
mult mai trebuincios ca propulsor de năluci ce întrețin la volum înalt fertilitatea contestării sale de către ELB.
Pentru că Iliescu aduce criza de grand mal și o uriașă poftă de pătimire a acesteia. Figura mitică a lui Ion
Iliescu (vezi și subcapitolul „Elitele loiale lui Băsescu (II)“) reprezintă cea mai incitantă acumulare de rău marcat
de comunism. Kumichö al Triadei Dragonilor Roșii (împreună cu A. Năstase și V. Ponta), în smoala în care s-au
prefăcut Pîraiele Edomului2 se va boteza și frică multă va pricinui Iliescu, cu fapta, dar, mai ales, cu gîndul. La 20
de ani după moartea comunismului, Iliescu pare să-i mai tîrască leșul prin minți un piculeț mai anxioase decît
altele, deloc anxioase.
„... Anxietatea nu este produsă de un pericol extern sau este disproporționat de mare față de pericolul real.“3
1 Adrian-Paul Iliescu, op.cit., pp. 166-167.
2 Isaia,34, 8:10.
3 Aurel Romilă, op.cit., p. 391.
487
1
RADU CĂLIN CRISTEA
Și P. Johnson duce în aceeași direcție scriind despre o marotă a „intelectualilor“ care procedează la o
„falsificare deliberată și sistematică a faptelor pentru a demonstra o teză pe care o analiză obiectivă a indicat-o ca
fiind de nesusținut.“1 De fapt, în schema maniheismul exploatat de toate ELB, Ion Iliescu devine
indispensabil, ca șef suprem al taberei Răului. Un Iliescu mefistofelic, de natură a-i chema oricînd pe mineri să
invadeze nu doar Bucureștiul, ci întreaga Românie, dă un sens barbariei confruntării dintre rivali. Adrian-Paul
Iliescu:
„Maniheismul politic este concentrat mai ales în percepția apocaliptică asupra confruntării politice. în
narațiunea subiacentă tipică maniheismului, confruntarea nu apare ca joc local, cu multiple runde (...) Ea se
desenează ca joc total, final, cu numai două rezultate posibile («fericit», «salvator» și, respectiv, «tragic»,
«catastrofal») (...). Rezultatul acestei mentalități este un joc politic care nu se mai aseamănă cu jocul arbitrat
obiectiv (în care respectarea regulilor este factor suprem, indiferent de cine cîștigă), ci cu un joc «ce trebuie
cîștigat cu orice preț» (în care promovarea Cauzei este supremă, indiferent dacă regulile sunt respectate sau
nu).“2
Așa ajunge Iliescu hiperbola supremă a răului de proveniență totalitară. Omniprezent în textele politice ale
agitaților din grupul ELB (dar nu numai), Iliescu pare să devină sursa primordială a unei „situații traumatice“, a
„unei amenințări pulsionale generatoare de angoasă.“ 3 Ai senzația că autorii anticomuniști mai zbuciumați
psihic nu pot trăi fără mediumnitatea lui Ion Iliescu care, ca să spun așa, Ie cam face treaba, manufacturîndu-Ie
țesătura narativă a textelor anti-Iliescu.
Iliescu a salvat, probabil, mii de pene de inspirație: trambalat din ‘89 încoace printr-un număr colosal de
compoziții jurnalistice, Iliescu iese din strîmtoarea omului politic și stîrnește o stare de ictus ce mintenaș
pune în mișcare mecanismul imaginativ. Prototip al răului de sorginte comunistă, Ion Iliescu este înrolat cu arcanul
într-o misiune imaginară ce reunește conotațiile specifice ale arhetipului negativ (Vasile Dem. Zamfirescu).
Vasile Dem. Zamfirescu menționează „un arhetip al furiei“, dar și unul al „intuiției inspiratoare, al cultivării
prin scris.“4 Furia, și aici, inspiră și creează. Pulsiune a unui rău rătăcind prin abisurile inconștientului - Iliescu,
Triada,
2 Adrian-PaulIliescu, op.cit., pp. 182-183.
3
Jean Laplanche, J.-B. Pontalis, op.cit., pp. 53-54.
4 Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconștientului, Ed. Trei, 2009, p. 438.
488
ramificațiile ei, tot ce e suspect că nu-i repugnă comunismul după calapodul apostolic al ELB trebuie dezintegrat și
stîrpit. Trecerea de la „conținutul latent“ al unui arhetip (Iliescu, în cazul dat) la „descărcarea“ energiei depozitate
în ansambluri arhetipale (din categoria expulzarea mărcilor comunismului) s-ar aștepta să alimenteze, cel puțin la
nivelul care ne interesează, o pronunțată redimensionare imagologică. Ceea ce nu se întîmplă, dimpotrivă, tipul de
descărcare emoțională menționat mai sus, atunci cînd se manifestă, se limitează la reprezentări sterile și
sumare. Ca niște execuții. Un jurnal al călătoriei mele printre textele publicate de unele dintre ELB în
intervalul 2004-2014 ar sugera, fără vreo altă pretenție, că s-ar putea găsi indicii statistice îndrumînd, într-un registru
al ritualurilor imagistice obsesive, către un persistent centru pulsional-repetitiv legat de experiența totalitară.
Aș trimite la psihologiile mai frămîntate. S-ar putea discuta într-o interpretare, desigur, fără ifosele vreunei
expertize, despre desfășurarea imaginară a unui asemenea foarte puternic focar ce declanșează disconfort psihic și
scoate la suprafață compulsii incontrolabile. Mă refer, cu prudență la adecvarea terminologiei, la
omogenitatea unei realități psihice care prezintă o coerență și o rezistență comparabile cu cele ale realității
materiale. (Freud) Arătarea răului prin replici cel mai adesea supradimensionate, excesive, devastatoare, îl infirmă
și îl dezagregă. înrăirea răului conduce, printr-o furtună de impulsuri afective, la scăparea de rău. Revenind la texte
publicate de către unele dintre ELB, s-ar părea că doar asemenea revanșe în forță ar avea puterea de a instaura
o blocadă împotriva unui rău delicat de prins în coaja cuvintelor, un rău cu rădăcinile înfipte în structurile
profunde ale unei ruminații obsesive (A. Romilă). Sunt impulsuri recurente ce par să resusciteze episoade
traumatice livrate de experiențe trăite în coșmarul comunist.
Mai mult ceremonioasă și cu o simbolistică pleoștită după sechestrarea temei de către Tismăneanu et comp.,
sintagma „condamnarea comunismului“ și-a cucerit un loc protimisitor în fondul principal de cuvinte și de
obsesii regulate ale ELB. Au, n-au treabă, Liiceanu, Tismăneanu, Cornea, Patapievici, Cărtărescu, Mihăieș, TRU
etc. înhață condamnarea comunismului și o consumă preventiv, ca pe o aspirină, pe stomacul gol. Condamnarea
comunismului nu stîrnește, nu se reflectă în zbaterile unei memorii lezate. Apare în demonstrații placide, în
bibliografiile lui
489
RADU CĂLIN CRISTEA
Tismăneanu și, constant, pe simbolice liste de cumpărături, între alte produse ideologice de uz curent.
Cît mă privește, nu mă prea împac cu gîndul că personalități cu. proprietatea termenilor, deci și cu
înțelegerea demonetizării acestora prin prea slobodă folosință, ajung să vorbească în dodii pronunțînd
condamnarea comunismului ca pe un password de tipul buletinului, al abonamentului la mijloacele de
transport în comun, al cârdului de sănătate ș.a.m.d. ELB duc mai des mîna la buzunar pentru prezentarea
legitimației de condamnare a comunismului decît pentru mărunțiș. Din 2006 și pînă în zilele noastre, condamnarea
comunismului a bătut toate recordurile de apelare din partea ELB, depășind și SMURD-ul. Nu-mi sună bine. în
situația dată, repetiția nu este mama, ci soacra acră a înțelepciunii și cred că acești oameni respectabili cărora li se
aprind farurile de ceață de la releul silabisiră condamnării comunismului sunt conștienți de asta. Sau nu. Dacă
te cunoști cu un om și omul acesta bolborosește condamnarea comunismului ori de cîte ori te întîlnește,
ba și în absență, poți pentru ca să ajungi a șovăi. Cum adică să-i faci curte unei doamne, să-i reciți Peneș
Curcanul de Vasile Alecsandri și ea să te îngîne, șăgalnic, murmurînd doar cele două magice cuvinte -
condamnarea comunismului? Sunt diverse situații.
À quoi hon avoir quitté Coasta Boacii?
Michel Foucault:
„Nimeni dintre noi nu e sigur că scapă de închisoare. Astăzi mai puțin ca oricînd. Asupra vieții noastre de zi
cu zi se strînge, întărindu-se, controlul sistematic polițienesc: pe stradă și pe șosele; în jurul străinilor și al tinerilor;
a reapărut delictul de opinie; măsurile antidroguri multiplică arbitrariul. Ne aflăm sub semnul arestului
preventiv.“1
Gabriel Liiceanu:
»... Iar pe noi, intelectualii care, într-o țară ce trece drept democratică, am îndrăznit să votăm altfel decît ați
dorit dumneavoastră, supuneți-ne linșajului public, ațîțați posturile de televiziune să ne toarne cisterne de lături în
cap, cereți-le oamenilor să ne scuipe pe stradă, sugerați-le la ceas de taină să ne împuște în casa scării“
Mircea Cărtărescu:
1
Citat de Jean Sévillia, op.cit., p. 87.
490
„... Am fost împins afară din lumea literară cu o brutalitate la care-au pus umărul atît vechi adversari, cît și
oameni pe care i-am iubit și i-am ajutat. Mi s-au negat talentul, bună-credință, inteligența, aderența la valorile
democratice. Mi s-a indus o silă nemărginită față de umanitatea noastră dîmbovițeană și o dorință fără limite
de a o părăsi pentru totdeauna, ca să nu mai știu de ea, nici ea de mine (...). Eu n-am să fac decît să mă vîr
într-o grotă ca să-mi ling rănile în tihnă. Rămîneți voi, clarvăzătorii, pe baricade. Vă doresc tot succesul pe care-1
meritați“ („Confesiunile unui învins“, în EVZ, 07.08.2009).
Horia-Roman Patapievici se imaginează asasinat moral cu securea:
„...Aberații menite să mă asasineze moral și, dacă cineva, vreun patriot bine intenționat, va pune mîna și pe
secure, să mă elimine și fizic, nu doar moral - cu atît mai bine. Este o campanie de ură și de asasinare împotriva
mea, care, cum spuneam mai devreme, face parte din războiul civil româno- român, care a fost declanșat din
rațiuni politice, ca luptă pentru dobîndirea puterii politice, imediat după condamnarea în Parlament a comunismului,
în 18 decembrie 2006“ (Timpolis, interviu, 22.03.2012).
Patru victime - aparent - ale umanității crude: prima - de pe Sena, celelalte trei - de pe Dîmbovița.
Sinopsis al suferinței comune: precaritate existențială, acuzarea de riscuri la adresa libertății individuale și de
grup, „delir de persecuție“ (victimele sunt ținta asasinatelor morale și fizice, a conspirațiilor oculte, a
„vînării“ arbitrare etc.), prezent - sumbru, viitor - vai și-amar! O. Hurduzeu scrie despre „un ins ezitant, derutat -
victimă neputincioasă sau, în cel mai bun caz, persoană «precaută», temătoare de riscurile care o pîndesc la tot
pasul. Se naște sub ochii noștri o nouă paradigmă culturală, construită în jurul conceptului de «vulnerabilitate»".
Și completează: „«Cultura vulnerabilității» e o lume degradată în care diversitatea, alteritatea, relațiile
conflictuale sunt percepute ca «riscuri», reale sau potențiale. Lipsit de mister și transcendență, omul se
simte o ființă fragilă, «hărțuită» permanent de pericole.“
Și tot Hurduzeu despre „etosul“ și „celebrarea“ vulnerabilității: „A fi vulnerabil, fragil devine o virtute
supremă, un mijloc pervers de a transforma neputința în... putere. Nu mă răni, sunt vulnerabil.“1
1 Ovidiu Hurduzeu, op.cit., pp. 5,12,64-65.
491
1
RADU CĂLIN CRISTEA
Revenind: Foucault n-a mai fost arestat, Liiceanu n-a mai primit cisterne de lături în cap, Cărtărescu nu și-a
mai lins rănile în grotă și nimeni n-a mai pus mîna pe secure pentru a-l răpune pe Patapievici. Atunci?
À quoi bon avoir quitté Coasta Boacii? (Cioran)
Cu cît se prezintă mai scăită la fas, cu atît victima va fi gratificată cu mai multe bonusuri de (auto)compătimire.
Liiceanu: anesteziat, pe bună dreptate, din cauza unei declarații reprobabile a lui V. Ponta pe marginea refuzului
contrasemnării decretelor de decorare a lui H.-R. Patapievici și M. Mihăieș:
„...erau acolo persoane care au făcut deseori declarații și au exprimat opinii antiromânești, chiar
fasciste. Nu exagerez, pentru că dacă vă uitați la domnul Mihăieș, care e de extrema-dreaptă, este un fascist bătrîn,
așa, că nu credeam că mai există neo-naziști în Europa, uite există și în România, or, eu nu pot să contrasemnez
decorarea unor indivizi care, pe de o parte, au gestionat greșit bani publici și, pe de altă parte, care exprimă poziții
împotriva României“ (HotNews, 07.05.2014).
Victimă, prin tradiție, principală, deși, în exemplul dat, în cel mai norocos caz - colaterală: Liiceanu. Victima
întinde un titlu cît un banner al lui Geoană din 2009:
„Odată cu Horia-Roman Patapievici, premierul Victor Ponta îi exilează din cultura română pe Mihai Eminescu,
I.L. Caragiale, Octavian Goga și Emil Cioran.“
Publicat seara, articolul lui Liiceanu combate declarația făcută de Ponta în jurul prînzului aceleiași zile. L-a
exilat Ponta pe Goga? Cînd, unde și de unde? Urcat sînge la creieri.
Ei! Vezi?... Uite așa se orbește omul la necaz! (Caragiale).
Victima Liiceanu se răfuiește cu atacatorul Ponta dînd citate sugestive din acesta:
„Căci așa merită să pățească «dușmanii neamului» și «trădătorii de țară», «ticăloșii care ne falsifică istoria» și
care «ne murdăresc valorile»! Stîrpituri ce suntem, gunoaie putride, limbrici, ploșnițe și omizi! Stîrniți ura
«poporului care ne hrănește» asupra noastră! Oricum ne-ați anunțat recent că «ne paște războiul». înțeleg că dați cu
noi prima bătălie. Moarte intelectualilor!" (Contributors.ro, 07.05.2014).
492
Liiceanu mătură curtea cu Ponta, iar pe cititori, conform unui foarte prost obicei, îi ia de proști,
îmbrobodindu-1 pe fostul Premier cu emiterea unor elucubrații inventate de filozof. Ponta are problema lui
cu „neonaziștii“, dar nicio treabă cu Eminescu, Caragiale, Goga și Cioran. Ar fi utopic să sperăm că G. Liiceanu ar
indica vreodată exact sursele țîșnirilor sale din calmitatea reflexiei. Fiind vorba de declarații publice relativ
recente, mă încred, de astă dată, în sita netului care nu mi-1 găsește pe Ponta pomenind despre „dușmanii
neamului“, „trădătorii de țară“, „ticăloșii care ne falsifică istoria“ și „ne murdăresc istoria“, „poporul care ne
hrănește“. Chiar să se dedea G. Liiceanu la astfel de escrocherii ieftine? Asta zice dl. Google și, pînă la proba
contrarie, mă supun lui. Gabriel Liiceanu a nimerit, totuși, un citat - cel cu „ne paște războiul“. în sfîrșit! Poate
că am fost și eu puțin nedrept. Passons. Ponta, în 03.05.2014, în fața angajaților Fabricii de Avioane din
Craiova, referindu-se la „toate provocările de la granița de răsărit“:
„Deși ne paște un război, vestea bună este că veți avea comenzi!“
Păcat! Ponta îi zicea de Donbas, Luhansk și Crimeea. Liiceanu se făcea că înțelege că Ponta s-ar pregăti de un
război nu cu rușii, ci cu intelectualii lui Băsescu. Așa se naște o minciună care se trece cu vederea pentru că nu-ți
vine a crede ochilor că Liiceanu, cum sä nu știți, coane Fănică, să trăiți...
Se dă cu căciula după cîini

De cele mai multe ori, scenele victimizării dau pe-afară de actori și de povești în povești. Se colapsează
prodigios. Nu implacabilul morții pe capete se pune la socoteală, ci fioroșenia execuțiilor. Nivelul de violență
dintre personaje se menține foarte ridicat și, întotdeauna, de pe estradă nu mai coboară cine suie deoarece
epilogul trebuie să înfățișeze un tablou rezonabil numeric de muribunzi, trepanați, mancurți, comatoși,
urmăriți de Securitate etc. Morala: Marele Căpcăun primejduiește România, așa ca trebuie allegro assai
rejectat material și abolit ontologic. Cum să umpli însă podiumul cu atîția crunt loviți de soartă? Se umple rapid, e
trendy. Victimizarea poate fi tratată și pe secțiuni derivate din același ombilic: psihoza conspiraționistă,
nombrilismul schizy, infantilizarea. Teoria complotului mai mult sau mai puțin universal încîntă ELB. Să
intrăm însă în temă trecînd mai întîi pe la casele mari. P. Johnson despre Jean-Jacques Rousseau:
493
RADU CĂLIN CRISTEA
„... sentimentul lui Rousseau de a fi o victimă a unei rețele internaționale s-a accentuat, mai ales în timpul
vizitei pe care a întreprins-o în Anglia. A ajuns să creadă că (David) Hume superviza direct complotul, cu sprijinul
unei duzini de asistenți. La un moment dat, i-a scris lordului Camden, lordul cancelar, explicîndu-i că viața lui
era în pericol și cerind o escortă înarmată care să-l scoată din țară. Lorzii cancelari sunt însă obișnuiți să primească
scrisori de la nebuni și Camden nu a luat nicio măsură în această privință. Comportamentul lui Rousseau la
Dover, chiar în ajunul plecării sale.în Anglia, poate fi catalogat drept isteric: a fugit la bordul unui vapor și s-a
încuiat într-o cabină, a sărit pe un stîlp și a adresat mulțimii acuzația închipuită că Thérèse făcea acum parte din
complot și încerca să-l rețină cu forța în Anglia.“1
„O trăsătură perenă a politicii românești moderne este mitologia pericolului fatal.“2
Pentru M. Cărtărescu, puterea se află în mîna „securiștilor cei (sic!) mari“ care vorbesc la televizor și
plănuiesc o lovitură de stat ca să-l scoată din joc pe Președintele Băsescu:
„Uitați-vă la televizor cine spumegă mai tare împotriva lui (a lui Băsescu - n. m.): puteți fi siguri că ăia au fost
securiștii cei mai mari. Va urma, desigur, în toamnă, noua încercare de demitere a președintelui despre care l-a
luat gura-nainte pe Văcăroiu. Va fi, prin urmare, o lovitură de stat anunțată“ (EVZ, 20.06.2008).
Speriat de bombe, dar mai ales de umbra lui (a lui o fi?), Cărtărescu se detașează, între ELB, ca autor al celor
mai îngrozitoare prognoze; niciuna nu s-a confirmat. Trecut parcă de niște adulți cinici prin hipnodrama
învierii unei Românii sugușate sub cizma sovietică, copilul se trezește buimac din terapia de șoc eșuată; o ține
apoi drug, băgat în toți sperieții, cu ieșirea din UE și NATO și, desigur, cu deportarea țării în taigaua
siberiană sau chiar mai rău, după cum ne avertiza Cărtărescu în 2012:
„... de-acum în trei ani nu vom mai fi nici membri UE, nici membri NATO (...). Ne vor scoate pînă la urmă
din Occident și ne vor arunca acolo unde pare că vrem să dovedim, mereu și mereu, că ne e locul: unde și-a dus
surdul roata și mutul iapa, unde și-a-nțărcat dracul copiii, lîngă Moldova, Ucraina și Belarus. Nu știu dacă
cei ce ne conduc azi și-au propus deliberat
494
performanța asta, nu știu dacă și-au vîrît și rușii coada în planurile lor, dar și așa, și așa, tot acolo
ajungem“ (EVZ, 25.10.2012).
Pentru Cărtărescu, istoria prezentului românesc începe să se scrie cu chirilice:
„înainte priveam către Occident, am ajuns să primim iar lumină de la Răsărit.“ (EVZ, 23.11.2012).
Frica de ruși e specialitatea casei la ELB (vezi și subcapitolul „Heringul roșu“): oameni mari ce dau în
mintea copiilor. „O altă constantă a ideologiei politice românești a fost tema pericolului rusesc, care a obsedat
pe atîți (sic!) oameni politici remarcabili, ajungînd, în unele cazuri, să le debiliteze complet capacitatea de
analiză; exemplul poate cel mai izbitor este cel al lui P.P. Carp, ce își baza întreaga concepție de politică externă
pe o rusofobie virulentă.“1
Nădragii lui Cărtărescu trec printr-un tremor nervos: își amintește cum îl teroriza mama Rusie cînd era
mic. Se și vede trecut pe liste negre. în urechi îi bubuie amplificatoarele discursului unic.
Tropăitul ritmic și monoton al cizmelor soldaților forma fundalul vocii behăitoare a Dușmanului
Poporului. (Orwell)
Nu mai există scăpare. Dacă pleacă Băsescu, vine Lukashenko:
„Puterea discreționară. Amuțirea tuturor vocilor adverse, discursul unic. Mincinos, ipocrit și calomniator.
Listele negre, răzbunările politice. De fapt, după ce ne-au arătat ultimele două săptămîni, cred că am putea evolua
spre un stat închis și autarhic, gen Belarus“ (Cărtărescu, EVZ, interviu, 20.07.2012).
TRU:
„Pericolul (pentru România - n. m.) e reafirmarea politică a vechii diviziunii Vest-Est, cu tot sprijinul posibil al
expansionismului rusesc“ (cotidianul.ro, 06.03.2009).
TRU nu vede mari diferențe între imperialismul rus și cotropirea României de către „oligarhii“ băștinași:
„... aproape nimic nu desparte imperialismul rus de invazia internă a oligarhiei române care încearcă să lichideze
valorile statului de drept“ (cotidianul.ro, 22-24.08.2007).
în 2014, mintea lui Tismăneanu încă suferea sub amenințarea ocupației rusești:
495
RADU CĂLIN CRISTEA
„Prin vot le spunem prietenilor lui Putin că nu-i acceptăm, că românii sunt sătui de ocupații rusești“
{Contributors.ro, 02.11.2014).
Aversiunea lui Horia-Roman Patapievici față de batjocorirea țărilor române de către imperialismul
mojic rusesc se constituie într-o invariabilă a gîndirii sale:
„în toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă
strămoșească, ne-au luat la urină slavii. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au
făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni,
ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfîrșit. Apoi ne-au luat la urinat rușii, care timp de un
secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o bășică a udului mai mare (de, bețiile...) i-au
dovedit.“1
Adaug, ca să mă aflu în treabă, că imaginea cu urinatul extern a fost discret șutită de Patapievici de la Petre
Țuțea care spunea că istoria a făcut pipi pe noi.2 A existat viață și înainte de plagiatul lui Ponta. Și completez,
dacă tot mă aflu în treabă, că fenomenologia pipiloiului reprezintă un domeniu de cercetare ce captivează ELB.
Spiritul absolut al micțiunii îl subjugă pe Cătălin Avramescu:
„O dietă produce tot felul de simptome, de la vomă pînă la... Și după aceea, pare că te piși sînge“
{Pavilioncenter.ro, 13.05.2009).
Un post vacant: gropar al culturii române
Cea mai mare felie a publicisticii lui Horia-Roman Patapievici este despre „ură“. Incredibil: sunt zeci de
pagini de gînduri, stări, demonstrații, blocaje. Rămîne o curiozitate pentru mine că acest substanțial efort cognitiv se
gripează atît de repede într-o concluzie, după opinia mea, incompletă și superficială. Cu vorbele sale:
„... cei care s-au pronunțat fie în favoarea lui Traian Băsescu, fie împotriva demonizării sale au fost
stigmatizați așa cum erau stigmatizați pe vremuri dușmanii poporului. Singurul argument al luptei politice a
devenit, în mod inevitabil, ura - ura împotriva lui Traian Băsescu“ {EVZ, 31.12.2009).
1 Horia-Roman Patapievici, Politice, Ed. Humanitas, 2008, p. 61.
2 Citatde Andrei Oișteanu în articolul „Sighet - capitala Holocaustului și a Gulagului din România“, în Cahiers de
l’Echinox, voi. 13, Gulag și Holocaust, 2007.
496
Cei „stigmatizați“ par niște călugări shaolin care se așază pe anumite terase, în poziții îndelung exersate,
pentru a infuza porții enorme de ură, pe care le digeră apoi, în contemplație, în ködo. Sunt purii urii. Doar cu
asta se ocupă pînă la moarte: urăsc. Vor fi ajuns și în România cîțiva pentru a găsi cărarea către ura lui Băsescu. I-o
fi mirosit Patapievici. Adoptînd o tehnică standardizată a ELB, Patapievici nu numește corpul expediționar al
urii, deși îl prezintă ca groaznic în criminalitatea lui. în acest tip de recepție misterios-sacrificială se adună un
inventar glorios de răspunsuri la asaltul răului înconjurător. Le repet, pentru posteritate: (auto)victimizare,
infantilizare, (auto)compătimire, psihoza complotului și a persecuției.
Similar cu Liiceanu sau Pleșu, Patapievici își secretă suferința prin invocarea unui șturm colosal, cu
ordin ferm de a-l asasina. E ceva și abstract și material, care omoară din toate părțile. Contînd pe un auditoriu
nu din cale afară de pretențios, persuasivitatea acestui procedeu se mărginește la sofisticate desene emoționale
și la risipă de vorbe înfoiate. Patapievici scrie așa cum vorbește: extatic. Nu spune lucrului pe numele său.
Codifică. Coborîrea măștii de pe fața atacatorului incumbă riscuri: deconspiră, de exemplu, nu un monstru care să
justifice rezonabil tragedia în plină edificare, ci un borfaș de rînd. De aceea, și Patapievici își anonimizează
ucigașii: altfel, cu chipul descoperit, homicizii pot fîsîi ideea, făcînd indirect diferența dintre o meteorologie
explozivă și un banal meteorism. Pentru Patapievici înseamnă aceeași pălărie de Mărie să fie acuzat de Emil
Constantinescu sau de frații Roncea. într-una dintre cele mai lungi fraze scrise în limba română de la Diaconul
Coresi încoace (în Timpolis, interviu, 22.03.2012), H.-R. Patapievici enumeră 14 învinuiri - care cu ghilimele, care
în rezumate lămuritoare - ce i s-au adus de cînd a făcut ochi în cultura autohtonă. Mi-am mîncat tinerețile și
sănătatea șubredă încercînd să aflu cine sunt sufletele nelegiuite care i-au făcut și i-au dres lui Patapievici. Pînă la
urmă, cu nervii praștie, am suflat în luminare, vorba poetului național, cu gene ostenite. Formularea „stîlpul
ideologic al puterii“ care îl urzică în Timpolis pe Patapievici am găsit-o doar la un anume Andrei Valan, dar a fost
publicată la doi ani după interviul lui Patapievici și se referă la V. Putin. Aș propune să trecem mai departe. Este
posibil, publică fiind cerbicia răfuielii lui Patapievici cu fiecare frază anti-Băsescu debitată de Adrian Severin, ca
autorul Cerului văzut prin lentilă să-și simtă încă onoarea necicatrizată după un șfichi mai vechi al fostului
Ministru de Externe. A. Severin:
497
RADU CĂLIN CRISTEA
„Printre atîtea neadevăruri onoarea acestui Costăchel Gudurău agățat de stîlpul puterii băsesciene este imposibil
de reperat“ (9am.ro, 31.07.2007).
A doua revelație, la fel de dezolată, privește plîngerea lui Patapievici din același interviu referitoarea la
locuțiunea veninoasă de gropar al culturii române. Altă ceapă-degerată de înghețul comunist: sinistrul portret
nu-i aparține lui Patapievici, ci, amintit și în Raportul Final al CPADCR, lui Leonte Răutu. Asta spun sursele
la vedere și cam atît rămîne din cele 14 mușcături ale unor, se vede treaba, bestii incomparabil măi gentile, de vor
fi existînd, decît în prezentarea lui Patapievici.
Gabriel Liiceanu precizează: „Vorbesc fără patimă, vorbesc doar din aducere-aminte.“ Liiceanu își aduce
însă aminte de Adrian Năstase și i se pune, instantaneu, piticul.
Aversul medaliei: epoca lui Năstase a avut, așa cum am mai scris, destule întunecimi. Nu i-a mers, în vremea
lui, tocmai bine libertății de exprimare și îndeosebi elitele culturale au resimțit trufia unui personaj politic care
arăta ostentativ, ca un campion continental la box, centura cu însemnele țipătoare ale puterii. Reversul: sub același
Năstase, România a intrat în NATO și s-au încheiat negocierile de aderare la UE. A impus, de asemenea,
prestigiul extern al lui A. Năstase, cu relații personale excelente cu Președintele american B. Clinton sau cu
Cancelarul german G. Schröder.
Piticul a rămas însă la datorie. Liiceanu reface Triada Dragonilor Roșii, cu focus pe Năstase. Liiceanu își
concepe, self-popularizing, imaginea unei victime prețioase care nu se lasă rănită de orice becisnic, ci doar în
urma selecționării unui lichidator cu un arbore genealogic în care să nu se cațăre tot proștii. Liiceanu se detașează
astfel de restul ELB: cazul lui special admite o derogare în sensul că el, victima, selecționează viitorul asasin, și nu
invers. îl acceptă pe A. Năstase, după deliberări în forul interior și numai după ce s-a lăsat convins de sine însuși că
acesta corespunde în linia marilor despoți ai tuturor timpurilor. Ca atare, hitman-vl care cîștigă concursul de
suprimare a lui Liiceanu are un CV care, efectiv, te dă pe spate:
„... un om drogat de putere (Năstase - n. m.) într-o țară care nu se putea desprinde de modelul despotului
oriental drogat de putere. Iar genealogia acestui despot bate departe și pare mereu actuală, de vreme ce
coboară de la «Marii Regi» al (sic!) Persiei din secolele VI și V a. Chr. (ați auzit de Cyrus și Darius - da,
domnu’ Liiceanu, am învățat la școală! - n. m.) și urcă, la mica noastră scară, pînă la «secretarul general al
Partidului», Ceaușescu“ (Contributors.ro, 25.06.2012).
498
Cazul Mihăieș: victima cu ștreangul la gît
Un gînditor și jumătate, Vladimir Tismăneanu estimează că, fără „opțiunea categorică și non-negociabilă pentru
NATO si UE“ a lui Băsescu, teleguța României va merge, cu aproximație, unde și-a pierdut dracul
potcoavele:
„... spre Est, spre Ucraina, Belarus și Rusia (...). Liderii USL se vor întrece în a imita despotismul
impertinent și «democrația dirijată» a lui Putin. Este ceea ce numesc bonapartismul cu chip
securisto-mafiotic“ (Contributors.ro, 10.12.2012).
Cu un asemenea ghiveci lexical cvasiputrefact, școlerul Tismăneanu ar fi fost lăsat repetinke de D. Mariu
Chicoș Rostogan, distinsul nostru pedagog absolut (Caragiale). România fără Băsescu a lui Tismăneanu va
face, de fapt, ocolul planetei, atrasă, ca pilitura de fier, de magnetul oricărei dictaturi, foste sau actuale, în viață sau
decedate. Poporul românesc devine romanesc după ce Tismăneanu i-a rupt pingelele, într-o „deplasare“,
desigur, inconștientă, printre tiranii din Cuba (Batista, Castro, Che Guevara), Venezuela (Hugo Chavez),
Nicaragua (Somoza), Filipine (Marcos), China (Mao), Cambodgia (Pol Pot), Etiopia (Mengistu), Coreea
de Nord (Kim Jong-un), URSS (de la Lenin la Putin), Germania (Hitler), Italia (Mussolini). Infantilism
plenitudinar: „lanț asociativ“ extravagant ce indică detașări de reprezentarea originară. Asemenea gînduri nu se
mai opresc, ci, ca să mă exprim elegant, o iau la sănătoasa. Altă imagine. VT mîngîie o bombă nucleară portabilă
„black-pack“. în sală, țipînd de groază și contrapunctînd cu „nu“-uri discursul mortal al lui Tismăneanu: omenirea
română. VT declamă despre „revenirea unei dictaturi populiste de tip fascist sau comunist, pe bază parlamentară“
(înliniedreaptă.net, 20.07.2012). VT îi expediază fără ezitări și echivocuri pe liderii de la București pe timpul lui
Stalin și Hitler. „Regimul Dej-Pauker-Groza“ e permutat în zilele noastre. Lenin sau „Che“ sunt strecurați
de VT în gîndurile lui V. Ponta (vezi și subcapitolul „Cînd vulturii prind muște“). Instantaneu istoric: cum se
credea Ponta, în 1917, că e Lenin:
„Admirator impenitent al lui «Che» Guevara, conducătorul PSD pare să se viseze un fel delidero maximo
(sic!) al României. La ora cînd scriu aceste rînduri, el se crede Lenin în timpul Congresului Sovietelor din
25 octombrie (7 noiembrie) 1917“ (Contributors.ro, 27.10.2010).
499
RADU CĂLIN CRISTEA
Dependența placentară a lui Mircea Mihăieș de Traian Băsescu conduce direct la exhibarea violenței:
îndelungata rezistență prin cultură în munți l-a învățat pe Mihăieș să pună primul mîna pe armă cînd șeful este
în pericol. Are show-ul lui, iar duetele sale cu Tismăneanu sparg box-office-urile. Luptător de gherilă. Desparte
negrul de alb și dă. Nu judecă: dă. Rupe tot. Atinge la abataj. Democrația îi pute. Poporul îi pute. Parlamentul îi
pute. Opoziția îi pute. Pluripartidismul îi pute. „Celălalt", „altul", îi pute. Iată omul! Omul maniheist. Băsescu a
făcut o treabă grozavă cu killeri ca Mihăieș care se pricep să le pută totul. Mai puțin conducătorul. Gramofonul
merge. Mihăieș sau Cărtărescu sau Tismăneanu. Totuna. România fără Băsescu a lui Mihăieș se pregătește de altă
dictatură:
„Socialiștii și comuniștii îi idolatrizează astăzi pe Fidel Castro, Hugo Chavez, Evo Morales și alți iluminați
de aceeași teapă - frați de credință ai omului de cultură Vanghelie. Iar prostimea derutată (inclusiv de la
noi) se pregătește să-i urmeze încolonată cu o frenezie întîlnită doar în America de Sud" (EVZ, 09.02.2009).
Mihăieș sau Tismăneanu. Totuna. Botnița pusă stihiilor comuniste depinde doar de Băsescu. Mihăieș:
„...Traian Băsescu îi are împotrivă pe toți cei care, într-un fel sau altul, sunt agenții patogeni ai
comunismului ceaușisto-dejist" (EVZ, 22.06.2009).
Victima Mihăieș își pune ultima speranță, logic, în psihiatri:
„... salvarea țării mai poate veni doar de la psihiatri. Să te revolți, cu ochii ieșiți de ură din orbite, că
victima căreia i-ai pus ștreangul la gît îndrăznește să-și clameze nevinovăția arată cu ce fel de oameni avem de-a
face" (EVZ, 16.04.2007).
Dictatura uselistă îl îngenunchează și pe Mihăieș pe boabe de porumb:
„Intelectualitatea cîndva activă, așa-numită «de dreapta», e trimisă cu genunchii pe boabe de porumb,
admonestată pentru că avertizează asupra primejdiei ca țara să intre pe mîna bogătanilor ahtiați de putere" (EVZ,
22.06.2009).
Nimeni nu-i poate, în schimb, doborî pe Traian Băsescu, mai ales că are și o secure în mînă. Victima s-a întors
împotriva complotiștilor reuniți, ca întotdeauna la Mihăieș, în haite. „Sistemul bolnav de moarte" și-a găsit
eroul salvator:
„... s-a format o indestructibilă «coaliție monstruoasă» în care oameni cu bani murdari s-au aliat cu indivizi cu
conștiințe murdare. Numitorul comun - murdăria - a devenit arma predilectă de atac. Comploturile,
500
diversiunile, manevrele scabroase, atacurile sub centură, scoaterea la bătaie a haitelor de năimiți din presa scrisă și
televiziuni au fost activate și îndreptate contra personajului (de Băsescu e vorba - n. m.) care a dat prima lovitură
de secure serioasă unui sistem bolnav de moarte“ (România literară, 23.02.2007).
S-a pornit o „mineriadă a intelectualilor“, martirii proximi fiind ELB în care, scrie Mihăieș, se trage „cu
tunurile“. Se deduce că trag mai mulți zevzeci, mototoi literari, securiști, escroci și niște lefegii. Ținta lor?
Doamne, mi-e și greu să pronunț aceste cuvinte, așa că mai bine le scriu: „dispariția conștiințelor țării“:
„«Mineriada intelectualilor», despre care s-a vorbit pe bună dreptate, beneficiază în clipa de față de o sinistră
coaliție, în care se întîlnesc complexați cu ambiții literare și aventurieri ce au de ascuns ceva important în
propria biografie, năimiți fără scrupule și indivizi incapabili să-și accepte insignifianța (...). Atacurile pornite
împotriva intelectualilor vor continua, fără îndoială, cu o ură spumegîndă. Dar ele vor fi cel mai bun barometru al
adîncimii prăpastiei morale în care vor fi căzuți toți acești nefericiți a căror singură hrană e iluzia că, dacă dispar
conștiințele țării, nu li se va mai citi pe chip stigmatul delațiunii și nefericirii“ (România literară, 09.03.2007).
EL NE MAI LIPSEA: LIMBRICUL
Un oaspete nepoftit: măcelarul de la țară
ELB nu se zgîrcesc la vorbe negre în cerul gurii și la imagini de tăciune cînd zugrăvesc ceea ce pare să fie
disoluția irevocabilă a României. Cu cît starea generală a națiunii arată mai alarmant, cu atît substituirea cu o
Românie democratizată la sînge reclamă o gigantomahie între titanii infernului și zeii cei buni ai țării. Așa că ELB
au amorsat o ripostă capitală împotriva autointitulatei democrații contemporane. Criza omenește intolerabilă, răul
de o malignitate atotcuprinzătoare, voma atît existențială, cît și fizică, visele urîte cu comuniști de ieri și de azi,
persecuțiile în masă, asasinatul ca stare de spirit, anxietățile paroxistice, întoarcerea rușilor etc. m-au determinat
să întreb retoric, în subcapitolul precedent, „De ce tremură nădragii, Mitică?“ Și mai scriam că montarea, piesă cu
piesă, a acestei apocalipse întru cîtva funambulești coace ceva. Eu știam ce, dar n-am vrut să stric suspansul.
Acum e momentul. Se punea de o revoluție ce urma să dărîme bunătate de țară, s-o șteargă de pe fața pămîntului, și,
după aceea, să o reclădească de la picioare la cap. De asta se pregăteau ELB, să radă tot și să-l pupe în bot pe
Băsescu, eroul unic al marii schisme ce va scăpa bleaga democrație carpatină de clase politice, opoziție, Parlament,
alegeri, libertăți individuale, „tirania majorității“ etc. ELB scriu istorie, gînditorii cu cască mută țara pe șantier.
TRU:
„Un lucru e limpede: am ajuns într-un loc nou. Pe un platou larg și populat în care se amestecă două
rînduri de piatră: ruinele vechiului sistem politic și șantierul noii identități democratice românești. Suntem
într-o situație istorică“ (cotidiamd.ro, 21.05.2007).
Astronomia observațională a lui TRU îi procură date senzaționale despre revoluția care nu va afecta doar
România, ci și mișcarea stelelor.
502
Astfel, sistemul politic și societatea se privesc ochi în ochi, românii reîncep să umble, în timp ce bătrînul Galileo
putrezește în arest la domiciliu: „După 18 ani, cele două forțe umane ale noii republici se privesc cu o lipsă de
respect impusă de înstrăinare: sistemul s-a fixat antigalileic, societatea a descoperit mișcarea“ (cotidianul.ro,
04.06.2007).
Soarta poporului rămînea încă în suspensie dată fiind, cum ne spune Mihăieș, opțiunea nezdruncinată a acestuia
pentru sclavagism:
„Se vede că lanțurile sclaviei sunt preferabile riscului de a trăi într-o țară guvernată de reguli“ (EVZ,
21.09.2009).
Revoluției i-au premers cîteva răscoale de antrenament, mici, dar groaznic de cîinoase. înainte, dar și după
încorporarea în brigada ELB, cîțiva dintre blagorodnicii grupului au luat piuitul asistenței prin demonstrații
solitare de violență - gratuită, în numeroase cazuri. în fulgurația de pixeli a ADN-ului lor, printre
presocratici, enciclopediști, necromanți și diverse vîlfe și-a făcut apariția și cîte un măcelar de la țară. Nu îmi
dau seama de la ce li s-a tras ELB cu aceste uitături hipnotice în hăul urîțeniei umane. Oricît i-aș forța marginile,
lectura mea nu perforează neînțelesurile de granit ale acestor prototipuri de agresiune:
„... se actualizează în conduite reale sau fantasmatice ce țintesc să facă rău altuia, să-l distrugă, să-l constrîngă,
să-l umilească etc. Agresiunea dispune și de alte modalități decît acțiunea motorie violentă și distructivă; nu există
conduită, fie ea negativă (refuzul ajutorului, de pildă) sau pozitivă, simbolică (de exemplu, ironia) sau efectiv
realizată, care să nu poată funcționa ca agresiune.“1
ELB mănîncă Revoluția permanentă pe pîine. Reformele multidisci- plinare promise de Băsescu îmbobocesc
pe buzele ELB. Le plac, le gustă, le inspiră. Le văd puse în operă neapărat prin apel la mijloace agresive. Sunt în
stare de AMR pînă la declicul Revoluției de la care așteaptă miracole. Jean-François Revel:
„Ideea de revoluție se sprijină pe convingerea că există un remediu unic, masiv, radical, imediat și definitiv
al stării proaste în care se crede că a ajuns societatea. La rîndul ei, această convingere presupune că societatea suferă
de o unică maladie, bine determinată, universală și nefastă. La o singură boală - o singură intervenție chirurgicală
(...). Din nenorocire, cum obsesia lor (a revoluționarilor - n. m.) a fost, este și va fi întotdeauna una falsă, al
1 Jean Laplanche, Jean.-B. Pontalis, op.cit., p. 34.
503
RADU CĂLIN CRISTEA
cărei principiu însuși este o nebunie, radiosul epilog menit să justifice cruzimile tranziției nu s-a produs niciodată și
nu se va produce.“1
Horia-Roman Patapievici își face debutul în lumea bună a „creatorilor bibliotecii“ (după spusele sale) cu
cîteva extravaganțe cu public, probabil într-o opinteală de revendicare direct din coasta tînărului Cioran -
insomniac, plutind „într-un vid care-1 aruncă inevitabil ratării“, năprasnic, halucinant. Tipul de brutalitate pare
importat din viziunile unui autopsier cu mințile rătăcite: nici cadavrele adevărate nu arată atît de înspăimîntător.
Vorbim, în aceste texte de început al lui Patapievici, de rămășițe pămîntești pendulînd între regnuri:
„... carnea mea nu este susținută de scheletul unui corp, ci de carcasa unei epave. Mă descopăr contaminat
de lichenii algoși și de crustaceele parazite ale unei foarte bogate flore și faune de invazie, care
mi-a.segmentat deja, și compromis, autonomia mișcărilor, libertatea, seninătatea imprecației.“2
Noaptea e un călău bun: „... seara adorm junghiat, zorile mă găsesc în dezmembrare.“3 Organe, simțuri apar,
dar, îndeosebi, dispar. Finețea acuității auditive surclasează molia de ceară (Galleria mellonella); în fața
cosmului infinit, doar două timpane freamătă: numai ele aud „melopeea fecalei“. Temă, de altfel, recurentă Ia
Patapievici: „... suntem o mînă de lucizi înecată într-un hărdău de Fecale Supurînd de Nestinsă putoare.“4
Pestilențial inodor:
„Pînă azi, noi tropăim voioși în jurul neputinței pestilenței noastre, care, condamnare sigură, nu ne pute.
NU NE PUTE.“5
Toată răposările sunt, la Patapievici, sonore și indecente. Se moare numai în chinuri. Ființa se dezagregă în
tropăit de spirochete:
„...spirocheta românească își urmează calea pînă la erupția terțiară, subreptice (?), tropăind vesel într-un trup
inconștient, pînă ce mintea va fi în sfîrșit scopită: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos.“6
A fi român înseamnă a fi o ființă cu multă apă în sînge. (Cioran)
1 Jean-François Revel, Revirimentul democrației, Ed. Humanitas, 1992, p. 55.
3 H.-R. Patapievici, op.cit., p. 31.
5
H.-R. Patapievici, op.cit., p. 54.
504
Tablouri alienante. Sinapsele plesnesc ca pocnitorile de Crăciun.
„Infarctul este un exitus posibil, căței se gudură. Să vedem ce urmează.“ Iată ce urmează:
„Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare, ochi mohorîți, maxilare încrîncenate, fețe urîte, guri vulgare,
trăsături rudimentare, o vorbire agramată și bolovănoasă. Moralmente, tonul general este dat de lașitate și ticăloșie,
de vanitate și egoism meschin, de invidie joasă și delațiune lipsită de remușcări, de îngîmfare și bîrfa: toți
suntem mînjiți cu sîngele celor în care ne-am înmuiat limbile.“1
Laitmotivul limbilor înmuiate în sînge revine, confabulatoriu, în imagini care mă dau la o parte:
»... tot poporul român și-a înmuiat limba în sîngele Doamnei Cornea.“2
Alte fecale.3 Plus teoria rolului micțiunii în istoria națională:
„Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic
este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat
cine a vrut (...). Noi ne-am zvîntat puțin între 1866 și 1940, cu intermitențe, apoi (rușii - n. m.) ne-au luat iar:
acum, însă, inovație, au început să urmeze și unii români peste români, patrioții de la 1 ianuarie 1948, cînd, ca
la start4, au început crimele în masă și deportările. Valea plîngerii a fost transformată de români pentru români
într-o vale a urinei corosive. Care era mai șmecher se suia pe capul vecinului și-l pișa.“5
Vînînd ațîțarea cititorului prin aceste decupaje de iraționalitate turpidă, dar, totuși, suspect de original
frizate literar, Patapievici se recunoaște într-o poziție de exhibiționism, voluntar sau inconștient. Pasiunea
autorului pentru exteriorul stilat al exprimării poate, așadar, deforma - nu se știe nici
3 Scenele de scatofagie, precum și expunerea insistentă a excrementelor, de obicei umane, se înșiruie între obsesiile cu
tîlc ale ELB. Mircea Mihăieș, un alt filozof al rahatului: „Un politruc chinuit de mîncărimi de limbă și de spinare e cadavrul
viu Eugen Florescu. Coprofag fără pereche al familiei Ceaușescu (cu vădite preferințe pentru partea feminină a constructului
dictatorial), țuțer de mahala al bolșevismului național, politruc antisemit și xenofob, Florescu învîrte, de cite ori poate,
cu coada măturii în scîrna în care se bălăcea, în călduri revoluționare, pe vremea cînd jura că instituția care-i dădea un salar gras -
partidul comunist - va dura cît lumea“ (în Masca de fiere, op.cit., p. 29).
4 „Startul“ a fost dat încă din 1941, cf. Anatol Petrenco, România și Basarabia m anii celui de al Doilea Război Mondial, Ed.
Epigraf, 1999, pp. 42-43.

5 H.-R. Patapievici, op.cit., pp. 60-61.
505
RADU CĂLIN CRISTEA
cînd, nici în ce proporție - puritatea conținutului frust al trăilor sale abisale. Mai clar, cu vorbele sale:
„Deraiez în exces și în lipsă.“1
Portretul intelectualului cu ciomag

ELB nu rezistă tentației de a puncta stilistic prin expresivitatea agresivității. Se trăiește prin conflict, altercație,
cruzime. Hairstyle-ul ELB este părul măciucă. îi îngrozesc pe alții, dar se sperie și ele între ele. Cu parul pe sus
umblă altă sălbăticiune din aria protejată a ELB: Cătălin Avramescu. Acestuia îi fuge mintea cu velocitatea unei
pubere hăituite de triburi de canibali flămînzi. Constant însă, mintea menționată o ia la fugă către extremă și omite
să mai revină la locația inițială. într-un limbaj din spatele blocului, Avramescu se dă cocoș. Aberează cu
subînțelesuri rezervate doar sieși. Arareori m-a fulgerat un sentiment mai acut de pierdere de vreme decît citind
stupiditățile lui C. Avramescu. De exemplu, lui Avramescu i se pune pata, generic, pe fumătorul care „horcăie“, pe
„altul (care) a băut palincă în fiecare dimineață“ și pe femeia „grasă“, în schimb cardiacă.
întrebare:
»... de ce ar trebui să plătim noi, ceilalți, pentru acești oameni nesăbuiți?“ Argument:
„Drept e ca acești oameni să strîngă ce au semănat. Ar trebui să înțelegem că în ordine etică e bine ca fiecare
să sufere consecințele faptelor proprii. Că între compasiune și permisivitate e o diferență. Și că e fatal ca unii să
fie trăsniți de Cel de Sus (sau de Natură, dacă preferați) pentru că și-au bătut joc de cele mai elementare reguli
ale prudenței.“
Concluzie:
„Lăsați-i să se zvîrcolească!“ (cotidianul.ro, 25.10.2006).
Avramescu ar ceda Ardealul ungurilor cu dragă inimă. Igen, tessék:
„Noi trebuie să înțelegem că maghiarii (...), mai ales secuii, trăiesc în țara aia de vreo mie de ani, aia este
din multe puncte de vedere, politicește vorbind, țara lor. Ei au tot dreptul să aibă o republică, cu steag, cu
parlament, cu legi, cu bani și ambasadă“ (Bl TV, 28.12.2009).
Highlander de Dîmbovița, Avramescu nu are conștiința unui plasament temporal precizat; ca atare, în
articolul „Pedeapsa capitală“ (bursa.ro,
506
10.02.2009) se întreabă dacă România ar trebui să se afle sau nu în rîndul țărilor „aboliționiste“; enervat de niște
„magistrați de la Craiova“, Avramescu cere rediscutarea publică a abolirii pedepsei cu moartea. Avramescu nu
articulează o ideologie, nu gîndește doctrinar. Mai toate ideile ce-și iau zborul din diverse colțuri ale minții
sale înseamnă tranșarea prin cruzime sinistră a unor situații extrase din realitatea cotidiană. Se vrea recomandat prin
băi de sînge și suplicii groaznice. Un iacobin barbar.
Mircea Mihăieș este un offender cu sînge-rece. După bănuite experimente, studii genetice, selecții, sortări pe
diverse criterii, Mihăieș a ajuns la epilogul cercetărilor sale: țara s-ar putea dispensa de handicapurile trupești,
dar mai ales mintale ale bătrînilor, categorie sociobiologică ajunsă inferioară prin neputința vîrstei și alte
nevolnicii periculoase pentru democrație („lenea, nerușinarea, minciuna“):
„Luați la bani mărunți, ei sunt tocmai generația care, prin indiferență, supușenie, lașitate și oportunism la
scară națională, au adus țara la starea de faliment din 1989. Ei sunt aplaudacii din fabrici și uzine, ei au
patentat diferite tehnici ale furtului de la locul de muncă, ei au adus la perfecțiune dublul limbaj. Ei ne
îndemnau și pe noi să le urmăm exemplul... I-am avut profesori, ne sunt rude și vecini. Ei ne-au vrut schizofrenici,
învățîndu-ne de mici «să nu spunem din casă», ei ne-au învățat ce e lenea, nerușinarea și minciuna. Ei sunt
generația salvată de la înec de Ion Iliescu în 1990, cînd au fost trecuți masiv la pensie. Deși încă în puterea
vîrstei, s-au retras rînjind pe canapele, frecînd pînă la demențializare remote-ul televizorului și bîrfind pînă la
strepezirea dinților pe banca din fața blocului. Deși ne-au lăsat o țară în ruină, au pretenții la pensii mari și la
gratuități masive: la autobuz, la încălzire, la tratament, la spitale, la medicamente. N-au produs și nu produc nimic,
dar continuă să fie stăpînii noștri din umbră...“ („Matusalem votează!“, cotidianul.ro, 14.12.2004).
Electorii la senectute, „matusalemii“, îi scoteau din pepeni pe membrii generației „Criterion“, între care
unii somau cu asasinate colective pe criterii de vîrstă. E. Cioran:
„Prăpastia dintre tineri și bătrîni a luat în România proporții nebănuite. Orice am face, ne izbim de
indiferență, de ură sau de dictatura reumatismului. Cîtă vreme generația veche va mai putea respira,
intoleranța ei alimentată de pasivitatea noastră, vom fi condamnați la o ratare continuă și nesemnificativă. O noapte
a Sfintului Bartolomeu printre anumiți bătrîni e singura salvare“ („Crima bătrînilor“, Vremea, 20.06.1937).
507
RADU CĂLIN CRISTEA
Același tip de frondă și la Mihail Sebastian. Martelajul acestuia se mai abate și asupra fosilizării funcțiilor
publice datorate „supremației bătrînilor“. Cu cuvintele Martei Petreu:
„Pe un ton precioranian, el (Sebastian - n. m.) invectivează contra bătrînilor: «Lenea, frica, mărginirea care
împotmolește politica internă a fiecărui stat în parte și a tuturor la un loc nu se datorește pur și simplu
anemiei, sclerozei, gutei și diabetului, care au ocupat toate fotoliile ministeriale din lume, prin
reprezentanții autorizați ai senilității»?, se întreabă retoric Sebastian. Și răspunzînd: «Ba da», adaugă că
această «supremație a bătrînilor» nu poate fi «spartă» decît «o dată într-un veac, în perioadele revoluționare, cînd
tinerii luptă și înving»“ („Doctorul Voronof și regimul parlamentar“, în Cuvîntul, 01.08.1932).1
Juvenilul bondocei Mihail Neamțu îi imită pe oamenii mari și delirează cu mult peste așteptările vîrstei.
Recapitularea violențelor stradale din iarna lui 2012, de la București, îi bubuie mintea înspre organizații
teroriste:
„Magazine, vitrine, proprietăți private au ajuns torpilate de furia unor demonstranți lipsiți de orice scrupule.
Mai lipsesc brigăzile roșii și bandele de tip Baader-Meinhof pentru ca peisajul să fie complet...“ (Contributors.ro,
16.01.2012).
Vătămată de sindromul „orbirii voluntare“ (Tzvetan Todorov), silueta mucilaginoasă a lui TRU plimbă o nouă
trăsnaie nemiloasă: „rasismul binefăcător“. Ciuliți bine urechile, nu auziți în fiecare zi astfel de idei circulînd
cu viteza luminii pe contrasens:
„Există un rasism binefăcător. îl practic și mă autodenunț. înainte de a primi amenda cuvenită, îl recomand
călduros și patriotic membrilor CNCD. E vorba de rasismul artticanceros. El poate opera acolo unde face prăpăd
tumoarea ce crește și crește de 15 ani, pe trupul și în sufletul României. De rasismul pe care îl recomand
CNCD atîrnă viitorul nostru: ori cetățeni pe picioarele lor, ori slugi în genunchi, botezați cu urina plouată din
Maybach-uri. Dacă ceva poate arunca în afara lumii legale mutrele pocite și televizate care educă ticăloșia copiilor
noștri și dacă acel ceva se cheamă rasism, atunci rasismul e bun“ (Gazeta sporturilor, 21.04.2005).2
1 Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian, Ed. Polirom, 2009, p. 65.
2 Citat de A.-P. Iliescu, op.cit., p. 176.
508
Cîteva dintre ELB se întrec în scabrozități. Inspirat de „melopeea fecalei“ a lui Patapievici, coprolaliul TRU
atacă CNCD într-un articol cu titlul „Români împuțiți și țigani parfumați“: >.v
„Și dacă Băsescu e vinovat de cuvinte rostite între patru ochi, lîngă soția sa, de ce ar fi nevinovate
porcăriile tipărite într-un ziar? E simplu. Ca să prelungesc martiriul pudic al gardienilor din Consiliu, o să spun așa:
Consiliul se c.... pe el de frica lui Vadim. în pauze, același Consiliu linge bocancul stăpînilor de la partid“
{cotidianul.ro, 25.05.2007).
Liiceanu, Tismăneanu, Voinescu și Neamțu participă în 23.01.2008 la o masă rotundă organizată de PDL și de
Centrul pentru Analiză și Dezvoltare Instituțională (un think tank apropiat democrat-liberalilor). Liiceanu,
răsfățata elită a lui Băsescu, smulge ovațiile asistenței după ce a emis unul dintre dictoanele sale pururelnice:
„... a alege,, ca român ieșit din comunism, stînga democratică este similar cu neșansa celui ce, scăpat fiind de
sifilis, se îmbolnăvește de blenoragie“ {Cultura, 02.07.2008).
între ELB, dar după Patapievici, Liiceanu execută cele mai diligente transporturi de trivialitate. Violența coboară
în limbaj și imagine. Borțoase și lălîie, cuvintele aduse într-o asemenea stare întrupează o nouă „întoarcere a
huliganului“ (N. Manea) în spiritul lui G. Liiceanu. Textul lui Liiceanu „Despre neajunsul de a scuipa în
sus“ (Contributors.ro, 12.03.2015) merită citit în întregime pentru că dă la lumină, în public, saloperia
înmagazinată de unul dintre vectorii reputației intelectualității în societatea românească. Aleg, pentru ilustrare,
cîteva fragmente din ceea ce pare un pamflet la adresa echipei editoriale a Observatorului cultural. Sacagiul
Liiceanu se gîndește la toate:
„M-am gîndit, zilele trecute, cu ce voluptate ar fi disertat Dragomir (filozoful Alexandru Dragomir - n. m.)
despre două feluri de a scuipa: «scuipatul împotriva vîntului» și «scuipatul în sus» (...). Scuipatul în sus este
forma extremă a unei disperări neputincioase, născută din exasperare și furie extremă, care, negăsind nici
un mijloc de domolire, alege o cale dezavantajoasă de exprimare a ei. Altfel spus, disperatul neputincios, incapabil
să găsească o deșarjă adecvată, preferă ca, decît să nu se exprime, să o facă într-un mod total dezavantajos pentru
el. Ținta deșarjei neputincioase rămîne neatinsă, în timp ce disperatul neputincios preia asupra sa rezultatul actului
care viza obiectul furiei disperate și al disperării neputincioase. Pe scurt, el termină prin a se scuipa în cap (...).
Scuipatul
509
RADU CĂLIN CRISTEA
vostru, îmblînzit de cultură, vă garantez, o să traverseze timpul. Pînă una-alta, tot scuipînd în sus, riscați să albiți.“
Monopolizat de anamneza scuipatului cînd în jos, cînd în sus, articolul lui Liiceanu va traversa timpul
cu o amnezie de autor: a uitat să mai descrie, așa cum anunțase, „scuipatul contra vîntului“. A făcut-o textul în
locul lui. Exemplar.
Tricolorul bicolor: alb și negru

Mirările unor Patapievici, Tismăneanu sau Cornea privind puhoaiele de ură revărsate - se reclamă -
strettamente de inamicii Președintelui Băsescu obturează contribuția de prim ordin a ELB în absorbția de
violență a discursului public și a dialogului intelectual.
„Ajungem acum la problema-cheie a vieții intelectuale: atitudinea față de violență. Acesta este punctul
în care intelectualii cei mai sobri, pacifiști sau nu, se împiedică și cad în inconsecvență - sau devin, pur și
simplu, incoerenți. Este posibil ca ei să condamne violența teoretic - cum este și logic s-o facă din moment ce
aceasta se află la antipodul metodelor raționale de a rezolva problemele. Dar în practică se întîmplă să subscrie la ea
din timp în timp - este ceea ce s-ar putea numi Sindromul Crimei Necesare - sau să aprobe folosirea ei de către cei
pe care îi simpatizează. Alți intelectuali, atunci cînd sunt confruntați cu faptul că aceia pe care vor să-i apere
practică violența, pur și simplu transferă, printr-o argumentație ingenioasă, responsabilitatea morală asupra celor pe
care vor să-i atace.“1
Au răsunat alămuri, s-au auzit răgete ca în junglă, adversarii și-au azvîrlit noroaie în față, s-au făcut auzite
cuvinte hîde, s-a batjocorit, s-a lovit fără milă, ființa de lîngă tine ți-a fost ori înger, ori demon, lumea de
dinainte, cu oamenii și ritmurile ei, a sărit din țîțîni. N-a scrîșnit osia lumii, doar s-a răsucit un macaz care a
stricat obiceiurile vechi și a pus lucrurile într-o altă ordine. Toate astea s-au întîmplat odată cu venirea la putere a
lui Traian Băsescu. Cum se face că toate astea s-au stins după plecarea lui de la putere, odată cu revoluțiile și elitele
devotate regimului său de forță? Cine a lecuit „clocotitoarea nevroză“ a lui Tismăneanu? Cum de nu mai țipă
Cărtărescu de spaimă că îl papă rușii? în ce moment s-a decuplat Patapievici de la „spirala vertiginoasă a
răului“? De ce a amuțit plescăitul „lipitorilor
510
respingătoare (de) pe spinarea tot mai încovoiată“ a poporului (Mihăieș)? Cînd s-a oprit cascada odelor băloase ale
lui TRU? Unde s-a dus - să nu uit! - însuși Băsescu după ce războinicii săi s-au declarat out of business? Ce s-a
ales de ura nimicitoare ce a străpuns pînă la os ELB și cum de s-a luat înapoi, ca efelidele? Erupția de
turbulențe, convulsii și belicisme ale ELB a rezonat cu tangajul spasmodic inclus în contractul
Președintelui Băsescu cu societatea. Tricolorului i s-au distribuit doar două culori: alb și negru.
Căpățînă de marmoră a lui Nikita Hrușciov, Secretar General al PCUS (1953-1964), veghează dintr-o nișă a
monumentului funerar din cimitirul Novodevichy (Hoeodeeuube KJtadfiuuțe) din Moscova. Tărtăcuța lui
Nikita divide, alegoric, cele două blocuri de marmură - albă și neagră - ale ansamblului funerar. Maniheism. Atît -
albul nostru și negrul lor, separați de o nepieritoare graniță a urii:
„Ura înaintează cu calmul implacabil al unui buldozer. Fără să se sinchisească de obiecții, care, în ochii lor, nu
dovedesc decît ostilitatea celor care obiectează: e prigonită, e detestată, așadar ea își confirmă rațiunile de a trage
la vedere asupra celui care încearcă s-o rețină. încearcă numai s-o reții că ea și declanșează un dezastru! O patimă
atît de ermetică, fără uși și ferestre, ignoră și privește cu trufie orice principiu al realității. Pentru ea nu există fapte,
nu există decît interpretări. Dacă nimerește peste cel mai mic obstacol, pe dată se grăbește să însăileze vreo teorie a
conspirației spre a replica mai apoi brutal și cu o forță înzecită că nu s-a înșelat. Ea dă asigurări: doar un
personaj grosolan, un om rău, un trădător, un dușman al poporului, o «insectă dăunătoare» după cum ar zice
tovarășul ei Lenin, poate să aibă pretenția să-i bareze calea și să-i saboteze strădaniile. Orice s-ar întîmpla, ura are
mereu dreptate, pînă și eșecurile ei o întăresc, nu, ea nu urmează un drum greșit, nu, ea nu exagerează, pentru că
ea nu face prea mult, ci întotdeauna nu face îndeajuns.“1
Maniheism, așadar. J.-P. Sartre:
„Cînd dușmanul este separat de voi printr-o barieră de foc, trebuie să o judecați în bloc ca pe încarnarea răului:
orice război este un maniheism.“2
Un maniheism cu exhalații bolșevice reanimează Tismăneanu: Nu ne vom permite sub nicio formă
sinucigașul lux al defetismului. Celor care mă
1 André Glucksmann, op.cit., p. 70.
2 Jean-Paul Sartre, Situations II, Gallimard, 1948, p. 12.
511
RADU CĂLIN CRISTEA
vor acuza că împart lumea în alb și negru, le răspund că nici nu se poate altfel (...) (EVZ, 03.05.2007).
H.-R. Patapievici desfide „discernămîntul paușal“ în semnificația curentă, de dicționar, a maniheismului.
Fugind departe de sensul originar al acestui termen, Patapievici respinge „maniheismul moral“ din cauza
amintitului „discernămînt paușal“ a cărui „nesiguranță“ are chiar și un nume: failibilismul. Cine n-are covrigi să
și-i cumpere:
„în fond, ceea ce descalifică judecata manihesită nu este imposibilitatea discernerii adevărului particular, ci
inexistența unei rețete universale a judecăților tăioase.“1
O definiție exaltată, pre-revoluționară, a maniheismului compune Adrian Papahagi:
„în vremuri de restriște majoră, nu mai e loc de griuri. Peste trei săptămâni, la un referendum la care se va vota
DA sau NU, nimeni nu va avea luxul de a spune ,«poate», «mai degrabă nu» sau «nici da, nici nu». Va fi DA sau
NU, alb sau negru. Nu vom putea, în cabina de vot, să jucăm alba-neagra cu noi înșine și să ne așteptăm să
cîștigăm. Alb sau negru, adevăr sau minciună, stat de drept sau simulacru de democrație, legitimitate sau abuz, lege
sau fărădelege. Nu ni se va propune să evaluăm un om cu bunele și relele sale, în infinite degradeuri de gri (...).
Nu e destul să ne îmbrăcăm în alb, ca asistentele la patul unui pacient muribund. Albul nu poate fi doar o
non-culoare, la modă vara. Albul și negrul sunt materie și antimaterie, iar între ele domnește doar vidul.
Șovăieli, îndoieli, judecăți nuanțate, combinații, degradeuri nu mai au loc în înfruntarea dintre ticăloșie și
dreptate, curaj și lașitate. în aceste zile se despart apele tulburi în care ne-am bălăcit prea multă vreme. Nu poți
chema la nesfîrșit noaptea zi și ziua noapte. De o parte vor trece toți cei care numesc plagiatul hoție, iar
de cealaltă vor rămîne cei pentru care albul și negrul s-au amestecat dincolo de discernămînt, într-un gri nămolos și
urît mirositor. Astăzi, în România, se dă o luptă colosală între bine și rău - nu între un bine relativ și răul cel mai
mic, ci între binele pe care îl reprezintă legea într-o societate civilizată și răul fărădelegii, abuzului, privilegiilor,
imunităților. Ca întotdeauna, diavolul este doctor în drept, expert în detalii, mare cazuist și perfect orator.
Ca întotdeauna, va tulbura culorile, va introduce nuanțe și bemoli, va crea amalgamuri. Singura întrebare
este: mai știm, în tot
1 H.-R. Patapievici, op.cit., pp. 201-205.
512
vacarmul și năuciți de asaltul cromatic al televizoarelor, să deosebim albul de negru?“ („Alb-negru“,
Contributors.ro, 09.07.2012).
Cînd și clopotele bat în dungă
Simplificator și monobloc, maniheismul grupează puterea binelui pentru a combate eficient puterea răului. E o
„lume unidimensională, care nu comportă decît doi termeni opuși: noi și ei, prieten și dușman, curaj și lașitate,
erou și trădător, negru și alb. Acest sistem de referință se potrivește bine cu situații orientate spre moarte,
dar nu cu cele ale vieții.“1
Maniheismul se mulează pe orice formă de extremism și antrenează toate articulațiile societății totalitare. A
înflorit dogmatic, mai întîi, sub bolșevici. V. Tismăneanu:
„Viziunea bolșevică este una intolerantă, exclusivistă și manicheistă (sic!), deci una care împarte universul
politic de o manieră ireductibilă în prieteni și dușmani. Leninismul este monoton și monocrom. Cultivă
monologul și detestă dialogul“ (Contributors.ro, 29.05.2013).
Pe Marius Oprea, VT - acest Finis Valorum din Războiul Stelelor - îl presează să aleagă între Luke
Skywalker și Darth Vader:
„Depinde doar de el (de M. Oprea - n. m.) dacă, trezindu-se din acest somn etic, eliberîndu-se de fobii și
obsesii, va ști să aleagă partea luminii sau va coborî tot mai adînc în subterana colaborării cu forțele întunericului“
Maniheismul va face carieră, curios, dar nu din cale afară, pe întreaga durată a regimului Băsescu. Am citat
masiv din textele ELB despre lucrarea răului, criza, ineluctabila catastrofă, conspirațiile, instabilitatea extremă, frica
pierderii suveranității naționale, starea de alertă, presiunile feroce, vînătoarea de buni (victimiada, infantilismul): o
imagine construită temeinic, injectată cu hiperbole și alegorii ale Diavolului pe pămînt românesc, pentru a impune
retorsiunea devastatoare a binelui. Lumina se desparte de întuneric, ziua de noapte, apele „de sub tărie“ de
cele „de deasupra tăriei“. în pieptul Zeului maniheist Zoroastru bate, în fine, o inimă de român. Era și timpul, că nh
știu pe unde i-au mai umblat pașii de la Eminescu încoace. ;
1 Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema, Victime și torționari în secolul XX, Ed. Humanitas, 1996, p. 17.
513
RADU CĂLIN CRISTEA
„Maniheismul este un stil mental, cuprinzînd multe atitudini și reacții specifice, dintre care
«reprezentarea alb-negru» este doar cea mai evidentă și mai familiară Pasul decisiv în adoptarea (conștientă sau
nu) a acestui stil este plantarea oricărei problematici sau situații într-un mediu artificial de interpretare, în care nu
mai contează decît o anumită «evaluare capitală» (definitiv pozitivă sau definitiv negativă) - principala
caracteristică a maniheismului este abolirea raporturilor normale de relevanță în favoarea unei unice
«aprecieri ultime», înlocuirea rețelei complicate, și adesea contradictorii, de considerente semnificative
(pentru adoptarea unei concluzii sau atitudini) cu o singură definiție axiologică privilegiată (...). Nu exagerarea
simplificatoare, ci unidimensionalizarea este principalul pericol al maniheismului: nu îngroșarea trăsăturilor,
ci reducția interpretativă produce consecințele cele mai grave - judecata discriminativă, nuanțată, aptă de alternative
este înlocuită de cea absolutizantă, grosieră, brutal- uniformizatoare, multidimensionalitatea lucrurilor fiind anulată
brutal de monotonia abordării univoce: lucrurile au o singură fațetă, menită să comande o singură atitudine
canonică.“1
Acumulările de violență se sistematizează și lexicul ELB se va reduce la un singur cuvînt: REVOLUȚIA.
Din fericire, declinabit Clopotele bat în dungă. Ceasul schimbării a venit. Cătălin Avramescu cheamă la
insurecție armată:
„Dreptul de a purta arme e unul recunoscut în democrațiile moderne. Dreptul de a purta arme în mod
responsabil a fost recunoscut de teoreticieni precum Madison sau Hamilton ca o apărare împotriva tiraniei
guvernului. Prima Constituție modernă a României, aceea din 1866, menționa milițiile și garda cetățenească. Au
venit apoi comuniștii și au eliminat practic complet dreptul cetățenilor de a purta arme, pentru a le ține doar
pentru ei. Care s-a dovedit însă mai primejdioasă: demența unui individ sau a unui Guvern? Aux armes,
citoyens!“ („La arme, cetățeni!“, cotidianul.ro, 17.04.2007).
Plesnind din bici pe lîngă „gloatocrația nerușinată“ (Patapievici), M. Cărtărescu ar repeta Revoluția din ’89.
Măcar asta să reușească:
„Aceste structuri (securisto-mafiotice - n. m.), care odată l-au biruit pe Constantinescu, nu pot fi învinse printr-o
politică «normală». Pentru că, așa cum s-a s-a văzut de curînd, viața noastră politică se desfășoară în
1 A, - P. Iliescu, op.cit., p. 180.
514
cadrul Constituției LOR, al legilor LOR, al instituțiilor LOR, totul făcut de ei în cadrul fostei lor guvernări, în
unicul scop de a-i perpetua la putere. A respecta jocul politic în asemenea condiții ar fi echivalentul
încercării de a-l da jos pe Ceaușescu pe cale constituțională (...). Ca să terminăm o dată cu hidra pesedistă e
nevoie de continuarea revoluției, iată ce nu înțeleg cei mai mulți dintre comentatori (cine? - n. m.), care găsesc
mereu vicii de procedură în deciziile președintelui. Or fi vicii de procedură, dar nici PSD-ul nu e culmea
cavalerismului. Lupta e pe viață și pe moarte“ (JN, 12.07.2005).
Prins în zumaricale, Patapievici ia viteză. Groaznic îi arată spiritul; în materie nu mai pune nicio bază. Chinuit
de gînduri cataclismice, Patapievici își pune ultima speranță într-un genocid - bîr, oiță, bîr - pus la cale de
Iliescu:
„Sper ca Ion Iliescu să organizeze un genocid ireproșabil împotriva tuturor și a mea evident, în care să
dispară și această masă degenerată, îngîmfată, proastă și rea, care profanează, în nemăsurata-i nerușinare, tot ce
atinge cu limba-i clevetitoare, și în primul rînd limba română (?!), sub demnitatea căreia am căzut cu toți, neam
flecar și mărginit de o limbă divină.“1
Dacă lui Iliescu nu-i reușește genocidul, Patapievici s-ar mulțumi și cu niște boturi sparte pe stradă. Sînge
să curgă. Oricum, mustul fierbe. Răzmerița națională a schismaticilor lui Băsescu tamponează contrarevoluția pusă
la cale de demni urmași ai lui A.I. Denikin, L.G. Kornilov sau P.N. Krasnov. Arma de bază a noii revoluții nu s-a
schimbat de pe vremea cumanilor lui Neagu Djuvara: bîta. Patapievici impută unei fracțiuni a presei că a turnat
sînge pe rană:
„Spre satisfacția nedisimulată a acestor «jurnaliști», pare că, în fine, societatea românească s-a pus în
mișcare. Mimica fețelor lor, tonul vocilor lor chemau la răscoală, pretindeau acțiune, cereau măsuri imediat (?!)
(din partea demonstranților, împotriva guvernului). Simțeau că ceainicul (sic!) stă să dea în clocot. Venise
momentul recoltei. Ce au semănat cu sîrg, de luni de zile, prin televiziuni, începe parcă să se poată culege acum, în
stradă. Privind le televizor mișcarea dezordonată a pilcurilor de oameni agitați, mă gîndeam cu tristețe că
«jurnaliștii», «moderatorii» și «analiștii politic» înregimentați cu fanatism de atîta timp în campania
anti-Băsescu, anti-Boc,
515
RADU CĂLIN CRISTEA
anti-PDL pot fi de-acum mulțumiți. Poate va curge sânge. Firește, nu ei vor fi de vină. Ei au dus lupta cu
ajutorul cuvîntului, chiar dacă au făcut propagandă. Alții, nu ei, îi vor prelungi acțiunea (acțiunea cui? - n. m.) în
stradă, cu bîtele“ („Dorința de nimicire“, EVZ, 29.10.2009).
Șobolani, ploșnițe și cîțiva viermi
Forțele antirevoluționare sunt discreditate într-un asemenea hal încît li se trîntește în nas ușa de
acces la propria umanitate: devin animale. Așa pățesc dușmanii poporului! Ruxandra Cesereanu:
»... o ultimă mostră de vocabular agresiv prin care se încearcă impurificarea lingvistică a «dușmanilor
poporului» este aceea a animalizării lor, nuanțele fiind sugestive în acest caz. Prin bestializare, acuzații
erau implicit coborîți din nou în subuman...“1
Presa stalinistă optase pentru „cîini“, „șobolani“, „ploșnițe“, „năpîrci“, „pești“, „limbrici“, „viermi“ etc. ELB
preferă „hidrele“, „dinozaurii“, „peștii“, „rinocerii“, „rimele“, „hipopotamii“, „crocodilii“ etc. După o migrație
agale tocmai din Cretacic, aceste animale nu numai că n-au dispărut, dar s-au înmulțit ca nebunele, populînd
exclusiv PSD. Cărtărescu:
„... Noul PSD este iarăși cel al crocodililor“ {EVZ, 11.07.2008).
Mihăieș se dă în vînt după „viermi“, uneori în ciorbă. îi avertizează pe „stîngiști“:
„Domnilor, calmați-vă, ciorba pe care doriți să ne-o vîrîți sub nas e deja plină de viermi, iar mirosul ei
pestilențial s-ar putea să facă rău chiar și primadonelor prin vinele cărora curge roșul de partid“ {România
literară, 12.05.2006).
Am găsit, oameni buni, și niște „limbrici“. O familie. Tare mă codesc. Un ales dintre intelectualii lui Băsescu,
de care mă leagă multe și sper să nu mă dezlege și mai multe după apariția acestei cărți, pune în discuție însăși
ideea de Patrie a limbricilor. Poate că descrie numai o ficțiune. Poate că aș putea, ce naiba!, să nici nu observ. Aș
fi laș. Poate că s-a gîndit, doar așa, la o țară imaginară. Poate. Sau nu. Dacă tot scriam despre discursul violent al
ELB... Dau cu banul. Moneda cade pe cant. Kant? înnebunesc! Citația e tare. Prea tare. O dăm anonimă!
(Caragiale) O dau anonimă:
1 Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Ed. Humanitas, 2003, p. 78.
516
„Uite cum e cu țara: cică limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de căcat, ca să-i arate cum e afară (...).
Limbricu-ăla mic se gîndește ce se gîndește și dup-aia zice: «Păi, tăticule, dac-aici e atît de frumos, de ce trebuie
să trăim noi în gaura aia păroasă, în duhoarea aia de căcat, în bezna aia groaznică?» Da’ taică-su-i zise răstit: «Fiule,
să nu mai vorbești așa! Aia-i Patria!»“
Dușmanii Revoluției apar din toate catacombele istoriei, dar mai ales din comunism și fascism.1
Capturarea comploturilor de eoni demonici se lasă cu exterminări. „Comuniștii“ sunt mai ușor de localizat de
cercetașii ELB deoarece s-au tras pe la casele lor: în PSD-ul comandat de Triada Dragonilor Roșii
(Iliescu-Năstase-Ponta). Incriminările fac farîme PSD: Iliescu și partidul său au țopăit de lîngă Ceaușescu și PCR
într-o democrație pe care o otrăvesc cu arsenalul întreg al maledicților regimului totalitar. Iliescu și PSD nu vin
din comunism, ci sunt comunismul. Pentru Mihăieș, Cărtărescu, Tismăneanu, TRU și ceilalți - Iliescu reprezintă un
caz unic de muzeu vivant al ororii, pe care îl vizitează, singuri sau în grupuri organizate, plimbîndu-se reprobator
printre exponatele vii ale unei dictaturi criminale, încotoșmăniți într-o accepțiune dogmatizată, PSD și liderii
acestuia - idoli în viață ai răului etern - vor întruchipa cea mai directă și eficientă modalitate de a executa ceva
ce-ți displace. Nici nu mai necesită judecare: argumentare ad Stalinum și foc! Patapievici:
„Așa cum și-a ascuns trecutul comunist și neocomunisf în spatele reputației Partidului Social
Democrat din România (istoricul PSDR), partidul lui Ion Iliescu și-a mascat trecutul tulbure (și chiar
criminal) luînd numele respectabilului Partid Social Democrat (?!)2, căruia, odată cu numele, i-a luat și viața -
căci partidul decimat, interzis și arestat de Partidul Comunist Român (din care provin liderii istorici ai
FSN-FDSN-PDSR) a fost complet înghițit de urmașii acestuia“ (EVZ, 03.12.2009).
Cărtărescu:
1 Trebuie avut în vedere că ne aflăm în plină efervescență a mitului politic. Girardet: „Mitul politic înseamnă multă fabulație,
este deformare sau interpretare ce recuză în mod obiectiv realul. Dar, deși e o legendă, e adevărat că el exercită și o funcție
explicativă, furnizînd un anumit număr de chei pentru înțelegerea prezentului, constituind o grilă care pare a ordona haosul
tulburător al faptelor si evenimentelor“ (în Raoul Girardet, op.cit., p. 4).
2 Patapievici se află în confuzie. Se referă, probabil, la respectabilul partid istoric condus pînă în anul 2000 de Sergiu Cunescu-.
PSDR. PSDR va fuziona prin absorbție cu Partidul Socialist și cu PDSR, devenind PSD.
517
RADU CĂLIN CRISTEA
„Urmaș al partidului comunist, devenit un ghem de ticăloșie și corupție, PSD nu merită să existe (...)■ Oricine
se opune PSD-ului e mai bun decît ceilalți. A rămas pentru mine singurul criteriu“ (EVZ, 28.11.2008).
TRU, till the cows come home, cu fierul roșu între dinți:
„... în vreme ce alte partide sunt imperfecte, adăpostesc hoți, impostori și palavragii, PSD este părintele național
al corupției și al minciunii politice românești. PSD nu e un partid propriu-zis, ci concretizarea în carne,
oase și discursuri a tot ce ați pierdut și veți mai pierde, pînă la dispariția concretă a cetățeanului român...“
Patentat Liiceanu:
„Tot PSD-ul este un urmaș impecabil al Partidului Comunist“ (Epochtimes-romania.com, 03.05.2016).
Andrei Pleșu transmite cîteva îndemnuri „elitei“ PSD, după pierderea alegerilor prezidențiale din 2014. Pleșu
recomandă, între altele, și o primenire a „portretelor din PSD“, inclusiv „chipul activistului «de comitet», cu alură
de conducător GAC“ (adevarul.ro, 24.11.2014). După Iliescu (mai omenos, totuși) și Năstase, Pleșu s-a năpustit
apocaliptic asupra lui V. Ponta, epuizînd absolut toate loviturile înregistrate în istoria omenirii. Tocmai cînd
ziceam că a scăpat și Pleșu de corvoada bușirii șefilor PSD, dau recent peste un gînd al său ce mă ia cu fiori:
„Am constatat de mai mult timp dă dl Liviu Dragnea e mai periculos decît Victor Ponta“ (adevarul.ro,
02.01.2017).
Știm ce urmează: un alt cîrmaci pesedist „cu alură de conducător GAC“.
După ce a zguduit scena politică prin autosuspendarea sa din PMP, Adrian Papahagi provoacă o nouă zgîlțîială
revenind în partid deoarece „lupta împotriva PSD are nevoie de toate forțele dreptei“ (mediafax.ro, 18.05.2014).
Mai rău nu poate fi: printre comuniști și fasciști
Ies din nou în drumul lui R. Giradet și al „mitologiilor (sale) politice“. Ce mai aflu:
„Frînele au cedat odată ce au încetat să funcționeze supapele de siguranță (...). Simptomele nevrotice au
atins exasperarea, pentru a se manifesta apoi în toată amploarea lor... în măsura în care produsul de
eliberare și de amplificare a delirului este asimilabil contextului mitic, referința nu e întîmplătoare. Nu există o
diferență de natură, ci numai de
518
nuanță, între o exprimare mitică apreciată ca sănătoasă și una considerată a fi patologică.“1
Doi suceurs de sang, Mihăieș și Tismăneanu, se revitalizează sorbind din nesecatul izvor de apă vie, roșie,
comunistă din PSD. Ai nădăjdui că Mihăieș doar face de ocară PSD? Nu. Vrea execuții capitale. Fără glumă:
„PSD-ul, asemeni PCR-ului sau altui partid cu veleități dictatoriale, nu poate fi reformat. El poate fi schimbat
doar în mod violent, dar pentru asta trebuie să cadă - chiar la modul propriu - cîteva capete“ (România literară,
04.05.2005).
Cineva trebuie, totuși, să înțeleagă că Mihăieș nu e strict într-o dungă în halimaua cu PSD. Eu așa cred. Cine
n-ar pune mîna pe baltag cînd i-ar ieși în față, pe înserate, o „stînă de monștri“?
„Pentru această Românie, a hoților la drumul mare, președintele perfect a fost Ion Iliescu. Silențios ca un
pește în acvariu, cu zîmbetul suficient de mieros ca să nu vezi cum lipitorile de partid îți sug șira spinării, el a fost
păstorul stînei de monștri care, în cele din urmă, au ajuns să înghită țara“ (EVZ, 16.04.2007).
Sursele i-au suflat lui Mihăieș că Iliescu a „respirat de mic aerul fetid al nesfîrșitelor comploturi, al
înfruntărilor cu deznodămînt sîngeros din interiorul sectei comuniste“ (România literară, 22.06.2005).
Alături de alți membri ai confreriei ELB, Mihăieș trăiește o „veritabilă tragedie“ din cauza PSD:
„El (Iliescu - n. m.) știe, asemeni lui Ceaușescu și asemeni tuturor comuniștilor pursînge, că partidele de
genul PSD-ului nu pot fi reformate. Ele pot fi distruse, dar nu «îmbunătățite» (...). în fața acestei veritabile
tragedii, nu mă mir că pe tot mai mulți dintre noi ne copleșesc nevrozele și depresiile“ (România literară,
07.03.2008).
Asta ziceam și eu.
Armamentul convențional nu poate doborî hidra pesedistă. Cărtărescu experimentează și arme din arsenalul
deocamdată secret al ELB - cum ar fi seringile:
„Hidra n-a mai fost atacată cu gloanțe dum-dum, ci cu seringi pline de substanțe soporifice“ (EVZ,
26.09.2008).
Odată cu Tismăneanu - revoluția devine stare de fapt. Se întîmplă. Omul, universitar înțepat și doct în definiții
irefragabile, a scris, fără ghilimele sau
1 Raoul Girardet, op.cit., p. 148.
519
RADU CĂLIN CRISTEA
nuanțe atenuante, despre LOVITURA DE STAT din vara lui 2012 (vezi și subcapitolul „Boii de la bicicletă“).
Tismăneanu trăiește revoluția la modul propriu: spune prăpăstii despre o revoluție globală și, la limită, pitorească
prin anistorismul ei provocat de personaje și epoci rătăcite într-o bacchanalia a dereglărilor fără leac și fără de
scăpare. Revoluționarul VT îi înfruntă pe Stalin, Guevara, Gheorghiu-Dej, Hitler, Gogu Rădulescu, Mao, Pauker,
Jivkov, Marga, Pol Pot, Iliescu, Castro, Ceaușescu (întreaga familie), Lenin, Chavez, Ponta, Hrușciov,
Caligula, Z. Petre, Karadzici (Karadzic - n. m.), Enver, Voiculescu, Jdanov, Patilineț, Putin, Gâdea,
Mengistu, Săraru, Troțki, Mussolini, Peron, Bakunin etc. Un cocteil halucinogen. După o asemenea poțiune
oricine ar fi fost lovit în pupăză.1
Tismăneanu? Am scris, am spus, m-am plictisit. Pe aripile delirului poți zbura oriunde, oricînd.
O remarcă, totuși. Nu sunt un cunoscător avizat al problematicii Holocaustului. Emit doar un punct de vedere.
îmi cer iertare dacă greșesc, dar citind texte ale cîtorva fruntași ai ELB, îmi pare că esența uneia din marile
tragedii ale umanității este distorsionată prin observații cu tentă minimalizant-negaționistă: mă refer la coborîrea
acelei monumentale suferințe a omenirii, produse de niște lideri detracați, în accepțiuni anecdotice, apelîndu-se
la figuri de stil ce caută, din cîte îmi dau seama, superficiale efecte satirizante. în opinia nespecialistului ce sunt,
consubstanțialitatea Holocaustului apare diluată în comentariile amintite: pe de o parte - prin compararea
iresponsabilă a asasinatelor în masă, pe criterii de rasă, din timpul nazismului, cu mărunte incidente de politică
internă postcomunistă; pe de altă parte - prin aprecierea subliminală și la fel de intolerabilă a imaginii unor figuri
demonice, de la Hitler la Stalin și Mussolini, cu personalități publice și politice din cenușia tranziție românească.
Papelarzii cabotini din ELB se fac foc și pară cînd Ponta acuză, imprudent și deplasat, de „fascism“, dar
au procedat absolut identic cu adversarii lor. Nimic nou, Iovis nu e bovis. Ceea ce li se permite lui
1 „(Halucinația) aparține fenomenului de dedublare a personalității. Halucinația este în mod greșit socotită o percepție,
pentru că ea este de fapt o reprezentare, este activarea unei reprezentări, pe care o considerăm percepție în mod patologic, în
mod fals. Este înlocuirea realului cu imaginarul nostru pe care îl luăm drept real; este o substituție, este o proiecție a
unei reprezentări convertite în percepție. Este un fenomen involuntar și fără critică, pe care subiectul îl trăiește ca pe o
percepție, deși este o falsă percepție“ în Aurel Romilă, op. cit., p. 178.
520
Tismăneanu, Mihăieș, Cărtărescu, Papahagi et comp, devine delict și ocazie de anatemă. Gestul lui M. Cărtărescu
de „verticalitate a spiritului în vremuri întunecate“, prin refuzul de a participa la Salon du Livre, e asimilat de
Tismăneanu cu momentele cînd „naziștii au urlat contra lui Thomas Mann, l-au acuzat că ponegrește patria
germană“ (Contributors.ro, 23.03.2013). Fostul lider liberal Crin Antonescu devine pentru VT ținta favorită a
asocierilor cu fascismul. Crin Antonescu are „puseuri mussoliniene“ (Contributors.ro, 22.12.2012). Același
Antonescu, scrie VT, repetă o „stupiditate“ despre Băsescu „între două Sieg Heil-uri“ (Contributors.ro,
17.10.2012). Un discurs al lui Antonescu e „rostit în stil peronist (sau mussolinian)“. Mai mult:
„Hitler spunea că își urmează destinul cu certitudinea unui somnambul. Cam așa stau lucrurile și cu omul
nostru din Isaccea (Antonescu - n. m.)“ (Contributors.ro, 29.10.2012). Tismăneanu îl plimbă pe C. Antonescu
prin Antichitate, amintindu-i de salutul roman:
„Personaj cu vocație histrionică și gesticulație mussoloniană, dl Antonescu are o adevărată plăcere să
umilească, să calce în picioare orice poate aminti de spirit critic. Dacă ar putea, ar impune membrilor PNL să poarte
uniformă și să salute roman“ (Contributors.ro, 14.01.2013).
Cu aplombul specialistului de elită, VT se catapultează playing with fire într-o terminologie pe care o
folosește cu neasemuita sa iresponsabilitate. Nu e de colea să acuzi un partid de guvernămînt cernut prin sita mai
multor alegeri democratice că recuperează „igiena rasială“. Tismăneanu o face. Cu o nesăbuință care, recunosc,
mă lasă perplex:
„Se pare că PSD crede în utopiile nefaste ale gliei și sîngelui, se dedică recuperării unei «igiene rasiale» care a
făcut atîta rău în veacul lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură. Este vorba de un fundamentalist
etnicist total opus Europei Unite. Sub marele cîrmaci Ponta, partidul luptei de clasă se transformă în acela al
luptei de rasă“ (Contributors.ro, 05.11.2014).
Mihăieș îi înșiră pe liberali într-o filiație politică mai recrudescentă decît fascismul:
„Riscul la care se expun cei autointitulați «liberali» e, în această clipă, covîrșitor: deși poartă tricouri cu
Che Guevara și berete à la Fidel Castro, străbunii lor sunt, în egală măsură, Mussolini, Hitler, Ferenc Szalasi
(Szălasi - n. m.), Ante Pavelici (Pavelic - n. m.), Jacques Doriot și Zelea Codreanu. À bon entendeur salut!“
Și Revoluția lui Cărtărescu dibuie în PSD un cuib de naziști:
521
RADU CĂLIN CRISTEA
„... cu cinismul naziștilor care scriau la intrarea de la Auschwitz «Arbeit macht frei» (munca te
eliberează), justițiarii pesediști adaugă: Meriți tot adevărul" (EVZ, 28.11.2008).
Cînd Cărtărescu se căinează că „este guvernat de un plagiator și de un Adolf în miniatură" (EVZ,
25.10.2012) se gîndește oare la Ponta și Antonescu? USL a învățat să ia puterea, se smiorcăia același
Cărtărescu, „în școlile revoluționarilor de profesie, fie ei bolșevici sau naziști... “ (EVZ, 05.07.2012).
MRU, Hopa-mitică al oricărui regim, totalitar sau democratic, se trezește visînd naziști. MRU vedea în 2012
cum „lovitura de stat“ cobora din Dicționarul Oxford pe străzile Bucureștiului:
„Hitler în 1932 și apoi în 1933 ajunge la putere pe seama unui defect al democrației, al unui vot în
Parlament... nu prin atentat, nu prin omor a ajuns Hitler cancelar (...). Expresia loviturii de stat nu este tare, este
ceea ce se întîmplă" (Nasultv, 13.07.2012).
Mihăieș e deja familiarizat cu Hitler și Mussolini:
„... să spun și eu că Hitler, Mussolini, dar și Ceaușescu au ajuns la putere prin mecanisme democratice
ori care mimau democrația?" (EVZ, 02.03.2009).
Revoluționarul Andrei Cornea introduce în semantica „loviturii de stat“ a contrarevoluționarilor din USL,
alături de Hitler, și dictatura carlistă, ba îl mai deranjează și pe Napoleon al Ill-lea:
„De la Napoleon al Ill-lea la Hitler și Carol al Il-lea, «tirania populară» a știut bine să-și legitimeze loviturile
de stat prin «consultări populare» pe care apoi le cîștigă sistematic cu scoruri masive" (22, 14.08.2012).
Universitarul clujean Adrian Papahagi retrăiește pagini de istorie cu sonorul la maximum. Se prăbușește sub
tirul decibelilor. Aiurează cu ochii larg deschiși. Aude defilări de cămăși brune, negre, verzi:
„E important să recunoaștem adversarul (USL - n. m.). Nu suntem într-o alternanță normală la putere
într-o democrație consolidată, ci asistăm la agresiunea continuă împotriva statului de drept și a democrației
organizată de o grupare infracțională organizată cu ideologie și discurs național-socialiste (adică naziste)“
(nasultv, 17.01.2014)1.
1 www.nasul.tv/adrian-papahagi-usl-o-alianta-nazista-antioccidentala
OMAGIU CONDUCĂTORULUI IUBIT
Se ia lumină de la Băsescu
Convocată pentru izbăvirea de apocalipsa crizei și de creaturile monstruoase ce puneau în aplicare

prezisul Harmagheddon, intervenția insurecțională avea loc la limită, cum ar veni, la spartul tîrgului sfirșitului
lumii. Lăcustele Bibliei își scriseseră povestea:
„... iar înfățișarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiți de război. Pe capete aveau cununi ca de aur, și
fețele lor erau ca niște fețe de oameni. Și aveau păr ca părul de femei și dinții lor erau ca dinții leilor. Și
aveau platoșe de fier, iar vuietul aripilor era la fel cu vuietul unei mulțimi de care și de cai, care aleargă la
luptă. Și aveau cozi și bolduri asemenea scorpiilor; și puterea lor era în cozile lor...“1
Sfîrșitul lumii vechi trebuia deturnat și convertit în începutul lumii noi. încleștare feroce.
Plăgi, monștri și îngeri răi. (M. Luther)
Nu se înțelegea ce se întîmplă. Futuriștii, dispensaționaliștii, mediotri- bulaționiștii și chiar
posttribulaționiștii trăgeau spuza pe turta fiecăruia. Așa se întîmplă la început. Totul atîrna de un fir de ață.
O zi desăvârșită pentru peștii-banană. (J. D. Salinger)
Asta nu. Nu e loc de glume. Vorbesc serios. Nu mă mai provoca, cititorule!
„Este însă cît se poate de limpede că această libertate discreționară de instituire a crizei deschide calea către
toate tipurile de abuz: oricine dorește să suspende regulile sau normele în vigoare poate anunța o criză și declanșa,
1 în Apocalipsa Sfintului Ioan Teologul (9, 7:10).
523
RADU CĂLIN CRISTEA
în consecință, «proceduri excepționale» (...). Se va găsi totdeauna un Rău iminent, un inamic public
amenințător, un pericol «letal» în numele căruia se va solicita abolirea oricăror reguli (morale sau politice;
se va argumenta totdeuna că elementul malign a «infestat» toate mecanismele raționale ale comunității și
că numai suspendarea completă a acestora va permite eradicarea Răului «înrădăcinat» (...). Singura soluție, în
această stare de lucruri, este una care sfidează normele: revoluția. “1
Iar Revoluție? Nu s-a terminat? Revoluție să fie atunci! Raymon Aron:
„O revoluție pare susceptibilă de a schimba totul, pentru că nu știm cu certitudine ce anume va schimba
(...). Revoluția suspendă ordinea obișnuită și ne face să credem că, în sfîrșit, totul este posibil.“2
Oricît de colhoznic s-ar constitui, orice revoluție e condusă de un șef, de un tătucă („tată sublimat“), de un
lider învestit de providență să strîngă de pe coclauri, în jurul figurii sale luminoase, oastea binelui. R.
Girardet:
„Există un timp al prezenței, al Salvatorului care a venit, timp în care, fără îndoială, cursul istoriei este pe
cale de a se împlini, dar. în care și manipularea voluntară joacă un rol din ce în ce mai mare în elaborarea
mitului (...). Chiar dacă întruchipează puterea instituțională, sacerdotală, omul providențial apare întotdeauna ca un
luptător, ca un combatant. Fiind întotdeauna amenințat, aflat mereu la marginea prăpastiei, el refuză să se supună
destinului.“3
Conjurația urii veghează, „proiectul Băsescu“ riscă să fie luat în zbilț, VT vine pe proverbiala sa plută pentru a
salva democrația în pericol:
„Ostilitatea viscerală în raport cu proiectul Băsescu nu este doar un capriciu resentimentar. Miza este esențială și
privește viitorul comunității democratice românești“ (EVZ, 02.12.2009).
Eroul Băsescu se naște, ecvestru, din spuma mării. Oriunde te-ai fi uitat, dădeai peste epifanii cu Băsescu
călare, cu privirea fixă și ținînd în mînă un crucifix rezultat din topirea tuturor ancorelor Flotei. VT depune mărturie
în fața istoriei:
„Traian Băsescu a luptat temerar (...). Sistemul ticăloșit, rețelele parazitar- oculte (cu legături estice de acum
eclatante), cabalele cele mai insalubre, nu l-au înfrînt. Numai un ignar ar putea crede că referința la suveranitatea
1 Adrian-Paul Iliescu, op.cit., pp. 169-171.
2 Raymond Aron, Opiul intelectualilor, Ed. Curtea Veche, 2007, p. 57.
3 R. Girardet, op.cit., pp. 55, 61-62.
524
poporului înseamnă populism. în acest caz, populiștii vor fi fost părinții fondatori ai democrației americane“
(EVZ, 16.12.2009).
Scribii se pun pe treabă. Mihăieș:
„Prin cîteva gesturi simple, dar ferme, Traian Băsescu a reușit să aducă la același numitor inamici potențiali,
inamici reali și inamici de paradă (...). Timp de doi ani șobolănimea ce ronțăia din avuția statului a conspirat
la eliminarea singurului politician de vîrf care a încercat cu adevărat să se rupă de trecut“ (România literară,
26.01.2007).
Devastat de viziuni mistice, Voinescu vede în Băsescu un cucernic care se „raportează altfel la cer“. Dată
fiind privirea șuie a lui Băsescu, s-ar părea că Voinescu știe ce spune:
„Dl Băsescu se raportează altfel la cer, căci se referă la Dumnezeu ca la o instanță superioară sub a cărei
putere se afla (...). Mă bucur că, după ani de liberpansism, am un președinte umil în fața Domnului,
preocupat să se integreze ordinii plăcute Lui“ (cotidianul.ro, 31.05.2007).
Efervescența adorației accentuează deraierile preacredinciosului Voinescu în arătările căruia Băsescu se
raportează „altfel“ nu doar la cer, ci și la mușuroiul cu furnici (roșii):
„Putea fi un președinte care se limita la trînta cu doi-trei oligarhi, putea să învîrtă pe degete pe cîte un
prostănac și să-l lase în pace pe bătrînul edec ajuns, oricum, la crepusculul prea lungii sale cariere politice. Ar
fi avut un mandat liniștit. Dar dl Băsescu, nu. Se repede la mușuroiul cu furnici roșii și agresive și îi pune fum“
Traian Băsescu avea să pornească în mandat ca din pușcă, scos din minți de România cedată lui de Iliescu și,
mai ales, Năstase. Ordin de zi și noapte pe unitate: tabula rasa! Principial, din aceleași motive, un mănunchi
de intelectuali aveau să ajungă în brațele micului țar Popeye cel Mare. în legănarea conducătorului, li s-au
(re)deșteptat nostalgiile după bărbații de stat de odinioară. Salvatorul a venit! Mămăliga putea, at long last, să
explodeze.
Elitele își pupă pe suflet Președintele

„Statuificarea“ (ca să folosesc, amical, un cuvînt folosit de Mihăieș după ce l-a folosit și Tismăneanu)
Președintelui prin panegirice de tristă amintire, precum și impudoarea renașterii unei portretistici malodorante
sunt amestecate într-un aluat frămîntat de mîini dibace, după rețete din care nu
525
RADU CĂLIN CRISTEA
lipsesc caracterul mucegăit, aromele universale ale nesimțirii, tartuferii grețoase, infamii cu polonicul cu găvan
adine (vezi despre același cult al demiurgului Băsescu în subcapitolele „Prima cruciadă a sicofanților“ și „Orbul
care n-a nimerit Brăila“). R. Girardet ar avansa o explicație pentru asemenea accese misticoidale în fața
demiurgului salvator:
„în condițiile unei vacuități afective și morale care, de fapt, însoțește orice criză de legitimitate politică,
chemarea Salvatorului pare a ține cu adevărat de același mecanism psihic, acela prin care incertitudinile și
contestația adolescentină recurg la chemarea «patetică» a unui nou stăpîn, a unui nou părinte, a unei noi călăuze.“ 1
Cîteva bijuterii ale culturnicilor băsiști. Argatul lipicios TRU:
„Traian Băsescu a vorbit și a gîndit ca un om de stat, iar această mutație trimite în derizoriu interminabila
epocă de antigîndire politică românească (...). Atacurile vetuste ale adversarilor au căutat ținte de mare mizerie și
au apelat la cele mai ruginite forme ale defăimării: insinuarea, trimiterea la detaliul obscur, teoria lui «toți
suntem mai mult sau mai puțin murdari». în acest timp, președintele vorbea de la mare distanță, dintr-un
proiect care a lăsat în urmă o epocă toxică și un limbaj închis. Concluzia: Băsescu a devenit un fenomen
popular foarte inteligibil și un vehicul politic de dezvoltare“ (cotidianul.ro, 10.05.2007).
Laudatio mater studiorum est. Discipulus TRU despre România și unica ei șansă pe nume Băsescu:
„Fenomenul Băsescu nu e nimic altceva decît prima încercare de reașezare a lumii românești, prima
reevaluare a obișnuințelor sacre ale lumii noastre premoderne (...). PDL trebuie să recupleze cu direcția
politică a președintelui Băsescu (...) PDL cu Băsescu înseamnă unica șansă de modernizare a României“
(cotidianul.ro, în eseul „PD-L-B“, 08.09.2008).
Sau:
„Da, Băsescu. E singura prezență pro-cetățenească în stat și nu voi accepta niciodată campaniile sulfuroase ale
presei de strivit adevărul (...). PDL a dat singura guvernare și singurul răgaz de recuperare națională. După ce am
intrat în regimul de japcă legală PNL-PSD“ (cotidianul.ro, 13.10.2008).
Alt iconolatru băsist - Sever Voinescu - despre „fulminantul“ Băsescu:
1 R. Girardet, op.cit., p. 69.
526
„...dl Băsescu are deja o problemă. Lipsa unui adversar pe măsură îl încurcă și, asemenea alergătorului de cursă
lungă ajuns în frunte cu multe ture înaintea celorlalți, trebuie să caute stimuli abstracți pentru a menține
alergarea eficientă. Este posibil ca aici să găsim chiar limita talentului politic fulminant al președintelui“ (în
cotidianul.ro 16.08.2006).
H.-R. Patapievici ar îmbrăca ecorșeul simbolic al Președintelui cu propria piele ca să-i fie za de protecție în
fața canonadei urii:
„Consensul urii a devenit atmosférâ morală dominantă a spațiului nostru public și principalul criteriu atît al
solidarizării celor de-un fel (băsescofobii), cît și al identificării țapilor ispășitori (intelectualii lui Băsescu) (...).
Scandalul este că la noi s-a ajuns ca acela care manifestă rezervă la ura față de Traian Băsescu ori are obiecții la
consensul urii întreținut în jurul său de comentatori și televiziuni să fie suspect. Or, e limpede: dacă rezerva e
văzută ca lingușeală atunci problema nu e cu Băsescu, problema e cu antibăsescienii care susțin asta. Cred că esența
băsescofobiei ține de problema pe care o au băsescofobii. Ei ar trebui să conștientizeze că lumea noastră nu se va
îmbunătăți prin dispariția lui Băsescu, pe care băsescofobii și-o doresc precum bigoții sfintele moaște, ci prin
revizuirea atitudinii lor“ (EVZ, 13.08.2009).
în cinstea lui Traian Băsescu, istoria își consumă proviziile multianuale de majuscule. Vladimir Tismăneanu:
„Traian Băsescu este un politician deschis spre valorile liberalismului anticomunist, un european și un atlantist
autentic, un om pentru care reforma sistemului politic este o prioritate absolută“ (EVZ, 02.12.2009).
Același zelot îl mitifică pe Băsescu, să se audă pînă în Europa Centrală și de Est ce cîrmuitor de toată fala s-a
născut din țărîna României!
„Victoria lui Traian Băsescu în alegerile prezidențiale e un moment crucial în istoria postcomunistă a
României, a Europei Centrale și de Est“ (EVZ, 09.12.2009).
Proiectarea lui Traian Băsescu în galaxia marilor bărbați de stat ai omenirii devine pentru VT un exercițiu de
rutină. La un moment dat, Băsescu își recunoaște niște slăbiciuni omenești. Tismăneanu îl expediază imediat în
spațiu pentru a asculta muzica sferelor împreună cu fostul Președinte R. Reagan:
„Mă întreb cîți lideri occidentali au făcut acest lucru și, poate că mă înșel, dar unul dintre foarte puținii a fost
Ronald Reagan pe tema Iran-Contras.“ (Contributors.ro, 26.01.2012).
527
RADU CĂLIN CRISTEA
Omletă din ouă dogmatice
Sisif democrat-liberal, fost socialist - Băsescu nu împinge pietroaie, taie, în schimb, cîte un cap de balaur,
ca să răsară două. Un episod soteriologic repovestit de M. Cărtărescu:
„Președintele Băsescu e pe cale să piardă războiul cu sistemul ticăloșit. Cu fiecare cap pe care l-a tăiat hidrei,
au crescut două la loc. Băsescu n-a avut cu cine să-și facă politica, într-o țară în care nimeni nu respectă legea și
unde politicienii sunt simple accesorii ale afaceriștilor. I-au lipsit mijloacele să impună statul de drept acolo
unde el ar fi devenit un obstacol major în calea afacerilor veroase" (EVZ, 20.06.2008).
Și Mircea Mihăieș are temeri că tăticul lui politic ar putea expia cu dreptatea în brațe:
„Faptul că Traian Băsescu e izolat, trădat de prieteni, abandonat de clasa politică, dus de nas de serviciile
secrete, atacat de oligarhi și amenințat de marii corupți nu înseamnă că el nu are dreptatea de partea lui"
(România literara, 13.04.2007).
Cît e ziulica de mare, G. Liiceanu face omletă din același ou dogmatic. El, intelectualul nenuntit cu
politica („...viața politică cere un tip de compromisuri și acomodări care nu sunt compatibile cu slujirea cîtorva
valori"), vine încărcat cu valorile lui și numai dacă acestea sunt afine cu ale lui Băsescu se recunoaște în
Președinte. Altfel - nu. Și au fost numai afine zemoase și parfumate, cu o excepție - E. Udrea care a năruit
literalmente sistemul de valori ale lui Liiceanu recunoscute în Băsescu. Liiceanu, într-o dezlănțuire analitică privind
ghidul de bune practici în abordarea valorilor băsiste:
„Potrivit căror standarde interioare, afective sau de judecată, avem atașamente față de o persoană sau
alta? Ce pune în joc un intelectual ca mine cînd manifestă, cînd lasă senzația, și dacă o lasă înseamnă că o
fi ceva la mijloc, că are atașamente, opțiuni clare față de un anumit tip - în speță că l-a omagiat pe Traian
Băsescu pentru ceva? Pretenția mea este că eu nu mă ghidez decît după valorile pe care eu mi le-am format în
viața asta și care pentru mine sunt cele mai importante" (Realitatea TV, discuție cu E. Hurezeanu și A.
Ursu, 18.06.2009).
Tot Liiceanu, cu mandat de Guiding light al autorității ELB, în cadru solemn; în numele celor „cărora li s-a
lipit eticheta de «intelectual al lui Băsescu»“, Liiceanu îl anunță pe Președinte:
„...ați fost la înălțimea unei bune părți a intelectualității din țara asta."
528
Ce înseamnă asta?
„Asta înseamnă că tocmai s-au recunoscut cu valorilor lor în activitatea Dumneavoastră.“
Se poate mai clar?
„Timp de 10 ani cît ați fost, sunteți președintele României, nu ați făcut decît să ne așezați pe drumul pe
care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României. Și pentru asta vă mulțumim“
{mediafax.ro, 09.05.2014).
Cei care se simt morcoviți de sintagma „ELB“ pot reflecta la mesajul anterior transmis în numele tuturor
„intelectualilor lui Băsescu“ de către mahatma grupului. După ce, la rîndul lui, și-a regăsit valorile în valorile lui
Liiceanu, adică ale ELB, Băsescu a ieșit onorabil din balbismul marinăresc și a început să gîngurească limbajul
„intelectualilor critici“.
Uns zeitate anticomunistă imediat după condamnarea comunismului, Băsescu va fi suit cu forța în Olimp,
alături de alți colegi de veșnicie. începea o nouă eră. ELB levitau. Beatitudine cataleptică. Demiurgul Revoluției
slobozea România din mocirla comunistă. VT:
„Traian Basescu simbolizează curajul despărțirii radicale de mocirla comunistă, neocomunistă si
corupt-oligarhică“ (pe blog, 11.05.2009).
Aceeași despărțire de mocirlă, alt unghi, tot Tismăneanu cu luneta lui sfredelește veacurile:
„Place sau nu, acesta este stilul politic al lui Traian Băsescu. Un stil și un set de valori care îi vor îngădui în
al doilea mandat să înfăptuiască un deziderat al celor care cred că Revoluția din decembrie 1989 a fost una
anticomunistă: întemeierea unei Noi Republici. Una care să rupă definitiv cu trecutul mocirlos și să reafirme
valorile ireductibile ale adevărului, încrederii și onoarei“ (EVZ, 17.08.2009).
Primim, tot de la menzilgiul VT, o veste excelentă pentru care, cel puțin eu, îi mulțumesc:
„... devenit șef al statului, Traian Băsescu a tăiat cordonul ombilical cu un trecut al beznei morale“ (EVZ,
21.10.2009).
O bună observație a lui R. Girardet despre mitul eroului providențial:
„...personajul se implică într-o realitate temporală ce stă sub semnul rupturii. Se afirmă și se definește în
contextul prezentului imediat, un prezent al decadenței, al confuziei, al întunericului; datorită lui, ce va fi
529
RADU CĂLIN CRISTEA
«după» nu va mai fi ca «înainte». Legendei sale îi sunt asociate aceleași imagini ale verticalității, ale luminii.“1
Așa se scrie istoria, ex-tovarăși! Patapievici nu-i reperează pe Băsescu decît la scară planetară. Ca atare,
bolborosind rugăciuni de salvare din naufragiu, Patapievici îl cară cu cîrca pe Băsescu pînă sus de tot, în lumea
conducătorilor de seamă ai omenirii:
„Superba inițiativă de a condamna comunismul, care va rămîne în istoria țării și a lumii ca un moment de
adevăr și curaj...“ (EVZ, 21.12.2006).
Mai popolit ca în alte situații, Cătălin Avramescu doar elucubrează. îl excită ideea că Băsescu le-ar fi tras
clapa rușilor:
„Condamnarea comunismului este și nu poate să fie (corect! - n. m.), între altele și o condamnare a politicii
Rusiei sovietice (...). în momentul în care a devenit clar că autoritățile române vor asuma o condamnare a
comunismului care arăta și spre Rusia că a izbucnit un gheizer (?!) de ură împotriva oamenilor care doresc
condamnarea comunismului și, pe de altă parte, au existat foarte multe voci în favoarea Rusiei“ (Radio Mix FM,
18.12.2006).
Rodica Culcer, despre „unicul“ și „incontestabilul“ Băsescu:
„Este într-adevăr un miracol că actul de condamnare a regimului comunist, cauza unei minorități oprimate și în
cel mai bun caz ignorate de puterea politică, a avut totuși loc. Rațiunile pentru care Traian Băsescu a hotărît să preia
din mers această cauză vor rămîne o enigmă. Probabil că a înțeles înaintea altora că astfel își asigura un loc unic și
incontestabil în istorie“ (EVZ, 22.12.2006).
TRU vîslește, farfelu, printre epifoneme:
„Băsescu à spus: «Nu! Am nevoie de ceva științific, de cuvîntul adevărat al istoriei!» Și asta s-a întîmplat!
Și acest Raport este rezultatul!“ (Harriman Institute, cuvîntare, 09.08.2008) ș.a.m.d.
Primul, Singurul, Unicum

în toate contextele unde apare Băsescu se degajă excepționalismul Liderului. Doar el, pardon!, El comandă și
asumă. Judecă și dictează acțiunea de urmat. Nu numai că ar putea avea puteri discreționare, dar trebuie să le
aibă, din moment ce toate soluțiile precendente capotaseră în fața prepotenței răului. Autoritatea liderului
excepțional se impune prin foc
1 R. Girardet, op.cit., p. 62.
530
și sabie. Magistral combatant al binelui împotriva unui imperiu al opresiunii bestiale, Băsescu extaziază ELB ca
șef briliant prin cruzimea înfruntării cerberilor din Ancien Régime. El reprezintă liberul-arbitru. întruchipează
revanșa glorioasă. Aperitiv pentru eternitate, Băsescu rămîne Unicum. Mircea Mihăieș: „Traian Băsescu este
singurul președinte post-decembrist care a venit înspre agenda societății civile, asumîndu-și aproape în totalitate
punctul de vedere al acesteia. De prin 2002-2003 Traian Băsescu a vorbit limbajul intelectualilor critici, limbaj pe
care continuă să-l vorbească și astăzi. în cei cinci ani ai mandatului, cred că Traian Băsescu a acționat ca o veritabilă
forță de descurajare a oligarhilor și a grupurilor de interese care n-au mai furat cît ar fi vrut și cît ar fi
putut“ (EVZ, 02.03.2009).
încărcat de puteri extramundane, liderul unic vine, mută și cîștigă. Rănile lui Băsescu îl rănesc infinit mai grav
pe Patapievici. I se face negru în fața ochilor cînd Președintele său este fluierat în sala Ateneului. Furnalul scoate
flăcări. Vasile spînzură de sirenă, anunțînd starea de demență colectivă. întrebare Patapievici:
„Este Traian Băsescu un scelerat? Unii au ajuns să creadă că da, spre stupoarea altora, care nu văd deloc acest
lucru. Oare am înnebunit cu toții?“ Nu am o părere formată. Or mai fi scăpat cîțiva. Victimă inocentă a injustiției
de toate genurile, Băsescu va fi decontat de Patapievici ca „singurul cetățean“ privat de drepturi constituționale:
„Lui Traian Băsescu nu i se aplică judecata critică, i se caută cu îndîrjire încadrarea penală. Singurul cetățean
român căruia i se refuză prezumția de nevinovăție și pentru care funcționează în mod sistematic prezumția de
criminalitate este șeful statului. Avem, prin urmare, acest paradox: există un consens asupra sceleratului, în
absența unui consens asupra faptelor scelerate (?!). Avem un condamnat căruia i se caută cu frenezie motivele
condamnării. înainte de a fi clar de ce e condamnat, e foarte clar că merită condamnat.“
în fața acestei realități sfîșietoare, Patapievici bobinează un lamento despre delictul de ură antiprezidențială:
„Pentru a putea fi considerat criminal în absența crimelor, Băsescu trebuia urît pentru că e Băsescu (adică
grosolan, necioplit, lipsit de maniere). Intensitatea urii față de făptaș a fost chemată să acopere lipsa gravității
faptelor care se impută. Astfel că, dacă pentru ura cu care este vînat și batjocorit nu există nicio justificare rațională
în fapte, există, totuși,
531
RADU CĂLIN CRISTEA
una, în mecanismele psihologice. Ca să ne împiedicăm să vedem că nu avem dreptate, urîm“ (ultimele citate sunt din
EVZ, 10.09.2009).
Patapievici se teme pentru Președinte. Aude, neîncetat, alarme de la începutul anilor ’90. „Clica“ de
acum îi pare mai de temut decît farandola securitismului comunist de atunci:
„Fabricanții fantasmelor și fantasmagoriilor cu care a fost confecționată, în mai puțin de doi ani, irealitatea
prin care românii au ajuns să trăiască în realități divergente și incompatibile, care i-au adus în situația de a se
detesta între ei pe teme fictive precum «Traian Băsescu dictator», formează azi cea mai puternică clică din România.
Forța clicii care se luptă prin orice mijloace să obțină de la electoratul român debarcarea lui Traian Băsescu la
aceste alegeri e incomparabil mai mare decît forța manipulatorie care a convins electoratul român să îl plebisciteze
pe Ion Iliescu la 20 mai 1990“ (EVZ, 19.11.2009).
Se aude și strigătul clamat în deșert de Cărtărescu care, poate și deoarece se afla atît de departe de România,
îl căinează pentru că „răii“ l-ar fi deposedat de pîrghii:
„încetul cu încetul, el (Băsescu - n. m.) a fost lipsit de toate pîrghiile puterii, pe care le-ar fi putut folosi pentru
însănătoșirea vieții politice a țării“ (EVZ, 11.07.2008).
TRU. Campion la aruncarea ciocanelor în suporterii echipei adverse. Logoul băsismului exantematic. Iată-1
bulversat de „excepția“ Băsescu:
„Jurnalul de călătorie al Președintelui a ilustrat, din nou, excepția Băsescu. Acel fel de a administra
inteligent, acolo unde domnesc obișnuințe corupte. Excepția Băsescu merge mai departe. Președintele a
demonstrat că există politică după politica românească. Deocamdată, ca abatere solitară de la consensul pîclos și
obstrucționist al majorității administrative. Traian Băsescu rămîne cel mai bun Premier pe care-1 avem“ (în
cotidianul.ro, 17-19.08.2006).
Atotputernicul Băsescu este singurul îndrituit cu dezarticularea mașinăriei infernale ce pusese monopol pe
România. Mihăieș - despre singurătatea alergătorului Băsescu, în maratonul acestuia de zece ani:
„într-o țară în care memoria publică arată ca un bostan călcat în picioare la iarmaroc, politicienii puterii uită ce-i
datorează lui Traian Băsescu. Fără talentul său de «președinte-jucător», de care acum se distanțează cu aere de
țîrcovnici la andropauză, ar ronțăi în continuare acadeaua anostă a opoziției. Băsescu singur i-a pus cu botul pe
labe pe securisto-comuniștii cu
532
veleități de lideri, incit nu și-au revenit din bîlbă. Și tot Băsescu singur îi va învinge, indiferent ce ițe murdare se
țes prin cotloanele rău famate ale acestui bordel de conștiințe“ (EVZ, 29.01.2007).
Mihăieș nu se lasă:
„Singur împotriva tuturor, Traian Băsescu are și prostul gust de a fi mai deștept decît falanga ucigașă a
«băieților deștepți»" (EVZ, 16.04.2007).
Din nou Mihăieș - ca să ne intre bine în cap:
„Din păcate, președintele (Băsescu - n. m.) e singurul realmente interesat de tăierea răului de la rădăcină“
Plesu, Băsescu si firul de iarbă ■
Tot ce s-a perindat prin clasa politică de aproape două decenii a șters praful de pe tobă; Băsescu a fost „singurul
care a avut voința politică să facă ceva (sic!) ca să devenim un stat cu adevărat european“ (Cărtărescu, în EVZ,
11.07.2008).
Scoțînd la aer, zdronca-zdronca, maniheismul său self-explanatory, Cărtărescu ne aruncă într-o dilemă de
Vechiul Testament:
„A fost cel mai faultat președinte-jucător, lovit la glezne și de ai lui, și de adversari cu atît de mare
rea-credință, încît te miri că mai e în picioare (...). Cînd vezi că un om este lovit de toți cei din jurul său, nu
poți ajunge decît la una din două concluzii opuse: ori că e vorba de un ins malign care pune-n pericol fibra lumii în
care trăiește, ori că e singurul om drept din Sodoma“ (EVZ, 11.07.2008).
Ecce homo! - vibrează festiv vasalul S. Voinescu:
„Nu a învins o imagine, nu a învins un ideal abstract. A învins un om, care a explicat, cît se poate de
clar, felul în care vede România. Au învins spiritul lui și programul lui: robust, dezinhibat, cu cel mai mare grad
de onestitate asumat vreodată pe scena politică“ (cotidianul.ro, 22.05.2007).
Ecce homo! - Patapievici repetează:
„El (Băsescu - n. m.) este omul care a reușit să personalizeze o aspirație a electoratului pe care nici o
instituție, nici un partid și nici un politician nu a putut să o exprime mai bine. Este vorba despre aspirația către
dreptate (...). À fost identificat de electorat cu omul care vorbește în numele dreptății pe care alții o
nesocotesc (...). înainte ca dușmanii săi să deplîngă această identificare, invocînd populismul și dictatura, ei ar
trebui să se simtă adînc rușinați de faptul că nici ei, și nici instituțiile pe care le reprezintă nu au fost identificați/
identificate de electorat cu aspirația către dreptate“ (EVZ, 19.05.2007).
533
RADU CĂLIN CRISTEA
Iupiterizarea lui Băsescu de către intelectualitatea encomiastică îl cătrănește pe A. Cornea. Un idol ca Băsescu
merita mai mult: „Cît despre intelectuali, recunoștința lor e, ca de obicei, călduță. Țipă pe stradă pentru statul de
drept, dar destui nu înghit că cel (sic!) care s-a bătut pentru acesta a avut doar un brevet de căpitan și «școala
vieții» și, că, probabil, nu l-a citit niciodată pe Mircea Cărtărescu“ (22, 10.07.2012).
Andrei Pleșu compune o ieremiadă răsturnată. Nu-I plînge pe Băsescu, ci, parodic, infinitatea inamicilor
acestuia. Rezultă că o lume de țicniți a căzut în doaga contestării lui Traian Băsescu. Caricaturi sinistre, inamicii
Președintelui sunt sufocați de un boa uriaș și condamnați la moarte printr-o răbdătoare deriziune. Nu se vede
capătul hectarelor însămînțate cu satirele lui Pleșu a cărui oripilare cauzată de antibăsiștii plecați, in corpore, cu
sorcova, are și o deducție finală ce poartă amprenta subtilității spiritului critic fără seamăn al lui Pleșu: statuia
Președintelui se păstrează inebranlabilă din moment ce, legitimați la sînge de autorul „Obscenității publice“, s-a
constatat că toți vrăjmașii lui Băsescu au domiciliul stabil la casa de nebuni. A- Pleșu:
„Cînd ies la rampă, politicienii și gazetarii anti-guvernamentali (fie ei Cristian Preda, MRU, Vasile Blaga,
Elena Udrea, Adrian Papahagi, Sulfina Barbu, Mihai (Mihail - n. m.) Neamțusau (sic!) Andreea Pora, Dan
Tapalagă, Sabin Orcan, Mircea Marian etc.) nu prea se referă la Traian Băsescu (E tare! Cu repețire! - n. m.). în
schimb, personajul Băsescu e cheia de boltă, turnanta cosmică, psihoza de fiecare clipă a adversarilor lui (...). El e
marele mahăr, «demiurgul cel rău» (cine a îndrăznit? - n. m.), «împielițatul» istoriei noastre contemporane. El
și «regimul» lui. El și fetele lui, rudele naturale și cele dobîndite prin alianță. I se numără zilele pînă la
expirarea mandatului, i se construiesc porecle bășcălioase cu posibil efect exorcizant, i se analizează și
psihanalizează fiecare gest, fiecare grimasă, fiecare cuvințel. Pe scurt, se lucrează asiduu, cu un devotament demn de
o cauză mai bună, la un adevărat cult (pe dos) al personalității. Băsescu e zugrăvit ca fiind atotputernic,
atotmanipulator, atotresponsabil față de tot ce mișcă în țară (și chiar pe mapamond), de la psihologia colectivă,
la serviciile secrete și firul de iarbă...“ etc. (adevarul.ro, 10.02.2014).
Trăiască Băsescu, intelectualii te salută!

Indigestibile texte. Se consumă neapărat cu lime. Unde eu văd un cult pe față al personalității lui Băsescu,
desigur, primenit și aclimatizat la stilistica vremurilor noi, Andrei Pleșu vede „un cult (pe dos) al personalității“
534
aceluiași Băsescu. Copleșitor de numeroși, autorii cultului (pe dos) sunt dați anonimi. Rămînem încuiați pe
dinafară în aceleași distractive dileme unde parcă ar fi „da“, deși ar putea fi și „nu“. Inexistența indiciilor roade
ca orice suspiciune: așa o fi sau Pleșu se simte de bon gré printre arlechinadele . sale imagistice?
Mă întorc la concursul de adorații la statuia lui Băsescu. Stai și te gîndești. Te gîndești ca să te crucești. Ce
om deștept putea fi atît de prost încît să reînnoade firul cultului personalității liderului providențial de unde l-a
rupt istoria, în Garnizoana Tîrgoviște? Multe dintre ELB frapează, pe de altă parte, prin ghiersurile gurluite
trimise în zbor spre ambele urechi prezidențiale. Sar în ochi contrastele dintre cărțile de referință, integre, scrise
de unele dintre aceste elite și jenanta osîrdie apologetică depusă în mitificarea lui Traian Băsescu de același grup
de intelectuali. Pe Victor Tulbure, Eugen Frunză sau Veronica Porumbacu îi mai putea scuza dizolvarea în
ochlocrația propagandistică a sutelor și miilor de creatori de „artă“ ce se conformau însă unei convenții, desigur,
neoficiale, dar acceptate fără derogări de breasla lor de prostituate ieftine: prestau un serviciu așa- zicînd
„literar-patriotic“, dar conștienți de nulitatea lui estetică. Dar care să fie deal-ul în cazul lui Tismăneanu, TRU,
Mihăieș, Voinescu, Patapievici, Liiceanu? Ce scînteie le înflăcărează ditirambii depravați?
Nu înțeleg ce să te oblige pe tine, intelectual educat și prețuit de societate, să stai cloșcă, gros de obraz, cu
spinarea încovoiată, scoțînd panglici pe nas, compunînd peanuri pentru un șef oarecare, fie el și al statului?
Pentru ce trebuie să-ți treacă neapărat prin cap întreaga paradă a fanfarei militare doar cînd auzi de Băsescu? Ce
unitate de măsură morală măsoară demnitatea ta de șef de editură, profesor universitar, istoric, scriitor care țopăie
demimonden într-un Romanian Cancan pentru a fi inoculat în grațiile Marelui Cabaretier? Nu cred că Băsescu
a încurajat asemenea îmbăloșări ritualice. Flateriile simfonice ce zugrăvesc efigia Liderului, a Tatălui, aparțin
unor intelectuali care persistă să calce în rahat de parcă gestul lor ar avea o simbolistică ascunsă, alta decît efectivul
călcat în rahat. Unele dintre aceste elite au scris însemnări memorabile despre penibilul abdicărilor morale ale
propagandiștilor care au cîntat oda bucuriei dictaturii ceaușiste. Vorbim de istorici, scriitori, filozofi etc. care
au satirizat deplorabilele făcături ubuești dedicate unui cuplu ticălos. Au amendat tiradele grotești ce glorificau
Primul „agricultor“, „miner“, „bărbat“, „fiu“, „ctitor“ etc. al țării.
535
RADU CĂLIN CRISTEA
„Omul între oameni“ și „Eroul între eroi“.
Prin El își rostesc crezul și fapta comuniștii,
Prin el sunt spornici anii măreței revoluții. (N. Dragoș)
Firește că de atunci verbul s-a rafinat, stilul s-a descotorosit de dogmatica vomitivă a „epocii de aur“, nimic nu
seamănă cu nimic și sună nebunește să-l substitui, fie și printr-o încorporare de tipul imaginii-ecran (screen-
memory), pe Băsescu lui Ceaușescu. Mă refer aici doar la experiența de un tragic burlesc a cultului personalității
ceaușiste care, nici măcar ca impresie de turmentație jenantă a spiritului și de prăbușire în absolutul ridiculității, nu
pare să fi lăsat urme îndeajuns de insuportabile pentru unii dintre fidelii lui Băsescu. Ce înțeles mai pot avea astăzi
aceste gudurări pe lîngă pantalonii stăpînului? Nu dor, nu irită, nu te fac să te simți mucilaginos prosternările și
idolatria țanțoșă? La urma urmelor, strict pe fondul discuției, se găsește o diferență substanțială între V.
Tismăneanu care preamărea „UMANISMUL REVOLUȚIONAR (subi. VT) caracteristic gîndirii tovarășului
NICOLAE CEAUȘESCU (subi. VT)“ și același Tismăneanu care îl pomădează pe Băsescu ca demn urmaș al lui
Henric al V-lea? Citatul din VT:
„Traian Băsescu este un mare om politic român, unul care a făcut lucruri extraordinare pentru țara sa, un om
care a știut să se despartă, în numele responsabilității, de camarazii de sindrofii, asemenea prințului Hal de
Falstaff, atunci cînd s-a transfigurat în Henric al V-lea...“ (pe blog, 20.12.2014).
VT se închină și face reverențe interne în fața idolului său pentru că „dl. Traian Băsescu a fost - este - uluitor
de puternic, practic de neînvins. Realmente de neoprit, cu toate sumele imense puse jos la bătaie, cu toate tirurile
încrucișate și la foc automat trase în direct și la ore de maximă audiență“ (pe blog, 07.12.2009).
Un pean pentru tubă și orchestră în inegalabila interpretare a aceluiași V. Tismăneanu:
„Prin curajul și perseverența dovedite, Traian Băsescu a devenit practic exponentul tuturor forțelor
interesate în ruptura categorică și definitivă de trecutul totalitar (...). Trâian Băsescu crede în adevăr, transparență și
toleranță, deci exact în acele valori pe care le detestă cei care au votat pentru suspendare“ (EVZ,
20.04.2007).
Doar VT simte cum îl năpădește propria candoare:
536
„Nu am absolut niciun interes personal în victoria lui Traian Băsescu. Unica rațiune pentru care m-am implicat
în această dezbatere este faptul că sunt sincer convins că acest om politic este angajat total în proiectul clădirii
unei Românii a dreptății, a adevărului și a memoriei“ (EVZ, 09.12.2009).
Obsecvios și el față de unicitatea liderului suprem, Andrei Cornea prezintă omagiile „unui om de stat
autentic și un lider, singurul pe care l-am avut în ulimii douăzeci și ceva de ani“ (22, 1'0.07.2012). Puterea lui
Băsescu stă în partid și în intelectualii săi care, după o socoteală a lui Mihăieș, valorează cam cît un sfert din
șeptelul de bovine parlamentare. O fi mult, o fi puțin? Citatul:
„Dacă mai adaugi că în jurul lui Traian Băsescu se află un partid care domină autoritar scena politică, dacă pui la
socoteală piesele grele din PLD, dacă-i adaugi și pe intelectualii care, fiecare în parte, face cam cît o pătrime din
staulele chiriașilor din Palatul Poporului, numai de izolare nu se poate plînge Traian Băsescu. Departe de a fi
singur-cuc, el e singur-buluc!“ (EVZ, 25.06.2007).
într-o țară de nevăzători, mai vede cîte ceva doar ochiul lui Băsescu. TRU, ca de la hormon la hormon:
„Președintele Băsescu e primul factor de putere care ia în serios pericolul iminent de transformare a României
într-un stat de injustiție legiferată și națiune de castă. Furia și vijelia nu vin din hormoni, ci din starea națiunii“
(în cotidianul.ro, 16.02.2007). Același:
„Președintele Băsescu a propus inacceptabilul, și exact acesta este motivul pentru care România are, în
sfîrșit, primul ei politician autentic“ (în cotidianul.ro, 27.09.2006).
Cine-1 suspendă pe Președintele Băsescu demite poporul român. Un gînd cu dedicație de la TRU:
„...președintele Băsescu nu poate fi suspendat, pentru că nimeni nu poate suspenda o aspirație populară.
Aspirația simplă și clară spre alte vremuri, spre alt fel de a trăi în România, cu capul sus și cu dreptul la viitor
(...). în doi ani și jumătate, Traian Băsescu, nu președintele, nu omul de la Palat, ci politicianul fidel națiunii
sale, a devenit inamicul justiției generale. Președintele Traian Băsescu nu s-a schimbat, nu s-a îndoit, n-a
renunțat și nu s-a ascuns în spatele vorbelor“ (cotidianul.ro, 20.04.2007).
Pentru lacheul prezidențial TRU, Băsescu nu numai că are „minte“, dar e „singura“ și, pe deasupra, și
„conștientă“:
537
RADU CĂLIN CRISTEA
„Singura minte conștientă de iminența crizei național-culturale e președintele Băsescu. Măcar din acest
motiv, 2009 trebuie să fie anul reconfirmării lui Băsescu“ {cotidianul.ro, 29.12.2008).
în sfîrșit - TRU. Nauséabond: „Da, îl consider un mare președinte. Și m-am cam plictisit de observația
asta. E foarte iritant“ {Observator cultural, interviu, 07.12.2006).
Mie îmi spui? Nici nu vreau să-mi mai amintesc de petrecania lui Patapievici cu La Vanguardia.
Octavian Paler, despre „cîinele negru al urii“, liderul providențial și nerușinatele cedări ale intelectualității:
„.. .îmi imaginam că într-o democrație pot exista și indivizi care nu țin să cînte în cor. Și că au acest drept fără
să fie înjurați. Eroare! Patimile din «sală» s-au isterizat atît de tare de la o vreme încît nu mai există polemici. Există
doar cîinele negru al urii care se năpustește turbat asupra celor care au avut (și au) proasta inspirație de a nu
vedea în Traian Băsescu un «om providențial». Așadar, amintindu-vă vorbele lui Hamlet, dacă nu vă place
Băsescu. Ori îți «pui lacăt gurii, fiindcă vremea e scoasă din țîțîni», ori adio dialog. în fond, ce argument ai putea
folosi? Că ai o părere proastă despre cam toată clasa politică, dar ți se pare, pur și simplu, ridicolă încercarea de a-l
pune pe Traian Băsescu pe celălalt’taler? Inutil. Ura n-are nevoie de argumente.
Accept. Poate sunt lucruri pe care nu le înțeleg eu suficient de bine. Sau există dedesubturi pe care le ignor.
Dar ce pot face împotriva convingerii că a avea un președinte bolnav de putere (și atît!) e cel mai mare blestem
care putea să cadă pe capul României în cel de-al șaptesprezecelea an de libertate ratată? E vina mea, oare, că nu
pot înțelege de ce o demagogie de joasă extracție are succes? Și că, mai mult decît populismul, mă sperie aceste
vremuri avariate de ură?
Ce-i drept. Nu mă număr printre țintele preferate ale combatanților pro- Băsescu. Tot ce mi s-a reproșat pînă
acum e că «fac spume la gură» atacîndu-1 pe dl președinte. Probabil, e luată în considerație și vîrsta mea. Dar asta
nu mă împiedică să-mi amintesc că toate regimurile mizerabile s-au bazat (fără nicio excepție!) pe lăudători și
complici; că nici un derapaj din istorie n-a fost cu putință fără un cor de susținători; că psihiatria nu poate
explica singură toate cazurile de paranoia; că simplificăm cînd punem nenorocirile trăite, la noi și aiurea, doar pe
seama unor personaje malefice; că odele și ura au pregătit multe coșmaruri“ {cotidianul.ro, 13.02.2007).
LA APA VAVILONULUI
UNDE AM PLÎNS DE M-AM RUPT
Șuturi în fund poporului român (I)
Am priceput de la ELB că s-a lăsat cu criză grea. Că forțele răului, concrete ori abstracte, s-au ridicat împotriva
României, în scopul subjugării acesteia. Că doar o basculare radicală, prin revoluție, ar aduce zorii revirimentului
peste o țară chircită în întunericul neputinței. Aș înțelege, în toată înfricoșenia lui, și gîndul că intelectualitatea
atît de curtenitoare cu Președintele Traian Băsescu deslușește fix în această căpetenie pe alesul Providenței pentru
stîrpirea cariilor ce morfolesc sărmana democrație carpatină. Se asudă la insinuarea unei alternative, dar tezele zac
sleite, de obicei la marginea cîte unui drum care duce exact la naiba. După părerea mea, nu-i chiar o chestie
miraculoasă să cugeți în cadă și apoi să alergi în fundul gol prin agoră, țipînd de nebun eupr|Kcd M-aș duce, în
schimb, fără vicleșuguri și aporii fermentate, la ôripoxpcrua, la democrație, adică la „puterea poporului“.
Degeaba vrea Patapievici și ar putea Băsescu, fără popor cu putere de vot necondiționată nicio democrație nu
prinde cheag, e basm, fandacsie, apă chioară. Am zis.
Recursul la autoritatea prin nimic îngrădită a poporului elector s-ar cuveni să țină democrația tare de înger și
dreaptă ca pălimarul. Citesc cu irișii cît cepele ce fel de prototip democratic pretind celești din constelația
ELB că ar putea remodela societatea, astfel încît să ne comutăm de la răul actual la binele viitorului. Găsesc un
proiect de țară revolut, cu subsoluri trăsnind de istorii alterate și cazat, hăt, departe, de licărele democrației liberale.
Nervii ELB praștie se fac deoarece, oricît s-a împotrivi, diligențele
539
RADU CĂLIN CRISTEA
lor trec pînă la urmă pe la popor. Or, conchid ELB aproape în unanimitate, cu acest popor nu poți trece nici
zebra, darmite să străbați deșertul.
Democrația românească de la popor se impute. Puterea poporului nu mai e. Poporul e în incapacitate.
Compune o colectivitate inertă democratic, zidită în prosteală, fatal egalitaristă. Nu poate absorbi, deci nicidecum
asimila, noțiuni, principii, viziuni fără de care una cu pămîntul se fac statul de drept și toate roadele democrațiilor
multiseculare. Neam să se înalțe poporul îlot la năzuințele de propășire concepute de unele dintre ELB, după o
schiță lesne inteligibilă, dar învăluită cu vorbe în doi peri. Sumarizînd - nu te poți baza pe popor, pe „români“,
mai cu seamă în calitatea acestora de organism electoral unde la același vot au dreptul și vlădica, și opinca.
Mircea Mihăieș contemplă un neam ordinar, o „prostime derutată“, peste care nu mai urinează fitecine, ca la
Patapievici, în schimb i se scuipă în cap din „inexpugnabile navete spațiale“:
„Născuți fără onoare, ne acomodăm celor mai insuportabile situații cu un fel de smerenie bleagă, aruncînd
priviri de milog în direcția celor puternici (...). în țara celor mai iresponsabili politicieni, a celor mai cinici și
grobieni dintre jurnaliști, minoritatea cu mîinile pe volan și claxon conlucrează la ducerea de rîpă, «în regim de
urgență», a țării. Parc-ar fi vorba de două Românii: una a lor, a privilegiaților cocoțați în inexpugnabile
navete spațiale, de unde aruncă scuipați spre o populație derutată și infantilizată, alta a prostimii care stă cu mîna
întinsă la pomenile statului. Iar între ele, neantul și netrebnicia românească“ (EVZ, 29.06.2009).
Românii electori devin ciclic, la Mihăieș, o turmă îmbrîncită în cotețul cu voturi de urmașii în Parlament ai
lui Lică Sămădăul. Revine laitmotivul flegmei:
„Pentru sforarii din parlament, românii sunt o simplă masă de manevră pe care o chemi o dată la patru ani să-ți
ștampileze continuitatea în ticăloșie, după care o tratezi cu flegme și picioare disprețuitoare în dos“ (EVZ,
16.04.2007).
în timp ce țara le intră pîș-pîș în NATO, românii se afundă în animalitatea lor indestructibilă. Românii lui
Mihăieș profesează excelența ca șmenari, hîrciogi, palmagii etc.:
„Popor vesel, iute degustătoriu de glumițe ușurele și mare meșter în a bășcăli destinul, ne-am luat obiceiul
de-a lua în tărbacă și ce trebuie, și ce nu trebuie (...). Pentru românul-standard nu e prea limpede ce înseamnă
NATO ăsta. Mult mai mulți dintre concetățenii noștri vibrează la concepte
540
precum șmen, bacșiș, parai, țeapă sau, dacă e să urcăm la un etaj superior, pensie anticipată, pilă, cumetrie,
nepotism, căpșunar, Economat. Nu le-a intrat nimic în buzunar - nu-i privește. Ar fi o imensă greșeală să dăm,
însă, vina pe ei. Cincizeci de ani (plus cincisprezece) de îndobitocire, viață trucată, batjocură fără perdea și
cinism i-au făcut să nu mai creadă nimic din promisiunile mărimilor zilei (...). Oricît ai încerca să demonstrezi că de
data aste e pe bune, că în sfîrșit am scăpat de spectrul totalitarismului comunist, nea Gheorghe o să ridice a sictir din
umeri, o să-și dea pălăria pe ceafa și-o să te întrebe flegmatic: «Și mie ce-mi pică la chestia asta?»“ (România
literară, 14.04.2004).
Răvășit de masochisme cronice, poporul lui Liiceanu juisează la durere: „Cu un popor incult, ținut decenii la
rînd departe de orice decizie, poți face orice. Și mai ales, vei fi sigur că-i va vota ani la rînd, ca salvator, pe cel
care nu va face decît să-l îmbolnăvească mai rău“ (Contributors.ro, 21.10.2014).
Voyeurul TRU privește prin gaura cheii întreaga nuditate a prostiei poporului. îl trec toate nădușelile cînd
descoperă „prostia mascată social în suficiență cognitivă“:
„Cu sau, mai ales, fără știința parlamentarilor, România e singură în fața prostiei. Partea de care se ocupă
parlamentul o constituie discreditarea democrației electorale și exasperarea unor alegători care înțeleg că nu
au soluții. însă marea problemă e prostia mascată social în suficiența cognitivă: știm, ne pricepem, nu avem ce
învăța, a se vedea faimoasa școală românească de cugetare și megacugetare. Am ajuns în situația jenantă în
care problema investiției cognitive, a calificării generale și de detaliu pare o fixație a Președintelui Băsescu“
Șuturi în fund poporului român (II)
Românii nu vor să iasă și pace din blestemul de a vota ca niște apucați puterea întunericului întruchipată de
PSD; pur și simplu - li s-a implantat obsesia morbidă de a merge la urne pentru a vota greșit, adică răul. Mircea
Cărtărescu:
„Da, e rău și o să fie și mai rău, dar se pare că asta vrea electoratul român. Și iarăși, cu asta, basta. La
optsprezece ani de la Revoluție electoratul român votează iarăși cu PSD“ (EVZ, 20.06.2008).
Unit în cuget cu simțirea lui Mihăieș din „Matusalem votează“ (cotidianul.ro, 13.12.2004), Cărtărescu se
arată îngrozit de votul pensionarilor:
541
RADU CĂLIN CRISTEA
„Cu coada-ntre picioare, (PSD - n. m.) s-a-ntors la matca sa primitivă: Iliescu, Năstase. O rețetă băbească,
descîntată pe sub nas, pentru cei cinci milioane de pensionari despre care vorbea recent la televizor bătrînul Ilici (...).
Ce-o să ne facem dacă, în lipsa milioanelor de români muncitori din Spania și Italia, care nu vor ajunge la urnele
de vot, vor decide următoarele alegeri exact pensionarii despre care vorbeam? Pe unde-o să mai scoatem cămașa?“
(EVZ, 29.02.2008).
Lui Cărtărescu îi dă fiori votul țărănimii înapoiate care linge tot mîna lui Iliescu:
„De zece ani (doar fix din 1999? - n. m.) mă întreb cine mai votează cu PSD-ul în țara asta. Probabil tot
țăranii de la orașe și sate, care încă se cred sub tătucul lliescu“ (EVZ, 12.06.2009).
Ne-am putea aminti că nici țăranii lui Cioran nu visau democrație, ci, dimpotrivă, dictatură:
„Pentru păturile care nu iau parte directă la istorie nu există tragedie mai mare decît democrația. Țărănimea a
fost amestecată în procesul universal într-o devenire la care n-are aderențe. Democrația n-a putut face
din ea un factor activ al istoriei, încît prostimea eternă a fost angajată într-o iresponsabilitate la care nu se simte
chemată în mod esențial. Țăranii ar vrea ca totul să se facă peste ei, încît dictatura este paradisul lor
terestru. Cînd vor ști că există un om, unul singur, care gîndește, suferă și se agită pentru ei, cu condiția ca să
renunțe la iluzia individualiții lor, niciunul nu va sta pe gînduri să sacrifice această iluzie. Mulțimea aistorică n-are
decît un ideal: pierderea libertății.“1
Ezit să-l întreb pe Horia-Roman Patapievici cum se mai vede sub lentilă poporul român. „Ce este aceea
«românul» e o întrebare la care se răspunde prin violență, ură, sînge și șuturi în cur.“2 Vedeți? Ce v-am spus?
Patapievici îi scrie lui Alexandru Paleologu în 28.07.1991:
„... mă simt părtaș la enormul ocean de prostie care pe neamul meu nu îl sufocă (semn că îi este mediu adecvat);
văd mediocritatea din jurul meu, văd agresivitatea îngîmfată a prostului gust și știu, fără întoarcere, că acesta este
poporul în mijlocul căruia m-am născut, din sămînța căruia am luat ființă și din substanța căruia sunt, la rîndul
meu, plămădit. îi aparțin așa cum unii oameni au malformații congenitale: din rău în mai rău, identificați
1 Citat de A.-P. Iliescu, op.cit., p. 298.
542
cu răul pînă la anulare, și condamnat, pînă mă va ucide. Să fii român este un mod de a trăi condamnarea.“1
Altă trăire:
„Există probe foarte concludente (ce probe? - n. m.) care atestă că românul este intolerant, xenofob,
violent-și-laș, retractil, agitat-și-abulic.“2
„Limbajul crud“ al lui Patapievici dă corp unui imaginar eruptiv, ancorat în delir, în ședințe de buimăceală
autoindusă. Autorul se lasă capturat de coșmaruri dintr-o necesitate banală, de parcă și-ar aprinde joint după joint.
Mănîncă megawații pe pîine. Patapievici se lasă devorat de himere în spectacole de magie ce zguduie audiența. Pe
de altă parte, deși Patapievici va lua o anume distanță față de starea și timpul compunerii acelor puseuri de
exhibiționism lexical și de apocalipsă emoțională, rostul meu este să mă țin cît mai aproape de literalitatea
textelor, așadar cît mai departe de alambicările lor conotative. Acele compuneri din junețea autorului rămîn
imobilizate în efigia lor primă pe care mă feresc s-o scrutez din unghiuri sofisticate. Nu mă mai leg la cap dacă tot
mă doare.
H.-R. Patapievici:
„Căci nu există un popor, după cum nu există popor, și asta pentru că, pe de o parte, românii nu mai formează
o comunitate, ei sunt azi fracturați, rupți, șterși, neidentificați și, pe de alta, pentru că nu există colectivități cu
trăsături epistemologice de individ.“3
Trăim sub blestemul unor strămoși ignobili:
„în noi izbucnesc, vrînd-nevrînd, gesturile melo-epileptice, scobitul în nas, scuipatul în farfurie,
argumentarea prin înjurături, zbieratul cu spume la gură &c.“4
Deși organic descompus, poporul român, continuă Patapievici, contează pe spiritul abominabil:
„într-adevăr, ce este poporul român dacă e să renunțăm la românii detestabili? O ficțiune de bibliotecă, ceva
anaerob, o mîncare sintetică.“5
Pare că o mînă invizibilă de Hieronymus Bosch a înclinat „Grădina desfătărilor umane“ și a golit tripticul de
acele creaturi prodigioase care s-au refugiat apoi în paginile lui Patapievici:
5
H.-R. Patapievici, op.cit., p. 55.
543
RADU CĂLIN CRISTEA
„Ca într-un coșmar, aproape toți cei pe care îi întîlnesc se bîlbîie, își bîțîie ochii, dau din picioare ca
apucații, înjură, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioțenii. Ce se întîmplă? (Pe cuvînt
de onoare că nu știu! - n. m.) Cînd, rareori, întîlnesc cîte un om normal, el este fie foarte bătrîn, fie foarte tînăr:
neputincioși în ambele cazuri. Oamenii valizi în România de azi sunt timpii, flecarii, estropiații, gîngavii și
crapuloșii.“1
Pe scurt, cînd nu se definește ca o abstracțiune „neidentificabilă“, poporul nu reprezintă, pentru
Patapievici, un temei într-o paradigmă democratică. Primul Patapievici, cel din Politice, bîzîie ca un tăun care
păstrează pe aripi, foarte evidentă, pulberea raliurilor sale prin imaginarul enragé și lexicul virulent ale lui Nae
Ionescu și ale vedetelor din grupul „Criterion“. Patapievici și, din perspective uneori diferite, celelalte ELB
disprețuiesc clarviziunea democratică a poporului.2 Negarea în bloc a acestui invocat handicap popular mi se pare o
scrînteală. Maniheismul își bagă însă coada și aici: spectacolul cretinismului fără speranță al poporului se va găsi
în contrast cu superioritatea învățămintelor ce vor fi scoborîte de elite asupra gloatocrației nerușinate
(Patapievici).
Jean-François Revel:
„Oricît de mult ne-am putea îndoi în privința maturității educației politice a multor popoare din lumea
treia, ori a popoarelor prea idiotizate politic de comunism pentru a-și mai fi păstrat discernămîntul politic,
observatorii sunt adeseori surprinși de bunul-simț cu care aceste popoare votează atunci cînd au ocazia s-o facă
liber. Este un semn sigur că falsificarea informației, practicarea minciunii de stat sau trădările la care se dedau elitele
nu ajung să altereze iremediabil judecata mulțimilor.“3
Șuturi în fund poporului român (III)
Prodigalitatea patrulării lui Andrei Pleșu peste crestele și prin bîrlogurile presei lasă urme. Mi-1 și închipui
pe Adrian Pleșu, suferind dureros de dulce de „sindromul Stockholm“: prizonier al televiziunilor, dar
dependent
2 Nu-mi trece deloc prin minte să abordez această temă din unghiul pretinsului antiromânism de care injust au fost acuzate unele
din ELB, îndeosebi Horia-Roman Patapievici. Mi se pare o perspectivă îngustă și neghioabă ce-i vatămă crunt doar pe
„patrioții“ rechizitoriali. Pe „românii verzi“ care „purced“ de la „principii sănătoase de interes național“ (Caragiale).
3 Jean-François Revel, Revirimentul democrației, Ed. Humanitas, 1992, p. 261.
544
pînă la amorezare de răpitorii săi. Abundenta sa expertiză îl califică pentru filipice profesioniste. Ținta nr. 1 -
incidența asupra poporului a izbiturilor cu tabloidele în cap. Furia lui Pleșu se. năpustește asupra
mediacrdției1';; Jf Antena 3 inflamîndu-1 nespus. Drept urmare, icnind după fiecare lovitură'J de baros, îi dedică
o inegalabilă antologie de pamflete groase și sfridênt-îg nefamiliare stilisticii mai degrabă cochete a eseurilor sale.
Băsescu și ELB, fără excepții, vor denunța în tușe ale exasperării, ca în Țipătul lui E. Munch, tripotarea poporului
de către Mihai Gadea („o obrăznicătură cu veleități inchizitoriale“, „satrap incompetent“, „șef de stat major“ -
apud Pleșu) și echipa Antenei. Candoarea primară a poporului, crede Pleșu, s-ar fi pierdut din cauza holbării
îndelungate la programele anumitor televiziuni:
„Publicul nu e imbecil, decît dacă te ocupi asiduu, pe termen lung, de imbecilizarea lui“ (adevarul.ro,
14.01.2013).
De asta s-ar fi preocupat, zice Pleșu, „atleții“ Antenei 3, mințind poporul cu televizorul și tîmpindu-1 cu
„alternanța circulară «pupat-scuipat-iar pupat-iar scuipat»“ (adevarul.ro, 10.03.2014).
Supus unui brainwashing („te uiți și te îndobitocești“) cu hectolitri de detergenti toxici, poporul Antenei,
adică milioane de telespectatori, s-au făcut nevăzuți, zice Pleșu, de pe radarul democrației autentice. Greu de
cap, dus de nas și plin ochi de telenovelistica securisto-comunistă, poporul a dat din mînă vrabia discernămîntului
pe cioara vopsită de pe gard. Aceasta e concluzia ce îl necăjește pe Pleșu, deci și pe Gabriel Liiceanu care, cu
acest prilej, ne mai frige o învățătură de minte:
„în clipa de față, publicul care privește televiziunile din România este produsul televiziunilor din
România.“
îl contrazice, într-o doară, E. Hurezeanu:
„N-aș avea o părere atît de proastă despre publicul acesta“ (Realitatea TV, 07.02.2007).
Vladimir Tismăneanu suferă cot la cot, regulamentar, cu Pleșu și Liiceanu:
1 Adrian Gavrilescu: „Din mediacrație fac parte marii jurnaliști, cei specializați în interpretarea evenimentelor politice
interne și internaționale. Ei au preluat rolul «idiotului satului mediatic», avînd libertatea de a spune orice, de a-și
schimba părerea, de a fi naivi și de a se supraexpune. De multe ori, mediacrații reușesc să atragă atenția
(tele)spectatorilor show-ului media, lumea avînd nevoie de prestațiile lor, în care gesticulația - rod al energiei
excesive - deține un rol central“, în op.cit., p. 36.
545
RADU CĂLIN CRISTEA
„Nu se poate contesta realitatea faptică a unei largi părți a populației condiționată mental de propaganda toxică
a televiziunilor aservite“ (pe blog, 03.11.2014).
„Condiționații mental“, ne edifică Tismăneanu, sunt „păcăliții, înșelații propagandei delirante a antenelor
și a pesediștilor“ (pe blog, 26.10.2014). Toți românii care se uită la televizor se țicnesc și gîndesc legumicol.
Asta crede și Mihăieș:
„Manipulați din greu prin presă și televiziuni, românii au devenit prizonierii unui soi de deșucheli în masă.
Nemaicrezînd în nimic, ei nu au nici reacții ferme la întimplări ce-ar trebui să-ți provoace silă și revoltă“
Andrei Cornea ne întoarce de urechi la psihologia maselor, ținînd cu tot dinadinsul să ne călăuzească spre
drumuri demult înfundate ale istoriei. Scrie apăsat, într-un limbaj de un țanțoș anacronism, despre „massă“.
„Massa“, adică „prostimea“ din mahalaua pegrei țățiste de unde Băsescu ar fi strîns voturi prin demonstrații de
dans din buric:
„Fundamentul său (al lui Băsescu - n. m.) este cel al mahalalei (sau, dacă vreți, al plebei): de aici bancurile lui
fără perdea adesea, de aici «hăhăitul» celebru; de aici mai ales spiritul certăreț, de țață care se ceartă cu vecina
de peste gard, de aude toată mahalaua (...). Mahalaua, massa («prostimea») simte bine acest lucru și l-a
primit (sau l-a huiduit) întotdeauna pe Băsescu ca pe unul de-al lor, vorbind limba lor“ (22, 10.07.2012).
Românul „intolerant, xenofob, violent-și-laș, retractil, agitat-și-abulic“ (Patapievici); „poporul incult“ ce
„va vota ani la rînd, ca salvator, pe cel care nu va face decît să-l îmbolnăvească mai rău“ (Liiceanu); românii -
„o simplă masă de manevră pe care o chemi o dată la patru ani să-ți ștampileze continuitatea în ticăloșie, după care
o tratezi cu flegme și picioare disprețuitoare în dos“ (Mihăieș); multe alte reprezentări în același spirit ale ELB
betonează concluzia unică: poporul nu numai că nu se smucește să iasă din marasmul său multisecular, dar, înarmat
cu dreptul de alegător, trimite în Parlament vietăți nocive.
„Massele“, așa cum erau predilect numite în interbelic, sucombă în ignoranță feroce și discernămînt în vrie.
Pentru că „massa“ nu știe ce vrea, va afla de la fruntea țării, printr-o injecție de clarviziune. O mențiune a
lui Nae Ionescu:
„... massa este însuși suportul vieții colective, insul întreg al națiunii. Massa trăiește deci, își are legile
ei, necesitățile ei precise, liniile de mișcare;
546
însă nu formulează. Vei afla, deci, întotdeauna, din chiar gura străzii, ce vrea această stradă, cînd în adevăr vrea
ceva; nu vei afla însă niciodată direct din gura masselor ce vor ele. Ce vrea massa - asta e o problemă. Cea mai
'dè • seamă problemă a vieții politice; și cea mai grea. Căci «ce vrea massa'»- -• însemnează de fapt «ce trebue
massei», iar ceea ce îi trebue e prea adesea ; deosebit de ceea ce ea cere în chip expres. Iar pe atitudinea care se ia
pe această problemă se măsoară omul de stat, necesitățile massei“ (Roza viaturilor, 23.02.1933).
Șuturi în fund poporului român (IV)
Sever Voinescu despre „lumea românească“ fără șansă, în ireversibilă putrefacție morală:
„Cred că lumea românească este coruptă, murdară și leneșă, că oamenii se disprețuiesc într-un fel agresiv,
că mica ipocrizie a zîmbetului profesional european este nimic față de imensa minciună în care trăim cotidian.
Țesutul social al României mi se pare grav deteriorat de mitocănie“ (Dilema veche, 03.12.2009).
Fără cuvinte, dar cu cuvintele lui Mircea Mihăieș:
„Care electorat, domnilor? Prostimea care n-a deschis în viața ei un ziar? Prizonierii semi-oligofreni ai
diversiunilor orchestrate prin televiziuni? Babele fericite că li se mărește pensia cu un dolar și jumătate?
Prizonierii din cuștile de beton construite pe vremea lui Ceaușescu? Vagabonzimea de maidan?
Caracatița infracțională care, în marea ei generozitate, se ocupă și cu «aducerea de voturi» pentru PSD?
Peștii, curvele și traficanții de droguri controlați de mafia din poliție și serviciile secrete? Resentimentarii și
neputincioșii care nu-și scot din cap modelul «statului-părinte»? Ăsta e electoratul?“ (România literară,
06.02.2004).
Astăzi s-a implantat cuțitul pînă-n prăsele în sînul nenorocitei Românii, iar cadavrul ei sîngerînd s-a
aruncat la picioarele tigrului negru pe care-1 chiamă Partenie! Jos!... Sus!...Sus!...Jos! (Caragiale) Cireașa de
pe tort o așază, cu dichis, Cătălin (Avramescu) „Copilul Minune“ al ELB, care invită, în sfîrșit, la o dezbatere pe o
temă adîncă: oare să ne dăm țara, cu democrația ei cu tot, pe mîna unui milion de psihopați și senili?
Poziția lui Avramescu asupra chestiunii:
547
1
RADU CĂLIN CRISTEA
„Convingerea mea e, însă, că nu ne poate fi indiferent cine exercită dreptul de a alege sau pe acela de a fi ales.
Mai întîi, pentru că nu e vorba doar de o mînă de oameni. Conform specialiștilor, cel puțin un procent din
populație este formată din psihopați. Dacă la aceștia îi adăugăm pe cei care sunt doar retardați, senili ori au
probleme serioase de comportament, vom obține, conform unei estimări conservatoare (?!), cel puțin 5% din
corpul alegătorilor. Vi se pare puțin? în cifre, asta înseamnă circa 900 000 de alegători dintr-un total de 18 milioane.
Adică mai mult decît populația a două județe medii (Sibiu și Arad) puse la un loc (...). Un lucru e sigur: nu e
normal să acceptăm să împărțim drepturile electorale cu cretini, analfabeți, criminali sau ignoranți absoluți.
«Idiot», în greaca veche, îl desemna pe acela al cărui fel de viață era exclusiv privat, fără niciun fel de dorință
sau capacitate de a se implica în sfera publică. Noi am ajuns în acest punct în care sute de mii de oameni
fără cele mai elementare calități cetățenești sunt înscriși de actualii guvernanți pe listele electorale.
Frauda democrației noastre începe de aici“ (Bursa, 10.07.2007).
îi citez, cu răbdare, pe acești domni învățîndu-ne atîtea și atîtea elucubrații cu doxă, deși, dragă cititorule,
tare îmi mai vine să-mi mîngîi durda din dotare, ca Nicolae Văcărescu:
Daleo, daleo, dragă durdă,
Fă-te-ncoacea, nu fi surdă!
Vin să te-ngrijesc mai bine, Ca-npuiatgreierii-n tine...
Mi ți-i știu ce hahalere-mi sunt. Uite, Sever Voinescu, băiat subțire, amicul cucoanei Roberta, știi mata:
... nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici-nalt, nici bondoc, nici subțire, nici gros. Afară de astea,
nu era nici bun, nici rău, nici moale, nici iute, nici deștept, nici prost. Cu un cuvînt o ființă nici
prea-prea, nici foarte-foarte. (Caragiale)
Mi-a împuiat capul cu mitocanizarea României, cu poporul în care nu poți pentru ca să pui bază. Cînd
colo, ce citesc scris cu mînuța lui de onorabilul Voinescu? Iacătă:
„Rar a avut loc o alegere colectivă a acestui popor în mai deplină cunoștință de cauză. Pe 19 mai (2007,
ziua referendumului - n. m.) românii
548
chiar au știut ce votează. Așadar, victoria dlui Băsescu nu e victoria unui produs de laborator politic și nici victoria
unei campanii. Nu a învins o imagine, nu a învins un ideal abstract. A învins un om, care a explicat, cît se
poate de clar, felul în care vede România. Au învins spiritul și programul lui: robust, dezinhibat, cu cel mai
mare grad de onestitate asumat vreodată pe scena politică. Programul dlui Băsescu e cunoscut: schimbarea felului
de a fi în politică, justiție independentă, opțiune euroatlantică fermă, o democrație vie, activă, în care vocea
poporului se aude nu doar o dată la patru ani, ci mereu, persistentă în instituțiile statului și în creierul politicianului“
(„Rînjetul de hienă al înfrîngerii“, în cotidianul.ro, 22.05.2007). '
Mă întorc și zic, cu ochii-țintă la durda în rastel: se poate, musiu Sever? Cum stă treaba cu „vocea poporului?“
E vocea simfonismului democratic, ceva unduind între Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră al lui Piotr
Ilici Ceaikovski și Simfonia nr. 5 în D minor de Dmitri Șostakovici, cînd votează în favoarea lui Băsescu și
muget de vită zevzecă atunci cînd votează împotrivă?
Adresa politică a tuturor acestor farafastîcuri se distinge în clar, iar deliberările și concluzia comună privind
inaptitudinea poporului de a vota pe cine trebuie disimulează tradiționalul filistinism al ELB. Denunțarea uzurpării
democrației' prin dependența de un electorat barbar a cunoscut trei stagiuni distincte: în jurul
referendumului din 2007, înainte de alegerile prezidențiale din 2009, la referendumul și scrutinul
parlamentar din 2012. între, înainte și după aceste intervale, votul popular a ambarasat ELB, ca o pandemie de
atacuri de panică: referendumul din 2007 îl putea demite pe Băsescu; același fost Președinte a păstrat Cotroceniul
în 2009 după o victorie controversată; la referendumul din 2012, 7 403 836 de persoane au votat pentru demiterea
Președintelui care, la alegerile prezidențiale din 2009, strînsese 5 275 808 de voturi. Mai cu seamă aceste
momente electorale au pus pe rolul justiției ELB procesul sărăciei de spirit și al „tiraniei“ poporului.
Simpozioanele despre „gloata servilă“ și-au închis porțile ex abrupto după ce respectivele alegeri aveau să fie
cîștigate de Traian Băsescu; poporul votase cum trebuia.
Gîndirea aborigenă nu acceptă în ruptul capului că orice scrutin îndeamnă la reflecții privind respectivul
moment electoral. Bunul-simț, perspicacitatea, alte facultăți neștiute ale electoratului îndepărtează supoziția,
altfel rudimentară, a „poporului prost“. Stările de spirit, curentele
549
RADU CĂLIN CRISTEA
de opinie din societate se decantează neregulat. Cea mai stupidă așteptare este aceea a unui electorat care reflectă
diverse previziuni ale statisticienilor, psihologilor, analiștilor politici etc. Dacă răstoarnă astfel de pronosticuri
înseamnă că poporul a votat în necunoștință de cauză sau greșit? J.-F. Revel crede că alegerile scot la iveală
sensuri mult mai profunde decît sintezele specialiștilor:
„Oricare ar fi factorii (cu excepția fraudei propriu-zise) ce pot falsifica o consultare electorală - propagandă în
sens unic, lozinci înșelătoare, o populație prost informată și credulă - foarte rar se întîmplă ca, din niște alegeri
libere, să nu se degaje o serie de învățăminte, pe care nici cele mai rafinate analize ale științei politice n-ar fi
reușit altminteri să le reliefeze.“1
între două traduceri din marii antici, Andrei Cornea intervine emfatic și oracular, cu trimiteri, desigur, la
marii antici, via Hitler și Mussolini:
„Inspirați de exemplele antice - ale democrației directe și totale, îndreptățit criticată de Tucidide sau
Aristotel -, vechii liberali au construit cu prudență și moderație ceea ce noi numim «statul de drept», a cărui
supremație au afirmat-o răspicat împotriva pretențiilor iacobine și mai tîrziu socialiste: democrația, ca să nu
devină tiranie populară, trebuie să fie limitată de Constituție, legi și garanții ale libertăților civice, economice și
politice. Din păcate, în secolul XX, temerile lor s-au adeverit în numeroase cazuri: demagogi precum Hitler sau
Mussolini au ajuns la putere susținuți de mase, în al doilea caz, iar în cazul primului, prin alegeri și
manevre parlamentare, finalizate prin referendumuri. Majorități relative (dacă nu absolute) au stat mereu în spatele
unor regimuri semifasciste sau social-fasciste, precum regimul Peron (Peron - n. m.) din Argentina.
«Democrați» și «populari» și-au spus toți conducătorii autoritari: de la cei din regimurile comuniste
(«democrațiile populare») pînă la cei din regimurile islamice; dar observați cît de puține regimuri au îndrăznit să
se numească pe sine «liberale». Iar recursul la referendumuri de consacrare n-a fost deloc o raritate: de la
Napoleon al Ill-lea la Hitler și Carol al Il-lea, «tirania populară» a știut bine să-și legitimeze loviturile de stat prin
«consultări populare» pe care apoi le cîștigă sistematic cu scoruri masive“ („Tirania populară“, 22, 14.08.2012).
1 Jean-François Revel, op.cit., p. 266.
550
Șuturi în fund poporului român (V)
Sunt încă o dată contrariat citind cu cîtă puerilitate se abandonează Cornea, Mihăieș, Tismăneanu, Cărtărescu,
MRU, Papahagi ș.c. unor teorii pe care le îngheață la același punct al demonstrației fără ca, măcar din
deferență pentru cititori, să mai facă niște pași pentru finalizarea analizei. G. Liiceanu se oprește și el în
fața aceluiași prag, îmbufnat că investiția inițială în candidați poate fi tripotată de versatilitatea acestora. Corect!
Ce ne facem mai departe? Dizolvăm Parlamentul cînd trișeriile aleșilor întrec măsura? Dăm Președintelui puteri
sporite pentru a penaliza abaterile parlamentarilor? Umblăm și la domnia legii dacă Parlamentul își face de cap?
Nominalizăm și Curtea Constituțională între puterile statului de drept? Optăm pentru alte tipuri de scrutin care să
cenzureze participarea la vot a periferiei prea grosiere a electoratului? Dizolvăm partidele și clasa politică?
Chemăm înțelepții, „aristocrații“, elitele pentru a lumina poporul analfabet? Avînd cîteva răspunsuri ferme,
Liiceanu nu-și mai complică viața cu atîtea întrebări:
„Neajunsul alegerilor moderne ține de faptul că în societățile cifrelor mari nu știm în mîinile cui ne punem
soarta. Nimeni nu-i cunoaște cu-adevărat pe candidați. Toți apar la rampă purtînd fardul gros al promisiunilor și
al bunelor intenții. Nimeni nu-ți garantează că nu vei deveni, odată ajuns la cîrmă cel pe care l-ai ales, victima
cabotinismului lui. Oricum vei alege o mască. Și vei afla prea tîrziu că te-ai înșelat. Iar clarvăzători (sic!) în pîcla
politicului nu cred să existe“ (Contributors.ro, 01.09.2016).
Azvîrlind peste bord „poporul suveran și înțelept“, Mihăieș își fumează liniștit luleaua cu fasciștii și
pesediștii. Se întreabă, din toate oasele sale pestrițe, dacă românii de astăzi și nemții din deceniul al patrulea din
secolul trecut trebuie absolviți de orice culpă pentru că au adus la putere PSD și, respectiv, pe Hitler:
„Chiar nu are populația nici o vină că pesedeii ne-au pus ghearele în beregată și mușcă sălbatic din noi? Ne
ferim să dăm vina pe electorat pentru că, vezi Doamne, nu te pui cu poporul suveran și înțelept, care știe el ce e
bine pentru țară. Dar ce se întîmplă cînd o bună parte din popor devine complicele necondiționat al unei forțe
destructive. Nu e și el nițel iresponsabil? Se știe foarte bine că Germania l-a adus pe Hitler la putere într-un
uriaș entuziasm popular. Democrația germană a deceniului al
551
RADU CĂLIN CRISTEA
patrulea era plină de probleme - cum era societatea însăși -, dar nu nefuncționala' (România literară,
26.05.2004).
Marcă înregistrată „Mihăieș", hitlerismul pesedist constituie un pas uriaș în simptomatologia băsismului.
Mai rar un așa gărgăune. învinovățirii poporului german că a votat greșit alegîndu-i pe Hitler și pe național-
socialiști îi lipsește o verigă logică. Jean-François Revel:
„Poporul se poate înșela, sau poate fi înșelat: el trebuie deci să aibă dreptul, la date fixe, de a-și corecta
greșelile alegînd alți oameni. Obligația re-consultării regulate a opiniei alegătorilor, cu o periodicitate stabilită
prin lege constituie una dintre bazele democrației. Mizantropii au, desigur, tot dreptul să citeze în sprijinul
nihilismului lor politic votul cît se poate de democratic prin care poporul german l-a adus la putere pe Hitler în
1933. DAR CEEA CE UITĂ EI E CĂ, DUPĂ ACEASTĂ VICTORIE, N-AVEA SĂ-I MAI DEA NICIODATĂ
POPORULUI ȘANSA DE-A SE PRONUNȚA (subi, m.).“1
Axiomele lui A. Cornea trebuie verificate la sînge pentru că, de multe ori, umblă cu fofîrlica. De pildă, în citatul
precedent. Orbește cu Tucidide, dar nu scoate o șoaptă despre democrația ateniană a lui Pericle; îl scoate în
față pe bătrînul Aristot, dar nu cîntărește cît din sistemul politic alternativ la democrație propus de Stagirit,
toutes proportions gardées, poate fi recuperat într-un regim de guvernămînt actual. Demonstrația lui Cornea se
colmatează datorită paradei de erudiție. Argumentele sale pretins inatacabile recurg la arguții și atacuri la
persoană, ce-i măgulesc orgoliul. Colocutorul advers este anulat prin cîteva iuți discreditări prin care Cornea abrogă
însuși sensul dialogului polemic. Fumurile oraculare scoase pe nări îi tulbură distribuția atenției așa încît citează
greșit apariția unor texte. De exemplu - a unui eseu („Modestă propunere") publicat de Carmen Mușat în
Observator cultural, nr. 621, 23.11.2012, așadar în alt număr și la altă dată decît cele indicate de rigoristul
clasicist. Passons. C. Mușat critică alegațiile lui Cornea privind votul „greșit“ al poporului. Replică virilă a lui
Cornea: Mușat nu i-a citit pe Jean-Jacques Rousseau și John Stuart Mill; de asemenea - „dînsa (și destui
alții) nu înțeleg istoria și nu văd semnele timpului acestuia (sic!)“. A înțeles-o, în schimb, cu vîrf și îndesat
Cornea din care citez:
1 Jean-François Revel, op.cit., p. 260.
552
„Susțin din nou că poporul poate greși votînd împotriva propriilor interese fundamentale - ceea ce pare că se
pregătește să facă pe 9 decembrie (2012, data alegerilor parlamentare ce vor fi cîștigate confortabil de USL - n.
m.).“
Continuă analistul:
„Nimeni nu cere ca rezultatul votului să fie schimbat (pupa-v-ar tata de democrați! - n. m.); ceea ce vrem
unii dintre noi (cine? - n. m.) este ca el, după ce va fi «citit» cu atenție de președinte, să fie «interpretat» în acord
cu Constituția, pentru a da maximul de asigurări că «poporul nu va oprima o parte a sa»“ (22, 27.11.2012).
- Ce-i frate? Ce s-a întîmplat?
-Mi-a stat ceasornicul! (Caragiale)
Vasăzică democratul de tip aristotelic Cornea inserează două momente inedite în cronologia electorală: a.
„citirea“ (cu atenție!) a votului de către Președinte; b. „interpretarea“ votului de către același Președinte pentru
verificarea constituționalității acestuia. Să-ți trăiască franțuzoaica, conașule, că bine le mai potrivești din
condei! Halal democrație, cu un Președinte care „citește, cu atenție“ votul popular și îl inspectează la
Constituției
Cornea citează în același articol, într-un singur balot, cîteva dintre creaturile funeste ale votului „greșit“ al
popoarelor - de la Hitler la Karadzic, Tudman sau Mladic. „N-a greșit democrația ateniană cînd l-a ucis pe
Socrate?“, se mai întreabă eseistul. Ba da.
N-am motive să pun la îndoială lecturile lui Cornea din Rousseau și Mill, dar mă intrigă că îi ocolește
sistematic pe Montesquieu și chiar pe J. Locke, care l-ar fi pus la curent cu versiunea lor asupra
suveranității poporului, a separației puterilor în stat și alte cele. A aflat Cornea cumva, în omnisciența sa, că
Rousseau a fost mai iluminist sau mai enciclopedist decît Montesquieu - motiv satisfăcător pentru a-l scoate din
discuție cu toate considerațiile acestuia referitoare la sistemele politice? Fac gît de lup încercînd să ghicesc de
ce, la Cornea, excepția dă regula. Firește că Hitler va rămîne un episod teribil al democrației germane și al
istoriei, în genere, dar asta nu înseamnă că nemții au trimis în politică doar monștri. Lichidăm democrația ateniană
doar pentru episodul moralizator cu sfîrșitul lui Socrate? A greșit „tirania populară“ croată votîndu-1 Președinte
pe F. Tudman între 1990-1999?
553
RADU CĂLIN CRISTEA
Nu-I contrazic pe Cornea, lăsîndu-1 să-și debiteze certitudinile. Amintesc doar că aceeași „tiranie populară“ a
ales-o Președinte pe superba Kolinda Grabar-Kitarovic, ex-ministru de Externe, fost ambasador la
Washington etc. - Croația fiind stat membru al UE. Să anatemizezi democrația croată pentru că a votat „greșit“ în
primul deceniu postcomunist, dar să treci sub tăcere voturile „corecte“ ce au urmat mi se pare o speculație obscen de
simplistă pentru un gînditor de calibrul lui Cornea.
Timbru distinct, între sopran și alto, în corala ELB, Cornea mi se pare, alături de V. Tismăneanu, cel mai
obnubilat de maniheism. Procuror și el, cum poate că ar spune A. Michnik, Cornea prezidează inumerabile
ședințe de judecare a „celorlalți“, condamnîndu-i pe cei răi, între care și popoarele care votează „greșit“.
Comprehensiunea lui Cornea nu se simte suferindă de dezacorduri logice. De exemplu, îmbrățișînd argumentele
sale, ne-am procopsi cu un corolar tenebros: nemții au votat „greșit“ nu pentru a-și manifesta un drept
constituțional, democratic, ci conștienți fiind de războiul pus la cale de Hitler, de milioanele de morți în luptă, de
genocidul în pregătire etc.
Șuturi în fund poporului român (VI)
încă mizez, deși comoționat de la ultima zdruncinătură a lui Avramescu, pe un cui de care să-mi atîrn scăpătata
mea pancartă cu omnis potestas a populo. Aș căuta, cu frica în sîn, un punct de sprijin care să-mi repună în
mișcare universul. Apuc s-o iau în direcția Constituției („Suveranitatea națională aparține poporului român,
care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere...“), dar îmi taie calea o babă
comunistă care se recomandă: Avramescu. Restul vine de la sine:
„Actuala Constituție este imposibil de reformat. Opțiunea rațională este abolirea sa (...). Actuala lege
fundamentală a mai îndurat umilința de a fi adoptată printr-un referendum suspect și apoi de a fi revizuită, în 2003,
prin altul, de-a dreptul fraudulos, cînd s-a votat în jurul tombolelor cu cîrnați organizate de primarii socialiști.
Iată de ce această Constituție e dincolo de orice speranță. Ne trebuie o Constituție pe care să avem de ce s-o
respectăm“ (cotidianul.ro, 03.04.2007).
Speranța lui Liiceanu în poporul român piere, totuși, penultima. Participă alături de cca 3 000 de persoane
la un miting de protest împotriva
554
lui Gabriel Oprea și îi crește inima de încîntare socotindu-se acompaniat de un grup compact de
„decreței“ - partea „luminată“ a societății:
„Marea dramă a României este că acești trei mii, cinci mii, treizeci de mii (ho! - n. m.) de oameni care se
string la o manifestație nu reprezintă, statistic vorbind, România. Și de aici zbaterea noastră (a cui? - n. m.).
Pentru că ai pe de o parte oamenii aceștia care gîndesc cu mintea și care, de aceea, reprezintă partea «luminată»
a societății și, pe de altă parte, masa needucată, ținută special așa, captivă, în care majoritatea partidelor își fac
treaba“ (HotNews, 27.09.2016).
Citind, cum spuneam, cu irișii cît cepele textele acelorași celești din constelația ELB dau peste altă
gugumănie: Parlamentul este un „mecanism reacționar“ (Mircea Mihăieș), o „dictatură“ (Sever Voinescu), o
„alunecare spre totalitarism“ (Cătălin Avramescu). Și mie mi-a stat ceasornicul. Una dintre trufandalele cele mai
gustate de stoicii fachiri din gruparea ELB o reprezintă discreditarea parlamentarismului. Ne prelingem, totuși, pe
un curs logic. La așa popor, așa Parlament; inept la inept trage! Temeinic inculți, marionete ale unor
carteluri oligarhice, escroci patentați, complici la batjocorirea celor ce i-au împuternicit prin vot -
parlamentarii constituie un angrenaj democratic nu numai inutil, ci și primejdios. După cum le zice Mihăieș:
„Ori scăpăm de ei, ori riscăm să ne ducem definitiv de rîpă“ (România literară, 13.04.2007).
ELB au fost eclipsate în blamarea Parlamentului doar de chieftain-ui lor spiritual, Traian Băsescu. S-a
mers mînă în mînă, ELB alimentînd teoretic masacrarea practică a Legislativului de către fostul Președinte. Opera
de demantelare a Parlamentului va cocheta cu perfecțiunea sub ghilotina DNA-SRI care va decima căpățînile
legiuitoare, adesea, sub suspiciuni, proceduri și chiar sentințe ce aveau să exceadă neted sfera adevărului
judiciar. Cramponarea de Parlament a fantasinilor din ELB a detonat în contestare vehementă cu două-trei săptămîni
înainte de referendumul de suspendare a Președintelui Băsescu din 2007. Ideea - cu dus, dar, mai ales, întors
calamitant - a însuflețit printre ELB cîteva melancolii trăiriste. Parlamentul a fost scos din minți după deranjul
produs lui Băsescu. Decît un Președinte plébiscitât, mai bine un Parlament stîrpit și exclus din edificiul
democratic. Muza băloasă a lui Mihăieș avea să inspire vederi de neuitat despre odioșenia Parlamentului:
555
RADU CĂLIN CRISTEA
„Parlamentul României a devenit, în mandatele în care la conducerea lui s-au aflat, de fapt, cam
aceiași oameni, indiferent că erau la putere sau în opoziție, un mecanism reacționar, ce acționează în funcție
de interesele celor cocoțați pe scaunele înalte (...). în mintea lor plină de fumuri, parlamentarii au ajuns să se
creadă un fel de supermeni, niște «intangibili», care pot să cheltuie oricît și oricum din banul contribuabilului (...).
Beneficiari ai unor oscioare cu măduvă, parlamentarii de rînd votează absolut orice lege - înafara (sic!) celor care le
amenință privilegiile. Protejați de-o curte de sicofanți mai ceva decît sultanii Orientului, ei fac și desfac
destinele țării în funcție de interese care rămîn ascunse pe veci omului de rând. Prin invocarea «disciplinei de
partid», acești indivizi au devenit, încetul cu încetul, instrumente docile în fața unor personaje pentru care
binele public și respectul pentru electorat sunt, în cel mai bun caz, glume de spus la o beție. Clanurile
transpartinice și încrengăturile transideologice au transformat viața parlamentară din România într-o bătălie oarbă
pentru privilegii (...). Și iată-așa, democrația românească înflorește pe zi ce trece, protejată de ghearele de fier ale
unui Parlament care a devenit cea mai plastică definiție a autoritarismului“ (România literară, 30.03.2007).
Precum și pour la bonne bouche:
„Aroganți pînă la ceruri, parlamentarii actuali au ajuns să se considere un fel de dumnezei cu rază de acțiune
națională, care n-au de dat nimănui socoteală decît, evident, «propriei conștiințe». Adică unei cămăși peticite și
roase, prin care s-au strecurat toate escrocheriile imaginate de posesori ai unei imaginații mai perverse
decît a celor patruzeci de hoți ai lui Ali-Baba“ (România literară, 13.04.2007).
VT despre Parlament - o criptogramă încă nedescifrată de savanți: „...somnolența unei eterne mișcări greviste
bine remunerate care se numește parlament“ (EVZ, 30.09.2009).
Șuturi în fund poporului român (VII)

Sever Voinescu îl citează regulamentar, dacă nu cumva se înșală, pe Liiceanu:
„Un Parlament poate, la un moment dat, să se autonomizeze în asemenea măsură față de vocea poporului,
încît să reguleze chiar împotriva voinței sale (cum adică să regulezi împotriva voinței tale? - n. m.). Este exact
situația pe care dl Liiceanu, dacă nu mă înșel, o descria cu vorbele «poporul
556
este prizonierul Parlamentului». Un Parlament emancipat de responsabilitatea sa majoră - aceea de a exprima
vocea electorilor -, dar solid concentrat în puterea sa legiuitoare este un Parlament care ia în stăpînire poporul“
(„Despre dictatura parlamentului“, în Dilema veche, 12.05.2007).
Miroase a mort. Reînvie isihastul Cătălin Avramescu, orbit de lumina taborică și, după scufundări la prea mare
adîncime în meditație, bolborosind cu glas stins:
„Cine mai are nevoie de Parlament?“ (bursa.ro, 22.05.2007).
Un alt fragment din mesajul schimnicului Avramescu:
„Clasa politică din această țară a perpetuat o mare minciună timp de aproape două decenii, anume că
Parlamentul este «esențial» pentru democrație. în realitate, Legislativul e esențial pentru o democrație
reprezentativă (las la o parte acum sistemul democrației directe).1 Iar Parlamentul nu este decît una din
(sic!) formele Legislativului (bravo! - n. m.). Sistemul parlamentar care domină în Europa de Vest și care a fost
copiat la noi este de fapt un sistem aristocratic care a ajuns să funcționeze, pe baza cutumei
constituționale, ca o democrație (bravo! - n. m.). El (sistemul - n. m.) presupune că poporul alege Parlamentul,
iar acesta alege și controlează direct Executivul (bravo! - n. m.).“
Anahoretul băsist își încheie litania și cu soluția izbăvirii de păcat:
„O nouă Constituție trebuie, prin urmare, să elimine Parlamentul ca instituție, cel puțin în forma actuală,
stabilită de Constituția din 1991.“
Cititorului i se va părea, poate, că, black sheep într-o turmă de oițe clemente, Avramescu aiurează solitar în
antidemocratismul său fulminant. Nicidecum. Toate nările visează aceleași liniuțe. înviorat de perspectiva
trasului cu tunul în Parlament, Liiceanu „povestește“ o glumă de circulație printre cunoscători:
„Jacques Chirac, venind în România ultimilor ani, a plecat zicînd: «Nici măcar un Parlament nu poți dizolva
în țara asta!»“ Pietonul Avramescu claxonează: „...nu Legislativul ar trebui să se ocupe de modificarea Legii
fundamentale“, fiind „chiar periculos ca un Parlament să își dea sieși o Constituție“. Gurul Liiceanu face turul
întîlnirii și „promite formarea unei comisii de intelectuali - elite în domeniul dreptului și politologiei -, care să
1 Avramescu trișează eludînd, dintr-un condei, sistemul democrației directe care, în România, se manifestă prin referendum,
alegerea Președintelui țării, precum și a primarilor și a președinților de consilii județene.
557
RADU CĂLIN CRISTEA
elaboreze un proiect propriu de modificare a Constituției“ (gandul.ro, 19.06.2007).
Așa cum am citat mai sus, precum și în alte subcapitole (cf. „Boii de la bicicletă“), elita băsistă cu toporul la
brîu își împinge rivalii de prim ordin către gradele maxime ale discreditării: un astfel de apogeu este asimilarea cu
fascismul care, scandalos și indecent, ajunge să cîntărească gradul de adversitate al ELB față de o persoană
sau instituție. Lichidatorii tigerish ai parlamentarismului operează în aceleași puncte fixe ale istoriei, acolo
unde merg la sigur: dibuie parlamentele în ipostaze cu consecințe sinistre, de pildă deschizînd drumul unor
Hitler și Mussolini spre ororile fascismului.
Asemenea argumente-dinamită folosesc accidente grave ale istoriei pentru aruncarea în aer a înseși ideii de
Parlament. I-am citat, în pledoarii calchiate în grup, pe MRU, A. Cornea, A. Papahagi, Mihăieș, Tismăneanu,
Cărtărescu (vezi subcapitolul „Hasta luego, compaheros! Viva la Revolution!“). Avramescu, cu mintea sucită la
extremă, deshumează exemplele sale favorite:
„Ce ne arată aceste exemple? Ele ne arată că alunecarea spre totalitarism și autoritarism a fost efectuată
adesea cu mijloacele parlamentarismului. Că lideri abuzivi s-au menținut la putere cu mijloacele parlamentarismului.
Mai grav, însă, ne arată cît de fragil a fost, în perspectivă istorică, parlamentarismul european. Problema noastră, în
România, așadar, nu este doar comportamentul partidului (sau al politicianului) X sau Y. Problema noastră este una
structurală: opțiunea pentru parlamentarism“ (bursa.ro, 01.07.2008).
Refutarea Parlamentului de către Cornea et comp, se articulează în etape: parlamentarii pot fi buni de la
natură, dar, odată aleși în Legislativ, se dezaxează, se țin numai de goange, execută ordinele mafiei transpartinice,
asfixiază statul de drept, ce mai încoace și încolo - întorc armele împotriva propriului popor prin decizii ce
trădează o alienare colectivă. Ba, pe deasupra, ajung să se considere superiori Președintelui țării, a cărui
suspendare se încumetă s-o pretindă. Pe scurt, sunt intangibili și nimeni, nici măcar poporul (e.g. - prin
alegeri anticipate) nu le disturbă perenitatea unui ciclu electoral. Cetățeanul, ca furnizor de vot, se învîrte ca un
titirez răsucit de baronii locali. Recidivăm, constată Mihăieș, printr-o democrație butaforică, la fel ca în comunism,
cu magnații județelor trimițînd în adunarea legislativă țipi care fac politica partidului pe spinarea cetățeanului:
558
„...mulți dintre cei care populează Camerele Parlamentului nu sunt aleșii cetățeanului, ci aleșii baronilor locali.
Am ajuns, după douăzeci de ani de mers împleticit prin băltoacele tranziției, cam de unde am plecat: la revenirea, pe
căi cît se poate de democratice, la sistemul prin care jupînii politico-economici ai județelor decid cine, cum și de
ce trebuie să manevreze această Roată a Norocului numită parlamentul țării. Adică instituția pe care am creat-o
pentru a ne decide, discreționar, soarta" (EVZ, 02.03.2007).
Andrei Pleșu ne lasă în brațe o cutie de bombonele cu napalm: poporul a votat, dar trimișii lor în
Parlament devin o șleahtă de mazete inepte, așa că, într-un final, tot ignoranța boborului, bat-o vina!, ne
mănîncă zilele:
„Fapt e că patru milioane, și jumătate de români (adică mai mult de o cincime din electorat), au dovedit, la
ultimele alegeri, că, cel puțin în materie de guvernare, au certitudini: știu, pertinamente, că USL e mult mai bun
decît toate celelalte formațiuni și alianțe politice. în schimb, cei aleși nu par să știe la fel de bine de cine au
nevoie pentru a guverna cumsecade, pentru a satisface, mă-nțelegi, așteptările electoratului. Dacă te iei după
portretele unora dintre miniștri și ale unora dintre parlamentarii cîștigători, riști, vorba lui nenea Iancu, să-ți
pierzi uzul rațiunii" (adevarul.ro, 24.12.2012).
Radu Călin Cristea se naște în 1955, la Ineu (județul Arad) și spiritul gospodăresc transilvan îl va însoți peste
tot, în experiențele sale întemeiate pe disciplină, justețe, statornicie în principii și un dezvoltat simț al
moralității. Personalitatea lui Radu Călin Cristea s-a clădit pe jocul dintre această stilistică severă și o prodigioasă
frenezie ludică.
Intră de foarte tînăr pe poarta literaturii, în 1973, la îndemnul lui Ștefan Aug. Doinaș. I se tipărește volumul
Emil Botta. Despre frontierele inocenței (1984, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor). Iese din
comunism cu texte curate, fără un cuvînt cedat în numele supraviețuirii prin compromis. Urmează decembrie ’89,
căderea dictaturii și zorii încă nebuloși ai tranziției. Radu Călin Cristea se află în liniile avansate ale frontului
antitotalitar. Este primul corespondent în România al Europei Libere. Va fi, aproape un deceniu,
realizatorul și moderatorul emisiunii-fanion Actualitatea Românească, succedînd la microfon unei constelații
de mari jurnaliști, de la Emil Georgescu pînă la Neculai Constantin Munteanu și Emil Hurezeanu. Publică
analize și comentarii în presa din țară și străinătate. Eseistica sa cu tematică preponderent politică aparține unui
literat cu știința și grația potrivirii vorbelor în frază. Radu Călin Cristea ocupă demnități publice de care se satură
repede. Este decorat cu Crucea Casei Regale a României (2012). Apoi începe să scrie o carte despre supușii
învățați de la curtea unui despot de mahala. Această carte.
„Din intrarea în vervă (cel mai adesea abrupt, aparte capitolele de pură «documentare» a unor episoade
«justițiare» sau juridice ori a altor «dosare») se trage și activarea memoriei literare, angajată într-un caricatural
joc de societate... intertextuală. Drogată de euforia ingeniozității expresive, memoria livrescă a lui Radu Călin
Cristea omagiază această efervescență cu citate din toate părțile, făcînd gimnastică de destindere în atîta
încordare. Introspecția și retrospecția - ambele justificative și explicative - din coda tomului pot trece de
analiză procedurală cu destul scrupul autocritic (și umor de sine) spre a nu mai trebui suplimentată. Dar că o
excitație stilistică animă toate capitolele și secvențele acestei «epopei» a stupefacției (căci o epopee a
stupefacției desfășoară, în ritm secvențial, Radu Călin Cristea; o stupefacție infinită și mereu în progresie față de
eclipsa spiritului critic al elitei intelectuale în raport cu «regimul Băsescu» și cu persoana ca atare a
fostului președinte) se vede numaidecît în coloristica și-n efectele baroce ale inventivității pamfletare cu
care-și tratează - și el - personajele.“
Al. Cistelecan
„Eroi- sau tragicomic, vehement polemic oricum, prezentul volum e, prin excelență, unul de etică a
memoriei publice. Un exercițiu terapeutic pe viu, fără anestezic. Publicîn- du-1, Radu Călin Cristea se expune
unui risc semnificativ. Că oferă o frescă moral-politică pe care niciun romancier actual n-ar putea s-o realizeze (în
cazul în care ar dori s o facă) mi se pare vădit, pînă la proba contrarie. Dincolo de comicul burlesc sau coroziv,
agrementat după caz cu extrase din cultura înaltă sau populară, transpar, la tot pasul, indignarea și exasperarea,
disciplinate de fervoarea reconstituirii analitice și sistemice. Simți, la fiecare întorsătură de frază, o luptă surdă
cu un fenomen respingător și fascinant pe care-1 înconjuri din toate părțile fără a-i da de cap. De aici, probabil,
frenezia totalizantă, de aici indecizia între mai multe registre, imposibilitatea de a opta, definitiv, pentru un plan sau
altul, pentru literatura eseistico-morală, analiza politică sau investigația istorică. Asumîndu-le, onest, pe toate,
într-o polifonie rabelaisiană, Radu Călin Cristea a scris o carte-reper, o superproducție care-i va enerva pe mulți,
dar în care la fel de mulți se vor regăsi. Țineți-vă bine: urmează o lovitură editorială!“
Paul Cernat
ISBN 978-606-8905-93-8
„Am lăsat cuvintele să respire. Să se nască și să crească, într-o imensă placentă translucidă, pînă cînd se vor topi în
magma eruptiv-creatoare a textului, în acele barthiene «secreții constructive». Am desțelenit sedimente lexicale
îmbătrînite, date uitării, bătătorite de năvala barbară a neologismelor. Am împins în rîndurile din față cuvinte
purtînd sfînta mare nerușinare (G.M. Zamfirescu) a unei nudități ce sunt convins că le va ține depărtișor de pragul
unei minime stabilizări în limbă. Măcar am făcut prezentările. Limbajul standard să se ocupe de istorii moarte; în
altă parte, peste tot, se află limba vivificatoare, propagată fără restricții, chemînd cuvintele să iasă din găoacele lor,
să circule, să se cunoască, să se strige pe numele mic. E rușinos, rebarbativ, strigător la cer, să lași în libertate o
expresie tare și proaspătă precum «a se uita ca berbecul la termometru»?“
Radu Călin Cristea
Radu Călin Cristea
Radu Călin Cristea
»
Regimul Traian Băsescu și elitele sale
Prefață de Al. Cistelecan

Introducțiune de Paul Cernat
Postfață de Dorin Tudoran
Volumul 2
RAO CLASS
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României CRISTEA, RADU CĂLIN
împăratul cu șapcă : regimul Traian Băsescu și elitele sale / Radu Călin Cristea ; pref. de Al. Cistelecan ;
introducțiune de Paul Cernat ; postf. de Dorin Tudoran. - București : RAO Distribuție, 2017
2 voi.
ISBN 978-606-8516-90-5
Voi. 2. - 2017. - ISBN 978-606-8905-94-5
I.Cistelecan, Alexandru (pref.)

II.Cernat, Paul (pref.)
III.Tudoran, Dorin (postf.)
32
RAO Distribuție
Str. Bârgăului nr. 9-11, București, România
www.raobooks.com
www.rao.ro
RADU CĂLIN CRISTEA
împăratul cu șapcă — Regimul Traian Băsescu și elitele sale
© RAO Distribuție, 2017
Toate drepturile rezervate
2017
ISBN 978-606-8905-94-5
Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum.
George Coșbuc
CUPRINS
IX.Califatul statului de drept .................................................................. 15
Justiția boccie ................................................................................. 16

Președintele Justiției ...........................................................................16
Cu Nașu’n suflet .................................................................................18
Ipingescu de la Calea ferată .......................................................................... 20
Ca piticul în baltă .......................................................................................... 22
O mireasmă cu cinci miresme ....................................................................... 25
Cine scufundaseu Flota? ................................................................. 28

Jurăminte către răzeșii din Vaslui ...........................................................28
Eu sunt Jupînul și lumea moare..........................................................30
I se va spune simplu: Bermude ..........................................................32
Morar - îngerul căzut de la Cluj .................................................................... 35
Numărînd boii Președintelui ..................................................................37
Parva Charta a justiției băsiste .................................................................. 40

Ayatollahul ..........................................................................................40
Iar îl vrem pe Cuza Domn! ..................................................................41
Grijania ei de justiție! ..........................................................................44
Poveste cu gust de crăpelniță ....................................................................... 46
Nu-mi cred ochilor ...............................................................................48
Crescut la sîn de Băsescu, dar alăptat de Macovei ....................................... 50
Un personaj orwellian: Procurorul .................................................. 54

Scrisoare deschisă către Ambasadele de la București
ale statelor membre ale NATO și ale UE ............................................54
7
RADU CĂLIN CRISTEA
Țapii roșii ........................................................................................... 59
Băsescu îl visează pe Mebahel (MeBeHe)..................................................... 59
Țăranul flaușat din eul prezidențial ..................................................... 61
H. Klemm îi face umbră Codruței degeaba ........................................... 65
Mani Pulite începe la Washington ...................................................... 68
Di Pietro, Kövesi și dispariția apei minerale ....................................... 72
Broasca italiană și zimbrul românesc.................................................... 76
Justiția lui Băsescu: sufletul lui Avram Iancu........................................ 78
Codruța stă „cu curu’ pe dosare“. Motivație ............................................ 80
Bătrînul de la București și marea..................................................... 85

Trecerea Rubiconului din toate direcțiile ............................................ 85
începe meciul: Codruța mută cu nebunii .................................................... 88
Homer se strică la burtă de rîs ................................................................ 92
Sîngele apă nu se face: Băsescu și Securitatea ....................................... 95
Még mindig nem érted, igaz? ............................................................. 99
„Cheamă-1, băăăă, pe Cristi! Cristi! ! Cristi!!!“ .......................................... 102
Caltaboșul abstract ........................................................................... 105
L-a plagiat Coșbuc pe Eminescu? Depinde ..................................... 109
Din noua istorie despre David și Goliat lipsește David ..................... 111
Porcul pe care nu-i taie nimeni ......................................................... 115
X. Condamnarea la moarte (cu suspendare) a comunismului .... ...119
Comunismul cu zgîrciuri ............................................................ 120

în Mercedes sub nasul tovarășei Elena .......... .................................... 120
A dat foc Senei ................................................................................ 122
Acesta-i Ceaușescu, Erou în vremea sa .......................................... 124
Frații Băsescu și vardiștii Securității ................................................... 127
De la zgîrci la mușama .................................................................. 130
Haute Coutume: Băsescu face pe prostul .................................................. 132
între seceră și ciocan....................................................................... 135

Dracul cu scufiță roșie ...................................................................... 135
8
Lui Băsescu i se rupe în paișpe de comunism ................................... 138

Președintele Ismail ........................................................................ 140
Cotoi se ține de coada lui Băsescu ............................................................. 142
Prospero și calibanii din GDS ......................................................... 145
Zbigniew Brzezinski? Nu. Tismăneanu .................................................... 147
Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă ....................................... : ................. 150
Neo-anticomunismul. Tăierea moțului ............. .. ............................ 152

Prima lecție a Profesorului Giruetă ............................................................ 152
Piesă scurtă cu intelectuali și gorile ..................................................... 155
Escatologia scatologiei .................................................................... 157
Intrarea lui Băsescu în istoria universală ..................................................... 161
Securitatea văzută prin gaura din tricolor ................................................... 164
Un Patrocle al anticomunismului ................................................ 167

Băsescu se împacă, pe fond, cu Dumnezeu ................................................. 167
încăierarea dintre talibani și calibani ................................................... 169
Ceaușescu cel Mare. Fucking funny! ............................................... 172
La spate păpușă, la față mătușă ............................................................ 175
Un repetent printre savanți ............................................................... 177
XI. Axa Deveselu-Dubăsari-Gura Portiței ...............................

Ochi în ochi cu licuricii .................................................................. 182
Cum se face praf o zestre ............................................................. 182
Espèce de cochon! ........................................................................ 185
O pălmuță la popotin-u\ Franței...................................................... 187
Cînd răsare pînă și curcubeul ............................................................. 189
USA, că mă sufoc! ...................................................................................... 191
Durda românească nu se dezminte .............................................................. 194
Testul elanului .................................................... 1 .................... 197

Băsfescu plimbă ursul ................................................................................. 197
Back in the U.S.S.R.! ....................................................................... 200
9
RADU CĂLIN CRISTEA
Poduri de flori din plastic................................................................... 203
Lăutarul........................................................................................................ 208
La sud-est de Eden........................................................................... 210
A pus cătușe florilor ......................................................................... 213
Tiranozaurul Rex ............................................................................. 216

It ürür, kervan yürür .......................................................................... 216
Nabucco de T. Băsescu...................................................................... 219
Apa sîmbetei ..................................................................................... 222
Paranoia, haine grele........................................................................ 224
Scafandri, bolșevici, horticultori ........................................................ 227
Conștiința de două-trei lulele .............................................................. 229
Chibiții ............................................................................................... 232
Gînditorul și Bestia ......................................................................... 236

Cît de prieten poți fi și cu Platon? ..................................................... 236
El încins, glonțul rece........................................................................ 238
Peripatetism în pas alergător ........................................................................ 241
Despre prostie și valorile ei............................................................... 244
Băsismul. Dileme vechi și noi .............................................................. 246
Din cale-afară de viril .................................................................................. 248
Semnificația tăcerii la intelectualul român .......................................... 251
XII. Mădularele ..................................
Mimosa Impudica: Elena Udrea .................................................... 258

La Rasputain ..................................................................................... 258
în mica trecere: vămile cucului ............................................................... 261
Mafia udreză șifamiglia celor trei cocoși............................................. 263
O voce din lupanar: Berlusconi ......................................................... 265
Sinii tăi par struguri atîrnați învie ........................................................ 267
România erotică ........................................................................................... 271
Messalina din Pleșcoi..................................................................... 276

10
Sindromul „Bonnie“ ....................................................................... 276
Presa de speluncă ........................................................................................ 278
„Ce-i cu articolul ăsta?“ Cici: „Niște imbecili!" .................................... 280
Tribul postacilor oranj ........................................... ! .......................... 283
Ei erau atomicii lui Udrea ................................................................. 285
Luluța și mușcătura de căpușă.................................................................. 287
Regina troll-ilor ................................................................................. 290
România fru-fru ............................................................................ 293

Lepădarea de Udrea: Nevermore! ....................................................... 293
O problemă orizontală: Udrea ............................................................. 295
Servicii la pat .................................................................................... 298
Cu toate pînzele sus ......................................................................... 300
Războiul Elenei: victime celebre (pe surse)................................................ 304
Moarte și sictir ............................................................................... 306
Poștașul care nu sună niciodată ..................................................... 309

Liiceanu scrie basmul cult cu Avestița ............................................. 309
Dilema Monicăi: de ce cade tencuiala?.. .................................................... 311
Tinerețea unui gide .......................................................................... 313
Traian Băsescu: „Sunt Traian Băsescu“ ..................................................... 315
Ca să încaleci, tre’ să fii deasupra ....................................................... 319
Dracul refuză să crape .......................................................................... 322

Oameni mai și mor uneori ................................................................ 322
Un cap în gură de la noua Procuratură..................................................... 324
Inquisitor Generalis dixit ................................................................. 326
Părul măciucă .......................................................................................... 328
Mandela din Carpați ............................... '. .................................... 331

Pîrtia neagră ................................................................................................ 331
Troica: Regele Ubu, Pinnochio și Gargantua ................................... 335
Cine e Spînul? Dar Făt-Frumos? ................................................................ 337
Homo Sovieticus: Vladimir Tismăneanu ................................................ 342

11
RADU CĂLIN CRISTEA
Un comunist anticomunist ................................................................. 342
Monopol cu dulce .............................................................................. 342
în numele adevărului: Tismăneanu și Tutu ....................................... 345
în căutarea comunismului pierdut ........................................................ 348
Homo Brucanus ................................................................................ 351
Dezertarea din carcasă ............................................................................ 355
Un stalinist pentru eternitate ......................................................... 359

Nu plec în Siberia, mamă! ........................................................................ 359
Tînărul Tismăneanu și pufoaica tovarășului Lenin ................................ 361
Un apostol debutant ....................................................................... 365
Umanistul socialist, revoluționar ....................................................... 368
Spălarea pe mîini și pe creier. ......................................................... 370
Nicușor: tăcerea mielului la proțap ..................................................... 372
Jos NATO! Sus NATO! ..................................................................... 374
Pe drumul cooperativizării agriculturii ........................................................ 377
Cu Stalin la psihiatru ...................................................................... 380

Marcuse sau Marx? Pajură! ...................................................................... 380
Călătorind prin satele lui Potemkin ...................................................... 383
Un Dumnezeu ateu ........................................................................... 386
Propagandistul cu părul vîlvoi ..................................................................... 389
Lumea secretă a marxiștilor de dreapta ............................................... 392
Lista lui Tismăneanu .................................................................................... 394
între Dr. Jekyll și Rică Căcărău........................ . ........................................ 398
Mușcatul din fereastră ................................................................................. 400
XIII. Regele și nepoții lui Vîșinski ................................
Cine a turnat dulceață în șoșonii Regelui? .................................. 404

Oaia Dolly, regele Cioabă și prințul Paul ............................................. 406
Cum se dau palme unei statui (cu exemple) .................................... 409
Istoricul Uitucilă: Neagu Djuvara ................................................................ 412
Coțcării academice ................................................................................... 414
12
Dregătorii de busuioc .................................................................................. 418
Liiceanu și Regele: nici călare, nici pe jos ............................................... 422
XIV. România pe avarie. Intervenția lui Dorel ................................... 427
Teoria triunghiului cu patru laturi .................................................... 428

Avem lapte de bou ........... . .............................................................. 428
România - Nebraska Balcanilor de Sud-Est .................................... 430
Balaurul cu două cefe și șapte capete ............................................. 433
Are balta broaște? Yeahl ..................................................................437
Turbăria lui Mircea Mihăieș .................................................................440
Ultima înjurătură de mamă: „democratule!“ ............................................. ..445
Șase! Vine Popper! .......................................................................... 447
Colosul din Murfatlar ..................................................................... 450

Vaca Domnului Băsescu ............................................................................. 450
Pentru ce nu vreau să ating luna cu mîna .................................................... 452
Manolescu îl trage de perciuni pe Patapievici ................................. 455
Omul recent crapă piatra în patru.............................................................. 458
Fulgul ce cade numai în sus ............................................................ 460
Pașoptiști în surghiun................................................................. 463
De ce se răstoarnă carele cu proști? ..................................................... 465
Cum e crucea, și pistolul .................................................................. 468
Sub ochii Vasiliscului .................................................................. 473

Prin gaura cheii nu se văd decît unguroaice ................................................ 473
între imperii. Bubuit de minți grele ................................................... 475
Spirite luminate care făceau România muci ............................................... 478
în gura lupului .......................................... : ................................... 481
Eliade crede într-un Ev Mediu renascentist ..................................... 483
Pînă și Blaga a bătut din călcîie.................................................................. 486
Intelectualul-periuță stă cu Regele la masă ......................................... 488
Elitele lèche-cul servesc patria ........................................................ 491
13
RADU CĂLIN CRISTEA
Cînd vulturii prind muște ............................................................... 494
Mîna de fier în mănușă de oțel ......................................................... 494
Cai verzi la galop ........................................................................... 496
Scrisori deschise cu drujba ............................................................... 499
Bumbac 100% în urechi............................................................... 502
Cineva ne-a șterpelit coloana vertebrală ................................................... 505
Palatinii și-au scăpat vălurile în coco ........................................................ 507
Dorel. Acvila de pe steag .................................................................. 509
XV. Coda ............................................................................................. 513
POSTFAȚĂ.................................................................................................. 520
Chipurile și chipiurile ......................................................................... 520
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ..................................................................... 522
IX. CALIFATUL STATULUI DE DREPT

Fenomenul cu cel mai periculos nivel de malignitate în timpul democraturii lui Traian Băsescu îl reprezintă, în
analiza mea, degenerescenta justiției. Băsescu a judecat cu sînge-rece de reptilă: hegemonismul puterii sale se putea
înfăptui doar prin pilotări cînd din umbră, cînd ostentative ale justiției. A legalizat, împreună cu M. Macovei, politizarea
justiției. S-au strîns destule documente ce arată cu degetul către un Băsescu eare, încă din primele zile ale lui 2005, cu
anevoie putea fi zărit sub muntele de muniție cărată pentru a arunca în aer justiția. A transformat CSAT-ul într-un
lansator de decizii secrete, punînd astfel între paranteze mari Legislativul. Codificat pentru a fi păzit de eventuale priviri
indiscrete, securitismul fără de leac al lui Traian Băsescu a deschis larg porțile justiției pentru agenții serviciilor de
informații. Această lucrătură ticăloasă pusă în practică de habotnici ai Președintelui va provoca societății românești
leziuni greu vindecabile. DNA ajunge o metainstituție eare, pe lîngă spețe corect instrumentate, se va lăsa
contaminată de interese extrajudiciare, îndeosebi politice. Slugărnicia pietrificată în dogmă va transforma Procurorul într-o
creatură extramundană născută, pe cît se arată, din coasta lui Savonarola. Intimidarea suspecților și torturarea lor fizică
și psihică prin aresturi preventive nejustificate zugrăvește fața dezumanizată a DNA, eu o culme a nemerniciei în cazul C.
Dumitrean (arestată, deși era gravidă în luna a opta). Dosarele „Flota“, „Cășuneanu“, „ALRO“, „Voiculescu“,
„Caltaboșul“, „Rarinca“, „Babiuc“, „Eba“ (alegerile europarlamentare din 2009), „Cociorvan“, „Rușanu“, „Greblă“
etc. probează, într-un sumar scurt, pînă unde poate ajunge o justiție ieșită din matcă și sfidînd în mod grobian domnia
legii. Trebuie să suferi de onirismul imperturbabil al lui Gabriel Liiceanu ca să afirmi, după toate cele întâmplate în justiția
lui Băsescu, că acesta a „desprins actul judecătoresc de influența clasei politice.“
JUSTIȚIA BOCCIE
Președintele Justiției
Cea mai gravă dereglare a societății românești în cei zece ani de regim Băsescu s-a produs prin așa-numita
reformă în justiție. în proiectul de țară, ușurel și gol pe dinăuntru ca paiul, cu care Băsescu s-a înființat în
campania prezidențială din 2004, primul și ultimul loc aveau să fie ocupate de o temă nici că se putea mai
progresistă: eradicarea corupției. Occidentul și-a scos instantaneu căciula în fața anunțatei lupte împotriva
corupției. Subiectul n-a avut prea mult lipici la populație. Personificări ale unui mariaj morganatic, Traian
Băsescu și Monica Macovei au făcut țăndări legislația găsită la fața locului și au înnoit sistemul judiciar în
sensul că i-au ușuit pe bigoții lui Năstase și i-au pus în loc pe habotnicii lor. Intelectualitatea așa-zicînd de
dreapta reunită în ELB n-a prididit să-i semneze cecuri în alb și în orb lui Băsescu la fiecare raid al acestuia în
vederea exterminării rămășițelor vechiului sistem. Cei care s-au opus au luat imediat calea aerului. Așa s-a
născut o justiție de partid care a închis ochii la rețeaua de tip mafiotic din jurul lui Băsescu, dar a fluierat toate
ofsaidurile grupurilor de interese politice, economice și financiare adverse Președintelui.
Un eveniment crucial s-a petrecut în 20.06.2012 cînd condamnarea la închisoare cu executare a lui Adrian
Năstase a depășit, prin entuziasmul, creat în tabăra lui Băsescu, însăși condamnarea la moarte cu suspendare a
comunismului. După jertfirea cocoșului roșu al neocomunismului românesc, Președintele a adus liniștea în
multe inimi neliniștite. Luptător remarcatîn revoluționarea justiției, Băsescu a devenit eroul, aproape martir, al
statului de drept.
Communis opinio doctorum. Opinia comună a maeștrilor.
16
Biblia eretică a șefului statului de drept l-a imunizat cît zece Constituții la un loc. Ecusonul cu statul de
drept înfipt în piept îl va apăra de orice suspiciune. Inclusiv aceea că a siluit, de fapt, statul de drept, stricînd
echilibrul puterilor și reducînd domnia legii la lex voluntatis. Legea voinței. Legea propriei voințe. Harpiștii
ce au mîngîiat strunele Președintelui au decis că justiția biruitoare va rămîne reduta-etalon a posterității lui
Băsescu. Cu ea nu te joci. Ea reprezintă sîmburele neperisabil al ontologiei băsiste. Ea este un crez apodictic.
Gabriel Liiceanu:
„...a-ți da votul pentru cineva care, ca președinte de țară, promovează nașterea și consolidarea justiției
este o alegere onorabilă și coerentă" (22, 12.05.2014).
„...fără susținerea sa pentru Ministerul Justiției condus de Monica Macovei, pentru DNA, pentru Daniel
Morar, mai întîi, și pentru Laura Kövesi, acum, lucrurile ar fi mers mult mai greu în direcția consolidării
statului de drept" (Contributors.ro, 19.11.2014).
Andrei Cornea:
„Traian Băsescu a produs o adevărată revoluție în ceea ce privește justiția" (în Zodia Scorpionului,
dda0.ro, 22.12.2014).
Mihai Răzvan Ungureanu:
„Traian Băsescu a înțeles sistemul (...). Chiar și ultima ieșire, în care a ales între Justiție și fratele său, e o
acceptare a sistemului mai presus de orice influență personală" (adevarul.ro, 30.06.2014).
Cristian Preda:
„întotdeauna problema USL cu Traian Băsescu a fost că a lăsat justiția independentă" (HotNews, 04.07.2012).
Mihail Neamțu:
„Respectăm contribuția lui Traian Băsescu la o justiție independentă" (mediafax.ro, 09.04.2013).
Adrian Papahagi:
„Voi chiar nu înțelegeți că Traian Băsescu va rămîne în istorie pentru reforma justiției (cu concursul lui
Macovei)?“ (pe Fb, 08.02.2015).
Spusele, dar, mai ales, nespusele raportării în timp a lui Băsescu la justiție mișcă limba cîntarului într-o
direcție ce indică o nefastă ascensiune a personalismului fostului șef al statului. Cînd cald, cînd rece, războiul
lui Băsescu pentru răsturnarea „sistemului ticăloșit" și extensia influenței sale asupra unei justiții reformate pro
domo sua („pentru propriul interes") va
17
RADU CĂLIN CRISTEA
reprezenta cel mai rîvnit capăt de țară al regimului. Cele mai înverșunate dispute din ambele mandate se vor da,
mai cu trînteală, mai cu binișorul, pentru înduplecarea justiției. Ex-Președintele va ausculta cu urechile ciulite
bătăile acestei inimi a sistemului său, pe care o va opri și resuscita, după plac. Prin regimul său autoritarist,
Băsescu s-a zbătut pentru ca etaje, straturi, pîrghii, cabinete, secții, servicii, figuri ale puterii judecătorești să fie
conectate la firele scurte ale Cotroceniului. Băsescu nu doar că a fost ilegitim constituțional față de această
putere capitală într-un stat de drept, dar a tăbărît peste ea, a luat-o în stăpînire, cu acea psihopatologie a
teritorialității ce l-a însoțit ca un blestem cam peste tot unde a ocupat o poziție influentă.
La fel cum a procedat și în cazul puterii executive și, parțial, a celei legislative, Traian Băsescu s-a luptat ca
un conchistador care trece prin tăișul spadei pe oricine se împotrivește ocupării de teritorii cît mai întinse ale
autorității judiciare. Cea mai puternic elocventă manifestare a autocratismului lui Traian Băsescu se naște din
această hantisă a guvernării justiției. A denaturat prin inadmisibilă personalizare o justiție astfel silită să graviteze
pe orbita unui eu puternic dezvoltat în mediul petrolierelor- gigant. Amintită la diverse sindrofii oficiale ca
prioritate hipnotică a democrației băsiste, separația puterilor în stat nu va ieși din coaja unui clișeu clocit.
Biloiül cel mai mare și negru lăsat în urmă de Băsescu îl reprezintă eșuarea statului de drept îndeosebi prin
iradierea puterii fostului Președinte asupra unui întreg corp judiciar deprins, din păcate, să judece dezlegat la ochi
și urmînd voia stăpînului. Cu stînga pe timonă și cu dreapta manipulînd întreaga încărcătură transformistă a
Ministrului Justiției Macovei, Președintele ia de coarne reforma. O începe de la el, pentru el,
delectîndu-se cu o justiție care, prelingîndu-se la picioarele sale ca o slujnică slută, va șterge mai întîi de pe răboj
trei scîrbavnice mișmașuri ale lui Băsescu.
Cu Nașu’n suflet
Primo tempo: CĂȘUNEANU! Anno Domini 2000. în arșița verii, Traian Băsescu, Primarul General al
Bucureștiului, și Costel Cășuneanu, Regele Asfaltului, stau pitulați sub un răcoritor umbrar penal. Cășuneanu,
„bun amic“ cu Traian și client de casă al lui Băsescu pe cînd acesta conducea Ministerul Transporturilor (tiruri,
vămi, scutiri de taxe), introduce în
18
lexicul de business conceptul de afacere cu pierdere garantată: cumpără scump și vinde ieftin, direct sau prin
intermediari. Pe Băsescu îl scoate pe profit dolofan, cinstind toate obiceiurile pămîntului (Mercedes S 500, „Zoo“,
Aleea Privighetorilor, vile, cumnate, fiice, Gabi din Oituz etc.). Miasme de (economie) subterană unde curg
robinetele cu bani murdari. ONPCSB ia mirosul fiarei, dar, în loc să-i vină de hac, o pitește în rezervația selectă
pentru bestii rare. Autorul anonim al acestei commedia dell’arte ticsită cu mimi, acrobați și jongleri este Iulian
Ilie Dragomir, șef al ONPCSB (detașat de la Curtea de Apel București) și viitor judecător la Secția Penală a
înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ). Iulian, pui de barosan, va ajunge unul din cei doi judecători de la ÎCCJ
care vor da mandate de interceptare pe siguranță națională. Preluat de Nașu Iohannis, Dragomir este numit
vicepreședinte al ÎCCJ (Agerpres, 21.11.2016). Cum care Dragomir? Dragomir (poreclit „Cu Nașu’n
suflet“) din stenograma discuției din 25.08.2010 cu Sorin Blejnar, șeful ANAF sub Emil Boc, căruia i se
adresa ca o slugă pisicoasă:
„Am onoarea, Excelență, să trăiți, cu mare respect! Un minut cu un prieten al domniei voastre și al
nașului domniei voastre. Nu sunt prietenul nașului mai degrabă decît prietenul finului, pentru că suntem
amîndoi... unui naș comun al nostru (...). El e nașul nostru și-n sufletul nostru. Vă trimit și eu fata (...). Este o
doamnă, se numește doamna Albu (...). Intră pe acolo, prin spate (...). Bine, Excelență, cu respect. Vă pup. Am
onoarea“ (antena3.ro, 22.10.2012).
O parte a presei consideră că „nașul comun“ ar fi însuși Traian Băsescu. O fi. Cu Nașu’n suflet (I’ll make
him an offer he can’t refuse..., Don Vito Corleone, The Godfather, 1972), Comandirul ONPCSB se
comportă ca un patriot dotat cu simțul prevenției și clasează dosarul „Cășuneanu“ pentru ca nu cumva România
să se aleagă cu un Președinte nespălat. De bani negri. Dragomir invocă faptul că Băsescu devenise purtător al
chipiului imunității prezidențiale (în 17.12.2004). Luju.ro pune cap la cap legile și succedarea
evenimentelor, ajungînd la o concluzie tulburătoare (în 02.09.2014): Iulian Dragomir trîntise chepengul peste
dosarul „Cășuneanu“ pe motiv de imunitate cu trei zile înainte ca Traian Băsescu să devină de jure Președinte, în
17.12.2004 imun prezidențial era doar Ion Iliescu.
Dragomir zugrăvește la modul sublim, fără să-și dea seama, ca Monsieur Prudhomme, un fenomen de masă:
marea migrație a rinocerilor justiției, care negru, care alb, din ecosistemul lui Năstase în parcul național Băsescu.
19
RADU CĂLIN CRISTEA
Cu Nașu’n suflet pare scăpat din sanctuarul din Serengeti; după un du-te-vino prin biotopuri mocirloase,
Dragomir nu s-a lăsat pînă nu și-a înfipt cornul afrodiziac foarte aproape de vîrful piramidei trofice: ajunge, în
15.11.2016, unul dintre vicepreședinții ÎCCJ. O felină migratorie ce se va deplasa prin mlaștinile din dosarul
Cășuneanu ar putea fi considerată și Camelia Sutiman (cf. luju.ro, 03.03.2015), adjuncta șefului Secției I a
PNA (viitor DNA) Vasile Drăghici (unul dintre semnatarii rechizitoriului în speța „Flota“). în 17.09.2004, ca
urmare a unei autosesizări a PNA privind unele presupuse infracțiuni comise de Băsescu, Cășuneanu & Friends,
se formează Dosarul penal nr. 91/P/2004. Trei luni mai tîrziu, Băsescu cucerește Cotroceniul. Procurorul
Octavian Lupescu trimite plîngerea lui Alexandru Chiciu, Șeful Secției a Ii-a, care o transmite în
06.01.2004 adjunctei sale, Sutiman, cu rezoluția „Rog verificați, analizați, dispuneți“. Sutiman verifică,
analizează și dispune, aplicînd o ștampilă cît toate zilele pe o decizie prin care Dosarul 91/P/2004 a fost
înregistrat nu la „Penal“, ci ca „lucrare diversă“ cu nr. 78/II-3/2005 și, deci, repauzat con brio allegro.
„Mă, copii, mă, mă copii...“ (Elena Ceaușescu, 25.12.1989).
Un șpagat mic pentru om, un salt uriaș pentru Sutiman: în timp ce alți șefi din PNA vor înfunda diverse
bolgii (provincie, pensie, pușcărie, moarte) fosta adjunctă va fi propulsată, prin decretul din 22.07.2013 semnat de
Președintele Băsescu, Procuror-șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lîngă ÎCCJ.
Olé!
Ipingescu de Ia Calea ferată

Secondo tempo: „Argentina“, „Aviatorilor“, „Prezan“ și MIHĂILEANU! Lui Traian Băsescu, ofițer la
NAVROM, i se repartizează din fondul locativ de stat în 10.01.1980 un apartament (prescurtat - ap.) în
Constanța, pe Aleea Zmeurei nr. 2, bl. U, sc. A. Deși avea dreptul legal la două camere, familia fiind compusă
la acea dată din soț, soție și un copil, Băsescu primește patru. Un mizilic. Prin Contractul nr. 1415/ 26.05.1992
cumpără ap. respectiv. Ajuns demnitar postcomunist, Băsescu se nărăvește la trufandale locative („Argentina 2“,
„Aviatorilor 57“, „Mareșal Prezan 4“). Se va antrena într-o puzderie de panglicării imobiliare. O primă coțcărie,
cu dume grozave date de Băsescu: Ministrul Transporturilor Traian Băsescu solicită în 21.08.1991 SGG „o locuință
pentru mine și familia mea compusă
20
din cinci persoane“. între cei cinci, Ipingescu de la Calea Ferată îl trece, sub semnătură proprie, în fișa locativă a
imobilului și pe tatăl său, Dumitru Băsescu, dar care, în realitate, avea domiciliul stabil în Constanța (str. Arcului
nr. 2, bl. C3, ap. 13). Era un tertip pentru a legitimiza mărinimoasa repartiție a apartamentului din Bulevardul
Aviatorilor 57 (5 camere, 140 mp suprafață locuibilă, hol locuibil, casa scărilor, dependințe, garaj, grădină
etc.). SGG (se face că) nu vede copacul din cauza pădurii. Șarlatania va'fi dată în vileag abia în 1993 cînd Ion
Honcescu, șeful Corpului de Control al Prim-Ministrului N. Văcăroiu, îl acuză într-un Raport pe Băsescu de „fals
intelectual și uz de fals“. Apă bătută în piuă. Ca urmare a Comunicării nr. 15/4086/1991 a SGG, ICRAL Herăstrău
întocmește contractul de închiriere nr. 60165 din 28.08.1991 prin care lui Băsescu i se distribuie ap. vînat. Surse
independente afirmă că la dosar ar fi fost atașată și adresa nr. 1888 din 21.07.1991 a Ministerului
Transporturilor de unde reieșea cu o transparență de cleștar ca, la data repartiției, Băsescu avea domiciliul
stabil în Constanța. Or, conform Legii 5/28.03.1973, lui Băsescu nu i s-ar fi putut repartiza o locuință într-o altă
localitate cu încheierea contractului pe durată nedeterminată. Traian Băsescu putea, eventual, ceda
statului ap. din Constanța. Nu numai că n-o face, ci, să le crape pipota dușmanilor!, cumpără prin contractul nr.
1415/ 26.05.1992 ap. din Aleea Zmeurei 2.
Vulturul de mare pleșuv Băsescu se satură însă de pribegia colindatului prin chirii și pune piciorul în prag:
vrea casa lui în București! Ochește un exemplar valoros al junglei imobiliare: ap. de 370 mp din str. Ștefan
Mihăileanu 2 (M2). Merge (sara)banda! Primarul General Băsescu adresează Primăriei Municipiului București
cererea 119728/13.08.2002 prin care solicită repartizarea unei locuințe de serviciu. „Rog rezolvare“, scrie o
pană tremurîndă. Hîrtiile foșgăiesc, semnăturile sunt indescifrabile și cernelurile devin din ce în ce mai
simpatice. în cîteva ore se reunește o comisie de intervenție rapidă într-o ședință cu un singur punct pe
ordinea de zi: o casă pentru chiriașul grăbit Traian Băsescu!
Eu nu știu limanul spre care
Pornesc çu bagajul acum
Ce demon mă pune-n mișcare
Ce Taină mă-ndeamnă la drum.
21
RADU CĂLIN CRISTEA
Dar simt că m-apasă pereții,
Eu sunt chiriaș trecător: în scurtul popas al vieții Vreau multe schimbări de decor. (Topîrceanu)1
Băsescu trăiește o senzație de catifelare locativă. Divanul ad-hoc din primărie (Nistor, Sosoacă, Sandu,
Vlăduț), de el însuși aprobat, îl unește, în aceeași zi, pe chiriașul Băsescu cu M2. A doua zi, în 14.08.2002,
cînd soarele urcase cam o suliță pe cer, Băsescu semnează cu AFI contractul de închiriere nr.
2069/14.08.2002. Apropitar cu ditamai bocceaua în mînă, Băsescu intră și iese din apartamentul cu
enigmatice pungi de plastic. „Lenjerie, hă, hă.“ Paparazzii cu cearcăne pînă la pămînt se holbează nonstop la
M2 (5 camere, casa scării P+l, vestibul, WC, debara, oficiu, bucătărie, coridor, baie, debara mansardă, terasă etaj
1, terasă parter, cămară subsol, garaj, suprafață utilă de 369,96 mp, trai, neneacă...}. Daravera lua proporții,
așa că Băsescu semnează nu ca primaru’, ci ca Primarul General și cumpără ap. de la AFI prin contractul de
vînzare-cumpărare nr. 4948/04.02.2003. Ce mai tura- vura! Legea „Locuinței“ (nr. 144/21.11.1996) îi interzicea
lui Băsescu să capete o nouă repartiție din fondul locativ al statului după ce mai păpase una, în Constanța. Un
safâri imobiliar pentru capturarea M2 este pus în mișcare, conform documentelor, de Legea
112/25.11.1995. Miros urît de marfa de contrabandă.
Ca piticul în baltă
Efectul pozitiv al acestor învîrteli locative cu miros infracțional este că Băsescu suferă minuscule atacuri
de panică. O bună parte a presei se perpelește în fața legilor doborîte de ghidușul popicar Traian Băsescu.
Probatoriul jurnalistic, cu o mențiune pentru GIP, HotNews.ro, JN, Libertatea, Gândul și Luju.ro, mi se pare
irefutabil. Băsescu este „suspectat de inginerii ‘ imobiliare cu vile“ (Libertatea, în 11.02.2005), își iese din
pepeni și Asociația Proprietarilor Deposedați Abuziv, dar AP tace ca piticul în baltă și rîde ca musca la
perdea, consilierul Adriana Săftoiu dă din colț în colț, promite, revine, cere timp pentru mitocosirea hoțomăniei
etc. Băsescu cam dăduse cinstea de comandant pe rușinea de om nesătul, surprins cu brațul în borcanul cu
miere. Se arată dispus la cedări. Umblă cu onoarea în proțap. E, totuși, Președintele țării, ce pitpalacul mă-sii!
Președintele nu caută, de fapt,
1
youtube.com/watch?v=ox3xiHiZbtc
22
niciun degresant pentru conștiința sa unsuroasă. Doar duce lumea cu zăhărelul. Ca să se mire proștii, vorba lui
Moromete. Băsescu se preface că vrea adevărul cu orice preț și mai îngheață o dată apele cu tirade de două
parale, într-un one-man show pentru mancurți. Potlogăria cu M2 apare în public, cu dosul înainte, în februarie
2005.
Ce se vede în afară? Se vede un Președinte intransigent și sensibil la orice scamă ar fi apărut pe uniforma lui
călcată la dungă. Cu respectabilitatea pusă brusc între ghilimele cît plopii lui Eminescu, Băsescu joacă toate rolurile
într-un quid pro quo cu schimburi iuți de măști și răsturnări de identitate. Încercînd să scoată pe undeva cămașa
Președintelui, AP se contrazice de la o zi la alta. în chestia M2, pentru Băsescu nu e „albă sau neagră“, ci „albă și
neagră“. în 11.02.2005, AP face cîteva „precizări“ într-un comunicat de presă „referitor la situația locuinței
deținute de Președintele României, Traian Băsescu, din strada M2“. Documentul sună sec: M2 a fost repartizat și,
ulterior, cumpărat de Traian Băsescu, la fel ca alte șapte apartamente din imobil, „în baza Legii 112/1995“. Două
zile mai tîrziu, în 13.02.2002, AP prezintă situația cu susul în jos:
„Președintele României, Traian Băsescu, a decis să solicite AFI anularea contractului de vînzare-cumpărare
avînd ca obiect (...) M2. Decizia Președintelui Traian Băsescu are în vedere dorința de a clarifica situația sa
locativă și, din respect față de opinia publică, înțelege să renunțe la acest ap. pe următorul considerent: în noua
calitate pe care o are, conform legii, președintele statului beneficiază de o locuință de serviciu, inclusiv după
terminarea mandatului de președinte.“
în 15.02.2005, cinci senatori, între care și Antonie Iorgovan, depun la Parchetul General un denunț
penal, acuzîndu-1 pe Traian Băsescu de comiterea a trei infracțiuni (abuz în serviciu, fals în declarații și uz de
fals) în legătură cu dobîndirea ap. din M2. în 16.02.2005, la Marius Tuca Show1, Băsescu se golănește de-a
dreptul, anunțînd ca un băiat de cartier cu doxă de șuț imobiliar că s-a răsucit și că nici prin cap nu-i trece să mai
dea îndărăt statului M2. Studioul TV se îmbîcsește de la petardele Președintelui care anunță că „nu face
nimic“ pînă la hotărîrea Parchetului. Băsescu nu ascunde că vrea să dea astfel o „mînă de ajutor
procurorilor“:
„Primăria Capitalei și AFI vor pune la dispoziție toate documentele și (Iorgovan) va avea marea surpriză să
constate că cererea mea a fost de achiziționare pe Legea 10, și nu pe Legea 112.“
1 youtube.com/watch?v=ElpWec3RdTs
23
RADU CĂLIN CRISTEA
Procurorii primesc mina (de ajutor), îngenunchează în poziții ritualice și îi sărută ghiulul.
Ce se vede înăuntru? Se vede cu totul altceva. în contractul de vînzare- cumpărare a M2 (nr.
4948/04.02.2003), la punctul 3, se specifică în mod expres:
„Locuința se vinde în baza Legii 112/1995 la cererea nr. 23583/03.10.2002 depusă de Traian Băsescu, pe care
o deține cu contractul de închiriere nr. 2069/14.08.2002“.
Prin adresa nr. 7146/28.04.2006, AFI confirmă sub semnătura Directorului General Luminița Mihuțu că (și)
în contractul de vînzare- cumpărare a locuinței din M2 „s-au luat în considerare și prevederile Legii
112/1995“. Mihai Enăchescu, reprezentant al AFI și viitor Director General al instituției, recunoștea, de
asemenea, că „președintele Băsescu și-a cumpărat apartamentul din M2, sector 2, prin AFI, în baza Legii
112/1995.“ în continuare, atît Legea 112/1995, cît și Legea 10/2001 prevăd că vînzarea către chiriași a
imobilelor naționalizate, situație în care se afla și ap. din M2, poate fi făcută numai după expirarea termenului
de depunere a cererilor de retrocedare ce expira la 01.07.2003. Or, contractul lui Băsescu cu AFI fusese
încheiat (vezi mai sus) cu aproape cinci luni înainte de expirarea termenului legal. De asemenea, cf. art. 10,
al. 2 din Legea nr. 112/1995, sunt „EXCEPTATE DE LA VÎNZARE LOCUINȚELE CARE AU AVUT
DESTINAȚIA DE CASE DE OASPEȚI, DE PROTOCOL, PRECUM ȘI CELE FOLOSITE CA REȘEDINȚE
PENTRU FOȘTII ȘI ACTUALII DEMNITARI (subi, m.).“ Or, în M2 a locuit Ștefan Voitec (multiplu ministru
comunist, Președinte al Marii Adunări Naționale etc.) pînă în primăvara lui 2002 cînd imobilul a fost dat în
folosință Ambasadei Germaniei la București.
Mai departe. Aceeași Lege 112/1995 (la art. 9, alin. 6) interzice cumpărarea imobilelor în care locuiesc de
către „chiriașii titulari sau membrii familiilor lor (...) care au dobîndit sau au înstrăinat o locuință proprietate
personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.“ Nici aceste prevederi ale legii nu-i ating pe
Primarul General, care sparge banca. Astfel, în 21.10.2002, Băsescu devenise proprietarul unei vile în
Otopeni (oraș-satelit al Bucureștiului) pe Șoseaua București-Ploiești, nr. 137B, pe care, peste mai puțin de
o lună, în 12.11.2002, o donează fiicei Ioana ca să pulverizeze o brumă de legalitate peste cumpărarea aparta-
mentului din M2.
24
O mireasmă cu cinci miresme
La doi ani după încheierea contractului de vînzare-cumpărare a M2, Băsescu încă nu călcase pe la AFL Apare,
pe nepusă masă și în toiul scandalului public, abia în 09.02.2005. își ia copia de pe contract. Se uită pe sub
sprîncene ochiul pineal al Elenei Udrea, proaspăt miruită Șefa a Cancelariei. Lelea Udrea se lasă despuiată de
efectele consilierului prezidențial pentru a îmbrăca roba de avocat al lui Băsescu. Presa clipește mărunt: clientul
Băsescu petrece o noapte albă și plină de consultări fierbinți cu vestala favorită Udrea. A doua zi, cu noaptea în cap,
Băsescu revine la AFI pentru a încheia un nou acord scris cu alte caractere decît originalul și fără a respecta
formularistica uzuală. Se drege busuiocul. Ce avem? Avem un contract de vînzare-cumpărare a M2 încheiat pe
Legea 112/1995 și un act adițional prin care același apartament se vinde pe Legea 10/2001. Mare e grădina!
Băsescu asudă prin labirint, în zbieretele Minotaurului M2.
Numele Ariadnei a fost alt Cu Nașu’n suflet: Procuror Șef Serviciu Lucian Doxan. Un dur. A dispus
trimiterea în judecată a unui anume Silviu Mocanu sub acuzația de omor deosebit de grav în scop de tîlhărie.
Mocanu e condamnat la pușcărie pe viață. Se zbate, face șase cereri de revizuire a procesului și, în cele din
urmă, CEDO îl găsește nevinovat (vezi și RL, 06.06.2007). Băsescu intră pe mîini bune și Doxan îi dedică
Președintelui, prin rezoluția nr. 150/P/din 12.12.2005 a Secției de urmărire penală și criminalistică a
Parchetului de pe lîngă ÎCCJ, o încîntare de NUP. O bijuterie. O dulceață. O mireasmă cu cinci miresme. Un
NUP de Doxan cu suflet de Traian.
Doxan apreciază că denunțul împotriva lui Băsescu - M2 „este urmare confuziei (sic!) în care s-a aflat
chiar AFI“. Noroc chior cu Băsescu:
„A fost nevoie de intervenția făptuitorului pentru a se modifica temeiul contractului de vînzare-cumpărare și
așa s-a încheiat Actul Adițional nr. 1 (...)“.
A nesocotit Băsescu vreo lege pentru că „nu a făcut cunoscut că era deja proprietarul altui apartament în
localitatea de domiciliu“? Dimpotrivă! Doxan se bate cap în cap deoarece trimite la... Legea 112/1995:
„...este de reținut că prin art. 9 din Legea 112/1995 legiuitorul nu a obligat pe chiriaș să declare
proprietățile anterioare (,) ci îl exclude pe acesta de la opțiunea de a cumpăra ap.“
25
RADU CĂLIN CRISTEA
Procurorul însuși se minunează de raționamentul său: „Aparent, o astfel de interpretare este ilogică...“
Nu mă nebuni! Băsescu nu zice nici pîs de sub fustele avocatului Udrea. Pare tranchilizat și încă nu se
prinde de conținutul actului adițional semnat în 10.02.2005: în 11.02.2005, AP continua să creadă în Legea
112/1995 (vezi mai sus)! De altfel, înainte de tămbălăul cu M2, Traian Băsescu face publică, timid și cu inerentele
erori ale începutului de drum, prima sa declarație de avere în calitate de Președinte. Este inclusă și
proprietatea din M2, cu mențiunea „(L 112)“, la rubrica „Valoarea de impozitare (?!)“. în cuget și simțiri cu
Băsescu („Nu am ales Cotroceniul, am’ ales Traian Băsescu, întotdeauna am vrut să împing lucrurile înainte“), dar
în sîn cu NUP-ul lui Doxan, avocatul Elena Udrea va fi surprins în 13.12.2005 pe radarele presei staționînd la
obiectivul „Parchet General“. „La o cafea“, se scria în epocă. Udrea a pus ambele picioare în prag. Se mersese
prea departe.
A doua zi, în 14.12.2005, Procurorul General Ilie Botoș are numai soare în priviri și însoțește anunțul
închiderii cazului M2 cu o declarație de basm, din care s-ar pricepe că, poate, Doxan ar fi putut contraveni
legii, dar exclusiv dintr-o pătimașă venerație a acesteia. Cum ar veni - un flirt prelungit poate duce la viol de
la sine înțeles:
„Legea 10 nu solicită anumite condiții legate de o anumită declarație vizavi (sic!) de deținerea unor imobile
anterior dobîndirii acestuia (sic!). PE CALE DE CONSECINȚĂ, E VORBA DE O FAPTĂ CARE NU ESTE
PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ, NU E INCRIMINATĂ, CARE E MOTIVATĂ DE PROCUROR ÎN
RAPORTUL CU CONVINGEREA LUI INTIMĂ (subi, m.) care poate fi atacată în condițiile prevăzute de legea
penală (?!?)...“
Alte intimități îi alipeau pe Băsescu de Botoș. Duios bătea din călcîie ultimul în fața primului. O cablogramă
Wikileaks trimisă în 06.06.2005 de Ambasada SUA la București către Departamentul de Stat arăta temerile
americanilor privind posibile turnuri politice în procesul „Rompetrol“ (Dinu Patriciu, Phil Stevenson). Botoș
e cotat de americani ca marionetă a lui Băsescu: „Așteptăm de la el (Traian Băsescu) să-l țină în frîu pe Procurorul
General Ilie Botoș - să renunțe la tratamentul abuziv în instanță, dar să mențină cazul viu“. Hard facts.
Casa din Mihăileanu. O „mînărie locativă“ (Cristian Tudor Popescu, în „Nația lui Băsescu“, adevarul.ro,
18.02.2005). Blestemul lui M2 îl va urmări pe Traian Băsescu. îi bîzîie în continuare musca pe căciulă. întrebat
dacă are
26
proprietăți imobiliare, într-un interviu acordat suplimentului revistei Capital „Top 300“ (citat de gandul.ro, în
26.11.2005), Băsescu nu suflă o vorbuliță despre M2: „Nu, nu mai am. Am avut“. își presară uneori cenușă în
cap: „N-am făcut un secret din a recunoaște că am o problemă de moralitate în ceea ce privește ap. din M2“
(EVZ, interviu, 13.03.2006).
într-o emisiune la Realitatea TV (04.07.2007), Băsescu acceptă că. M2 „constituie un aspect de moralitate,
iar nu unul de ilegalitate“. „O să-mi găsesc soluții să-mi apăr conștiința“, dar „rezolvarea problemei este mai
complicată decît pare“, a adăugat Băsescu. Povești de adormit copiii. Mai tîrziu, în 11.12.2013: „Eu nu spun că
sunt un sfînt. Este controversat modul cum am primit apartamentul din M2" {obiectiv, info) ș.a.m.d.
Un terminus la M2: 1. AFI i-a vîndut M2 lui Băsescu pe Legea 112/1995, în schimb Băsescu a cumpărat după
doi ani același ap. pe Legea 10/2001!;
2.Denunțul penal la adresa lui Traian Băsescu a fost clasat de ÎCCJ în urma unui proces în desfășurarea căruia nu
s-a făcut nicio referire la imunitatea prezidențială, așadar în contradictoriu cu rezoluția pusă de Cu Nașu’n suflet
Dragomir în dosarul „Cășuneanu“ și, mai tîrziu, de Daniel Morar în „Flota“;
3.Prin adresa 3150/27.07.2012 Primăria Municipiului București, prin Direcția Spațiu Locativ și cu Altă
Destinație dă de veste că dosarul Băsescu - M2 a dispărut din arhivă. Nu mai e.
Il est des morts qu’il faut qu’on tue! Sunt morți care trebuie uciși!
(F. Desnoyers)
Prinde chiorul, scoate-i ochii.
CINE SCUFUNDASEU FLOTA?
Jurăminte către răzeșii din Vaslui
După cele două panglicarii („Cășuneanu“ și „Mihăileanu“) pe uscat, Traian Băsescu și-a amintit că, pe
vremuri, la prora Biruinței, în șort, dar cu chipiu, sorbind dintr-un pahar de whisky on the rocks („ca să nu
te-mbeți pui pînă ce plutește gheața...“1), privea întinderea oceanului și recita cît îl ținea gura Olandezul
zburător de Ion Minulescu. Se dădea în vînt după această poezie2:
...Un matelot ursit, 'cînd m-am născut,
Să n-am în viața mea drept scut
Decît un fals permis de drum,
Cu care rătăcesc și-acum
Pe toate mările de pe pămînt...
După atîta rătăcire pe toate mările de pe pămînt, Băsescu a ajuns și în fruntea statului român. I-a stat însă tot
timpul mintea în loc, la Olandez, așa că, înainte de a ajunge Președinte, Traian Băsescu a transformat forța navală
comercială a țării în Flota Corăbiilor-fantomă. Așadar: Terzo tempo: FLOTA!
Vasele Companiei de Navigație Maritimă Petromin (companie deținătoare a celei mai mari părți din flota
comercială a României după spargerea, prin H.G. 494/09.05.1990, a NAVROM în trei societăți distincte) plutiseră
inițial pe apă și, în cele din urmă, în aer, „suindu-se ca niște stîlpi de fum" (Cîntarea Cîntărilor, 3:6) pînă la
dispariția lor în hăul întrebărilor fără răspuns ale tranziției. Vînzarea cu cîntec, joc și voie bună a navelor
1 youtube.com/watch?v=bCgu8SmoIzM
2 Vezi și Traian Băsescu pe Calea Victoriei, Ed. Sophia-Press, 2008, p. 178
28
începe în aprilie 1991 și se săvîrșește întru domnul Băsescu în august 2000, din prima pînă în ultima zi a
mandatelor acestuia ca Ministru al Transporturilor
(30.04.1991-16.10.1991,16.10.1991-19.11.1992,12.12.1996- 11.02.1998, 17.04.1998-22.12.1999,
22.12.1999-26.06.2000). Alunecarea în nesimțire a „Flotei“ a fost însoțită de murmure, bănuieli, icnete, chiar
de niște plîngeri neglijente și cam prosticele. Priveliștea prăpădirii, pupă după pupă, a „Flotei“ i-a prilejuit lui
Băsescu etalarea miticei sale game de reacții - de la rafale de chicoteli la ocări în cascadă. Gestual și
fizionomie, durerea cea mai acută pare să fi fost însă în bască. Cel dintîi punct culminant va fi atins spre finalul
ședinței Camerei Deputaților din 09.04.1996 cînd, într-o glumiță mai ieftină ca braga, Traian Băsescu își
dă demisia din Parlament „pentru a proba că niciodată nu am făcut din imunitatea parlamentară o pavăză pentru
ilegalități“. Băsescu se introduce dezbrăcat de imunitate în cuptorul încins al justiției, fără ca aceasta să aibă vreo
treabă cu el. Corespondența dintre Valerian Stan, fost șef al Departamentului de control în Guvernul Ciorbea
(între 22.12.1996-27.08.1997), IGP și Parchetul de pe lîngă CSJ, confirmă că nimeni nu-i bătea la cap cu
„Flota“ pe Băsescu, înainte de 1997, Parchetul și Poliția făcuseră cercetări exclusiv în dosarul „ERMES“, fără
legătură cu Băsescu, și nicidecum în dosarul „KLAVENESS“ în care șturlubaticul corsar avea să fie ulterior
învinuit. Redevenit Ministru al Transporturilor, Traian Băsescu se urcă pe pereți, amenință că va felia coaliția de
guvernare și cere capul lui Stan. îl va primi. Stan va fi pățitul prin pierderea postului și, poate în primul rînd,
după ce inițiase verificări acribioase în „Flota“ lui Băsescu. în discursul de adio din Parlament, în 09.04.1996,
Băsescu se adresează mai întîi alegătorilor săi:
„în calitate de deputat de Vaslui, trebuie să dovedesc răzeșilor lui Ștefan cel Mare că, în septembrie 1992, au
votat un om cinstit (rumoare, amuzament în partea stingă a sălii)“.
Imediat după făgăduiala pentru răzeși, Băsescu trage o salvă de comandant în onoarea flotei maritime:
„în calitate de marinar al flotei maritime române, am obligația să demonstrez echipajelor de la bordul
navelor petroliere ale țării, alături de care adesea am înfruntat natura, că am rămas același comandant
aspru, dar drept, care a știut și știe ce este demnitatea și onoarea“ (cdep.ro).
Traian Băsescu a plecat fluierînd din Parlament primăvara, știind că se va întoarce toamna, după alegerile
generale. Asta s-a și întîmplat, restul
29
RADU CĂLIN CRISTEA
(„primul demnitar care a renunțat la imunitate...“) fiind operetă propagandistică. Lăsați-mă să cînt de G.
Dendrino.
Rechizitoriul „Flota“ a fost încheiat în 09.08.2004 (Dosar 20/P/2002) de procurorii PNA Vasile Drăghici
(Șef al Secției de combatere a corupției) și Ioan Oțel. între cei 79 de inculpați, la poziția 33, apare și
Traian Băsescu - acuzat de comiterea mai multor infracțiuni: abuz în serviciu în formă calificată, fals intelectual, uz
de fals, bancrută frauduloasă, spălare de bani, delapidare cu consecințe deosebit de grave, luare de mită,
înșelăciune. Prejudiciul adus statului român a fost evaluat la 324 514 683,80 USD. Băsescu face ca toți dracii,
bravează, e cînd Zarathustra, cînd Siminică. Se prezintă la Parchet în bluzon de marinar. Surse judiciare citate de
mai multe publicații pomenesc de un Traian Băsescu care, chemat la PNA pentru audieri înainte de a fi pus sub
învinuire penală (în 01.08.2003), se comportă eminamente huliganic: răcnește ca un apucat, respinge în bloc
acuzațiile și îi lipește de toți pereții pe procurorii cauzei („slugă!“, „execuți o comandă politică!“,
„maimuțoiule!“ ș.a.). Procurorii vor să-i deschidă un nou dosar penal pentru ultraj, dar renunță. PNA îl contrează,
totuși, pe Băsescu într-un comunicat din 01.08.2003 care îlvamăcina mulți ani, definitivîndu-i pica față de tot ce
vădise o corelație cu „Flota“:
„PNA atrage atenția învinuitului că multe din afirmațiile făcute pînă astăzi în legătură cu procurorii acestei
instituții constituie infracțiuni și poate fi tras la răspundere penală“ {Luju.ro).
Trupul marinarului de cursă lungă rupe lanțurile în sufletul Primarului General. Băsescu trage orbește și
înaintează trei plîngeri penale: pentru abuz în serviciu împotriva procurorilor Drăghici și Oțel, pentru calomnie
împotriva Gabrielei Neagu, șefa Biroului de presă din PNA, care semnase, în numele instituției, comunicatul de
presă ce îl zdruncinase în ultimul hal pe Băsescu. O spurcă și pe Gabriela Ghiță, Procuror General adjunct care
respinsese cererea lui Băsescu de recuzare a anchetatorilor.
Eu sunt Jupînul și lumea moare

Ca și leul în turbare, vorba poetului, Traian Băsescu se răcorește cu o catilinară butucănoasă într-un
comunicat din 11.08.2004 unde repetă de cinci ori, într-un dezolant J accuse!, că „PNA falsifică realitatea atunci
cînd afirmă...“, reiterează teza cu „comanda politică executată de oameni iresponsabili“ și cere o dezbatere
publică alături de acuzatorii săi. Băsescu
30
pune ochii pe veriga cea mai onctuoasă din DNA - Procurorul General Ioan Amarie, veteran al procuraturii
comuniste, autor, între altele, al exegezei „Activitatea de prevenire și fenomenul religios. Contribuția
procurorului în ridicarea conștiinței socialiste a oamenilor muncii“ (1982) și spaimă a șoselelor (trei morți,
trei răniți). De mînă cu Macovei și de față cu Amarie, Președintele participă în 19.01.2005 la bilanțul PNA pe
2004. Galanton și pacifist cu PNA („o instituție care va fi în măsură să servească interesul pentru care a fost
creată“, „consider stinse orice conflicte anterioare pe care le-am avut cu această instituție“), Băsescu trimitea bezele
insidioase unor țipi pregătiți să-l bage la zdup. Boieretul din PNA vizionează în pupila lui Băsescu un serial
horror despre Munții Căpățînii. Cronicile vremii menționează un gest simbolic din portofoliul de digitus
impudicus al lui Traian Băsescu: arată figurilor de ceară din PNA că el este stăpînul manelelor {Eu sunt Jupînul
și lumea moare, că am valoare, sunt cel mai tare... - Petrică Cercel).1 într-o vorbă de șagă cu briciul la carotidă,
inculpatul Băsescu Traian îl invită pe Vasile Drăghici, unul dintre procurorii din „Flota“, să-l ia cu mașina pînă la
Constanța pentru a vizita împreună fregata Regele Ferdinand. La mai puțin de o lună după ce a devenit
Președinte, Băsescu purta la cingătoare cheile justiției. Un tablou de epocă zugrăvit de Adrian Horia Miclescu, fost
Procuror General adjunct al PNA:
„Din momentul instalării în funcție a Președintelui Traian Băsescu și mai ales al participării acestuia la
bilanțul PNA din ianuarie 2005, ocazie în care domnia sa a făcut un fel de glumă cu procurorul Vasile Drăghici
invitîndu-1 să meargă împreună la Constanța cu mașina, în PNA s-a creat o mare presiune, dîndu-ne seama
cu toții că acest dosar care nu a avut nicio conotație politică este bomba pe care stăm și care va detona într-un
anumit moment. Cu acea ocazie am constatat că o serie de vajnici susținători ai acestui dosar, dar pînă la momentul
învestirii în funcția de Președinte a lui Traian Băsescu, care voiau să intre în instanță să pună concluzii de
condamnare la maximum de pedeapsă, au început să facă pasul înapoi...“ {luju.ro, interviu, 06.09.2012).
Din ce în ce mai ecvestru cu justiția de la picioarele sale, Zuckerbrot und peitsche, zahăr și bici, ba
plesnind cu cureaua lată, ba dezmierdînd scăfîrlii plecate, Băsescu își trădează dibăciile de samsar: ostracizează
felonii și îi trece în soldă pe noii trompeți ai justiției. Băsescu îi aplică un brînci
1 youtube.com/watch?v=sfDCUxz4rVE
31
RADU CĂLIN CRISTEA
stimulativ lui Ioan Amarie care își dă demisia din CSM pentru a „se ocupa exclusiv de lupta anticorupție"
(14.02.2005). „Mi se pare un pic bizar“, afirma atunci Dan Lupașcu, Președintele CSM. Ce lupte la baionetă
se vor fi dus în conștiința chircită de dubii a bietului Amarie! Locuia în casa spînzuratului și toți vorbeau numai de
funie. Amarie se uita, după unii, ca boul în țeavă, după alții, martori oculari, ca curca-n lemne sau chiar ca
broasca Ia barieră. Băsescu & Macovei dau iama prin CSM în ședințele din 13 și 20.02.2005. Amarie caută pe
listă și se găsește la rubrica „așa nu“. îngrozit, Amarie (Ioan) vede capul lui Ioan (Amarie) pe tava dorințelor
lui Traian Băsescu. Salomeea dănțuiește. Amarie va fi încercat, probabil, să-și scape pielea, trecînd la pupat opinca
vlădicii Băsescu, în ture, secondat mai întîi de Procurorul General adjunct Gheorghe Șuhan. Amarie pleacă strategic
în concediu tocmai cînd „Flota“ urma să țopăie de la PNA la ÎCCJ. Drept urmare, rechizitoriul lui Drăghici și Oțel
este confirmat de Procurorul General adjunct Gheorghe Șuhan, cu delegație de la Amarie.
Trebuie ori să ai mintea în colțuri ori să te bagi în dirty works ca să o tulești în concediu exact cînd urma să
fie trimis în instanță un dosar cu 79 de inculpați și un prejudiciu imens. Rulează o melodramă cu stridențe de
déjà vu. Zumzăie mașinăriile de cusut cu ață albă. Suveici invizibile pleacă la război. Garda PNA se predă
sau moare. Nervozitate acută prin birourile PNA. Ceva bătea la ochi. Premeditare, vanitate sau prostie?
Greii din Parchet arată din ochi o evidență la mintea cocoșului: Amarie și Șuhan, doi cameleoni cu dinți
rari din reptilariul fostului Ministru de Justiție, Rodica Stănoiu, fuseseră transferați în altă comédie, iar montajul
pueril cu vacanța și delegația părea să pună la cale însăilarea unui viciu de procedură. Piei, Satană! VRSNSMV
SMQLIVB...
I se va spune simplu: Bermude
Rechizitoriul PNA își ia zborul. Roata începe să se învîrtă, nel-cătinel, ca orice mecanism uns cu vaselină din
cea mai fină. Sfios și serviabil, Băsescu se află în 20.04.2005 în ședința publică a ÎCCJ unde ține o tiradă patetică,
dar pierde repede șirul ideilor:
„Onorată instanță, vreau să aflăm adevărul (...). Las la latitudinea dumneavoastră decizia de a mai
judeca sau nu dosarul.“
După ședința de judecată, Băsescu sare gardul ÎCCJ și redevine leopardul care amușină grumazul de gnu al
justiției independente:
32
„în dosar există falsuri făcute chiar de procurori. Dacă se va judeca, vom vedea ce se înțelege prin «stat
ticăloșit», un stat care este în stare, printre altele, să utilizeze și justiția împotriva oricărui om, nu numai împotriva
mea ca politician la acea vreme. Expertiza a fost făcută de un expert care avea calificarea de electrician. Nu avea
nimic în comun cu partea de exploatare comercială. A scris expertiza după dictare.“1
în 27.04.2005, completul ÎCCJ judecă Dosarul „Flota“ (nr. 4539/2004), pune în discuție din oficiu imunitatea
lui Băsescu și consideră că textele de lege privind această prerogativă sunt „neclare și interpretabile“ (Luju.ro,
20.02.2011). Dosarul e returnat cu un smeci sec la PNA (sentința nr. 293/27.04.2005), pe motivul - nu mă
împinge, c-amețescl - lipsei ghearei lui Amarie de lîngă sigiliul ceruit al Parchetului.
Nota bene: în această decizie a ÎCCJ în cazul lui Băsescu se invocă o excepție „dirimantă“, dar nu se suflă
măcar un cuvințel despre imunitatea Președintelui. De asemenea, în motivare se arată că „ÎCCJ (...) se află în
situația de a restitui organului care a întocmit actul de sesizare, rechizitoriul, în vederea refacerii acestuia“.
Mai explicit, într-o operațiune de maximum cinci secunde, Procurorul General al PNA trebuia să se
semneze, sub numele său, iar rechizitoriul astfel refăcut să fie expediat cu destinația ÎCCJ.
între timp, Traian Băsescu se apucase de reformat justiția. Umple de groază pînă și cele mai mici viețuitoare
din sistem. Ca un căpitan confruntat cu o revoltă a întregului personal navigant, Băsescu martelează cu sînge rece
în toate direcțiile - PNA, CSM, CCR, PÎCCJ, DIICOT etc. Justiția se transformă în lumea celor care nu mai
cuvîntă, ci încasează. Faulturile măcelărești ale Președintelui-jucător lasă pe cîmpul de joc atît urlete de
neputință, cît și oase rupte.
La chair est triste, hélas! (Mallarmé)
Primele ținte „nr. 8 a alergînd“ au fost puse la pămînt în PNA. Băsescu și Macovei lovesc cu atîta pizmă încît
fac praf nu doar țintele, ci însăși instituția! în 04.08.1919, Armata Română intra în Budapesta. în 04.08.2005,
comandantul Băsescu și sora Monica ocupă CSM care, ținîndu-se ca orbul de gard, dă avize de descotorosire de
un prim pîlc de antipatici pentru noul regim. în PNA, Amarie și Șuhan simt nevoia unei major challenge și
se lasă dați de-a dura în pensie. Sunt revocați Procurorul General adjunct Adrian
1 Mugur Ciuvică, Zece ani răi, Ed. RAO, 2015, p. 79
33
RADU CĂLIN CRISTEA
Horia Miclescu și Procurorii Generali șefi de secție Ion Panaitescu și Vasile Drăghici. Va sări din schemă
după scurt timp și procurorul Alexandru Chiciu (șef secția a Ii-a), cel care ar fi acuzat-o pe Macovei că se
interesase de un dosar penal unde erau implicați Rodica Stănoiu și Șerban Brănișteanu, în PÎCCJ sunt revocați
procurorul șef de secție, Gheorghe Muscalu, și adjunctul acestuia, Grațiana Petronela Daniela Isac. PNA
se varsă în Direcția Națională Anticorupție (DNA) al cărei Procuror-șef va fi numit, în 12.08.2005, Daniel
Morar, astrul orbitor suit pe ceruri pentru a pîrli corupția. Băsescu și Macovei vor revendica peste ani cariera
de piatră a lui Morar a cărui față de pustnic emaciat li s-a părut de inspirație biblică. Macovei:
„îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a dat în cale (...). Acest om este tare ca o stîncă“ (România TV,
09.12.2011).
Băsescu:
„... și mi-au spus «ăsta-i omul de piatră», iar eu am cerut să fie căutat“ (Bl TV, 03.03.2014).
Omul de piatră nu face ceea ce ceruse PNA/DNA, mai precis minora modificare a rechizitoriului, ci redeschide
larg dosarul „Flota“! Adusă de Morar din îndepărtata Strehaia, o procuroare anonimă (Carmen Gruescu) se bagă
pînă la gît în dosar și compromite probatoriul inițial. Se comandă încă o expertiză, prejudiciul coboară de la violul
celor aproape 325 de milioane de dolari la un zero virgin, se strînge chiar niște mărunțiș în plus la buget, toți
inculpații sunt scoși de sub urmărirea penală (în 26.02.2008), iar disjunsul Băsescu este acoperit de imunitatea
confecționată, za cu za, de Morar. înainte de finalizarea dosarului „Flota“ și - nu-i așa? - fără să-i treacă prin capul
de cremene că ar putea lansa vreo rachetă de semnalizare spre judecătorii cauzei, Daniel Morar povestește una
din conversațiile idilice cu Băsescu (la Realitatea TV, 13.04.2007). Subiectul discuției? „Flota“! Din moment
ce Morar era din stîncă, Băsescu putea să-i împuieze urechile pînă la leșin fără temerea că ar putea știrbi astfel, fără
voie, dantura justiției libere. Morar își amintește că Președintele se arătase „nemulțumit“ de rumorile privind
favorizarea sa de către DNA în dosarul „Flota“, astfel că i-a telefonat „să-l întrebe de ce procurorii nu-i pot
cerceta, fiind deranjat de faptul că asupra lui planează astfel de bănuieli care-i afectează imaginea“.
Morar către Președintele său: „Pentru că așa prevede Constituția'.“
Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă...
34
Daniel Morar dă cu mopul prin instituție și șterge ultimii stropi din siajul „Flotei“. în 30.10.2005, cere și va
căpăta din partea CSM revocarea din funcțiile de conducere și execuție din DNA all procurori, între aceștia -
Ioan Oțel, cosemnatar al rechizitoriului dosarului „Flota“. în fine, va fi mătrășit din DNA și procurorul Gabriela
Neagu, doamna cu comunicatul din 01.08.2003...
Șam încălecatp’o șa...
Mai mult vii decît moarte, blestematele Corăbii-fantomă ale Olandezului zburător acostează în porturi
misterioase. Bunăoară, Biruința („o sculă magnifică“ - zice Băsescu, în 05.10.2012) a fost zărită pe coastele vestice
ale Africii. Deși scufundată de DNA-ul lui Daniel Morar, „Flota“ lui Băsescu dispare în mod absolut sub DNA-ul
Laurei Codruța Kövesi, care, în 21.01.2015, a decis clasarea dosarului „întrucît faptele nu există“. Amin! Povestea
„Flotei“ se scriseseu pe apă. în timpul comunismului, comandantul Băsescu era poreclit Colombo datorită
cristalinului tulburel. După dispariția flotei i se va spune Bermude. Mirajul Corăbiilor-fantomă îl va urmări toată
viața. Văzuse lupul. Ba i s-a arătat și Afasia, muza cu gura strîmbă. De atunci, graiul îi va fi pecetluit de aceste
apariții revelatorii. Cu codificări lingvistice și percepții verbale perturbate, Băsescu va conjuga anumite verbe
folosind un cifru magic încă nedescifrat, într-o cabalistică terminație în ,,-eu“: românii „votaseu“, televiziunile
„preluaseu“, cei doi „se hotărîseu“, codurile „intraseu“, dar, înaintea tuturor, navele „se scufundaseu“.1
Morar - îngerul căzut de la Cluj
Imersiunea integrală a „Flotei“ surprinde un Traian Băsescu crapulos și impenitent în disprețuirea justiției
prin talibanisme de ins aflat la cuțite cu democrația. Venerat ca zîn tutelar al independenței justiției,
Băsescu demonstrează a contrario că mediul curat legal îl trece pe șocuri anafilactice. Unii sunt alergici la
gălbenele, Băsescu - la lege. Powered by Băsescu, edecarii „Flotei“ nu trag sfori, ci parîme. Preacinstiții sau
indecișii sunt depuseu la cheu. Agitații - de la Drăghici la Neagu - vor fi trimiși la galere. Oțel moare cu zile
(în 21.06.2011), bîntuit, zic apropiații, pînă la ultima suflare, de stafia „Flotei“. Oamenii legii lui Băsescu vor
funcționa consumînd,
1 youtube.com/watch?v=soK8a27P9gO
35
RADU CĂLIN CRISTEA
pînă la purificarea de intruși, aproape numai nutreț politic. Cu o drezină acționată manual, ulterior locomotivă cu
aburi portocalii, vine de la Cluj procurorul DANIEL MORAR prin mapa profesională a căruia băteau valurile,
trăgeau vînturile. Simpatriot cu Boc, Morar fusese monitorizat picotind de-a-n picioarelea pe aliniamente
politice (PNȚCD, PD).
Singura ispravă juridică recuperată de presă îl menționează pe Morar tras ab initio de o sforicică țărănistă și
arestîndu-1 pentru o pretinsă delapidare de asfalt pe Liviu Ciupe, fost Director al Direcției Regionale de
Drumuri și Poduri Cluj și senator (PD). Morar nimerește ca Ieremia cu oiștea în gard. Zăcînd de florile
trandafirului în arest între 14.09.1999 - 11.01.2000, Ciupe va fi eliberat de instanță în decembrie 1999, dar
va fi băgat din nou la beci de Morar care nu va încuviința astfel cererea întemnițatului de a asista, sub
escortă, la înmormîntarea mamei sale. Ieșit de la răcoare, Ciupe îl bate de-i usucă pe Morar la CEDO care obligă
statul la plata unor daune de circa jumătate de miliard de euro. Prin această gaură neagră datorată propriei erori
juridice se naște cu capul înainte Morar, băiat de casă. Cîteva gînguriri ale lui Morar îl iertaseu pe păcătosul de
Băsescu de toată greșeala cea de/fără de voie și uitaseu de „Flotă“. Oricum, „Flota“ lui Băsescu va fi permanent
inspectată și de o altă santinelă înaripată: Terminator Blood Angel Mircea Zărie, procuror pe la curtea PD, intrarea
prin deputat Adrian Vilău. Strecurat în PÎCCJ în 1998, ca Procuror General adjunct, Zărie va căra, maniacal, ca un
Bator insomniac, dosarul „Flota“ dintr-un sertar în altul. Aceste merite deosebite îl ridică pe Zărie la cerul
adjunctului Procurorului General de unde se va prăbuși în genuni în 14.02.2001. Ars cu joarda de PDSR, Zărie
trece la șmotru, ca simplu procuror în PÎCCJ.
Monica Macovei, Prințesa Stea contra Forțelor Răului, va suferi un blackout în cazul însărcinatului cu
afaceri PD în justiție Zărie. Procuror procurat de la reduceri, Zărie își face cuib sub roba primitoare a Doamnei
cucurbitaceelor. înghiontit bărbătește, dar corect politic, de echidistanta Macovei („bun manager“, „rezistent la
stres“, „înzestrat cu o bogată experiență în dosarele grele de corupție și crimă organizată“ etc.), Zărie provoacă o
deglutiție cu chiorăituri în ședința CSM din 23.09.2005. Stenograma reuniunii înfățișează un Zărie sub pălăria
unui prosticel speriat și de umbra lui. Liviu Dăscălescu, vicepreședinte al CSM, îi înmoaie genunchii
întrebîndu-1 „ce dosare de corupție sau crimă organizată a realizat vreodată“. își va aminti după fix un minut de
un flagrant reușit
36
cu vreo 15 ani în urmă. Deși nu primește avizul favorabil al CSM, Zărie cu aceeași pălărie merge mai departe și
se urcă iarăși la ceruri (prin decret semnat de Președintele Băsescu în 23.09.2005), poposind pe același
norișor de adjunct al Procurorului General.
Primul criteriu de încorporare în armia băsismului este puterea habotniciei. Vor apărea în consecință și tot soiul
de ciudați, hobbyiști, dezertori, repetenți, mercenari necalificați, carieriști ș.a.m.d. - un Mad Max de toată
pomina. De pildă - procurorul LUCIAN DOXAN, subiscălitul superbității de NUP din „Mihăileanu“. Felul cum
încurcă legile, haiul nebun al motivării NUP-ului, ar putea trăda, cu voie de la agie însă, și destul urechism în
materie de drept penal. De altfel, în 16.12.2005, cu două săptămîni înainte de pronunțarea în „Mihăileanu“, Doxan
pică în fund la examenul pentru un post de procuror-inspector la CSM. Pe judecătorul IULIAN DRAGOMIR
(„Cășuneanu“) îl umanizează pasiunea de a colecționa fotografii cu el și Traian Băsescu, inclusiv în timpul
desfășurării procesului. E ceva acolo, deasupra justiției, dincolo de legi, sublim. Intim al PDL (vezi stenograma
discuției cu Sorin Blejnar, în dosarul „Motorina“, din subcapitolul „Justiția boccie“), Dragomir face ce face
și se nimerește în imediatitatea familiei Băsescu. Citez dintr-o altă stenogramă, din 28.07.2014, cu o clacă între
rubedenii:
„Florin Anghel (Florin): Nene, gîndește-te că, altfel, altcineva nu poate să se cadă cu matale, că îți spun și de
ce. Că Traian e tot în (neinteligibil) acolo. E o (neinteligibil) cu toți oamenii lui Traian, deci te rog să mă crezi.
Mircea Băsescu: Unde acolo?
Florin: La înalta Curte. Eu știu bine că se înțelege și cu ălălaltul... cum dracu îl cheamă pe acela?
Fănica Anghel (Fănica): Dragomir.
Florin: Dragomir. Știi ce e Dragomir acesta, nu? Țigan de la Craiova.
Fănica: Dragomir ăsta, dacă intră dosarul...
Florin: Păi, la el intră. Numai el se înțelege cu... “
Numărînd boii Președintelui

Anatomia celor trei dosare („Cășuneanu“, „Mihăileanu“ și „Flota“) surprinde un Traian Băsescu într-o stare de
naturalețe extremă: imprudent, jucînd pe față cu cărțile politicului, pulsînd în inima ilegalităților, terorizînd
justiția și lăsînd în urma fiecărei bătălii o dîră de mari îndoieli legate de
37
RADU CĂLIN CRISTEA
temeiuri juridice, de integritatea unor oameni ai legii, de justețea deciziilor ce aveau să-l scoată pe Băsescu
curat ca lacrima, de pus în ramă, nu alta! Legile și oamenii lor lucrau în spațiul de servitute al Președintelui. O
primă gravă anomalie: dintre cei trei magistrați, unul, Lucian Doxan, a judecat dosarul („Mihăileanu“) printr-un
NUP aplicat denunțului penal formulat împotriva cetățeanului Traian Băsescu, în timp ce ceilalți doi, Iulian
Dragomir („Cășuneanu“) și Daniel Morar („Flota“) au invocat imunitatea dobîndită de Băsescu după ce a fost ales
Președinte. Inițial, în dosarul „Flota“, ÎCCJ nu s-a referit la imunitatea prezidențială, dar s-a răsucit ulterior,
reglîndu-și mira după linia destinului din palma lui Morar. în mod logic - fie Doxan, fie Dragomir și Morar au
greșit.
Mergem, căci drepte sunt toate căile lui, la judecătorul Zegrean, șeful CCR, al cărui ochi de stăpîn, cum se
spune prin popor, îngrașă vita. Cardinal Protector al băsismului precum în cer așa și pe pămînt, Zegrean vine
cu păcea sub măslini, dar o aduce, supus obiceiul pămîntului, pe după piersic: dă dreptate oricui i-o cere (Doxan,
Dragomir, Morar și alții, ejusdem farinae), lăsînd portițe deschise în afară, dar blocate ermetic din interiorul
buncărului prezidențial. Prin Deciziile CCR nr. 53/2005, nr. 435/2006, nr. 284/2014, coroborate cu Avizul
consultativ al Curții nr. 1/2007, Președintele României s-ar bucura de imunitate în aceleași condiții ca
parlamentarii, adică pentru declarațiile politice și voturile din timpul mandatului. Analizînd aceste hotărîri și avize
ale CCR, constituționaliști respectați în breaslă sunt de părere că niciodată Curtea nu s-ar fi exprimat în sensul
unei „imunități absolute“ a Președintelui, deși în practica judiciară privindu-1 pe Băsescu s-a operat la liber,
pentru tot cartierul, și cu o asemenea extinsă interpretare.
CCR îi aduce un ultim prinos Președintelui cu Decizia 678/13.11.2014 prin care, solicitată, în urlete de
neputință, să se pronunțe în chestiunea imunității lui Băsescu, răspunde că n-are baba urdă. Cu AMR-ul ticăind ca
o bombă cu ceas deșteptător și aflat într-un moment cînd, ca într-un proverb franțuzesc, auzea un clopot, dar
nu știa de la ce biserică, șeful statului scapă din nou sub parapleul ținut de Zegrean. Același alibi al
„declarațiilor politice“. CCR declară ab Urbe condita, de la întemeierea Cetății, că „nu se încheie lumea cu
acest președinte“ (13.11.2014). Pe scurt, oricine putea să-l acuze pe Băsescu oricînd și de orice: o imunitate
scurtă sau lungă îl securiza pe Președinte. Traian Băsescu caută partea moale a sistemului, vînează vulnerabili,
intimidează. îi spurcă pe procurori și îi face
38
de doi bani, în public. îi dă cu flit cosemnatarului rechizitoriului „Flotei“. Pretextînd probe pe care nu le va aduce
niciodată, îi leagă la stîlpul infamiei pe ereticii din PNA:
„Există probe concrete că procurori ai PNA îi informează pe inculpați să nu se prezinte la audieri pentru că vor
fi arestați“ (în ședința CSM din 20.04.2005, amosnews.ro).
Mai ales 2005 va rămîne un an sinistru pentru justiție și statul de drept. Politicul devine argumentul de forță
în revizitarea unei justiții puse, într-un timp relativ scurt, pe butuci. Ambasadele occidentale la București,
în special aceea a Statelor Unite, salută cu onor defilarea noului Președinte și devin parte implicată în subsumarea
justiției de către politic. Băsescu nu va ascunde: „doar semnale externe foarte puternice au oprit schimbarea, pînă
acum, a procurorului-șef Laura Kövesi și a șefului DNA, Daniel Morar“ (cotidianul.ro, 09.05.2007). în
ședința CSM din 04.05.2005, Traian Băsescu se dezlănțuie și anunță că Guvernul și majoritatea parlamentară
vor mătura cu justiția, de la CCR pînă la ultimul grefier:
„Legile necesare ajustărilor din justiție le vom trece prin asumarea răspunderii Guvernului fără să mai întrebăm
niciun domn judecător și niciun domn procuror, nici din CSM, nici de la ÎCCJ, nici de la CCR“ (ziua.ro).
Să nu aibă Președintele toți boii acasă? Așa se poartă un Președinte de deasupra legii cu justiția de
dedesubtul ei? De ce să fi ajuns chiar atît de negru cerul gurii prezidențiale? Cum să te răstești la Curte ca un
terchea- berchea? Unde e statul de drept? E posibil ca un declic să se fi produs în autoresponsabilizarea
comandantului de vas pe puntea căruia s-au suit, într-o noapte de decemvrie, 22 de. milioane de pasageri. Or,
căpitanul știe că degeaba chemi în ajutor legile pămîntului cînd te ia apa. Așa că Traian Băsescu va ține
Constituția ca pe mutu la ușă. în pași pripiți spre înalta demnitate, el renunță la conveniențe și o ia pe
scurtături pidosnice. Răpune pe cine întîlnește. A fost să-i iasă prima în cale justiția. Do ut des. îți dau ca să-mi
dai. Apropierea de justiție a extras din Băsescu zăcămintele cele mai sulfuroase ale caracterului său. Autoritarismul
său a erupt și s-a împrăștiat ca o magmă mistuitoare. Niciodată justiția n-a cunoscut un asemenea pîrjol. Nimeni
pînă la el nu a privat justiția de libertate într-un mod atît de banditesc. Aș spune, parafrazînd un cucernic
băsist, că Traian Băsescu și-a trimis mai întîi mahalaua asupra justiției și, ulterior, într-un tîrziu și oricum
inutil, viziunea.
PARVA CHARTA A JUSTIȚIEI BĂSISTE
Ayatollahul
în precedentele două subcapitole („Justiția boccie" și „Cine scufundaseu Flota?“) mi-am întins analizele asupra
izbînzilor lui Traian Băsescu asupra unei justiții care, depunînd cu reverențe armele în fața năvălirii
excepționalismului prezidențial, l-a făcut scăpat pe fostul șef al statului din trei dosare („Cășuneanu“,
„Mihăileanu“ și „Flota“) unde, sub alte auspicii, putèa fi legat de catarg și depus la țărmuri potrivnice.
Adesea mojic și atrăgînd durabile simpatii tocmai prin etalarea țopeniei sale de vaporean nedus la biserică,
Băsescu a dezintegrat sistemul judiciar și l-a recompus apoi ca piesă de rezistență a barocului său autoritarist.
Paradoxal, deși dădea iama prin justiție, îngenunchind instituții de talia CCR sau a CSM, retezînd cu lama
buldozerului toate vîrfurile Parchetelor și înlocuindu-le ad nauseam cu mamelucii puterii sale, Traian Băsescu
a primit epatante încurajări pentru ceea ce nu părea să denote căsăpirea statului de drept, ci, din contră, îngereasca
lui renaștere dintr-o cenușă păcătoasă. Defilarea ostentativă a lui Băsescu și a injoncțiunilor acestuia în
justiție au căpătat o noimă publică prin încuviințarea tacită a unor fracțiuni relevante ale societății - de la palpitul
pierit al culturii dreptății în societate la levantinismele unor formatori de opinie, de la vînjosul spate mediatic
la emascularea conștiinței profesionale a leadershipului judiciar. Purtat pe umeri de un norod captivat de
jihaduri/ancy și de un pîlc de elite care, în varianta cea mai benignă, idealizau resetate cuzisme (Al. I.), Băsescu
și-a asigurat rapid și protecția beilîcurilor occidentale, începînd și sfîrșind cu Marele Licurici. De necuprins
va fi fost iezuitismul acestor ayatollahi mondiali ai lui rule of law, ce au binecuvîntat noul imn al statului de
drept interpretat de un flașnetar balcanic de sud-est! Aversiunea lui Traian Băsescu pentru autonomia justiției față
de politic făcuse ochi de multă
40
vreme. în 22.06.2009, procuratura a hotărît arestarea pentru 30 de zile a lui Ioan Nicolae Opriș, prefectul PD
de Brașov, acuzat de abuz în serviciu,, fals intelectual și instigare la fals intelectual. Deranjat din turele de
voie cu drezina, Ministrul Transporturilor și vicepreședintele PD Traian Băsescu s-a zbîrlit urît la justiție:
„Și nu puteam să mergem pe logica arestării unui prefect, FĂRĂ CA NICIUNUL DIN NOI SĂ NU ȘTIE
NIMIC, ÎN TIMP CE MINISTRUL DE RESORT NU ȘTIE NIMIC. Nu puteam să mergem pe altă logică, decît că
comanda (sic!) politică s-a dat din altă parte (...). PUTEAM SĂ FIM AVERTIZAȚI CĂ VA FI ARESTAT
PREFECTUL, ni-1 schimbam din vreme, PUTEAM SĂ ȘTIM DE CE (subi, m.).“
Băsescu îi mai trage o vîslă statului de drept:
„...este de necrezut că, fie Poliția, fie Parchetul să nu-și informeze ministrul de resort: Domnule ministru,
arestăm prefectul!“
Traian Băsescu făcea clăbuci pentru că era „un prefect al PD-ului, care, mă rog, e și la guvernare“. Cu atît mai
mult: „Poliția, IGP-ul nu-și puteau permite așa ceva, fără să-l informeze pe ministrul de interne, pe ministrul
justiției“. în concluzie: „Azi ne-au luat un prefect, mîine ne ia un ministru, domnule!“ (Amosnews,
24.11.2005)
în chestiunea prefacerii justiției într-un spațiu de servitute personală, Traian Băsescu avea să fie numitorul
unei sume de complicități. Și-ar fi rupt gîtul dacă acționa de capul lui, ca un kamikaze ordonînd, executînd și
finalizînd o jertfa-unicat pe altarul justiției. Homo barbarus căzut pe capul unei tagme rînduite, în cicluri
palingenetice, să-l slugărească pe vodă, Băsescu și-a impus însă fără prea mare osteneală autoritatea asupra unui
sistem aplecat către învoieli pe sub masă. N-a părut să aibă defel în minte altceva decît acordarea justiției la propria
închipuire a destinației acesteia în stat. A proclamat și preamărit independența justiției numai după ce,
ținîndu-se de el ca orbul de gard, i-a intrat în voie și i-a satisfăcut nevoile. Isonul i-a fost ținut de Monica
Macovei (MM), un teuton lunatic predispus la masacre și călărind numai cai cu ochelari (vezi și
subcapitolul „Virgo labilis: Monica Macovei“).
Iar îl vrem pe Cuza Domn!
E adevărat că Traian Băsescu moștenise o justiție de moravuri ușoare, politizată cît încăpea și duhnind a
procuratură comunistă. PSD i-o cam clocea lui Băsescu. Rodica Stănoiu (Ministru de Justiție):
41
RADU CĂLIN CRISTEA
„Știți bine că eu, de nenumărate ori, în legătură cu Băsescu am întrebat și în ședințe mari cînd dăm verde
pentru Băsescu“ (stenograme, Delegația Permanentă a PSD, 20.10.2003).
Florin Georgescu, fost Ministru de Finanțe (1992-1996), Președinte al Comisiei de Buget, Finanțe și
Bănci a Camerei Deputaților (2000-2004) către Rodica Stănoiu:
„Să rezolvați dosarele de la procuratură, doamnă ministru“ (stenograme, Delegația Permanentă a PSD,
29.09.2003).
Rivalitatea extramundană dintre PSD (Adrian Năstase) și PD (Traian Băsescu) degenerase într-o dușmănie pe
față, de o cîinească ferocitate de ambele părți. Năstase îi fredonase prohodul. Totul rima cu fobia lui Băsescu
că, dacă Năstase ar fi devenit Președinte, drumul lui în viață ar fi avut o trifurcație: Jilava, Ocnele Mari sau,
apără-ne, Doamne!, Tichilești. Adriana Săftoiu:
„Miza personală a lui Traian Băsescu a vizat și libertatea sa. Era aproape convins că Adrian Năstase nu se va da
în lături să folosească orice mecanism pe care îl va avea la îndemînă pentru a-l trimite la închisoare (...).
«Stolojan președinte» era o garanție pentru o soluționare onestă a acestui dosar. Cu Adrian Năstase președinte,
Băsescu era convins de verdict: vinovat.“1
Safariul pus la punct de noul Președinte Băsescu cu precizie de killer cu sîngele mai rece ca gheața va fi
fost cauzat și de răsunătoarele mardeli încasate de la Năstase. Pe urmele lui Ana, Luca, Teo, Dej, burghezul-
proletar Băsescu băgă groaza în burghejii-„caviar“ ai lui Năstase. îl căftănește mai întîi pe Ion Iliescu:
„.Președintele a scăpat boii în lupta anticorupție, în care nu are atribuțiuni“ (EVZ, 28.12.2004).
Băsescu va recupera boii anticorupție într-o luptă unde va scăpăra de atribuțiuni. Ciocănele, nicovale și scărițe
bubuie timpanele ieșenilor strînși ciopor în Piața Unirii din Iași în 24.01.2005: vorbește Președintele!
Băsescu se vrea și el Cuza Domn și amenință că le va da cu ocaua mare în cap nelegiuiților:
„Acum 146 de ani a apărut povestea cu ocaua, ocaua Iui Cuza. Cînd îl prindeai (pe Cuza ?! - n. m.) cu
ocaua mică, nu-i mai dădeai nici decorații, nu-i mai dădeai nici amnistie, nu-i mai dădeai nici iertare, îi dădeai un
singur lucru: legea (...). Dacă din 1859 încoace tot avem probleme cu ocaua mică și cu legea, în următorii doi ani
trebuie să le rezolvăm și vă garantez
1 Adriana Săftoiu, Cronică de Cotroceni, Ed. Polirom, 2015, pp. 69-72.
42
că toate instituțiile statului, cu voie sau de nevoie, vor face ca legea să prevaleze în statul român“
(zodiascorpionului.delaO, 14.12.2014).
Nisipurile mișcătoare din justiție își desfășoară vastitățile pentru a amprenta noua pereche de labe de
picioare prezidențiale. Chiar și după ce templul Justiției fusese plantat cu multilaterale loji de obediență
băsistă, fostul șef al statului tot nu-și va găsi pacea. în fața cîmpului cu inamici făcuți terci, Băsescu avea
același vis - războiul: „Mai bine război decît justiție neindependentă!“ (ședință CSM, ZF, 04.01.2013).
în regimul cu atîtea bîzdîcuri despotice al lui Băsescu, justiția se lasă siluită de politică, fie urlînd de durere, fie
gîfîind de orgastică satisfacție. Răsună valea de demagogia ex-președintelui. Iată-1, în apus de soare
(04.02.2014, la întîlnirea cu absolvenții Institutului Național al Magistraturii), adresîndu-se urmașilor urmașilor
săi cărora le cedează în natură patrimoniul unei justiții - s-ar zice - dereticate de orice impuritate politică:
„Numai dumneavoastră vă puteți apăra, rămînînd integri și în afara influențelor politice. Iar cînd veți constata
că prin legi se impune, de către politic, diminuarea eficienței sistemului de justiție, eu, astăzi, ca președinte în
funcție, vă dau un sfat: reacționați, reacționați colectiv și nu acceptați ca sistemul de justiție din România să
fie pus sub control politic. A FOST UNUL DIN OBIECTIVELE MELE IZOLAREA JUSTIȚIEI DE
INFLUENȚA POLITICULUI (subi, m.)“ (Luju.ro, 06.02.2014).
Cu alți pumni, dar în același piept s-a bătut Băsescu și în oferta electorală de la sfîrșitul lui 2004:
„Toți cei care au transformat Justiția într-o unealtă în lupta politică sau o cîrpă de șters mizeriile pe care le fac
ei în goana după bani și după putere sunt aruncați peste bord fără drept de apel! Băsescu Președinte garantează
independența justiției și neutralitatea acesteia în raport cu politicul“ (DC News, 07.04.2015).
Nu va dura mult acest exercițiu de culturism democratic. La răsărit de soare, în primele luni din 2005,
ditirambii lui Băsescu se rostogolesc în direcție contrară. în ședința de Guvern din 31.03.2005, Băsescu e în
mediumul său și începe să miște mesele: „Politicul nu face niciun pas înapoi pentru curățarea justiției“ (JN).
Sau, în ședința CSM: „Ministrul Justiției, MM, are susținerea Alianței D.A. și a mea să-și ducă pînă la
capăt mandatul și în niciun caz nu va fi schimbată din Guvern“ (HotNews, 20.04.2005).
43
RADU CĂLIN CRISTEA
Tandemul Băsescu-Macovei va face țăndări statul de drept, va bulibăși separația puterilor și va ține piept
curentului UE de depolitizare a sistemului judiciar, înămolindu-1 sub revărsările politicului.
Grijania ei de justiție!
2003-2004. România politică asudă. Se negociază cu UE un dosar pretențios: Capitolul 24 („Justiția și

Afacerile Interne“ - JAI). Sub ochiul bulbucat al Big Brother-uhii de la Bruxelles mișcările autorităților de la
București începeau să capete automatismele unor manechine. Prin HG 1052/04.09.2003 se aprobă „Strategia de
reformă a sistemului judiciar 2003-2007“. Günter Verheugen, Comisarul european pentru extindere, bate
șaua și speră că „și peștii cei mari vor ajunge după gratii, nu doar persoanele mai puțin însemnate“
{adevarul.ro, 11.03.2004). Optimist din oficiu, Vaier Dorneanu (Președintele Camerei Deputaților și
Vicepreședinte al PSD): „... oficialii europeni, precum Pat Cox (Președintele PE - n. m.) au relevat
încrederea UE în soluțiile pe care România le va găsi pentru finalizarea reformei în justiție“ {agerpres.ro,
20.03.2004).
Legea 161/19.04.2003 desenează cadrul general pentru prevenirea și combaterea corupției, cu stipulări
privind conflictul de interese și incompatibilitățile; se înființează Consiliul Național de Integritate. Constituția
intrată în vigoare în 29.10.2003 consacrase principiul separației și echilibrul puterilor în stat, precum și rolul
CSM de garant al independenței justiției. Multe ajustări armonizate cu jurisprudența europeană aduce un pachet
legislativ votat de Parlament în 28.06.2004: Legea 301 („Codul Penal“), Legea 303 („privind statutul
magistraților“), Legea 304 („privind organizarea judiciară“). Prin Legea 317/01.07.2004 („privind CSM“), „CSM
a dobîndit competențe exclusive în ceea ce privește propunerile de numire, promovarea, transferul și
sancționarea judecătorilor și procurorilor, precum și toate celelalte prerogative care reveneau MJ în domeniul
recrutării și carierei magistraților“1. Cu alte cuvinte, în conformitate cu standardele europene, politicul era
înlăturat de pe traseul nominalizărilor de procurori și judecători, administrarea acestui proces revenind strict
CSM și altor entități judiciare. în Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de
1
Theodor Mrejeru, Marian Enache, Bogdan Mrejeru, Reforma justiției românești, Ed. Universitară, 2012, p. 10.
44
România în vederea aderării la UE dat publicității de Comisia Comunităților Europene (în 06.10.2004), se consideră
că pachetul legislativ adoptat la mijlocul anului „are ca scop îmbunătățirea semnificativă a independenței și
eficacității justiției“ (Anr.gov). Citez din același Raport:
„CSM își va asuma întreaga responsabilitate pentru recrutarea, promovarea și sancționarea
judecătorilor și procurorilor (...). MJ nu mai poate numi direct sau promova magistrații către instanțele
superioare și către parchete sau într-o poziție de conducere din cadrul CSM. Aceasta reprezintă o evoluție pozitivă
în termenii creării unei justiții independente.“
Capitolul „Justiție și Afaceri Interne“ a fost închis pe 14.12.2004, tîrșîind o clauză de salvgardare cu
cîteva țintare pentru trei luni, inclusiv un audit independent al îndeplinirii Strategiei Naționale Anticorupție
2001-2004. Dulce ca mierea era glonțul patriei (P. Popescu): din România răzbătea un melos al consensului la
tonul european al degajării justiției de politic. în acest cor obștesc se auzeau și impostațiile mandragorei MM
ce renunțase la psalmodierile din civilie pentru a servi ca soprană de coloratură a justiției băsiste. De altfel, la
prima sa conferință de presă din 05.01.2005, Ministrul Macovei vorbea pre limba evropenească a slobozirii
justiției de dracii goi ai politicii, cu CSM în aceeași revalidare de competențe conform legilor votate cu șase
luni în urmă:
„O altă prioritate este transferarea în practică a atribuțiilor Ministerului Justiției către CSM (...). Este vorba de
măsuri concrete pentru a transfera și partea administrativă, care să susțină CSM în realizarea noilor sale atribuții“
(HotNews, 06.01.2005).
Lui Traian Băsescu îi lipsea un pretext pentru a poci acest portret-robot al noii justiții, așa cum fusese faxat de la
Bruxelles, sniffuit de spahiii lui Năstase, dar stîrnind un vuiet rebel printre ienicerii lui Băsescu & MM. Era nevoie
de alibiul unui act fondator, de vreun înscris de la mama lui, de o Parva Charta a deturnării justiției de pe
ruta occidentală pe poteci ocolitoare. în 07.01.2005, Ministerul Justiției anunță deschiderea licitației pentru audit
cu răvașele aferente pentru cîțiva jucători globali (Ernst&Young, KPMG, PricewaterhouseCoopers,
Deloitte&Touche) și niște juniori mici, antrenați în praful tranziției. De fapt, valoarea contractului fiind fixată, la
mustăcioară, sub plafonul de 40 000 de euro (mai exact - 39 000 de euro), se va afla mai tîrziu că nici nu avusese
loc vreo licitație, ci doar o „depunere de oferte“. Pînă să se bată planetarele între ele, Freedom House Inc. e
declarată cîștigătoare. Se va scrie și aghesmuită va fi patalamaua cu pocăința
45
RADU CĂLIN CRISTEA
și supunerea la grele păcate, cu gîndul, cu cuvîntul și cu faptul, a grijaniei ei de justiție băsistă!
Poveste cu gust de crăpelniță
Executat, anunță biroul din București al FH, de biroul din Washington al FH - documentul reprezintă una
dintre moaștele cele mai bățoase din corpul de habeas data al întemeierii băsismului. Produs din 99%
transpirație Cristina Guseth, Director al FH (România), și 1% inspirație MM, actul va fi născut, așadar, pe cale
artificială, din două mame fondatoare. Peste cîțiva ani, în 16.11.2015, 99% transpirație Guseth a scris o pagină
de istorie nemuritoare. Audiată de comisiile juridice ale Parlamentului pentru a deveni Ministru de Justiție, Guseth
a interpretat glorios rolul Mutului de la Manutanță.1 Guseth și MM erau unite în cuget și simțiri de
precedenta experiență comună ca oengiste și așa aveau să rămînă de-ar fi doar sa privim, în toată marțialitatea
ei, o fotografie cu cele două ieșind ca două venere hipioate din nisipul mării. Lectura raportului FH, persoanele
care ar fi trebăluit în jur (între ele - săltărețul dactil Vasilică Danileț) și alte circumstanțe ale încropirii acestui
audit lasă în urmă o trîmbă de codeli. Aduce a document fofilat, colcăind de referințe inutile, cu o bibliografie
doctorală, dar șmecherit după copiuțe, doar-doar nu se va prinde muma UE. Și nu s-a prins. Ministerul
Justiției al lui MM + FH-Guseth avea să fie tras de cozi pe la ÎCCJ, deși fără urmări, de următorul șef al justiției
Tudor Chiuariu, viitor condamnat definitiv la trei ani și șase luni de închisoare cu suspendare în dosarul
„Poșta Română“. în plîngerea din 09.10.2007 înaintată Parchetului instanței supreme, Ministerul constata:
„Prin Procesul-verbal de deschidere a ofertelor, comisia de evaluare a consemnat faptul că pînă la data
limită de depunere a ofertelor de participare, 17.01.2005, ora 10:00, s-a depus la sediul organizatorului (MJ
- n. m.) oferta firmei FH cu nr. de înregistrare 2034/DRMP/10.01.2005 - ora 9:00. Invitația de participare
către FH a fost transmisă, prin fax, la data de 10.01.2005, ora 13:47, conform raportului de comunicare a
faxului“ (Monitorul de Cluj, 23.09.2007).
1
https://grgo.wordpress.com/2015/ll/17/cum-ne-mai-batem-joc-de-romani-o-punem-pe-guseth-la-justitie-cum-ar-fi-daca
-dani-mocanu-i-ar-lua-locul
46
Well done: FH și-ar fi depus oferta cu cîteva ceasuri înainte de a i se adresa invitația s-o facă. Ce
premoniție, nenică! Chiuariu numără înlănțuirea de verigi lipsă:
„Unele documente nu există, iar altele nu se regăsesc în registratură la numerele indicate. Se află în această
situație: ordinele de numire a comisiei de evaluare, documentația pentru elaborarea și prezentarea
ofertei, invitații de participare la achiziție, procesul-verbal de deschidere a ofertei adresate FH pentru
atribuirea contractului etc.“
Strigată prin trei interpelări în Parlament să prezinte CV-urile experților convocați pentru redactarea
raportului anticorupție, MM nu se duce. Because I don’t want to. Din lista cu experți vînturată prin presă nu
lipsesc, între alții, Alena Ledeneva (specialist în economia rusă postsovietică), Suzana Dobre (expertiză în
pensionarea anticipată), Răzvan Stan (sociolog), Bogdan Vetrici Șoimu (avocat stagiar în Baroul București),
Alexandru Cristian Tudose (specialist IT) și alții. A fost sau n-a fost și Tom Gallagher? „Minciuni!“ - țipă
Macovei (RL, 24.09.2007), care mută mortul mai întîi pe Academiei, apoi îl depune pe pristolul FH de la
Washington unde, departe de haloimăsul bucureștean, auditui ar fi zbîrnîit de rigorism exegetic. în orice caz, la
numărul de fax care a recepționat invitația pentru FH răspundea și/numai SC Le Chef Catering SRL București,
ceea ce dă întregii povești un strașnic gust de crăpelniță românească. Tudor Chiuariu trece la rupt oase:
auditui a fost realizat în 2004, „informație expres menționată de FH în anexa metodologică, fila 175“ unde,
într-adevăr, în ambele variante (română și engleză) scrie că „acest raport a fost redactat între 1 februarie și 15
martie 2004“. Eroare materială? După o noapte albă și o zi mai lungă ca o zi de vară, subsemnatul e prima ființă
care a băgat de seamă o notiță din subsolul pag. 85 despre „Grupul de lucru, care a inclus și jurnaliști de
investigație, februarie 23 (sic!), 2004.“ Altă greșeală de corectură?
Lectura mea mă îndreaptă destul de hotărît către varianta unui raport întocmit în mare parte în 2004 și
actualizat, în pripa cîtorva săptămîrii, cu multe adăugiri neglijente și fără tangență cu tema anticorupției, pînă la
predarea acestuia în 17.03.2005. Lucrativă politic, o celulă legendată a băsismului pare să se fi pus pe treabă cu un
an înainte de cîștigarea alegerilor prezidențiale din 2004, pregătind năpustirea tiranozaurulului Băsescu asupra
grumazului lui Năstase. Alina Mungiu-Pippidi, surată dominantă a lui MM, îl strămută pe Băsescu dintr-un personaj
sulfuros
47
RADU CĂLIN CRISTEA
într-unul fosforescent care ar fi profitat de moliciunile civile ale lui Macovei pentru a împlini o dorință
imperativă a CON:
„Consiliul European pusese o condiție: noi să audităm toate instituțiile anticorupție, ca să existe o garanție
că putem satisface toate condițiile (...). Băsescu a evaluat această problemă cu realism. Și fiind el un căpitan de
navă, adică unul care estimează distanța în cît timp o să te duci și o să te întorci, fiind și bine sfătuit, a făcut acest
lucru extraordinar: a găsit un om complet necunoscut lui, pe MM, căreia i-a dat MJ. Pe urmă, restul lucrurilor au
mers șnur. Eu am sunat la Freedom House pentru auditui internațional O-.).“1 Să fi fost MM, în inconștiența
ei pygmalioniană, o roată de manevră la mîna cîrmaciului Băsescu? Au fost invitați faimoșii auditori internaționali
de florile mărului la o licitație sub preșul căreia Mungiu- Pippidi băgase deja oferta pentru FH?
Fie, soro, la naiba! că prea ești nevricoasă!... (Caragiale)
Nu-mi cred ochilor
UE nu putea să impună Bucureștiului o eboșă neprelucrată, cu necuviincios de multe aberații ortografice,

cu calchieri aproape ininteligibile, probabil, după originalul în engleză, cu amestecuri de limbaj tehnic și artificii
metaforice. Cu alte cuvinte - un raport încîlcit, tendențios, ignar, agramat, cacofonic, inept stilistic și
lexical. Eu nu am mai citit în viața mea ceva similar. Diacriticile sunt ca ploaia de vară, repezi, dar trecătoare. Se
introduc în evaluare funcții publice inexistente în România (e.g. „cancelar“), într-un raport cu un subiect
limpede („anticorupția“) sunt îndesate cu furca dosărele din alte lumi, tocmai bune pentru a umfla volumul
documentului. O enciclopedie hărtănită a tranziției ni se trece pe sub ochi, haotică, dar hazlie, ca defilarea șatrei
lui Parpanghel. Legi străine de temă sunt stivuite pentru a puncta la impresia documentaristică. Găsim și formulări
cu pretenții literare („...parchetele sunt blocate de propria spaimă“, p. 90, „... întregul plan de acțiune seamănă cu
un pom de Crăciun“, p. 161), stupidități încruntate („...jurnalismul de investigație nu se învață la școală ci pe
teren“, p. 150), concluzii adînci („...în general instituțiile publice
1 Alina Mungiu-Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian, Tranziția - Primii 25 de ani, Ed. Polirom, 2014, p. 254.
48
găsesc o modalitate prin care să respecte litera legii, dar nu și spiritul ei“, p. 110), grafii inovativ-cretinoide („o
cerință a Bruxelles-ului“, p. 77) etc.
Pentru susținerea diverselor teze se apelează pînă la exasperare la neverificabile surse compuse din
„jurnaliști de investigație și reprezentanți ai societății civile“. „Vulnerabilitățile“ anticorupției se datorează
„posturilor publice de radio și de televiziune (care) nu au organizat talk-show-ri (sic!) pe baza sondajelor
privind corupția“ (p. 20), dar și autorităților publice care nu întocmesc un „raport anual de activitate care să
cuprindă cel puțin următoarele informații: numărul participanților la ședințe, evaluarea proprie a parteneriatului cu
cetățenii, ședințele care nu au fost publice etc.“ (p. 29). Realizatorii auditului se împăunează și cu dezvăluri
misterioase, în genul: „FH deține informații credibile că șeful PNA are un frate care este membru al
Parlamentului României din partea PSD" (p. 85).
„Informațiile credibile“ se găseau pe toate gardurile: era vorba de Constantin Amarie, deputat PSD de
Teleorman. Te mai trăsnește și cîte un citat abisal din surse bine plasate:
„.. .Ilie Botoș, procurorul general al României, ne-a declarat că «întreaga presă românească poate fi cumpărată
cu 500 de milioane de USD»“ (p. 152).
Auditui FH ne cam lua de proști, așa că ne procopsim și cu niște obrăznicături de copy paste-vtn (de pildă
- blocul textual de la pp. 7-12 apare, fără nicio indicație, și la pp. 162-167). Un asemenea audit nu putea fi luat
în serios, oricîtă îngăduință ar avea un cititor cu luare-aminte la movilele de legi și alte acte normative ce
împînzesc raportul. Altfel, auditui pîrîie de fermități și verdicte de condamnare a justiției PSD:
„Ar fi fost dificil să se înregistreze prea multe succese în lupta împotriva corupției începînd din anul 2000
în condițiile unui dezechilibru politic în care un singur partid deținea controlul total“ (p. 7); „E limpede că în
2004 PNA a tratat ca invulnerabile multe persoane publice care ar fi trebuit de fapt anchetate“ (p. 8);
„...Parchetul actual nu e nici autonom, nici eficient“ (p. 11); „în mod clar, PNA a întîmpinat dificultăți în
rezolvarea acuzațiilor de corupție din rîndul social-democraților“ (p. 85).
Soluțiile vin de la sine: . .la nivelul controlului PNA trebuie făcut ceva“, adică „PNA trebuie reformat“ (p.
11).
Deși auditarea s-ar fi închis la mijlocul lui martie 2005, FH susține că „schimbarea de guvern de la finele
lui 2004 (în 28.12.2004 - n. m.) a adus unele evoluții pozitive“ (p. 7). După atîta tevatură cu corupția nu strică o
49
RADU CĂLIN CRISTEA
plecăciune și Ia Președinte: „.. .jurnaliștii de investigație români au declarat FH că dosarul «Flota» are slăbiciuni
majore“ (p. 86).
Dacă PNA-ului i se pune cruce, auditui salută în termeni categorici însușirea mainstream-uhii UE de
depolitizare a justiției prin pachetul de legi adoptat în vara lui 2004:
„CSM își va asuma în viitor întreaga responsabilitate pentru recrutarea, dezvoltarea carierei și
sancționarea judecătorilor și procurorilor. Aceste legi nu mai permit Ministerului de Justiție să numească
judecători sau să promoveze magistrați la instanțele superioare și în parchete“ (p. 99).
Parol?
Crescut la sîn de Băsescu, dar alăptat de Macovei

Potrivit așteptărilor, binomul Băsescu-Macovei va specula unele recomandări din auditui FH, iar pe altele,
precum acelea - esențiale! - din ultimul citat, le va aplica pe dos. Pașaport de intrare cu picioarele în
sistemul judiciar și pravilă pomenită ca literă de evanghelie mai ales pentru a îndreptăți carnagiile din 2005,
raportul FH va fi piatra de hotar a marilor stricăciuni pricinuite de ex-Președintele Băsescu justiției la începutul
primului său mandat. Jalba FH înfiptă în proțapul prezidențial îi dă imediat apă la moară lui Traian Băsescu să
spargă buboiul: „.. .un sistem al justiției care are procentaj ridicat de ineficiență, de incorectitudine și - de ce
să ne ferim de termenul corect? - de corupție“ (în ședința Guvernului, 31.03.2005).
Sau, tot atunci: „Factorul politic, administrația de astăzi de la București refuză să lase justiția coruptă și
independentă.“
Se aude și gura pocită a lui MM:
„Să răspundeți voi că nu vreți să faceți reforma! O să transmit că nu vreți să faceți reforma! Mi-e jenă de acest
Consiliu!“ (ședință CSM, 25.03.2005).
Băsescu pretextează sumare vinovății colective pentru a-i înlocui pe generalii armatei moarte cu noile
batalioane de convenabili politic. Justiția se va alege cu o endemică atîrnare de politic în „anticorupția“ à la
maniere de Băsescu. La un an după ce Legea 303/28.06.2004 scurtase mîna lungă a politicului asupra piscurilor
justiției, Băsescu și Macovei au trecut prin Parlament una dintre cele mai blestemate legi ale tranziției:
247/22.06.2005 „vizînd reforma în domeniile proprietății și justiției și alte măsuri adiacente.“ Las în plata
Domnului „reforma“ proprietății ce avea să conducă la retrocedări echivalînd cu de vreo două ori suprafața
României. Monstruoasă
50
apare însă restaurația precupeților politici în tocmelile justiției. Art. 80 din Legea 247, negru pe alb:
„Procurorul general al Parchetului de pe lîngă ÎCCJ, prim-adjunctul și adjunctul acestuia, procurorul general
al PNA, adjuncții acestuia, procurorii șefi de secție ai acestor parchete, precum și procurorul-șef al
DIICOT și adjuncții acestora, sunt numiți de Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu
avizul CSM.“
Băsescu sare din baie și pune mîna pe manivela justiției. E’ arrivato Zampano! CSM este denigrat feliuță
cu feliuță. încorporată într-un afurisit proces de prezidențializare a puterii, justiția își va întinde gîtul de
oiță sacrificială pe butucul special amenajat la Cotroceni. Se va prezenta imediat pentru a-și pierde
capetele turma lui Botoș-Amarie-Șuhan-Panaitescu-
Drăghici-Oțel-Miclescu-Neagu-Ghiță-Chiciu-Vizitiu-Stan-Irimie- Ciobanu-Narița etc. Noua strungă se va
popula repede cu Macovei-Morar- Kovesi-Stanciu-Papici-Păun-Olaru-Iacob-Bocșan-Țuluș-Șelaru-Dragomir-
Bogdan-Matei-Nistor etc. Dependențele de tip cazon, ca de la superior către inferior, introduse de Traian
Băsescu la etajele superioare ale justiției aveau să fie adeverite zilnic prin dispersia celor 5 333 de decrete de
numiri/ revocări de judecători și procurori semnate de fostul Președinte în cele două mandate (cf. unui studiu
al Fundației Multimedia, 05.02.2015).
Absorbția serviciilor secrete, a SRI îndeosebi, în exercițiul justiției s-a efectuat sub ochii și cu vrerea
fostului Președinte.
Se împlinea, de fapt, voia Președintelui formulată în primele săptămîni de mandat: Sistemul paralel de
putere s-a consolidat prin infiltrarea masivă a principalelor agenții de informații în toate domeniile. Kövesi, ca
șefă a Parchetului General și a DNA, împreună cu Coldea s-au luat într-un mariaj instituțional devenit inima
dominației oculte a lui Băsescu asupra unei realități controlate prin pîrghii specifice regimurilor totalitare.
Tratate cu circumspecție, dar în respect pentru prezumția lor de credibilitate, confesiunile Lt. Col. (r)
Daniel Dragomir, unul din adjuncții lui Coldea pe linia luptei antiteroriste, scoate la lumină piese din
angrenajul letal ce a condus România în timpul prezidențialismului băsist și chiar după aceea:
„Ofițerii SRI făceau rechizitoriile, iar bravii procurori DNA le luau, le contrasemnau și le trimiteau în
instanță. Sperau ca cei (sic!) din cîmpul tactic să dea decizii favorabile. SRI dădea bilețele și erau dictate
complete de judecată. Erau relații personale între judecători și ofițeri care erau implicați în cîmpul tactic.
Dumbravă (Gen. Dumitru Dumbravă, fost șef al secției
51
RADU CĂLIN CRISTEA
juridice din SRI, dat afară din instituție după ce a declarat că acest serviciu urmărea dosarele pînă la soluționarea
lor definitivă în instanță - n. m.) sprijinea judecătorii să ajungă în poziții. A fost și prin șantaj cum ar fi fost
arhiva SIPA. Au fost și ofițeri acoperiți în justiție. Cînd vorbim de ofițeri acoperiți între procurori se încalcă
grav Constituția.“
Pînă la verificarea lor, afirmațiile lui Dragomir par cu atît mai plauzibile cu cît întăresc multe din acuzațiile
care au circulat în spațiul public înainte de a fi confirmate de un ofițer superior din SRL De un fost om al
Sistemului expulzat de acesta, se pare, după un conflict cu Coldea. Dragomir: „Toată lumea vorbește astăzi despre
Sistem. Cu S mare. Eu am fost un membru al Sistemului (...) în interiorul Sistemului avem o diferență
terminologică, care la noi a început să fie extrem de pregnantă și se vede prin abuzuri. Statul paralel.
Este altceva decît sistemul, statul paralel este o clică, o mafie. O gașcă de băieți și fete de la vîrful sistemului
care au decis să utilizeze instituțiile și sistemul în scop personal“ (Rtv, 11.09.2017).
Ceasornicele merg mai greoi după ce le-au zburat toate arcurile. Continuă Dragomir, în aceeași emisiune:
„în perioada 2009-2013 mai mulți oameni politici, de afaceri, din societatea civilă, jurnaliști au fost
interceptați timp de cinci ani, continuu, pe mandate de siguranță națională invocîndu-se activități conexe de
mijloace teroriste. Există și documente în acest sens. Pot să spun cum s-a acaparat puterea în această țară pentru
această mafie.“
Sub alibiul interceptărilor pe siguranță națională, SRI și DNA, cu complicitatea unor judecători, monitorizau
anumite persoane luate ca ținte, în speranța că acestea vor comite alte ilegalități, îndeosebi în zona corupției.
Măcar niște corupți să cadă în plasă. Imediat după mutarea ei de la Parchetul General la DNA, Kövesi cere, prin
adresa nr. 00272/24.02.2014 transferul unui morman din vechile înregistrări sub noua ei comandă. Prin adresa nr.
79/CDC/02.03.2014, sub semnătura Vicepreședintelui Matei Ionuț Mihai (șef al Structurii de Securitate), ÎCCJ
îi face poftele arhistrâtigului anticorupției din România. „Binomul“ DNA-SRI va readuce în memorie
procesele confecționate politic și arestările pe bandă rulantă din primii ani de stalinism. DNA a fost astfel
prefăcut într-un mecanism de putere care alternează deciziile indiscutabil salubre, mai ales în spețe privind acte de
corupție, cu rechizitorii construite masiv pe denunțuri și de o stridentă tendențiozitate. Sertarele DNA sunt,
în continuare, ticsite de spețe ce ar arunca în aer scena politică.
52
Procurorul, progenitură a justiției băsiste, dazaxează actul procesual prin amplificarea atribuțiilor sale la limita
extremă conferită prin lege sau chiar dincolo de aceasta. Prezervarea acestei injuste intensificări a rolului
acuzării, de la întocmirea rechizitoriului pînă la sentința finală, alterează legitimitatea actului de justiție, care este
înfăptuit de către autoritatea judecătorească. Procurorii, afirmă Emil Hurezeanu, au ajuns „agenți ai justiției“,
„agenți ai statului vindicativ“. Și continuă:
„Dar, pe de altă parte, nu ei sunt de vină că s-au transformat în centrul universului statului de drept,
prinmediatizare excesivă, prin spectaculozitatea inerentă actului care presupune o arestare, o ridicare de la
domiciliu, percheziții, inclusiv în privința politicienilor“ (Digi24, 08.04.2015).
Amînarea luării unor decizii îmbracă adeseori forma ținerii în șah a părții acuzate, cu corolarul în păstrarea
unui ilegitim control al instanțelor de judecată, așadar al justiției, asupra agendei politice. Cheia magică a
depolitizării justiției de către Traian Băsescu s-a învîrtit de la început în gol și a sfîrșit prin a defecta broasca.
Băsescu a lăsat însă aparențele să înșele și să lucreze pentru el. S-a lăsat proslăvit în numele unui adevăr mincinos:
Koh-I-Nor-vă coroanei sale n-a fost decît un ciob de sticlă de geam nespălat. Acest fals diamant al independenței
justiției continuă să fie socotit talismanul cel mai prețios al fostului regim de o presă care nu e presă, dar și de
pontifii fetișizării băsismului:
„(Băsescu) a activat mecanismele anticorupție ale justiției, desprinzînd actul judecătoresc de influența
clasei politice“ (Gabriel Liiceanu, „Portret de Președinte la capăt de mandat“, 22, 03.12.2014).
„Parteneriatul cu Băsescu este cu valorile pe care le-a apărat, în primul rînd lupta împotriva corupției și justiția
independentă“ (Teodor Baconschi, Monitorul de Suceava, 22.05.2014).
„Pentru Băsescu, independența justiției este lucru non-negociabil“ (Vladimir Tismăneanu, blog, 17.11.2014)
ș.a.m.d.
în sfîrșit - Mircea Cărtărescu nu clipește văzînd în Băsescu zmeul sur de văgăună al anticorupției: „Singurul
instrument împotriva lor a fost independența justiției și această independență a justiției eu continui să cred că
este opera lui Traian Băsescu“ (Digi24, 29.03.2015).
„Justiția este cheia evoluției noastre“, a spus Băsescu în ultimul său discurs ca șef al statului (20.12.2014).
Evoluție a fost, dar nu în direcția bună. Băsescu a crescut un șarpe la sîn, iar Macovei l-a alăptat ori de cîte ori a
fost cazul.
UN PERSONAJ ORWELLIAN: PROCURORUL
Scrisoare deschisă către Ambasadele de la București ale statelor

membre ale NATO și ale UE
Doamnelor Ambasadoare și Domnilor Ambasadori,
Sunt profesor, jurnalist, scriitor, dar, mai presus de toate, cetățean al României. Vă scriu în această ultimă
calitate - aceea de cetățean îngrijorat de soarta țării sale. La 25 de ani după căderea dictaturii lui Ceaușescu
sunt satisfăcut să pot constata că domnia legii - piatra unghiulară a democrației autentice - este funcțională
în România. Justiția din România a repurtat în ultimii ani succese remarcabile în special împotriva a ceea ce
fostul Ambasador al SUA la București, E. S. Michael Guest, numea „corupție endemică“. Mulți dintre „peștii
cei mari ai corupției“ (în exprimarea lui Günter Verheugen, fost Comisar pentru Extindere al UE) au căzut în
plasa justiției românești, în special prin abnegația DNA. Vedete redutabile ale sistemului, procurorii DNA
au primit numeroase suplimente de legitimare ca actori judiciari începînd cu pachetul de legi votat de
Parlament în vara lui 2006. Acești stimuli legislativi, împreună cu statuarea unui regim privilegiat printre
ceilalți oameni din justiție, i-au expus pe procurorii DNA tentației de a transcende cadrul strict legal în
instrumentarea unor dosare. Forța acumulată în timp de DNA a condus la un exces de putere reflectată, în unele
spețe, prin stranii autonomizări în lumea justiției și predispoziții la diverse malformații în aplicarea legii. De
curînd, un cetățean - Dna Mariana Rarinca - trimis în judecată de DNA și ținut în arest preventiv 191 de zile,
depășindu-se astfel limita maximă prevăzută de art. 23 (5) din Constituție, a fost apoi pus în libertate și
declarat nevinovat prin
54
decizia definitivă a Curții de Apel București. Un alt cetățean, Dl Alexandru Ioan Riți, a stat 283 de zile în
arest preventiv, pentru ca ulterior să fie achitat definitiv de Curtea de Apel Timișoara. Nu i s-a acordat nicio
despăgubire din partea statului român.
Am certitudinea că astfel de abuzuri mergînd pînă la ilegala privare de libertate a unui cetățean ar fi avut
efecte teribile în democrațiile pe care cu onoare le reprezentați la București. în România, cu excepția unor
acide analize mediatice, nu s-a întîmplat, deocamdată, nimic. Drepturi fundamentale ale omului au fost încălcate ca
urmare a unor succesiuni de decizii greșite ale procurorilor DNA. Așadar, dreptatea adusă de această instituție nu
trebuie absolutizată în direcția unei exactități implacabile. Premisa indusă de veritabila aversiune a DNA față de
observațiile critice emise la adresa sa pare să fie aceea că hotărîrile acestei redute a procuraturii trebuie însușite
ca atare; restul reprezintă doar un mecanism ce se pune în mișcare, doar un ordin ce se execută și nu se
comentează. Apreciez că, și cu asistența Excelențelor Voastre, justiția românească s-ar cuveni să-și asume un
franc examen de conștiință. în ultimii zece ani, în peste o mie de hotărâri, CEDO a condamnat România la
plata unor daune de peste 45 de milioane de euro datorită unor abuzuri în justiție și/ sau a unor erori judiciare. Și
în urma protestelor CSM și ale ÎCCJ a fost respins zilele acestea un proiect de lege privind răspunderea
patrimonială a magistraților care săvîrșesc, cu rea- credință sau din gravă neglijență, erori judiciare
cauzatoare de prejudicii. CCR își infirmă, în circumstanțe neclare, propriile hotărîri prin erate care nu numai că
ridică semne de întrebare ca exigență a procedurii, dar au ca efect influențarea unui proces electoral în plină
desfășurare.
Excelențele Voastre,
Art. 1 (4) din Constituție nu ar trebui să lase loc de interpretări: „Statul se organizează potrivit principiului
separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă, judecătorească - în cadrul democrației constituționale“.
Simt impulsul transmiterii acestui mesaj din convingerea că translarea mecanică a sintagmei rule of law în
peisajul românesc poate conduce la inadvertențe sau chiar la lecturi neconforme cu
55
RADU CĂLIN CRISTEA
realitatea. Dinamica, echilibrul și armonia puterilor în statul de drept din România au intrat, îndeosebi în
ultimii ani, într-o succesiune de trepidații datorate poziției dominante, atribuite sau autoasumate, a puterii
judecătorești - DNA, în primul rînd. încurajarea imprudentă a supremației unui sector al puterii judecătorești în
special de către factorul politic, coroborată cu modul în care sistemul de justiție din România a înțeles să profite
de acest solid ascendent au împins în defensivă puterea parlamentară și pe aceea executivă. Puterea
judecătorească a delimitat, prin raportare la propria forță, un ecartament oscilant în relația cu Parlamentul și
Executivul. Citațiile sau arestările preventive ale unor demnitari, în special foști sau actuali membri ai
Parlamentului doar suspectați de comiterea unor infracțiuni se produc sub ochii presei, astfel că prezumția de
nevinovăție se transformă într-o inculpare subliminală. S-ar putea discuta și despre calitatea îndoielnică a
serviciului unor parlamentari în slujba țării. „Armura“ imunității iese, adeseori, în evidență în mod ostentativ.
Dincolo de toate acestea, Parlamentul, adică izvorul de legi, puterea simbolică și forța motrice a oricărui stat
de drept din lumea civilizată nu-și merită locul circumscris de creșterea în greutate și dezvoltarea practic
incontrolabilă a unor componente ale justiției. Legiuitorul, un luptător neprețuit al progresului democratic, este
trimis în corzi și pus în dificultatea de a-și onora, fără presiuni și în deplină independență, statutul conferit de
prevederile constituționale. Știu că Excelențele Voastre au consultări periodice sau dictate de evenimente
punctuale cu conducerile politice ale României. Stabilizarea statului de drept din România în pofida
preponderenței justiției, cu precădere prin structura DNA, în detrimentul celorlalte puteri ar trebui să figureze,
după opinia mea, în miezul tuturor acestor convorbiri.
Doamnelor Ambasadoare și Domnilor Ambasadori,
Dețineți mijloacele persuadării leadership-ului politic din România de a se focaliza pe întărirea statului de
drept, dar nu prin fortificarea disproporționată a uneia dintre puteri într-un spirit ce slăbește autoritatea celorlalte
două. Mi se pare gravă întreținerea ideii că îndeosebi puterea legislativă ar suferi de patologii pe care doar
56
intervenții energice ale puterii judecătorești pivotînd în jurul DNA ar fi în măsură să le vindece. Aplaud, ca orice
cetățean responsabil din țara mea, străduința DNA și a cèlorlalte entități ale procuraturii de a extirpa din
societate țesuturile cangrenate de corupție. Gestul meu nu include însă acordarea unui gir necondiționat
activității organismelor anticorupție. DNA, parte din arhitectura justiției și în cadență cu celelalte sectoare
judecătorești, se află într-un proces de reformare ce n-a fost scutit de episoade convulsive și discutabile. Nu aș
avea motive să apreciez că domeniul anticorupției s-ar apropia de standardele occidentale într-un ritm mai
vijelios decât finanțele, protecția mediului, drepturile minorităților etc. Am impresia că feedbackul DNA a
devenit un reper dispensabil, ceea ce poate leza funcția de autocontrol vitală pentru sănătatea oricărei instituții.
Măcinat de scandaluri interne și cu un cvasisuspendat spirit autocritic, CSM pare o cutie de rezonanță a
marșului triumfal al DNA, astfel că, în loc să garanteze suveran și imparțial respectarea legii, este concentrat
în mod obsedant asupra vînării oricărei declarații suspectate de afectare a imaginii justiției.
Excelențele Voastre au primit zilele trecute din partea Uniunii Naționale a Judecătorilor, a Asociației
Magistraților și a Asociației Procurorilor din România invitația de a fi prezente la discutarea în CSM a
implicării SRI în actul de justiție. Cererea a venit în urma declarațiilor neliniștitoare ale unui ofițer de rang
înalt din acest 'serviciu de informații privind „menținerea interesului (SRI) pînă la soluționarea definitivă a
oricărei cauze“. Scopul solicitării adresate Excelențelor Voastre de breasla judecătorilor și a procurorilor este
deconcertant:
„... deoarece avem îndoieli temeinice că cererea va fi analizată cu seriozitate de către membrii CSM.“
Veți înțelege, desigur, că îmbrățișarea fără rezerve, ca pe un dat divin, a presupusei excelențe a DNA în
toate întreprinderile acestei instituții s-ar putea solda cu un rezultat nefast: blocarea DNA în paradigma
unei suficiențe instituționale prin care ar fi respinse de facto atît propriile greșeli, cît și diversele obiecții
venite din afara sistemului. înfăptuirea statului de drept în România e un proces viu, complex, cu concursul
tuturor celor trei puteri și nicidecum un apanaj al uneia dintre acestea. Consilierea cordială a Excelențelor
57
RADU CĂLIN CRISTEA
Voastre în aceste circumstanțe va fi cu atît mai propice cu cît vorbește în numele unor popoare ce și-au
cizelat, în timpuri mai puțin grăbite, valori de la care o democrație tînără ca aceea din România se va hrăni și va
avea întotdeauna de învățat.
Excelențele Voastre,
Mă simt încurajat să vă rog, ca simplu cetățean al acestei țări, ca prin demersurile întreprinse pe lîngă
autoritățile de la București să dați cel mai temeinic ajutor consolidării statului de drept: întoarcerea la Parlament!
îndemnați înalții interlocutori cu care vă veți întreține să lase Legislativul să lucreze, să producă legi bune, într-un
climat cît mai ferit de invocarea unor vinovății mai mult sau mai puțin reale ce timorează exprimarea acestuia în
cîmp democratic! Vocea aleșilor poporului trebuie să se distingă clar în zgomotul uneori asurzitor al
impostațiilor și al vocalizelor! Protejați normalizarea puterii judecătorești prin adecvarea mijloacelor ei interne de
autoreglare! Nu văd cum altfel s-ar putea reduce supraponderabilitatea corpului judiciar în spațiul devenit
foarte strâmt al unui stat de drept cu un sistem de checks and balances încă precar. Sfatuiți-i pe liderii
politici influenți ai României să renunțe la gîndirea leneșă, în clișee prefabricate! Asistența deschisă și
prietenoasă a Excelențelor Voastre este și va fi apreciabilă datorită calității excepționale a expertizei oferite
autorităților din România. Veți putea lesne apela la unul din edictele sacre ale democrației: statul de drept
e un „trio“ care, interpretînd partitura cu vocație și măsură, atinge idealurile simfonice după care tînjește și
democrația românească. Dacă veți reuși, prin sugestii elocvente și inspirate, ca măcar portativele de forță ale
acestei simfonii să răsune și în casa noastră aveți asigurarea că veți face fericit cel puțin un cetățean ai
României: pe subsemnatul. (14.06.2015)
ȚAPII ROSII
J i
Băsescu îl visează pe Mebahel (MeBeHe)
Semn de pămînt, Andrei Pleșu sare demonstrativ în aer din cauza universalizării ideii că Traian Băsescu ar fi
„demiurgul cel rău“, ba chiar „împielițatul“ istoriei noastre contemporane. Andrei Pleșu șarjează în stilul
propriu și îl demonizează, parodic, pe fostul Președinte, învinuindu-1 de comiterea unor delicte fistichii:
„Băsescu e socotit ca fiind atotputernic, atotmanipulator, atotresponsabil față de tot ce mișcă în țară (și
chiar pe mapamond), de la psihologia colectivă, la serviciile secrete și la firul de iarbă. El înzăpezește și (nu)
dezăpezește (sic!), el ordonă arestări, inundații, fraude electorale, defăimări ale patriei, asasinate ale cîinilor, otrăviri
ale mediului, certuri între useliști ș.a.m.d. De ce întîrzie trenurile? Băsescu (n-a fost el Ministrul Transporturilor?)
De ce nu se înțeleg Antonescu și Ponta? Băsescu și intrigile lui. De ce fură unii miniștri și unii parlamentari?
Din cauza DNA-ului condus, din umbră, de Băsescu...“ etc. (adevarul.ro, 10.02.2014).
E facil să compromiți orice subiect prin caricaturizare. Pleșu produce o altă satiră fără pereche, după, cum el
însuși adaugă, „o schemă gonflabilă la infinit“. Zeflemeaua lui A. Pleșu are două tăișuri: primul - îi măcelărește pe
adversarii lui Băsescu, mursecîndu-i mai ales în postură de idioți irezolvabili; al doilea ascuțiș a ruginit așteptînd
ca Pleșu să facă o incizie mărunțică, de rezident în boli de nutriție, care să deschidă calea spre adevărul pus
în locul infamilor mistificatori. Jurnalistul/analistul/eseistul/comentatorul politic ce îl posedă plenitudinar pe
A. Pleșu și-ar fi răsplătit cuvios cititorii dacă ar fi aprins măcar o luminare pe un tărîm al justiției unde omul său,
Băsescu, chiar se etala ca „atotputernic, atotmanipulator, atotresponsabil.“
59
RADU CĂLIN CRISTEA
Băsescu a făcut constant paradă din subalternizarea (E. Renan) justiției. S-a etalat ca avînd un control
aprig asupra întregului sistem al justiției din România. Nimic din ce mișca în justiție nu-i era străin și se
autoexpunea în situații ce eliminau orice dubiu privind calitatea sa de Top Dog al acestei puteri în stat.
Abia ales Președinte, Traian Băsescu s-a grăbit să tragă după el leșul comunismului, descinzînd cu cizmele
înainte în mai multe instituții de autoritate în justiție pe care le face piftie. Nu avea ce căuta acolo, iar declarațiile
sale degajă convingeri totalitare neașteptate prin fermitatea sedițiunii. Face nefăcutul: surclasează cele mai
sinistre orbecăieli ale lui Ion Iliescu din perioada 1990-1991. Iată motivația. în 12.01.2005, ia la forfecat
CSM-ul și anunță că nu va numi noi judecători decît după ce va studia „cazurile în care aceștia s-au
pronunțat“. Conform Constituției, Președintele semnează decretele de numire ale judecătorilor, dar, potrivit
articolului 125 alin. (2) din aceeași lege fundamentală, „propunerile de numire, precum și promovarea,
transferarea și sancționarea judecătorilor sunt de competența CSM“. Rezumînd: Băsescu selectează
judecători, dar, aberant, numai dacă dosarele cu sentințele acestora îl conving; CSM recepționează deciziile
Președintelui și le însușește și apoi i le returnează, ca propuneri proprii, în vederea semnării decretelor.
Să urle marea cu tot ce cuprinde ea, să chiuie lumea și ce-i ce locuiesc pe ea, să bată din palme rîurile, să
strige de bucurie toți munții...1
Art. 125 alin. (1) din Constituție: „Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, în
condițiile legii.“
Președintele României:
„Inamovibili? S-o creadă ei! Dacă constatăm (sic!) că sunt o cangrenă, o pulverizăm prin lege de nu se vede“
(ProTv, 06.02.2005).
Băsescu să politizeze justiția?! Păcatele mele! ELB sunt mîndre foc că Băsescu a depolitizat-o, redîndu-i
libertatea după deportarea acesteia în Kemerlagul lui Iliescu și Năstase! Băsescu decide: de justiție se va ocupa
nu justiția, ci politica. Sau cu vorbele sale:
.lupta împotriva corupției este treaba Guvernului“ (TVR1,19.05.2005).
în noaptea de 06 spre 07.02 2007, Băsescu are un vis: se făcea că i-a trecut prin somn Mebahel (MeBeHe),
îngerul Justiției. Se trezește, lac de sudoare, bolborosind două cuvinte: Banca Agricolă.
1 Psalmii (98,7:8)
60
Dis-de-dimineață, la bilanțul CSM, Băsescu anunță prioritatea Parchetului: Dosarul Banca Agricolă trebuie
redeschis! Peste două zile, Codruța s-a conformat.
Băsescu semnalizează că el este „atotputernicul“ {apud A. Pleșu) justiției și că nicio schimbare nu se petrece
fără girul său. CSM își alege o nouă conducere în 11.01.2007. Băsescu anunță că nu va asista la alegeri,
aruncînd însă o vorbă de jupîn hîtru: „Știu că domnul (Anton) Pandrea va candida și îi doresc succes în
alegeri“ {HotNews, 11.01.2007).
Și Pandrea candidează și cîștigă, devenind noul Președinte al CSM.
Traian Băsescu nu recunoaște hotărîrile inconvenabile ale instanțelor de judecată. Le dă din reflex peste bot
judecătorilor nesupuși. Ascultați ce spune cerberul independenței justiției despre judecătorul ce i-a permis lui
Costică Constanda să ridice o construcție în Parcul Bordei:
„Celebrul Parc Bordei, acolo, după părerea mea, îmi cer scuze, sunt șeful statului român, dar nu pot să nu spun
ce gîndesc: judecătorul ce i-a dat dreptul lui Costanda este corupt“ {mediafax.ro, 09.04.2008).
Dana Gîrbovan, Președintele UNJR, îl mustră pe Președinte:
„Această declarație constituie în primul rînd un atac foarte grav la adresa independenței justiției,
nemaivorbind de încălcarea prezumției de nevinovăție (...). în condițiile în care domnul președinte ar avea
cunoștință de săvîrșirea unor fapte de corupție, obligația ce îi revenea Domniei Sale Conform legii penale era
aceea de a sesiza organele competente în vederea vinovăției făptuitorului“ {adevarul.ro, 11.04.2008).
Țăranul flaușat din eul prezidențial

Rolul de „atotresponsabil“ {apud A. Pleșu) în trebile justiției este interpretat cu talent histrionic de Băsescu.
Lasă, de obicei, să-i picure cîte o aluzie strecurată glumeț care, însă, se va adeveri. Efectul urmărit era acela de a
împlînta pînă la os ideea că El deține servieta cu „nuclearele“ din justiție și le putea detona oricînd poftește
țăranul flaușat din el. Băsescu nici măcar nu se preamărește acasă, pe prispă, ci se înființează în plenul APCE unde
profețește în senină cunoștință de cauză noi arestări în sistemul vamal românesc:
„Iar acțiunile de întronare a legii în frontieră nu s-au oprit aici și merg și mai departe. Și poate veți avea
ocazia să observați CE SE VA ÎNTÎMPLA, UNDEVA ÎN LUNA FEBRUARIE (subi, m.)“ {Observator.ro,
27.01.2011).
61
RADU CĂLIN CRISTEA
Așa cum prezis-a Băsescu, în luna februarie au fost luate cu asalt mai multe puncte vamale din
nord-estul și sud-vestul României. S-a lăsat cu arestări și întocmirea a peste 250 de rechizitorii pentru vameși
și polițiști de frontieră.
Cînd Alfa, cînd Omega peste corupție, Băsescu epatează și își vinde imaginea de magician în reperarea
oricărei gropițe unde s-ar putea piti acest flagel. După ceremonia de depunere a jurămîntului de către Ioan Rus, noul
Ministru al Transporturilor, Băsescu îi toarnă în urechi cîțiva stropi de otravă:
„Vreau să vă atenționez că mergeți într-un minister cu probleme, acolo trebuie să fiți atent la premisele de
contractare a autostrăzii Comarnic - Brașov, din informațiile mele deja s-au produs acte de corupție“
(Digi24.ro, 25.06.2014).
Preaplinul de sine îl împinge pe Băsescu spre săvîrșirea unor fapte care, dacă nu sunt minciuni, îl expun
suspiciunii de tăinuire. Potrivit legii, fiecare magistrat semnează o declarație pe propria răspundere că nu a colaborat
cu fosta Securitate ca poliție politică. Dacă umblă cu cioara vopsită - pot fi cercetați pentru fals și uz de fals. Ce
declară Băsescu? Pur și simplu că „25% din magistrați sunt din fosta Securitate“! (ziua.ro, 07.02.2008). Băsescu
nu mai suflă o vorbuliță, deși, zic și eu, parcă s-ar fi cuvenit să fie mult mai puțin nebulos într-o chestiune ce
putea atrage efecte juridice grave.
Comportamentul autocrat al lui Băsescu s-a dezlănțuit asupra justiției. De pildă, îl apucă toate pandaliile, de
parcă ar fi fost problema unui șef de țară, cînd magistrații și personalul din sistem cer măriri salariale. în ședința
CSM din 08.02.2009 țipă la judecători, acuzîndu-i de „abuz“, de „încălcare a legii" și de „interferență gravă a
puterii judecătorești în puterea executivă și puterea legislativă.“ De bruftuluiala prezidențială nu scapă nici
judecătorii ÎCCJ despre care, în 17.06.2009, Băsescu susține, fără să-l doară gura, că „încalcă Constituția (sic!)“
(mediafax.ro).
Are cineva impresia că a existat un locșor autonom în justiția lui Băsescu care să nu fi fost atins de pliciul
prezidențial? Hegemonismul băsist în justiție pătrunde lent, ca un venin paralizant, sau în public, prin faimoasele
lui golănii. Prezentă la ședința CSM din 09.01.2009, Viorica Costiniu, reprezentanta Asociației Magistraților
din România, a zis două vorbe despre frigul din sală. Mitocanul din Băsescu, aflat și el la această reuniune, și-a
deschis larg aripile și a glăsuit către V. Costiniu:
„Dacă mai vorbiți neinvitată, vă anunț că veți fi evacuată!“
62
Doamna se reculege cu greutate după acest croșeu și îngaimă că s-a referit la frigul din încăpere. Băsescu -
lovitură cu tibia pe coapsă:
„Vă asigur că puteți vorbi de frig, pe hol!“ {ziua.ro).
Mona Pivniceru, membră a CSM, își permite, după o nouă repriză de zbierete ale lui Băsescu, să-i impute
marelui Big kahuna că, de fapt, sprijină „imixtiunea politicului în justiție“. Pivniceru îl mai întreabă pe Băsescu
cum s-ar comporta față de ea, ca parte într-un proces, dacă ar fi judecător. Băsescu: „V-aș condamna imediat!“
(reuniune a CSM, JN, 10.09.2009).
Băsescu va fi fără încetare scandalizat de CSM din cauza faptului că nu avea nicio putere juridică asupra alegerii
membrilor și a organizării Consiliului. Din acest motiv îi va spurca pe membrii CSM ca pe hoții de cai:
„... Cei de la Bruxelles nu înțeleg că în România un judecător interpretează legea pentru a o încălca, pentru
a-și crea favoarea de a mai fi în CSM“ {RRA, interviu, 15.12.2010).
Se vor găsi destui indignați de termenul de autoritarism de care am legat regimul Băsescu. Cred că, în
justiție, această calificare se găsește în forme pure. Președintele își dă des arama pe față și judecă statul de drept
cu discernămînt de despot comunist:
„Oamenii ăștia (membrii CSM - n. m.) trebuie să știe două lucruri esențiale: în primul rînd că ei sunt o
putere a statului (CSM-ul? De cînd? - n. m.) Sunt trei puteri : executivă, legislativă și judecătorească. TOATE
ACESTE PUTERI AU ÎN VÎRF PE UNUL CARE SE NUMEȘTE ȘEFUL STATULUI (subi, m.).“
în condițiile date, Băsescu le spune de la obraz membrilor CSM că mai bine și-ar ține gura: „Sper să înceteze
să mai aibă reacții“ {HotNews, 25.07.2011).
Președintele Justiției va pune pînă la urmă cu botul pe labe și CSM. Judecătoarea Alina Ghica și (premieră!)
procuroarea Oana Schmidt- Hăineală devin, în 06.01.2012, Președintele și, respectiv, Vicepreședintele CSM.
Prin computerul Alinei Ghica ar fi zburdat năbădăioasă „erată“ ce, luîndu-și zborul către Guvern dintr-un iatac al
CCR, va schimba scorul referendumului din 2012. La puțin timp după alegerea tandemului Ghica- Hăineală la
conducerea CSM, Consiliul va vota favorabil propunerea L.C. Kövesi de a se mări de la 24 la 48 de ore perioada de
arest fixată de procurori fără mandat judecătoresc. CSM nu pare, totuși, să se fi domesticit pînă la capăt și, rănită
de Băsescu în amorul propriu, o propune pe Lidia Bărbulescu pentru șefia ÎCCJ. Bărbulescu avea însă un defect
capital: Președintele o
63
RADU CĂLIN CRISTEA
detesta. Așa că Băsescu face ce face, o împinge în bozii pe Bărbulescu și înfige ghioaga sa ritualică pe reduta
instanței supreme prin ancorarea Liviei Stanciu la cîrma ÎCCJ. Atașamentul triumvirilor
Morar-Kövesi-Stanciu față de Președinte va străluci printr-o supușenie de fier. Cîte un evadat norocos din
strîmtorile DNA nu va scăpa de pălitura mortiferă din partea completelor negru-tăciune ale Liviei Stanciu de la
ÎCCJ. Cîte din dosarele din justiția anilor 2004-2014, dar și după aceea, au fost niște execuții politice? Destule
cît să dea viață suspiciunii unei justiții impredictibile - mumă cu unii, ciumă cu alții. Sub Traian Băsescu s-a născut
un sistem de justiție ce avea să-l depășească în maleficii pe însuși născătorul lui. Din pepiniera DNA au provenit
falăngi de procurori specializați în descăpățînări politice. Mulți dintre aceștia erau aduși în centrala DNA pe
salarii de peste 4 000 de euro pe lună (cf. JN, 12.07.2012), după ce clămpăniseră de foame prin diverse județe ale
sărmanilor. Saltul de la coaja de copac la caviar provoca mutații genetice prin diminuarea severă a rațiunii:
procurorul anost de la țară se transforma într-un robust spintecător de București. Lasă că nici prin județe nu se
murea de plictiseală. L.C. Kövesi se declara mîndră de ceea ce numea „unitatea de elită a DNA“ din Prahova.
Mă încumet să afirm că aici, într-un singur județ, producția de inculpați a bătut, în ultimii ani, orice record
mondial în materie. Venea de la sine întrebarea: cine nu era hoț în Prahova? Nu trebuia să aștepți prea mult pe
trotuarul din fața sediului DNA Prahova ca să urmărești intrări și ieșiri de personaje încătușate. în Prahova,
DNA a chelit munți întregi. Cu siguranță că, răzuind păduri, a nimerit și cîteva uscături. La rivalitate cu
structura centrală, filiala prahoveană a DNA a tranșat un număr ciclopic de dosare pe coperta cărora figurau numele
unor politicieni. în timp ce, în restul României, urlau,- în răstimpuri, oi negre trase în țeapa suverană a DNA,
întregul județ Prahova era un vulcan eliminînd lavă coruptă. Ce nu dovedea vulcanul, biruiau abatoarele DNA
de la sol în halele cărora s-au tranșat, cu bestialitate, orice arătări: conducători ai DGA, AEP, BCCO, IPJ, MI,
ANAF, parlamentari, primari, viceprimari, directori de direcții din primării, consilieri de toate tipurile, președinți
și vicepreședinți ai CJ, directori de penitenciare, președinți de comisii pentru evaluarea persoanelor cu
handicap, oameni de afaceri, șefi de ocoale silvice, notari, judecători, procurori, vameși, directori de agenții
guvernamentale (pentru protecția mediului, plăți pentru dezvoltarea rurală etc.), directori (de spitale, școli)
ș.a.m.d. Eroii herculeeni care curățau aceste grajduri împuțite aflate în perimetrul județului Prahova erau,
desigur, procurorii
64
DNA. Un prototip al Procurorului basist din „elita“ prahoveană a DNA poate fi considerat Mircea Negulescu
(„Portocală“), autor, între altele, al rechizitoriilor în dosare cu incidențe politice. Nu s-a temut că ar putea fi
înregistrat discutînd cu persoane aflate în anchete penale în desfășurare sau cu rude ale acestora (de
exemplu, în „dosarul“ Vlad Constantin). Delira în gura mare despre viitoarele victime din rechizitoriile pe
care le instrumenta, ca și despre alte posibile „inginerii“ judiciare. Se fudulea cu protecția Codruței. Să-l
ascutăm pe Negulescu stînd de vorbă, conform unor surse convergente din presă, cu un coleg neidentificat din DNA:
„Mircea Negulescu (MG):
Băga-mi-aș... în mă-sa. Nu mai putem să trăim pe planeta Românica din cauza Iu’ un jegos ca Sebi Ghiță care
este un vagabond, o zdreanță. Eu spun așa... Eu i-o spun în față pînă la urmă: «bă, ești o zdreanță!
Du-te... de aici de panaramă!»
Colegul (C):
Da, bă, dar ți-au ținut spatele și ăia de la București, bă, și Kövesi...
MG:
Da. Bă, mă jur că îi spun în față că n-am ce să... ce să îmi facă, să-mi... Păi toate n-au plecat, frate, de
la mine?
C:
Păi dacă îl bagi pe Ghiță, îl toarnă pe Dragnea și, gata, rezolvăm!
MG:
Lasă-mă, mînca-ți-aș gura, că-s periculos rău de tot, mă jur că-s foarte periculos. Dar dacă, bă, dacă nu mă
cunoști du-te..., nu te băga, cu mine, mînca-ți-aș gura, că mă ia capul! Asta nu suport!“ (Luju.ro, 19.12.2016).
H.Klemm îi face umbră Codruței degeaba

încă din primele zile de mandat, Președintele Băsescu s-a dedat unor abuzuri deconcertante prin barbarismul
lor. Nu-ți vine a crede că devastarea justiției, dezinteresul față de lege ori demoliția unor instituții, refăcute,
apoi, după canoanele și cu oamenii Președintelui, s-au putut, totuși, petrece sub aparențe democratice. Prin
justiția pulpeșă a Codruței acuplată cu „operativul“ SRI-ului comandat de Coldea, Traian Băsescu a pus pe
picioare a patra putere în stat: El. El și haita lui de țapi roșii. Justiția lui Băsescu n-a avut o cheie de boltă, ci mai
multe și toate erau șperacle. Neavînd un precedent, desfrînarea acțiunilor băsiste ridică multe semne de
întrebare
65
RADU CĂLIN CRISTEA
prin insolitul ei aiuritor. Să fi avut Băsescu un „spate“ viguros asigurat de un imperceptibil partener de nădejde
străin? Mă vatămă un gînd colțuros. Imediat după apuntajul său la Cotroceni, Băsescu a început să treacă pe la
Ambasada SUA din București mai des ca, vara, la „Cireșica“ din Neptun. Americanii vor fi fost cuceriți de
atașamentul focos al noului Președinte al României care, în martie 2005 (conform unei cablograme a
WikiLeaks), în contextul accidentului în care a murit muzicianul Teo Peter, i-a dat de înțeles adjunctului
Secretarului de stat american Robert Zoellick că ține din scurt zgarda justiției: Băsescu i-a garantat acestuia
că militarul american Christopher Văngoethem, autorul tragicului incident, „nu ar urma să facă nicio zi de
închisoare în România, INDIFERENT DE VERDICTUL PROCESULUI (subi, m.).“
Departamentul de Stat american, prin reprezentanții săi din Ambasada de la București, a avut un discurs
dublu în formă continuată față de isprăvile „democratice“ ale lui Băsescu. Pe de o parte, public, americanii îl tratau
ca pe un titan al statului de drept cu ieșire la Marea Neagră. Chiar dacă și în evaluările Ambasadei șansele ca
Băsescu să fie demis în urma referendumului din 2007 se arătau foarte reduse, într-o cablogramă a WikiLeaks
din 04.05.2007, Nicholas Taubman nu-și ascunde temerile că, pe perioada suspendării, „absența unui Băsescu
pro-american din CSAT lasă loc producerii de acțiuni dăunătoare.“ Pe de altă parte, așa cum descriu situația
multe alte cablograme ale WikiLeaks, aceiași americani erau pe deplin informați de presiunile lui Băsescu
asupra CCR, de ședințele semiclandestine ale aceluiași cu mai marii justiției, despre felul în care va trage
sforile în dosarul „Rompetrol“ (cu implicarea omului de afaceri texan Phil Stephenson, co-partenerul lui
Dinu Patriciu) etc.; știau, cu alte cuvinte, totul despre cum punea Băsescu belciug tocmai statului de drept. Băsescu
aduce dovezi de loialitate, unele inutile, sforțîndu-se să ranforseze o considerație deja adjudecată din partea
Ambasadei SUA. Electrizează atmosfera din ambasadă prin apariții fulgerătoare. în martie 2005 (cablogramă a
WikiLeaks reprodusă de Kamikaze, 31.03.2011) tabără peste Thomas Delare, însărcinat cu afaceri, căruia îi oferă
în exclusivitate un breaking news: Delare află detalii despre un contract pretins a fi „dubios“ dintre Guvern și
compania franco- americană EADS. De notat că Băsescu pîra Guvernul „său“ americanilor la doar două luni de la
instalarea acestuia. Purtători ai acestei ignobile ambivalențe, partenerii americani ai Președintelui l-au
acompaniat, around the clock, drapîndu-1 ca stegar neînfricat al statului de drept. Băsescu avea
66
să capete o agilitate memorabilă în a se azvîrli în brațele americanilor - practic - din orice poziție. Americanii
au gîndit ca niște cowboy călare: Better lose the saddle than the horse. Mai bine să pierzi o șa decît calul de
sub ea. Băsescu era calul; șaua - domnia legii.
în mai multe împrejurări, emisarii Washingtonului l-au resuscitat pe Băsescu care se cam prăjea la luminare. De
pildă, în vara lui 2012, cînd popularii europeni, cot la cot și ochi în ochi cu plantoanele din CCR și țucălarii din
presă, îl scoteau basma curată pe Băsescu, Philip Gordon, Asistent al Secretarului de Stat american, a venit
presto-presto la București. Primul popas ieșit în cale a fost garajul Președintelui suspendat „pentru a
discuta despre (...) acțiunile guvernamentale care amenință separarea democratică a puterilor în stat.“ Și
Gordon i-a ținut partea, deși era înștiințat despre cum separă Băsescu puterile în stat și cum își mai rupe
cămeșile de mînie că statul lui de drept ar putea să încapă pe mîini vitrege. Victoria Nuland, Asistent pentru
Afaceri Europene și Eurasiatice al Secretarului de Stat al SUA, a venit în mai multe rînduri la București ca
să se asigure, de obicei, că PSD n-a șterpelit statul de drept. Numirile lui Băsescu în fruntea Parchetelor și a ÎCCR
(Kövesi, Morar, Stanciu) au fost însoțite de alte strigăte de hip hip hooray ale partenerului strategic. Dacă îți
poți imagina un ambasador american la București (Taubman, Gitenstein, Klemm) dormind și pe cineva
turnîndu-i o găleată cu apă în cap, poți fi sigur că primul cuvînt spus la deșteptare ar fi fost identic: Kövesi.
Codruța a primit în 10.04.2014 din partea Departamentului de Stat premiul Women of Courage, pentru
„curajul excepțional“ demonstrat, între altele, în „susținerea statului de drept“, a „progresului social și
cultural.“ Cea mai nostimă pare vigilența Ambasadorul H. Klemm care nu admite ca șefa DNA să fie atinsă
nici c-o lalea. Bietul om și-a stricat vocea aclamînd-o non-stop pe Codruța noastră. Cu uriașe frunze de
brusturi i-a ținut umbră sultăniței justiției căreia i s-a adresat simpatetic în numele marii puteri planetare, în
genul „SUA o susțin pe L.C. Kövesi" (Capital, 19.01.2017). H. Klemm emitea mesajele despre
anticorupție către milioanele de români cocoțați nu în duzii ori corcodușii pentru care erau antrenați din moși-
strămoși, ci în bananieri. Gura nu-i mai tace, ca Mioriței. De exemplu, Klemm se duce taman pînă la Cluj
pentru a-și depune o nouă icră: „... am discutat despre nefericita hotărîre a Guvernului (Ordonanța 13/2017— n.
m.) de a face pași înapoi în privința unor prevederi referitoare la corupție.“ (HotNews, 25.02.2017).
„Nefericita hotărîre“ avea să fie curat
67
RADU CĂLIN CRISTEA
constituțională prin Decizia CCR nr. 63/09.02.207. Pentru Klemm și predecesorii săi, începînd cam din mandatul
lui Taubmann, în fruntea Ambasadei SUA la București devenise un scop în sine semnalarea amplificării
corupției ‘ din România. Klemm apare în posturi de un imperturbabil penibil. Este primit, de pildă, în 31.05.2017,
de Patriarhul BOR Daniel. De ce să fi suit Klemm Dealul Mitropoliei? Aflăm dintr-un comunicat al Patriarhiei:
„...domnul Ambasador a mulțumit Patriarhului României pentru punctul de vedere al BOR în legătură cu
sprijinul moral în continuarea luptei împotriva corupției în România și a apreciat progresele realizate pînă în
prezent“ {News.ro).
C.T. Popescu afirmă din „surse beton pe care mi le asum“:
„L.C. Kövesi a fost numită procuror șef al DNA la insistențele Departamentului de Stat al SUA și ale
Ambasadei SUA la București. S-a negociat cu cuțitele pe masă. Victor Ponta s-a opus cît a putut“ {Bl TV,
01.02.2015).
Ambasadorul M. Gitenstein l-a firitisit ca pe un atotțiitor ai justiției și pe Daniel Morar (șef al PNA/DNA,
„plin“ sau interimar, din 12.08.2005 pînă în 01.10.2012). Surse evident neinformate și, pe deasupra, răuvoitoare
afirmă că l-ar fi zărit pe Gitenstein plimbîndu-se de unul singur prin curtea ambasadei și scandînd „Daniel Morar
este cel mai bun pentru postul de procuror general“ (cf. Ziare.com, 17.05.2012). Începînd cu camparea lui
D. Morar în fruntea PNA din 2005 și a L.C. Kövesi în 2006 la șefia Parchetului de pe lîngă ÎCCJ, cei doi au
devenit stelele de pe umerii lui Băsescu descuamați din cauza abrazivității luptei anticorupție. Codruța - o Băthory
Erzsébet cu cercei în formă de cătușe - îi prigonește pînă în zilele noastre și pe hoți și pe cinstiți: pe cei din
urmă, profilactic, ca să nu ajungă ca primii.
Mani Pulite începe la Washington
Mă întorc în timp în Italia anilor ’90: corupție giopsi, grubă de mafii, terorism vandal. Dezvăluiri despre
perioada respectivă apărute mai ales în presa italiană din ultimii ani arată strașnica armonie transpartinică dintre o
parte a justiției ce va pune pe picioare operațiunea Mani Pulite (Mîini Curate) sau Tangentopoli (Cetatea
Șpăgii) și oficialități americane vîrîte în această istorie, inclusiv pe partea de intelligence. într-o bine
documentată analiză a jurnalistului Mihnea Măruță („Mîini Curate: CIA, precedentul italian și România de
după“, pe blog, 26.03.2015) se fac cunoscute stranii
68
coincidențe între acțiunea în forță a procurorilor italieni și răbufnirea opresivă a procuraturii băsiste. Cazul
nostru, hic et nune: declarațiile unor politicieni importanți apărute în gazete serioase și însoțite de analizele
unor jurnaliști de primă mînă, precum și cîteva cablograme tematice ale WikiLeaks pot însemna temeiuri
pentru cîteva deducții juxtapuse. Cu băgare de seamă.
Suferind de cancer în fază terminală, Reginald Bartholomew, fost ambasador al SUA la Roma între 1993
și 1997, i se destăinuie, la cererea sa, lui Maurizio Molinari, corespondentul la New York al cotidianului La
Stampa. Mărturisirile lui R. Bartholomew au apărut, respectînd înțelegerea cu Molinari, în ediția din
29.08.2012 a gazetei, așadar după decesul fostului ambasador. Bartholomew vorbește despre implicarea
categorică în demararea acțiunii Mani Pulite (17.02.1992-06.12.1994) a lui Peter Semler, fost consul general al
Statelor Unite la Milano. Semler confirmă, în La Stampa din 30.08.2012, că procurorul Antonio Di Pietro, vîrful
de lance al Mani Pulite, l-a vizitat cu aproape trei luni înainte de startul anchetei. Foarte prețuit de
americani, Di Pietro va fi invitat la Washington și New York, la sugestia lui Semler, de Departamentul de
Stat. E vorba de o deplasare cu puține contacte publice și multe bîlbîieli între entitățile ce urmau să-i adreseze
invitația lui Di Pietro. Giani de Michelis, fostul șef al diplomației italiene din acea vreme, amintește că
procurorul milanez va descoperi America nu pe filieră juridică, ci pe aceea a „Externelor“. Și continuă de
Michelis:
„Di Pietro avea raporturi particulare și privilegiate la Washington și știe multe lucruri despre care nu
vorbește.“
P. Semler recunoaște că frecventa magistratura milaneză („Erau amicii mei, ne vedeam în diverse locuri“).
Bartholomew spune că Peter Secchia, predecesorul său în fruntea Ambasadei americane de la Roma, „a permis
Consulatului din Milano să gestioneze o relație directă cu echipa Mani Pulite“. R. Bartholomew ar fi interzis
această colaborare, acuzîndu-i pe procurorii implicați în Mani Pulite de „violarea drepturilor la apărare“ ale
persoanelor vizate în operațiune. Și mai extins: „Violarea drepturilor la apărare este un pericol pentru democrație.“
Alături de această imputare, Bartholomew se arată indignat și de impertinența lui Di Pietro și a colegilor
acestuia. Dă exemplu cu noul Prim- Ministru Silvio Berlusconi avîndu-1, între invitați, și pe Președintele Bill
Clinton, cu ocazia reuniunii la vîrf a G 7 de la Napoli, din 1994. în plin
69
RADU CĂLIN CRISTEA
summit, A. Di Pietro și ai săi îi trimit lui Berlusconi un Avviso di garanția, adică o notificare privind o iminentă
anchetă. Bartholomew:
„Era vorba de o ofensă adusă Președintelui SUA, pentru că avea loc întrunirea șefilor de state din G7 și
echipa Mani Pulite a decis să exploateze momentul pentru a mări impactul inițiativei sale judiciare împotriva lui
Berlusconi.“
Relația dintre autoritățile americane reprezentate de Ambasadorul P. Sechia și P. Semler, Consulul
General de la Milano, erau atît de strînse încît cei doi au aflat chiar de la Di Pietro, în noiembrie 1991,
despre apropiata arestare a unui anume Mario Chiesa (lider local al „socialiștilor“). Ceea ce se va și
întîmpla în 17.02.1992. Semler, în același interviu: „(A. Di Pietro) mi-a spus că investigațiile ar trebui să
ajungă pînă la Bettino Craxi1 și la Democrazia Cristiana.“2
La Stampa din 01.09.2012 publică un interviu cu Giani de Michelis, fost Ministru de Externe socialist
(1989-1992). Trimis și el în pușcărie pentru fapte de corupție, De Michelis intră abrupt în discuție:
„CIA știa de banii (negri ai - n. m.) Partidului Socialist, dar apoi a lăsat-o mai moale.“
Fostul șef al diplomației italiene se referă în mod expres la „Contul 633369“ numit Protezione unde,
începînd din 1980, șeful „socialiștilor“ Bettino Craxi a învîrtit sume uriașe pentru finanțarea ilegală a
partidului său:
„CIA a acoperit deschiderea lui Conto Protezione pentru finanțarea ilicită a Partidului Socialist. Știa tot.“
Giani de Michelis se plînge că CIA ar fi pedepsit pe nedrept Italia, desconsiderînd rolul ei geopolitic, și
adaugă: „La noi predomina FBI-ul, interesat să evite ca mafia să capete prea multă forță.“
De Michelis nu șovăie cînd vorbește despre parțialitatea unor politicieni care, făcînd jocurile celor din Mani
Pulite, și-ar fi cumpărat libertatea. S-ar fi aflat în această postură, între alții, Luciano Volante - membru al
Partidului Comunist din 1979 și, din 1991, al Partidului Democratic al Stîngii (PDS). Volante devine
Președinte al Comisiei Parlamentare Antimafia între 1992-1994, colaborînd din această calitate cu cei din Mani
1 Secretaral Partidului Socialist, condamnat la închisoare în multe dosare, pleacă în mai 1994 în Tunisia unde va înceta din
viață în 2000.
2
Partid condus de Giulio Andreotti de la înființare, în 1942, și pînă la dispariția sa în 1994 sub tăvălugul procurorilor
ghidonați de Di Pietro.
70
Pulite în decimarea clasei politice italiene. PDS va fi unul dintre puținele partide neatinse nici din greșeală
de vreuna din ghiulelele lui A. Di Pietro. Ce spune de Michelis?
„în ’92 Luciano Volante de la PDS devine Președinte al Comisiei Antimafia. în acel rol are un raport
strîns («stretto») cu Louis Freeh (Directorul FBI între 1993-2001 - n. m.). Nimic obscur de interpretat. Nu
vorbesc de comploturi. Dar totul se leagă: fostul Partid Comunist (cel mai puternic din Europa Occidentală,
transformat în 1991 în PDS, n. m.) - cu Ambasadorul, cu FBI - devine interlocutorul SUA. Și pentru
«comuniști» nu se aplica «nu se putea să nu se știe». Curios, nu-i așa?“
Ma certo, Giani.
Comentînd interviurile cu R. Bartholomew și P. Semler ale căror mandate s-au suprapus peste
Tangentopoli, Giani de Michelis face un comentariu halucinant:
„...Bartholomew povestește un fapt fundamental: apelează la un mare jurist ca Antonin Scalia și reunește
alți șapte magistrați italieni pentru a vorbi despre abuzurile echipei din Milano. în afară de asta, Semler anticipa
intrarea FBI-ului și Bartholomew compensa ieșirea CIA-ului.“
Giani de Michelis, autorul unei cărți de conversații cu Francesco Kostner (Lunga umbră a Yaltei -
specificitatea istoriei politice a Italiei, Ed. Marsilio, 2003), e tobă de Mani Pulite. îi vine să-și ia jugulara de
supărare că în primii ani de după căderea Zidului Berlinului, cu el Ministru de Externe, americanii n-ar fi
respectat egalitatea de arme față de partenerii italieni pe care, prin Mani Pulite, i-au scos de urechi de la
masa mare a politicii, pentru că ar fi ajuns prea mafiosi. Notez în grabă o adnotare valoroasă a lui de Michelis
privind practica investigativă a celor din Tangentopoli:
„...investigația se bazează în mare parte pe arestări preventive ca mijloc de a obține mărturii/probe și am
atribuit întotdeauna operațiunii Mani Pulite o valență în mod esențial politică.“
Bravissimo, ragazzil Parcă mi se deschide în creier o cutiuță muzicală cu Codruța piruetînd pe fondul unui
ceardaș îndrăcit.1
Serialul din La Stampa se încheie în 02.09.2012 cu interviul acordat de Paolo Cirino Pomicino,
multiplu ministru prin cabinetele democrat-creștine,
1 youtube.com/watch?v=2rb-ZNJWAF0. Nota bene. înregistrarea nu are sunet. Mi-a amintit de Balul lui Ettore Scola.
71
RADU CĂLIN CRISTEA
umflat și el și vîrît la mititica de țapii roșii ai lui Di Pietro. Cirino parla, noi ascoltiamo:
„De la începutul anilor ’90 CIA a primit ordin să facă, de asemenea, spionaj economic și să culeagă informații
despre corupția în Europa (...). Eu le-am spus-o chiar într-o întîlnire la vîrf a celor din Democrazia
Cristiana că finanțarea ilicită era flancul nostru descoperit. îmi amintesc că Agenția Centrală de Informații a SUA
a trebuit să recolteze informații și să le transmită magistraturii din Milano.“
Al fine - sempre Cirino:
„întotdeauna m-am gîndit că Tangentopoli era pilotată de CIA.“
Di Pietro, Kövesi și dispariția apei minerale

Ar fi îngăduite unele analogii ce ies, ca aburii dimineții, din Mani Pulite, cu ceea ce va să se întîmple în justiție
odată cu venirea la putere a Președintelui Traian Băsescu? Se aseamănă polenta lui Di Pietro cu coleașa lui
Morar și Kövesi? A ajuns Tangentopoli în România și n-am prins de veste? Din pristolul de la Roma au dat
calului ovăs împreună, fără să-și dea seama, atît Antonio, cît și Codruța? Ne-am lăsat cumva inspirați, în
inconștiența noastră, de vreo rețetă comună? Sunt încurajat să cred că și în România, începînd cu primele luni
ale lui 2005, s-a încercat o donare a Mîinilor Curate. Fiind noi un popor cu o educație igienico-sanitară
subdezvoltată prin comparație cu urmașii lui Marcus Aurelius, spălarea mîinilor a presupus un proces
incomparabil mai industrios și istovitor. Poate că mai potrivit ar fi fost ca la noi să se înceapă cu Mîini murdare
(Mani Sporche). Spălarea mîinilor ar putea dura și secole, cu alte Codruțe alergînd cu săpunul alți Ponta,
Tăriceanu sau Blaga (politicianul!). Mai știm că Băsescu pătrunsese în bunele grații ale americanilor cu care
schimba diverse favoruri. Cititorul va găsi în această carte un belșug de exemple dovedind că Băsescu era „omul
americanilor“ (vezi în special subcapitolul „Ochi în ochi cu licuricii“). Antibăsistul Băsescu vede și le
nimerește:
„Trei instituții: DNA, SRI și ambasadorul SUA și-au asumat în 2015 și 2016 misiunea mesianică de
curățare a clasei politice prin întocmirea de dosare penale“ (Aktual, 05.06.2016).1
1 După plecarea de la Cotroceni, Traian Băsescu epatează prin acuzații necruțătoare aduse tocmai moștenirilor testamentare
lăsate de regimul său. în privința statului de drept
72
După invitarea de a începe convorbirile în vederea integrării în NATO în 21.11.2002, în cadrul summitului
Alianței de la Praga, România devine membru deplin al organizației în 29.03.2004, cînd Premierul Adrian
Năstase a depus la Washington așa-numitele „instrumente“ de aderare. Nu mi se pare deloc improbabil ca
Statele Unite să fi avut în acel moment aceeași poziție ca în cazul Italiei anilor ’90: au restartat raportul cu
România, luînd în serios un partener strategic și sărind în capul lui pentru a-i vindeca bubele. Nici nu contează
dacă decizia politică a prevalat aceleia militare sau invers. Nu de dragul României și-au băgat americanii glonțul
pe țeavă, ci pentru a putea vorbi aceeași limbă cu un camarad suferind cronic de ceea de Michael Guest1 definea
prin „corupție endemică“. Americanii căutau, cu siguranță, protecție pentru perspectiva foarte concretă a
desfășurării capacităților de luptă în România.
Revin la interviul cu ex-consulul Peter Semler. întrebat cum au reacționat comandanții militari
americani la Tangentopoli, Semler răspunde:
„Față de Tangentopoli militarii nu se interesau prea mult de politică, vreau însă să fie siguri că ar putea să se
miște liber cu trupele și navele lor. Și că armele nucleare erau în siguranță.“
Păstrînd proporțiile, americanii vor fi avînd același vis și cu România, deși țărișoara noastră nu deținea
misile nucleare, ci doar cîteva flotile de MIG-uri (21, 23, 29) remarcate mai ales prin numărul memorabil de
prăbușiri. Securitatea acțiunilor militare se căpăta prin siguranță politică și economică, or, primele apariții pe
radarele americane orientate spre România aveau să fie niște omuleți cărînd în spinare saci plini ochi cu
corupție. La fel ca în cazul ELB, nici nu importă dacă americanii au venit spre Băsescu sau invers. în orice caz,
s-au întâlnit și au pus în mișcare o cositoare cît Statuia Libertății cu care au secerat tot ce a ieșit în bătaia
lamei - și vioreaua și ouăle-popii și panseluța și pălămida și iasomia și pirul tîrîtor. Tactica procurorilor din
Mani Pălite a fost clară: au dezmembrat partidele mari („socialiștii“ și „democrat-creștinii“), prin scoaterea
din
construit de la rădăcină împreună cu fostul procuror Monica Macovei, „mahalagiul cu viziune“ (A. Cornea) recunoaște că
a greșit, între altele, acordînd puteri prea mari procurorilor:
„Țara nu mai este condusă de politicieni, ci de procurori (...). După ce 10 ani am susținut fără rezerve orice acțiune a/justiției,
constat că din punct de vedere al viziunii am greșit, că în același timp susținînd structurile de forță ale statului nu am
atenționat că în paralel trebuie respectate drepturile omului cu sfințenie.“ (TVR, 12.10.2015)
1 Ambasador al SUA la București între 24.09.2001-08.07.2004.
73
L
RADU CĂLIN CRISTEA
scenă a liderilor acestora (Craxi, Andreotti, Forlani - miticul CAF). Din 2005 încoace, ca un făcut, partidele de
diverse talii în competiția politică românească - PSD, PDL, PNL, PP-DD, PMP, PC, ALDE - s-au trezit cu
conducerea parcată pe arătură, trimisă la întristare, încasînd condamnări cu suspendarea pedepsei sau îmbrîncită în
procese penale de mîinile curate prin spălare cu sodă caustică ale lui D. Morar, L.C. Kövesi și L. Stanciu. Au
executat ani de temniță cei mai redutabili inamici ai lui Băsescu - A. Năstase și D. Voiculescu. Se va fi
retras din viața politică nu de florile cucului fostul șef al liberalilor Crin Antonescu. în pușcărie a ajuns D.
Diaconescu (PP-DD, cu peste 14% la alegerile parlamentare din 2012). L. Dragnea: condamnat cu suspendare. în
alte dosare aflate pe rolul instanțelor sunt prinși același Dragnea, dar și V. Ponta, C.P. Tăriceanu, V. Blaga,
E. Udrea. Acuzat de DNA de „constituirea unui grup infracțional organizat, influențarea declarațiilor,
favorizarea făptuitorului, folosirea influenței de către o persoană care îndeplinește o funcție de conducere, în
scopul obținerii pentru altul de foloase necuvenite“, Dan Radu Rușanu, unul din vicepreședinții PNL, avea
să fie achitat de Curtea de Apel București în 2016, după ce a stat după gratii din 04.03.2014 pînă în 23.06.2014. Fost
Ministru de Interne, de Justiție și al Apărării, Vicepreședintele PD Victor Babiuc și-a găsit dreptatea la CED O,
după ce ispășise o treime din pedeapsa de doi ani de pușcărie în dosarul schimbului de terenuri G. Becali -
MApN.
DNA, ÎCCJ și Parchetul General au retezat vechea clasă politică, pe drept sau sub acuzații și sentințe
aiuristice.
în mare grabă au lucrat Di Pietro și colegii săi. Așa cum declara ceva mai sus și G. De Michelis, procurorii
din Tangentopoli contau curent pe efectele arestărilor preventive pentru a smulge probe, denunțuri, orice
sugestii delictuale privindu-i pe inculpat sau alte persoane. Sună cunoscut, nu-i așa? Procurorii lui Di Pietro
apelau la forme explicite de tortură, îndeosebi psihică, profitînd de disperarea celor încarcerați pentru a obține,
prin încălcarea ostentativă a libertăților fundamentale ale omului, informații utile anchetelor. Impertinența lui
A. Di Pietro l-a dizgrațiat pînă la urmă din corpul magistraților. Histrion guraliv, mare furnizor de declarații
teribiliste pentru media, Di Pietro nu se jena să facă publice supliciile la care îi supunea pe cei arestați
preventiv. A făcut ocolul presei telefonul dat de Di Pietro avocatului lui Mario Chiesa, membru al Partidului
Socialist, aflat în arest și care avea să deschidă, prin destăinuirile sale, „șantierul“ Mani Pulite:
74
„Avocate, spuneți-i clientului dvs. că apa minerală s-a terminât!“
S-a condamnat cu toptanul, ani de temniță grea s-au primit, dar, în timp, avea să se demonstreze că
prea multe cauze s-au judecat pe picior, inechitabil, cu dosare finalizate ca să atîrne la cîntar de o echipă de
procurori care au stîrnit bănuieli privind separația actului de justiție de ingerințe politice ori de altă natură. în
1996, la doar doi ani după „clasarea“ operațiunii Mani Pulite, A. Di Pietro avea să intre, eșuînd ridicol, în politică,
în cei aproape trei ani de Tangențopoli, procurorii au anchetat peste 5 000 de persoane dintre care mai mult de
jumătate au fost trimise în judecată. Deși pedepsele aveau să fie foarte dure (B. Craxi va primi 27 de ani de
detenție!), în 2000 doar patru dintre condamnații în „lotul“ Mani Pulite se mai aflau în închisoare. Emil
Hurezeanu face o surprinzătoare comparație între operațiunea Mani Pulite începute în Italia în februarie 1992
și originalitatea luptei anticorupție din România, între Berlusconi și Băsescu:
„Toate partidele politice și-au însușit repede regula îmbogățirii fără justă cauză, în cel mai bun caz pentru
finanțarea campaniei electorale. Explozia și semnalul de alarmă final au existat și în Italia, și în România,
atunci cînd regulile și instituțiile Europei au devenit imperative. Italia și-a modificat, după declanșarea
operațiunii «Mîini Curate» în 1992, întreg sistemul politic. Ofensiva «procurorilor iacobini» împotriva
rețelelor politice și economice mafiote a produs arestarea, inclusiv la televizor, dar și sinuciderea a zeci
de vinovați și nevinovați. Partidul comunist și partidul creștin- democrat, care s-au succedat decenii în șir
la putere și la robinetul corupției, au dispărut în cîteva luni. Pe fundalul acestor implozii, a apărut liderul de tip
nou, Berlusconi, inițial promotorul și prietenul procurorilor nemiloși, ulterior clientul lor rebel. E Băsescu un
Berlusconi în devenire, ajuns și rămas la putere ca o garanție împotriva sistemului ticăloșit, pentru ca, în cele
din urmă, în ciuda unei popularități reale, să fie izgonit tot din cauza unor abuzuri și scandaluri de corupție?
Deocamdată nu putem susține această teză. Dar pericolul rămîne valabil și în România sau mai ales în România.
La noi, executivul, procurorii și serviciile secrete au în mod tradițional mai multă putere și imunitate, și în
bine, și în rău, decît în Italia. Cauza bună a reducerii corupției poate fi ușor neutralizată prin crearea suspiciunii și
practicarea abuzului.“1
1 Pe trecerea timpului, Ed. Curtea Veche, 2015, p. 268.
75
RADU CĂLIN CRISTEA
Broasca italiană si zimbrul românesc
Suspecții interogați în cadrul Tangentopoli ar fi depășit, așa cum menționam mai sus, 5 000 de
persoane. La apogeul Mani Pulite, peste 50% dintre membrii Parlamentului erau acuzați de corupție. Au
dispărut, ca lovite de marfar, consiliile locale din circa 400 de localități.
Di Pietro și squadra Iui au fost însă niște țîțe de mîță față de DNA-ul lui Morar al cărui bilanț parțial
(2006-2012) în fruntea instituției arată cîtă lume a fost făcută surcele de toporișca sprintenului Daniel:
„în perioada august 2006-octombrie 2012 au fost trimise în judecată peste 4 700 de persoane, iar aproximativ
jumătate dintre acestea dețineau poziții importante de decizie sau control la nivel central sau local“
(Ziare.com, 10.10.2012).
Codruța rupe însă cu dinții ei de vicecampioană europeană toate lanțurile, verigă cu verigă. Mînuțele ei curate
nu știau decît să arunce la coș. Se poate socoti înscrisă în cursa pentru cel mai mare vînător de corupți din
întreaga lume. Ambasada americană șlefuiește deja trofeul. Iată ce socoteală pe 2015 raporta brava Codruța într-un
interviu la TVR 1 (în 15.03.2016):
„DNA a gestionat peste 10 900 de dosare, iar 86% s-au deschis pe baza unor sesizări, iar 90 de dosare au
fost sesizări venite de la SRL“
O aritmetică de clasă pregătitoare ne arată că, așezînd pe două rînduri paralele rezultatele DNA dintr-un an și
recolta finală a Mani Pulite, marea corupție italiană țopăie ca o broscuță în fața mamutului corupției din
România.
Poate că P.C. Pomicino spune adevărul despre CIA ce ar fi strîns informații despre corupția italiană (sub
paravanul unei cercetări privind corupția în Europa) și le-ar fi plasat, apoi, procuraturii milaneze. Am citat mai
multe surse, de Ia De Michelis la Pomicino, care bagă mîna în foc că CIA știa de conturile unde B. Craxi și
ceilalți făceau diverse învîrteli și că finanțarea ilegală rămînea „flancul descoperit“ (Pomicino) al partidelor italiene.
în acest călcîi al lui Ahile s-au înfipt multe din săgețile procurorilor italieni de atunci și români de prin 2005
încoace. Banii negri pentru partid reprezentau secretul lui Polichinelle. Nu ezit să afirm că un procent enorm -
poate peste 75-80% - dintre politicienii români de după căderea comunismului au fost în cunoștință de cauză
sau direct conectați la aceste bugete frauduloase machiate prin conturile partidelor lor sau, mai rustic,
76
pitite prin pungi, sacoșe, saci etc. Traian Băsescu va ține o scurtă disertație pe tema banilor negri în campaniile
electorale:
„Nu există partid care să fie curat (...). Toate se finanțează cu bani negri (...). Lucrurile sunt putrede și ar trebui
să avem un moment zero: fraților, ce a fost pînă acum a fost o mizerie, de acum nu.“
întrebat dacă politicienii n-ar trebui să facă închisoare pentru finanțările ilegale Băsescu a grăit așa:
„Ba da, ori intră toți, dar nu selectiv. Toți. Și atunci e în regulă. Se aplică legea egal pentru toți. Dacă zicem:
ăsta da, ăsta nu, nu mai merge. Ori este punctul zero, ori merg toți. Să nu utilizăm un mediu în care toate
partidele au fost păcătoase, au încălcat legea, să-l utilizăm doar pentru unii și cînd ne-o veni bine îi luăm și pe
ceilalți“ (gandul-info, 03.07.2015).
Nota bene. Un politician îmi povestea cu umor că destule materiale electorale finanțate „la negru“
proveneau din China, de la același furnizor, și se nimerea să fie transportate la București cu aceeași cursă de
avion de personaje divers colorate politic care se cunoșteau de la campanii precedente. Tăcere zîmbăreață.
Fiecare cu balotul lui.
în diferite faze ale proceselor penale intentate pentru finanțarea ilicită a partidelor politice se află și alte
figuri cunoscute: Vasile Blaga (ex-lider PDL, ex-co-Președinte al PNL, finanțare campanie electorală PDL,
2009), Ludovic Orbăn (Prim-vicepreședinte PNL, finanțare campanie pentru alegerile locale, 2016),
Gheorghe Ștefan (fost Primar în Piatra Neamț, și-a recunoscut vinovăția de a fi finanțat ilegal PDL la
alegerile din 2009), Elena Udrea (fost Vicepreședinte PDL, ex-consilier prezidențial, finanțare a campaniei
lui Traian Băsescu, 2009), Lia Olguța Vasilescu (fost Primar al Craiovei, PSD, finanțare campanie pentru
„locale“, 2012), George Scutaru' (fost consilier prezidențial, finanțare campanie PNL, alegeri locale și
parlamentare, 2008), Gabriel Sandu (ex-ministru, finanțare a campaniei lui Traian Băsescu, 2009) etc. Pitorești
în felul lor au fost sponsorizările ilicite în natură: de exemplu, Florin Popescu, fost Vicepreședinte al PDL, a pus la
bătaie o mită electorală în greutate de 61 de tone de pui grill.
Banii negri pentru partid făceau parte, în dese rînduri, dintr-o șpagă mult mai opulentă direcționată către
buzunarele personale ale colectorilor. Cîteva cazuri: Horia Uioreanu (PNL, ex-Președinte al Consiliului
Județean Cluj), Mircea Cosma (PSD, ex-Președinte al Consiliului Județean Prahova), Gh. Bunea Stancu
(PSD, ex-Președinte 'ai Consiliului Județean Brăila), Silviu Bian (ex-Vicepreședinte PDL Alba) ș.a.m.d.
77
RADU CĂLIN CRISTEA
Justiția lui Băsescu: sufletul lui Avram lancu
O confesiune de cleștar a lui Gabriel Sandu, fostul Ministru (PDL) al Comunicațiilor și Societății
Informaționale:
„Nu există ministru în România care să nu fie condiționat să finanțeze partidele. O campanie electorală costă 60
de milioane de euro“ {Ziua de Constanța, 04.10.2016).
Susținerile financiare prin încălcarea legii au însemnat păcatul originar al sistemului politic din România. Legea
334/17.07.2006 privind „finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale“ conținea capitole atît
de strîmbe, cărpănoase și lacunar redactate încît aproape că se cereau a fi încălcate. Banii negri vînturați în
campaniile electorale din România de după căderea comunismului au ajuns să oglindească o stare de fapt tolerată ca
o trișerie colectivă de sezon electoral; instituțiile legitimate să intervină pentru curmarea abuzurilor au preferat să
țină sub cheie această fraudă națională. Upercutările DNA au lovit cu furie în această zonă foarte expusă. S-au
asomat la greu partidele mari (mai ales PSD, dar și PNL și PDL) după metoda din Mani Pulite. îndoielile s-au
ivit atunci cînd penseta tandemului Morar & Kövesi a extras anumite gîngănii corupte dintr-un insectar forfotind
de frauduloși. în malaxorul DNA vor fi îndesați după criterii arbitrare unii politicieni și nu alții din aceeași
masă egal incriminantă. Cum documente și declarații publice au făcut cunoscută burdușirea DNA, DIICOT,
ANAF, ANI etc. cu ofițeri de informații provenind în majoritate din SRI, n-ar trebui să ne prăpădim cu firea la
gîndul că instituțiile menționate și-ar fi pierdut independența. Nu poți să pierzi ceva ce n-ai avut niciodată.
Presa de toate culorile și calibrele mă scutește să insist asupra „binomului“ SRI-DNA. în special rechizitoriile
DNA cu indiciul „acest dosar s-a realizat cu sprijinul SRI“ fac parte din anchetele cu fundulițe puse de
Coldea în poala primitoare a Codruței care se uita ca găina în lemne la servicii cînd nu treceau și pe ulița ei.
Codruța a trecut în cîteva ceasuri printr-un veac de singurătate constatînd că SIE nici n-o bagă în seamă:
„în 2013, 2014 și 2015, de fapt, de cînd am început mandatul la DNA, nu am primit nicio informare de
la SIE.“
Lasă că SIE se ocupă de spionaj, acționează numai în afara României și nu poate, așa cum ar fi sperat
Codruța, să ceară băncilor din străinătate extrase din conturile clienților acestora. MRU, Directorul SIE, o văzu pe
Codruța la luminare, supărată tare și fu atît de mișcat că-și dădu pe loc demisia. în schimb, Codruța mîngîie
creștetele acoperite ale altor servicii:
„Am înregistrat o creștere a sesizărilor venite din partea unor servicii de informații. DGIA a ajuns de la două
sesizări la patru, iar DGIPI din Ministerul de Interne a înregistrat o creștere semnificativă, a ajuns la 22 de
sesizări“ (ganduLinfo, 26.04.2016).
Experimentul american cu punerea la pămînt a clasei politice conservatoare prin Tangentopoli are suprapuneri
cu un proces similar în variantă românească. Cele două intervenții s-au derulat pe deasupra partidelor politice,
prin învoieli ascunse, cu convocarea inerentă a serviciilor secrete și a unor think tank-xai cu experiență din
străinătate. Aș adăuga, apăsat, că ambele procese s-au individualizat printr-un legalism lax și profanări ale
drepturilor omului.
Mîinile Curate românești s-au urnit însă greu, n-au accelerat la blană și par să cunoască o febricitație
nebunească și intens politică pe fondul plecării Președintelui Băsescu de la Cotroceni. Americanii vor fi pariat pe
asul Băsescu într-o perioadă cînd acesta era un biet șeptar apt cel mult pentru o chintă spartă. Cele două părți s-au
ținut una de cealaltă ca mînzul după iapă deoarece, pînă la urmă, relația lor producea profit: americanii deveneau
părtași, prin mijlocirea fostului șef al statului, la degonflarea corupției într-un stat-partener strategic, în timp ce
lui Băsescu i se îngăduia o perseverentă distorsiune a actului democratic, inclusiv prin emascularea justiției și
mătrășirea inamicilor politici. Mă gîndesc că, în absența acestei conivențe, Ambasada SUA la București ar fi
sărit ca arsă aflînd, conform cablogramei WikiLeaks „158662-158539 - untitled - 1. jpg“, ce îi pregătea Băsescu
lui Adrian Năstase - un politician respectat la Washington, fie și doar dacă ne reamintim de discuția acestuia, ca
Premier, de aproape 40 de minute, în Biroul Oval, cu Președintele George W. Bush, în cadrul vizitei din
18-21.07.2004. Cablograma respectivă se referă la convocarea la Cotroceni, în 17.02.2009, de către Băsescu a
ștăbimii din justiție și PDL plus Mircea Geoană pentru a decide începerea urmăririi penale împotriva lui A.
Năstase.
Codruța visează la un DNA cu atribuții de FBI. Directorul FBI Robert Muller vizitează Bucureștiul în
14.11.2006. într-o cablogramă a WikiLeaks, Ambasadorul american Nicholas Taubman transmitea centralei
de la Washington:
„Muller și-a arătat recunoștința pentru cooperarea excepțională în privința aplicării legii (care lege? - n. m.)
și faptul că este pregătit pentru a aprofunda această relație pe mai departe. Băsescu a comentat că și el simte
79
RADU CĂLIN CRISTEA
că relația poate fi extinsă și a subliniat că AR DORI SÄ VADĂ O PREZENȚĂ FBI ÎN ROMÂNIA LA FEL DE
ROBUSTĂ CA ACEEA A CIA" (adevarul.ro, 27.03.2011).
Cît de robustă putea fi CIA în România în primii doi ani de mandat ai lui Băsescu și la ce folosea?
Nu cerceta aceste legi,
Că ești nebun cînd le-nțelegi! (Coșbuc)
Justiția lui Băsescu s-a dezvoltat sub un străveziu protectorat politic american. N-am citit în cei zece ani de
regim Băsescu măcar o frază, o propoziție, un cuvînt, o silabă, o virgulă, un suspin de unde lumea să priceapă
că autoritățile americane au o ezitare microscopică privind măcar vreuna din făcutele fostului Președinte.
Americanii au dat tonul tuturor celorlalte peane occidentale ce au însoțit, într-o predictibilă încolonare,
prezidențiatul lui Băsescu. Din plutonul incantatoriu n-au lipsit, flancîndu-i pe americani, Germania, Franța și
Olanda. Invocatele amenințări ale statului de drept din România nu s-au văzut, în schimb, neam din sudul
continentului (Spania, Italia), din națiunile europene ale fostului bloc sovietic, și nici din nordul Europei, din
state precum Finlanda ce domină, potrivit statisticilor oficiale, topul celor mai democrate țări din lume.
Mi se pare copleșitor de trist că spiritul critic occidental a șfichiuit, justificat sau nu, lideri și partide din
România, dar s-a făcut ghem în jurul arbitrarului personificat de Traian Băsescu. Cînd, în 2012, Cancelarul A.
Merkel a aflat de la Traian Băsescu că în Constituția României nu există niciun articol referitor la suspendarea
Președintelui, chiar să nu se fi găsit nimeni în uriașul aparat al Bundesregierung-ului de la Berlin care să-i atragă
atenția că șeful statului român minte? Zăpăceala cu accente nevrotice ce a agitat societatea românească după intrarea
țării în NATO și UE își va fi găsit unele obîrșii și în complezența Occidentului față de degradarea justiției în
timpul regimului Băsescu. Contrasensurile astfel produse vor rămîne, în opinia mea, parantezele cele mai îmbîcsite
de comunism și Securitate din istoria de pînă acum a României postrevoluționare.
Codruța stă „cu curu’ pe dosare“. Motivație

Corupția din România a devenit o temă în filmulețe didactice germane. Fără o corupție gigantică și
proliferativă, România ar deveni o țară de
80
neînțeles. Producția de corupție, masivă și fără sincope, asigură materia primă pentru o industrie înfloritoare.
Corupția a intrat în rutina imaginii externe a României. Lupta împotriva corupției apare în evaluările externe
ca un vector al progresului democrației autohtone. Liderii occidentali nu scapă un prilej pentru a saluta mersul
înainte în combaterea corupției și apărarea statului de drept. Subtonurile mormăite în aceste discursuri alcătuiesc
gama statului de drept antrenat într-o gigantomahie unde divinității justiției i s-ar pune bețe în roate de către
giganții istoviți ai Parlamentului și Guvernului.
Cu siguranță că te surprind, cititorule, socotind că mulura anticorupției contemporane o întruchipează pe
L.C. lui Kövesi. Prin mai 2017, Codruța ofta, într-o adunare a procurorilor DNA a cărei înregistrare a poposit în
mass-media, pentru că, din cele 8 000 de dosare aflate în instrumentare, niciunul n-a fost finalizat: „Pe mine nu mă
convinge nimeni că, din 8 000 de dosare, noi într-o lună nu am învinuit un inculpat, nu am putut trimite în judecată
un inculpat... din 8 000 de dosare“ (Luju.ro, 18.06.2017).1
Urmare a difuzării în presă a înregistrării din care am citat mai sus, Kövesi a ordonat o anchetă sugestivă pentru
antropofagia instituțională impusă în DNA: echipe de procurori din tagma died-in-the-wool urma să-i supună
testului poligraf pe colegii participanți la întîlnirea cu cîntec pentru a-i găbui pe cei care au vrut s-o dezîntronizeze
pe Female Impersonator a sfintei campanii anticorupție.
Kövesi comandă dosare, într-o bulimie de a înfuleca tot ce mișcă pe frontul politicii. Investigațiile, clădite
adeseori pe anchete aiuristice apărute prin presă, au funcția de a distruge reputația suspecților. Intrarea unei
persoane cu vizibilitate publică, fie aceasta și mai modestă, sub ancheta penală a DNA va fi suflată din toți bojocii
de trompeții din presă ai mirmidoancei Codruța. Uneori, era suficient atît. „Dubioșii“ își dădeau demisia ori erau
retrași pînă la încheierea anchetei. Chiar dacă multe, prea multe dosare aveau să fie clasate din lipsă de probe,
puține, prea puține din
1 în conclavul de la DNA, Kövesi afirma că „stăm cu curu’ pe dosare“ (News.ro, 18.06.2017). Ar fi fost vorba de 8 000. în
documentele oficiale, de pildă „Raportul privind activitatea desfășurată de DNA în 2016", sus-menționatele popouri s-ar
înghesui pe un număr mai redus de dosare restante: „Au rămas nesoluționate 2 638 cauze, în creștere cu 16% (2 275 în anul
2015).“ Să deconteze Codruța, oficial, peste 2 500 de dosare în curs de a fi soluționate, în condițiile în care prin
dulăpioarele secrete din DNA s-ar ascunde, în adevăr, 8 000? Adevărul este că nu există adevăr. (P. Neruda)
81
RADU CĂLIN CRISTEA
țintele lui Kövesi reveneau nevătămate la pozițiile inițiale. Kövesi către unul dintre procurorii favoriți - Jean
Uncheșelu:
„Uncheșelu, știi ce îmi doresc, să «decapați» instituțional în dosarul ăla cu casele și să ajungem la domnu
premier (Grindeanu - n. m.) care a semnat contractele alea“ {Luju.ro, 18.06.2017).
Nota bene. Viceprimar al Timișoarei, Grindeanu nu semnase niciun contract dintre acelea invocate de
Codruța.
Parcă pentru a întări originile limbii române în latina vulgară, Codruța a băgat la beci și Gramatica, așa încît,
în respectivul conclav, arareori nimerește o înșiruire corectă de cîteva fraze. Se înțelege, totuși, că, în viziunea
șefei DNA, serviciul trebuia să răspundă cu cîte un dosar răsunător în contrapondere la fiecare eșec instituțional:
„Eu, după decizia CCR, mi-aș fi dorit să ieșim cu un dosar cu un ministru, că mă gîndesc că totuși presam.
Sau, mă rog, ceva dosare importante...“ {Luju.ro, 19.06.2017).
Nestăvilita Codruță ar fi sărit din șlapi zărind prin oberlihturile biroului ei de la DNA un număr exagerat de
împricinați plimbîndu-se ca nesimțiții în libertate:
„Mă îngrijorează de ce nu-i înhățăm! De două luni, unii din ei (sunt) liber, nu iese niciun rechizitoriu“
{Luju.ro, 18.06.2017).
Prepotența DNA rezidă în intensitatea jetului de dosare propulsate - armă, în același timp, de atac și de
apărare. De capul ei, ca un killer singuratic, DNA se teme, prin vocea Codruței, că, dacă simt vreo blegeală a
instituției, niște răi nenumiți o vor călca în picioare:
„Dacă ne simt că noi nu mai avem curajul, o să se urce cu picioarele pe noi, credeți-mă! Cumva, trebuie să
găsim cu toată secția 3-4 dosare cu potențial! Colegii care au sau constată că au (neinteligibil)... vă ajutăm să
ieșiți cu dosarul ăla... mai ieșim cu două dosare...“ {Luju.ro, 19.06.2017).
Viteza răsucirii morților în morminte a devenit, practic, incalculabilă, în momentul în care DNA a început să
ancheteze legalitatea adoptării de către Guvern a Ordonanței 13/31.01.2017. Mascații lui Kövesi au dat buzna
ca într-un tractir în Ministerul Justiției. DNA a răvășit Guvernul, a luat declarații, s-a năpustit asupra traseului
legiferării respectivei ordonanțe. O săgeată otrăvită s-a înfipt însă în inima anticorupției: CCR a decis că adoptarea
în Guvern a Ordonanței 13 a fost legală, iar „DNA s-a apucat să vadă în ce măsură s-au îndeplinit condițiile unei
OUG, dacă s-au primit toate avizele, lucruri care exced competențelor DNA“ - după cum explică
82
Președintele CCR Vaier Dorneanu (ProTV, 26.02.2017). Acceptă Codruța înfrîngerea? Respectă decizia CCR?
I-auzi:
„Și-am auzit și comentarii pe «dosaru» pe OUG 13. Domne, eu mi-am asumat acest dosar. Eu mi-am
asumat acest dosar cu domnul Surugiu și cu domnul Uncheșelu. N-au făcut un milimetru la stînga sau la
dreapta fără ca eu să nu spun «da, domne, sunt de acord și susțin treaba asta» și cred în continuare că am făcut
ce era legal și corect (ca atare, decizia CCR a fost ilegală și incorectă?! - n. m.) Chiar să zică CCR că am derapat
instituțional pentru ea. O să iau „cele 4 dosare existente în DNA cu același obiect, făcute exact în același
lucru și le duc în brațe Iu’ Morar (Daniel Morar, judecător în CCR - n. m.) și-i zic «ia-le, domnu’ Morar, spală-te
cu ele pe cap»!“ (Luju.ro, 18.06.2017).
Codruța, conform propriei exprimări, a „luat-o în freză“ ca urmare a Deciziei CCR nr. 405/15.06.2016
privind neconstituționalitatea dispozițiilor privind abuzul în serviciu. A fost zi de doliu în DNA: a murit
abuzul.
Dar vai și vai, lele, vai,
Rogu-te cui te-ai ruga, Rogă-te de clopotar Să tragă clopotele tare Să meargă răsunetul mare... (Bocet din
Banat)
Printre sughițuri de plîns, Codruța se adresează cernitei familii a DNA: „Eu știu că ne-a dat peste cap decizia
CCR (privind abuzul în serviciu - n. m.), să vedeți asta, excepția invocată de Bombonica (fosta soție a lui L.
Dragnea - n. m.) ce ne va da peste cap...“ (stiripesurse.ro, 18.06.2017).
Rostite într-o ambianță familială și în limbajul vernacular al DNA, aceste citate sunt încărcate pline, à ras
bord de o verosimilitate dificil de contestat. Adăugate altor, nu puține, situații descrise de foști procurori
(Ciurea, Iacobescu, Nastasiu etc.), aceste veritabile ordine pe unitate prezintă DNA-ul condus de L.C. Kövesi ca
pe o instituție ce funcționează într-un autonomism feroce, atribuindu-și puteri și competențe pe care, la modul
cel mai evident, nu le deține. DNA continuă să răspîndească un gen de panică mai profund înțeleasă de cei care
au trăit în vremea Securității: oricine poate fi săltat de pe stradă și vîrît la răcoare, în destule rînduri, sub acuzații
ce vor fi infirmate ulterior de instanțele de judecată. Lasă că și Parlamentul moțăia în botoși, eternizînd
pedeapsa medie de 5-6 ani, față de 9 luni în UE. Punînd Direcția pe tavă SRI-ului, Kövesi s-a așezat sub
83
RADU CĂLIN CRISTEA
protecția unor forțe fără chip, dar setate după parametrii de funcționare ai serviciilor de informații
comuniste. Abuzurile flagrante, resentimentarismul, ieșirile din lege, inadmisibilele ingerințe politice,
declinarea sarcastică a formelor minimale de cooperare interinstituțională ale DNA, achitările în cascadă ale celor
trimiși în judecată de echipa lui Kövesi îmi opturează deschiderea către dosarele meritorii ale acestui serviciu.
M-am fript atît de tare cu ciorba, încît nu pot să mă opresc din suflatul în iaurt. DNA, cu L.C. Kövesi și arbitrarul
periculos pe care îl introduce în justiție și societate, reprezintă, după opinia mea, instituția cu cele mai slabe
afinități cu democrația și statul de drept.
BĂTRÎNUL DE LA BUCUREȘTI SI MAREA
> J «
Trecerea Rubiconului din toate direcțiile

J
Dacă m-aș întreba și, desigur, sub rezerva că mi-aș răspunde, care a fost cea mai odioasă operațiune patentată
și pusă în practică de regimul Traian Băsescu, aș spune dintr-o suflare: justiția. Dacă în privința altor
componente ale administrației sale putem jongla cu apoziții orbitînd în jurul controlului puterii
{autoritarism, caporalism, cezarism, autocratism, hegemonism, sultanism, bonapartism, democratism,
prezidențialism ș.a.m.d.), în cazul particular al justiției n-aș ezita să consider că fostul șef al statului s-a
manifestat ca un uzurpator ce a deturnat cu șiretenie mecanismele democrației pentru consolidarea
autorității sale. N-a putut împinge pînă la limitele extreme despotismul său asupra justiției pentru că s-a încîlcit în
unele inconveniente impuse de cadrul democratic, de rezistența unor entități sau actori ai sistemului
judiciar, de opoziția Parlamentului etc. Bănuiesc că, datorită protecției înadins arborate de Departamentul de
stat al SUA, îndeosebi prin ambasadorii săi acreditați la București, celelalte democrații occidentale au asistat
pasive la mîna din ce în ce mai lungă întinsă de Băsescu asupra justiției.
Pălmuțele încasate în rapoartele MCV din anii regimului băsist semănau cu niște flibusterii de adormit sugarii
insomniaci: prin geamurile fumurii ale lozincii cu „progresele în lupta anticorupție“ se zăreau capete sparte,
schelete ambulante în zeghe, cătușe, cetățeni alergînd cu junghere în spate, WC-uri turcești (fără uși),
descinderi cu mascați, arestări în plină stradă - de parcă Bica sau Mazăre erau Al Capone ori John Dillinger.
Multe dintre observațiile Occidentului față de justiția lui Băsescu și oamenii acestuia au intrat sub incidența
ilogismului desăvîrșit. în special Bruxelles-ul aplauda, pînă dădea strechea în el, depolitizarea justiției prin
pachetele de legi
85
RADU CĂLIN CRISTEA
promovate succesiv de M. Macovei, în condițiile în care, tocmai prin această nouă legislație, politicul se infiltra
și căpăta putere de decizie în sistemul judiciar. în pieptul pipernicit de marinar de Murfatlar al lui Băsescu
începuse să bată inima neîncăpătoare a lui Judge Dredd:
La Loi, cest moi!1
Băsescu nu s-a cramponat de Constituție deoarece n-a socotit-o uri reper nici măcar orientativ al acțiunii sale
politice. A schimbat legi după cum i-a fost voia. A tăbărît peste instituții autonome (CCR, CSM, ANI) pînă ce
au jucat după cum le-a cîntat el. Pe ÎCCJ, DNA, DIICOT le-a avut Ia degetul mic de la picior. A împînzit
justiția cu servicii secrete - SRI înaintea tuturor. A tras sfori, a pus piedici, a presat, a făcut scandal. A
ordonat, ori de cîte ori a fost necesar, „ascultă comanda la mine!“ și armata din lut ars a justiției s-a pus în
marș. Calea codrului, codruțului a luat cine i s-a împotrivit. Traian Băsescu a creat Sistemul care va ajunge, după
2014, la o autosuficiență foarte periculoasă. Nici Creatorul Băsescu nu va scăpa de lumea bolnavă căreia
i-a dat viață. Deocamdată se află, ca să spun așa, de partea liberă a gratiilor. Arareori atrabilar, Băsescu va fi,
totuși, mîhnit că, după ieșirea sa din ultimul mandat, hetairele și atlanții lăsați la butoane au deprins prostul
nărav de a se aresta între ei. L.C. Kövesi (Procuror-șef al DNA, fost Procuror General), Livia Stanciu
(Judecător al CCR, fost Președinte al ÎCCJ) și Gen. (r) Florian Coldea (fost Director-adjunct al SRI) au fost,
zice Băsescu (în HotNews, 21.04.2015), „trei oameni din echipa mea (care) arestează alți trei oameni (Alina Bica
- fost Procuror-șef al DIICOT, Horia Georgescu - fost Președinte al ANI, Elena Udrea - Pax vobiscum!) tot
din echipa mea“ (DC News, 21.04.2015).
Traian Băsescu a dirijat o forță colosală către zona draconic punitivă a justiției - Procurorul (vezi și
subcapitolul „Un personaj orwellian: Procurorul“). Pe toată durata mandatelor sale, dar și după aceea, în timpul
Guvernului tehnocrat condus de Dacian Cioloș, s-a încercat o adiționare de libertăți și atribuții pentru
procurori. Superproducția de procurori a dezechilibrat piața muncii din magistratură, ajungîndu-se Ia migrații
impresionante ale acestora spre corpul judecătoresc. PNA, ulterior DNA va deveni, imediat după numirea în
fruntea instituției a băsistului parfum Daniel Morar, un locus diaboli de unde se vor îmbarca toate echipajele
1 youtube.com/watch?v=txxpbd440Ag
86
exterminatoare avînd pe catarg o cîrpă desenată cu ochiul drept al lui Băsescu. Prezidențialismul fără frontiere va
urca milităria în pod și va coborî de acolo Securitatea în deplina ei comprehensiune comunistă. Nu altceva va
însemna cîmpul tactic DNA-SRI, cu agentul dublu, pe jumătate procuror, pe jumătate securist și restul - om,
interceptînd corespondența electronică, tăind macaroana judecătorului și urmărind procesul în instanță pînă la
decizia definitivă. Gen. de brigadă Dumitru Dumbravă, fostul Director al Direcției juridice din SRI, a spus-o
tout droit:
„Concret, dacă în urmă cu cîțiva ani consideram că ne-am atins obiectivul odată cu sesizarea PNA (desființat în
2005! - n. m.), de exemplu, dacă ulterior ne retrăgeam din cîmpul tactic odată cu sesizarea instanței prin
rechizitoriu, apreciind (NAIV AM PUTEA SPUNE ACUM - subi, m.) că misiunea noastră a fost încheiată, în
prezent ne menținem interesul/ atenția pînă la soluționarea definitivă a fiecărei cauze. Această manieră de lucru în
care suntem angrenați alături de procurori, polițiști, judecători, lucrători ai DGA ori ai altor structuri similare a
scos la iveală punctual aspecte ce țin și de corupția sistemului judiciar, în limite care nu trebuie tolerate, dar
nici exagerate“ (Juridice.ro, interviu, 30.04.2015).
Serviciile descoperite și acoperite lucrau cot la cot, prin agenții din parchete și judecătorii, pentru
înfăptuirea actului de justiție. Notabilă este și convingerea Gen. SRI Dumbravă că manifestarea corupției în
sistemul judiciar nu trebuie „exagerată“. Se deduce că o corupție decentă ar fi tolerabilă. Mugur Ciuvică:
„Traian Băsescu își folosește experiența administrativă de după 1989 și pe cea militaro-securistă de dinainte
de 1989 pentru a crea un sistem autoritar tipic unui stat polițienesc. Sistemul este unul piramidal avînd în vîrf
serviciile secrete, urmate de sistemul judiciar (Parchete, instanțe, CSM) și pseudojudiciar (ANI, CCR), iar la
bază, o mașinărie de propagandă și oameni de afaceri fidelizați cu bani publici. Referendumul de demitere al
președintelui din 2012 este momentul-limită în care acest sistem iese la lumină. Populistul Băsescu se vede părăsit
de popor, iar puterea lui depinde acum exclusiv de funcționarea sistemului polițienesc pe care l-a creat. Iar
sistemul funcționează la turație maximă și fățiș.“1
Cei cărora autocrația regimului Băsescu li se va părea o calificare prea din cale afară de hazardată sau chiar o
prostie ar trebui să coboare măcar
1 Mugur Ciuvică, Zece ani răi, Ed. RAO, 2015, p. 218.
87
RADU CĂLIN CRISTEA
primele trepte ale bolgiei parajustiției băsiste. Eu am coborît pînă la cercul al Ill-lea și, simțind că acolo îmi vor
rămîne ciolanele, ochii mei lăcrimară:
... Quivi sospiri, pianti e alți guai risonavan per laere sanza stelle, per ch’io al cominciar ne
lagrimai...1
Noroc cu Maestrul Vergilius care, stricînd nițel povestea lui Dante, mă ține și acum la suprafață, pe
umerii săi, ca să pot scrie citeț aceste rînduri către tine, cititorule. Să se lase jos intelighenția băsistă, pînă la
ultimul brîu, și să vadă pandemoniul stăpînit de patronul lor, cu furii, minotauri, eretici, centauri, sodomiți,
șarlatani, eretici, delapidatori, escroci, lacomi, violenți, ipocriți, hoți, lingușitori, intriganți, cămătari,
falsificatori, trădători, dezbinatori și, la urmă, dar nu cei din urmă, diavoli.
începe meciul: Codruța mută cu nebunii
Se poate susține ideea că polonicul cu monograma lui Băsescu nu s-ar fi amestecat în ciorba justiției
naționale? A rămas țuț Băsescu în fața splendorii independenței justiției? Să fi fost cu botforii înfipți în pămîntul
patriei, dar cu căpățînă în nirvana în timp ce un întreg aparat judiciar lucra la războaie pentru a țese sentințe
pentru adversarii săi politici, în speță Adrian Năstase și Dan Voiculescu? S-ar găsi cineva din anturajul fostului
Președinte care să examineze onest, fie și numai în folosul generațiilor viitoare, întreaga desfășurare a
proceselor în urma cărora au fost băgați la pîrnaie dușmanii mitologici ai lui Băsescu, adică Năstase și
Voiculescu? îți trebuie, e drept, oleacă de frică de Dumnezeu și nițeluș bun-simț ca să răzbești pînă dincolo de
sentințele mai dihai de irefragabile ale propagandei băsiste și să te întrebi, doar să te întrebi, dacă demonii au fost
înlănțuiți pe drept sau nu.
„Momentul zero“ cînd lui Băsescu i-a venit bine și a zis „ăsta da“ l-a reprezentat, emblematic, condamnarea
lui Adrian Năstase la doi ani de pușcărie cu executare în dosarul „Trofeul Calității“ pentru „finanțarea ilegală a
campaniei electorale prezidențiale din 2004“. Am citit atent
1... Suspine-aici și plîns și groaznic vai urlau prin aerul lipsit de stele, așa că la-nceput eu lăcrimai...
Dante Alighieri, Divina Comedie (Infernul), Cîntul III, trad, de George Coșbuc, Ed. Polirom, 2000, p. 80.
88
motivarea hotărîrii și, fără a fi expert, mi se pare funambulescă. Alții, poate, peste ani, vor reflecta la această
șarlatanie juridică unde flerul îmi spune că justiția lui Băsescu a ars-o în terțe. Mă minunez și acum că instanța a
audiat în zece luni cei 974 de martori ceruți de DNA. Apărării i s-au admis doar cinci. Au înclinat degetul
mare în jos, băgîndu-1 în pușcărie pe A. Năstase, judecători unul și unul: Ionuț Matei care a ajuns șeful
Structurii de Securitate din ÎCCJ „după ce a menționat în proiectul de candidat la vicepreședinția instanței
supreme“, scrie Răzvan Savaliuc, citat de Gazetadecluj.ro în 13.07.2015, „că își dorește o colaborare cît mai
strinsă cu SRI“ și poama acră Ioana Bogdan. A treia judecătoare, Cristina Rotaru, a cerut achitarea lui A. Năstase.
Aranjarea proceselor lui Năstase și Voiculescu a sfidat à vue de pays procedurile judiciare curente.
Complete puse cu mîna, implicarea Domnișoarei Hus-Macovei, conform avocaților, în administrarea
probelor, înregistrări ambientale despre care însuși expertul DNA a recunoscut că „nu sunt autentice și nici reale“,
bătăile din aripi ale vulturului morții Ionuț Matei, papicii lui Băsescu păzind ca pe sfintele moaște sentințe deja
scrise - cam așa arăta angrenajul ce l-a malaxat pe Năstase în dosarele „Trofeul Calității“, „Zambaccian“ și
„Mătușa Tamara“. ÎCCJ s-a uitat ca Ramses al II-le-a în ochii lui Ramses I cînd s-a demonstrat cu seriile
bancnotelor ce probau pretinsa spălare de bani din 2004 că dolarii cu pricina aveau să fie tipăriți abia începînd cu
2005. Ramses I s-a mai uitat o dată în ochii lui Ramses al Il-lea cînd instanța nici n-a clipit la acuzația DNA
că, pentru renovarea unui apartament de bloc, Năstase ar fi primit mită, între altele, 120 de veceuri (Jurnalul.ro,
06.11.2006). Ce metabolism urieșesc trebuie să fi avut familia Năstase pentru a-și lua asemenea măsuri de
prevedere? Dacă mă gîndesc că apartamentul nu depășea o suprafață de 100 de metri pătrați, iar mita includea
și 120 de cabine de duș, cred că e mai sănătos să nu mă mai gîndesc.
O apreciere corectă, după părerea mea, a lui Cornel Nistorescu:
„Cazurile cu greutate din mandatele lui Traian Băsescu au fost rezolvate într-un mod special. Dirijarea tuturor
acestor procese are anvergura unora comandate, operațiuni îndeplinite cu meticulozitate de mecanismele
statului român. întregul caz Voiculescu poate fi luat ca lecție de bază într-o democrație despre o justiție de tip
european din România, construită butaforic, cu aparențe de stat de drept și democrație, dar cu articulații de
mecanism de tip totalitar“ (cotidianul.ro, 09.08.2015).
89
RADU CĂLIN CRISTEA
Ajung, așadar, și la Voiculescu. Devenit pentru numeroșii săi detractori un soi de prenume al acestuia,
„Varanul“1 întruchipează cea mai periculoasă conspirație din România, concentrînd comunism, securitate, alertă
de moarte, Antena 3, antibăsism. Raoul Girardet: „Motivul conspirației malefice va fi pus întotdeauna în
relație cu o simbolistică a murdăriei: cel care complotează trăiește în duhori întunecate; asimilat animalelor
scîrboase, se tîrăște și se furișează; vîscos sau tentacular, răspîndește otrava și infecția (...) Pe de altă parte, se
trece repede de la denunțarea comploturilor malefice la chemarea salvatorului, a conducătorului ce va mîntui;
acestuia îi revine misiunea de a elibera din cetate forțele distrugătoare care pretind a-și extinde dominația.“2
Apariție înfricoșătoare, cu atît mai înfricoșătoare cu cît este produsul incontrolabil ai imaginarului,
„Varanul“ își potențează, așadar, forța mitologică prin faptul că impune o urgentă contrareacție din partea
alianței salvatoare a binelui. De pildă - Băsescu și DNA. Mulți dintre actorii judiciari ce au muncit à
grand-peine la condamnarea la zece ani de pușcărie a lui Dan Voiculescu au fost niște marionete. Cîțiva
dintre judecătorii care s-au intersectat, în diferite instanțe, cu Dosarul „ICA“ au încercat să se automătrășească
dintr-o speță cu iz specific de borhot politic. Surescitare generală, istericale, filoxeră. Băsescu părea cînd
într-o dungă, cînd fără o doagă:
„Vreau să știți foarte bine un lucru: NATO funcționează în momentul în care un stat este atacat (da? - n.
m.). Dar pentru astfel de mișcări în care armata nu pătrunde pe teritoriul unui stat NATO nu există articol care să
cheme la solidaritate. De aceea, mie mi se pare extrem de important să înțelegem că este o BĂTĂLIE PENTRU
SLĂBIREA COEZIUNII NAȚIUNII ROMÂNE (subi, m.), Voiculescu o duce de zece ani“ {HotNews,
17.05.2014).
Voiculescu se face vinovat, zice Băsescu, și de recesiunea economico- financiară: „Cei care au dubii să se uite
cum s-a înregistrat căderea economică în 2008“ (Bl TV, 17.02.2014).
Codruța se perpelește. Dă jos piesele de pe masă: joacă doar cu nebunii. Cu o impertinență generată, foarte
probabil, de curenții uriași ce-i suflau în pînzele albe, Codruța le spune verde în față magistraților ce
judecau dosarul „ICA“:
1 Unele din citatele din acest subcapitol au fost preluate din cartea lui Mugur Ciuvică, Zece ani răi, Ed. RAO, 2015.
2 Raoul Girardet, op.cit., pp. 6-8.
90
„S-au constituit dosare penale pentru favorizarea infractorului acolo unde s-a constatat că tergiversarea a
avut la bază diverse aspecte de natură penală (...). Nu plecăm de la ideea că judecătorii sunt vinovați (...), dar ei
trebuie să ia măsuri“ {TVR 1, 10.06.2014).
Codruța își asmute nebunii asupra Curții de Apel, deși nu este decît șefa unui departament din
Ministerul de Justiție. O mostră de gîndire cu girofar:
„... din calculele noastre, Dosarul ICA se prescrie undeva în luna decembrie a acestui an. Sperăm că
se va da o soluție definitivă pînă atunci“ {adevarul.ro, 02.06.2014).
Codruța! Iar o luăm de la capăt?! Nimeni, în afara colegilor Codruței, nu confirmă gogoașa. Faptele invocate
în cazul lui Voiculescu s-ar fi prescris în 2023.1
Făptuitoarea atîtor cacografii, justiția lui Băsescu nu putea rata tocmai capodopera Dan Voiculescu.
Vînatul cel mare se afla în bătaia puștii.
Este adus, mai întîi, de la Iași, un afin al lumii interlope din zonă, procurorul Emilian Eva, autorul
rechizitoriului DNA în speța „ICA“. Maurul va fi apoi trimis în judecată pentru „luare de mită, spălare de bani,
obținerea de foloase necuvenite, fals în declarații.“
Repartizat, la Tribunalul București, judecătoarei Viorica Dinu, Dosarul „ICA“ trece rapid pe alte mîini:
judecătoarea Dinu va fi arestată în 15.03.2013 sub acuzația de luare de mită și trafic de influență. îngropată
sub o căpiță de 40 de dosare, noua judecătoare Grațiela Constantin îl condamnă pe Voiculescu la cinci ani de
închisoare cu executare.
La Curtea de Apel, completul va fi compus din judecătorii Stan Mustață și Florică Duță. Mustață face o
primă cerere de abținere în 08.04.2014.1 se respinge. Repetă ulterior solicitarea de recuzare: șefii lui au zis inițial
că da, apoi că ba. Un judecător ce insistă să se extragă dintr-un dosar nu poate fi suspectat că ar fi urmărit
(de)favorizarea unui inculpat. Nu mai avea cum. înregistrările DNA în toaleta unui apartament din Colentina nu-i
incriminează pe Mustață în Dosarul „ICA“. Amicul său I. Boraciu îl trage de limbă pronunțînd, probabil la
solicitarea DNA, cuvîntul „amînare“, dar Mustață nu suflă o vorbă. Opinia mea este că Mustață se știa
vulnerabil în alte dosare și că, orice decizie s-ar fi luat în „ICA“, se expunea unor scanări mediatice primejdioase.
De asta ar fi vrut să scape de dosar. Probabil că se știa urmărit din moment ce stătea la tacla, aproape zilnic, cu
amicii, tocmai
1 Mugur Ciuvică, op.cit., pp. 240-241.
91
RADU CĂLIN CRISTEA
în WC. Poate că tocmai punctele sale slabe cunoscute de cine trebuia în Sistem l-au adus în fruntea
completului, în perspectiva unui viitor șantaj. Strategia brigăzii anti-Voiculescu (Băsescu, Codruța, SRI și toți
ceilalți, ejusdem farinae) risca să se desprindă din calendare și să ajungă la calendele grecești. Așa că, mergînd
alene prin curtea instituției spre sala de judecată, Mustață se trezește cu juvățul la gît, deposedat de robă, dar cu
cătușe la mîini. Trebuia scos din scenă pentru că, provocat de I. Boraciu, nu a reacționat în niciun fel la soluția
„amînării“.
Adaug că Florică Duțu care urma să facă parte din același complet cu Mustață se pensionează la cerere.
Mustață a fost înlocuit cu judecătoarea Luminița Cristiu-Ninu care, că așa e în justiția lui Băsescu, a fost
repede schimbată cu Carmen Constanța Bălăci.
Homer se strică la burtă de rîs

Plimbată cu teleguța prin tot soiul de medii obscure, judecătoarea Camelia Bogdan ajunge, în 01.07.2014, la
Curtea de Apel București, în prima ei zi de muncă, alături de colegul judecător Alexandru Mihalcea. Am privit cu
adînc respect bravura celor doi de a citi în doar cîteva ore cele 30 000 de pagini ale Dosarului „ICA“.
Socotind că lectura ar fi durat șase ceasuri, fără pauze, de țigară și pipilici, îmi ies peste 83 de pagini pe minut.
Aproape o pagină și jumătate pe secundă. Excepțional! Vă puteți imagina cam cum se învîrteau ochii în
capetele celor doi? Eu nu reușesc. Bref, după-ce îi face felul lui Dan Voiculescu, Camelia Bogdan este dată
afară din magistratură pentru că „a participat la un seminar pentru angajații APIA, fiind plătită de Ministerul
Agriculturii, instituție care era și parte în dosarul judecat de Camelia Bogdan privindu-1 pe Dan
Voiculescu și ICA“ (gândul.info, 08.02.2017).
Nu cred că acesta e locul potrivit pentru luatul de-a firu-n păr a Dosarului „ICA“. Mă rezum să constat că
pîrghiile judiciare ce au condus la sentința definitivă au fost manevrate, din ceea ce a ieșit la iveală pînă acum,
de un procuror al DNA (Eva) judecat pentru corupție, de un judecător (Dinu) ce ispășește o pedeapsă de opt ani
de închisoare pentru luare de mită și trafic de influență, de un alt judecător (Mustață) condamnat la opt ani și
șase luni de închisoare, între altele, pentru luare de mită, infracțiuni de corupție judiciară și constituirea unui
grup infracțional organizat și, în fine, de un alt jucător (Bogdan) exclus din magistratură. Vor apărea, în
timp, informații că, parcă pusă cu mîna și nu prin repartizare aleatorie, pentru a
înlocui un alt judecător în etapa procesuală a dării unei sentințe, Camelia Bogdan se va comporta ca un
pompier sosit la fața locului și tîrînd o conductă ce împroșca pălălăi. Un caz:
„La 05.07.2017, ÎCCJ a decis casarea unei hotărîri pronunțate de judecătoarea Camelia Bogdan (în Dosarul
„Ultra Pro Computers“ - n. m.), prin care s-au încălcat mai multe norme legale și s-au dispus sechestrări nelegale
de bunuri, ale unor terțe persoane și ale rudelor acestora. încălcarea normelor privind repartizarea aleatorie a
dosarelor constituie nelegală compunere a instanței și a atras nulitatea hotărîrii“ (dcnews.ro, 12.07.2017).
Camelia Bogdan a fost telepurtată în Dosarul „ICA“ la fel, prin nerespectarea procedurii repartizării aleatorii a
dosarelor. Atunci nu s-a petrecut însă o „nelegală compunere a instanței“, deși încălcarea legii s-a produs printr-o
faptă identică.
Forței oculte ce l-a doborît pe Dan Voiculescu nu-i putea rezista nimeni în România acestor vremuri.
De ținut minte înregistrarea unei discuții recunoscute de Traian Băsescu ca fiind autentică (pe Fb, 05.01.2017);
în dispută rămîn locul și momentul înregistrării:
Interlocutor (I): „Și aveți înregistrări cu toți?“
Traian Băsescu (B): „Coldea, doamna Kövesi, judecătoarea Camelia Bogdan. Bă, da să vezi conversația cînd
îmi spuneau că îl luăm pe Mustață din complet. Da? Hai, băieți, să-i aruncăm în aer! Vreți să-mi distrugeți
familia?“
I: „Ce stat e acesta, domnule președinte?“
B: „Eu v-am spus de cîteva ori, stat mafiot, na, eu știu ce spun.“
I: „Probleme cu dosarul Voiculescu?“
B: „Să-i vezi cum vorbeau a doua zi după condamnarea, care cum le-o spusese cu trei zile înainte, s-a împlinit.
Cum îmi spunea: «.. .mîine îl luăm pe Mustață și intră Bogdan». Să-i vezi după o zi cînd spuneau: «.. .am vorbit
cu Bogdan și a spus că dacă aveam Codul Penal îi dădea 20 de ani». A putut să-i dea doar zece. Pe urmă trage
concluziile Coldea, știi. Să-l vezi ce spectaculos e Coldea cînd trage concluzii.“
I: „Sunteți supărat pe ei.“
B: „Bogdan este, a intrat judecător în dosarului ginerelui.1 Un judecător care duce dosarul de-un an este
schimbat și la ultimul termen a intrat Bogdan. Bă, Bogdan, eu știu cine ești!“ (Luju.ro, 03.01.2017).
1 Radu Pricop, căsătorit cu Ioana Băsescu, este trimis în judecată pentru săvîrșirea infracțiunilor de complicitate la șantaj și
instigare la fals în declarații.
93
RADU CĂLIN CRISTEA
După deflagrația acestei înregistrări, după ce, la capătul a două vieți de Președinte, s-a rupt în figuri că l-a
băgat la macarenco pe Voiculescu, Băsescu lasă să-i scape o confesiune derutantă:
„Dacă mă întrebați pe mine, Voiculescu a fost judecat corect. SIGUR, DOSARUL LUI VOICULESCU
NU A FOST COMPLET INVESTIGAT (subi, m.)“ (ziuadecj.realitatea.net, 04.01.2017).
De ce s-o fi trezit atît de tîrziu Băsescu din beția rațiunii? Un dosar incomplet investigat nu poate duce la o
judecată corectă. Ce să fi rămas pe dinafară? îmi dau și eu cu părerea, poate ajută epocii post Liiceanu.
Mare marchitan de tablouri negustorite pe sub mînă, cu ochii roșii de la concentrarea asupra torsurilor
rubensiene, judecătorul Eva acuză Guvernul că, prin adoptarea HG 451/23.05.2002 privind transformarea ICA în
societate pe acțiuni, a încălcat HG 290/29.05.2002. Doar în capul confecționerilor de dosare un Guvern poate
încălca o lege ce nu exista.1
Alte socoteli din același rechizitoriu l-ar bloca pe autorul lor cam prin clasa a Iii-a primară, unde l-ar
prinde și pensia. Un astfel de școlar cărunt ar putea fi și expertul exterminator al DNA Aurelia Nicolae,
autoarea „Raportului de constatare tehnico-științific" ce a umflat prejudiciul în Dosarul „ICA“ pînă la peste
60 de milioane de euro. Aurelia scrie cu bețișoare și bastonașe că privatizarea ICA a fost ilegală. Homer s-ar fi
stricat la burtă de rîs auzind în ce loc anume invocă Aurelia ilegalitatea:
„Termenul-limită de declanșare a procedurii de privatizare era semestrul II 2003. Or, data apariției
anunțului, este trimestrul IV al anului 2003.“
Aurelie, lie, ciocîrlie, scăfîrlie, aculalie, trimestrul IV nu e parte din semestrul II?
Am rămas adesea cu gura căscată purecînd documentele puse la bătaie de DNA în Dosarul „ICA“. E plin de
acuzații fără noimă, de citări greșite, de invocarea unor legi ce nu există, de erori butucănoase ce vor fi fost
comise de amatori bătuți în cap, dar care au primit, totuși, vizele ierarhice ale marilor caizi din DNA. Eva (alt
bedniac adus de pe la marginile României, momit să-l execute pe Voiculescu și, după îndeplinirea misiunii,
trimis tot de DNA să-l vadă pe dracu’) și Aurelia vor fi comis prostovănii, dar supervizorul rechizitoriului era însuși
D. F. Țuluș, cel desemnat să-l pună Ia răcoare și pe A. Năstase, în „Mătușa Tamara“. Chiar l-a lăsat Țuluș total
1 Mugur Ciuvică, op.cit., pp. 107-108.
94
nesupravegheat pe infamul Eva care se autodepășește în incompetență raportîndu-se la circumstanțe
fictive?
DNA dovedea, de altminteri, o superficialitate frivolă încă din debutul întocmirii rechizitoriului.
Astfel, DNA solicită celor de la MO un anunț de privatizare cu nr. 344/23.05.2002/Partea a IV-a. Răspunsul
MO din 06.06.2007 către DNA-ul lui D. Morar:
„în baza noastră de date, MO partea a IV-a nr. 344 poartă data de 23.02.2003, iar în cuprinsul acestuia nu se află
publicat anunțul de licitație publică pentru vînzarea pachetului de acțiuni deținut de ADS la ICA.“
Să mai adaug că DNA îl confundă pe Sandu (Jean Cătălin, Director al Direcției Juridice din ADS) cu Sandu
(Constantin, Director al SC „Bioprod“ SA)?
Istoria stabilirii prejudiciului în dosarul „ICA“, în care Ministerul Agriculturii are o calitate procesuală
inextricabilă, reprezintă, în sine, o compoziție mult prea thumping. Mă opresc aici, încheind cu o concluzie a lui
Cornel Nistorescu din același comentariu din Cotidianul:
„Traian Băsescu a înțeles cel mai bine ce pericol uriaș reprezintă Dan Voiculescu pentru viitorul său politic.
Pornind de la o intuiție a animalului de pradă, de la chiar preluarea mandatului de președinte, Traian Băsescu a
construit un mecanism de putere de tip totalitar, o putere ocultă care i-a vizat în primul rînd pe Dan
Voiculescu și pe principalii săi adversari. în același timp, mecanismul a avut rolul de a-i proteja interesele.“
în interpretarea mea, Dosarul „ICA“ a fost executat la comandă politică și înseamnă un apogeu al injustiției
sub regimul Băsescu. Acest dosar a renăscut coșmarul proceselor din perioada comunistă. înregistrarea asumată ad
litteram cu „Bă, Bogdan, eu știu cine ești!“ redă aproape chinestezic materialitatea prezenței lui Traian
Băsescu în ticăloșia aranjamentelor din justiție.
Sîngele apă nu se face: Băsescu și Securitatea
Președintele Băsescu nici nu călcase de-a binelea pragul Cotroceniului și moare de propria-i grijă: împăratul
din el era gol fără Procuratură și Securitate. în prima ședință a CSAT din 28.02.2005, după cum avea să afle
într-un tîrziu UNJR, Băsescu a trecut prin a doua și ultima lectură - a lui! - Legea 51 din 29.07.1991 („a Siguranței
Naționale“). N-a mai schimbat legea,
95
RADU CĂLIN CRISTEA
n-a trecut-o prin Parlament, ci a regîndit-o prin proprie voință, ca orice creatură ruptă din raiul
antidemocratici. CSAT' emite Hotărîrea 17/28.02.2008 prin care a „integrat problema corupției și combaterea ei
în structura strategiei de securitate națională, ca factor de risc, respectiv de securitate națională“. Citez din
comunicatul UNJR:
„Argumentînd că «elaborarea și adoptarea Legii nr. 51/1991 s-a realizat într-o perioadă incipientă a
democrației post-comuniste, în care corupția nu căpătase valențe de fenomen», în loc să modifice legea, așa
cum ar fi fost constituțional, în 2005, «CSAT a integrat problema corupției în structura Strategiei de
securitate națională, ca factor de risc și obiectiv de securitate» (...). Rezultă că CSAT a trasat SRI-ului sarcini
informativ-operative ce nu se regăsesc în cadrul legal cunoscut, cum ar fi prevenirea accesului unor «persoane
corupte» în funcții de conducere, deși acestea nu erau condamnate printr-o hotărîre definitivă“ (Luju.ro,
16.01.2017).
Avea nevoie România de o conducere autoritară încă din 2005? Depindea stîrpirea corupției de sprijinul
serviciilor de informații? într-o limbă de lemn de birou comunist cu mochetă mucegăită, în Raportul CSAT pe
2005 se scrie cu litere mari:
„Fenomenul corupției s-a agravat datorită lipsei de reacție eficientă a autorităților cu atribuții în combaterea
acesteia și a fost receptat în opinia publică românească drept o disfuncție majoră în activitatea instituțiilor statului,
care poate fi oprită doar printr-o intervenție AUTORITARĂ (subi, m.) din partea factorilor abilitați. Instituțiile
statului au înțeles necesitatea luptei împotriva corupției la nivel înalt. S-a apreciat că ansamblul de măsuri
întreprinse pentru eradicarea actelor de corupție depind atît de armonizarea și implementarea cadrului
legislativ și instituțional, cît și de contribuția serviciilor de informații la SPRIJINIREA VERIDICITĂȚII
PROBELOR (subi, m.) care să-i ducă acolo unde le este locul pe aceia care au confundat instituțiile statului cu
propriile instituții(?!).“ în privința justiției, pe durata ambelor mandate, din ianuarie 2005 pînă către finalul lui
2014, Băsescu a iterat, mai constant decît constanta lui Planck, aceeași concepție: o justiție condusă prin
„intervenții autoritare“, alegerea, pe cît posibil, a unor trasee ocolitoare îndeosebi în actele de legiferare,
protocoale secrete menite să implice serviciile de informații - în special SRI, transformarea CSAT într-un
miniparlament personal de unde, sub pavăza șepcii lui Băsescu și a apărării siguranței naționale, s-au emis
hotărîri ilegale din categoria acelora ce „adaugă la lege“. Aici se găsește una
96
din sursele cele mai abundente ale autoritarismului regimului Băsescu, încă din primele săptămîni de mandat,
Traian Băsescu a returnat justiției sale apanaje ale justiției comuniste. Emil Hurezeanu vorbește despre o
„dictatură a magistraților“:
„Dvs. (Liiceanu - n. m.) ați spus că justiția a început, în sfîrșit, să funcționeze. Nu cumva partidele, la un
moment dat, au și dreptul la legitimă apărare atunci cînd justiția începe să funcționeze mai mult prin impuls
politic prezidențial și printr-o accentuare a acțiunii din umbră, în care prevalează procurorul, anchetatorul și nu
neapărat sentința judecătorului? Procurorul împreună cu aparatul serviciilor secrete creează o premisă difuză de
vinovăție îndreptată împotriva tuturor, avînd în spate un Președinte cruciat? Procedural însă, nu există și o grijă
explicabilă, a depășirii unor norme democratice în numele justiției? La un moment dat s-a ajuns la excese
asemănătoare în Italia, în care, în numele dreptății, judecătorii, reprezentanții justiției au acaparat spațiul public și
l-au șantajat în mod indirect. Dictatura magistraților poate să fie la fel de periculoasă ca laxismul politicianist“
{Realitatea TV, dezbatere, 07.02.2007).
Lui Băsescu se cuvine să-i fie recunoscută ingeniozitatea mefistofelică de a amenaja, în fapt, o structură ocultă
de putere aflată la dispoziția sa. Serviciile secrete, în frunte cu SRI, au penetrat peste tot sub egida CSAT,
cu misiune de la Președinte de a depista și distruge corupția. Actul de justiție s-a săvîrșit astfel sub
controlul direct al serviciilor de informații. Patronînd serviciile secrete, de la SRI la DGA sau DGIPI, ce
făceau legea în justiție, Președintele Băsescu a reîncarnat, simbolic, o analoagă a Securității căreia i-a atribuit forțe
cvasiilimitate, după modelul regimului comunist.
Nelustrată, bîntuită de duhurile rele ale comunismului, justiția - nava- amiral a reformării societății românești
sub Băsescu - a promovat în funcții de decizie judecători și procurori care au slujit fosta Securitate. CNSAS
comunică, la solicitarea luju.ro (în 23.12.2015), o listă borțoasă de colaboratori și „lucrători“ ai Secu (judecători și
procurori) în activitate sau pensionați recent. Cîțiva dintre cei care continuau să taie și să spînzure: Ion Marin
(nume conspirativ - „Laleaua“) - judecător la Tribunalul Gorj, Vasile Moș („Roland“) - judecător la Tribunalul
Brașov, Maria Galeș - judecător la Curtea de Apel Oradea, Mihaela Viorica Drexler („Oana“), Dorin Paul
Rădulescu („Popovici“) - procuror la DIICOT Buzău, Grigore Dănuț Dragoste („Gelu“) - procuror la Parchetul de
pe lîngă Judecătoria Turda, Alexandru Țurlea („Andrei Ștefănescu“) - procuror la Parchetul de pe lîngă
97
RADU CĂLIN CRISTEA
Tribunalul București, Dorel Ionel Moțiu - Prim-procuror la Parchetul de pe lîngă Judecătoria Turda, Zinica
Trandafirescu, judecătoare la Secția Penală a Tribunalului Prahova. Pentru Galeș, Rădulescu și Moș, CSM a
„constatat îndeplinirea condiției de bună reputație“. Această fasciculă rătăcită din dosarul secret al securiștilor
bine înfipți pentru a decide, poate, în urma unor șantaje, destinele oamenilor, are o relevanță redusă.
Nimeni nu le-a cerut socoteală securiștilor fără chip din justiție, care au trecut în pas voios pragul lui decembrie
’89. Băsescu, judecătorul suprem al comunismului, n-a intrat în aceste detalii ce ascund, nu în ultimul rînd, grave
încălcări ale legislației.
Băsescu a altoit democrația cu forme de viață rupte din dictatură. Cuvintele curg de la sine. Așezați-vă,
oameni buni, pe un scaun, țineți-vă de pereți și luați-vă ziua bună de la frați, de la surori. Urmează un seism.
Sforăind cu capul în epicentru - tectonicul Traian Băsescu:
„... cînd în CSAT am constatat - MAI MULT DECÎT ESTE SCRIS ÎN STRATEGIA NAȚIONALĂ DE
APĂRARE (subi, m.) - că există corupție în justiție, că există corupție la nivelul Guvernului, Ia nivelul
Consiliilor Județene, a fost emisă o hotărîre CSAT care menționează toate instituțiile cu responsabilități în
depistarea și combaterea acestui proces, dar RESPONSABILIZEAZÄ MASIV ȘI SRI (subi. m.). O hotărîre
CSAT în care, de exemplu, SE SPECIFICĂ OBLIGATIVITATEA FUNCȚIONĂRII UNOR STRUCTURI MIXTE
PARCHET-SRI-POLIȚIE (subi, m.), pe diverse paliere, de la depistarea și combaterea corupției în Justiție
pînă la combaterea evaziunii fiscale (...). DE CE A TREBUIT IMPLICAT, MULT MAI PUTERNIC DECÎT
TRANSPARE DIN PROPRIA LEGE, SRI-UL? (subi. m.). Pentru că, politizînd alte institituții - ANAF, pînă nu
demult, Gardă Financiară, Oficiul pentru Protecția Consumatorului, Agenția Sanitar-Veterinară, Inspectoratele
Școlare, Direcțiile Sanitare -, acestea au acționat tot timpul în favoarea partidului care îl numise pe
director și nu au combătut corupția sau evaziunea fiscală, așa cum ar fi trebuit s-o facă însuși directorul. Și,
atunci, A TREBUIT, de exemplu, SĂ SUBSTITUIM ANAF CU INFORMAȚII DE LA SRI (subi, m.), ca să aflăm
că avem rețele care pun în vînzare carne care a depășit perioada de valabilitate. Acestea au fost pîrghiile pe
care le-am avut Ia dispoziție (...) Marea cangrenă a României, în momentul de față, este politizarea. Instituțiile
care nu au mai fost politizate în cei zece ani de mandat al meu și care, într-un fel sau altul, țineau de
Președinte - SRI, SIE, DIICOT, DNA, ÎCCJ, unde numirile se fac
98
de către Președinte - au început să funcționeze...“ (Timpolis, interviu, 15.05.2014).
La bilanțul din 25.02.2016 al activității DNA pe 2015, Directorul SRI Eduard Hellvig confirmă vivacitatea
tandemului SRI-DNA:
„SRI alocă resurse umane de cel mai înalt nivel în cooperarea cu DNA. Asta se poate traduce în sute de echipe
operative comune, care reprezintă un parteneriat inter-instituțional de succes. Acest standard de excelență
profesională este replicat în toată țara.“
Procurorul General Augustin Lazăr:
„...a existat un protocol în care se discuta despre echipe operative între Ministerul Public și serviciile
de informații“ (mediafax.ro, ședință CSM, 18.01.2017).
Fenomenalul procuror Mihai Negulescu recunoaște existența unui protocol între DNA și SRI, susținînd
că lucra oficial într-un parteneriat cu SRI-ul local reprezentat de prietenul său, Col. Sabin Iancu, însuși șeful SRI
Prahova: „Cu Sabin aveam un protocol de cooperare pe dosarul ăsta... Era o relație profesională...“
(Observatorulnational.ro, 20.02.2017).
Mostră de manual a Binomului DNA-SRI, Sabin Iancu („Sucă din Băilești“), unul dintre cei mai cîinoși
pretorieni ai Gen.(r) F. Coldea, va fi consemnat, după ușuirea Cezarului, într-una din tîrlele mai ascunse ale
SRI.
Procurorul General se jură că „nu și-a însușit protocolul“, ceea ce ar însemna, dacă Lazăr nu ne trombonește,
că acesta a fost în vigoare pînă cel puțin la instalarea lui în funcție în 04.05.2016. Adrian Țuțuianu, șeful
Comisiei parlamentare de control al activității SRI:
„Ministerul Public și SRI semnează în 2009 un protocol (...). Ce știm cert este că acel protocol a produs efecte
pînă în anul 2016 (...). Existența echipelor mixte este deja confirmată public“ (Antena 3, 26.01.2017).
Még mindig nem érted, igaz?

Jurnaliști antipatici, dar cu surse aparent convingătoare în cazul dat, scriu despre „videoconferințele de luni
dimineața“ cu activul SRI condus de Gen.(r) Florian Coldea; un „video-terminal“ ar fi fost plantat cu
dedicație pentru Laura Codruța Kövesi, chiar în biroul acesteia. Fibra optică ar fi fost instalată de STS (EVZ,
27.01.2017). Codruța fuguța se dă huța-huța strîngînd din dinți și negînd tot:
„Nu au existat echipe mixte SRI - procurori...“ (agerpres.ro, 27.01.2017).
99
RADU CĂLIN CRISTEA
Codruța! Se poate?! Ne vinzi chiar tot peștele din baltă?! într-un interviu acordat EVZ (în 13.12.2013),
Laura Codruța Kövesi răspunde unei întrebări despre protocolul DNA-SRI:
„Avem o colaborare foarte bună, avem foarte multe informări pe care le primim din partea SRI, avem un
protocol în baza căruia colaborarea noastră a fost dezvoltată și facem ECHIPE COMUNE (subi, m.) pe anumite
cazuri.“
Codruța! Afirmi, pe de o parte, că „nu există echipe mixte SRI- procurori“, dar, pe de alta, că „avem un
protocol“ și „facem echipe comune“! Cînd spune Codruța adevărul?
Mindig öszinte voltâl velem! Az igaz ôszinteségképes a szivet megmozditani! întotdeauna mi-ai spus
adevărul! Numai adevărata sinceritate poate mișca o inimă de om! (magh.)
Directorul SRI, Eduard Hellvig, denunță Protocolului echipelor mixte SRI-DNA menționînd că acesta „are
la bază legile 14/1991, 51/1992, Codul de Procedură Penală, legile de organizare a DNA, DIICOT.“ Și adaugă:
„Există hotărîri CSAT din 2004 și 2006 care prevedeau cooperarea dintre SRI și Ministerul Public.“
(cotidianul.ro, 28.02.2017). Așa vă spusei și eu mai la deal.
Tocmai mi-a căzut sub ochi invocatul Protocol între cele mai puternice entități din justiție și serviciile
secrete. Citirea și recitirea Protocolului mi-au afundat ambii globi oculari în găvane cu circa un centimetru și
mi-au triplat dioptriile. Securitate pură, comunism pur! Poate ajunge Protocolul și la ELB pentru că din el se
înțelege că prin 2009 Băsescu nu mai condamna comunismul, ci, dimpotrivă, îl celebra. Reamintesc că L.C. Kövesi
a ocupat funcția de Procuror general al Parchetului de pe lîngă ÎCCJ între 02.10.2006 - 02.10.2012, fiind așadar
in charge la data semnării Protocolului. DNA s-a înființat prin OUG nr. 43/04.04.2002 „ca structură cu
personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lîngă ÎCCJ.“ Protocolul va fi vizat și/ sau, în primul rînd, DNA. O
dovadă solidă în acest sens o reprezintă invocarea Protocolului într-o corespondență de serviciu între SRI și
DNA. Luju.ro publică în 22.02.2017 facsimilul unui document ce „reprezintă o adresă strict secretă din 2013,
trimisă de SRI conducerii DNA, în care se transmiteau informații în cadrul unui dosar penal aflat în
instrumentarea procurorilor DNA și se specifică în clar că operațiunea mixtă DNA-SRI se efectuează în baza unor
articole din Protocolul de cooperare între Parchetul de pe lîngă ÎCCJ și SRI pentru îndeplinirea sarcinilor ce le
revin în domeniul
100
securității naționale nr. 003064 din 04.02.2009. în adresa trimisă de SRI «Doamnei Procuror Șef al DNA» se
precizează că documentul transmis DNA este «în conformitate cu dispozițiile art. 8 și art. 57 din Protocolul (...)»
și se adresează rugămintea ca datele prezentate să fie destinate exclusiv informării procurorului de caz, potrivit
principiului «necesității de a cunoaște», fără a fi introduse în dosarul cauzei“. Răzvan Savaliuc:
„Se observă că titulatura protocolului e mai mult decît aiuristică, întrucât prin lege DNA nu are atribuții de
cercetare pe fapte de siguranță națională, iar SRI nu are atribuții informative pe fapte de corupție“ (Luju.ro,
22.02.2017).
Lazăr și Kövesi redefinesc incorect, după părerea mea, prevederile Protocolului și obstrucționează discuția,
blocînd-o la pretinsa inexistență a unor echipe mixte DNA-SRI. Cei doi șefi de parchete exploatează un abuz
semantic. Dacă „echipe mixte“ s-ar traduce prin duumviri desemnați să execute, ca în Roma antică, public și
legal, o misiune pînă la încheierea acesteia, cu siguranță că interpretarea lui Lazăr și Kövesi nu poate fi tăgăduită.
Coborînd din conotații într-o simplă denotație, ne aflăm în situația unui „duumvir“ invizibil, activat în cazuri
specifice, cunoscut doar de DNA și care, fără niciun fundament juridic și perfect ilegal, privilegiază una dintre
părțile implicate în proces. S-ar cuveni să mai adaug că alimentarea doar a procurorului de caz, fără înștiințarea
judecătorilor cauzei și a avocaților apărării, aduce cu sine alte infracțiuni pedepsite de Codul Penal (Art. 267 -
Omisiunea sesizării, Art. 268 - Inducerea în eroare a organelor judiciare, Art. 271 - Obstructionarea justiției
și altele)? încă o dată, judecătorii și avocații sunt ținuți pe tușă și ridiculizați de supremația Procurorului.
Legați au fost cei doi frați pătați - SRI și DNA - de un protocol clasificat „strict secret“ deoarece șiroia
de ilegalități.
Protocolul - Még mindig nem érted, Codruța, igaz? (Tot nu înțelegi, nu-i așa?) - atestă cît de departe se
putea merge în stricarea democrației prin abaterea de la lege. Legile oficiale - luate, și acelea, în zeflemea
de puterea băsistă - erau anulate de înțelegeri, acorduri, protocoale etc. neoficiale, strict secrete, clandestine.
Această legislație ocultă, de lume hipogee vegetînd prin catacombele puterii, explică mult din insensibilitatea
lui Băsescu și a oamenilor săi față de Constituție și, în general, față de lege. Protocolul contravine în mod
grosier prevederilor Legii nr. 303/28.06.2004 privind „statutul judecătorilor și procurorilor“, cu precădere Art.
7 - (1):
101
RADU CĂLIN CRISTEA
„Judecătorii, procurorii (...) nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiți, informatori sau colaboratori ai
serviciilor de informații.“
încălcarea acestui articol „conduce la eliberarea din funcția deținută, inclusiv cea de judecător sau procuror.“
Avem o imagine a fermității relației dintre gealații SRI și procurorii DNA, cu aceștia din urmă, desigur,
conștienți că, aderînd la Protocol, riscă să zboare din slujbă. SRI invocă principiul „necesității de a cunoaște“
conform căruia „accesul la informații clasificate se acordă în mod individual numai persoanelor care, pentru
îndeplinirea datoriilor de serviciu, trebuie să lucreze cu astfel de informații sau să aibă acces la acestea“ (HG nr.
585/13.06.2002 „pentru aprobarea standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate din
România"). Prin urmare, în cazul nostru, procurorul DNA trebuia să aibă un certificat emis de ORNISS pentru a
accede la un anumit nivel al informațiilor clasificate. Procurorul DNA era, așadar, familiarizat cu uzul
informațiilor (strict) secrete. Mamelucii lui F. Coldea livrau informații doar procurorului de caz, adică DNA, nu
și apărării și judecătorilor cauzei. Suprimau astfel principiul egalității de arme inerent noțiunii de proces
echitabil, așa cum este acesta definit în art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Atribuirea
datelor furnizate de SRI doar procurorului DNA, deci strict spre cunoștința uneia dintre părțile implicate în
proces și cu mențiunea de a nu fi invocate în instanță, aduce Securitatea și justiția comunistă în sălile de
judecată. însăși intenția apelării la „astfel de inginerii“, cum le numea Procurorul General Augustin Lazăr, făcea
abstracție de democrație, stat de drept, independența justiției, legislație, CEDO etc. Vorba aceluiași Lazăr,
parcă recent sculat din morți: Doamne, Dumnezeule... (ședința CSM, 18.01.2017).
„Cheamă-1, băăăă, pe Cristi! Cristi!! Cristi!!!“

Intru în măruntaiele documentului strict secret destinat exclusiv procurorului de caz, care, după ce l-a citit,
trebuia să-l înghită pagină cu pagină, dosar cu dosar, șină cu șină. Mi-a mai zburat o dioptrie. Toată viața mi-am
dorit să trag din țigară tolănit în cîmpul tactic. Pe Luju.ro (23.02.2017) apar și așteptatele decodări ale lui R.
Savaliuc:
„...este vorba de o Notă strict secretă din 25.01.2013 a SRI emisă de la Cabinetul primului adjunct al
Directorului SRI Gen. Florian Coldea, care informa DNA despre activitățile presupus infracționale ale unor
funcționari
102
și patroni de firme, implicați în diverse licitații, care în mintea ofițerilor SRI ar fi constituit infracțiuni comise
în scopul «obținerii de avantaje financiare în favoarea entităților economice pe care le cotrolează în mod direct
SC 3T Construct SRL Piatra Neamț și SC TEL DRUM SA Alexandria, județul Teleorman, în detrimentul
intereselor financiare ale Uniunii Europene (?!) și ale beneficiarilor»“.
O constatare, banală: Nota strict secretă furnizată DNA de către SRI confirmă existența Protocolului din 2009
dintre SRI și Parchetul de pe lîngă ÎCCJ.
Chiar și misticii băsiști din presă se codesc să asocieze pieptiș SC TEL DRUM SA cu Liviu Dragnea. întrebat
dacă are vreo legătură cu această firmă, Dragnea a răspuns: „Nu am. Singura mea legătură este că de 11 ani se
tot vorbește așa. M-am plictisit, este prea mult“ {Capital.ro, 15.06.2015).
O înlănțuire logică de fapte îl conduce pe R. Savaliuc la o afirmație ce simt cum mă sugușează ca.Der Ring
des Nibelungen al lui Richard Wagner: dipolul DNA-SRI lucrase la organizarea unui flagrant a cărui țintă era
Liviu Dragnea.
„Cheamă-1, băăăă, pe Cristi! Cristi! ! Cristi!!!“1
Nota strict secretă era rîma ce îi zîmbea lui Liviu Dragnea din cîrligul binomului. Documentul a fost lăsat, ca
din întîmplare, pe biroul lui Dan Emil Manolachi, ofițer de poliție judiciară în DNA. Manolachi i-a făcut, ca tot
românul, o poză.
„Se bănuiește, scrie Savaliuc, că ofițerul de poliție judiciară a fost folosit în acest caz pe post de agent
provocator și că acesta a defectat în timpul operațiunii.“ Procurorul de caz al DNA Marin Nicolae ar fi recurs la
Manolachi pentru a ajunge la Liviu Dragnea. Cum? După ce a fotografiat documentul, Manolachi l-ar fi contactat pe
un anume Valentin Preda, Secretar de Stat la Ministerul Transporturilor și apropiat al lui L. Dragnea. Manolachi a
lăsat în mașina personală a acestuia un aparat de fotografiat pe cârdul de memorie al căruia se afla stocată și Nota
strict secretă.
A doua zi dimineața, deci în 19.02.2013, o legiune de procurori ai DNA îl saltă pe Preda în fața
ministerului și îl percheziționează pînă la piele și os. Nu găsesc decît oase și piele. Dau, în schimb, peste
aparatul de fotografiat de care Preda, susține Savaliuc, nici nu se atinsese. Alte surse apreciază că,
dimpotrivă, Preda mirosise ceva și că i-a solicitat o întrevedere lui Dragnea
1 youtube.com/watch?v=bCwCyWd8oyA
103
RADU CĂLIN CRISTEA
cu care acceptase să se întîlnească a doua zi la Ministerul Transporturilor. DNA îngroapă mizeria, nu se lasă cu
hîrtii, Dragnea n-a mai mușcat din momeală, flagrantul fusese ratat, BM! Cade de fleț Manolachi, deși se
apără eroic cu un denunț:
„Precizez că cele (sic!) declarate mi-au fost sugerate de procuror Marin Nicolae în biroul acestuia, iar
cele declarate nu corespund realității. Am fost amenințat în permanență cu reținerea în caz că nu declar ce
trebuie“ (Luju.ro, 23.02.2017).
Bietul Comisar-șef Manolachi este trimis în judecată în iunie 2014 în Dosarul 435/P/2012, alături de alte opt
persoane inculpate pentru fapte de corupție. Exista și o altă frumusețe de dosar penal prin care duettino
Coldea-Kövesi tindeau să-l bage la reveneală pe Dragnea. Circula încă din 2015 prin presă știrea că „informațiile
din dosarul penal 67/P/2012 urmau să ajungă la martorul Liviu Dragnea cu interese în SC Tel Drum SA,
societate vizată de cercetările DNA“ (Sorina Matei, pe blog, 20.05.2015).
Nu mai contează unde s-a împotmolit flagrantul. Ținta putea să fie orice cetățean. Diada Coldea-Kövesi avea
puterea de a trimite după gratii pe oricine. Conta numele, acuzarea se construia ulterior. Coldea îi trimite
așadar lui Kövesi o scîrbă de document pe care DNA nu-i putea produce singur. Se urzește un flagrant al cărui
succes depindea de „capcanarea“ lui Dragnea. Putea fi, repet, oricine în locul acestuia. Ce urma dacă flagrantul n-ar
fi naufragiat? Copia Notei strict secrete expediate de către SRI spre folosință DNA-ului ar fi ajuns la
Dragnea, fără ca acesta să-i cunoască încărcătura explozivă. Ar fi citit-o, cu siguranță. Niște coblizani ai
DNA ar fi dat imediat năvală peste Dragnea, acuzîndu-1 că s-ar fi aflat în posesia unui document secret. Art. 407
(2) Cod Penal:
„Deținerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce conține informații secrete de stat, dacă
fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani.“
Gospodarul Coldea s-a gîndit la toate atunci cînd în adresa către Kövesi a scos în evidență că SC TEL
DRUM Alexandria s-ar număra printre firmele ce ar încerca să obțină avantaje materiale „în detrimentul
intereselor financiare ale Uniunii Europene (?!) și ale beneficiarilor“. Coldea introducea astfel, subtil, în
discuție și avertismente pe linia securității naționale, nu de alta, dar numai astfel îl putea potcovi pe Dragnea
cu cei 5-10 ani de pușcărie prevăzuți de Codul Penal.
104
Aceasta este chintesența otrăvită, orwelliană a perechii DNA-SRI: putea distruge pe oricine, fără ca nimeni să
se interpună pe acest traseu de o implacabilă barbarie. Denunțurile smulse sub presiune sau în urma unor
tîrguieli ca la piață, încălcarea libertăților de căpetenie ale omului în diferite faze ale cercetării penale, strivirea
demnității umane prin afișarea încătușărilor, teroarea psihică pusă pe suspecți prin instrumentul arestului
preventiv, lectura cinic-subiectivă a legilor („abuzul în serviciu“, de exemplu) sunt doar cîteva din armele albe
cu care lucrează această instituție zămislită de regimul Băsescu. Dependent de magnificența corupției care, în
visele lui Kövesi și ale pretorienilor acesteia, nu se va termina niciodată în România, DNA raportează exuberant,
an de an, depășiri de plan la capitolul „cauze de soluționat“. E un paradox aici. Numărul persoanelor suspectate
de corupție crește exponențial în raport cu acela al persoanelor judecate sau în curs de judecare pentru
aceeași infracțiune. Cu cît DNA localizează mai mulți corupți cu atît se prăvălește peste țară un val și mai
uriaș de prezumți de corupție. Potrivit statisticilor oficiale, cauzele de mare corupție de soluționat de către
DNA n-au scăzut în era Kövesi sub 7 000. Sau 8 000. în 2016, conform Raportului de activitate al DNA, au
fost înregistrate peste 5 000 de noi cauze. La cîtă corupție înfulecă DNA, în cîțiva ani nu ne mai ajunge poporul
actual și va trebui să trecem la un import masiv de corupți. Nu văd altă soluție.
Caltaboșul abstract
Tema justiției ar fi meritat, probabil, statutul de supratemă a acestei cărți. Tabloul e încă difuz, cernelurile se
scurg de pe pagină, falsuri prețioase apar pe măsură ce ies la iveală originalele acoperite de pensula unor
compilatori pricepuți, iar închiderea cărții la momentul precizat în Notă asupra ediției mă reține să aduc la zi
bulucul de evenimente din justiție. Dacă și cînd vor veni, scanările acestei injustiții abominabile vor explora o
democrație suferindă, lipsită de anticorpii ce ar fi trebuit să neutralizeze răspîndirea unei infecții pe care aveau
s-o scape de sub control chiar și inventatorii virusului. îndeosebi manifestarea DNA ca o instanță
cvasioficială a arbitrarului în societate alungă orice cercetător conștient de nonsensul tentativei de a se
raporta la temperatura unui pacient febril. în așteptarea autorului, cartea despre justiția în regimul Băsescu
și prelungirile acesteia a început să se scrie de la sine. Mie mi-au mai rămas doar niște întrebări cu
105
RADU CĂLIN CRISTEA
care mă mai joc la perete, știind că oricum se vor întoarce așa cum au plecat: fără răspuns.
Alpha. De ce s-a închis Dosarul „ALRO“ unde motanii descălțați ai mafiei rusești lăsaseră urme gigantice?
De ce s-a abătut biciul lui Attila aflat în dotarea lui Kövesi asupra procurorilor DIICOT Ciprian Nastasiu,
Angela Ciurea1 și Doru Ioan Cristescu - ejectați din Sistem tocmai cînd au simțit mirosul șpăgii pe care
Krasnov și Maschitsciy de la „Marco“ o împinseseră sus de tot, în Dealul Cotrocenilor, unde așteptau cu
limbile scoase pitonii birmarfezi Trump, Trumpița, Comandantul, Profesorul? Prin ce lumi va fi levitînd
valiza, valijoară cu patru sau zece milioane de euro, că doar nimeni n-a mai stat să numere atîta mărunțiș? Ghici,
ciupercă, de ce s-o fi codind Codruța să-l cheme la o cafeluță pe martorul care „știe absolut tot, ce trebuia făcut,
ce nu s-a făcut, cum s-au luat banii, cînd s-au dus, tot, tot...?“ (Jurnalul.ro, 23.07.2014)? Deloc n-aș trece
nepăsător pe lîngă confesiunile procurorului C. Nastasiu despre Dosarul „ALRO“* 2 3, chiar dacă acesta iscă
neîncredere prin înșirarea numeroaselor sale experiențe personale - plauzibile doar atunci cînd citează
documente aparent oficiale, dar imposibil de verificat. Nastasiu a fost împins discret să alerge în afara jocului,
blocîndu-i-se accesul la documente clasificate. Procuror de caz într-o anchetă desfășurată, pînă la un punct,
ireproșabil, Nastasiu a ajuns la implicarea unor consilieri din imediata apropiere a Președintelui Băsescu în
acest dosar. Un anume Vadim Benyatov, Director în cadrul Credit Suisse/ First Boston, „atașat“ grupului
Marco Industry din România, a fost arestat în 30.11.2006 fiind suspectat de spionaj economic. Cercetările avansau
promițător. Brusc, Nastasiu a fost lăsat singur, i s-a respins orice demers instituțional, Băsescu i-a întors
spatele, deși era vorba de un posibil atac asupra domeniilor energetic și al metalelor, SRI s-a răsucit cu 180
de grade, au început să i se solicite „cereri de informare“ privind situația lui Benyatov din partea unor oficialități
de rang înalt din Congresul și Departamentul de Stat americane. ÎCCJ i-a ridicat lui Benyatov interdicția de
a părăsi România
Un 12.03.2012, completul de nouă judecători al ÎCCJ a admis recursul Angelei Ciurea împotriva Hotărîrii CSM de excludere
a acesteia din magistratură. Pare destul de evident că scoaterea ei din conducerea DIICOT a urmărit doar debarasarea Dosarului
„ALRO“ de un investigator nestăpînit de Sistem.
2 Vezi și analiza Dosarului „ALRO“ în subcapitolul „Săritura peste cal“.
3 V. Găetan, C. Nastasiu, Prădarea României, Ed. Compania, 2009, pp. 170-184.
106
și rusul rezident în Florida a plecat voios la Londra, într-un răsuflu de ușurare ce a scuturat prematur de frunze
platanii din Cotroceni.
Beta. „Caltaboșul“ sau cum se ucide politic un înalt demnitar. în cazul dat - Decebal Traian Remeș,
fost Ministru al Agriculturii. în 10.10.2007, în Jurnalul TVR supus dictaturii editoriale a Rodicăi Culcer, este
difuzată o casetă în care Remeș ar fi primit de la fostul ministru Ioan Avram Mureșan un plic în care s-ar fi
aflat 15 000 de euro șpagă. Caseta ar fi ajuns la Culcer prin intermediul jurnalistului Alexandru Costache care,
după ce a primit-o de la o sursă („cu glugă“, „lîngă statuia lui Coposu“) a predat-o cuiva (Nu spui ține - persoană
însemnată..., Caragiale) în sediul Fundației Freedom House a Cristinei Guseth, prietenă trup și suflet cu
Monica Macovei. Versiunea lui Alexandru Sassu, PDG-ul de atunci al CA din TVR:
„Alexandru Costache a fost atunci la sediul Freedom House, a luat o casetă, a montat-o și, ulterior, a
dus-o înapoi, la aceeași adresă“ (EVZ, „ 24.11.2016).
Același Sassu rupe și mai rău tăcerea:
„Victor Ciutacu (VC):
înregistrarea cu dl. Remeș a ajuns la TVR de la Freedom House, prin Monica Macovei?
Alexandru Sassu (AS): Da.
Gelu Vișan (GV): Și Freedom House de unde avea înregistrarea?
AS: De la Monica Macovei.
VC: Și Monica Macovei de unde avea înregistrarea?
AS: De la dosar“ (RTV, 22.11.2016).
Monica, maică? Așa-mi reformai tu justiția, plimbînd înregistrări trucate de la DNA-ul lui Daniel Morar la
TVR-ul Rodicăi Culcer? Din ancheta Inspecției Judiciare a CSM:
„...filmul prezentat la TVR pe 10.10.2007 (...) provine de la DNA și a fost montat în studiourile DNA de
către ofițerul de poliție judiciară Neagu Teodor“ (ziua.ro, 21.05.2008).
La vînătoare de oameni politici, DNA a urmărit un singur scop: să-l scoată pe Remeș din viața politică și
publică. A reușit. Caseta miraculoasă avea să dispară. Ar fi avut 21 de minute și s-ar fi întors la DNA (Ziare.com,
12.10.2007). Remeș va fi condamnat la trei ani de pușcărie cu executare pentru un „trafic de influență“
exercitat în urma șpăgii inexistente din înregistrarea ticluită de DNA. Plus „produse alimentare“ (caltaboș și
palincă). Din motivarea ÎCCJ:
107
RADU CĂLIN CRISTEA
„Chiar dacă nu se vizualizează plicul cu bani în materialitatea sa, aceasta nu înseamnă că inculpatul Remeș
Traian Decebal nu l-a primit, avînd în vedere comportamentul specific al persoanelor care săvîrșesc astfel de
infracțiuni“ (adevarul.ro, 01.10.2013).
Gamma. în 09.08.2000, Traian Băsescu cumpără un teren cu 67 036 USD. Traian Băsescu vinde terenul
respectiv în 14.10.2002 unei cumnate a „Regelui asfaltului“, Costel Cășuneanu (sugativă la contractele cu statul,
inclusiv Ministerul Transporturilor și Primăria Generală conduse de viitorul Președinte), cu prețul de 361 540
USD, deci de cinci ori și jumătate mai scump decît îl cumpărase. Are cineva o definiție mai clară a spălării de bani
și a primirii de foloase necuvenite?
Delta. De ce n-a frecat nimeni cu șmirghel guliile acelor judecători ai CCR, mai viguros în cazul lui S.
Minea și A. Zegrean, pentru infama „erată“ care a răsturnat votul a aproape șapte milioane și jumătate de
cetățeni?
Epsilon. Toni Greblă, judecător în funcție al CCR, este adus în cătușe la DNA și arestat în 10.03.2015. Iarăși
mă încovrig de rîs: bietul Greblă este acuzat de „demersuri de preconstituire a unui contract simulat de vînzare-
cumpărare“, de trafic de influență între 2010-2015 (pentru care, cu un senzațional simț de anticipație, ar fi
pretins bunuri încă din 2003), de comerț ilegal cu struți dintr-o fermă nerecunoscută de judecătorul CCR ca
aflîndu-se în proprietatea sa. Să fie o revanșă a DNA și SRI pentru respingerea de către CCR, inclusiv cu votul lui
T. Greblă, a legilor Big Brother?
Zeta. De ce a fost pensionat cu viteza luminii Procurorul Eugen Iacobescu exact cînd dăduse peste
pepitele obeze din dosarul „M. Băsescu- Bercea Mondial“? Unde se află carnețelul cu cele 19 pagini ale mitelor
date de Bercea Mondial? Se întreabă și Iacobescu:
„De ce Blejnar (ex-Președinte al ANAF - n. m.) nu i-a confiscat averea pentru o evaziune a lui Bercea
de 70 de miliarde de lei? De ce Parchetul nu i-a confiscat averea?“
Tot Iacobescu:
„Din cele două milioane de euro... 600 000 de euro au ajuns la Mircea Băsescu. Eu știu cine e bătrînul de la
București, dar nu spun. Are legătură cu politica. Două milioane de euro au fost dați în trei direcții, dintre care
una judiciară. în acest caz a fost implicat și un secretar de stat“ (DC News, 22.07.2014).
108
De ce nu decopertează Kövesi potecuța „judiciară“? Pentru ce nu-i caută pê numitul secretar de stat, că poate îl
găsește din greșeală pe Codruț Marta?
L-a plagiat Coșbuc pe Eminescu? Depinde.
Eta. 25.05.2009. Pregătiri pentru „europarlamentare“. Ședință a Colegiului Director al PDL. Se decide
ca, în fiecare secție de votare, cîte zece voturi, în medie, să fie dirijate către independenta Eba. O anchetă a
HotNews din 26.05.2009 confirmă că organizarea acestei măsluiri a votului era ireproșabil organizată în filialele
PDL din București și din provincie. Juna Eba voioasă trece, pe ai săi umeri albi, rotunjori (Alecsandri) purtînd
urnele victorioase și devenind, ca atare, europarlamentar. Fals public. Libertatea de a alege - știrbită la
vedere. Infracțiuni confirmate. Cu duiumul. Nicio anchetă. Liviu Dragnea va fi condamnat la doi ani de închisoare
cu suspendare pentru că ar fi vrut să organizeze o tombolă electorală pe care n-a mai apucat s-o anuleze deoarece
n-a avut loc.
Teta. Pentru plagiatul lui, V. Ponta a fost crucificat pe unde era prins. N-a existat picior de intelectual care să
nu-i tragă lui Ponta serii de șpițuri în organe vitale din cauza păcatului de moarte comis. Mediul universitar
tresălta ca bisericile pe rotile, tratîndu-1 pe plagiator ca pe un lepros prea viril într-o cinovie de preacurate
virgine. Niște răi și niște fameni (Eminescu) au bănuit-o și pe Codruța de plagiat. Teza ei de doctorat a fost
verificată de robinhuzii lui M. Ciuvică de la GIP cu faimosul soft antiplagiat iThenticate: le-a ieșit 45% din
lucrare smîntînită de pe la alții. Codruța, orișicît, femeie cu ambîț, cu „du-te-ncolo“, dar și cu „vino-ncoace“,
își reperează onoarea cumpărîndu-și propriul iThenticate unde își bagă teza și îi iese plagiat 0%: „Este o teză
corectă 100%“ (RRA, 20.01.2017).
Cade în emerite popouri CNATDCU care apucase să mormăie, după expertizarea nemiloasă a doctoratului
Codruței, că „pasajele care pot cădea sub calificarea legală română de plagiat reprezintă circa 20 de pagini din 444,
ceea ce reprezintă aproape 4% din teză“ (mediafax.ro, 08.12.2016). Iată și părerea mea. Să ne imaginăm că
EL-Zorab al lui Coșbuc ar începe cu următoarele două strofe:
A fost odată ca-n povești
A fost ca niciodată,
Din rude mari, împărătești,
O prea frumoasă fată.
109
RADU CĂLIN CRISTEA
La pașa vine un arab,
Cu ochii stinși, cu graiul slab.
- „Sunt, pașă, neam de beduin,
Și de la Bab-el-Manteb vin
Să vînd pe El-Zorab. “
A plagiat Coșbuc Luceafărul lui Eminescu?
Nu. E sub 4%. Sau chiar 0.
Andrei Pleșu cotrobăie prin desaga cu dileme și se întreabă, analizînd teza de doctorat a Codruței, de la ce
procent în sus un plagiat prezumat devine un furt intelectual irefragabil. Pleșu își răspunde spontan, pentru
ca nu care cumva să-i ia cineva fața cu vreo interpretare mai perspicace:
„Consiliul General al CNADCU a stabilit că nu se poate vorbi de plagiat decît pentru aproximativ 4% din
ansamblul tezei sale de doctorat. O discuție savantă despre procentul «admisibil» de fraudă într-un asemenea caz mi
se pare fastidioasă“ {adevarul.ro, 19.12.2016).
Curat fastidioasă! Și mie mi se pare plictisitor să mă încrîncenez meditînd la diferența dintre un hoț de ou și
unul de bou. Nu e niciuna: amîndoi șparlesc.
Iota. în dimineața de 10.06.2014, o hardughie de tanc sovietic pe care agitau seceri și ciocane moroii
lui Pauker, Luca, Răutu, Teohari, s-a întors huruind în România în căutarea unei anume Rarinca Mariana
(pensionară), pîrîtă ca „element dușmănos“ ce se făcea vinovat de „uneltire împotriva ordinii statului“, mai exact a
Tovarășei Stanciu Livia. S-au cățărat instant și integral pe turelă ÎCCJ și DNA, în frunte cu vătămatul
Președintele Tov. Stanciu și, respectiv, Procurorul-șef Tov. Kövesi. Adusă în pumni și palme în fața acestui
Tribunal al Poporului, numita Rarinca avea să fie condamnată la zdrobire sub șenilele fierătaniei. Sentința a fost
executată. Ținută 191 de zile în arest ca să-i intre în cap ce e aia justiția lui Băsescu și pentru a fi împiedicată să se
apere prezentînd probele nevinovăției sale, Rarinca va fi achitată definitiv în 20.05.2015: Curtea de Apel București
constată că „faptele nu se confirmă“. Tov. Judecătoare Stanciu conclucra însă fructuos cu procurorii:
„Vreau să vă asigur că din partea judecătorului Stanciu (...) veți avea întotdeauna un partener constant“
{TVR, bilanț al DNA, 27.02.2014).
Tov. Codruța o îmbărbătează pe Tov. Liana:
Hai, inimă, te-nalță-nfiorată,
Sub aripă cuprinde-al lumii plin,
110
De bucurie că zvîcnești odată
Cu inima-nțeleptului Stalin!... (E. Camilar)
Și inima Tov. Liana zvîcnește ca inima înțeleptului Stalin cînd DNA apelează, cu mindrie proletară și în
semn de aleasă considerație, la o cale invocată numai în situații excepționale: contestația în anulare. Tov.
Stanciu zboară ca Laika în cosmos peste proceduri legale riscante și îi dă brînci Rarincăi în cîmpul tactic
care o căsăpește. în 11.09.2015, recunoscînd „serioase carențe în activitatea unor instituții și atitudini de
indulgență față de lipsuri“, Tov. Kövesi și Tov. Stanciu își raportează reciproc soluționarea cu succes a
repetatelor acte de indisciplină ale cetățenei Rarinca Mariana pe care o condamnă, încă o dată, pentru mai multă
siguranță, la trei ani de pușcărie cu suspendare.
Kappa. Flota.
Mi-e greață.
Din noua istorie despre David și Goliat lipsește David
Apare în carne și oase regimul autoritarist condus de Traian Băsescu, cu o justiție ghidonată politic și sub
omnipotența serviciilor secrete, mînca-le-aș fripte să le mănînc! Băsescu a stăpînit aceste suprastructuri
ermetice, delictuoase, generînd ceea ce ar semnifica INJUSTIȚIA LEGALĂ. Democratura regimului
Băsescu își găsește o exemplificare impecabilă în acest model de justiție mascată ce șerpuiește, subiacent,
printre jaloanele unei legislații valide la suprafața ei. în dictocrații, conducătorii autocrați încorporează
serviciile secrete în toate rămurișurile societății, acreditîndu-le ca piloni principali ai menținerii la putere.
Ajungînd să piloteze justiția sub regimul Băsescu, serviciile de informații - în principal SRI, prin Gen. F. Coldea
-, au smintit statul de drept, dar, mereu, sub auspicii democratice (alegeri libere, Constituție în vigoare,
libertate de exprimare etc.). în jurul Binomului DNA-SRI avea să pivoteze ceea ce Max Liniger-Goumaz numea
„democratură, dictatură camuflată, democrație trucată“. Băsescu s-a aflat în fruntea acestui regim politic hibrid: nici
democrație, nici dictatură, ci amîndouă, laolaltă, într-o democratură. Adică într-un regim politic eteroclit a cărui
ideologie, în accepțiunea lui Nicolas Baverez, „amplifică forța autocraților și subliniază ineficacitatea
democrațiilor“ (Le Point, 13.10.2016). Renée Fregosi îi definește pe „noii autoritari“ („justițiari, cenzori și
autocrați“), folosind un cuvînt care, bietul de el, zace pe preșul de la intrarea
111
RADU CĂLIN CRISTEA
în limba română și nimeni nu-i bagă în seamă: justițiarism. Vom recunoaște în această „democrație a
aparențelor“ cîteva din mărcile regimului autoritarist condus de Traian Băsescu:
„Justițiarismul este un populism. Sub numele de ordine al «justiției», destul de vag, dar mobilizator, un
lider charismatic ce pare în campanie electorală permanentă, aruncă anatema asupra «elitelor» (politice, în cazul
României - n. m.), pe care le acuză de a fi mințit poporul (...). El (justițiarismul - n. m.) propagă un ideal de
justiție «abstract, imediat și total», «fondat pe un resentiment profund și difuz» ce se exprimă în două
slogane: «justiție pentru popor, pedepsirea celor vinovați!» (...). Aceste regimuri (democraturile - n. m.) sunt
periculoase pentru că se bizuie pe antagonizare, pe clivaj, pe diabolizarea adversarilor politici; ele propagă teoria
complotului (vin rușii! - n. m.), uzează uneori de antisemitism. Ele refuză consensul negociat, concilierea - care se
află în însăși inima ideii democratice. Ele tolerează violența politică, cînd n-o încurajează direct.“1
Pe alunecușul din ianuarie 2005, cu personalitatea modificată în ultimul hal, în criză severă de tulburare
explozivă, Președintele Băsescu și-a înfierat cu litere mari, roșii, pe piept, stomac și gambe „lupta împotriva
corupției, acest cancer al democrației românești“. Nici lui nu-i era prea clar la ce se referise. A contat că
mititelul marinar charismatic a bîrîit societatea cu această temă populistă’ ce a instaurat o „campanie electorală
permanentă“. Băsescu ne-a căpătuit și cu brandul de țară: „lupta împotriva corupției“. Ne-a mers buhul de cît
luptăm noi, românii, contra corupției. Suntem considerați un model pentru alte țări. Asta de parcă ne-am
război cu corupția altora, nu cu a noastră. Pentru că România are o clasă politică putredă de corupție, Băsescu vrea
„justiție pentru popor“. Băsescu dă cuvîntul poporului. Băsescu mîngîie pe creștet un popor întreg. Băsescu coboară,
umăr la umăr, lîngă poporul român:
„Speranța mea e că tot timpul, atît timp cît voi fi chemat să-mi îndeplinesc mandatul de șef al statului, voi
face ceea ce trebuie pentru români! (...). Dragii mei, aș vrea să fiți convinși că ori de cîte ori o să am întrebări
a-mi pune, nu o să ezit să mă, întorc la popor!“ (Antena 3, la canonizarea ierarhului Pahomie, 15.04.2007).
După ce și-a pus întrebări în numele poporului, Băsescu îl divide, ca să-l poată conduce. Unii sunt ciuruiți,
ceilalți, ai lui Băsescu, nici nu apar în
1 Democratura, o democrație a aparenței (Franceculture.fr, 21.03.2016).
112
bătaia bazookii. Ca în orice democratură sau „democrație de intensitate slabă“ (Pierre Haski), Băsescu întreține
antagonismul social și politic, cultivă scindările de orice fel, își demonizează inamicii politici, răspîndește și
atrage violență. Cam așa arată justițiarismul în „semidemocrația“ lui Băsescu. El nu inovează conștient, dar,
ca întotdeauna, își lasă instinctele să lucreze. A lovit înfundat, cu baros de ocnaș în pietroaiele sale cît
căsoiul lui Iohannis de pe Magheru 35 din Sibiu, în summum-xd democrației liberale: parlamentarismul.
Încercînd să slăbească încrederea în vot, alegeri, democrație, Băsescu a semănat în mentalul public ideea că
parlamentarii foști sau actuali s-au molipsit, fatalmente, de pandemia corupției. A adus pe lume și un
mecanism uriaș al dezinfecției de corupție - DNA -, el însuși injectat cu agenții patogeni ai SRL Traian
Băsescu pare să nu-și fi închipuit că, autonomizat și incontrolabil, ciclopul monstruos ce vede numai corupție
va deveni cea dintîi primejdie pentru societatea românească. E ca într-o istorie absurdă cu David și Goliat, din care
lipsește David. Așa a ajuns Procurorul Goliat să ne facă felul. David a crescut în această junglă a justiției și a
căpătat reflexe de prădător prin pielea căruia nu pătrundea nici săgeată, nici lance, nici glonț. Un caz
întru totul memorabil este acela al procurorului de la DNA Ploiești pe nume Mircea Negulescu, poreclit
„Portocală“, unul din gîzii de elită desemnați să rezolve cîteva dosare cu un înțepător iz politic. Iată o imagine a
personalității lui Portocală, într-un dialog privat cu ofițerul de poliție judiciară Ionuț Mitrea:
„Mircea Negulescu (MG):
Intram într-un d-ăsta de casă și mîncam cîte un salam, nu? La prînz, nu făceam așa? Nu mai poți frate că
s-a sesizat Viorel Dosaru (fostul șef al IJP Prahova - n.r.). I-a băgat salteaua Iu’ ăla (lui Onea Nicolae de la CONI)?
Gata, s-a rezolvat...
Ionuț Mitrea (IM):
Al dracu’ țigan, dormea pe paie cînd era mic și acuma...
MG:
Care mă, cînd avea paie... dormea pe o cracă, dă-1 dracu’ de cioară, Onea ăla de la CONI. Nu poa’ să doarme în
arest, mă, mînca..., are salteaua nașpa, să-ți bagi p...-n mă-sa.
. IM:
Dormeo...
MN:
113
RADU CĂLIN CRISTEA
Dar oricum nu se știe cum a ajuns în arest, că n-a făcut nicio cerere. A venit salteaua singură, bă... e
teleghidată, bă, saltea teleghidată, bagi p...-n mă-sa. Nu mai poate țiganu, al dracu’, dormea pe o cracă, ai văzut
ciorile alea cum stau pe o cracă. Al dracu nu poate decît pe Dormeo, frate... Aaa, băieții, toate lumea i-ar suge p...
IM:
Să plătească...
MN:
Stai că mă ia capu acuma și îl sun pe Viorel Dosaru și zic: bă, Viorele, bagă frate 5 stele la arest, mă, ce p...
mea Un Dom Perignon, șampanie. Fetițe nu le aduceți decît dacă e weekend.
IM:
Da’ nu știți cu ăla, de-i dădea în ziar... ați văzut?
MN:
Se simte și el omu’ bine, să... ce p... mea“ (Luju.ro, 08.06.2017).1
E. Hurezeanu despre „furia suprajustițiară“, pornind de la un comentariu din The New York Times unde
erau criticate DNA și teatralizarea luptei anticorupție:
„E un articol care spune pentru prima oară lucruri în parte adevărate, după părerea mea. Show-ul cătușelor,
perp walk se numește asta, toată jucăria asta (...) e o promenadă, cam multă promenadă, cam multe cătușe;
gulere albe, chiar dintr-o furie suprajustițiară, de tip «orwellian», scrie autorul (Patrick Basham - n. m.),
sunt aruncați foarte repede în arestul preventiv. E adevărat că în Orwell arestul preventiv este unul dintre
instrumentele dictaturilor în devenire sau ale dictaturilor identificabile. Articolul e interesant pentru că - lăsînd la
o parte furiile și poate chiar isteriile pe care le va declanșa în armatele justițiarilor, mai degrabă - ale
justițiariștilor români - rămîne, totuși, problema asta, a justiției calitative, nu cantitative: unul din zece
parlamentari e arestat, 40% din Președinții de Consilii Județene, toți mogulii de presă - mogulași, moguloi -
de la Adamescu trecînd prin Vîntu sau Sârbu, pînă la protectorul Elodiei.
Toată lumea asta a intrat într-un tremolo destul de neconcludent pentru felul în care evoluează România. încă
n-am stabilit foarte bine raporturile dintre evoluția instituțiilor democratice românești, bunăstarea cetățenilor,
1 http://www.romaniatv.net/inregistrari-explozive-cu-procurorul-negulescu-da-l-dracu-de-
cioara-onea-de-la-coni-video_360302.html
114
inclusiv speranța lor îndreptățită în mai multă justiție, chiar funcționarea justiției, care e evident că există, și
acest ansamblu, precum corul Alexandrov al Armatei Sovietice, care pompează dosare, mai ales de incriminare,
de acuzare, în neștire. Cineva trebuie să se mai gîndească și la asta“ (Digi24.ro., 04.03.2015).
Porcul pe care nu-i taie nimeni
Ce să facă viperinii lui Băsescu din DNA după ce împăratul lor și-a tras șapca pe ochi și i-a lăsat cu săbiile în
aer? S-au zvîrcolit în țărînă ca niște trupuri scurtate de tărtăcuțe? Aș! Și-au continuat năvălirile barbare, în
același război împotriva oricui le cădea greu la lingurică lui Kövesi și Coldea. Capul lui Klaus Iohannis se afla în
altă parte, numărîndu-și țiglele de pe casele din Sibiu. Tehnici de tortură tipice stalinișmului timpuriu au
devenit practici curente într-un DNA „beat de inumanitate“ (A. Glucksman). DNA-ul lui Kövesi, mult mai
bestial și mai nesătul decît același departament condus de Daniel Morar, a antrenat instituția într-o
competiție sinistră: DNA trebuia să se autodepășească, an de an, în clasamentul raportării unui număr cît mai
mare de capturi în campionatul anticorupției. Baschetbalista fruntașă pe ramură Kövesi și a sa trigger-happy
team aruncau la coș, în foc continuu, ca oțelarii, ca să se mențină pe prima poziție în concursul de trofee de
corupți. Aroganța instituțională a DNA, impertinența L. C. Kövesi de a nu se prezenta la reuniunea unei
comisii parlamentare, deși încălca astfel grav o decizie a CCR, indică un modus operandi ce a inclus
aruncarea suspecților în pușcării unde, prin suplicii controlate, se smulgeau „adevărurile“ cerute de procurori,
răscumpărarea libertății prin denunțuri, sentințe cu motivații șubrede sau chiar absurde, încălcarea constantă a
unor drepturi fundamentale ale omului, condamnări excesiv de severe, răzbunări personale.
După mulți ani de așteptări, din depărtări transatlantice, vine o veste ce merge direct la inimile noastre
împietrite de amărăciunea fatalității: e vorba de un raport al consultantului de politică externă David Clark,
prezentat în fața Comisiei pentru Securitate și Cooperare în Europa - Comitetul Helsinki american. Condusă de
senatorii Roger Wicker (Republican) și Sheldon Whitehouse (Democrat), Comisia a invitat mai mulți
specialiști pentru a se exprima asupra temei „Procesul anticorupției în România: succese și excese“. D.
Clark a extins subiectul unui comentariu tăios pe
115
RADU CĂLIN CRISTEA
același subiect publicat în The Guardian1 („Lupta cu corupția din România e o perdea de fum ce slăbește
propria democrație“). Clark a afirmat în fața Comisiei reunite în 14.07.2017 că „lupta anticorupție din România
ridică semne de întrebare sub cinci aspecte majore“. Le numește:
„ 1. Politizarea justiției:
Afirmația că DNA și DIICOT acționează imparțial este greu de conciliat cu faptele. A existat adesea o
corelație puternică între cei vizați de urmărirea penală și interesele celor care se află la putere în acel moment.
Cazurile au fost uneori însoțite de campanii de defaimăre publică, menite să maximizeze impactul lor politic.
Departe de a fi mai presus de politică, DNA și DIICOT sunt participanți activi la luptele lor partizane.
2.înțelegerile de culise între procurori și executiv:
Statul de drept impune o separare a părerilor în care procurorii acționează independent de executiv. în
România, este evident că politicienii au exercitat uneori o influență operațională considerabilă asupra DNA-ului,
folosind controlul politic al numirilor-cheie. Există dovezi în mai multe cazuri care indică un contact
necorespunzător între DNA și Guvern și sugerează că investigațiile au fost direcționate politic.
3. Implicarea serviciilor de informații:
SRI, succesor al Securității comuniste, joacă un rol important și în mare măsură nedivulgat în conducerea
procuraturilor anticorupție. SRI efectuează în fiecare an 20 000 de interceptări telefonice în numele DNA, inițiază
anchete DNA și (...) consideră că sistemul judiciar este un «cîmp tactic» al operațiunilor. Aceste activități nu au
fost examinate în mod adecvat, iar Guvernul a refuzat să răspundă solicitărilor organizațiilor care reprezintă
judecătorii români de a investiga suspiciunile că SRI a infiltrat serviciile judiciare și de urmărire penale.
4. Lipsa respectului pentru independența judecătorilor:
Atît SRI, cît și DNA au fost criticate pentru subminarea independenței judiciare, un alt principiu
fundamental al justiției liberale. Judecătorii care nu reușesc să acționeze în favoarea DNA-ului și să dea sentințe
în favoarea sa, au devenit ei înșiși niște ținte, în timp ce judecătorii prietenoși cu interesele DNA și-au văzut
loialitatea recompensată. O instanță maleabilă, dispusă să joace după anumite reguli, ajută DNA-ul să-și
mențină ratele de condamnare la
1 theguardian.com/world/2017/jan/10/romanias-corruption-fight-is-a-smokescreen-to- weaken-its-democracy
116
nivelul de 92%. De altfel, un judecător suprem al CCR a acuzat, de asemenea, SRI că încearcă ilegal să-i
intimideze pe el și pe colegii săi.
5. Abuzurile făcute de procurorii anticorupție:
Metodele folosite în mod obișnuit de DNA sunt incompatibile cu standardele care se aplică în majoritatea
statelor democratice. Acestea includ parada cu cei arestați în .cătușe, în beneficiul mass-media, amenințarea
rudelor cu întocmirea unui rechizitoriu, oferind suspecților imunitate în schimbul denunțării unui «senior»
mai valoros și mai cunoscut din politică, reținerea inculpaților în detenție pentru perioade lungi, ca formă de
pedeapsă și stigmatizare înaintea proceselor în instanță, și transmiterea sistematică a probelor din anchetele în
curs către mass-media, pentru a împiedica o audiere echitabilă în instanță.“
Alte observații ale expertului D. Clark:
„Motivațiile politice, abuzurile procesului, înțelegerile de culise între diverse instituții ale statului și
subminarea independenței judecătorești, toate acestea duc spre concluzia că acuzaților li se refuză adesea dreptul
la un proces echitabil în fața unui tribunal independent și imparțial stabilit de articolul 6.1 al CEDO... “
„...DNA-ul este o organizație care operează fără respect față de principiile fundamentale, inclusiv
libertatea de exprimare și independența societății civile... “
„...încălcările drepturilor omului care au loc sub deviza luptei anticorupție ar trebui să fie un motiv serios de
îngrijorare pentru partenerii internaționali ai României...“ {Luju.ro, 18.06.2017).
Așa să arate justiția clocită de Traian Băsescu, cu antropoidul rezultat din împerecherea asistată a macacului
DNA cu gorila serviciilor de informații? Are cineva vreun dubiu că acest mutant échappé des petites- maisons
s-a născut altfel decît din împreunarea DNA-SRI și atotputernicia lui Băsescu asupra justiției? Gabriel Liiceanu
afirma că „activînd primul, după 15 ani de corupție bine instalată, justiția țării, el (Băsescu - n. m.) m-a slujit“
{Contributors.ro, 01.10.2016). întreaga ființă a lui Andrei Pleșu capătă conformații hieratice cînd se
pronunță asupra DNA („instituția condusă de dna Kövesi funcționează pe principiul moralității riguroase, al
judecății severe“) și a luptei Codruței cu corupția. Chiar dacă lui Pleșu îi trec „ocazional“ pe la urechi
„inadecvări procedurale, excese, abuzuri“, DNA îi oferă „un spectacol plin de admirațiune și venerațiune“
(Caragiale):
117
RADU CĂLIN CRISTEA
„în ce mă privește, sunt un suporter al ofensivei necomplezente pe care dna Kövesi o desfășoară de ani
buni împotriva corupției autohtone. Cîtă vreme e plin de infractori, e ridicol să ai reacții de genul: «DNA
exagerează!»“ (adevarul.ro, 19.12.2016).
Cu dedicație, scump cititor, pentru Liiceanu, Pleșu și celelalte ELB care au văzut în Băsescu paloșul lui
Greuceanu dînd iama printre zmeii corupției să ascultăm, iarăși, înregistrarea recunoscută de Băsescu, aceea cu
„mîine îl luăm pe Mustață și intră Bogdan“, unde acesta vorbește despre contribuția lui explicită la aranjarea
condamnării lui D. Voiculescu.1
S-a scuturat o petală de frunză de măr în curtea justiției după această confesiune cataclismică? Dimpotrivă.
într-o curte un porc guiță, de parcă ar fi să-l taie. Dar nu-i taie nimeni. (G. Bogza, O sută șaptezeci
și cinci de minute la Mizil)
1 stiri.tvr.ro/inregistrare-audio-cu-traian-basescu--fostul-presedinte-vorbeste-despre-
sentinte-aranjate-in-dosare-penale_813098.html#view
X. CONDAMNAREA LA MOARTE
(CU SUSPENDARE) A COMUNISMULUI
Numai la condamnarea comunismului nu i-a stat capul lui Traian Băsescu. S-a integrat perfect unui regim comunist ce
i-a adus foloase la care nu visau nici vîrfurile sistemului. A avut un trai în belșug, contul burdușit cu valută și mașini
scumpe. Membru în Guvernul C. Dăscălescu (Director General în Ministerul Transporturilor), Băsescu n-ar fi strîns
atîția bani din comerțul fraudulos pe mare fără supravegherea înțelegătoare a PCR și a Securității. Cînd, mai întîi,
Rodica Palade, în 22, apoi GDS-ul în păr, i-au cerut să condamne comunismul, Băsescu s-a uitat la această cerință
ultimativă ca berbecul la termometru. Cum C.P. Tăriceanu înființase deja IICCR la Guvern, Băsescu s-a lăsat
îmboldit de cîțiva intelectuali respectați, între care și Vladimir Tismăneanu, ce va deveni Președintele CPADCR. Luat
cu alte treburi, Băsescu nu-și dă seama că, între timp, a devenit erou. In reuniunea Parlamentului din 18.12.2006 Băsescu
dă citire unui Raport de condamnare a comunismului ca regim „ilegitim și criminal“. Balamucul provocat în această
ședință de C.V Tudor și alți cîțiva smintiți a dat relief antinomiilor dintre anticomuniști si strînsura de zombi ieșiți
din hecatombele comunismului. Deși gestul Președintelui, altfel întru totul merituos, s-a mărginit la un cadru
simbolic, Tismăneanu, Liiceanu, Cărtărescu, Mihăieș, A. Cornea, TRU ș.c. au rechiziționat trenulețul prezidențial și
l-au înzestrat eu piese din ce în ce mai mari și mai grele pînă ce a ajuns cogeamite mărfarul adevărat. Mai scoate și
astăzi cîte un pufăit astenic. Hărăzită poporului votant, locomotiva anticomunismului a continuat să circule doar pe șinele
fumegînde ale lui Tismăneanu et comp. Condamnarea comunismului de către Băsescu a devenit pentru admiratorii
acestuia un piron sacru de care să-și agațe existența. O brînză bună s-a stricat într-un burduf de cîine.
COMUNISMUL CU ZGÎRCIURI
în Mercedes sub nasul tovarășei Elena
O certitudine înfumurată circulă, ca niște moaște venerate pînă la leșin, prin toate bilanțurile celor zece ani de
regim Băsescu: el este Președintele care a condamnat comunismul! Ceea ce nici nu contravine adevărului, cu
mențiunea că momentul, în sine, demarat dintr-un imbold polemic și asamblat, pe parcurs, într-unpuzzfe
eminamente politic, avea să-și anemieze pe drum virtuțile regeneratoare: încăpută pe mîna unor demagogi
cinici, condamnarea comunismului și-a pierdut suflul inițial din cauza îmbrîncirii sale în rîndul
evenimentelor cruciale ale istoriei naționale, la concurență cu bătăliile de la Călugăreni, Mărășești sau
Cotul Donului. O cauză bună a fost pervertită prin lipsa de ponderație și dramatismul semeț insuflate acestui
episod mai ales de o parte a ELB, în frunte cu Vladimir Tismăneanu, incon- turnabilul grandoman, fostul
președinte al CPADCR. Mult mai important apare, în opinia mea, unul dintre efectele neașteptate ale
întregului complex al citirii în Parlament, în 18.12.2006, de Președintele Băsescu a mesajului de condamnare a
comunismului: simboluri, personaje, antipatii revolute, adorații spontane, simple coincidențe, regii
(in)voluntare, reacții (ne) studiate, umori scăpate din frîu s-au ghemuit într-un pîntece enorm din care, după o
gestație chiar mai scurtă decît la hamsterii sirieni, aveau să iasă, una după alta, împreunate în spirit și simțiri, ca un
batalion disciplinat, ELB. Nici moartea nu le-a despărțit pentru că n-a fost cazul: sunt toate în viață. Reduta
crescută cam din neant a anticomunismului băsist avea să asigure confort, protecție și intimitate de grup,
devenind una dintre pozițiile strategice de tras între ochii oricărui critic la adresa fostului șef al statului.
Atunci, la sfîrșit de 2006, ELB s-au trezit la viață și s-au avut ca frații și surorile. Sub mantaua cu căptușeală
mitologică a anticomunismului lui
120
Băsescu s-a strîns grămadă un topos select; aveau să devină acele eminențe cenușii care au strălucit ca stelele
de pe cer deasupra poporului încă întunericit de experiența totalitară. Nu rezultă foarte clar nici acum dacă
încheierea mandatelor prezidențiale le-a dislocat din acest cuibar atît de spiritualizat. Datele istorice n-au
consemnat cine a fost fecundatorul principal al acestei solidarități betonate sub specie aeternitas - Băsescu sau
elitele? Oul sau găina?
Sigur este că grația concepțiunii s-a finalizat atunci, în decembrie 2006, în Parlament:
„Pentru mine, lipsa tonului critic din partea grupului de intelectuali, odată împrieteniți cu Președintele,
consimțămîntul nenuanțat față de tot ce spunea sau făcea, admirația manifestată aprioric au fost marea
dezamăgire (...). începusem să am ezitări în a le cere să fie mai zgîrciți cu aplauzele (...). Ceea ce speram eu -
formarea de aliați în îmblânzirea Scorpionului - s-a spulberat definitiv, după ce Traian Băsescu a citit în
Parlament textul care a consacrat condamnarea comunismului. Din acel moment, a fost imposibil să mai fac o
remarcă critică (sic!) la adresa lui Traian Băsescu cu intelectualitatea de față. Mă descurcam mult mai bine fără
ei, cînd opiniile mele nu coincideau cu cele ale Președintelui. El recunoștea mult mai ușor cînd greșea
decît intelectualii, care erau mereu dispuși să nuanțeze, să îl justifice, să găsească elemente care să confirme
validitatea acțiunilor prezidențiale.“1
Ura și la gară! Astăzi - despre Băsescu și condamnarea comunismului. Je prends la main.
Traian Băsescu a fost un comunist. S-a integrat firesc într-un sistem pe care, peste decenii,
dezmințindu-și biografia și infirmînd o conviețuire ce-i adusese numai foloase, avea să-l considere „ilegitim și
criminal“. S-a lovit astfel cu stîngul în dreptul, admițînd, printr-o simplă aplicație logică, faptul că el însuși ar fi
îngroșat rîndurile „ilegitimilor“ și ale „criminalilor“. Băsescu s-a supus cu abnegație regimului comunist și l-a
folosit cu dibăcie în carieră pentru înmulțirea averii personale. Nu l-a dat alocentrismul afară din casă. Nu
i-au sărit ochii din cap de la strînsătura corsetului comunist. A urcat, fără gîfîiri și alte inchietudini, pînă la
palierele aparatului de stat unde îți rupeai gîtul fără proptele de la partid. A trăit excelent în comunism. Are
remarcabile realizări în întrecerea socialistă, este un om al faptei, al conștiinței
1 Adriana Săftoiu, Cronică de Cotroceni, Ed. Polirom, 2015, p. 137.
121
RADU CĂLIN CRISTEA
înaintate, revoluționare și nu se abate de la lumina sarcinilor. Primește îndatoriri de înaltă răspundere și
acordă o deosebită însemnătate organizării exemplare a muncii și a folosirii din plin a utilajelor. Cum ar veni -
reprezenta omul nou - construcția umană cea mai impunătoare a noului timp, socialist, al țării. Ajunge tovarăș
de nădejde al PCR și al Securității. O inteligență nativă fasonată în aventuri marinărești îl plimbă prin lumi
doar aparent contrastante - de la aceea a „bufului“1 pînă la eșalonul trei al nomenclaturii de partid, ca membru
în Guvernul Dăscălescu cu rang de Director General al Inspectoratului de Stat al Navigației Civile din
Ministerul Transporturilor -, unde aveau să-l găsească în plină transă organizatorică evenimentele din decembrie
’89. O funcție dolofană în nomenclatoarele administrației comuniste.
A dat foc Senei
Băsescu a prosperat sfidător în comunism, a uns sistemul cu șpăgile vremii și sistemul a închis ochii la
găinăriile lui cu blugi, cafea, carpete, whisky, brichete, țigări, zgîrgi. Era un parvenit ce se pricepea să-și cumpere
extravaganțe de neam prost cărîndu-și familionul în Mercedes sau Audi, în timp ce toată România se tîra cu
jafurile de Dacii. Luînd, desigur, în calcul și predispoziția lui Băsescu pentru „mistificțiuni“ (în formularea lui
Mircea Anghelescu), îl citez afirmînd că nici Ceaușeștilor nu le-ar fi fost străină bărbăția sa navală. Fără Elena
n-ar fi atins zenitul carierei sale de marinar de birou:
„...era o funcție foarte mare cu rang de director general în Ministerul Transporturilor. în septembrie
(1989 - n. m.) s-a scufundat pe Dunăre nava Mogoșoaia, accident în care au murit 208 pasageri, în urma unei
coliziuni cu o navă bulgărească. După acel accident fusese destituită toată conducerea Ministerului Transporturilor
pe departamentul naval și au fost căutați oameni noi (vezi mai sus - n. m.), care să nu fie contestați, fiindcă
dosarul îl aproba Cabinetul 2, Elena Ceaușescu“ (EVZ, interviu, 22.11.2004).
îndoi-m-aș și n-am cui la declarația lui Băsescu legată de slobozenia gurii sale în fața lui Ceaușescu și
Dăscălescu, la vizita neașteptată a celor doi la bordul navei Biruința, în octombrie 1984, înainte de recepția
uriașului petrolier:
„...m-am plîns și la Ceaușescu și la Dăscălescu de cît de proaste erau unele echipamente“ (JN, interviu,
06.02.2005).
1 Obiecte aduse din cursă cu intenția de a fi comercializate ilicit (mar.)
122
în favoarea contactelor atît de degajate ale căpitanului Băsescu cu cuplul Ceaușescu ar putea pleda,
totuși, isprăvile absolut nebunești săvîrșite de acesta, de strajă patriei, atît pe mare, cît și pe uscat. Este
disponibil pentru iresponsabilități care îți taie răsuflarea. Cam ce-i putea bubui mintea a demonstrat cu asupră de
măsură Băsescu în 10.09.1981, cînd petrolierul Argeș, prima navă comandată de el și trasă la chei în portul
francez Rouen, pe Sena, a luat foc împreună cu alte 37 de vase. în cotidianul regional Paris- Normandie apărea o
notiță a doua zi după incendiu: „Ieri-dimineață au avut loc testări ale circuitului de pompare de pe Argeș și
s-a constatat o importantă scurgere de lichid în Sena. Aceasta e posibil să fie originea peliculei explozive.“
După 28 de zile de anchetă, autoritățile nu descoperă proba unei vinovății certe și cazul se închide, rămînînd
suspendată doar o acuzație la adresa navei românești, cu o cerere de despăgubiri de 12 milioane de dolari.
Băsescu se întoarce în România ca o legendă plutitoare.
întrebat despre accident, căpitanul Băsescu raportează:
„Descărcăm naftă, un produs distilat din benzină. Argeșul se afla în dana unei mari companii petroliere.
Spre sfîrșitul descărcării a izbucnit incendiul. Nu se știa de la ce și cum izbucnise“ (Flacăra, 31.12.1982).
Peste ani, pe la miezul nopții de 23.06.1998, la Prima TV, într-o discuție cu Sorin Roșea Stănescu,
Băsescu aruncă în aer ecranul cu versiunea reală a bombei cu naftă din ’81:
„A fost un litigiu, am explicat organelor de Securitate ce s-a întîmplat cu noi acolo și, acum pot să o spun
public, nu mai e niciun secret, am schimbat ceva în instalație înainte să permitem accesul autorităților franceze la
bord, ceea ce a făcut imposibilă demonstrația vinei noastre.“
Marius Oprea, un bun cunoscător al suișurilor suspecte ale lui Băsescu, are o explicație convingătoare a acestui
fulgerător moment de sinceritate:
„Fiind, atunci, în 1998, de multă vreme în conflict cu lideri sindicali din navigație, care cunoșteau, ca mai
tot personalul din flota comercială a României din anii ’80, această ispravă marinărească a comandantului de pe
Argeș, Traian Băsescu a aflat de intenția lor, de altfel materializată ulterior într-un memoriu adresat
procurorului general Mircea Criste și Ambasadei Franței la București, de a depune o sesizare penală,
dezgropînd astfel acest subiect sensibil. Și a făcut în așa fel ca povestea să fie aflată mai întîi de la el, în varianta cît
mai convenabilă și onorabilă a confesiunii, lipsind de pregnanță acuzațiile cu privire la caracterul incriminator al
faptelor (...). în
123
RADU CĂLIN CRISTEA
28 septembrie 1998, procurorul Ioan Adam, de la Secția Urmărire Penală și Criminalistică din Parchetul
General, răspunde memoriului trimis de sindicaliștii constănțeni cu privire la întîmplările din 1981, de la bordul
petrolierului Argeș, constatîndu-se că fapta nu este prevăzută de legea penală din România și, în consecință, nu
există.“1
Cu siguranță că regimul a tresăltat la asemenea banditisme patriotice. Avea să revină în țară foarte
patetic, ca un semizeu șiroind de răni, dar învingător, tîrîind pe ape trofeul semicarbonizat al Argeșului. Corsarul
piroman care incendiase zeci de nave și aprinsese ceasuri întregi vreo trei kilometri de Sena, dar scăpase
regimul comunist, aflat în goana dementă a plății datoriilor externe, de daune de 12 milioane de dolari, va fi făcut o
impresie nemaipomenită, bătînd pînă la cabinetele 1 și 2. Lui Băsescu îi mersese buhul că se băga voluntar în
gura lupului.
O superstiție bîntuia marinăria epocii: lansate cu mare pompă la apă, petrolierele de mare tonaj din seria de
150 000 tdw ajungeau iremediabil pe fundul mărilor, uneori cu mari pierderi umane. După scufundarea Unirii și a
Independenței, căpitanii cu experiență în navigarea pe acest tip de vase își făceau cruce cu limba în cerul gurii
să nu-i aleagă necuratul pe vreunul dintre ei. Alesul avea să fie viteazul Băsescu, ajuns, în octombrie 1984, la mai
puțin de 33 de ani, comandantul Biruinței. Avea să dovedească un curaj de navigator dibaci, deși cam sărit de
pe fix, de exemplu, aproape zgîriind Biruința de stînci într-o traversare a Bosforului pe furtună, asistat de un echipaj
înlemnit de groază. încă înainte de a prelua Biruința, căpitanul Băsescu scînteiază în presă, cu aldine și corpuri
mari de literă, sub titlul „Patru decenii de înfăptuiri revoluționare. Portul Constanța și oamenii lui“. Autorul
articolului, Ion Andreiță, îi conferea o reputație planetară, aliniindu-1 între „comandanții a căror faimă este
recunoscută pe nemărginirea albastră a mărilor și oceanelor lumii“ {RL, 23.06.1984).
Acesta-i Ceaușescu, Erou în vremea sa

Presa locală se fălește cu „dobrogeanul de excepție“ Traian Băsescu. Un portret al acestuia cu titlul
„Portret de marinar. Omul potrivit la locul potrivit“ {Dobrogea nouă, 07.03.1985):
1 Observator cultural, „Ascensiunea lui Băsescu (II)“, nr. 434, 31.07.2008.
124
„Cu doar cîteva luni înainte de a împlini 33 de ani, Traian Băsescu primea comanda navei-amiral a
întreprinderii de Exploatare a Flotei Maritime NAVROM, petrolierul-gigant Biruința de 150 000 tdw, abia
ieșit din șantier. Adevărată mindrie a navaliștilor români, Biruința este de fapt o realizare tehnică de excepție. Ne
închipuim deci că opțiunea conducerii flotei comerciale pentru ofițerul căruia să i se încredințeze sarcina și
responsabilitatea de a naviga la puntea de comandă a Biruinței nu era întâmplătoare. Nici faptul că, de doi ani de zile
consecutiv, Traian Băsescu ocupă locul II la concursul profesional «cea mai eficientă și îngrijită navă» nu este
întâmplător. Dobrogean, născut la Basarabi, în imediata vecinătate a mării, care a manifestat o puternică atracție
asupra sa, ca și a fratelui mai mic, Mircea Băsescu (secund pe petrolierul Banat), actualul comandant al
Biruinței a terminat Institutul de Marină «Mircea cel Bătrîn» în 1976. Cu excepția perioadelor de examen pentru
brevet, a navigat numai pe petroliere, nave de mare tonaj, cu o fizionomie și un specific aparte, cu un
grad sporit de complexitate a tehnicii de bord, nave pe care le îndrăgește. La numai 28 de ani, la doar 4 ani de
la absolvirea Institutului, i se încredințează comanda (era, probabil, cel mai tînăr comandant al flotei românești)
unui petrolier, apoi a Crișanei, tot petrolier, de 86 000 tdw. Drumul spre puntea de comandă a Biruinței era
trasat. Funcție în care Traian Băsescu dovedește acum, conducînd marea navă cu tricolor la catarg, că este omul
potrivit la locul potrivit“.
Milităros din fire, pupînd tricolorul cu patimă și avînd în sînge respectul pentru epoleți, Băsescu onorează
cu dreapta la cozoroc toate comandamentele erei Ceaușescu. Nițel zelos, de pildă, în acest mesaj din Yemba trimis
Conducătorului iubit:
„1986 - an de noi victorii în înflorirea patriei, în înfăptuirea politicii partidului. Mesaj din larg: Aflat în portul
Yemba din Arabia Saudită, unde abia sosise la încărcare, echipajul petrolierului Biruința, de 150 000 tdw, fruntaș
pe flotă în 1985, a transmis în noaptea de revelion următoarea radiogramă, semnată de comandantul său Traian
Băsescu: «în această noapte de la cumpăna anilor, cei 40 de navigatori de pe această plutitoare cetate de oțel
construită în România își îndreaptă gîndurile spre țară, spre conducătorul partidului nostru, tovarășul Nicolae
Ceaușescu, spre toți cei dragi de acasă. După datină, cei aflați în cartul liber sîntem în jurul pomului de iarnă,
frumos împodobit, și închinăm un pahar cu vin pentru succesele (corect! - n. m.) obținute de poporul nostru în
anul în care a trecut, pentru
125
RADU CĂLIN CRISTEA
rezultatele pe care le-am înregistrat și noi, marinarii, și care ne-au permis depășirea planului la trafic cu 17 la
sută, pentru succese (deci se poate! - n. m.) și mai mari în 1986»“ (Scânteia, nr. 13.487, 03.01.1986).1
Să aibă România același loc în lume,

S-ajungă-n comunismul clădit prin trudă grea,
Și-n calendarul luptei rămînă acest nume:
Acesta-i Ceaușescu, Erou în vremea sa. (Păunescu)
Comunismul a însemnat pentru Băsescu un sistem confortabil în care și-a dezvoltat aptitudinile și a fost
răsplătit cu o poziție privilegiată în societate. N-a dat niciun semn că ar fi resimțit chintesența represiv- totalitară a
regimului comunist care l-a trecut prin viață dintr-un răsfăț într-altul.. Comunismul i-a dat o minte cu o
singură pistă (W. Wilson). Comuniștii l-au adoptat de tînăr ca pe unul de-al lor - marcă sută la sută a sistemului și
vedetă incontestabilă a matelotajului băștinaș. Imediat după absolvirea Institutului, Băsescu „ajungea, în 1981,
comandant de navă, la capătul unui examen despre care se spune că a durat numai 5 minute: nu mimai datorită
capacităților sale (...), ci și susținerii de care, așa cum se spunea printre colegii săi, tînărul ofițer se bucura.
Avea «pile» și era unul dintre cei care nu-și puneau niciun fel de problemă cu reînnoirea carnetului de
navigator, permisul de ieșire în apele internaționale, acordat practic de Securitate fiecărui marinar“2. în general,
Băsescu a cerut și i s-a dat. Cere apartament de la stat cu două camere și i se dă, în 10.01.1980, cu patru,
printr-o grațioasă înșelăciune3. Duce o viață de familie de un cenușiu molcom. Soția, Maria, lucrase ca
recepționeră, pe litoral. Fiică de subofițer de Securitate, ulterior șef de post de Miliție. A devenit casnică. De
la venirea în București se plînge de singurătate:
„Exprimarea mea e mai greoaie, fiindcă mult timp am vorbiț numai cu cîinele (Dick - n. m.)... Venită la
București, fără prieteni... am dat telefoane la Constanța și am vorbit cu rudele, cu prietenii de acolo. Asta vreo
două luni. Pînă a venit nota de telefon. Soțul meu s-a supărat foarte tare. Așa că de atunci am vorbit numai cu
Dick.“
1 veziși youtube.com/watch?v=KaIyvfsKZ2o
2 Marius Oprea, „Ascensiunea lui Băsescu (III)“, Observator cultural, nr. 435, 07.08.2008.
3 Vezi și comentariul meu „Justiția boccie (I)“, în Observator cultural, nr. 435, 07.03.2015.
126
Ar mai fi vrut un copil: „Cum tot am fost casnică, măcar să mai fi avut un copil pe lîngă cele două fetițe. Dar
nu s-a putut, soțul meu fiind atît de mult plecat.“
Gri de Kandinsky: „în unele zile spăl, în altele calc.“
Are chiar și un hobby: „Pasiunea mea de acum e tricotatul.“
Mici probleme de familie cu năbădăioasa mezină Elena, viitoare Eba:
„Am rugat-o să nu mai poarte ghete, că nu-i stă bine. Am implorat-o, am și plîns. Pe urmă am certat-o, am
încercat să o și bat. Dar ea e solidă, a făcut înot de performanță, și m-a împins - ca să se apere - numai cu două
degete. Și m-a dat de perete.“
Stă mai mult prin casă, dar iese și în oraș: „Am fost de cîteva ori la film. Anul acesta am fost și la terasă, o
dată.“ (Ochiul soacrei, interviu, 18.09.1995)
O femeie de treabă.
Frații Băsescu si vardiștii Securității

>>>>
S-a bătut destulă monedă pe averea acumulată de Traian Băsescu în comunism. Sunt date, cifre, calcule întru
totul verosimile, iar unele - de netăgăduit. Multe sunt extrase din confesiuni ale lui Băsescu însuși:
„Pe mine m-a găsit Revoluția cu bani! După 12 ani de serviciu pe mare, după trei ani de serviciu în Belgia, eram
un om care cîștigase mulți bani (...). Dacă mă căutați la CEC în vremurile acelea, vedeați că aveam un milion
de lei (...). Deci nu m-a găsit Revoluția sărac! Eu înainte de a-mi cumpăra Mercedesul, am avut trei mașini Audi
(...). Am fost comandant pe navă de un milion de barili care, oriunde acosta în lumea asta, primea ceea ce
se numește capa pentru comandant“ (JN, interviu, 15.07.2002).
Pe navă, mai ales pe Biruința, Băsescu era Boier Bibescu: cinematograf, club, piscină, ospătar la dispoziție.
Venea de pe mare ca Moș Crăciun la niște mucea cu burta lipită de spate. Pe scurt: „Mie acasă nu mi-a lipsit
nimic. Am adus tot ce se putea aduce.“1 Și completează, în același interviu, ca să ne intre bine în cap: „Nu mi-am
adus niciodată echipajul cu mîna goală acasă, pentru că era o prostie“.
Uscatul comunist nu se vedea de pe mările lui Băsescu:
„Realitatea este că eu n-am simțit direct în cei 12 ani cît am navigat acea formidabilă presiune care exista pe
uscat“ (la Marius Tuca Show, 05.04.2005).
1 Traian Băsescu pe Calea Victoriei - în dialog cu Radu Moraru, Ed. Sophia Press, 2008, p. 150.
127
RADU CĂLIN CRISTEA
Deșertul roșu al comunismului nu se vedea nici măcar de la Anvers. Apelînd la informații din surse publice,
inclusiv interviuri cu Traian Băsescu, Marius Oprea (în serialul său despre Băsescu) și redacția Bilanț (nr. 14,
noiembrie 2005) adună, scad, înmulțesc și se apropie, în final, de sume de-ți stă mintea în loc. Socotelile
privind veniturile legal dobîndite de Băsescu între 1976 și 1989 (cel mult 1,278 milioane de lei) din care se
scad, pentru aceeași perioadă, toate cheltuielile curente ale unei familii care ar fi trăit la limita sărăciei (în jur de
1,525 milioane de lei) demonstrează că viitorul șef al statului ar fi avut la sfîrșitul regimului Ceaușescu un
deficit de peste 250 000 de lei în bugetul personal. Creditînd, conform propriei mărturisiri, existența milionului
de lei depus la CEC, ar însemna că Băsescu ar fi cîștigat din buf circa 1,25 milioane de lei, adică aproape 85 000 de
dolari. Băsescu declară că alte 60 000 de dolari i-ar fi ținut acasă. Știe el ce știe. De asemenea, că breasla
marinarilor, cu toate avuturile strînse gangsterește, s-ar fi bucurat de o tacită impunitate din partea autorităților;
nimeni nu avea un asemenea statut, poate, cu excepția unor marinari de soi, din tagma lui, cu stele nu
doar în frunte și care se lăfăiau în plasele de siguranță ale regimului. Băsescu își făcea trabucuri din dolari.
„Radu Moraru:
Dar nu vă băgau la ilicit? Cum țineați banii ăștia, că este interesant? îi țineați în sacoșă, sub saltea, la
bancă?
Traian Băsescu:
Nu. Bineînțeles că-i țineam acasă...
Radu Moraru:
Aveați 60 de mii de dolari în casă.
Traian Băsescu:
Dar nimeni nu s-a legat de bunăstarea marinarilor înainte de Revoluție. Radu Moraru:
Dar se știa că sunt atît de bogați, că au zeci de mii de dolari. Se știa lucrul ăsta? Traian Băsescu:
Se știa. Aveau bani, mașini, făceau concedii unde vroiau ei în România. Asta era.“1
Fratele Mircea vorbește mai pe șleau despre bișnița familiei Băsescu:
1 în Traian Băsescu..., op.cit., pp. 150-151.
128
„Noi nu prea aduceam carpete, blugi, țigări. Noi eram cu «zgîrciul», material supraelastic, principalul
material de buf al tanchiștilor (...). Se făceau rochii din el, era și cu sclipici, era și cu bordură și fără bordură (...).
Nu prea era recomandabil să ții zgîrciul în casă. Era Miliția, era Securitatea. Trimiteam repede zgîrciul pe
la mama, pe la tata, prin sate, pe malul Prutului, pe unde se vindeau (...). Din buf am avut la Revoluție
apartamentul meu și o Ladă 1500 care era cea mai scumpă mașină care se găsea la noi atunci. Și aveam, nu
știu, în jur de 600 000 de dolari“ (Kamikaze, interviu, 28.07.2010).
Dumitru Ionescu (nea Mitică), fost șef al Departamentului „Electric“ de pe Biruința, îmbogățește lexicul
bufului cu un cuvînt nou - lurexul, (bănuiesc) un zgîrci mai cu chichirez:
„De la o rudă a președintelui (Băsescu - n. m.) am aflat că în comerțul cu produse de pe mare, aduse de căpitanul
Băsescu pe vremea lui Ceașcă, era implicată și doamna Băsescu, mama președintelui. Erau furnizori pe sub mînă
de lurex. Lurexul era un material sclipicios, de făcut rochii și bluze kitsch, mă rog, foarte la modă atunci“ (pe blog,
10.07.2010).
La prima vedere, fie Mircea umflă potul, fie Traian ținea, de fapt, mult mai mulți bani la saltea. Oricum,
averea așa-zicînd publică a lui Traian Băsescu, în contul de la CEC, în valuta declarată, în mașinile de lux,
bijuterii, ceasuri, brichete, tablouri (conform declarațiilor sale de avere) etc., în văzul organelor de partid, sub
nasul Securității, era prea bătătoare la ochi și - cum să zic? - inadmisibilă fără un spate foarte puternic asigurat de
piese grele ale regimului. Nu s-a mai auzit de nimeni altcineva care să se afișeze, fără teama de a fi săltat pe Legea
18, a „ilicitului“, cu atîta burdușeală de bănet și cu asemenea fast de bogătan țaparliu.
„Elena Ceaușescu, căreia i s-au făcut publice economiile păstrate pe libretele CEC care i-au fost confiscate în
aprilie 1990 de statul român, avea cu puțin mai mult de un sfert din banii lui Traian Băsescu, și anume 270
000 de lei.“1
Oprea îl bănuiește pe Băsescu că nu s-ar fi putut căpătui doar din buf, ci „și prin alte metode, mult mai la
îndemîna sa, în calitate de comandant de. navă, deseori folosite pentru «umflarea notelor de plată ale
călătoriei»“. Cîteva metode:
„... achiziționarea de alimente în porturi străine, de calitate inferioară, dar pentru care se plăteau prețuri
exagerate, încasîndu-se comisioane grase,
1 Marius Oprea, „Ascensiunea lui Băsescu (II)“.
129
RADU CĂLIN CRISTEA
în colaborare cu agentul NAVROM (ship chandler) din portul respectiv. Tot în înțelegere cu agentul, nava se
aproviziona cu cantități de motorină și ulei mult mai mici, pentru care se plăteau prețuri mai mari, sau se încărcau,
pe bază de comision, reparațiile efectuate - toate aceste «manevre» erau la îndemîna comandanților de navă.
Căci, numai din blugi și alte asemenea, greu se puteau aduna milioanele, iar pentru «marfă» e nevoie, de altfel, de
bani - un cerc vicios, pe care marinarii flotei unei țări care se zbătea în sărăcie și lipsuri și care primeau o diurnă
de numai doi dolari pe zi, trebuiau să-l stăpînească.“1
Fără șpaga de rigoare, atent calculată în funcție de valoarea mărfii traficate, nimeni nu trecea prin vămile
comuniste unde nimic nu se petrecea fără știința Securității. Mai agarici de felul lui, Mircea Băsescu bravează,
desigur, susținînd că Securitatea putea fi dusă de nas de ingeniozitatea camuflării bufului:
„De transportat (zgîrciurile - n. m.) le transportam în sala mașinilor, dar nu spun unde ascundeam noi
buful, ha, ha, ha, că nu-i frumos, poate se mai practică și acum“ (Kamikaze, interviu, 28.07.2010).
Ideea că hoțomanii de contrabandiști se jucau cu vardiștii nătăfleți ai Securității trebuie uitată. Traian
Băsescu știa ce vorbește, spunînd lucrurilor pe nume, într-un interviu din 1992:
„...nu acostam cu Biruința fără să mi se urce Securitatea la bord și niciodată vreun comandant din flota
română nu și-a pîrît echipajul (?!). A dat informații asupra modului cum i-a mers nava, ce s-a întîmplat cu
nava, dar niciun comandant român (bre!) nu a spus că marinarul cutare a schimbat 100 000 de lei sau că a vîndut
whisky nu știu unde. Asta au făcut-o alții, care erau tot în echipajele noastre.“2
De la zgîrci la mușama
Partidul și Securitatea vegheau cu ochi rece și limbă scurtă asupra lui Băsescu. Contabilizau și
monitorizau totul, de la bufuri la conturi bancare și autoturisme personale la care nici nu visa
nomenclatura ceaușistă. în acapararea puterii, regimul luase măsuri draconice pentru ca orice formă de
clandestinitate să fie exclusă, cu atît mai mult pe termen lung și atrăgînd
1 Marius Oprea, „Ascensiunea lui Băsescu (III)“.
2 Marius Oprea, „Ascensiunea lui Băsescu (III)“.
130
căpătuieli cumva demonstrative. Ca atare, nimeni nu-și permitea astfel de extravaganțe fără voie de la agie.
Traian Băsescu poate fi considerat, fără exagerare, unul dintre cei mai mari bișnițari înregistrați în comunism.
Oricît ar fi reușit să corupă establishment-ul comunist, Băsescu arăta, totuși, prea gros de obraz. Ion Mihai
Pacepa, fost adjunct al spionajului ceaușist, povestește fugitiv despre mărfurile de contrabandă aduse în țară
de diverși mahări ai regimului: se proceda cu perdea și fără excese („țigări americane și whisky scoțian“). în cazul
căpitanului Biruinței vederea se tulbură din cauza felului deșănțat și neverosimil de imprudent al expunerii unei
pricopseli adunate în mod covîrșitor pe căi ilicite.
Oricît de bine înfipt ar fi fost Băsescu în structurile de maximă siguranță ale aparatului comunist, cel mai
neînfricat contrabandist („urs“, în argou) al țării se putea socoti foarte norocos că n-a fost măturat de
coada balaurului din cel puțin două motive: 1. Orice garanție se putea nărui din senin, după chefurile și nazurile
șefilor, „răsucirile“ cuplului Ceaușescu fiind proverbiale în acest sens; 2. Sistemul comunist avea limitele
sale de toleranță, pedepsindu-i uneori cu cruzime pe prădătorii largi la pungă cu oamenii săi, dar care
întindeau prea tare coarda. Un caz pilduitor a fost Gheorghe Ștefănescu, zis „Bacchus“, prodigiosul
traficant cu vinuri, care își protejase business-ul cumpărînd pe bani grei tot ce însemna factor de putere începînd
de prin anii ’70. Nimeni n-a putut opri, pînă la urmă, rafala de gloanțe care l-au ciuruit la execuția sa din
04.12.1981. Traian Băsescu avea să scape mult mai ușor, ajungînd, într-un final mai îndepărtat, președintele
României și ciuruindu-i el pe alții.
O dezbatere mai întortocheată decît genomul uman încinge, invariabil, legătura lui Traian Băsescu cu
Securitatea. Acum și, poate, pentru totdeauna nu se va avansa mai departe decît au făcut-o Marius Oprea, dar, mai
ales, Mugur Ciuvică în investigațiile GIP preluate în sinteză în cartea sa.1 S-au pulverizat ori stau sub diverse
lacăte documente indispensabile unei discuții aplicate. Martorii au vorbit, dar la Lună. Alții au fost amuțiți, de
obicei prin proțăpirea lor în sferele de influență ale lui Băsescu, la urdinișurile de la fagurii cei mai dulci ai
puterii. Unele dintre scuturile.umane antiSecu ale lui Băsescu se mai leapădă, pe nepusă masă, de propriile
minciuni. Silvian Ionescu, fost șef de Serviciu în cadrul Direcției I a CIE, coordona spionajul ceaușist în
Belgia, Olanda și Luxemburg în perioada cînd Băsescu servea
1 Mugur Ciuvică, Zece ani răi, Ed. RAO, 2015.
131
RADU CĂLIN CRISTEA
patria la Anvers. După 25 de ani de pampers refolosibil al lui Băsescu în dosirea legăturilor acestuia cu
Securitatea, anesteziat general de protectorul său cu salbe de demnități publice, Ionescu se aprinde ca nafta și
dezminte propriile precedente înșelăciuni:
„Ca să înțelegeți, el, BĂSESCU, era turnătorul tuturor matrozilor care treceau prin Anvers și cumpărau și ei
lănțișorul de aur mai ieftin decît putea el. Asta era jale! în timp ce el, BĂSESCU, ciordea din curse din
bunkeraj1, shipchadlering2 și altele! Știu ei toți căpitanii cum se chiverniseau pe banii proștilor! (...). Mi-aș dori
ca toți cei ce agreează cele de mai sus să înțeleagă tăcerea mea anterioară, să mă ierte, dar mai presus de toate să
dea «SHARE» pentru ca tot mai mulți să știe adevărul despre această monumentală JIGODIE (Băsescu - n. m.)!“
(pe Fb, 16.09.2015).
S-au tot strîns zeci și sute de declarații unde Băsescu recunoaște anumite formule și moduri de
cooperare cu Securitatea și alte zeci și sute în care dezminte înfuriat orice afiliere la acest „instrument al
terorismului de stat“3. Băsescu s-a priceput ca nimeni altul să traficheze țesăturile cele mai scumpe ale vremii
respective: după ’89, a schimbat „zgîrciul“ cu „mușamaua“. A făcut mușama. A mușamalizat. Și-a înșelat
partenerii de guvernare (CDR), asigurînd majorități convenabile, mai întîi, pentru emascularea Legii
187/07.12.1999 („Legea Ticu“) prin introducerea unei sintagme („poliție politică“), care a denaturat însăși
ideea de colaborare cu Securitatea, indiferent sub ce identitate (informator, colaborator, persoană de sprijin,
rezident, „gazdă“) etc.
Haute Coutume: Băsescu face pe prostul

Cu Legea 187 ca alibi perfect, cu procesele-verbale ale distrugerii unor catastife și cu acte originale
păstrate prin diverse arhive, se poate aprecia că Băsescu a fost, dar, de fapt, n-a fost colaborator al Securității. Pentru
subsemnatul, sătul pînă peste cap de securitismele lui Traian Băsescu, două elemente cîntăresc în punerea
acestuia în slujba Securității:
1.Băsescu s-a aflat permanent într-o extraordinară foșgăială de securiști. Meseria și gradul îl obligau la
contacte asidue și neîntrerupte cu Securitatea. Nu ieșea în larg fără permisiunea Secu. Nu se întorcea din larg,
mai ales din
1 Alimentarea vaselor cu carburant.
2 Ship chandler este un agent sau serviciu de aprovizionare a navelor.
3 în Raportulfinal al CPADCR, Ed. Humanitas, 2007, p. 473.
132
cursele lungi, fără să fie puricat de Secu. Dădea rapoarte pe bandă rulantă. Băsescu consimțise la inserția
Securității în viața și munca lui, fără poticniri, poate chiar cu satisfacție dacă ținem cont de formația sa cazonă, de
înzestrările dovedite și apreciate în medii sclipind de spalete. Se poate polemiza pînă la sfîrșitul universului
asupra gradului de vinovăție al lui Băsescu detectabil în hîrtii vechi sau viitoare. Contează că a fost insider al
Securității, că n-a dezavuat un fenomen unde își vedea de treburile și misiunile sale intra muros și că orice
controversă s-ar cuveni să pornească de la o premisă esențială: niciuna dintre atestările publice sau citatele produse
de surse solide referitoare la raporturile dintre Băsescu și Securitate nu vorbește despre vreun accidental ifos
disident, despre vreo cîrtire, rezistență, insubordonare a acestuia față de poliția politică. Nu rezultă că ar fi
refuzat vreodată, cu ceva, infinitezimal, Securitatea. Dacă m-aș avînta într-o parabolă mi l-aș imagina pe Băsescu,
nesecurist și civil incurabil, într-o moară înțesată de securiști care se freacă între ei, cărînd saci cu faină. Poate
cineva crede că Băsescu s-ar fi putut păstra necontaminat, zeci de ani, în același costum intact, fără praful și
pulberea albe ale lumii în care s-a mișcat?
2. A fost amintită cu mai multe ocazii o scenă ce mi-a fost relatată și mie, în termeni identici, de doi dintre
participanții la o întîlnire politică la vîrf, precum și de a treia persoană, lider foarte cunoscut al Partidului Democrat,
plecat în străinătate în momentul respectiv. Se întîmpla pe la începutul lui octombrie 1997, la puțin timp după
ce șeful diplomației, Adrian Severin, anunțase că deține o listă cu spioni infiltrați printre jurnaliști și șefi de
ziare. Erau de față, în „Modrogan“, Adrian Severin, Traian Băsescu, Bogdan Niculescu Duvăz (naș de
cununie al lui Băsescu la nunta de argint a acestuia), Victor Babiuc, Alexandru Sassu, Radu Berceanu. Duvăz, unul
dintre vicepreședinții PD, a cerut un tur formal de opinii asupra ecourilor „listei lui Severin“. Vizibil panicat,
cu o față de confort trei, Băsescu a spus ceva de genul:
„Trebuie să-mi dau demisia din Guvern, am o problemă, am lucrat cu ăștia de la Securitate, am fost obligat, dar
n-am făcut poliție politică!1“ (Inpolitics, 01.10.2014).
'Este vorba de art. 5 (1) al Legii 187/1999: „Prin poliție politică se înțelege toate acele structuri ale securității, create pentru
instaurarea și menținerea puterii totalitar-comuniste, precum și pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului.“
133
RADU CĂLIN CRISTEA
S-au foit cu toții, s-au căutat din priviri, Băsescu era alb ca varul stins. Au decis că, „din moment ce Traian n-a
făcut rău cuiva“, să nu dezvăluie colaborarea acestuia cu Securitatea. După terminarea conclavului, șocat de ce
aflase, unul dintre participanți a răbufnit: „Cine dracu m-a pus să deschid discuția?!“ în 30.09.2014, într-o
emisiune la Romania TV, Babiuc, Sassu și Duvăz rememorează momentul neașteptatei autodeconspirări a lui
Băsescu. Sassu:
„Ne-am solidarizat acoperindu-1. Era un moment destul de prost. Am spus: «Dacă n-ai făcut rău la
nimeni, hai să nu mai zicem nimic de asta!» El (Băsescu - n. m.) a venit prima dată și a spus: «Domne, trebuie să
îmi dau demisia!» Erau acolo Severin, Radu Berceanu. într-un fel a fost penibil să spună pe față că «eu nu mai pot
să fiu ministru că...»
Băsescu n-a scos un cuvînt după această emisiune, deși pe Ciuvică îl tîrîse prin instanțe pentru aceeași
acuzație, însoțită, pe deasupra, și de referințe documentate. Traian Băsescu se află, într-un fel, în situația
fostului său prieten, Sorin Roșea Stănescu: ambii au recunoscut (Băsescu - în șezătoarea pedistă, Roșea Stănescu
- în public, în 1992) că au servit Securitatea, numai că organele abilitate n-au găsit dovezile. Prin urmare, Băsescu
n-a colaborat cu Securitatea. Nu-i așa? Și pentru că e sănătos să te desparți de trecut rîzînd, l-aș cita în final
pe temutul anticomunist stralunato Vladimir Tismăneanu care povestește, într-o bucolică rostită în 03.06.2015,
la Timișoara, cît de efervescent era Băsescu aflînd din gura gurului Volodea despre „experimentul Pitești“.
Expozeul tismănean va fi întrerupt de o întrebare dumnezeiască a lui Băsescu:
„îndrăcită asta de securitate și-a făcut mendrele de la sine sau a executat ordinele partidului?“
ÎNTRE SECERĂ SI CIOCAN
Dracul cu scufiță rosie
>>
Evenimentele din decembrie ’89 îl prind pe Traian Băsescu la post, în așa-numita „stare de serviciu
comandat“. Trece sur-le-champ de partea Revoluției și figurează printre puținii care primesc de la CFSN
legitimații speciale de acces oriunde poftesc (cf. adevarul.ro, 11.09.2006). Băsescu părea cam dus cu pluta:
„Plec către FSN, pe Bdul Lenin, și văd că se trage. Vă dau cuvîntul meu de onoare, am spus șoferului:
«Oprește mașina!» - că am văzut că se trăgea de pe o parte pe alta. Am coborît din mașină, am luat-o pe
mijlocul bulevardului, prin dreapta rondului verde, am ridicat mîna în sus și am spus: «Sunt inspectorul-șef.
Opriți!» S-au oprit.1
Mă, voi auziți ce spune ăsta aici? (Ilie Moromete, M. Preda)
Intră în Guvernul Roman, în 17.10.1990, ca Subsecretar de Stat la Departamentul Transporturilor din
Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului. îl recunoaște pe Ion Iliescu de tătucă și, încă o dată, stima
lui Băsescu în fața unei autorități preeminente alese de popor va funcționa zeiss. Pe Iliescu îl va spurca abia
peste ani, războaiele sîngeroase le va purta însă doar cu Năstase. Nu va suferi vreun blocaj de cîrmă cînd Iliescu se
va răsti la cei ce „au întinat memoria PCR și a celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului din această
țară“ (TVR, 22.12.1989). Viața politică și publică a lui Traian Băsescu va curge, mai întîi, în siajul comunismului
cu față umană. După 27.06.1992, momentul marii schisme din FSN, se mută în tabăra lui Roman, fără a
îmbrăca însă cămăși politice țipătoare. Va fi, pe diferite durate, de cinci ori Ministru al Transporturilor
135
RADU CĂLIN CRISTEA
în Cabinetele Roman, Stolojan, Ciorbea, Vasile și Isărescu. Ajunge, în două legislaturi, deputat (anost) de
Vaslui. Fitilist, sforar, intrigant, bagă bețe în roțile alianței cu CDR. în fine, cîștigă Primăria Capitalei în
18.06.2000, „guvernînd“ Bucureștiul în timp ce vrăjmașul Năstase guverna țara. Nu face mare brînză ca Primar
General, exceptînd, poate, fustigația maidanezilor și antrenamentele pentru Cotroceni, cu stretching,
busculade verbale și ferocitate dezlănțuită, în meniuri servite, aproape zilnic, împotriva majorității PSD din
Consiliu. își face mici cadouri pentru alungarea plictisului, de pildă casa din str. Mihăileanu. O trîmbă de fum
penal lasă în urmă tunul dat de Băsescu în 26.11.2004 cînd, în ultima zi de mandat la primărie, semnează Dispoziția
3544 prin care a retrocedat în parcul I.O.R. un teren de 82 229 mp octogenarului E.I.D. Romalo pentru
suma de 300 000 de euro. Ca vrejul de fasole din povestea lui Jack, prețul celor 8,2 ha va crește la 53 de
milioane de euro ce vor intra în buzunare cu multe înțelesuri.
Traian Băsescu va rămîne rece-marmoreic la orice animații de natură anticomunistă, inclusiv acelea inițiate în
propriul partid. Nu are, pur și simplu, sensitivitate pentru o temă ce nu-i va interesa deloc, niciodată. Dacă ar fi
știut despre această prelungită atonie a viitorului musculos idol anticomunist, Tismăneanu i-ar fi tras,
taumaturgic, niște perechi de palme:
Eu, drept orice răspuns, îi trag două perechi de palme, mă sui și... mînă birjar! (Caragiale)
La spovedanie la Ion Cristoiu:
„Dar recunoașteți că există în presă, la scriitori și la unii politicieni, această teză referitoare la cît de mult
au suferit sub dictatură? Este un clișeu? Ce părere aveți despre asta?“
Traian Băsescu:
„Unii poate chiar au dus-o rău.“1
Nostalgic circumspect al comunismului, Băsescu e parte dintr-o istorie de care se va dezice public o singură
dată, într-o vînare de vînt a unei oportunități politice. Adriana Săftoiu:
„Ar fi hazardat să spun că (Băsescu) avea un complex de superioritate față de urmașii partidelor istorice, pe
care îi vedea mai degrabă moștenitori cabotini, «decrepiti», ai celor care reprezentau disidența față de
comunism. Dar nu îi privea nici cu admirație, nici cu respect. Risc să afirm că îl putea
136
incomoda faptul că acești urmași ai partidelor istorice erau priviți cu o anumită îngăduință, doar pentru că
descindeau pe linie de partid din istoria opozanților Partidului Comunist. Cred că niciodată nu a judecat în
termeni radicali istoria PCR. Pe fond, el este un om care nu a simțit prigoana partidului comunist, cel mult
inconvenientele de ordin domestic - lipsuri casnice - pe care le rezolva, așa cum a mărturisit-o, cu blugi,
țigări și alte «monede de schimb». Discursul ministrului Băsescu despre rolul PCR îmi amintea de nostalgicii
comuniști: PCR a lăsat și semne bune în societate - blocuri, metroul, ridicarea satului etc. Nuanțele în
interpretarea faptelor de pînă în 1989 au apărut mai degrabă odată cu funcția de președinte de țară. Dar erau doar
nuanțe și mai puțin modificări substanțiale de interpretare și reevaluare a propriei sale viziuni. Reacția față
de monarhie și rolul ei în evoluția țării, primele discuții despre condamnarea comunismului arată păstrarea
convingerilor sale despre cine și cum a marcat istoria României.“1 Pentru Băsescu, condamnarea comunismului
nu avea niciun Dumnezeu. Ce să fi avut de spus Băsescu în special despre punctul 8 al Proclamației de la
Timișoara din 12.03.1990, care îi lustra pe membrii nomenclaturii PCR și ai Securității? Să se fi autolustrat,
incognito, pe altarul anticomunismului? Prin vara lui ’90, Constantin Ticu Dumitrescu, Președintele AFDPR,
va croi, alături de LADO și APADOR - CH, o eboșă plină de intenții curate, dar și de formulări necitețe, a ceea
ce ar putea fi considerată prima bornă a întortocheatului proces al comunismului din România. Se atingea și aici
subiectul lustrației. Și l-ar putea imagina un muritor de rînd pe Băsescu asudînd alături de foștii deținuți politici la
redactarea unor proiecte de condamnare a comunismului? Gabriel Andreescu trimite la alte cîteva
proiecte de condamnare a comunismului2. între acestea - o „Declarație privitoare la condamnarea
comunismului“ difuzată în decembrie 1990 de Ministrul Justiției, Victor Babiuc, și asumată, în numele Guvernului,
de Premierul Petre Roman:
„Nu putem și nu trebuie să fim liniștiți atîta vreme cît cei vinovați de dezastrul economic, politic, social și
cultural al țării, care a dus la Revoluția Română din decembrie 1989, sau care au încercat să o reprime în sînge se
află printre noi, anonimi, nepăsători și în afara oricărei răspunderi.“
1 Adriana Săftoiu, op.cit., pp. 19-20.
2 Gabriel Andreescu, în Iluzia anticomunismului - Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Ed. Cartier, 2008, pp. 46-47.
137
RADU CĂLIN CRISTEA
Accentul acestei declarații cădea pe responsabilitatea individuală a celor culpabili de crimele
comunismului. Desigur, nici urmă de Băsescu, fie și hoinărind pe radarul moral al colegilor de partid Roman și
Babiuc.
Lui Băsescu i se rupe în paișpe de comunism
Renate Weber și Gabriel Andreescu, co-Președinții APADOR - CH, compun în 1994 un alt draft de
condamnare a comunismului, preluat de AC în speranța adoptării acestuia ca lege de CDR. Un nou făt născut
mort. Băsescu, probabil, nici nu află. O condamnare „în numele statului român“ a comunismului transmite
Președintele Emil Constantinescu, într-un cadru de o solemnitate discretă, în Mesajul la inaugurarea Memorialului
de la Sighet:
„Aici, la Memorialul de la Sighet, unde memoria noastră regăsită trebuie să stea ca o fortăreață împotriva
uitării, vă rog să-mi permiteți, înainte de orice, să mă gîndesc nu doar cu pietate, ci și cu responsabilitate, la
toți cei care, știuți și neștiuți, vii sau trecuți în eternitate, au fost victime ale represiunii comuniste. în
numele statului român, pe care am onoarea de a-l reprezenta prin votul majorității cetățenilor acestei țări și
în conformitate cu prerogativele constituționale pe care mandatul lor mi le-a oferit, îi rog să-mi îngăduie să le cer
iertare. îi rog să accepte expresia regretului meu profund pentru suferințele lor, pentru suferințele familiilor și
prietenilor lor, dar, mai presus de orice, îi rog să accepte expresia regretului meu profund pentru faptul că nu un
dușman din afara hotarelor, ci chiar din Patria lor - înlănțuită și ea, în fapt și cuget - i-a respins, i-a
condamnat, i-a transformat în dușmani, i-a ucis. îi rog să primească această expresie publică a acelei părți din
suferința lor pe care o împărtășim cu toții, suferința pentru faptul că statul român din acei ani, înstrăinat de sine și
de propriii săi fii și fiice, în loc să-și apere și să-și ocrotească cetățenii, i-a supus represiunii, le-a schilodit
trupurile și, cînd a fost în stare, și mințile“ (RL, 20.06.1997).
Sighetul va însemna un topos pe care Băsescu îl va ocoli cu băgare de seamă, de parcă acolo l-ar fi așteptat
detașamente oficiale de exorciști ai posedaților de luciferii comunismului. Sighetul îi va induce un țîțîit
particular și se va feri ca de tîrnoseală de acest spațiu simbolic al memoriei represiunii comuniste. Nu se omoară
defel cu firea în contemplația critică a trecutului comunist. Imobilizarea lui în această atitudine va deveni una
dintre cauzele pentru care intelectualitatea care-i va da ocol l-ar fi flocăit neîncetat și cu amănuntul. Din rațiuni de
strategie politică, echipa de
138
consilieri de la Cotroceni își dă osteneala să-l înduplece pe Băsescu măcar să treacă pe la Memorialul de la Sighet.
Un asemenea gest ar fi îmbunat ceva din aversiunea GDS față de Băsescu. Adriana Săftoiu:
„Cred că cei de la GDS își au rolul lor și mai cred că Pleșu are dreptate observînd că acel 1% care l-a ajutat să
se distanțeze de Năstase vine de la ei, pe fondul discursului antisistem, anticomunist. Tocmai de aceea am propus un
dialog cu ei, să le cîștigăm o minimă încredere, să mai reducem din reacția viscerală față de el, care nu doar că
nu provine din lumea lor, dar nici nu caută să o înțeleagă. De aceea am și sugerat să viziteze Memorialul de la
Sighet.“1
Prilejul condamnării comunismului i se oferă pe tavă lui Băsescu prin inițiativa legislativă din decembrie
1997 a lui Victor Babiuc și Radu Berceanu, prietenii și colegii săi din PD, Guvern și Camera Deputaților,
privind „repunerea în drepturi a persoanelor condamnate - victime ale represiunii comuniste“. Băsescu se face că
plouă. își „doza prioritățile“, dar „admițîndu-și finitudinea.“2 Și acest proiect, foarte bine „strîns“ juridic, avea
să-și dea duhul, într-un răsuflet de ușurare a lui Pleșiță, Enoiu, Ficior, Crăciun, Moromete, Vișinescu etc. Ana
Blandiana își amintește cadrul foarte aspid al aventurii parlamentare a Legii 187/07.12.1999 („privind
accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică“):
„Liderii CDR ezitau, iar partenerii de coaliție, ca și opoziția PDSR, erau în continuare solidari în
împotrivire. «Legea Ticu» a fost votată pînă la urmă în iarna lui 1999, după ce suferise sute de amendamente și
trecuse, nu prin una, ci prin trei comisii parlamentare, care se întrecuseră în sterilizarea ei, încît, cum se știe,
inițiatorul și-a declinat în cele din urmă paternitatea“ (22, interviu, 25.03.2005).
Oricît de ciopîrțită și aseptizată, Legea 187 a condus la cea mai netă condamnare legislativă a comunismului, în
speță, a Securității. în plan extern, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă, în 27.06.1996, Rezoluția
nr. 1096 privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare“ (raportor - Adrian Severin), cu
recomandări privind lustrația, reabilitarea condamnaților politici, încadrări juridice ale vinovățiilor individuale
etc. Prin urmare - comunismul a fost condamnat,
2 „Traian Băsescu a înțeles rolul memoriei într-o democrație, dar pare să știe să-și dozeze prioritățile, să le așeze într-o ordine
logică (...). își cunoaște misiunea, își admite finitudinea. Poate de aceea a ajuns să fie președintele memoriei. Ori, altfel spus,
al asumării“ - Vladimir Tismăneanu, Cartea președinților, Ed. Humanitas, 2013, p. 21.
139
RADU CĂLIN CRISTEA
din decembrie ’89 încoace, de mai multe ori, în diverse feluri, de diferite instituții și personalități publice și
politice. în jurul ministrului, deputatului, primarului Băsescu, uneori la doi pași de el, comunismul a fost
dezaprobat prin varii mijloace și pe o cale din ce în ce mai deschisă. Băsescu n-a schițat niciun gest, probabil,
din fidelitate față de un regim pe care nu-i putea blama că a săvîrșit atîtea rele din moment ce lui îi făcuse
numai bine. De ce ar fi pus la zid o dictatură care l-a dezmierdat și i-a adus belșugul în casă? Pentru ce să aducă
bufnițe la Atena?
Președintele Ismail
Băsescu își provoacă un puseu metempsihotic, facîndu-și selfie cu dublul său deghizat în ex-comunist reflexiv.
în dezbaterea televizată finală cu . Adrian Năstase din 08.12.2004, candidatul Băsescu apeleazăla o șmechereală de
campanie, deplîngînd pătimirea românilor de a-și vedea țara condusă numai de foști comuniști. Traian către
Adrian:
„Ce blestem o fi pe poporul ăsta de-a ajuns pînă la urmă să aleagă între doi foști comuniști?!“ Cîștigă cursa
pentru Cotroceni cu un piept înaintea lui Năstase. Un piept bombat de matelot la proră. Intră în pîine cu un
pachet de frustrări și angoase în ranița de caporal. Devenise Președinte. Căciula se dilată, capul se comprimă.
în primele luni de mandat, Băsescu se adună greu, absoarbe solicitări diverse, are contacte kilometrice, mai mult
ascultă și tace, bravează ca să ascundă chinurile adaptării, face eforturi să-și potrivească pașii cu cadența unei
lumi ce-i împiedica mișcările și nu se asemăna cu niciuna dintre experiențele anterioare. Intelighenția, privirile-
tunel de la GDS, crema ONG-urilor, deținuții politici se uită la arătarea prezidențială ca la urmuzianul Ismail:
„...este compus din ochi, favoriți și rochie... Se plimbă însoțit de un viezure de care se află strîns legat cu
odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănîncă crud și viu, după ce mai întîi i-a rupt urechile și a stors
pe el puțină lămîie...“
Evident că lui Băsescu numai de condamnarea comunismului nu-i ardea. Cu toate acestea, bietul om s-a trezit
clăpăugit de cine trecea pe la el, pe la Cotroceni, pe motiv că nu condamnă comunismul. I-au lungit urechile pînă
la pămînt Ticu Dumitrescu și o fermă delegație a AFDPR. După ce îi trimisese un memoriu de peste 80 de pagini,
Marius Oprea, însoțit de Radu Ioanid, Directorul Muzeului Holocaustului de la Washington, se prezintă la
140
g Cotroceni pentru o altă iminentă urecheală a lui Băsescu. Vor trebui să se I mulțumească doar cu urechile interne
ale lui Claudiu Săftoiu.
I Pe Băsescu îl preducește și Doina Cornea care îi trimite o scrisoare unde I semnalează, între altele,
„nedreptatea care i s-a adus Bisericii Greco-Catolice“, I rugîndu-1, de asemenea, „ca pentru martirii adevărați ai
Bisericii Ortodoxe să ț solicite informații de la Preasfințitul Bartolomeu Anania“. Cum mesajul f Doinei Cornea
îi intră lui Băsescu pe o ureche și îi iese pe cealaltă, și fosta } mare disidentă anticomunistă îi va întinde pavilioanele
auriculare:
„Lui Băsescu îi reproșez șovăiala pe care a avut-o în condamnarea comunismului“ (interviu,
voxpublica.realitatea.net, 14.06.2011).
GDS nu putea lipsi de la această liftare a lobilor urechilor prezidențiale. ‘ De urechile Președintelui se
atîrnă un membru de vază al grupului, Ion '• Vianu, alt cunoscut disident, care nici nu concepe ca Băsescu să nu
dea cel puțin o declarație de condamnare a comunismului:
( „Fac parte dintre aceia care cred că Traian Băsescu nu numai că poate, ; dar trebuie să-și asume obligația de a da,
solemn, această declarație. Și chiar ș o va face. Și chiar că nu poate altfel“ (22, 25.03.2005).
Mai-mai să-i smulgă urechile lui Băsescu, pentru aceeași opintire la integrarea spirituală în absolutul
anticomunist, Rodica Palade și Sorin f Ilieșiu. „Amintiți de modelul Lukașenko, în cel mai bun caz, Putin“, îl J
informează Rodica Palade pe Băsescu în debutul unui interviu (22, 12.07.2005) unde nu doar deja
deformatele urechi prezidențiale au de \ suferit, ci Președintele, în întregul lui, e căsăpit fără milă.
întrebare Palade: „Deci punctul de vedere al lui Vladimir Tismăneanu despre stalinism nu vă poate
determina să mergeți în Parlament, așa cum v-a cerut s societatea civilă, și să prezentați o rezoluție de
condamnare a comunismului?“
Băsescu:
„Nu, doamnă.“
i Asupra lui Băsescu se va abate uraganul Sorin Ilieșiu. Bine că măcar l-a j prins pe uscat. Ilieșiu se va
specializa în scrisori deschise, apeluri, I proclamații etc. cu același devorator mesaj: îi solicită lui Băsescu, în
; expozeuri maniacale ca amplitudine repetitivă, dar benigne în conținut, să condamne comunismul. Ilieșiu îl va
epuiza nervos pe Pleșu într-un asemenea hal încît autorul „Limbii păsărilor“ va fi disponibil pentru o i ripostă
ultragiată abia peste șase ani, în Dilema veche (25.02.2012): un prilej dezolant pentru un intelectual cu
maniere și înnăscut instinct al urbanității ca Pleșu de a publica fragmente din corespondența sa privată cu
Ilieșiu.
141
RADU CĂLIN CRISTEA
Drept urmare a muncii titanice a lui Ilieșiu, bombardamentele anticomuniste ce vor exploda în capul lui
Băsescu în 28.04.2005, 14.06.2005, 04.10.2005, 19.10.2005, 10.03.2006 etc. se vor bucura de sprijinul masiv
al ONG-urilor, al intelectualității, al asociațiilor profesionale, al grosului societății civile, al diasporei ș.a.m.d. De
piatră să fii și cedai la prima salvă! Anii vor arăta mecanica ipocrită a încolonării GDS la apelurile anticomuniste
ale lui Ilieșiu. Pînă la urmă, anticomunismul revoluționar al lui Ilieșiu va călca pe nervi. Rodica Palade:
„S-a văzut de la bun început că omului îi filează o lampă. Dar, în naivitatea și dezgustul și chiar indiferența
unei societăți civile prea repede sleite după viitoarea din 1989, Sorin Ilieșiu a înflorit. Cu atît mai mult cu cît ataca
tema sensibilă a condamnării comunismului. Avea energia și tenacitatea, «pe care noi nu le mai avem»,
spuneau în epocă mai mulți colegi de-ai lui din GDS. Scria cîte un apel pe noapte, pe care îl expedia apoi în cele
patru zări. Nu avea teamă de ridicol: pînă și Papei de Ia Roma i-a expediat, cu confirmare de primire, un apel.
Știa/putea să fie insistent pînă la grotesc: cădea la secundă în genunchi, implorînd să-i fie publicat produsul
nocturn. Cînd i se mai atrăgea atenția că a sărit calul, omul replica «inocent»: «dar de ce e rău să condamn
comunismul?» Așa se face că s-a pomenit în ditamai Comisia prezidențială de condamnare a comunismului
(sic!), alături de oameni importanți care aveau în spatele lor o operă. Și comunismul a fost condamnat.“1
Respectivii aruncători de flăcări anticomuniste se identificau cu partea societății ce îl îngrețoșa la culme pe
Băsescu. Bașca trufia lui marinărească de comandant pe care perseverența de a-i vîrî pe gît o idee dezagreabilă îl
ermetiza și mai vîrtos. Nu i-au zgîriat timpanele și nu i-au rîcîit cohleea nici strigările dramatice reiterate de
grupul compact al viitoarelor ELB: Liiceanu, Pleșu, Tismăneanu și Mihăieș (Venerati Confratelli!), Patapievici,
Cărtărescu, Baconschi, Paleologu, Vianu, Culcer, Goșu, Aligică și alții.
Cotoi se ține de coada lui Băsescu

Disperarea față de îndărătnicia de catîr politic a lui Băsescu a determinat GDS să organizeze în
12.03.2006 dezbaterea unuia dintre apelurile lui Ilieșiu, precedată de lectura textului respectiv în interpretarea
lui Victor
1 „Cu iaurt, cu gugoșele,/ Te făcuși vornic, mișele!“, 22, 29.09.2015.
142
Rebengiuc. Zadarnic. Ex nihilo nihil fit. Sleit de Ilieșiu, Băsescu va fi pisat mărunt în mojarul cu pistil portocaliu
al avocatului-eseist Sever Voinescu- Cotoi. S.V.-Cotoi îl picură chinezește pe Președinte. Mai întîi îl ia tare pe
Băsescu, surd toacă la unul dintre sfîșietoarele apeluri marca Ilieșiu; deși îl înțelege pe omul din Președinte,
Voinescu-Cotoi îi întinde șefului statului preșul roșu spre Parlament:
„Sper, pentru numele lui Dumnezeu, că nu aveți niciun dubiu în privința .caracterului criminal, genocidar al
regimului comunist (...). Trebuie să știți, domnule președinte, atitudinea dumneavoastră față de comunism
pare suspectă multora dintre cei care v-au susținut. Păreți să vă raportați la comunism doar prin prisma
experienței dumneavoastră personale. Desigur, ați dus-o mai bine ca alții în acei ani. Se întîmplă ca în vremuri
de urgie viața să-i pună pe unii în locuri mai ferite. Ați fost un norocos atunci cînd țara suferea și nu e nimic
blamabil. Dar nu puteți confunda biografia dumneavoastră cu biografia țării (...). Niciun președinte credibil nu
a spus solemn că, pentru România, comunismul a fost o atrocitate de care el însuși se angajează să o ferească în
viitor. Recapitulez: e timpul, avem președintele potrivit, nu există nici un risc electoral și, înainte de orice, e un
adevăr. Domnule Băsescu, mergeți în Parlamentul României și rostiți acest adevăr!“ (cotidianul.ro,
23.03.2006).
Liniște. Bellu (cimitir). Voinescu-Cotoi nu se dă bătut.
Uneori istoria are nevoie de un ghiont. (Lenin)
O întoarce ca la Ploiești. îl ia în răspăr pe Băsescu, dar suav, imaginîndu-și că stă de vorbă cu fantoma, totuși,
colocvială a Președintelui:
„«Păi, domnule președinte, contează cu adevărat ce credeți dumneavoastră despre comunism, convingerea
dumneavoastră intimă. Adică dumneavoastră vă formați abia acum părerea despre comunism (...). Dincolo de
raportul experților, dumneavoastră ce credeți despre comunism?» Dl Băsescu rîde mai departe. Mă privește hîtru,
cu instinct. «Domnule Băsescu, chiar, ce credeți despre comunism? Merită el condamnat printr-o declarație
politică solemnă în fața Parlamentului sau nu? Că, de fapt, despre asta e vorba». Dar, ca într-o genială și tristă
povestire caragialiană, dl Băsescu, cuminte, n-a vrut să răspundă“ (cotidianul.ro, 06.04.2006).
N-a răspuns nici după ce s-a trezit Voinescu-Cotoi din vis. Sever intră la bănuieli:
143
RADU CĂLIN CRISTEA
„Lipsa curajului moral de a condamna solemn comunismul va rămîne, pentru mine, un moment de neînțeles în
cariera politică a dlui Băsescu“ (cotidianul.ro, 13.04.2006).
V.-Cotoi se ține de coada făcută colac a lui Băsescu și nu l-ar opri din vigilitate o căruță de antipsihotice.
Schimbă foaia și îl ia pe Băsescu la sentiment, în numele ELB deranjate de autismul prezidențial în chestiunea
comunismului:
„Dl Băsescu s-a obișnuit să ignore o categorie de susținători ai săi, cei care au văzut în el un lider capabil să
vindece marea traumă: trecutul comunist al românilor. Probabil că, purtat de propriul succes, dl Băsescu a făcut un
calcul. Deși vocali, aceștia sunt puțini. Pierderea lor nu înseamnă nimic comparativ cu ceea ce se poate cîștigă cu
băi de mulțime din postura de președinte (...). Apoi dl Băsescu poate că are dreptate să spună că programul său
electoral nu a inclus repararea fibrei etice a României. De acord, numai că acei oameni așa l-au perceput și,
printre altele, cu această credință l-au votat (...). Din păcate, în afară de credinciosul PD, dl Băsescu nu se
mai poate baza pe nimeni. Prima reacție a dlui Băsescu cînd s-a trezit cam singur a fost tipică pentru
personalitatea Domniei sale: a mărit tensiunea lovind unde doare mai tare, adică la dosare. Decizia sa de a
declasifica toate dosarele de Securitate care îi privesc pe politicieni a stîrnit furtuna. Această decizie ascunde, totuși,
o doză de echivoc. Dl Băsescu, cel care vrea să înceapă acum curățirea clasei politice, este același care, acum
cîteva luni, nu era sigur dacă comunismul (sic!) trebuie sau nu condamnat. Rostul desecretizării dosarelor
politicienilor este tocmai acela de a curăța prin cunoaștere pestilențialul cel mai agresiv, al regimului comunist.
Dacă nu e sigur că regimul comunist a fost atît de rău, de ce expune acum blamului politic produsul cel mai intim al
acestui regim? (...). Acum, dl Băsescu ar trebui, mai ales, să învețe. Adică să-i asculte exact pe acei susținători pe
care, pînă acum, i-a ignorat. Mai suntem încă destui care credem că poate" (cotidianul.ro, 03.08.2006).
Lui Băsescu i se împăienjenește privirea, ca după un cart îndelung pe o navă prinsă în ochiul furtunii. L-au
ciuruit. Voinescu-Cotoi se pisicește și-i trage o limbuță rozalie dicobrazului țepos de la Cotroceni pentru că
„este cel mai deplin om politic al României postcomuniste, pentru că este cel mai curajos dintre ei“ (cotidianul.ro,
05.10.2006).
Cu un pisălog ca Voinescu pe cap ori te lași, temporar, păgubaș, ori apuci calea sihăstriei.
144
Prospero și calibanii din GDS
Intelectualii umaniști orientați spre dreapta au trăit suferințe de cîine în timpul guvernării Adrian Năstase.
Arogantă, țîfnoasă, zeflemitoare, avidă de sarcasme, purtînd, indiferent de anotimp, aceeași mască de zeitate a
ghețurilor, personalitatea lui Năstase n-a trezit simpatii și nici nu s-a străduit să întrețină o relație minim
conversativă, fie și purtată de valuri polemice, cu vîrfurile intelectualității din acea vreme. A luat notă de dezgustul
provocat, a consimțit, cu un aer placid, că nu e pe placul unor oameni deștepți și n-a stat la taclale. Și-a purtat
cruciulița atee în mod solitar, fără sensibilitate la reacții adverse, afișîndu-și pumnul de oțel înmănușat în catifea
raiată. A produs nu doar un disconfort vizual apariția lui Năstase în centrul unui cor de revoltați, ca în zilele
Revoluției, pentru a ponegri difuzarea raportului Armaghedon II, în contextul abuzurilor inadmisibile comise
de autoritățile timpului său față de Mugur Ciuvică și Ovidiu lane, începînd cu 18.01.2002.
Port-altoi al unor „capitaliști de cumetrie“ (apud Ion Iliescu), Năstase a vegheat la dezvoltarea unei generații
de potentați locali neciopliți, dar leali, din care avea să crească baronimea țanțoșă a anilor din urmă. Corupția
puțea a holercă proastă, de jos pînă sus. Genul său rigid și superior l-a indispus pînă și pe Ion Iliescu. Cel mai
abil comunicator extern din postcomunismului românesc, Adrian Năstase va cauza multă umoare neagră și va
lipi de PSD turnulețe de etichete legate de moștenirea comunistă. îndeosebi intelighenția socotită de dreapta
deoarece lua distanță de o stingă destul de rebegită și nescuturată de praful totalitar avea să-și rupă condeiele
descriind secera și ciocanul, uneori și chipul lui Che, tatuate în zonele intime ale fruntașilor PSD. Multe
dintre energiile pozitive ale cremei neamului curgeau în direcția respectivei demascări a lucrării Satanei
comuniste. Vedenia răului prin cîștigarea Președinției de Năstase et comp, a supt de vlagă lumea mai spălată a
momentului, așa încît înfrîngerea conducătorului PSD a eclipsat victoria celuilalt candidat. Sfîrșitul glorios al
epopeii dușmanului universal a aruncat la post-scriptum, cu litere de-o șchioapă, numele învingătorului.
în această atmosferă a aterizat dintr-un neant caricatural, ca Mr. Bean în raza reflectorului, Traian Băsescu.
Băsescu chinuise, prin umilințe și șantaj, CDR, era proiectat Premier și a fost reprofilat prezidențiabil din
cauză de dragă Stolo (02.10.2004), în fine, multă lume socotea că talazul gigantesc
145
RADU CĂLIN CRISTEA
iscat de alergia la Năstase a decis totul, contracandidatul acestuia îndeplinind mai degrabă o formalitate. Băsescu
nici n-a avut o campanie grozavă: a intrat tîrziu în ring, ca partener de sparring al lui Năstase și n-a ieșit din
această postură decît în ultima repriză cînd, profitînd de imobilismul de neînțeles al Președintelui PSD, i-a îndoit
caroseria și a cîștigat meciul la mustață. Agenda electorală a lui Băsescu avea file numeroase, dar albe. îi
ieșiseră bine cîteva strigături de marinar chefliu și bătăuș („Să trăiți bine!“, „în Piața Victoriei, la țepe!“, „Nu pot
ei fura cît puteți voi vota!“), dar atît. După alungarea lui Năstase, la Cotroceni s-a stabilit un individ care avea să-și
petreacă primii doi ani de mandat într-o relativă sălbăticie față de resortul intelectual, acceptînd doar în primele
luni să plaseze ici-colo, mai ales prin diplomație și cultură, persoane recomandate îndeosebi de Andrei
Pleșu și Gabriel Liiceanu. Ca trezit din somn, după 15 ani de frecat berbunca, fostul comandant va conduce
nava prezidențială către orizonturi străine cărturărimii de ambient gedesist pe care, fie din spaima de carte a
lectorului de cărți de joc, fie simțindu-se neglijat de niște elite pline de bîzdîcuri, îl antipatiza la culme.
Combativitatea elocventă a sapienției băștinașe îl scotea din sărite pe căpitanul învățat cu tăcerea mușilor. Asta mai
ales după ce diverse adunări ale docților i-au mîzgălit carnețelul cu priorități cu tot soiul de trăznăi. De exemplu - să
condamne comunismul!
Da’ bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? Ce-am auzit dacă nu era nimica? (Caragiale)
Nu s-a bucurat de susținerea erudiților națiunii, dar aceștia l-au ajutat, indirect, prin masiva contestare a
PSD. Băsescu și intelectualii: jamais couché avec. Bomboana pe colivă va fi pusă, cu întreg dichisul, de Rodica
Palade, în interviul tumefiant din 22.
Cortină de fier între Băsescu și intelectualii publici, în special aceia înmănuncheați în jurul GDS:
„Traian Băsescu era de părere că acești oameni practică un talibanism periculos. Era revoltat de presiunea pe
care o exercitau și de aerul că ei dețin adevărul. Condamnarea comunismului chiar nu o considera o prioritate.
Cum pentru el ideile bune se măsurau în efectul lor asupra mulțimii - și nu doar asupra unor grupuri izolate -, nu
vedea un mare cîștig din acest gest. Și, cu cît se încuraja afirmînd că obsesia acestor oameni nu e obsesia țării,
că mulți cetățeni au devenit nostalgici după perioada ceaușistă - ceea ce părea să fie adevărat, după procentul în
creștere dat de sondaje - și pentru
146
că unul ca Emil Constantinescu a fost un incapabil «profesoraș cu fumuri de mare lider regional», cu atît
abordarea temei aruncate pe masa Cotrocenilor de 22 devenea mai spinoasă.“1
Aflat în nordul Moldovei, în vizită cu soția pe la mănăstiri, șeful statului pare să cedeze. Izbucnește însă
scandalul Udrea-Cocoș (cf. EVZ, „Cocoșul dintre Traian Băsescu și Adrian Năstase“, 15.08.2005) și Băsescu
vrea să-și păzească bostănăria. A. Săftoiu insistă ca, la întoarcerea spre București, să poposească pentru cîteva clipe
și pe la - nomina odiosa! - Sighet. Băsescu: „Nu am chef!“ (9am.ro, 17.08.2005). Timp de fix un an de zile,
Băsescu a trîntit un niet cu cerneală antipatică pe toate petițiile năzuind la un popas al acestuia, oricît de rapsodic, pe
traseul condamnării comunismului. Avea să-l întoarcă din drum doar pîrdalnica de politică și perierea meșei sale
rebele de cîțiva intelectuali ce nu dăduseră pe el, pînă atunci, nici cît pe o ceapă degerată.
Zbigniew Brzezinski? Nu. Tismăneanu
Aminteam mai sus de vizita la Cotroceni a lui Marius Oprea și Radu Ioanid. Sunt primiți de consilierul
C. Săftoiu care le traduce sictireala lui Băsescu în chestiunea comunismului:
„Președintele e foarte ocupat și, de altfel, acest subiect nu este pe agenda sa în prezent (...).
Președintele nu vede de ce trebuie condamnat comunismul. E drept, s-au comis unele crime și abuzuri,
dar majoritatea populației nu a avut de suferit. Traian Băsescu însuși nu se poate plînge că a dus-o rău, avea bani,
un serviciu bun, un apartament mare în Constanța, avea peste 300 de casete video și alte asemenea, așa că,
personal, nu vede de ce trebuie condamnat întregul regim pentru că o minoritate, opozanții săi, au avut de suferit
rigori ale legilor în vigoare atunci.“2
Oprea și Ioanid pleacă „înmărmuriți“. Radu Ioanid mi-a confirmat autenticitatea scenei descrise de
Oprea, adăugind că i-a sugerat lui Săftoiu eventualitatea urmării modelului „Comisiei Internaționale pentru
Studierea Holocaustului în România“ („Comisia Wiesel“), constituită în 22.10.2003, la inițiativa Președintelui
Iliescu. Ioanid a insistat ca un asemenea ipotetic organism să fie condus de o personalitate internațională
independentă,
2 Marius Oprea, „De ce nu-mi place Băsescu“, în Observator cultural, 24.09.2010.
147
RADU CĂLIN CRISTEA
avansînd propunerea sa pentru Zbigniew Brzezinski. Băsescu? Nesi. Marius Oprea îl va convinge repede pe
Prim-Ministrul Călin Popescu-Tăriceanu care, prin HG nr. 1734/21.12.2005, înființează IICCR. Băsescu ciulește
urechile: Tăriceanu îi ia caimacul anticomunismului! Aceeași flamă îl orbește la CNSAS unde își pune în cap
toată floarea anticomunismului după ce răsucește macazurile și îl unge temporar Președinte, în 27.03.2006,
pe omul lui (Corneliu Turianu), deși, în alianța de guvernare, se convenise asupra altei opțiuni (C. Ticu
Dumitrescu). Halt! Pe cine sprijină, totuși, Băsescu în fruntea instituției ce urma să-i scoată de ciuf pe mama lor de
securiști? Progenitură a Molohului justiției dejiste și ceaușiste, Turianu publică în 1984 cartea sa de căpătîi
(Reeducarea prin muncă, Ed. Științifică și Enciclopedică), unde citează ca la balamuc din Nicolae Ceaușescu.
De altfel, o ține dintr-un panegiric într-altul, pronunță discursuri băloase pe la simpozioanele organizate
de „Ștefan Gheorghiu“ și scrie sedat, pe unde apucă, despre minunățiile socialismului în frunte cu Tovarășul.
Doar un exemplu:
„Acordînd o atenție deosebită perfecționării funcției sociale a dreptului, Tovarășul Nicolae Ceaușescu a
prefigurat cu clarviziune, încă din momentul adoptării actualei Constituții - în anul 1965 -, direcțiile principale
ale edificării unui nou cadru juridic de desfășurare a întregii activități economico-sociale, contribuind în mod
hotărîtor la orientarea politicii legislative a partidului și statului, la adîncirea principiilor democratice și
așezarea pe criterii de raționalitate și eficiență a întregii activități de creare și aplicare a dreptului. Opera
teoretică și activitatea practică a președintelui Nicolae Ceaușescu au adus, totodată, o contribuție de inestimabilă
valoare la îmbogățirea unor concepte fundamentale ale dreptului socialist în ansamblu“ (Era Socialistă,
10.06.1984).
Mir reicht ’s!
Venit la CNSAS în 04.04.2006 pentru a savura efectul camioanelor cu dosare deversate în arhiva
instituției, mai puțin însă acelea cu sigiliul „siguranță națională“ ce vor fi păstrate în continuare de servicii,
Traian Băsescu a fost lovit unde îl durea cel mai rău - în pălărie! în respectul pentru funcția de Președinte. Un
grup de demonstranți reprezentînd mai multe ONG-uri (AFDPR, AC, Pro Democrația, Blocul Național al
Revoluționarilor ș.a.) îl iau la fluierături și ocări pe Băsescu la sosirea, la ieșirea și în timpul întîlnirii cu membrii
CNSAS („îl vrem pe Ticu
148
Dumitrescu!“, „Traiane, vezi că ți-a venit blonda!“, „Vezi că ți s-a răcit ciorba la Golden Schlitz!“ etc.). Băsescu
răspunde ca Diogene de pe fundul butoiului:
„Să știți că un președinte nu merge fără să știe ce se întâmplă!“
Gândul titrează:
„Băsescu a încasat primele huiduieli de cînd e președinte“ (05.04.2006).
Tipologia extrem de năvalnică a reactivității lui Băsescu la insultă și onoare rănită au creat, într-un final
amărît, prima spărtură în stânca indiferenței lui Băsescu față de condamnarea comunismului. Competiția,
uneori, pe mize copilărești cu Tăriceanu, precum și opăreala cruntă de la CNSAS l-au trecut pe Băsescu pe alte
butoane: parcă-parcă ar vrea să-i ia grupa sanguină lui Tăriceanu și să devină, El, liderul despărțirii publice de
trecutul comunist! Presa de „dreapta“ continuă să-l țină în șuturi. în 10.03.2006, lui Traian Băsescu nu i s-a
mișcat însă o cută la un Apel grandios scris de Sorin Ilieșiu și semnat cu cîteva excepții, probabil,
incidentale, cam de toată lumea cu scaun la cap însuflețită de condamnarea „caracterului nelegitim și criminal al
comunismului“. I-au cerut asta Președintelui, pe o voce de Ghiaurov cu capacele sărite, zeci de ONG-uri,
Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, deținuți politici cu ani grei de pușcărie, intelectualitatea în păr, cetățeni.
L-au implorat și ELB (Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu, Cornea, Tismăneanu și Mihăieș, Patapievici, Vianu,
Baconschi, Goșu, Culcer, Paleologu etc.).
Nada, caballeros! Băsescu s-a prins că, oricum, nu contează, Jean boxează și că îi strică să se îndărătnicească
pe fronturi de unde s-ar fi întors doar fluierînd a pagubă. A început să zbiere și fiara politică din Băsescu. La
jumătate de an după tărăboiul condamnării comunismului în Parlament, Traian Băsescu va recunoaște că a abordat
pragmatic o temă ce nu-i înfiorase defel.1 Nestinse la vreme, unele incendii puteau să-i facă scrum cariera, începuse
o circulație vertiginoasă de informații și documente despre tandrețurile sale cu Securitatea. Dacă se afla ceva?
Dacă vorbea cineva, de-o pildă - Silvian? Un Președinte prins cu mîța-n sacul Securității și, pe deasupra,
împoncișat față de cererile de condamnare a comunismului risca să piardă totul dacă nu se grăbea s-o mai dea
naibii de capsomanie măcar pînă ce trecea puntea pe țărmul anticomunismului biruitor. De asemenea, pe plan
internațional, „democrații“ lui Boc se frecau de toate cele ca să năpîrlească de
1 în Traian Băsescu..., op.cit., p. 217.
149
RADU CĂLIN CRISTEA
pielea de stînga, socialistă; separarea răspicată de trecutul comunist grăia pe limba PPE unde partidul prezidențial
avea, de altfel, să fie primit ca membru asociat în 10.11.2006. Băsescu va fi luat în calcul și cîștigarea de partea sa
a unor lideri de opinie fără de care putea s-o rupă în fericire în lungile sale războaie mediatice. Un continuum de
evenimente și de calcule legate strict de urmărirea unor oportunități politice îl determină pe Băsescu să facă
primii pași în valsul său meno mosso cu comunismul.
Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă

Strîns cu ușa, Băsescu bolborosește ceva, despre o comisie care să redacteze un raport științific în baza căruia,
poate... Ideea îl scoate din sărite, o, sole mio, pe însuși contemporanul său, viitorul Președinte VT, aflat, pe
atunci, în tabăra ofuscaților pe Băsescu:
„Sunt cumva surprins că, la peste 15 ani de la prăbușirea unei dictaturi de o iraționalitate și barbarie ce nu
mai trebuie demonstrate, batem pasul pe loc (...). în cazul lui Traian Băsescu surpriza este reală. Nu văd ce
nevoie are d-l Băsescu să se împiedice în argumente pur administrative, legate de constituirea unei comisii, atîta
vreme cît există o bază documentară colosală, există lucrări științifice validate internațional care spun lucrurilor
pe nume“ (22, 19.10.2005).
După răsuceli și învîrteli,’ Băsescu lua, în cele din urmă, singur deciziile, ca orice comandant de vas în bună
stare. De aceea mă despart de afirmațiile Adrianei Săftoiu: „Comisia pentru condamnarea comunismului a fost
propunerea lui Claudiu Săftoiu. Numirea lui Vladimir Tismăneanu a fost tot propunerea lui Claudiu.“ 1
Cred că știu destul de bine cum stăteau lucrurile la Cotroceni. Nu-mi amintesc ca, în chestiuni importante, C.
Săftoiu să fi avut idei proprii. S-a autoghilotinat cînd a gîndit cu capul personal. Opțiunea pentru Tismăneanu
depășea gabaritul instituțional al lui C. Săftoiu. în 17.02.2006, într-un dialog cu Andrei Pleșu la Realitatea TV,
Liiceanu încă socotea „strigătoare la cer“ desemnarea lui Tismăneanu ca Președinte al CPADCR2. O delicatesă
este celebrarea de către VT a misiunii istorice încredințate lui prin mărinimia destinului: Tismăneanu fabulează la
modul gigantic, aproape
2 Vezi și eseul meu „Un «Homo Sovieticus»: Vladimir Tismăneanu (III)“, în Observator cultural, 15.02.2013.
150
pervers în scufundarea sa în minciuni nude, într-un ospăț pantagruelic cu nebuneli și predicții burlești.1 Comisia
se naște în 05.04.2006, iar componența ei va fi comunicată pe 17.04.2006. în ședința CSAT din 17.04.2006,
Președintele Băsescu propune „predarea, de către toate instituțiile deținătoare, a tuturor arhivelor fostei Securități,
pînă la data de 30.05.2006, către CSAT“. Băsescu era un păcălici versat și, ca atare, nu s-a strîmbat cînd a
înghițit un familion de broaște. A. Săftoiu:
„...ar fi o minciună sfruntată să susțină cineva că Traian Băsescu a făcut cu mult entuziasm și implicare acest
demers. Comisia era pentru el o tragere de timp. în perioada aceea, intilnirile cu Tismăneanu erau scurte și fără
prea multe efuziuni. Cînd era anunțat de revederea cu acesta (Tismăneanu nu stătea permanent în țară), îi cerea lui
Claudiu să managerieze el situația.“2
îmi mențin părerea că, prin girul conferit CPADCR, Băsescu a punctat din rațiuni de oportunism politic în
meciul Palatul Cotroceni vs Palatul Victoria, dar nu numai. La ședința de bilanț a IICCR din 06.12.2006,
Premierul Tăriceanu face o aluzie transparentă la Băsescu:
„Sunt mulți care spun că perioada comunistă nu a fost atît de rea, însă aceștia au avut doar un reper material“
(iiccr.ro, 06.12.2006).
Florin Abraham:
„înființarea de către Traian Băsescu a Comisiei Tismăneanu era o dublă lovitură adresată adversarilor săi: o parte
a intelectualității care începuse să-l conteste pentru relația sa cu regimul comunist a fost inclusă în Comisia
prezidențială, conferindu-i-se în acest fel recunoașterea publică mult așteptată, iar, pe de altă parte, poziția IICCR
era subtil șubrezită. Prin includerea lui Marius Oprea, președinte al IICCR, în Comisia Tismăneanu se crea
aparența subordonării proiectului PNL celui prezidențial. în plus, Vladimir Tismăneanu avea o notorietate mult mai
mare decît Marius Oprea, astfel încît competiția simbolică și mediatică dintre șeful statului și premier, dintre
democrați și liberali era relansată de pe poziții favorabile celor dintîi.“3
1 De recomandat depresivilor terapia prin rîs, apelînd cu încredere la produsele naturiste pline de haz involuntar ale lui
VT (asistat de Cristian Pătrășconiu) din Cartea președinților, Ed. Humanitas, 2013, în special pp. 21, 23, 27, 32,
141-145, 154 (!), 157 (!!), 174-177 (!!!), 182,189,198 etc.
3 Florin Abraham, în Iluzia comunismului..., op. cit., p. 17.
NEO-ANTICOMUNISMUL.
TĂIEREA MOȚULUIJ
Prima lecție a Profesorului Giruetă

Condamnarea dictaturii comuniste prin sinteza Raportului final al CPADCR citită de Președintele Traian
Băsescu în ședința Parlamentului din 18.12.2006 a însemnat capătul de linie al unui demers bine-venit. Din
păcate, a fost minat a posteriori de metamorfoze anapoda. Nu mă voi apleca asupra diligențelor invitării lui
Vladimir Tismăneanu de Traian Băsescu de a conduce CPADCR, pentru că grosul informațiilor provine dintr-o
unică sursă: Tismăneanu. Cunoscînd îndeaproape, din numeroase alte contexte, deprinderile mistificatorii ale
Profesorului Giruetă (în formularea lui Dorin Tudoran), le las altora libertatea, pentru mine - primejdioasă, de
a reconstitui fazele premergătoare alcătuirii Comisiei. Sar direct la una dintre aprecierile elogiative pe care
le-am scris despre acest Raport:
„Comisia condusă de VT și-a dus până la capăt misiunea, donînd societății românești un document de
referință. O donație primită frigid, fără emoție și cu ecouri prea palide în mediul public. Mă tem că mentalul
colectiv a asimilat mai profund circul făcut de C.V. Tudor și vermiforma sa trupă decît substanța Raportului.
Mesajul Comisiei avea nevoie și de o societate pe măsura detentei la care a fost înălțată dezbaterea
comunismului românesc“ (adevarul.ro, 19.12.2007).
Fără a-mi retușa esențial considerațiile de atunci, admit că unele dintre analizele Raportului împing în
redundanță maniheismul oricum abraziv al întregului studiu. O ridicare a privirii din reptilariul comunist, cu
deschideri de perspective spre contexte largi, inclusiv externe, ar fi adăugat umbre noi, distincte de negrul intens al
tabloului general. Fără a submina paradigma mare a condamnării dictaturii comuniste, asemenea tușe ar fi animat
un infern, după opinia mea, prea populat numai cu decedați, mumii de
152
monștri, deshumați, stafii etc.1 De asemenea, prețuind tocmai caracterul relativ eteroclit al compoziției
Raportului, unele fragmente tematice îmi par a suferi în timp eroziuni provocate de literaturitatea lor, spre
deosebire de altele a căror expresivitate academică păstrează neșifonată ținuta dintîi. Așa cum promisese într-un
interviu pentru Ho tNews din 23.09.2006, Tismăneanu se va abține, „pînă la încheierea și predarea Raportului“,
de la angajarea unor polemici. Președintele Băsescu se uită în gura maselor, este numai un chiuit populist și
lasă în plata Domnului truda Comisiei Tismăneanu. îl acaparează wresling-ul politic intern:
„Ce face însă Traian Băsescu în fața asaltului forțelor politice coalizate împotriva sa? Exact ceea ce știe să
facă mai bine: ia legătură cu masele, se plimbă prin port, pe faleză, joacă hora la festivaluri de folclor românesc din
secuime, se duce la meci, intervine telefonic în emisiuni de dezbateri în care este atacat“ (Rodica Palade,
EVZ, 08. 09.2006).
Vreo jumătate de an nu se mai suflă o vorbă despre anticomunism. Tismăneanu va încasa cu respectuos stoicism
cîteva upercutări aplicate de franja Liiceanu & Son (S. Lavric). Devergondajul se va dezlănțui abia după
babilonia din Parlament. Mirosind scăzuta rezonanță electorală a tramei intelectualiste în care se băgase,
Băsescu va naviga molîu în vria unui curent al elitelor, între și pentru elite.
Nu există morală în politică; există doar promptitudine. Un ticălos nepoate fi de folos chiar pentru faptul că
este un ticălos. (Lenin)
Și-a amanetat o parte din conștiință. S-a lăsat învățat de cei învățați.
Dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; iar dacă nu vrei, te obligăm, (același Lenin)
Meteorologia politică a momentului anunța furtuni însoțite de descărcări electrice. Presa (adevarul.ro, EVZ)
își freca palmele, prevestind demascări hardcore (Iliescu, Păunescu, C.V. Tudor). Băsescu și ELB se jeluiesc
aiurea că mogulii îl fugăresc pe Președinte sau că televiziunile îi trîntesc acestuia ușile în nas. într-un sondaj de
opinie, Băsescu apare ca fiind cea mai mediatizată personalitate politică - 144 de intervenții timp de 107 minute.
Mona Muscă (55 - 39,2) îl urma la mare distanță (cf. EVZ, 15.09.2006). în dimineața zilei de foc a citirii
Raportului, piromanul Mircea Mihăieș își
1 Cf. Dan Ungureanu, „Cîteva observații despre Raportul final al CPADCR“, în Iluzia anticomunismului, pp. 259-276.
153
RADU CĂLIN CRISTEA
scapără amnarul lîngă fitilul dinamitei, profețind ce va face „clovnul politic“ C.V. Tudor:
„Ce-ar obține (C.V. Tudor - n. m.) dacă și-ar pune peremiștii să sufle în fluiere și să agite tirbușoane? Ar
mai atrage o dată atenția asupra trecutului de slugoi comunist, de adulator al cuplului Elena și Nicolae
Ceaușescu, de colaborator al oficiosului Securității, revista Săptămînă - și nimic mai mult. Ne-ar reaminti că
neputința, vulgaritatea agresivă și huliganismul au rămas armele sale predilecte - arme ce-i transformă în
salvatorul închipuit al patriei. O acțiune în forță a parlamentarilor României Mari ar fi cea mai bună reclamă
pentru Documentul elaborat de Vladimir Tismăneanu și echipa sa“ (EVZ, 18.12.2006).
Peremiștii își vor însuși sugestiile lui Mihăieș. Invitați de seamă în plenul Parlamentului (Regele Mihai,
Walesa, Jelev, Constantinescu, Michnik). Pe Președintele VT îl trec apele grele și așteaptă emoționat ca
liderul PRM să-l lovească la abataj, așa cum îl avertizase:
„îți dai seama cît eram de emoționat, de pierdut în gîndurile mele. La care se adăugau amenințările lui
Vadim că mă va aștepta și mă va lua la bătaie în fața Parlamentului...“1
Băsescu își citește flegmatic spiciul. Grupul PSD lipsește, dar va apărea pe parcurs, fără Ion Iliescu.
Otrepele Iui C.V Tudor și alte secături ocazionale au năvălit în sală și pe la balcoane. Săptămînă și România
Mare în carne și oase. Cete de șnapani coborînd de pe înălțimile Golanului. O niagară de dejecții. La
pomeninea suferințelor disidentului Vasile Paraschiv se face auzită o scîrbă a lui C.V. Tudor: „Bine i-au făcut!“
Folclor greu de jagardele terebrante: „Vierme!“, „Nenorocitule!“, „Fir-ați ai dracului cu GDS-ul vostru de
golani!“, „Ne-a adus trupele sovietice în țară!“ (către Regele Mihai), „Limbricu dracului, te arunc de labalcon!“
(către Patapievici), „Petrescule (un senator PRM - n. m.), stai la ușă și ai grijă să nu fugă șobolanii de aici!“ (către
balconul unde stăteau Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Ion Diaconescu, L. Hossu-Longin, Mihăieș, Zub, G.
Andreescu) „E gașca de la Europa Liberă!“, „Jos poponarii!“, „Huo!“ etc. Tineretul mojic condus de Tudor
și Buruiană strigă măscări. Primul ieșit în cale va fi Patapievici care îl înfruntă pe capul mîrlanilor: „Să-ți fie
rușine!“
Același Patapievici către tribuna Parlamentului: „Vă rugăm să ne ajutați, ne aruncă de la balcon, este o
agresiune a PRM împotriva invitaților!“
1 Cartea Președinților, op.cit., p. 151.
154
Piesă scurtă cu intelectuali și gorile
Epicul lui Mihăieș recompune o conversație moralizatoare în balcon:

„Am intrat într-un dialog cu ei, i-am întrebat dacă știu ce fac, cum de se lasă manevrați de un individ
iresponsabil ca Vadim Tudor, dacă le-ar plăcea să trăiască într-o lume construită de un astfel de om. Unii ar fi
plecat privirea în pămînt, alții s-ar fi ținut ca orbul de băț de ideea aruncatului peste balustradă. Cu ochii vizibil
ieșiți din cap, Andrei Iucinu, fiul gazetarului Dumitru Ținu de la Adevărul, recunoaște că «ar fi aruncat și cu
pietre!»“
în balconul alăturat, surorile Coposu îi astîmpără pe tinerii cioflingari: „De ce zbierați așa? Nu vă e rușine?“
Aflat lîngă ele, Ș. Rädulescu-Zoner, fostul Președinte al AC, va părăsi adunarea după ce va primi o poșetă în
cap de la una dintre pupezele fierbinți ale lui C.V. Tudor. Hienele au pătruns în hulubăria parlamentară. Șeful
PRM însoțit de un anume Iorga și de cîțiva gealați plimbă o pancartă cu Băsescu în haine vărgate, după gratii,
pe care scrie „Pușcăria mafioților“. Lui Băsescu i se aduce la tribună o sticlă (plină) cu fundiță roșie. C.V. Tudor
suflă într-un fluier și mănîncă bojocii limbuției. Imaginea balconului cu Pleșu, Liiceanu și, mai ales, Patapievici
strigător la ceruri, pare desprinsă din Libertatea conducînd poporul a lui Eugène Delacroix. Președintele de
ședință și al Senatului, Văcăroiu, nu se prăpădește cu firea și face într-o doară cîteva apeluri la ordine. Va explica
după ședință:
„în contextul în care luam o măsură de forță se putea să asistăm la o ■scenă care să ducă la bătăi“ (EVZ,
20.12.2006).
Toți urlă. Parlamentari ai Alianței D.A.:
„A înnebunit Vadim! Halatul! Auceți halatul“ (Newsln, 18.12.2005).
O informație pentru care nu bag mîna în foc:
„Parlamentarii Alianței și, dintr-o lojă, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu bat în bănci revoltați“ (EVZ,
19.12.2006).
Corsarii și mateloții își sparg capetele, Comandantul e în formă, Doamne încurcă-i! Lui Băsescu îi crește
inima doar la gîndul că va trece în jurnalul de bord înăbușirea răscoalei becisnicilor de pirați. Moral căzut prin alte
părți. Amenințări de suprimare fizică. Patapievici are temeri:
„Un cetățean român, cînd este invitat în Parlamentul României, nu are imunitate fizică față de agresiunea pe
care o face împotriva lui un deputat
155
RADU CĂLIN CRISTEA
PRM, doamna Buruiană, și șeful PRM, senatorul CVT, care m-au amenințat că mă aruncă de la balcon!“
(HotNews, 18.12.2005)
Pleșii:
„Oameni cu limbaj de precupețe au luat puterea în Parlament, au terorizat lumea, sub președinția
stupefiant de calmă a lui Nicolae Văcăroiu“ (mediafax.ro, 18.12.2005).
Liiceanu:
„Este foarte grav ca un președinte de partid să se comporte ca Vadim Tudor. Să ne spună textual că ne aruncă
de la balcon pe toți este un limbaj suburban (și chiar mai mult decît atît! - n. m.). Acest om conduce un
partid din România și folosește metode comuniste care se foloseau și la alegerile din 1946“ (Newsln,
18.12.2006).
Sunt jurnaliști care aud vuietul Apocalipsei. Primii veniți, primii serviți, sunt șerpii. Sinapsele lui Grigore
Cartianu plesnesc ca pocnitoarele de Crăciun:
„Se zvîrcolesc șerpii comunismului. N-au dispărut în ’89, ci s-au metamorfozat în vipere turbate. Acum știu
cu precizie ce-i voi spune fetiței mele. Uite, tati, comunismul e un șarpe veninos care caută să te înghită ca pe
o broscuță. Dacă-I lași în pace, te mușcă pe la spate. Dacă încerci să-l pui la punct (cum se pune la punct un
șarpe? - n. m.), îți sare la gît. I-am văzut ieri în acțiune pe ultimii șerpi ai comunismului. L-am văzut și pe cel
mai turbat dintre ei: CVT“ (EVZ, 19.12.2006).
Se termină partiturile și nea Nicu Văcăroiu ridică ședința. Unii (Tismăneanu, Patapievici, Mihăieș) pleacă la o
recepție la Clubul Diplomatic. Alții (C.V Tudor, Buruiană, Petrescu) spre grote, pe la triburile lor. Președintele
CPADCR descrie pe ore și minute istoricul acelor zile. Uită/ omite să pomenească însă de vizita sa la Ambasada
SUA. Abia după ce presa de la București va publica o cablogramă a Wikileaks din 19.12.2006 despre
respectiva întîlnire, VT va citi „cu enorm interes ce scria ambasada SUA despre condamnarea
comunismului și despre propriile mele opinii reflectate în întâlnirea cu Ambasadorul Nicholas Taubman care a avut
loc curînd după ședința celor două camere ale Parlamentului“ (Contributors.ro, 30.03.2011). Taubman îl rezumă
pe Tismăneanu „descriindu-I pe Băsescu ca pe un convertit de ultimă oră, ba chiar reticent («reluctant») față de
agenda decomunizării“ - ceea ce, adaug eu, denotă încă o dată biluntrismul lui Tismăneanu care, iată,
vădește neoficial rezerve față de Președintele decomunizator în paralel cu cocoțarea oficială a acestuia, pe
viață și dincolo
156
de moarte, în Olimpul olimpurilor anticomunismului românesc. Oricum, intelectul lui Tismăneanu se simte pătruns
de responsabilitatea perfuzată de Băsescu1.
O țară de munți
Are întotdeauna nevoie
De-o frunte înaltă. (I. Brad)
Tot în dialogul cu Taubman, VT îl pîrăște pe Geoană că e „trompeta lui lliescu“. Una dintre cortinele peste
această scenetă de un verism grottesco o trage Patapievici care cere demisia lui Văcăroiu (fezabil!) și
„dezmembrarea“ PRM (cum așa?):
„De la fostul partid unic, PRM a moștenit agresivitatea, incultura, fobiile, violența ostentativă, demența
ideologică și învecinarea cu fascismul. PSD i-a moștenit acestuia viclenia, oportunismul, lăcomia, vocația de a
se substitui statului și brutalitatea nesimțită“ (EVZ, 21.12.2006).
Escatologia scatologiei
Absorbită în intestinul subțire al percepției publice, după o purgație injust de fulgerătoare, minunea
condamnării dictaturii comuniste va dura, ca în viață, trei zile. Miracolul va circula apoi, ca o mașinărie de
epocă admirată de colecționari reuniți în grămezi ordonate, pe cîteva traiecte mediatice și științifice care își
legaseră măgarul de gardul anticomunismului. Nici nu era de mirare: un sondaj realizat de Barometrul de Opinie
Publică al Fundației pentru o Societate Deschisă în perioada 7-17.10.2006 arăta că 53% dintre români „consideră
societatea comunistă o idee bună“. Vor curge în schimb niluri de cerneală despre scandalul fluieră-vînturilor lui C.V.
Tudor. Rodica Palade vituperează tămbălăul făcut de pușlamalele „clar fără creier“:
„Ieșit din minți, tribunul a ordonat trupelor sale rău mirositoare ca, dacă e nevoie (?), să-i arunce pe cei trei
(Liiceanu, Pleșu și Patapievici - n. m.) peste balustradă. Și, după ce și-a plasat trupele de asalt (...), Vadim
Tudor
1V. Tismăneanu: „Cumva (Băsescu - n. m.) îmi transmitea metoda lui de a conduce țara. Printr-o asumare responsabilă,
personală. Nu înseamnă că Traian Băsescu nu deleagă responsabilități. Aici e eroarea celor care spun că e autoritar, că nu
deleagă responsabilități. Ba da. El a delegat complet responsabilitatea, mi-a plasat-o mie.“ (în Cartea Președinților,
pp. 174-175.)
157
RADU CĂLIN CRISTEA
și-a reluat locul în primul rînd al parlamentului României, de unde a răcnit abjecții și fluierat toată seara. Flasc,
Văcăroiu nu a intervenit. Bravo, domnule Văcăroiu! Sper că ai raportat la partid: misiune îndeplinită!“ (22,
22.12.2006). Nu Văcăroiu raportase, ci Tismăneanu care susține că i-ar fi trimis lui Băsescu un e-mail din categoria
Rambo (I—VIII), cu mesajul „misiune îndeplinită“. Rîsul curcilor.
De partea spectaculară a momentului e furat și Tismăneanu căruia i se pune însă din nou piticul, astfel că dă, în
aberațiunea imaginației sale, peste C.V. Tudor, Mesalina (sic!) și Newton:
.„De la Vadim Tudor, cel care a cîntat-o pe «savanta» care era de fapt o Mesalina (sic!) ce se credea
Newton («femeie, om politic și strălucit savant») nu ne puteam aștepta la altceva. Un personaj care a
maculat sistematic tot ce înseamnă valoare în această cultură, un sicofant al dictaturii în faza ei de sinistră
degringoladă, antisemit notoriu (citiți referințele maniacale la circumcizie din textele lui Alcibiade) și fals
patriot, Vadim Tudor nu merita, vorba lui N. Manolescu din «Dreptul la normalitate», nici măcar o secundă de
dispreț“ (22, 03.01.2007).
Armand Goșu e dat și el peste cap de tăbărîrea gorilelor lui C.V. Tudor:
„Scenele care amintesc mai degrabă de o menajerie au fost întîmpinate cu zîmbete de satisfacție de
parlamentarii PSD și cu gesturi de neputință de către cei ai majorității. Parlamentul României a acceptat fără
să riposteze tot circul înscenat de Vadim Tudor, cu aerul că nu există nici legi și nici regulamente care să întroneze
măcar decența, la o ședință în care președintele, în fața unor invitați din străinătate, foști președinți de stat, a
ținut discursul de condamnare a comunismului, condamnare cerută insistent de societatea civilă“ (22, 22.12.2006).
Mircea Mihăieș va scrie despre „desantul paramilitar“, fără a neglija însă „curajul inimaginabil“ al lui
Traian Băsescu:
„Pe 18 decembrie 2006, Parlamentul României a fost ocupat cu forța de un desant paramilitar al PRM.
Intrați în Palatul Poporului (sic!) - că de-aia e-al Poporului! (sic!) - prin complicitatea, de sus pînă jos, a forțelor de
ordine, (a) chestorului, (a) președintelui Senatului (să nu-i uităm numele: Văcăroiu), haidamacii lui Vadim
dovedeau nu doar o bună orientare în spațiu, ci și o disciplină de fier. Cît ai zice pește, au invadat, de erau gata să
se prăbușească sub greutatea lor, balcoanele de la etajul întîi, ocupate de personalități ale vieții publice, de
reprezentanți ai ambasadelor și de intelectuali. Problema nu e că oamenii lui Vadim au protestat, ca scoși
158
din minți, că Președintele Traian Băsescu avea curajul inimaginabil de a condamna comunismul din România.
Problema e că lanțul complicităților face din biata noastră țară o entitate fragilă, pe care cîțiva desperado (sic!) pot
s-o controleze cum au ei chef“ (România literară, 21.12.2007).
Andrei Pippidi desenează același război între contradicții - de o parte „nespălații“, de cealaltă - „Președintele
dîrz“:
„Azi este cea mai rușinoasă zi din istoria parlamentului românesc. Spectacolul la care sunt martor e
dezonorant pentru România. Așa cum desigur au gîndit oaspeții care fuseseră invitați ca să asiste la ora
noastră cea mai glorioasă și care se vor întoarce acasă cu un sentiment de dezgust. Președintele citește, demn și
dîrz, un mesaj din care nu se înțelege mai nimic. Crîmpeie de text zboară printre vuvuzelele și fluierăturile
echipei de zgomote organizate de PRM. Vadim și banda lui urlă. Zeci de nespălați au fost aduși ca să acopere cu
răgetele lor mesajul prezidențial“ (22,22.12.2006).
Tabloul condamnării comunismului în Parlament de către Băsescu a fost un bingo! neașteptat sub aspectul
foarte conturatelor așezări în scenă a două antinomii tari. în tabăra binelui au putut fi contabilizați disidenți, șefi
de state, deținuți politici, oengiști și persoane cu vederi anticomuniste, notabilități intelectuale, feliile
progresiste ale Parlamentului, desigur, CPADCR și, deasupra, ca un înger tutelar, care petrece pe român în
toate manifestările importante (C. Dobrogeanu-Gherea), Președintele Băsescu. Comandantul.
Știind ce-nseamnă viața să și-o riște,
El prin durere a-nvățat să vadă
Și prin convingeri demne, comuniste. (N. Dragoș)
în tabăra opusă - s-au dat pe față băieții răi, bad karma, radicalii liberi, intestinalii, comunismul, Iliescu,
PSD, Securitatea, torționarii, diavolii trecutului totalitar, vrăjmașii democrației, spaima Occidentului,
extremiștii, pe scurt, toate urdorile secretate de glandele pineale ale vadimismului. Confuz și, desigur,
stîngaci în căutarea celui mai potrivit amplasament politic față de comunism, PSD se va pune singur la colțul
rușinii, refuzîndu-și prilejul de a trata chestiunea ca un partid socialist modern și dînd astfel apă la moară
perceperii sale ca prelungitor al comunismului. Ridicătorul Mircea Geoană, președintele PSD, îi înălțase o minge
la fileu franctirorului VT:
159
RADU CALIN CRISTEA
„Ce îl împiedica pe Traian Băsescu (...) să facă o comisie de istorici, cu Vlad Tismăneanu, care este poate cel
mai bun istoric al comunismului românesc? Ca să vă dau puțină dreptate, de ce am eu nevoie de o rezoluție la
APCE pe subiectul acesta și nu putem noi între noi să ne uităm cu sinceritate, cu mai puțină patimă la trecutul
nostru comunist?“ (22, interviu, 08.02.2006).
Schimbător ca o muiere, Mircea Geoană își pierde încrederea în echipa lui Tismăneanu, descoperind că
Raportul „nu este util și credibil“ și că „au fost redeschise rănile trecutului“ (HotNews, 18.12.2006).
Scenografia, decorul, recuzita, actorii, monologurile, reacția sălii, secvențele de dramatism, suspansul,
vocile din off etc. au servit ca la carte dinamicii teatrale a unei success story, cu victoria forțelor binelui
asupra răului. Corectă observația lui A. Cornea:
„Dacă discursul președintelui ar fi fost citit înaintea unei săli calme, dacă el ar fi fost uneori întrerupt de
aplauze sau chiar ovații, pentru o mare parte a publicului, mai ales tînăr, el ar fi fost un «noneveniment». Pentru
ca oamenii învățați să acorde atenție politicii numai atunci cînd produce scandal, numai un circ mediatic putea să le
atragă atenția că o condamnare oficială a comunismului e un eveniment asupra căruia se cere a reflecta (...). El
(C.V. Tudor - n. m.) a reușit, dar nu și-a dat seama că tocmai obiectul batjocurii sale va deveni cu atît mai mult
subiect de presă. El a conferit o vizibilitate excepțională Raportului, dar, mai ales, i-a demonstrat fără să vrea
actualitatea sa fundamentală“ (22, 03.01.2007).
Și Ana Blandiana recunoaște că panopticul remanenței comunismului a fost favorizat de tămbălăul sinistru
al lui C.V Tudor. Cu o mențiune prețioasă, în final:
„Cred că singurul cîștig concret al condamnării comunismului în fața Camerelor reunite a fost reacția sălii,
care a dovedit fără dubiu că nu este vorba de condamnarea a ceva trecut, încheiat, aparținînd istoriei, ci a unei
realități încă vii și amenințătoare. Dacă înainte de acel spectacol înfricoșător exista cineva - și existau
mulți - care considera că a mai vorbi despre comunism este o exagerare și o formă de încremenire în proiect,
după, nimeni nu a mai putut nega evidența (...). Un vot care nici măcar n-a intrat în discuție și în lipsa căruia totul
a rămas o formă fără fond“ (22, interviu, 05.01.2010).
Pentru multe dintre ELB, contrastul dintre scursurile comunismului și eroii anticomuniști pe care s-au
trezit că-i întruchipează a însemnat o
160
răscruce inconfundabilă a vieții lor. A fost Fîntînelele lor. Au dat, întîmplător, de gustul nemuririi. Deși s-a scris
sans rivages despre această turnare în efigie a anticomunistului Băsescu și a unicității intelectualilor săi în
confruntarea cu comunismul resurect, Horia-Roman Patapievici se va plînge mereu că momentul respectiv n-a
fost imortalizat ca lumea. Flancat de pachebotul ELB Liiceanu Patapievici îi acuză „pe ziariști că nu menționează
niciodată nimic despre modul cum au fost batjocoriți în Parlament de PRM cînd Băsescu a condamnat
comunismul“ (gandul.ro, 24.11.2008).
Intrarea lui Băsescu în istoria universală

Așa a început luna de miere a lui Traian Băsescu cu intelighenția sa. O bună bucată de vreme după preafericitul
sinistru din Parlament, ELB se plimbă ca niște căzute din Paradis, sudate în beatitudine, purtîndu-1 pe umeri pe
Băsescu și împrăștiind cugetări ce suiau Raportul spre înălțimi față de care Chomolungma părea un dîmb.
Survenea adorația magului. ELB i s-au închinat perinde ac cadaver. Priponit de-o garofiță, Gheorghiță al
nostru, purtătorul de biruință, răpusese balaurul comunist. Cu meșa răspîndită în cele patru zări, puer
aeternus, Președintele primise drept de survol deasupra propriei veșnicii pămîntene. Gestul lui Băsescu,
scrie Patapievici, îi asiguripsește un loc în față în istoria universală: „Superba inițiativă de a condamna
comunismul, care va rămîne în istoria țării și a lumii ca un moment de adevăr și curaj...“ (EVZ, 21.12.2006).
în interpretarea istoricului canibalismului, Cătălin Avramescu, semnalizările cu becuri roșii din Parlamentul
României băteau pînă în Piața Roșie:
„Condamnarea comunismului este și nu poate să fie (corect! - n. m.), între altele și o condamnare a politicii
Rusiei sovietice (...). în momentul în care a devenit clar că autoritățile române vor asuma o condamnare a
comunismului care arăta și spre Rusia a izbucnit un gheizer de ură împotriva oamenilor care doresc condamnarea
comunismului și, pe de altă parte, au existat foarte multe voci în favoarea Rusiei“ (Radio Mix FM, 18.12.2006).
îmi și închipui cum îi ardea obrazul Președintelui Putin de la palmele etice ale lui Băsescu. Rodica Culcer
despre „miracolul Băsescu“:
„Este într-adevăr un miracol că actul de condamnare a regimului comunist, cauza unei minorități oprimate și
în cel mai bun caz ignorate de puterea politică, a avut totuși loc. Rațiunile pentru care Traian Băsescu a
161
RADU CĂLIN CRISTEA
hotărît să preia din mers această cauză vor rămîne o enigmă. Probabil că a înțeles înaintea altora că astfel își
asigura un loc unic și incontestabil în istorie“ (EVZ, 22.12.2006).
Foarte puține și subțirele, totuși, reacțiile Ia cald ale grupului ELB. Tapajul din Parlament storsese de vlagă.
Mai era și postul Crăciunului. Mai cădeau greu la lingurică și oalele cu sarmale. Va urma un otium anticomunist
dus cam pînă către Buna Vestire. Liiceanu nu doar că nu mai vede păcatul strigător la cer poreclit Tismăneanu, dar
la pomenirea acestuia nu simte nici durere, nici întristare, nici suspin, mai ales după ce, destinată inițial, într-un
gentleman’s agreement, Poliromului, tipărirea Raporțului poposește lin, linu-i lin și iarăși lin, în parohia
Humanitas. Așa încît Liiceanu preia făclia arzîndă a Raportului și o va căra după el, cu evlavie sacrificială, ca
Mucius, pînă la adînci bătrînețile regimului Băsescu.
Liiceanu inițiază în 06.02.2007 un „Apel către clasa politică semnat de un grup de intelectuali“, cu teze
instructive pentru măsurarea febrei intelectuale postcondamnare. Băsescu e numit „un personaj care pare să
devină un președinte pentru alte coordonate istorice“! Au! Fugi cu ursul, că sperii copiii!
Văleu, cumătră, tălpele mele! Mă rog, scoate-mă că-mi arde inima-n mine! (Creangă)
în ropot de tobe militare și trosnet de limbă de lemn, apelul vorbește despre „condamnarea recentă,
printr-un discurs exemplar, a comunismului și a ravagiilor făcute de el în România“. Se contează pe vermorelul lui
Băsescu ca soluție pentru diverși dăunători, între care, curat democratic!, și „revenirea agresivă la rampă a
partidelor din opoziție“ (?!). Ca peștele în apă, Comandantul se simte bine în solzii săi anticomuniști. Băsescu se
desfată ca în sînul lui Adam și, mai ales, Eva. Se va înfrupta, maestoso, din fructul pasiunii lui Tismăneanu et
comp, pentru despărțirea cu focuri de artificii și bombe artizanale de dictatura comunistă. Deși singurul vot din
Parlament a fost unul de respingere a dezbaterilor, Băsescu aiurează solemn:
„Declarația Președintelui este un argument extrem de puternic pentru orice cetățean care se adresează
justiției. Este o declarație a șefului statului în fața Parlamentului“ (BBC, interviu, 19.12.2006).
Ideea prinde aripi și VT proclamă sentențios că Raportul Final „a apărut în MO“ și este „document de stat“
(HotNews, 22.12.2008).
Suprinzător de neglijent în verificarea surselor, S. Lavric, fost demolator al lui Tismăneanu, ulterior, ca
statornic pupil al lui Liiceanu, admirator al
162
Președintelui CPADCR, o ține și el langa cu „actul oficial al statului în urma publicării în MO“ (Cultura,
21.02.2008). Cristian Vasile, secretarul științific al CPADCR, alt pastilar ițit ca o mlădiță din buturuga
Tismăneanu, se ține și el de iordane:
„Mesajul prezentat în fața Camerelor reunite, act oficial al statului român, publicat în MO, a fost
invocat cu succes în instanțele de judecată de către avocați reprezentînd interesele unor cetățeni care solicitau
reconstituirea dreptului de proprietate“ (22, 17.11.2009).
Oleoleo! Adio, Margareto! Alivanti pour toujours! După Tismăneanu și ai săi trebuie să umbli cu felinarul
aprins într-o beznă în care adevărurile, minciunile, precum și pisicile au aceeași neagră culoare. în cazul dat,
adevărul e de tip mincinos.
O minciună spusă destul de des devine adevăr. (Lenin)
Raportul n-a fost publicat în MO ca document oficial cu valoare juridică.
Dacă ar fi produs măcar un boț, chilimboț, boțit de efect juridic, Raportul ar fi fost publicat, cf. Legii nr.
202/09.11.1998 privind organizarea MO al României, în partea I, unde sunt tipărite legi, hotărîri, ordonanțe,
decrete, avize și alte acte normative. în aceeași lege se prevede (la art. 5, lit. E (b)) că prima parte a MO
include și „mesajele și alte acte (ale Președintelui României - n. m.) adresate Parlamentului“. Raportul nu
capătă nici măcar calitatea de mesaj al Președintelui adresat Parlamentului. în MO, partea a Ii-a, apar
stenogramele ședințelor Parlamentului, rapoarte și dări de seamă prezentate Legislativului, întrebări adresate
de deputați și senatori etc., deci simple formalități de înregistrare a unor proceduri parlamentare curente și
fără nicio consecință juridică. Nimic din partea a Ii-a a MO nu implică vreun vot. în MO nr. 196 din
28.12.2006, la capitolul „Dezbateri parlamentare - ședințe comune ale Camerei Deputaților și Senatului“
vede chiorîș lumina tiparului STENOGRAMA ședinței din 18.12.2006. Dacă i-aș lua în serios pe VT și
discipolii lui tromboniști, aș putea cita un fragment din textul „actului oficial al statului român“ (pp. 7-8):
„Domnul Traian Băsescu: (...) pe baza examinării literaturii analitice, care probează natura antipatriotică a
totalitarismului comunist, putem afirma că regimul comunist din România, 1945-1989, a fost nelegitim și criminal.
(Aplauze ale parlamentarilor din majoritate.)
Domnul Corneliu Vădim Tudor (din sală): Minciună! Hoții pe care îi știm! (Vacarm, fluierături, proteste).
163
RADU CĂLIN CRISTEA
Domnul Nicolae Văcăroiu: V-aș ruga, liniște! Vă rog să păstrați liniștea în sală!
Domnul Traian Băsescu: Nu neg că au existat perioade de relativă acalmie și că unii oameni cu crezut în
sistem. Pentru copleșitoarea majoritate a populației...
Domnul Corneliu Vadim Tudor (din sală): Hoții!
Domnul Traian Băsescu: ...a fost vorba însă de o existență mutilată... (Se huiduiește și se fluieră. Domnii
senatori Corneliu Vadim Tudor și Nicolae Marian Iorga desfac și defilează în fața sălii cu un banner.
Fluierături, huiduieli.)
Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule!
Domnul Traian Băsescu: ...trăită sub teroarea directă ori indirectă... (Fluierături, huiduieli ale parlamentarilor
P.R.M. și ale unor invitați de la balcon) și în care noțiunea de libertate...
Domnul Corneliu Vadim Tudor (din sală): Mafia! Procesul hoților! Ieși afară! Huo! (Fluierături, huiduieli.
Aplauze ale parlamentarilor majorității.)
Domnul Nicolae Văcăroiu: Domnule președinte Vadim, vă rog foarte mult!
Domnul Traian Băsescu: ...își pierduse orice sens.“
Nenea Iancu? Păi, cum altfel?
Securitatea văzută prin gaura din tricolor
Traian Băsescu va trăi ca-n pampas savurînd-și postura de comandant care a azvîrlit de pe punte lăzile de
gunoi ale istoriei comuniste. Trage adînc în piept jointul Comandantului care s-a luat în coarne cu comunismul.
Proaspăt încoronat anticomunist, nici nu simte că-și dă cu firmanul în cap, promulgînd, în 27.12.2006, o Lege a
cultelor cu smerenie dedicată BOR. John Grieboski, Președinte al Institute on Religion and Public Policy din
Washington:
„Promulgarea acestei legi de către Președintele Băsescu este un atac flagrant la adresa libertății de religie și a
drepturilor fundamentale și demonstrează distanțarea nesemnificativă sau chiar absența oricărei distanțări de
precedentele regimuri comuniste.“
Băsescu are, brusc, chef să viziteze Sighetul. La Muzeul Victimelor Comunismului din Sighet se uită cu stimă
la moțul anticomunist ce i-a crescut în frunte:
„A fost foarte corect că am creat comisia (...). Să nu ne amăgim că epoca comunistă (sic!) a fost o epocă ce (sic!)
ar fi dat o șansă națiunii române“ (9am.ro, 13.01.2007).
164
Recunoaște că nu știuse „foarte multe despre gropile comune, așa cum nu au știut nici alți mulți
români“. Asupra lui Traian Băsescu se abat cîteva atacuri răzlețe venite dinspre stîngiști anorexici sau blogări
experimentați în scuipatul contra vîntului. Băsescu se va strădui să-și lungească plăcerea și va mai încerca niște
condamnări. Va poza în anticomunist stradal, revoluționar, fan Piața Universității și osînditor al represiunii
minerești din iunie ’90. în 22.04.2007 se lasă imortalizat lîngă un tricolor cu gaură, împreună cu Theodor Stolojan
și Silvian Ionescu, așadar fosta Securitate. Va fi fugărit repede de la fața locului. Solidaritatea Universitară și
sute de reprezentanți ai mediului academic fac public un „Apel“ în care îl fac surcele pe anticomunistul
antisecurist Traian Băsescu:
„Denunțăm și condamnăm cu fermitate folosirea spațiului simbolic al luptei anticomuniste din Piața
Universității de către Traian Băsescu și Theodor Stolojan, foști colaboratori ai Securității, membri activi ai
administrației ceaușiste și ai succesoarei acesteia, guvernarea provizorie FSN (...). Denunțăm și
condamnăm cu fermitate prezența sfidătoare, alături de Traian Băsescu, la mitingul postreferendum din Piața
Universității, a lui Silvian Ionescu, fost ofițer de Securitate, șef al spionajului anti-NATO în Europa
Occidentală în timpul regimului Ceaușescu, secretar general organizatoric al FSN etc.“ (antena3.ro,
14.06.2007).
N-au semnat „Apelul“ universitarii din gruparea ELB pe care, luați cu alte trebi, nu-i treceau florii văzînd
fotografia la minut a lui Băsescu flancat de ficuși ai Securității.
Cernut, granulă cu granulă, prin ciurul referendumului din 19.05.2007, Băsescu se va plictisi de joaca de-a
anticomunismul, așa că va ieși din afacere după nici șase luni. De aici încolo, prudent și așteptînd să vadă
dincotro bate vintul, Băsescu va tăgădui această erectilitate anticomunistă prin rememorări cel puțin nostalgice
ale regimului ceaușist. O dă ușurel la întors încă din 14.05.2007, cînd poziția sa de misionar al anticomunismului
românesc coboară cîteva locuri în box office-\A personal:
„Radu Moraru:
Ce a deranjat mai mult, chestia cu dosarele sau chestia cu condamnarea comunismului?
Traian Băsescu:
Nu, a treia.
Radu Moraru:
Care este asta?
Traian Băsescu:
165
RADU CĂLIN CRISTEA
- Independența justiției.“1
Monopolul anticomunismului fusese, de altfel, confiscat de un alt Președinte: Tismăneanu. Cu care începe
o altă poveste. Stilului Tismăneanu i-a venit ca o mănușă zbuciumul din 18.12.2006, din Parlament, cînd,
consecință directă a farandolei grotești a țicniților peremiști dirijați de C.V. Tudor, valoarea simbolică a
^Raportului a putut căpăta dimensiuni macrocosmice. înlănțuirile de lecturi împănate cu superlative schimbate
între ei de VT și fetișiștii Raportului au deranjat posterioritatea unui studiu util, cu o bază serioasă de discuție,
scris de autori consacrațiprin competență și moderație. Conceput de personalități culturale întru totul relevante
(N. Manolescu, Al. Zub, H.-R. Patapievici, A. Pippidi, S. Alexandrescu, V. Tismăneanu etc.) pentru a marca public
un hotar al despărțirii clarificate științific de comunism, Raportul va fi deturnat de la aspirațiile colectiv
asumate, prin confiscarea simbolistică sale de ELB.
Self-promoter al unei demnități căreia îi va adăuga un excedent caraghios de aureole, generator al unui
dramatism exploziv ce contrasta cu discreția ce a însoțit întocmirea Raportului, orbit de flama propriei
mitologizări în curs, Președintele Tismăneanu va deveni decibelul asurzitor al unei comisii tăcute. Predispoziția lui
VT pentru proiectarea convingerilor sale pe ecrane enorme ale istoriei, narcisismul lui gongoric asociat cu
apetența pentru plasarea celor mai prozaice activități într-un context hiperbolizant, au afectat statutul convenit
inițial al Raportului, transformîndu-1, pas cu pas, într-un vehicul de imagine pentru profesorul de la
Maryland și cîțiva dintre camarazii acestuia. Tismăneanu avea să atragă implicit CPADCR și autorii atît de
onorabili ai diverselor capitole ale Raportului în clinciuri polemice de joasă factură. Gălăgia, coloritul criant al
ambalărilor lui VT, ripostele sale la atacurile unor nulități agresive, asumarea autoimpusă a rolului de gardian
înverșunat al Graalului anticomunist, au sechestrat, cu timpul, sensul primordial al Raportului. Bemolii
inițiali ai condamnării comunismului au interferat cacofonic cu bașii unui tulburat histrionic; rezonanța
„băsistă“ a devenit „basistă“: Tismăneanu i-a furat băsismului căciula!
Traian Băsescu..., op.cit., p. 215.
UN PATROCLE AL ANTICOMUNISMULUI
Băsescu se împacă, pe fond, cu Dumnezeu
Ocazia legalizării condamnării comunismului se ivise în 18.12.2006. Regele Mihai, Președinții Walçsa și
Jelev se aflau în sală, numai că forțarea unui vot asupra Raportului ar fi fost sinucigașă în situația în care
PSD, PUR și PRM treceau lejer de 50%, astfel încît condamnarea comunismului se putea încheia printr-o
catastrofală respingere. Așa încît Băsescu se va mulțumi doar să mai smulgă niște standing ovation la peluză în
tricoul de fundaș anticomunist la referendumul pentru suspendarea sa din 19.05.2007. Băsescu va ține însă
bine pitit Raportul condamnării dictaturii comuniste în porthartul de Comandant. Pricepe că, dacă s-ar bate în piept
cu totemul anticomunismului, ar tulbura, într-o parte a electoratului, drojdia aleanului după „adidași“ și „frații
petieuș“. Băsescu nici nu încearcă să plimbe tava anticomunismului pe o scenă unde actorii grei erau oligarhii,
mogulii, Iliescu, FSN, PSD, Vadim, PCR, Securitatea, rușii. Condamnarea comunismului devine, la doar
cîteva luni de la „pronunțare“, o temă intrată sub papucul altor urgențe. Noroc chior cu Tismăneanu care, oricînd
disponibil pentru sacrificii supreme, n-a mai pus geană pe geană din 18.12.2006 pentru a menține la foc mic torța
anticomunismului. La mitingul pro-Băsescu din 27.04.2007 din Piața Constituției, se fac auzite mai multe
mesaje din partea unor intelectuali apropiați Președintelui. Niciunul nu aduce însă vorba de condamnarea
comunismului:
Andrei Pleșu (de la Berlin):
„Cine vrea să scape de Băsescu cu ajutorul lui Voiculescu și Vadim nu vrea binele României“ (ora 18);
TRU (solie trimisă printr-un organizator):
„Cine se teme de Băsescu? Oligarhii și hoții!“ (ora 18 și 20 de minute);
167
RADU CALIN CRISTEA
Monica Macovei (Ia microfon):
„Cine ne cere să tăcem? Cei care se opun schimbării clasei politice și cei care nu mai vor o justiție
independentă“ (ora 19).
De altfel, nimeni nu mai avea chef de simboluri și ecuații morale în vremuri cînd osia țării scîrțîia, iar
călcîiele ELB nu atingeau întotdeauna pămîntul din cauza trezirii bruște din morți a spiritului pașoptist: se
lucrează la altă Constituție, se propun noi ambasadori la Washington și Londra, se circulă mai mult cu avionul
din cauza presiunii timpului, Băsescu își pune problema divinității („Pe fond trebuie să fii împăcat cu tine ca să fii
împăcat cu Dumnezeu“, EVZ, interviu, 18.05.2007) etc. Lucruri serioase.
Pe Mureș și pe Tîrnave
Sunt probleme foarte grave. („Ars Amatoria“)
Din tabloul mural pictat, cu rîndul, de ELB lipsesc, surprinzător, crucile puse comunismului cînd cu
condamnarea acestuia în Parlament. Imaginile sunt, de altfel, atît de extatice încît n-ar trebui chiar să ne
uimească lăsarea în coadă de pește a crucificării bestiei comuniste. Pînză momentului reprezenta un joc
compozițional urmărind dramatismul, măreția, suferințele aproape umanizate ale statului de drept. Un ochi de
expert ar găsi probabil tendințe imitative după T. Géricault (Pluta Meduzei) și H. Rousseau (Vameșul) din
Tigru într-o furtună tropicală.
Reunite într-un cordon sanitar în jurului Președintelui, ELB îi vor dedica acestuia un prim volum de
imnuri alese. „Pupinii“ (cuvînt șterpelit de la Dorin Tudoran) lui Băsescu vor trudi îmbălsămarea de viu a
Președintelui și vor ajunge tîrzior la condamnarea comunismului. Rodica Culcer scrie despre „ruptura
dintre clasa politică și electorat“ (în EVZ, 09.02.2007). Teodor Baconschi face plecăciuni monarhiste
(cotidianul.ro, 09.02.2007). Mihăieș se răfuiește cu „țîrcovnicii la andropauză“ (EVZ, 29.01.2006). Sever
Voinescu examinează „fiertura din măruntaiele“ antibăsiștilor (în cotidianul.ro, 12.04.2007). Patapievici se întreabă
à quoi bon vecinătatea dintre intelectuali și jagardele (EVZ, 15.03.2007). TRU renunță temporar la uzul
rațiunii în introspecții îngrijorătoare din punctul de vedere al sănătății (de exemplu, în „Oda lui Liiceanu, lauda
lui Băsescu, limbi libertății“, cotidianul.ro, 30.04.2007). Tismăneanu se fălește cu Raportul și demască „orgiile
propagandistice din perioada Epocii de Aur“ (EVZ, 07.02.2007), ca și cum ar fi fost complet străin de
respectivele
168
fornicații. Singurul care, expressis verbi, invocă momentan o cauzalitate explicită între condamnarea
comunismului și suspendarea este, passim, Tismăneanu:
„Campania împotriva lui Traian Băsescu (...) este riposta directă a oligarhiei naționalist-securiste la acțiunile
președintelui legate de lupta împotriva corupției, desecretizarea arhivelor Securității și condamnarea
regimului comunist ca ilegitim și criminal“ (EVZ, 20.04.2007).
Tonomatul lui Tismăneanu va răguși cîntînd aceeași piesă și peste ani:
„(Lui Băsescu) i se cerea să condamne, practic să instituționalizeze ruptura de regimul comunist, printr-o
declarație simbolică, avînd valoare refondatoare pentru statul român. Asta a făcut și de aceea a fost suspendat
în 2007.“1
Ideea că mobilul real al încercării de suspendare din 2007 a fost anticomunismul prezidențial îl va fulgera și
pe Liiceanu, dar peste vreo doi ani. Fisa îi cade în timpul unei lecții predate calfei Tapalagă:
„în clipa în care dvs. vedeți un om politic, întîmplător Președintele țării, că a condamnat comunismul și,
drept urmare a acestui gest, nu a altuia, se pune problema suspendării lui, și vezi 322 de oameni în Parlament
sărind pe unul, simțul dvs. de cavalerism, de luptă dreaptă, de dreptate și nedreptate (?!), nu funcționează?“
(HotNews, 21.06.2009).
încăierarea dintre talibani și calibani

„Realitatea polemicilor conduse de către Vladimir Tismăneanu, ca principală voce a CPADCR și pentru o
perioadă a IICCMER, confirmă apetitul sistematic la pseodopolemica cu (sic!) criticile de facto discreditate.
C.V. Tudor, alături de Victor Roncea sau Dragoș Anunnaki, cel din urmă preocupat de problematica reptilienilor și
a OZN-urilor, sunt doar cîțiva dintre cei pe care Vladimir Tismăneanu i-a invocat periodic și ale căror
pseudoargumente le-a reprodus în procesul de apărare a CPADCR. Principalul glas în dezbaterile legate de studiul
oficial al regimului comunist românesc e tot cel care, în mod sistematic, a refuzat să reproducă argumentele criticilor
de stînga, recurgînd fie la prezentarea caricatural- denaturată a acestora, fie la strategii de denunțare similare
criticilor vulgare pe care le-a deplîns mereu (atacul biografic, infantilizarea, prezentarea
1 Cartea președinților, op.cit., p. 177.
169
RADU CĂLIN CRISTEA
caricaturală a calificărilor oponenților în opoziție cu autodeclaratul prestigiu personal etc.).“1
VT dă în vileag o listă a buruienoșilor care sufocă dezvoltarea normală a elitelor culturale:
„Nu cred că a rămas vreo personalitate de marcă a culturii noastre democratice care să nu fi fost terfelită în
această strădanie a nihilismului ideologic. Detractorii, de la Victor Roncea la CVT, de la Mihai Ungheanu la
Ion Cristoiu, de lă Ion Coja la Dan Ciachir, urmăresc discreditarea absolută a elitei culturale românești de
pe pozițiile celui mai dezolant fundamentalism autarhic“ (EVZ, 07.03.2007).
Omniprezent pe frontul răzmerițelor provocate de orice ciumecar pintenat, Tismăneanu își iese din pepeni la
fiecare critică adusă Raportului, îl doare în bigă dacă observația este formulată cu bună-credință, într-un limbaj
cuviincios, și vine din partea unor intelectuali măcar de luat în seamă într-o dezbatere colectivă și minim
politicoasă a comunismului românesc. Sunt cu toții tratați de VT apodictic, într-o paradigmă de bolșevism
resurect, precum, to be remembered, în formulările din Ordinul nr. 100, Cabinet DGSP, 03.04.1950: niște
dușmani de clasă, care lansează sau răspîndesc svonuri alarmiste tendențioase și determină la atitudini ostile,
dușmănoase. Raționamentul lui Tismăneanu urcă din vintrele mentalului comunist. Cam așa îmi închipui că ar
fi gîndit și mumia parfumată din Piața Roșie:
Ideile sunt mult mai puternice decît armele. Nu le permitem dușmanilor noștri să aibă arme, de ce
le-am permite să aibă idei? (Lenin)
Tismăneanu a făcut primii pași, insesizabili la început, către adjudecarea prin autoatribuire directă, a mărcii
anticomunismului autohton. Luîndu-se de gît și trîntindu-se prin noroaie cu toți derbedeii din zonele pestifere
ale spațiului public, Președintele CPADCR i-a amestecat pe patibulari cu criticii probi ai unora dintre tezele
din Raport; cea mai sfrijită circumspecție la ideile exalate de Raport azvîrlea în rîndul talibanilor periculoși,
după o tehnică ruptă din mareșalul Stalin:
1 Natalia Buier, „Traian Băsescu și despărțirea de trecut: cariera prezidențială a anticomunismului științific“ în Epoca
Traian Băsescu, Ed. Tact, 2014, p. 231.
170
„Dacă trebuie să mă despart de cineva, mi-1 imaginez mergînd în patru labe și astfel reușesc să-mi provoc o
reacție de dezgust.“
Dominația verbală a lui VT asupra confraților din ELB, între care și destui devotați ai prezumției de
cavalerism și cordialitate în polemică, a reușit, în mare măsură, cu concursul altor paroxistici cu verbul vîlvoi
(Mihăieș, TRU, Papahagi), să strice rînduielile vechi și să boțească harta dialogului intelectual.
Din păcate, Tismăneanu este încurajat să declame, în continuare, un hate speech de'sputapepe supraexcitat,
graforeic, ampolos, în numele unei coaliții a bunilor, deci el și ai lui, contra axei răului - adică restul:
„...consecvența și tonul pe alocuri apocaliptic cu care Vladimir Tismăneanu a răspuns atacurilor delirante
venite dinspre PRM sau OTV au avut și un efect foarte nefericit, dar aparent scontat de președintele
Comisiei: în acest fel s-a creat din nou încă una din (sic!) «stările de urgență» care punctează nefericit istoria
României.“
Stare de urgență care și produce, în același interviu1, un inoportun apel la «solidarizarea
intelectualilor» împotriva «Calibanilor de ieri și de azi».2 VT a indus Raportului o stare de necesitate prin
canonizarea cu forța a membrilor CPADCR, prin brutalizarea dezinvolt stilistică - de la înfierare la caricatură -, a
oricărei relativizări a mythosului creației născute sub președinția sa, în sfîrșit, prin acapararea comunicării
continue, cu marcă și ambalaj, a Comisiei.
Anticomunistul sezonier al lui Băsescu s-a topit ca o acadea în anticomunismul fripturist și bombastic al lui
Tismăneanu. Zelul proteic, egolatria lacomă și grandilocventă, harța neobosită, înclinația lui Tismăneanu către
compoziții baroce, cu dușumeaua scenei gemînd sub povara tranzitului actoricesc și a scenografiei
apăsătoare, au împins întreg demersul de condamnare a dictaturii comuniste pe muchia indecenței. Tasat
celular de controverse, atrăgînd fulgere sub cer senin, plod al nomenclaturii comuniste, caracter versatil etc.,
așadar vulnerabil la acuzații de tot soiul, Tismăneanu a fost de la început una dintre personalitățile cele mai
expuse unor atacuri mai mult sau mai puțin întemeiate. Pe unele dintre acestea le-a cerut singur pentru
a-și consolida statutul de victimă grav
1 în Observator cultural, 07.06.2007.
2 Ciprian Șulea, Lamentabilul eșec al anticomunismului, în Iluzia anticomunismului, p. 234.
171
RADU CĂLIN CRISTEA
rănită, dar constant învingătoare în războaiele sale cu dușmani de pluș, plastilină sau turtă dulce.
Ceaușescu cel Mare. Fucking funny!

Nu mai interesează cine, Băsescu sau ELB, a stăruit pentru amplasarea condamnării comunismului în sala de
plen a Parlamentului. Autorul acestei idei a fost fie naiv - ceea ce mă îndoiesc, fie sconta pe spectacularitatea
ocaziei - ceea ce incumba riscul discreditării unui episod solemn prin deturnarea acestuia către o mizerabilă
tabloidizare. S-a lăsat cu scandal și cu poale în cap, conform previziunilor. Exista și altă cale, sobră, de
reculegere vie, în cadrul unei ceremonii ferite de bruiaje. Un model s-ar fi găsit în condamnarea regimului de la
Vichy și recunoașterea responsabilității Franței în Holocaust de către Președintele Jacques Chirac, în
16.07.1995, lîngă monumentul amintind de razia de la Vélodrome d’Hiver unde, cu 53 de ani înainte, avusese loc
o arestare masivă de evrei. Chirac:
„Aceste ore negre ne murdăresc pentru veșnicie istoria și reprezintă o insultă a trecutului și a tradițiilor
noastre. Da, nebunia criminală a ocupantului a fost, fiecare o știe, secondată de francezi, secondată de statul
francez“ (France 2, 16.07.1995).
Băsescu putea alege și un alt model, poate chiar mai potrivit pentru că ar fi inclus Raportul într-o tradiție
ceremonială a AP: mă refer la asumarea de către Președintele Iliescu, în 11.11.2004, într-o sală a Palatului
Cotroceni, a responsabilității României pentru Holocaust, în cadrul unui eveniment auster la care au mai
participat membrii „Comisiei Wiesel“, Elie Wiesel în persoană, Ambasadorii Israelului și ai SUA la București.
Pentru ce nu și-au făcut și atunci numărul C.V. Tudor et comp.? Pentru că n-au avut acces. Totul a decurs,
firește, fără vociferări, injurii, defilări cu pancarte, amenințări cu aruncatul de la balcon etc. Vorbind în numele
statului francez și, respectiv, român, prin gesturi de asumare a unor acte rușinoase ale propriilor lor istorii,
aceste două momente au fost lipsite tocmai de ceea ce asumării lui Băsescu din 18.12.2006 i-a prisosit: politica și
publicitatea. Băsescu a vînat PSD și l-a făcut să sîngereze. Tismăneanu și o bună parte din coechiperii săi s-au văzut
vedete politico-mondene într-un reality show cu fete tinere pe patul morții, cu vrăjmași și eroi. La fel de
apucați - in toto.
„Grupul de intelectuali apropiați președintelui Traian Băsescu și susținători ai activității CPADCR a lansat,
prin intermediul președintelui Comisiei, o
172
cheie de înțelegere: Traian Băsescu e președintele care a transformat despărțirea de trecutul comunist într-o
prioritate politică ț...).“1
între timp, lui Băsescu îi va scăpa laba piciorului în căcăliciuri, comițînd grozave infidelități față de
anticomunismul încorporat în bărbatul de stat care era. A revărsat o abundență de mucus în propria fasole
cînd a declarat că, „dacă el (Ceaușescu - n.m.) stătea numai zece ani, era un mare Președinte în istoria României.
De asta cam toate statele democratice au maximum două mandate pentru Președinte“ (Bl TV, 04.11.2010). Rupător.
Fucking funny!
Liiceanu se delimitează:
„... cînd același om care condamnă comunismul vine și spune la o emisiune că dacă Ceaușescu ar fi condus
România doar 10 ani ar fi fost un președinte mare, atunci mă îndepărtez de el, pentru că asta înseamnă că nu știe
ce a condamnat. Nu poți să condamni oficial un regim criminal, apoi să vii să spui că 10 ani din acel regim ar fi
fost bine. Asta nu merge. Asta e incoerență de fond“ (MIX Tv, 19.11.2010).
„Igiena sanitară“ atît de sofisticată a conștiinței lui Liiceanu îl va pune însă la lucru și mopul moralei sale va
șterge rapid rahatul lui Băsescu. Nebăgată în seamă, mărturisirea lui Băsescu despre decenalul lui Ceaușescu cel
Mare va încerca să treacă înot Pacificul spre Maryland, pînă la Tismăneanu, dar va fi înghițită de valuri. Nici
pînă în ziua de astăzi fostul Președinte al CPADCR n-a aflat ce a spus Băsescu despre cei zece ani de aur ai
regimului ilegitim și criminal. ELB? Nimeni, nimic. Zero absolut. Nici măcar Neamțu sau Aligică. Sau Goșu.
Nasol de tot. Ce-o fi pățit 22, niciun susur melancolic dinspre cogeamite GDS? O metanoia mică, acolo, de
sămînță? De ce tac într-un singur grai filosofii, teologii, moraliștii de pe prispa lui Băsescu? S-au reunit într-un
grup de reflecție ispitiți de acmeea mîlcului tăcerii? Nu. Sunt doar muții de la manutanță.
Mutu de la manutanță
n-are-un sfanț, dar are-o sfanță. (Sorescu)
Concept viguros, etic și politic, deschizător de largi pîrtii pentru exprimarea opoziției democratice,
condamnarea comunismului a fost susținută, în primii șase-șapte ani de după căderea lui Ceaușescu, de
vrednici bărbați de stat precum Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Sergiu
1 Natalia Buier, Epoca Traian Băsescu, p. 240.
173
RADU CĂLIN CRISTEA
Cunescu și mulți alții. Steaua îndrumătoare a anticomunismului, asociat cu proiecția timorată a
promonarhismului, a pălit într-o ceață din ce în ce mai densă, paradoxal, în timpul Administrației
Constantinescu cînd toate zbaterile CDR și ale Președintelui, inclusiv mai multe proiecte de legi ale
lustrației, ale accesului la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică etc. s-au sfărîmat datorită
rezistenței partidelor de stînga - PDSR și PD. Dispariția lui Coposu, tristele abjurări ale lui Cunescu și
credibilitatea în cumpănă a liderilor liberali (de la R. Câmpeanu și M. Ionescu-Quintus la Al. Paleologu și D.
Amedeo Lăzărescu) au amorțit nervul anticomunist al partidelor istorice. Același itinerar l-a urmat, grosso
modo, și discursul public al elitelor angajate în condamnarea comunismului, într-o trecere lină de la
toropeală la anchiloză. Această intelectualitate avea să fie trezită din dormitare de vacarmul balăngii lui Băsescu. Ca
sculate din morți, aceste elite s-au deșteptat la anticomunism, recuperînd o cruciadă abandonată, cu ani în urmă,
în coadă de pește. Lăsînd deoparte opintelile bufe ale lui V. Tismăneanu de a ține semitreaz subiectul, mai mult
pentru uz personal, anticomunismul s-a transformat într-o armă defensivă folosită, în numeroase cazuri, de palatinii
Președintelui pentru a-i albi păcatele: Băsescu e mitocan, dar a condamnat comunismul! Delirul
anticomunist, cu înspăimîntarea poporului cu pericolul iminent al „ciumei roșii“, împinge, din păcate, spre
obscenitate și batjocorește postumitatea unei istorii tragice.
Mircea Mihăieș pune stafidirea anticomunismului și pe seama ONG-urilor dușmănoase:
„Nu țin minte ca vreo organizație civică să fi acționat în mod serios, matur, insistent, agresiv, atrăgînd atenția
asupra pericolului comunist - mai ales în vremuri tulburi precum cele pe care le traversăm. Domnii și
doamnele care știu foarte bine să se căpătuiască derulînd programe despre democrație n-au mișcat un deget
pentru a contribui la eradicarea ciumei bolșevice. S-au mulțumit să constate că într-o țară fără comuniști le
merge și lor bine, fără să ia în calcul că bolile ideologice nu se vindecă definitiv. Măcar de dragul simetriei - dacă
avem o lege împotriva fraților în verde și brun, fascismul și nazismul, ar fi musai să avem una împotriva surorii
îmbrăcate în roșu - și tot ar fi trebuit să-și folosească energiile și fondurile pentru a se implica într-o atare
acțiune. Dar nu și nu! De ce să iasă din benchetuiala călduță a «oneghelii», periclitîndu-și pozițiile și
finanțările?“ (EVZ, 09.02.2009).
Eu cred că Mihăieș s-a referit la Guseth.
174
E ÎMPĂRATUL CU ȘAPCĂ
I La spate păpușă, la față mătușă
I Luminosul arc de timp al condamnării dictaturii comuniste de către I Băsescu se va destructura fenomenologic,
ca o orcă dîndu-și duhul într-o ! sinucidere asistată. Asistentul acestei morți lente va fi magister ludi Vladimir I
Tismăneanu, asistat, la rîndul său, de cîțiva discipoli robaci. Puternica I irizație simbolică a debutului se va
comasa în aura lui Tismăneanu de gigant ! al neo-anticomunismului autohton. Un început meritoriu deschizînd
noi și I largi perspective va sfîrși, abuzat în grup, într-o afacere privată, de familie. I Autorul Lumii secrete a
nomenclaturii va ajunge să se bată de unul singur în É numele unui anticomunism excepțional și incomparabil,
scoțînd la apel I tovărășia unor faimoase figuri istorice (Maniu, Mihalache, Brătianu, Ghika, I Coposu etc.) pentru
înjghebarea unei bibliografii obligatorii ce începe, fără ( greș, cu el însuși. Atribuindu-și leadershipul unui
anticomunism cu origini ( seculare, Tismăneanu acreditează des și pe unde apucă un mainstream de i nișă, ce
ar îngloba puzderie de adevăruri irefutabile în contrast cu bagatele ; asociate generic cu „comunismul“.
Tismăneanu i-a dăruit sincer și cu pioșenie lui Băsescu întreaga sa ființă de anticomunist sacrificial.
Recunoștința lui Băsescu va musti, însă, de ingratitudine: în modul cel mai samavolnic cu putință, îl va sări
tocmai pe fostul Președinte al CPADCR Tismăneanu din rîndul celor care l-au convins să condamne
comunismul. Citatul ucigaș din Băsescu:
„Aceiași oameni care azi sunt atacați, discreditați printr-o propagandă care ne aduce aminte de vremurile
trecute - aceiași oameni din societatea civilă, fie că se numesc Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, Horia-Roman
Patapievici m-au convins să-mi asum constituirea comisiei (CPADCR - n.n.) și asumarea (sic!) rezultatelor
muncii acestei comisii“ (mediafax.ro, 16.10.2012).
în mare grădina „comunismului“ cu pricina VT expediază cam tot ceea ce îl scoate din sărite. Nici nu te prinzi
cît de comunist ajungi să fii dacă n-ai intrat la timp în anticomunismul lui Tismăneanu. Se bat albul cu negrul,
pardon, cu roșul. De aici începe, inevitabil, fantezia umorilor verzi ale ex-Președintelui CPADCR. Criteriile
cu care Tismăneanu operează în ștampilările sale dominate de frenezia unicității sunt îmbuibate de
exclusivism politic și fluctuații circumstanțiale. Un exemplu. Amuzantă în cele din urmă este relația lui
Vladimir Tismăneanu cu Sorin Ilieșiu. Pe la
175
RADU CĂLIN CRISTEA
începuturile lui 2006, Ilieșiu cucerise de la mare distanță simpatia lui Tismăneanu:
„Cînd am primit apelul, (Ilieșiu - n. m.) îmi era simpatic tocmai pentru că Alina (Mungiu-Pippidi - n. m.)
spusese: «Dacă nu ar fi bietul Sorin Ilieșiu, care ține sus steagul (condamnării comunismului - n. m.), toată chestia
asta ar muri.» Și mi-am zis: de ce să-l țină doar el, hai să-l ajut.“1
Ilieșiu avea să se numere printre primii membri ai „Comisiei Tismăneanu“ unde va face o figură, în orice caz,
onorabilă, din moment ce Tismăneanu n-a pus cîinii pe el. Cei doi dau, de altfel, un interviu confratern pentru
BBC (în 28.12.2007). Pînă prin 2013, Ilieșiu încă se afla pe diverse liste cu anticomuniști agreați de Tismăneanu.
Brusc, breaking news! Tismăneanu rupe tăcerea: „Chutzpach, kitsch și impostură morală: Dl Sorin Ilieșiu
condamnă comunismul“ (pe Contributors.ro, 29.09.2015).
Sub lupa lui Tismăneanu, Ilieșiu are toate geamurile sparte:
„Personajul este vijelios, impulsiv, intempestiv, insistent pînă la sațiu. Face salturi mortale, azi te adoră mîine te
detestă. Azi ești fratele său, mîine inamic, totul cu o nonșalanță care te lasă fără cuvinte. Insomniac, îi face și
pe alții să nu doarmă (...). Termenul potrivit pentru un asemenea comportament este chutzpah.“2
Dar ce-o fi pățit bietul Ilieșiu de-a ajuns taman chutzpah? A intrat în PNL, apoi în PSD? Pasabil! Ceea
ce l-a azvîrlit peste noapte pe Ilieșiu în rîndul bovinelor nesimțitoare este inițierea de către acesta a unui
„Proiect de lege pentru condamnarea totalitarismului comunist și pentru cultivarea memoriei naționale
antitotalitare“ ce prevedea, între altele:
Art. 1. (1): „«Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului», institut aflat sub egida Academiei
Române - cel mai înalt for național de consacrare științifică și culturală -, elaborează «Cartea Neagră a
totalitarismului comunist din România» sub forma unui Raport despre abuzurile, fărădelegile și crimele
totalitarismului comunist“;
Art. 4. „Se înființează Muzeul Național al Totalitarismului Comunist“;
Art. 5. „Se construiește «Monumentul Național în memoria victimelor totalitarismului comunist»“ etc.
1
în Cartea președinților, p. 204.
2 Chutzpach („insolență“, „impertinență“) are un evantai bogat de semnificații. în ebraică exprimă starea de indignare față
de cineva care a depășit într-un mod scandalos și nerușinat limitele unui comportament acceptabil.
176
Tismăneanu a descoperit chutzpahul din Ilieșiu la doar cîteva zile după ce Senatul a adoptat, în ședința din
22.09.2015, proiectul de lege ce ar putea face o concurență, desigur, la fel de chutzpah CPADCR și
inegalabilei condamnări a comunismului de către Președintele Băsescu.
Anticomunismul cu morgă instituțională al lui Traian Băsescu a fost un gest cu tentă politică adecvat unor
împrejurări eminamente conjuncturale. Valoarea epistemică și însemnătatea științifică ale Raportului final al
CPADCR nu intră în discuție. Băsescu a renunțat, de altfel, ca la o substanță cu care metabolismul său n-a
făcut chimie („Eu nu pot aborda lucrurile în acest diapazon!“ 1), la stindardul anticomunist ce avea să fie
arborat de o colonie din ELB.
„Procesul condamnării comunismului a fost instrumentalizat ca armă electorală.“2
Traian Băsescu sufla ca o balenă sub haina anticomunismului. A purtat-o doar în cîteva rînduri, ca o leduncă de
uniformă de paradă, dar n-a folosit-o înadins pentru că risca efecte electorale perverse. Condamnarea
comunismului ca slogan, în fața mulțimilor cu nădejdi de viitor și fără rîvnă în mărunțirea trecutului, ar fi avut o
siluetă înșelătoare, ca femeia la spate păpușă și la față mătușă.
Un repetent printre savanți

Cu politichia știută, Băsescu nu și-a ademenit simpatizanții cu voluntarisme ale departajării de trecut pentru
că ar fi minuit o bombă ce putea să-i explodeze în față. A ajuns de bunăvoie să fie lingușit de niște personaje
care - înclin să cred - mai mult îl înveseleau, dar le ținea primprejur pentru că dădeau bine în poza de familie. La
început, Băsescu se mișcă stingher, ca un repetent printre savanți. Se simte, pe bună dreptate, anihilat de neasemuita
sa incultură umanistă. Din toate interviurile de pînă prin 2008 aflăm că Băsescu știa ca pe apă Olandezul zburător
de Minulescu:
„îmi place poezia să o citesc din cînd în cînd. Uneori citeai, așa, la Atlantic, cînd era oceanul liniștit...“3
Pînă în 2012, pe uscat, ar fi citit și Levantul lui Cărtărescu. Cam puțin pentru sferele cărturărești ce i se
învîrteau în jurul capului. Așa că, și pentru
1 Traian Băsescu..., p. 306.
2 Natalia Buier, op.cit., p. 223.
177
RADU CĂLIN CRISTEA
a scăpa de tracul unui dialog intelectual mai vast decît înțelesurile poemului minulescian, Băsescu se pleacă fără
fumuri în fața intelectualității ce curgea gîrlă spre Cotroceni. îi va face toate poftele, dar n-o va avea niciodată la
suflet. Andrei Pleșu:
„Opțiunea lui (Băsescu - n. m.) și criteriile lui au fost pragmatice, nu intelectuale, să nu ne facem iluzii. Deci
cine își imaginează că el a spus: «Mă, mie îmi trebuie niște băieți fini, oameni citiți, iar atunci îi aleg pe cutare și
pe cutare...» Nu! El a spus: «Mie mi-ar trebui să ies pe scenă anturat de o echipă care să sune frumos la ureche!»
Ceea ce a și făcut, dar e important să știm că n-a făcut-o fiindcă iubește cultura și pe intelectuali. Experiența
mea personală cu el este că el nu are niciun fel de respect și de simpatie umană pentru oamenii de carte. El, în
sinea lui, are un hohot de rîs cînd se gîndește la băieții ăștia...“ (blogary.ro, interviu, 27.07.2011).
Băsescu a mutat în arhivele CNSAS kilometri de dosare ale Securității. S-a trezit astfel aplaudat de mediul
intelectual pentru un gest a cărui oportunitate îl lăsa, de fapt, rece. Așa și cu condamnarea comunismului. A fost
greu de convins, dar apoi a respectat instrucțiunile și, după consumarea episodului din Parlament, a ieșit
din poveste cedînd tema, fără fasoane, spre unică folosință, unor oameni mai pricepuți decît el. Știa că în felul
acesta le va achiziționa atașamentul. Nimic în plus, nimic în minus. Băsescu s-a lăsat personificat, bănuiesc, cu
destulă autoironie, într-un Patrocle al anticomunismului, înțelegînd cu siguranță că nu are talia morală
destul de înaltă pentru amplificarea peste măsură a rolului său în speță.
„Traian Băsescu nu are statura morală să condamne comunismul, așa cum au avut alți șefi de stat (Vaclav
Havel sau Lech Walçsa), deoarece nu a fost un contestar al vechiului regim, ci mai degrabă un profitor al
acestuia.“1
Relativa rigoare a cîmpului semantic inițial al condamnării comunismului s-a transformat într-un imaș fără
frontiere călcat de diverși speculanți, misiți de idei și, mai ales, telpizi. Izbucnirea anticomunistă a lui Băsescu,
recondiționată, dar suptă aproape instantaneu în eterul ei conjunctural, va fi ulterior slăvită între totemurile
sacrosancte ale deceniului băsist, cu deosebire la alegerile din 2009, la referendumul din 2012 și, la coda, în
bilanțurile de final de mandat. Reflecții, precum aceasta a lui Octavian Paler, sunt îngropate în timp: „Traian
Băsescu are nevoie de dovezi pentru a se dumeri dacă e cazul sau nu e cazul să condamne comunismul, întrucît
1 Florin Abraham, Iluzia anticomunismului, p. 35.
178
domnia sa era pe mare atunci și Ia Anvers, așa incit n-a putut să vadă cu [ ochii lui ce au trăit românii aflați
«supt vremi» (...). în privința regimului comunist nu e loc de dubii. El trebuie condamnat. Problema pe care
mi-o pun eu este alta. Are regimul Băsescu moralitatea s-o facă? (...) Tactica o înțeleg. Nu e un simplu joc de
cuvinte afirmația: cine stăpînește trecutul stăpînește prezentul. Cine l-a citit pe Orwell știe că nu e vorba de un
paradox. în plus, zgomotul «luptei pentru trecut» asigură grele perdele de ceață pentru a nu mai vedea cît de
ticălos e «prezentul». Dar problema rămîne. Poate condamna un regim criminal alt regim criminal?“
(„Lupta pentru trecut“, cotidianul.ro, 25.07.2006)
ELB îl vor medalia pe Băsescu pentru merite excepționale în condamnarea comunismului chiar și atunci
cînd acesta se va ține după fustele femeii politice Udrea, spre disperarea unor intelectuali care se regăsiseră în
valorile lui, dar fără penala-sexy din Pleșcoi. Anticomunismul lui Băsescu, înțărușat, fără nuanțe, ca un „spirit
redus la starea de gramofon“ (cum ar putea spune Alain Finkielkraut), înfruntînd veacurile ca pecete a
decomunizării României, este inclus de ELB între triumfurile incontestabile ale perioadei 2004-2014.
VT: „Traian Basescu simbolizează curajul despărțirii radicale de mocirla comunistă, neo-comunistă
(sic!) și corupt-oligarhică“ (peblog, 11.05.2009).1 Ion Vianu:
„Am salutat constituirea Comisiei Tismăneanu. Fără să fiu în balconul parlamentului, m-am bucurat ca de
un eveniment istoric atunci cînd, în decembrie 2005 (mai degrabă 2006! - n. m.) președintele a condamnat, într-o
atmosferă cvasiinsurecțională, în vociferările lui C.V. Tudor, regimul nelegitim și criminal“ (22, 04.01.2011).
TRU:
„Băsescu a spus: «Nu! Am nevoie de ceva științific, de cuvîntul adevărat al istoriei!» Și asta s-a întîmplat! Și
acest Raport este rezultatul!“ (la Harriman Institute, 09.08.2008)
1 Tismăneanu nu va prididi să sărute poala lui Băsescu, din diverse poziții, în semn de veșnică recunoștință pentru că a
condamnat comunismul. îi urează și „La mulți ani!“, cu adîncă mulțumire: „La mulți ani, Traian Băsescu! O spun din tot
sufletul, cu admirație pentru omul politic care a știut să vadă distincția dintre bine și rău. Fără Traian Băsescu,
condamnarea comunismului nu ar fi avut loc. This is a fact. La un ceas cînd aceste distincții par să fi dispărut în negura
mocirloasă a muțeniei, eu unul îmi fac o datorie de onoare să le reamintesc“ (pe Fb, MP Brad Hunedoara, 04.11.2015).
179
RADU CĂLIN CRISTEA
Adrian Papahagi:
„Din cei zece ani Băsescu rămîn destule: îngenuncherea PSD, atlantismul, condamnarea comunismului (prin
Tismăneanu), promovarea meritului în învățământ (prin Miclea-Funeriu) și cultură (prin Patapievici),
justițiarismul (prin Macovei)“ (pe blog, 26.05.2014).
încă o recapitulare a sigiliului forever green al „băsismului“. Andrei Cornea:
„Am fi avut de trecut în lista cu plusuri lupta acerbă pentru modernizare, susținerea masivă a justiției și a luptei
anticorupție, politica externă consecvent proatlantistă și proeuropeană, denunțarea publică a regimului comunist,
inițierea pactului pentru educație, lupta îndîrjită împotriva baronilor și oligarhiilor de partid, ceea ce i-a atras
cele două suspendări, și, nu în ultimul rînd, susținerea premierului Emil Boc în momentele grele ale crizei
economice. Toate acestea au format, pentru a spune astfel, băsismul“ (22, 14.10.2014).
„Sondele de mare adîncime sunt la înălțime.“ (Scânteia)
XI. AXA DEVESELU-DUBÀSARI-

GURA PORTIȚEI
Superficial explorată, politica externă a regimului Băsescu a stimulat o concluzie expeditivă: atlantist neabătut, fostul
Președinte s-a închinat Marelui Licurici american și a dispus România sub cea mai puternică umbrelă de
securitate. Fără a fi incorectă, această definiție surprinde doar tendința dominantă, ca să nu spun unică, a diplomației
sale. Băsescu a avansat în relația cu SUA ridiculizînd alianțe cutumiare europene (în primul rînd, cu Franța) în
numele miei adeziuni monodimensionale la politica Unchiului Sam. De altfel, ■viziunea diplomatică a lui Băsescu
a combinat aceleași piese de lego din care nu i-a ieșit mai mult decît garajul din Mihăileanu. Două panseuri
prezidențiale: „De ce nu m-am dus pe relația tradițională cu Fhința? Pentru că nu se lipea eu SUA. întotdeauna am
spus că marii prieteni trebuie să fie mai departe de frontierele tale“ (adevarul.ro, interviu, 04.05.2015); „De cîte ori am
fost vecini cu Rusia, ne-a fost prost. România nu trebuie să fie vecină cu Rusia“ (Bl TV, 06.04.2015).
Exeeptînd -vizele pentru cetățenii moldoveni, Băsescu a privat relația cu Chișinăul de un orizont comprehensibil. Ambiția
puerilă a fostului Președinte de a deveni jucător strategic la Marea Neagra i-a electrizat instinctele conflictuale.
Tactica invariabilei măscăriri a lui V Putin i-a constrîns, în anumite momente, pe americani să-l trimită după chibrituri pe
Băsescu deoarece efervescența zgomotoasă a acestuia bruia dialogul Washington- Moscova. Invalid diplomatic și
perdant ea negustor, Băsescu a naufragiat caraghios în proiectele sale de conectare a României la traseele energetice de
la Marea Neagră, Marea Caspică, zona caucaziană și Orientul Mijlociu. Maniheismul lui Traian Băsescu n-a dorit să
adauge profitului indiscutabil al parteneriatului cu SUA și puterea tradiției altor alianțe care, doar ele, în episoade
dramatice ale istoriei naționale, au făcut zid în calea inamicilor României.
OCHI ÎN OCHI CU LICURICII
Cum se face praf o zestre
Proiectele politice rulate de Traian Băsescu în campania prezidențială de la sfîrșitul lui 2004 au ticsit o
agendă doldora de dosare interne, preponderent sociale și cu un învederat fundament populist:
„Prea mulți pensionari au pensii mai mici decît factura la încălzire pe timp de iarnă. Prea mulți țărani trăiesc în
sărăcie indiferent de cît de bogată este recolta. Prea mulți tineri încep să creadă că România nu mai este o țară în
care au șanse (...). Nu poți vorbi de om atîta timp cît tu, stat, îți umilești cetățenii prin sărăcie“ etc. (discurs
după recunoașterea formală a victoriei sale, mediafax.ro, 13.12.2004).
Angajamentele lui Băsescu privind integrarea României în UE apăreau parțial redundante deoarece în
17.12.2004, așadar înainte de a deveni Președinte prin votul Parlamentului din 20.12.2004, România avea
să încheie negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles. Faza de uzură a integrării fusese
depășită. Rămînea, desigur, lupta cu stegulețele roșii de pe diverse capitole, crearea de legislație sau
armonizarea aceleia existente la normele europene. în 15.06.2001, într-un discurs la Universitatea din
Varșovia, Președintele George W. Bush anunța reconfigurări ale strategiei NATO „de la Marea Baltică la
Marea Neagră“, cu mențiunea că acest spațiu „trebuie să beneficieze de aceeași șansă de securitate și libertate (...)
de care se bucură vechile democrații ale Europei“. E posibil ca și acest impuls să fi accelerat aderarea României la
NATO, care se va produce îri urma invitației formulate în 21.11.2002 la summitul Alianței de la Praga și a
depunerii documentelor de ratificare, la Washington, în 29.03.2004. Intrarea în Alianța Nord-Atlantică
îngrădea orice demers individual inovativ. Prin raportarea României la UE și, mai ales, la NATO, Traian Băsescu
intra în decor la spartul târgului sau chiar mai tîrziu. A păstrat, cît a fost omenește
182
posibil, în afara activismului său participativ și plin de variabile, ceea ce moștenise de la antecesori. A adăugat,
pe alocuri, calitate, dar nu conținut esențial pe traiectoria europeană și euroatlantică a României. Va agita însă
apele, în felul lui, impulsiv și steril, atît în UE, cît și în NATO.
Va fi incapabil să construiasă o politică de alianțe, dacă nu puternică, măcar stabilă în UE unde, poate și
datorită proamericanismului său zelos, va fi retras de la mesele negocierilor importante și va sfîrși, aproape
izolat, jucînd solitaire la Cotroceni. Băsescu va stîrni o oarecare derută și prin structurile NATO încordînd foarte
tare relația cu Federația Rusă și expunînd cu sînge-rece, în întîlniri cu ușile închise, scenariile de ripostă
militară a României în situația unor provocări, după model georgian, ale regimului Putin. Fosforescența
discursului inaugural al iminentului Președinte Băsescu se va datora, desigur, numărului impresionat de guri
de foc ce urmau să-i secere pe „îmbuibații tranziției“, în speță ai PSD, pe noua linie fortificată a anticorupției. Alte
promisiuni („restabilirea coeziunii române“, „presa va redeveni liberă“ etc.) se vor șterge după prima ploaie. După
ce CNC al PD i-a validat, în 06.10.2004, candidatura la prezidențiale, Traian Băsescu îngaimă o schiță puerilă de
politică externă. Se vedea că Băsescu nu era „în chestie“. Debitează stupizenii:
„O țară NATO poate fi importantă nu numai prin modernizarea Armatei, ci și prin relații bune cu vecinii“
(mediafax.ro, 06.10.2004).
Adînc! N-ai fi zis... O lună și ceva mai tîrziu, după ce va fi instalat în dispozitiv electoral de echipa sa de
campanie, Traian Băsescu va trînti un cogeamitea proiectul de politică externă, prin care repudia relația
tradițională cu Franța, puternic relansată sub președinția lui Jacques Chirac încă din perioada Administrației
Constantinescu. De parcă ar fi scos un iepuraș dintr-un joben, Băsescu va surprinde mediul diplomatic, inclusiv pe
cel anglo-american, optînd pentru ceea ce în timp va deveni „axa strategică Washington-Londr a-București“ :
„Cel mai important element în ceea ce privește politica externă va rămîne consolidarea relației de
parteneriat strategic cu SUA și Londra. Axa Washington-Londra-București va fi o axă strategică pentru
președintele României“ (13.12.2004).1
1 Sfătuit, probabil, să evite asocieri cu „axe“ nefaste precum „Berlin-Roma-Tokyo“, Traian Băsescu se va feri, în timp, să
folosească acest termen. De exemplu, la doi ani de la cîștigarea alegerilor, în 25.12.2006, la emisiunea „Cafeaua cu sare“
de la Antena 1, Băsescu va vorbi despre „parteneriatul strategic cu SUA, cu Marea Britanie...“, ocolind, așadar,
semnificația nebuloasă a „axei“.
183
RADU CALIN CRISTEA
Un pod de flori de gheață pentru Chișinău:
„Pentru Republica Moldova vizez o politică de parteneriat“.
în fine, Rusia va fi expediată într-un anonimat umilitor, al „relațiilor de bună vecinătate“, alături de Ucraina,
Belarus și Gruzia. Dar, într-o perorație titulesciană, Traian Băsescu „are convingerea că fundamental este ceea ce
facem pentru noi acasă“. Cele două mari proiecte de țară - integrarea în NATO și UE fiind rezolvate sau în curs de
îndeplinire, Băsescu se va menține, în general, în interiorul acestei arhitecturi geopolitice, economice și de
securitate. O va face însă în stilul lui imprevizibil, conflictual și cu destule șarje aventuroase. Nediplomația lui
patentă și implacabilul său nonconformism vor conduce la momente surprinzătoare într-o lume ordonată și
placidă pentru care Băsescu nu dovedise pînă atunci nici interes, nici aptitudini. Din nepricepere, din ignoranță,
din neputință, din trufia de a nu folosi nimic din ceea ce trecuse prin mîna lui Adrian Năstase, Băsescu va
decupla conexiuni externe pentru care anterioarele diplomații postcomuniste trudiseră statornic.
Băsescu va pierde, pe întreaga durată a mandatelor sale, „axa“ cutumiară cu Franța și va tatona relația cu
Berlinul doar după ce Cancelarul Gerhard Schröder, suporter foarte activ al lui Adrian Năstase, va părăsi
guvernul federal. Președintele Băsescu va aborda politica externă marinărește și nu se va sinchisi de
conveniențe. Va începe să facă mofturi și nu se va feri să-și afișeze idiosincraziile personale, de pildă față de
Președintele francez Nicholas Sarkozy. Alergic la expertize și sugestii indispensabile, totuși, într-un
domeniu ce implică un memo al istoriei recente comune, particularități ale interlocutorilor, ținte de atins, puncte
vulnerabile, limite minime și maxime ale negocierii, notele de intelligence, viziunea integrată a dosarului etc.,
Băsescu va pleca haihui în multe vizite prin străinătate, nepregătit și improvizînd copios.
Va forța despărțirea de Andrei Pleșu, un competent consilier de politică externă. Nu cred să greșesc prea
mult spunînd că, mai ales către finalul celui de al doilea mandat, lipit de scaun în searbede reuniuni externe, pe
Băsescu îl cam lua somnul. Prezențele sale la CON n-au lăsat ecouri, șeful statului român - altfel deosebit de acerb
acasă, la București, înainte și după aceste reuniuni - a stat cuminte în umbra celor mari, n-a complicat cu poziții
ieșite din rutina consensului și a fost surprins ca un personaj tonic, în ipostaze mai degrabă anecdotice, cu numere
personale în pauzele adunărilor: îl trage de mînecă pe Sarkozy, întrerupe o discuție Berlusconi-Orban, ia o
184
palmă peste umăr de la Angela Merkel și, invariabil, după cîteva secunde de dialog cam cu oricine, se hlizește sau
chiar se strică de rîs.
Sub pălăria unor prerogative constituționale destul de restrictive se va afla același Traian Băsescu, original
cu orice preț și savurînd efectele parascoveniilor sale, adeseori, fortuite. Politica externă sub Băsescu va fi un lung
impromptu presărat cu episoade însemnate, dar și cu discursuri contondente, aproape întotdeauna păguboase, și cu
puzderii de gafe. Infuzat cu inspirații de moment și de un practicism aparte cu marile puteri - confratern cu
SUA și Marea Britanie, constant malițios cu Franța și potrivnic cu Federația Rusă -, orizontul politic extern
se va desluși pe parcurs pentru inexperimentatul Băsescu și își va conserva tenta transformistă, deși pe spații
mici, mai ales în primul mandat. De pildă, în proiectul prezidențial de început de drum Băsescu nu pomenește nici
în treacăt de monomaniaca sa marotă: spațiul strategic extins al Mării Negre.
Espèce de cochon!
Traian Băsescu desparte rapid și dintr-o singură lovitură apele de uscat. Fără argumente, fără ulterioare corecții,
ci pur și simplu ireverențios față de un aliat consuetudinar, Băsescu va renunța la parteneriatul istoric cu
Franța.
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea! (Coșbuc)
Va face uitată și cea mai importantă investiție străină în România, prin privatizarea, în 02.07.1999, în timp ce
era Ministru al Transporturilor, a societății Automobile Dacia SA, în urma semnării contractului cu Grupul francez
Renault. Moutardier-uhii Băsescu i se va umfla pipota din cauza vizitei oficiale la București, în 17-18.10.2004, a
Prim-Ministrului francez Jean-Pierre Raffarin, însoțit de o delegație ce includea și oameni de afaceri. S-au
semnat atunci și cîteva contracte, cu Gas de France, Vinci etc. „Raffarin a venit să-și ia tainul“, va comenta
răutăcios candidatul Băsescu care a
interpretat vizita delegației conduse de Premierul francez strict ca pe un sprijin electoral pentru contracandidatul
său, Adrian Năstase. în cei zece ani de mandat ai lui Traian Băsescu, relația diplomatică dintre România și Hexagon
va fi dezonorată de regimul de la București. Băsescu va distribui Franța în roluri anonime, fără pregnanță,
într-un colectiv lax de țări
185
RADU CALIN CRISTEA
occidentale de interes periferic. Răspunzînd unei întrebări a Gabrielei Adameșteanu (în 22, 10.03.2005)
privitoare la noua „axă strategică“, Președintele Băsescu agață Franța într-o salbă de „prieteni tradiționali“:
„Aș vrea să fiu foarte clar: nu înseamnă că ne abandonăm prietenii tradiționali din Europa, fie că vorbim de
Franța, fie că vorbim de Germania, de Spania, de Portugalia, de Olanda, de Belgia, de cine vreți dvs.“
într-un interviu realizat la București pentru Le Figaro și apărut în ediția din 14.04.2005 a cotidianului
francez, Băsescu se clatină sub întrebările ironice ale lui Arielle Thedrel.
Le Figaro:
„Vorbind recent despre un parteneriat foarte strîns cu Statele Unite și cu Marea Britanie ați
deconcertat Franța'care a fost întotdeauna principalul susținător al României pentru aderarea la UE. Michel
Barnier (Ministrul de Externe francez - n. m.) v-a reproșat, implicit, luna trecută că nu aveți un «reflex
european».“
Băsescu fandează, cotește, dă ocol Europei și plonjează, inevitabil, în Marea Neagră, nu înainte însă de a
întreba:
„Știți că 50% din energia importată de UE trece prin bazinul Mării Negre? Chiar interesele UE sunt în joc.“
Le Figaro:
„Adică Uniunea Europeană subestimează pericolul?“ etc.
Băsescu va primi o îmbrățișare de mort de la Președintele J. Chirac la Paris, în 01.06.2006. Președintele
Sarkozy va efectua o chinuită vizită oficială de o zi la București, în 04.02.2008. Se va semna un „parteneriat
strategic“ fîsîit, înecat în retorică diplomatică și uitat repede de ambele părți. Singura promisiune fermă anunțată en
fanfare de Băsescu: România va participa cu forțe militare la misiunea UE sub comandament francez din
Ciad. într-un discurs cu accente xenofobe pe tema migrației rostit în 30.07.2010, la Grenoble,
Președintele Sarkozy se referă explicit la romii veniți din România. Cîteva luni mai tîrziu, la summitul NATO
de la Lisabona (19-20.11.2010), apar imagini ale raportului încordat dintre Președinții Sarkozy și Băsescu.1
De aici nu va fi decît un pas pînă la blocarea de către Franța, alături de Germania, Olanda și Finlanda a aderării
României la Spațiul Schengen. Va urma opacitatea totală a Președintelui François Hollande față de România.
1 youtube.com/watch?v=SW2XlzQ6AF4
186
De partea cealaltă, la Cotroceni, resentimente. Cu duiumul. Președintele Băsescu îl primește la Cotroceni, în
vizită de rămas-bun, pe Ambasadorul Franței, Henri Paul. Băsescu:
„în sfîrșit, ați reușit! V-ați încheiat mandatul!“ H. Paul:
„Sunt trist. Sunt trist, dar zîmbesc. Trebuie să zîmbesc“ (mediafax.ro, 19.01.2012).
Ulterior, ambasadorul francez va considera „o mare dezamăgire personală“ faptul că părăsește România fără a fi
decorat de Președintele Băsescu, așa cum se procedează, conform uzanțelor, cu diplomații occidentali activi.
Băsescu nu va obosi să cicălească autoritățile franceze, intervenind cu poftă de arțag în controverse unde n-ar fi
fost calificat să rupă biletele de la intrare, darmite să se viseze actor într-un spectacol planetar. Astfel, Băsescu a
tranșat în felii subțiri Administrația Sarkozy (HotNews, 03.09.2014) pentru intenția de a vinde Rusiei două
nave de luptă port-elicoptere Mistral. Deși nu este citată de surse convingătoare, informația poate părea plauzibilă,
din moment ce SUA, alături de Polonia și de țările baltice, au criticat Franța în termeni similari pe subiectul
Mistral. Pe măsura îmbătrînirii în scaunul prezidențial, Băsescu hîrîie cavernos la tot ce i se năzare că ar veni pe o
filieră franceză.
O pălmuță la popotin-ul Franței

Cînd lolita Udrea apare fotografiată la Paris, împreună cu tipesele Bica și Topoliceanu, Băsescu sare la kiki-ul
„unui serviciu francez“ care, într-un schimb de amabilități cu „unul românesc“, ar fi imortalizat-o pe puicuța
lui făcînd shopping în grup. Oficiali din Hexagon vor declara în mod repetat că retorica vehementă a Președintelui
Băsescu și a diplomației de la București îi pune în situații inconfortabile. „România are un comportament
agresiv față de Franța“, va afirma Ministrul de Externe, Michel Barnier. Băsescu o va ține ca gaia-mațu cu
ofensarea autorităților franceze. La reuniunea la vîrf a NATO de la Newport, Țara Galilor, din
04-05.09.2014, cînd clopotele de sfîrșit de mandat al lui Băsescu băteau deja în dungă, șeful statului român a
mai tras o pălmuță la popotin-ul Franței: a dat o declarație în care l-a confundat pe Președintele Hollande
cu predecesorul Sarkozy! Nu trebuie eliminată nici varianta ca, în spiritul apetenței sale pentru puștisme
excentrice, Traian Băsescu să-și fi expus fățiș filoamericanismul și prin tracasarea celui mai dificil partener
european al SUA. Băsescu va fi calculat
187
RADU CĂLIN CRISTEA
că, într-o atare admisibilă ipoteză, poate oferi un surplus de loialitate Washingtonului zgîndărind animozitățile
subiacente din relația sofisticată dintre SUA și Franța.
Degustătorii obișnuiți cu damful specific al politicii lui Băsescu vor lua în calcul și personalizarea răfuielilor
sale cu Franța prin libera voință a mușchilor săi: de exemplu, lichidarea unor conduite ideologice moștenite, y
compris consonanțele istorice, politice, militare, spirituale etc. cu Franța, precum și încăierările
interplanetare ale Președintelui Băsescu cu Premierul francofil Tăriceanu. în orice caz, Franța avea să fie
împricinatul de serviciu vînat de Băsescu în cele mai stranii împrejurări. Era un regal dacă izbutea să-i pîrască pe
francezi direct americanilor. într-o cablogramă WikiLeaks din 05.07.2007 apărută în presa de la București în
27.03.2011, Băsescu îl demască pe Năstase ca făcînd jocul francezilor în achiziția de avioane. „El nu va acționa,
notează Ambasadorul american Nicholas Taubman, precum fostul premier Năstase, cumpărînd 3 Boeing și 2
Airbus! Ca să-l mulțumească pe un oficial francez care îl vizita. Politica de apărare, a subliniat el (Băsescu - n. m.),
se va baza pe «priorități reale», incluzînd capacitatea României de a angaja forțe împreună cu SUA în locuri
precum Afganistan.“
Gură spartă și gafeur de rasă, Băsescu va reuși în cîteva rînduri să încurce toate borcanele. Prieten vechi cu
dictatorul Bashar al-Assad (amiciție fortificată în urma succesului în criza celor trei jurnaliști răpiți în 2005),
Băsescu l-a susținut categoric în rezolvarea, cu acesta la cîrmă, a conflictului sirian. Asta îi spunea inima.
Mintea îi explica însă, ca să-i intre bine în cap, că modelul anglo-american însemna pace și, apoi,
democratizare în Siria, dar cu „Măcelarul al-Assad“ (în formularea Premierului britanic David Cameron) tratat
ca toți ceilalți tirani arabi doborîți de la Saddam Hussein încoace. Așa că Băsescu s-a înmuiat, apelînd la un
cuvînt rarisim în lexicul său deflagrant: prudență. Interesează mai puțin că Traian Băsescu ciripea oficialilor
SUA de la București tot ce-i șoptea, ca unui șeic de omenie, al-Assad. De pildă, cf. unei cablograme
„confidențiale“ din noiembrie 2008 capturată de WikiLeaks și reprodusă în presă în 02.09.2011, Băsescu îi spunea
Ambasadorului Taubman că „Siria ar fi dispusă să renunțe la precondiția legată de frontiera înălțimilor Golan dacă
SUA ar accepta să medieze discuțiile siriano-israeliene.“
Presa citează, de asemenea, o consfătuire a lui Băsescu în care un oficial al ambasadei americane i-ar fi susurat
la ureche, strictly confidential, aliatului strategic Băsescu despre un proiect de rezoluție pe care SUA urma
188
să îl propună Consiliului de Securitate al ONU în chestiunea siriană. Băsescu iese imediat în tîrg și bate toba:
„Prudența nu poate merge pînă a (sic!) nu fi solidari cu aliații noștri, dacă la nivelul NATO SAU AL
STATELOR OCCIDENTALE (subi, m.) se va lua o decizie sau alta“ (27.08.2013); „SUA pun problema
unei intervenții chirurgicale pe infrastructuri ale Siriei. România nu poate interveni, dar asta nu înseamnă că
nu VOM FI SOLIDARI CU SUA (subi, m.)“ (02.09.2013).
Băsescu detonase, așadar, mai devreme, mica „bombă“ diplomatică pregătită de americani la ONU. Captam
America de la Cotroceni rănește iarăși dulcea Franță care geme: Cest coton! E rupere!
Ministrul de Externe, Laurent Fabius, se șifonează reclamînd ipocrizia americanilor, iar Secretarul
General al ONU, Ban Ki-Moon, trage de timp, trimite inspectori pentru anchete în teren, în așteptarea
unei rezoluții pe care să n-o mai compromită, avant la lettre, un președinte agitat din spațiul
danubiano-pontic.
Cînd răsare pînă și curcubeul

în seara de joi, 26.05.2004, trei jurnaliști se jucau în curtea Cotroceniului: Robert Turcescu, Gabriel Stănescu
și Liviu Mihaiu. Făceau o emisiune. Băsescu află și îi cheamă în biroul său la un pahar de whisky. Se bea. Toarnă,
toarnă, fratre! Președintele, ziariștii și două consiliere (Udrea și Săftoiu) trag apoi la circiuma Golden Blitz. La
un pahar de whisky. Se bea. Toma, toma, fratre! Grossolanamente matol, Președintele României
decriptează o dată pentru totdeauna axiologia „Axei Washington-Londra-București“:
„Decît să sug p... la mai mulți licurici mai mici, mai bine sug p... la un licurici mai mare“ (Gabriel Stănescu,
„«Axa» lui Băsescu și sexul oral“, Gardianul, 19.08.2005).
Doamnele Udrea și Săftoiu recunosc că au stat atunci la masă cu băieții mai mici, precum și cu băiatul cel
mai mare, dar n-au auzit nimic. Pe bune! Băieții se supără pe Stănescu, turnătorul Președintelui-WowjoA care
explică de ce a făcut publică această emoționantă mărturisire:
„în ciuda încălcării confidențialității discuției, publicarea opiniei președintelui se justifică, din punct de vedere
deontologic, prin interesul legitim al opiniei publice, întrucît ea devoalează modul în care un șef de stat gîndește
o tematică atît de importantă așa cum este politica externă.“
189
RADU CĂLIN CRISTEA
Să ne trăiești, Arhanghele! Stănescu lasă devoalați licuricii din propriul creier, cei care l-au oprit aproape trei
luni să servească interesul legitim al opiniei publice. Stănescu mai scrie, în același articol, că în noaptea plină de
adevăruri dezvelite de la Golden Blitz, Băsescu a cîntat la cobză și despre alte „probleme (care) reprezintă chestiuni
ce țin de securitatea națională“. Despre acest pluton de licurici, Stănescu nu scoate un cuvînt. Nu e
deontologic. Licuriciul mai mare, în fapt - cel mai mare licurici de pe pămînt, a respectat dreptul Președintelui la
propria intimitate.
Iată Strategul! îl ascultă cu urechea pe Scipio Africanus! Adevărul este că ospitalitatea specific românească îl
covîrșise pe Unchiul Sam încă din vremea Administrației Constantinescu, dar cu volte de-a dreptul seducătoare
în perioada 2000-2004. Inimile românilor sar din piepturi de bucurie Ia vizitele Președinților americani Clinton și
Bush jr. în România. Pînă și curcubeul funcționează în 22.11.2002 pentru a da un caracter miraculos venirii la
București a Președintelui George W. Bush.
Ofrandele dăruite Americii depășeau cu mult așteptările. De exemplu, Legea 111/13.03.2002 („pentru
ratificarea Statutului Curții Penale Internaționale - CPI“), urmată de semnarea în 01.08.2002, a unui Acord între
Guvernul României și cel al SUA, exonerau partea americană de prevederile CPI. Altfel spus, România avea să fie
prima și, după știința mea, singura țară europeană care, la nivel guvernamental, a admis ca militarii
americani implicați în diverse incidente să nu poată fi judecați de alte tribunale decît acelea ale SUA. Doar
strigătele indignate ale Parlamentului European vor amîna ratificarea Acordului amintit în Legislativul de la
București. Realpolitik sau emoția venirii, în fine, a americanilor?1
încă din primele zile de mandat, pe principiul aplicat licuriciului mai mare, Președintele Traian Băsescu va
lua relația româno-americană pe cont propriu. Politica externă a lui Băsescu devine neted unidimensională. Se va
lăsa răpit în seraiul Ambasadei SUA. Va presta servicii în folosul comunității diplomatice americane sub identități
clar subsumabile unui lider autoritarist: „exercițiu solitar al puterii“, „omnicompetență“, „derive
prezidențiale“, „personalizarea puterii“ (Bernard Badie) etc.2. Ambasada SUA s-a folosit de pancarta cu
„Trăiască lupta anticorupție!“ pentru inadmisibile presiuni în
1O analiză ingenioasă a subiectului semnează și Silviu Brucan, în Henry Kissinger și politica externă a României, 22,
03.06.2005.
2 Bertrand Badie: „Nicio democrație nu este Ia adăpost în fața unei presiuni autoritare, chiar și în Europa“, Le Monde,
interviu, 22.09.2009.
190
subiecte privind strict politica internă a României. Susținerea necritică a lui Traian Băsescu și a tuturor acțiunilor
acestuia i-a propulsat pe solii americani în circumstanțe inexcuzabile. Reprezentanții marii democrații
americane vor colabora fără șovăieli minimal etice cu un conducător care, după prototipul liderilor comuniști, se
va comporta ca șef absolut al statului, deci implicit al justiției, al Guvernului, al Armatei, al economiei etc.
Statele Unite își vor rezolva problemele în această zonă, admițîndu-i Președintelui Băsescu derogări de la
standarde pentru încălcarea cărora democrația americană ar fi ripostat neîndurător la ea, acasă. Partea americană a
închis ochii la intervențiile lui Băsescu pentru influențarea unor decizii pendinte exclusiv de puterea
judecătorească. Mai mult, Washingtonul s-a pus în situații de neîngăduit; deplin înștiințat fiind de
comportamentul discreționar al Președintelui român în ceea ce privește domnia legii, Departamentul de
Stat și-a.trimis înalți emisari (de la Philip Gordon la Virginia Nuland) la București pentru revalidarea lui
Băsescu ca protector și avocat al statului de drept subminat de diverși inamici ocazionali.
USA, că mă sufoc!
Tutela americană cîștigată lejer de Băsescu îi va vivifica apetitul belicos. Tropăind foarte mîndru alături de
„elefantul“ american, „puricile“ Băsescu se va căzni, adesea hazliu, să mențină același simbolic tempo cu marele
frate de peste ocean. în chestiuni militare sensibile, Băsescu le va vorbi americanilor ca de la egal la egal. Deși fără
o lețcaie în buzunar, Președintele negociază în forță achiziționarea unor avioane de vînătoare americane. O
cablogramă a WikiLeaks din 05.06.2007 clasificată „confidențial“ poartă un titlu cu apropouri senzuale: „Același
pat, vise diferite: întîlnirea Ambasadorului cu Președintele Băsescu și șeful PSD Geoană.“
■ Ambasadorul Nicholas Taubman ascultă cu plăcere visul excitat al unui Băsescu care îl anunță că. „va
ordona“ cumpărarea de avioane F-16/JSF (programul de dotare cu F-35 - n. m.) și că va nimici „curentul“
favorabil achiziționării unor aparate de luptă de producție europeană:
. „Băsescu a spus că știe ce se încearcă să facă (sic!) «Europenii» și actualul guvern, dar că atît timp cît va fi
Președinte nu va avea loc alegerea unui avion de vînătoare european. El a spus că i-a cerut șefului
Statului Major să se vadă pe 6 iunie pentru o actualizare a acțiunii și-i va ordona să repună abordarea F-16/F-35 pe
tapet. Băsescu a declarat în mod clar că opțiunea sa
191
RADU CĂLIN CRISTEA
a rămas achiziționarea în leasing de avioane F-16, urmate de upgradarea la JSF“ (gândul.info,
27.03.2011).
Eu sunt dintre acei
Cu ochii halucinați și mistuiți lăuntric
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei. (Camil Petrescu)
Băsescu nu vede idei, ci, cu ochii la fel de halucinați însă, războaie în toată regula. Un strateg militar de teapa
lui Traian Băsescu care le vorbește aparent lucid americanilor despre posibilitatea intrării României într-un conflict
militar cu Rusia, cu aferenta implicare a NATO, nu putea fi, prin însăși prezența sa gînditoare, „un factor de
stabilitate în interiorul Alianței Nord-Atlantice“. O cablogramă WikiLeaks devenită publică în 20.09.2011 rezumă
o întîlnire din 27.08.2008 dintre Președintele Băsescu și senatorul american Richard Lugar, în prezența
Ambasadorului Taubman. Nu știm în ce limbă și-au vorbit, dar, conform unei alte cablograme WikiLeaks,
în interiorul Ambasadei SUA se aprecia că „President Băsescu speaks fluent English.“1 Lui Băsescu i s-a făcut
negru,în fața ochilor după invadarea Georgiei de către Rusia, în 02.08.2008. Se aștepta la o acțiune similară a
rușilor și în Republica Moldova. Taubman:
„Băsescu este îngrijorat în mod clar că rușii pot declanșa o provocare în Moldova, care AR NECESITA
PRACTIC UN RĂSPUNS MILITAR AL ROMÂNIEI, CU IMPLICAȚII EXTINSE PENTRU UE ȘI NATO
(subi, m.).“
Lugar și Taubman cad de pe picioare ascultînd vorba lungă și aproape paranoică (near paranoia) a lui
Băsescu despre cum e amenințată „coasta României“ de flota rusească găzduită de Ucraina, la Sevastopol, în
Marea Neagră. Vasile Roaită era mic copil față de alarma trasă de Băsescu:
„Evenimentele din Georgia și implicațiile pentru Transnistria AU SCHIMBAT NATURA JOCULUI DIN
PUNCTUL DE VEDERE AL ROMÂNIEI (subi, m.).“
în timp ce americanilor le stătuseră ceasurile de uimire, Băsescu continua să delireze cu voce tare,
întrebînd-se „care ar trebui să fie răspunsul adecvat al României de acum, cînd este membră NATO, ca răspuns la
orice fel de provocare a Rusiei în Transnistria?“ Americanii
1 Băsescu la cea de a 60-a sesiune a Adunării Generale a ONU, 15.09.2005, youtube.com/ watch?v=pK7mAs_2FqE
192
tăceau și înghițeau noduri. Ce puteau să mai zică despre liderul unei țări membre a NATO, care spunea prăpăstii
despre cum ar vedea el Alianța Nord-Atlantică participînd la un război al României contra Rusiei - pe uscat, în
Transnistria, dar și pe apă, împotriva crucișătoarelor, distrugătoarelor, submarinelor, fregatelor, navelor de
desant, corvetelor, dragoarelor etc. rusești din Marea Neagră? Băsescu ar cam vrea să atragă și NATO în
războaiele imaginației sale fumegînde. în 05.03.2009, Secretarul General al Alianței, J. de Hoop Scheffer,
va anunța însă reluarea relațiilor cu Federația Rusă după un scurt îngheț datorat invadării Georgiei.
Revin la cablograma WikiLeaks. Deși observase că lui Lugar și Taubman li se învîrteau ochii în cap cu o
viteză suspectă, Traian Băsescu nu se dă bătut: cei 4,5 milioane de români din Republica Moldova „sunt parte a
națiunii noastre“ și România le-a trimis moldovenilor de peste Prut „multe provizii și muniție în timpul
conflictului din 1991-1992“. Apelînd la mintea de pe urmă a yankeilor, Băsescu scoate pe nas panglica finală
îmbibată în diverși carburanți. Apoi își aprinde o țigară:
„...moldovenii sunt cel puțin la fel de importanți pentru români ca Iranul (pentru americani? - n. m.).“
Taubman se deșteaptă din somnul rațiunii și îl oprește pe Băsescu cu un fault tactic, spunînd despre
comparația cu Iranul că e „o aluzie nu prea subtilă la prioritățile politicii americane“. Degeaba bate Taubman
șaua, Băsescu rămîne nedislocabil pe aliniamentul Deveselu-Nămoloasa- Dubăsari-Gîrliciu-Gura Portiței, în
tranșeele sale de zgîmboi cu capsa pusă: își avertizează camarazii din NATO că el, Băsescu, „va fi sub o presiune
intensă de a răspunde provocării (Rusiei)“. Senatorul Lugar nu era Frunzăverde ori Stănișoară. Se pricepea la
războaie. A fost coautorul celebrei legi (Nunn-Lugar Act) pentru dezmembrarea armelor nucleare, biologice
și chimice de pe Glob. Se va fi întors la Washington destul de cătrănit după ce partenerul strategic Traian
Băsescu l-a pus în temă că „în fața unei potențiale agresiuni a Rusiei, România se bazează pe NATO“, deși
știe că „acum NATO este toată în Afganistan.“
Nu-mi imaginez cînd și de la ce lider al unui stat membru al NATO ar fi putut Lugar recepționa
angajamente atît de tranșant formulate privind, dacă deduc corect, o posibilă conflagrație declanșată printr-o
ripostă militară a României la o anumită formă de agresiune a Rusiei. Mergînd pe firul scenariului prezidențial și
acceptînd că miza în dispută ar fi fost transformarea Transnistriei într-o Osetie sau Abhazie de Sud, te
poți
193
RADU CĂLIN CRISTEA
întreba cum și invocînd ce articol din Tratatul Alianței Nord-Atlantice ar fi reacționat NATO la o agresiune
asupra unei țări ca Republica Moldova ce nu facea parte din structura sa? Ascultîndu-1 pe Băsescu, Statele Unite
au avut destule motive de îndoială privind exigența și maturitatea României în obligațiile asumate, mai ales în
menținerea trupelor în Irak și Afganistan. Este exact ceea ce aflăm din finalul aceleiași cablograme în
concluzia semnată de Ambasadorul american:
„în special pe fondul alegerilor naționale ce se apropie, menținerea implicării românilor în angajamentele
extinse din Irak, Afganistan și din alte zone va fi o provocare politică, dacă în mințile lor plutește o amenințare
mai presantă în apropiere de casă. Sfîrșitul comentariului. TAUBMAN.“
Durda românească nu se dezminte

Comentariul lui Taubman e continuat de Valeriu Țurcan, purtătorul de cuvînt al AR „Nici nu știm dacă
telegrama este reală“, afirmă Țurcan. Mai mult:
„Cert este că președintele României a avut într-adevăr o întîlnire miercuri, 27.08.2008, la Palatul Cotroceni, cu
domnul Richard Lugar. La fel de cert este însă că ÎN NICIUN CAZ PREȘEDINTELE ROMÂNIEI NU A
VORBIT DESPRE IMPLICAREA DIRECTĂ A ROMÂNIEI ÎNTR-UN CONFLICT CU FEDERAȚIA RUSĂ
(subi, m.)“ (epochtimes-romania, 21.09.2011).
Limba de lemn a ceasornicului lui Țurcan se învîrtea după fusul orar al Moscovei: „Dimpotrivă, închide
subiectul Țurcan, aș spune că relația bilaterală (cu Federația Rusă - n. m.) este în etapa consolidării, încrederii
reciproce și a cooperării.“
Ypa! Din fericire, România a avut/are dotări răpănoase și bugete mignone pentru armată, altfel cine știe cu ce
ghidușii războinice ne-ar fi procopsit fostul comandant de navă. Traian Băsescu voia să fie acolo, pe fronturi, în
teatre de război, să patruleze, marțial, alături de conducătorii lumii. O altă cablogramă a WikiLeaks face referire la
implicarea României, cot la cot cu Statele Unite, în războiul împotriva talibanilor din Afganistan. MApN
trimite, probabil, cu porumbei pedeștri, în 16.03.2005, o scrisoare Ambasadei SUA care ajunge la
destinație în ziua hărăzită de 01.04.2005. Partenerul strategic anunța pe această cale SUA că dorea să doneze
Armatei Naționale a Afganistanului, cîteva mii de durde care, dacă ar fi fost date nu
194
afganilor, ci talibanilor, ar fi avut mari șanse să provoace o epidemie de tetanos din cauză de rugină. Era vorba
de „7 167 de puști-mitralieră de calibrul 7,62 («kalașnikoave», mai pe românește - n. m.) cu pat comun de
categoria I și 783 de astfel de puști, de categoria II“, fabricate între 1963-1964 (cf. gandul.info,
25.08.2011). Nu intru în detalii, deși nu-mi pot desprinde ochii de pe un forum al Academiei Forțelor
Terestre din Sibiu unde scrie că modelul de pușcoace dăruite afganilor era scos din folosința armatei române,
fiind utilizat doar ca material didactic în școlile militare.
Americanii apreciază, totuși, gestul și acceptă flintele, gîndindu-se probabil că reconstrucția Afganistanului
în faza postconflict nu necesita, obligatoriu, arme letale. Aveau însă o mică doleanță: partea română să
transporte acest arsenal atît de periculos la manevrare de la Garnizoana Tîrgoviște pînă la Aeroportul
„Kogălniceanu“ de lîngă Constanța, adică vreo 300 de kilometri și ceva. Simți că-ți zboară plombele citind
răspunsul MApN:
„România nu poate acoperi nici costurile transportului intern, estimate la 35 520 de dolari, nici
costurile de manipulare a mărfii la aeroport.“
în pofida acestei nemiloase realități, Băsescu intră în mandatul prezidențial ca într-un tanc, gata, la propriu, de
război. în ședința CSAT din 28.02.2005, Băsescu, comandantul Armatei, s-a pronunțat pentru „o strategie de
securitate ofensivă“, susținînd o politică de apărare „activă“, și nu „reactivă“:
„România are de ales între a acționa, alături de aliați, în afara frontierelor țării, împotriva rețelelor
teroriste sau a reacționa doar cînd s-ar afla în pericol“ (9am.ro, 02.03.2005).
Ferit-a Sfîntul! îmi pot imagina silința lui Andrei Pleșu și a Gen. Constantin Degeratu, consilier
prezidențial pentru relații internaționale și, respectiv, consilier de stat în cadrul Departamentului Securității
Naționale de la Cotroceni de a-l învăța pe Băsescu să distingă între preemptive war și preventive war. în
mod evident, n-au reușit. Atacuri preventive au desfășurat Statele Unite sau Rusia după ce teroriștii Al Qaeda și,
respectiv, ceceni au comis atentate pe propriile lor teritorii. Nu părea să fie și cazul României. Ceea ce nu
înseamnă însă că rezbelismul de lider apucat al lui Băsescu se va fi stins cu totul. în 19.07.2013, după ce
Omar Hayssam a fost predat Poliției Române, Băsescu răspunde unui jurnalist care îl întreabă din ce țară a fost
preluat sirianul:
195
RADU CĂLIN CRISTEA
„Cum să vă spun, cînd România a efectuat o operațiune neautorizată pe teritoriul altui stat?!“ (Realitatea TV).
în aceeași reuniune a CSAT din 28.02.2005, desfășurată cu o săptămînă înaintea unei vizite oficiale la
Washington, Băsescu a mai spus că „România își propune să se implice în consolidarea democrației și respectarea
drepturilor omului în zonă.“ Șerif al Balcanilor de Sud-Est, Băsescu defilează în costum de cowboy și își mîngîie
teaca pistolului: să-i mulțumim Celui-de-Sus că în „zona“ lui Băsescu nu s-a aflat, de exemplu, Irakul. Oricum,
frenezia antirusă a lui Băsescu n-a condus la năzuința supremă a acestuia de a fi atestat drept cap de pod al politicilor
americane la Marea Neagră.
TESTUL ELANULUI
Băsescu plimbă ursul
Filoamericanismul Președintelui Traian Băsescu s-a conjugat permanent cu rusofobia aceluiași.

Declarațiile publice au scos la vedere un Băsescu mai antirus decît majoritatea liderilor occidentali față de care a
păstrat un atu de prim ordin: mic împielițat dintr-o democrație primită, cu chiu, cu vai, în UE și NATO,
Președintele Băsescu își lua libertățile unui bufon politic căruia, dată fiind asumarea acestui rol, i se îngăduiau
diverse giumbușlucuri pe la curțile mari ale Occidentului. Putin nu l-a luat nicio secundă în serios. Autodenumit
„sinteză a subconștientului colectiv“ al românilor, Băsescu a preluat și a transmis mai departe o aversiune
popular însușită față de prototipul rusului sovietic - bețiv, hoț, criminal, invadator, comunist. Alte litigii
istorice („tezaurul“, cedarea, în 28.06.1940 a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Ținutului Herței,
Republica Moldova și „dosarul transnistrean“) au ținut la foc mic această primitivă intoleranță. într-un sondaj
al INSCOP din 01-06.07.2014, Rusia figura pe primul loc în topul țărilor „față de care românii au o
percepție negativă“ (adevarul.ro, 29.07.2014). Frica de resurecția comunismului și de reînhățarea României
în sfera de influență a Moscovei a produs o psihoză de grup printre ELB. Un Băsescu ațîțînd ursul rusesc
și măscărindu-se la Putin și ai săi a avut un efect terapeutic, calmant, asupra sufletelor unor intelectuali încă fugăriți
de stihiile Gulagului siberian. în dezvoltarea acestui simptom de puerilism - orice alternativă la Băsescu
echivala cu depunerea de îndată a României, plocon, în brațele neoimperialiștilor putiniști.
în fine, un conflict prelungit cu Rusia atrăgea, neoficial și doar pînă la un punct, simpatia SUA, călca pe nervi
comunitatea europeană, îndeosebi
197
RADU CĂLIN CRISTEA
Franța, dar îl energiza pe Președinte, punînd la muncă toți dracii din el și păstrîndu-i treze instinctele de yobo.
Dezlînată și eruptivă, politica externă a lui Băsescu îi va reflecta personalitatea. Vizita de tatonare la Moscova
din 14-15.02.2005 aducea o briză de realism diplomatic, Președinții Putin și Băsescu convenind că „Marea
Neagră și Transnistria sunt zone de interes pentru ambele țări“.
Traian Băsescu va flutura foarte mîndru copyrightul descoperirii acestui veritabil manuscris de la Marea
Neagră. Nimeni pînă la Băsescu nu mai privise la Marea Neagră dintr-un asemenea unghi. Privirile marilor puteri
s-au făcut roată deasupra Mării Negre pentru a expertiza revelația Președintelui român. Băsescu, răspunzîndu-i lui
Radu Moraru la o întrebare privind noul concept strategic cu tricolor:
„Deci, deocamdată, extrem de puternic conceptul a fost lansat de România. Probabil am avut șansa să-l
prezentăm la momente foarte importante, cînd lumea a fost deschisă, pe fondul alegerilor din Ucraina, s-a creat
un nivel de atenție deosebit pentru această zonă, și atunci vocea noastră s-a auzit foarte bine. Vă pot spune că, în
mod surprinzător, am fost astăzi într-un club extrem de select, la o conferință legată de Marea Neagră, și nu am
crezut vreodată că în Statele Unite pot fi 400 de oameni din cele mai înalte sfere politice și economice care să
manifeste atîta interes pentru acest subiect. A fost extraordinar de important pentru mine...“1
Preiau sub titlu de inventar o scenă din întîlnirea Putin-Băsescu, relatată de o singură sursă (confirmată parțial
de HotNews, 15.02.2005), în cadrul „Dezbaterilor RL“:
„Președintele României zice: «Foarte bine că ne-am întîlnit! Ar fi cazul să schimbăm telefoanele între noi și să
nu mai depindem de tot felul de consilieri» (...). S-a instalat tăcerea după aceea“ (RL, 06.07.2011).
Aceeași sursă adaugă, loco citato, că „Traian Băsescu nu a fost asistat în timpul vizitei la Moscova, nu a avut
nici cea mai modestă consiliere...“
Aparenta destindere va dura puțintel. La a doua sa vizită în SUA, în 16.09.2005, la San Francisco,
Băsescu a afirmat că Rusia consideră Marea Neagră „un lac rusesc“ pentru că refuză internaționalizarea
problematicii acestui areal:
„Eu nu fac afirmații de acum. Marea Neagră este tratată ca un lac rusesc de sute de ani. Nu v-ați dat seama
pînă acum?“ (9am.ro, 17.09.2005).
1 în Traian Băsescu..., op.cit., p. 192.
198
O lună mai tîrziu, Băsescu trata deja Rusia ca pe un „stat nedemocratic“ Băsescu se congestionează roșu,
galben și albastru din cauza Președintelui Constantinescu pe care îl ia cu huideo:
„Rabd de prea mulți ani obrăznicia unora care și-au dat țara pe nerăsuflate, au lăsat interesul național după
ușă, cînd au semnat Tratatul cu Ucraina“ (TVR 1, interviu, 31.03.2008).
Morcovirea prezidențială este stîrnită de „abandonarea teritoriilor românești, ocupate de URSS, stat care nu
mai există pe harta lumii.“ Nu va fi prima dată cînd Traian Băsescu nu s-ar fi dat în lături de la redesenarea
granițelor României; se va mîndri, de altfel, că a „mărit suprafața țării“ în urma deciziei din 03.02.2009 a Curții
Internaționale de Justiție de la Haga prin care a fost acordată României 79,34% din zona în dispută cu Ucraina
privind Insula Șerpilor. în același interviu, Băsescu se ambalează și le pune încă un belciug rușilor:
„Obiectivul României este să aibă în jurul său numai țări aliate, prieteni, nu ca Rusia, pentru care țara
noastră este subordonată.“
Și mai opărit:
„Rusia trebuie să iasă din logica războiului rece și să intre în cea a parteneriatului, în condițiile în care
Tratatul de la Varșovia nu mai există.“
Făcînd deja clăbuci:
„Nu o să stau în genunchi în fața Răsăritului, oricîți analiști ar plînge pe la toate posturile de televiziune din
România!“
Băsescu nu nominalizează însă jurnaliștii care plîngeau. în campania pentru prezidențiale din 2009,
candidatul Băsescu aproape că se anină de grumazul lui Aleksandr Ciurilin, Ambasadorul Rusiei la'București:
„Am văzut astăzi o declarație nefericită a Ambasadorului Federației Ruse la București, că a trecut vremea
Războiul Rece și că nu-și mai pot face centre de influență în politica românească sau, dacă și le vor face,
LE VOM RETEZA (subi, m.)“ (Bl TV, 04.12.2009).
în 27.01.2011, Băsescu ia parte la o sesiune a APCE. Parlamentarul rus Iuri Solonin cuvîntă:
„înțeleg că viața politică românească intenționează anexarea (Republicii Moldova - n. m.) pentru ca România să
devină mai mare.“ Băsescu îl sparge la bot:
„România nu are niciun fel de experiență în anexarea altor state.“
Aproape de finele primului mandat, Băsescu încă defila prin fața rușilor împreună cu zombii momentelor
tragice din istoria comună:
199
RADU CĂLIN CRISTEA
„Considerăm inutilă semnarea unui tratat de frontieră care să facă din șeful statului român un partener al lui
Ribbentrop și Molotov“ (HotNews, 15.05.2009).
Băsescu execută vocalize nu pe o vocală, ci pe un cuvînt - război. Băsescu vestește pacea, dar e pregătit de
război:
„Exclud posibilitatea războiului. în niciun caz românii nu trebuie să se teamă de vreo agresiune din partea
Rusiei sau a Ucrainei (?). Dacă am fi fost în pericol direct, iminent, aș fi spus-o și cu totul altul ar fi fost nivelul
de alertă al Armatei“ (mediafax.ro, 17.03.2014) .
Back in the U.S.S.R.!

Toate aceste fițe de comandant oricînd dispus să se ia la bătaie cu oricine, dar în special cu Federația Rusă,
reprezintă un spectacol populist unde nemaiîncoțopenitul Băsescu se distrează trăgînd cu tunul după turturele. E
doar o gargară cu votcă înaintea whisky-ului strategic cu americanii săi. Bălăcindu-se în lacul rusesc al Mării
Negre, Traian Băsescu s-a considerat un soi de coleg de scaldă cu Putin. în discursul ținut, în 25.04.2005,
în Luxemburg, la semnarea Tratatului de Aderare a României la UE, Băsescu vorbea cu gura larg deschisă despre
proiectele sale de jucător zonal. România lui Băsescu urma, între altele, să stea de strajă la frontierele estice ale
Uniunii:
„Ne vom asuma partea noastră de responsabilitate (...). Ne-am stabilit, ca una din priorități, să contribuim în
mod activ la o vecinătate răsăriteană caracterizată prin stabilitate și securitate“ (amosnews.ro).
Băsescu își rezervase deja un tacîm la masa tuturor negocierilor din acest teritoriu postsovietic:
„Ca țară riverană, România trebuie să fie o parte a proceselor, fie că discutăm de procesele de democratizare
în țările desprinse din fosta Uniune Sovietică, fie că discutăm de importanța politică a confruntării dintre cele
trei zone (Orientul Mijlociu, spațiul ex-sovietic, Rusia - n. m.), fie că discutăm de distribuția resurselor energetice
din zonă“ (22, interviu, 10.03.2005).
Traian Băsescu se va juca, pînă la finalul celor zece ani de mandat, în nisipul Mării Negre unde simulează ample
acțiuni militare. După ce a desenat schița unor operațiuni în zona litorală a vilei de protocol de la Neptun, în
același neschimbat tricou cu „Vote for PMP“, Președintele Băsescu îi arată pumnul Președintelui Putin:
200
„Obiectivul lui Putin este să realizeze o Transnistrie de dimensiuni mult mai mari în Ucraina“
(mediafax.ro, 28.08.2014).
Băsescu gîndește în rafale de „Vladimirov - KPV“, calibru 14,5 mm:
„Riscuri sunt pentru Transnistria, dar cred că Putin se uită cu cel mai mare jind la gurile Dunării (...).
Schimbarea frontierelor în regiune nu este exclusă (...). îngrijorarea este pentru comportamentul Federației
Ruse și nimeni nu exclude pașii următori, care să vizeze Transnistria sau Republica Moldova sau Estul Ucrainei
sau Odesa (...). Eu cred că vor mai urma alt tip (sic!) de agresiune, nu împotriva statelor membre NATO. Acolo
unde NATO nu există, pentru Putin nimic nu există (?!). îmi permit să gîndesc că în gîndirea domnului președinte
Putin există bunul plac al domniei sale“ (Ziare.com, 22.03.2014).
Și mai spune Băsescu, după ce, cu dedicație pentru domnu Liiceanu, a gîndit în gîndirea lui Putin, că
plînset și bocet ne așteaptă dacă Rusia nu va fi umplută de sancțiuni:
„Cam așa a început și al Doilea Război Mondial.“
Chiar dacă, mai ales după alegerile din 2009, Traian Băsescu va rătăci ca o dronă solitară pe radarele rusești,
Președintele va rămîne convins că a avut cîndva o politică hard față de ruși:
„Cred că România a cedat prea mult din zonele unde aveam o politică hard, aș putea spune, în relația cu
Rusia“ (Infoprut, 11.10.2015).
It takes two to tango. E nevoie de doi pentru un tangou.1 Alteori e suficient și unul singur. Public,
oficialitățile de la Moscova în frunte cu Președintele Putin îi vor răspunde rar rezbelatorului Băsescu. Cînd,
totuși, fostul spion KGB în DDR se va încrunta la Băsescu, efectul va fi similar megagăurii sovietice din
peninsula Kola: Wenn ich wolte, könnten russische Truppen în zwei Tagen nicht nur în Kiew, somdern
auch in Riga, Vilnius, Tallinn, Warschau oder Bukarest sein.2 Diverși mesageri autorizați ai Moscovei
precum Serghei Markov, consilier pe politică externă al Guvernului condus de Dmitri Medvedev, îi aplică o
cotulată surescitatului șef de la Cotroceni:
1youtube.com/watch?v=AyLhEsBSLJQ
2 „Dacă ar vrea, trupele rusești ar putea fi în două zile nu doar în Kiev, ci și în Riga, Vilnius, Tallin, Varșovia sau București“
(Süddeutsche Zeitung, interviu, 18.09.2014).
201
RADU CĂLIN CRISTEA
„România ar trebui să bată cu insistență la ușa Rusiei, întrucît, LA UN \j MOMENT DAT (subi, m.),
aceasta o va auzi și se va deschide pentru ș colaborare“ (HotNews, 03.04.2008). !
Bărcuțele de hîrtie ale lui Băsescu vor tampona eroic crucișătoarele • rusești. Din păcate, în cele două mandate
ale sale la Cotroceni, Băsescu n-a j fost prezent în relația cu Federația Rusă decît figurativ, pe un portativ săltăreț,
în cheia sol-aer-sol. Dădea bine la imagine să fii antirus cu sîngele suit la cap și într-un papotaj de harpă cu o
singură coardă. Cam doar la atît s-a redus Băsescu. O spune pînă și Cristian Ghinea, unul dintre aderenții la
politica fostului Președinte:
„Băsescu a fost un antirus (și a-l face prorus este o mizerie), dar e genul de antirus care e complet
ineficient. E ANTIRUS CU GURA (subi. m.). Am avut în weekend (sic!) o dispută pe Facebook cu unul
dintre cei care, vorba lui Goșu (Armand - n. m.), lustruiesc efigia fostului președinte și disputa a mers cam
așa: eu dădeam exemple de proiecte eșuate ale lui Traian Băsescu în Est, el îmi dădea exemple de declarații
bățoase antirusești ale lui Traian Băsescu. Mi-am dat seama că vorbeam paralel, omul nu știa aproape nimic din
detaliile politicii externe concrete, dar știa una și bună: că Băsescu a fost ■ antirus, deci a fost bun“ (Dilema
veche, 19.03.2015).
După o întîlnire și un dejun la fel de reci cu V. Putin în cadrul summitului NATO de la București
(02-04.04.2008), Băsescu anunță entuziast că va face, spre toamna aceluiași an, o vizită la Moscova pentru a
trata direct cu Președintele rus un nou contract cu Gazprom.
CnaûKux CHOÖ! Vise plăcute!
Nu va călca picior de Băsescu la Moscova. Devotat cauzei, într-o declarație ce, paradoxal, n-a trecut pe
sub lupa intransigenței lui Vladimir Tismăneanu față de acele manifestări (interpretabile ca) antisemite,
Băsescu intră în pielea Mareșalului Ion Antonescu și îi aprobă gestul de a ordona soldaților români, cu 70 de
ani în urmă, să treacă Prutul, în alianța cu precedenta axă „Berlin-Roma-Tokyo“: „Pentru că aveam un aliat și
aveam de recuperat un teritoriu“ (Bl TV, 21.06.2011).
MAE rus îl face pe Băsescu de doi lei:
„Astfel de bravade nerușinate care justifică agresiunea fascistă și profanează memoria milioanelor de jertfiți ai
nazismului este inadmisibilă“ (mediafax.ro, 30.06.2011).
202
Antirusismul lui Băsescu nu va fi ocolit de crize. Exasperat, probabil, că trenul cu americani nu mai sosea în
gara noastră mică, iar diplomația rusă țesuse o pînză de păianjen în jurul României pe care a înlăturat-o din toate
proiectele internaționale din proximitate, că degeaba biciuia Marea Neagră ca Xerxes regiunea Hellespont -
Dardanele, Băsescu ar fi cedat nervos în cîteva rînduri, edulcorîiidu-și temeritățile sterile față de politica
Țarului Putin:
„Noi susținem că Marea Neagră ar putea fi internaționalizată la fel cum este Mediterana, lucru pe care Federația
Rusă nu-i acceptă și va trebui să ținem cont în continuare de implicarea noastră în securitatea la Marea Neagră de
această realitate. Probabil că va trebui să venim pe poziția Turciei și a Federației Ruse și să participăm la acțiuni,
la dezvoltări pe securitate care să țină Tratatul de la Montreux1 ca un element fundamental de acces și
acțiune în Marea Neagră“ (ingepo.ro, 05.07.2008).
La rele tratamente l-a mai supus Putin pe sărmanul Băsescu. în 17.06.2013, după discuția avută la Cotroceni
cu Nikolai Platonovici Patrușev, secretarul Consiliului de Securitate al Federației Ruse (fost șef, între
2000-2008 al FSB, ex-KGB), Băsescu este întrebat dacă „are în vedere“ o vizită la Moscova. Răspuns deconcertant:
„Deocamdată nu am nicio invitație, dar m-aș duce.“
Jurnalistul plusează: dar o vizită la nivel înalt la Moscova? Băsescu, în al nouălea an de mandat prezidențial:
„Poate este încă prea devreme“ (Ziare.com, 17.06.2013).
Poduri de flori din plastic

Purtînd la gît un lanț cu o ancoră pe care o azvîrlea sfidător în Marea Neagră la Neptun ca să moară Putin de
inimă rea la Soci, Băsescu a stingherit pe toată lumea, inclusiv politica SUA și a UE în regiune. Politica externă a
Președintelui Traian Băsescu, asimetrică, șablonardă, dar bățos insurecțională va perturba fatalmente și relația cu
Republica Moldova, condusă forzato sub stindardul unionismului. Un lider omniprezent care,
1 Convenție semnată în 20.07.1936 de Franța, Australia, Bulgaria, Grecia, România, Marea Britanie (incluzînd Cipru),
URSS și Turcia. Acest tratat prevede, între altele, că accesul navelor din state neriverane la Marea Neagră și la strîmtorile
Bosfor și Dardanelé este restricționat la 21 de zile consecutive pentru un vas de război la un tonaj mediu agregat de 45 000 de
tone.
203
RADU CALIN CRISTEA
de capul lui, aspira programatic la retrasarea frontierelor UE și ale NATO prin alipirea Moldovei la
România nu va fi cotat ca un interlocutor plauzibil în imboldurile, altfel modeste și discontinue, de a lecui
Chișinăul de racilele fostei republici sovietice. încercuită de amenințări, soluții irealizabile și multă pălăvrăgeală,
Transnistria a parcurs, fără să i se clatine un fir de păr, cei zece ani de regim Băsescu. Acesta ar fi vrut să pună
piciorul în pragul Transnistriei, anunțînd, la sus-amintita întîlnire de la Moscova cu Putin, că „România
dorește să fie implicată în tratarea conflictului transnistrean și a propus lărgirea formatului de negociere prin
includerea țării noastre.“ Băsescu insistă:
„Primul pas spre soluționarea crizei transnistrene constă în retragerea trupelor străine din zonă și
desființarea forțelor militare și paramilitare ale regimului separatist, în baza unui calendar precis, cu
garanții multilaterale“ (presidency.ro, 02.12.2005).
Vax. Exclusă din toate formatele de negocieri începînd din 1993, după semnarea „Convenției Elțîn -
Snegur“, România va fi menținută, cu acordul mai mult sau mai puțin explicit al Rusiei și al SUA, departe de
orice decizie privind Transnistria. Bucureștiul nu-și va găsi nici măcar un statut de observator în formatul,
oricum muribund, „5 + 2“. Punctul de vedere al
României nu s-a făcut auzit în niciunul dintre „planurile“ (Primakov, Kozak, Belkovski, Poroșenko, „3D“,
Western Policy Center, Asarov) de găsire a unui exit din blocajul transnistrean. Superpotent acasă, Traian
Băsescu se va amăgi că va muta munți, ba ici, ba colea, și în politica externă. Băsescu nu asimilează permutările
diplomatice privind Transnistria și Republica Moldova. Evaluînd complet eronat dimensiunea moderată, spre
pîlpîită, a unionismului pe ambele maluri ale Prutului, Traian Băsescu se va prinde printre ultimii că, în cele mai
bune momente ale relației lor, Moscova și Chișinăul vor înclina către discuții față în față, neintermediate,
despre chestiunea nistreană.
Comportamentul lui Traian Băsescu față de Republica Moldova se închide destul de cuprinzător într-un
singur cuvînt: melodramatic. în 2005, Băsescu face campanie electorală la Chișinău mai dihai ca la București. îl
sprijină pe comunistul Vladimir Voronin, fost Gen.-maior de miliție și Ministru de Interne al Republicii
Sovietice Socialiste Moldovenești. Cei doi vor fi coautorii unor proiecte complet într-o ureche și aproape
întotdeauna pe fond de alcoolemie ridicată. „Ca semn al relansării relațiilor dintre cele două țări“, în zorii zilei de
07.03.2005, pe porțile Cotroceniului intră mai
204
; multe camioane cu un dar de la Voronin pe înțelesul lui Băsescu: 11 000 de sticle cu vin și vin spumant.
Peste ani, Voronin va povesti despre unionismul spirtos al omologului român:
„Eu știu de apelurile telefonice ale lui Băsescu. Sună seara, aflîndu-se în stare de ebrietate. Se amestecă,
dictează, vine cu cerințe. Pe cine să sune?! Pe toți îi sună. Pe rînd“ (TV7 - Chișinău, citat de mediafax.ro,
15.05.2013).
Nu putea fi prea treaz Băsescu nici cînd i-a făcut lui Voronin următoarea ofertă: „Tensiunile dintre mine și
Voronin au pornit de la asta, că i-am spus verde în față: «... hai în Parlament amîndoi, tu Președintele
României Mari, eu vicepreședinte și facem unirea și atunci Voronin a început să arunce pietre peste frontieră
(?!)»“ (Realitatea TV, 24.01.2016).
Frățietatea Băsescu-Voronin va fi una de tip up and down. Cînd se uneau, ca Români Mari, cînd se
beșteleau ca români mici. în 08.04.2009, Președintele Voronin vede, ca orice comunist, numai roșu
înaintea ochilor, acuzînd autoritățile de la București că n-ar fi fost străine de aprigele proteste de stradă de la
Chișinău. S-a lăsat cu capete sparte, Ambasadorul României la Chișinău, Filip Teodorescu, a fost expulzat, dar,
mai ales, Voronin și tovarășii săi au reintrodus vizele pentru cetățenii români. Băsescu trece pe sirop cînd sare
Prutul. Vrea și cetățenie moldovenească:
„E o chestiune sentimentală. Eu mi-aș dori ca românii să trăiască într-o singură țară, să aibă o singură
cetățenie. Dacă mi-o vor da. Dacă mi-o vor da, după ce îmi termin mandatul, m-aș bucura să fiu și cetățean al R.
Moldova: ar exprima ce simt“ (mediafax.ro, 28.07.2013).
încă nu are, dar simte. Lui Băsescu nu i-au ajuns sforile trase la București, le-a lungit pînă la Chișinău, ca să nu
se plictisească. Unionismul lui a fost eminamente utopic. A fost „pro“ și, apoi, „contra“ lui Voronin. Fostul
Premier desemnat Ion Sturzu despre raportul dintre Băsescu și Mihai Ghimpu, Președintele Partidului Liberal,
fost președinte interimar al republicii:
„Chiar eu am fost martorul unei scene penibile, cînd Băsescu era în funcție și a încercat să-l contacteze, iar
Ghimpu și-a aruncat telefonul în iaz“ (Bl TV, 05.01.2016).
Vasile Ernu, cu o imagine subiectivă, dar atacînd curajos erodarea temei unionismului prin interese
meschine și cu actori de duzină:
„... Basarabia este o vacă bună de muls, deoarece alegătorul cu pașaport românesc de dincolo de Prut e un
votant fidel al grupului Băsescu. Președintele știe bine acest lucru. Avem un proiect (unionist - n. m.),
205
RADU CĂLIN CRISTEA
domnule Băsescu? Ne puteți arăta măcar o pagină scrisă despre cum arată pașii minimi care trebuie făcuți în vederea
realizării acestui proiect? Mîine poate doriți să refaceți Dacia Mare, sau poate chiar Imperiul Bizantin. S-o
facem, dar poate ne dați și ceva informații cît de cît palpabile, ceva descriptibil, măsurabil și rațional (...). Dar
ce spun liderii politici de la Chișinău? Au spus unanim NU. Ei nu vor, firește, să-și piardă privilegiile și au
anunțat că au un alt proiect de stat: independență, integrare în UE, bunăstare etc. Nu vor nicio Unire (...).
Știm ce vrea populația din cele două țări? Să întrebăm cetățenii celor două țări, nu să facem sondaje pe
colțul mesei. Să facem un referendum... Dacă cetățenii (sic!) celor două țări își doresc Unirea, de ce nicio forță
politică din România sau Republica Moldova nu-și asumă un astfel de proiect ca program politic? Banal de
simplu: nu vor fi votați. Mare atenție și cu fantasmele identității naționale: elita Basarabiei a fost doar parțial
prezentă la proiectul de construcție națională din secolul al XlX-lea, iar ceea ce avem azi în Basarabia este mai
degrabă un produs național sovietic combinat cu mitologia național- românească de secol XIX (...). Președintele
Băsescu scoate multe fumigene. El este un politician cinic, fără scrupule și ne va mai oferi surprize. Cu ceva
vreme în urmă, discursul populist și naționalist de acest tip era apanajul Partidului România Mare. Acum a ajuns
să fie monopolizat de Cotroceni (...). A analizat cineva ce efect are asupra societății moldovenești mesajul
unionist tot mai agresiv al președintelui? Știe cineva în mod real cum vor reacționa grupurile etnice atît de
pestrițe, sau chiar grupul etnicilor moldo- români, care, la rîndul lor, se identifică etnic, cultural, mult mai
divers decît trîmbițează unioniștii de pe ambele maluri ale Prutului? Ne consultăm numai cu grupul de unioniști
de dincolo de Prut, grup care este foarte mic, dar, e adevărat, foarte zgomotos? (...). își pune problema cineva de
la Cotroceni ce efecte are acest tip de «proiect politic» asupra grupurilor politice de la putere, care și așa
au o marjă de manevră politică destul de mică, sau asupra opoziției care e destul de puternică? De ce oare a
reacționat cum a reacționat (adică negativ) puterea de la Chișinău la mesajul unionist al președintelui
Băsescu? A analizat cineva riscurile politice pe care le poate crea în Republica Moldova acest joc? Și nu
vorbesc de Rusia, ci chiar de grupurile din Moldova (...). Și ca un cetățean modest, repet pentru «patrioți»:
nu am nimic cu existența unui astfel de proiect de țară, regiune
206
( etc., ci doar, cred eu, nu așa se face și nu așa se pune problema. Un astfel de proiect jucat pe cartea
naționalismului va deveni o catastrofa.“1
Băsescu îl va sprijini ca pe Eba pe liberalul Dorin Chirtoacă, Primarul Chișinăului. E mumă cu Vlad Filat, fost
Premier, Președinte al Partidului Liberal Democrat (PLDM), dar ciumă cu ex-Premierul Iurie Leancă,
puternic susținut de Occident (Germania, SUA). O amintire a lui Iurie Roșea, prounionist și fost
Președinte al Partidului Popular Creștin Democrat:
„Am fost sunat de dl Băsescu, care m-a îndemnat să intru la guvernare împreună cu dl Voronin. I-am spus că dl
Voronin nu ne invită la guvernare, ci vrea din partea noastră doar să votăm pentru candidatura sa de șef al statului.
însă dl președinte Traian Băsescu a insistat, susținînd că este în interesul comun al Moldovei și al României, ca și
în interesul cursului prooccidental al țării...“ (timpul.md, 16.08.2009).
Nu se poate spune că Traian Băsescu n-a fost animat de gînduri curate privind Moldova. L-au trădat, din nou,
nestăpînirile sale. Și-a propus imens și a ratat toate țintele de primă importanță: n-a reușit să slăbească
dependența energetică a Chișinăului față de Federația Rusă și, deși băgăreț din născare, a fost trimis după țigări
ori de cîte ori s-a înfierbîntat și s-a cerut la cuvînt în daravela transnistreană. Traian Băsescu a dat impresia că nu are
percepția justă a dimensiunii reale a mașinăriei cu care s-a deplasat în exterior. Așa că s-a frecat de toți, a creat
ambuteiaje, a produs accidente, a zăpăcit circulația, a ajuns spaima zebrelor, a luat-o pe contrasens. Unde apărea
Băsescu începeau să urle claxoanele. O asemenea inaptitudine pentru regulă, cutumă, canon diplomatic l-a scos
pe Băsescu din fluxul rulajului de soluții privind Republica Moldova. După ce, în primul său mandat, Băsescu mai
pătrunsese, incognito, în incinta de joc, în cel de-al doilea ar fi fost depistat doar la peluză, spărgînd semințe sau
manifestîndu-se zgomotos față de cele petrecute pe teren. Revin cu un citat din același Cristian Ghinea:
„Relația cu Moldova a devenit victima instabilității emoționale a lui Băsescu (...). Implicarea Germaniei în
Moldova, după vizita lui Merkel la Chișinău, a însemnat practic că politicienii proeuropeni de la Chișinău nu au
mai avut nevoie de Băsescu - un frate mai mare prea mofturos. Așa a ajuns Băsescu să aibă o relație execrabilă cu
premierul pro-UE, Iurie Leancă, susținut deschis de Germania. Practic, România a
1 „Unirea Basarabiei cu România se amină. Băsescu, eurociocoii și Unirea“, în Epoca Băsescu, Ed. Tact, 2014, pp.
278-279,281-286.
207
RADU CALIN CRISTEA
pierdut rolul de vector între București și Bruxelles în al doilea mandat Băsescu (și a încercat Victor Ponta să îl
recupereze - cu toate problemele sale interne, Ponta e mai deschis în politica externă, vezi pozițiile pe Kosovo,
Ucraina, Moldova)“ (Dilema veche, 19.03.2015).
Lăutarul
Se ia un animal ciudat, de pildă un elan, și se introduce într-un club select cu circuit închis. De la
aristocrați venerabili la nobili aspiranți - întreagă această lume distinsă prin toate ale sale s-a trezit cu un elan
printre sofale și tavole, în mijlocul sălii de mese exclusiv rotunde. Puțini au putut evita coliziunea cu elanul. Pînă
și Mercedes A-klasse a picat la „testul elanului“.1 Cam așa s-a învîrtit și Băsescu în lumea diplomatică. Nu i-a
plăcut, nu i-a convenit, a refuzat să-i învețe limba. Pocește nume, confundă evenimente, încurcă sexele, gafează
halucinant. Băsescu așteaptă să fie primit de fostul Vicepreședinte american, Richard Bruce „Dick“ Cheney.
Repetă în gînd și spune apoi cu voce tare:
„Semnificativă mi se pare întîlnirea cu Vicepreședintele Ronald Cheney...“ (adevarul.ro, 06.05.2006).
O altă halima - aceea cu parteneriatul strategic cu SUA. Traian Băsescu: „Aici aș face o paranteză, nu vreau să
fie o confuzie. Am văzut politicieni care spun că parteneriatul este din 2004. Da, era o scrisoare a doamnei
Madeleine Albright, în care se vorbea de un parteneriat cu România...“ (Digi24.ro, 20.12.2014).
Parteneriatul strategic România - SUA a fost inițiat la 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la București a
Președintelui Bill Clinton. A urmat nu o scrisoare, ci un schimb de scrisori între șefii celor două diplomații -
Albright și Severin. Madeleine Albright a fost secretarul de stat al SUA pînă la 20.01.2001. în 2004 nu s-a
întîmplat nimic memorabil în relația dintre România și Statele Unite.
în multe dăți, Băsescu a arătat că nu-i era deloc clar cu cine se întîlnește. între 28.09-30.09.2009 se
desfășoară vizita la București a lui Ilham Aliyev, Președintele Azerbaidjanului. Tatăl acestuia - Gaidar Aliyev,
fost general KGB și ex-Președinte al Azerbaidjanului, unanim detestat în lumea civilizată pentru sistematica
încălcare a drepturilor omului în toate funcțiile
1 http://www.automarket.ro/stiri/povesti-auto-testul-elanului-48059.html
208
deținute, va fi numit de Băsescu „erou al poporului azer“. împreună cu fiul Ilham, Băsescu va dezveli o statuie a
lui Gaidar, iar o alee din Parcul Tei va purta de atunci numele odiosului azer. Unde era Vladimir
Tismăneanu, ctitorul neo-anticomunismului românesc, să-i vorbească lui Traian Băsescu despre generalii-eroi ai
KGB și să-l sfătuiască să ascundă undeva, prin boschete, statuia lui Gaidar Aliyev?
Cataclisme au loc cînd lui Băsescu îi sare din senin muștarul: crizele devin acute, pulsul crește, se vorbește
într-aiurea, iar controlul de sine piere în reprize de solanee tulburare. De exemplu, Ambasadorul Taubman,
statornicul său prieten, rostește un discurs de adio la plecarea din România: „Fiți siguri, lupta împotriva
corupției nu a fost o cruciadă personală condusă de Nick Taubman“ (EVZ, 24.10.2008).
Băsescu își aduce aminte de vorbele lui Taubman peste vreo săptămînă și se zbîrlește ca lovit cu leuca la
loialul său amic:
„Expresia ambasadorului este și nemeritată, și prea dură, și eu n-o voi comenta mai mult decît rugîndu-1 să
privească în țara dînsului la sistemul bancar. România a trecut prin această perioadă în anii ’90 și ne-a costat peste
două miliarde de dolari (...). Dar în țara dînsului este un dezastru în sistemul bancar, în care Trezoreria Statelor
Unite oficial pompează 700 de miliarde (de dolari - n.m.) ca să acopere pînă la urmă lipsa de corectitudine a
sistemului bancar. Și este o invitație pe care eu o fac oricărui politician străin care se gîndește la corupția din
România - pe care nu o neg, atenție! Dar lecții nu prea ar trebui să mai primim, pentru că uitați-vă la cei care ne
dau lecții ce se întîmplă în țările lor exact în zona în care cinstea ar trebui să fie totală, zona în care se
lucrează cu banii“ (HotNews, 31.10.2008).
Starul boacănelor sublime, Traian Băsescu anunță, în 31.05.2009, înaintea vizitei. oficiale în Israel
(01.-02.06.2009), că urmează să se întîlnească, între alte personalități, și cu „Dl Litvi“. Suspans extrem.
Va avea, într-adevăr, o întrevedere, dar cu doamna Tzipi Livni, Președintele Partidului Kadima, fost șef al
diplomației israeliene, și lider politic suficient de cunoscut pentru a-i memora corect măcar sexul. Băsescu își va
pune pe gînduri gazdele cu crasa lui ignoranță vorbindu-le despre impresiile sale după vizitarea „Sălii
Numelor“ de la Yad Vashem:
„Am fost extrem de impresionat de această ultimă cameră. Soția mea a vizitat-o și m-a avertizat să am grijă să
nu vorbesc în timp ce mă aflu în ea“ (gândul.info, 03.05.2009).
209
RADU CĂLIN CRISTEA
Această vizită avea să fie boicotată de presa din Israel care, de la agenții, presă scrisă și electronică la
televiziuni, nu va scrie un cuvînt despre contactele și declarațiile lui Băsescu, protestînd astfel față de o
precedentă gravă eroare a Președintelui român. în 21.10.2008, revenit la București după o vizită oficială în
Siria, Băsescu declară:
„Din punct de vedere politic, Siria este una din țările cele mai importante din Orientul Mijlociu, prin
potențialul pe care îl are, de a fi furnizor de stabilitate în regiune. V-aș aminti că Siria se învecinează cu
Irakul, Siria se învecinează cu Libanul, Siria se învecinează cu Palestina. Și, de asemenea, Siria are o relație de
excepție cu Iranul.“ De pe harta Președintelui român dispărea Israelul! Istoricul Cellu Rosenberg nota în
cotidianul israelian Haaretz (citat de Anima News, 09.06.2009):
„Pentru Băsescu, Siria se învecinează cu Irak, Liban și Palestina. Faptul că președintele român nu este o
persoană educată este deja un lucru comun, dar te-ai fi așteptat ca un fost căpitan de vas să știe puțină geografie
și istorie. Să-i fi scăpat lui Traian Băsescu că nu există nicio țară numită Palestina, ci una, desigur mai mică, numită
Israel?“
Sunt situații cînd comicul involuntar pare produs de trîndăveala sinapselor: la ultimul summit al NATO la
care ia parte (Newport, Țara Galilor, 04-05.09.2014), Băsescu apucă să dea o declarație în care îl confundă pe
Președintele Hollande cu Nicolas Sarkozy.
La sud-est de Eden
Dimensiunea bifocală a politicii externe băsiste a fost mai pronunțată în al doilea mandat al său, după ce
România era absorbită economic în UE, iar relația cu SUA avea să avanseze pînă la discuții concrete privind scutul
antirachetă. în 05.02.2010, Băsescu anunța public că România este de acord cu staționarea pe teritoriul său,
începînd cu 2015, de rachete de interceptare RIM-161 Standard Missile-3 în scopul protejării spațiului european
de posibile atacuri cu rachete balistice. Potențialii agresori au fost identificați în Orientul Mijlociu, cu
focalizare asupra Iranului. Activarea, în 18.12.2015, a scutului de la Deveselu, dar, mai ales, decizia
NATO din 10.02.2016 de „consolidare a prezenței sale în flancul estic“ pot însemna o încununare a
strategiei proamericane a lui Traian Băsescu, deși mă îndoiesc că flerul acestuia ar fi anticipat, cu zece ani
mai devreme, grava basculare a situației din Crimea și estul Ucrainei. Nu consider, pe de altă parte, că
securitatea
210
României, țară membră a NATO, ar fi putut fi primejduită după prototipul agresiunilor rusești asupra Ucrainei
sau Georgiei. în pofida unor scenarii groaznice, dar paralele cu realitatea, scutul antitachetă de la Deveselu era plasat
în calea unor atacuri avînd originea în Orientul Mijlociu, la pachet cu crizele amorsate, în desfășurare sau cu
latențe conflictuale din această regiune.
Prudenta Administrație Obama nu și-ar fi bătut un cui în talpă, stîrnindu-i pe ruși cu o armă defensivă
îndreptată, tam-nisam, împotriva lor. De altfel, cotidianul The New York Times din 04.03.2009 citează o
scrisoare trimisă de Președintele B. Obama omologului său rus, Dmitri Medvedev, în care dădea de înțeles că
SUA ar putea renunța la amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă în Republica Cehă și Polonia cu
condiția ca și Moscova să determine Iranul să renunțe la programul rachetelor cu rază medie de acțiune. Statele
Unite nu puteau refuza pleașca apărută în Grădina Carpaților: un lider ce moțăia în post, de gardă la infinit,
ținînd, spre deosebire de Polonia și, mai ales Cehia, felinarul aprins non-stop pentru îndrumarea oricărui
proiect militar american în România. Proatlantismul lui Traian Băsescu a ricoșat din americanofilia sa care,
într-un efect de carambol, a antrenat în plan secund și mișcările șterse ale României ca membru al NATO.
Invocatul euroatlantism al lui Băsescu reprezintă, în schimb, o contradicție în termeni: așa-zisul său
europenism n-a fost nicicînd expresia unui reflex natural și nici a unei conștiințe dedicate valorilor
paneuropene. în clipa cînd, chiar înainte de a cuceri Cotroceniul, printr-o chirurgie primitivă, Băsescu excizează
Franța dintre reperele intrinsec solidare cu România, „europenismul“ său se stinge înainte de a ieși la lumină. De
altfel, trăgînd o linie la capătul perioadei 2004-2014 se va desluși cu ușurință tratamentul divergent aplicat
NATO și UE de către Băsescu: dedicație combativă și, respectiv, asimilare conflictuală. încă o dată: Europa lui
Băsescu nu poate fi asociată unei strategii chibzuite, planificate și inteligibile care să degaje politici coerente în
domenii de interes. Europa lui Băsescu s-a modificat în mers, la plesneală.
...să-ți vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, și să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri,
cu teorii subversive... (Caragiale)
Agățînd de perete harta Europei moștenită de la Constantinescu și Iliescu/Năstase, fostul Președinte a
revizitat-o strict pentru a mai scrijeli cîte o cruce țării pe care i s-a pus, la un moment dat, pata.
Fenomenală, în
211
RADU CALIN CRISTEA
sensul cel mai rău al cuvîntului, este nepăsarea lui Traian Băsescu față de întreținerea bunelor alianțe
moștenite, eventual prin remodelare și, desigur,
alăturate altora, rezonante cu propriile sale strategii. Din păcate, în contradicție cu falnicele fumigene în care îl
învăluie ELB, Băsescu s-a înțepenit de la un capăt la celălalt al președinției sale, într-o tehnică a construcției
prin deconstrucție. Altfel spus, n-a adăugat absolut nimic relațiilor politice, economice, diplomatice etc. care i-au
căzut mură în gură la preluarea mandatului, ci a procedat la revizuirea lor prin eliminarea acelor țări/alianțe ce
nu treceau prin filtrul a două criterii: parteneriatul monogamic cu SUA și ranchiuna sa conservată din te-miri-ce
logomahie
mai veche.
Lipsit de forță de negociere, steril diplomatic, certat cu multă lume, fără prieteni, Băsescu va căuta să se facă
remarcat la reuniunile Consiliului European prin gesturi insolite, de comis-voiajor care, în toiul unor
dezbateri high-level, creează bună dispoziție promovînd produse fistichii. Cîteva exemple. Modul rudimentar
în care a dispus radierea Franței dintre conlocutorii României în deliberările din UE a generat un recul al
democrațiilor bătrînei Europe. De asemenea, Băsescu și România lui au ieșit înainte de a intra în grațiile unei
Germanii atît de atașate de Franța. Cancelarului Merkel i-a mers buhul pentru emotivitățile ei speciale în
raport cu diferite personalități de pe Glob. Europa s-a îmbujorat la mica langurozitate arătată de Merkel lui
Sarkozy. Acest Băsescu cu care nu avea nimic de negociat pentru că nu se afla în evidențele Germaniei i-a
devenit agreabil lui Merkel prin excentricitatea sa. Martori oculari și înregistrările video de la reuniunile
Consiliului European reproduc aceeași secvență: la cîteva secunde după întîlnirea cu Băsescu șefa
Regierung-ului izbucnea în hohote de rîs. E filmată cum, amical, îi frige una peste umăr, la CON din
07-08.02.2013.1
Purtarea de fetișcană băiețoasă a lui Merkel nu developează, desigur, o atitudine binevoitoare față de
România. Din contră, Germania va opune rezistență sforțărilor României de a fi primită în Schengen.
Aproape la întîmplare: Italia, principala destinație a forței de muncă venite din România și cu care
Bucureștiul a desfășurat un parteneriat strategic pînă la ivirea nuizibilului locatar de la Cotroceni. îi va spurca
pe Premierii Romano
1 http://www.romaniatv.net/media_88028_merkel-se-tine-de-sotii-cu-basescu-la-consiliul- european-video_65656.html
212
Prodi și Silvio Berlusconi pentru o pretinsă implicare în traficul de copii din România (!) și, respectiv, pentru că,
prin aprilie 2002, „a lins o înghețată cu Năstase la Portofino“.
A pus cătușe florilor
Altă răfuială băsistă: cu Olanda, de ani buni, cel mai important investitor străin în România. Cu așa o țară un
așa Președinte se va purta ca împărăteasa mașteră cu Albă-ca-Zăpada. Gerd Leers, Ministrul olandez al
Imigrației și Azilului, în vizită la Paris:
„Ca și Franța, suntem de părere că, în acest moment, România și
Bulgaria nu sunt gata să intre în Schengen“ (RFI, 09.02.2011).
Tanya Van Gool, Ambasadorul Olandei la București, cu poala plină de
detalii:
„în primii trei ani de după aderarea la UE, în 2007, în România nu s-a întîmplat nimic pentru realizarea
progreselor necesare în justiție“ (mediafax. ro, 24.02.2011).
Băsescu nu se mai poate abține și îi ia ușor vopseaua Tanyei în aceeași zi: „Nu este obligatoriu ca
ambasadorii să știe situația în țările în care sunt acreditați (?!)“ (presidency.ro, 24.02.2011).
Guvernul olandez anunță, în 19.09.2011, că va bloca aderarea României la Schengen. Cum ripostează
euroatlantul Băsescu și periuțele lui la această decizie? Huliganic. A doua zi după primirea veștii, transporturile
de bulbi de lalele din Olanda sunt blocate în vămi. Fostul funariot Valeriu Tabără, Ministrul Agriculturii, suspină
ca o mumie gîtuită de fîșii tricolore:
„La cîteva verificări s-a descoperit un transport care nu a fost însoțit de pașaportul fitosanitar, care e
obligatoriu. Sunt și constatări ale Gărzii Financiare legate de elemente de evaziune fiscală“ (gandulinfo,
20.09.2011).
Proteste în Binnenhof, la Haga, sediu al Parlamentului olandez din 1446, așadar cu doi ani înainte de
domnia lui Ciubăr Vodă în Moldova. Tabără tabără:
„Nu vreau să leg o chestiune profesională, de protecție, de ce declară parlamentarii olandezi, nu mă
impresionează. Nu suntem cu nimic mai prejos decît oricare țară membră a UE. Avem dreptul să ne apărăm atunci
cînd avem informații că s-ar putea - chiar dacă «s-ar putea» - pentru că avem acest caz de anul trecut cu cartoful...“
(gandul.info, 20.09.2011).
213
RADU CĂLIN CRISTEA
A două zi, în 21.09.2011, extraordinar de binedispus, Traian Băsescu intră în studioul televiziunii publice
fredonînd, după Dalida, C’était le temps de fleurs1:
„Războiul florilor este o exagerare (...). Olanda trebuie să știe că România este angajată într-o bătălie
necruțătoare, indiferent care sunt costurile, împotriva evaziunii fiscale, mai ales împotriva evaziunii
transcomunitare, care are originea în statele UE, cu finalizare în detrimentul bugetului României. Olanda trebuie să
înțeleagă acest lucru. Nu a fost niciun abuz, s-au urmat toate procedurile europene și, la fel cum am avut
perioade cînd opream în frontieră alte mărfuri, acum s-a întîmplat de a venit rîndul florilor.“
Efectul razelor lui Băsescu asupra lalelelor îl va bronza pînă la os pe sărmanul Matthijs van Bonzel,
Ambasadorul Olandei la București, căruia Băsescu îi va pricinui groaznice umilințe. Poposit pe plaiuri
mioritice încă de la sfîrșitul lui 2011, van Bonzel va fi ținut de Băsescu la regim de răbdări prăjite à la flamande,
ca să afle nederlanzii că avem, și noi, valsatoarele noastre. Președintele Băsescu îl va primi pe van Bonzel
pentru a-și prezenta scrisorile de acreditare abia în 03.05.2012. Băsescu îi va perpeli pe olandezi și cînd va
negocia, desigur, fără absolut nicio competență, dar autodelegat ca reprezentant al statului, achiziționarea de
avioane de vînătoare F-16. într-o cablogramă a WikiLeaks din 14.03.2006 Băsescu e citat cu afirmația că „prețul
olandezilor e unul bun, dar a exprimat incertitudini privind contractele de mentenanță pe care le oferă
furnizorii olandezi“ (adevarul.ro, 28.03.2011). Băsescu va intra cu coasa în lalele, împînzind Europa cu încă unul
dintre războaiele sale reci. Va dărîma, cu desăvirșită iresponsabilitate, valoroase alianțe europene ale României.
Nu voi, stimabile, să știu de Europa d-tale, eu voi să știu de
România mea și numai de România. (Caragiale)
Băsescu nu va face măcar un gest de bunăvoință către potențiali noi amici, de pildă Suedia. Firma suedeză
SAAB a anunțat că poate livra 24 de avioane de luptă JAS 39 Gripen noi în condiții atractive (un miliard de
euro, un offset de 100%, eșalonare a plății pe 15 ani). Băsescu respinge oferta. Un alt proiect promițător, mai
ales pe termen mediu și lung (5 000 de locuri de muncă în industria românească și implicarea acesteia în
programele
1 youtube.com/watch?v=vc4FuJb434A&list=RDvc4FuJb434A
214
ulterioare de dezvoltare a respectivului aparat) a venit pentru avionul multirol Eurofighter Typhon produs
de un consorțiu european ce include firmele EADS, BAE Systems și Alenia Aeronautica. Produs european
sută la sută, această aeronavă intrase, între altele, în dotarea forțelor aeriene italiane (Aeronautica Militare),
spaniole (Ejército del Aire espanol), britanice (Royal Air Force), germane (Luftwaffe), austriece
(Luftstreitkräfte) etc. Băsescu, în cablograma menționată mai sus:
„Ce să facem noi cu Eurofighter?“
Chiar așa! Mai bine F-l 6 americane, second hand, frecate prin Portugalia - țară europeană cu care
România păstrează trainice legături (poezia Estoril de Lucian Blaga și prima înhumare a lui Carol al Il-lea și a
Lupeascăi). Ca niște cățeluși plouați, francezii și-au mai încercat o dată norocul prin Ministrul Apărării, Teodor
Meleșcanu, care a pus pe masa CSAT, la ședința din 15.05.2007, oferta pentru multirolul Rafale al celor
de la Dassault Aviation. Merci, pas moil, ar fi răspuns Băsescu într-o franceză amintind de clipele mărețe cînd
era să dea foc Senei în iarna lui 1981. Pe scurt, Traian Băsescu a măturat Europa cu tot ce nu era (pro)american.
Parteneriatului strategic avansat cu Germania îi crescuse de mult grădinița pe piept. E curios că și Axa
(strategică) București-Londra se va face borș pînă la Curtici, risipindu-se ca un vis de tinerețe printre anii
trecători. Băsescu va da cu pietre după Bătrînul Albion încă din primii ani de mandat:
„Marea Britanie vrea soldați români în Irak, dar muncitorilor veniți din România le închide ușa în nas“
(9am.ro, 13.11.2006).
Complăcîndu-se în postura de berbece american izbind porțile estice ale UE, Traian Băsescu a produs o
politică externă monovalentă. A inclus Europa în viziunea unui militar, cu soloist USA. A pariat în mod ostășesc,
executînd același ordin dat sieși și lichidînd orice alternative, cu precădere civile, ce ar fi dat fie și numai
senzația de fluture în pîntecele marelui aliat de peste ocean. Pe ecranul Președintelui a rulat aceeași
peliculă cu militari, despre militari, pentru militari. Bine că măcar au fost americani.
TiRANOZAURUL REX
It üriir, kervan yürür
România lui Traian Băsescu va pluti, inert, în siajul politicilor UE și ale j NATO. Băsescu pentru extern a
însemnat reproiectarea lui Băsescu de uz ■ intern, cu aceleași hachițe, repulsii, insumisiuni. în cazul dat, în
inabilitățile ; sale de a clădi coerent și creativ în mediul diplomatic, s-a simțit și lucrarea 1 unei limite culturale:
atît l-a tăiat capul și capul lui tăiat n-a vrut picior de sfetnic prin preajmă. Sărind pe garduri și făcînd urît de tot
doar la adulmecarea rușilor, Băsescu își va priva țara de avantaje comerciale și chiar strategice pe care
Federația Rusă le putea oferi printr-o nepăsare ce n-ar fi costat-o nimic. Moscova a inclus în contabilitatea
relației avariate cu România și o notă foarte pipărată la importul de gaze rusești. Statistici ale ANRE
(Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei) arătau, de exemplu, că în perioada martie-aprilie
2011, România lui Băsescu plătea gaze exportate de Gazprom în Europa, doar pentru că asta fu voia Țarului, la
un preț considerabil mai mare decît Moldova, Franța, Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria etc.
Fălindu-se că rupe din rădăcini România din solul moscovit, Băsescu a stîrnit riposta profund etatizatei
economii rusești, reducînd la cote joase schimburile comerciale cu Moscova. în mandatele Președintelui
Băsescu, Federația Rusă nu s-a aflat niciodată în „top 10“ al comerțului exterior românesc. Băsescu și obedienții
săi au făcut figurație populistă în odiseea . de poche a Tezaurului trimis spre bună păstrare la Moscova începînd
cu primul transport din 12-14.12.1916. încă din 08.11.2005, Miniștrii de Externe S. Lavrov și MRU au
reînmormîntat mortul, într-o ceremonie de depunere a bomboanei pe coliva Tezaurului.
216
MRU: „...problema Tezaurului a trecut în custodia istoricilor, diplomații români abandonînd lupta“
(9am.ro).
Nu s-a mai petrecut nimic special după afișarea acestui ferpar, cu excepția decesului unor istorici ruși
fără de care devine anevoioasă însăși inventarierea grosso modo a Tezaurului. Alergiile publice ale lui Băsescu la
politicile Kremlinului au impus un regim de forță la care Federația Rusă a replicat dur. Degetul ridicat al lui
Putin a chiuretat România din diverse organisme internaționale (mai ales OSCE - organizație importantă în
discuțiile privind dosarul transnistrean) sau a poruncit, ca Irod, uciderea unor prunci scumpi ai lui Băsescu,
cum ar fi Forumul Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat. Inițiativă pursînge a lui Băsescu, Forumul și-a ținut
primul și ultimul summit la București în 05.06.2006, între participanți numărîndu-se Președinții Armeniei,
Azerbaidjanului, Georgiei, Moldovei și Ucrainei, șefii diplomațiilor din Bulgaria, Grecia, Lituania și Turcia,
Robert Simmons (reprezentant al Secretariatului General al NATO pentru zona Caucazului și Asiei
Centrale), Erhard Busek (coordonator special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est) și alții.
Bătea la ochi încercarea lui Băsescu de a crea un vehicul instituțional cu care să-și plimbe gărgăunii ce ținteau
internaționalizarea Mării Negre. Putin nu și-a trimis la Forumul lui Băsescu nici măcar camerista. Căleați pe
iminei de faptele de vitejie arătate de Băsescu la Marea Neagră ca Ștefan cel Mare la Podul înalt, turcii au dat
într-un așa hal cu turbanele de pămînt că MAE român a șters imediat de pe site-ul său link-ul ce trimitea la Forumul
Mării Negre. Pe cale de consecință, Forumul a murit instantaneu, pînă la ultima muscă.
Destul de repede a sucombat și Sinergia Mării Negre, un proiect cu puternică susținere a SUA și, pe
parcurs, doar moderată a UE, ce a a fost lansat la Kiev, în 14.02.2008. Aceeași Mărie, cu altă sinergie:
potențialul zonei Mării Negre ar fi iradiat unitar prin formule extinse de cooperare regională (energie, comerț,
transporturi, mediu etc.), iar UE ar fi putut dezvolta diverse politici dedicate acestei regiuni. Start în bloc:
Ucraina, Turcia, Rusia, Moldova, România, Bulgaria, Grecia, Georgia, Azerbaidjan și Armenia. Sinergia
se va îneca pe uscat din cauza piepturilor bombate ale Rusiei și Turciei, care n-ar fi fost dispuse să absoarbă
influența UE și, indirect, a SUA într-un bazin pașnic administrat în doi. Parteneriatul Estic (PaE) pus în
mișcare la Praga, în 07.05.2009, în formatul UE + Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica
Moldova și Ucraina, n-a inclus Rusia și Turcia, ceea ce putea să-i ofere un spațiu prielnic de manevră lui
217
RADU CALIN CRISTEA
Băsescu, prin includererea temelor sale obsesive - securitate regională, Marea Neagră, Marea Caspică, trasee
energetice etc. Nu găsesc o explicație rezonabilă pentru placiditatea lui Traian Băsescu în PaE. A refuzat, pur și
simplu, să intre pe o ușă larg deschisă.
Cu o trufie de tun sovietic M-46 (calibrul 130 mm, model 1954), Federația Rusă a curățat de România atît
Marea Neagră, cît și vecinătățile apropiate sau îndepărtate ale acesteia. Valurile artificiale înălțate de Băsescu la
Marea Neagră au închis pentru România și seraiurile turcești. Vizita la Ankara și Istanbul a delegației conduse
de Președintele Băsescu în 28-29.09.2005 va tatona o relație bilaterală oricum crispată. Flancat de Macovei și
Udrea, Băsescu va participa la vernisajul expoziției „Ari Nouveau și Arhitectură Contemporană Românească“ și
va prinzi cu omologul Ahmet Necdet Sezer. Diplomat nul și prost negustor, Traian Băsescu va eșua penibil în
proiectele sale de conectare a României la circuitele energetice de la Marea Neagră, Marea Caspică, zona
caucaziană și Orientul Mijlociu. Băsescu se va plictisi repede în OCEMN (Organizația Cooperării Economice a
Mării Negre, înființată la Istanbul, în 25.06.1992) unde Turcia, dar și hapsîna Rusie vor ocupa poziții
dominante.
Traian Băsescu va vîsli, în schimb, cu nădejde, deși fără folos în direcția GUAM (Organizația pentru
Democrație și Dezvoltare Economică), alcătuită din patru țări ex-sovietice (Georgia, Azerbaidjan, Ucraina și
Moldova). Antirusismul radical al lui Băsescu va stinghéri Turcia care își va proteja interesele la Marea
Neagră, îndeosebi liniștea pentru Bosfor și Dardanele, printr-o politică fără asperități inutile cu Moscova. Cum
Băsescu va continua să chirăie la ruși, suleimanii magnifici de la Stambul îl vor ține la respect. Aflat în vizită la
București în 02.-03.03.2008, Președintele Abdullah Gül îl va anunța pe Băsescu că Turcia exclude participarea
lui Gas de France, proteguitul său, în proiectul Nabucco.
It ürür, kervan yürür. Cîinii latră, caravana trece.
Ankara nu va privi cu ochi buni politica plină de năbădăi a României lui Băsescu, așa cum reiese și dintr-o
cablogramă a WikiLeaks din 2009:
„O provocare mai complicată pentru România este menținerea de relații bune cu Turcia (...). Turcia nu este
deloc timidă în a-și exprima nemulțumirea la București față de dorința României de a cere o prezență mai
mare a NATO (și a SUA) în Marea Neagră (...). Turcia, ca de obicei, sceptică în legătură cu aspirațiile României, a
proiectat o umbră asupra briefingului,
218
i exprimînd obiecții puternice față de susținerea Bucureștiului pentru un nou
; Forum al Mării Negre la nivel înalt“ (HotNews, 28.03.2011).
Nabucco de T. Băsescu
' Săbiuțele de lemn cu care Băsescu provoca la duel flota rusească din Marea Neagră au avut însă o consecință mult
mai gravă pentru că au primejduit securitatea energetică a țării: Kremlinul a înlăturat Bucureștiul din toate
schemele de tranzitare pe teritoriul României a gazului rusesc și nu doar a acestuia. Băsescu și-a legat mari
speranțe de așa-numitul proiect Nabucco, ce urma să transporte gaz natural din Irak,-Iran, Egipt, Siria,
Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria și Austria. Băsescu își pipăia
visul: Nabucco ocolea Rusia și Marea Neagră! Susținut de SUA și, cu entuziasme inegale, de UE, Nabucco
ar fi slăbit viguros dependența energetică a Europei de Federația Rusă. Fiasco: în 26.06.2013 Grupul austriac
OMV anunță năruirea colosului Nabucco care nu a fost selectat ca rută de transport a gazului azer de către
consorțiul Shah Deniz. Nu intru în detalii: noul proiect TAP, cu ruta Azerbaidjan, Turcia, Grecia, Albania,
sudul Italiei, ce înlocuia Nabucco era rezultatul unor negocieri și combinații între Rusneft-Gazprom, OMV,
British Petroleum, SOCAR (companie de stat azeră) și DESFA (operatorul rețelei de transport al gazelor din
Grecia).
’ Rusia avansase și cu South Stream - un alt proiect, cu costuri apropiate de Nabucco, ce ar fi tranzitat
gazul rusesc prin Marea Neagră, pe traseul Bulgaria, cu două bifurcații: spre Grecia și Italia și spre Serbia,
Ungaria, Slovenia, Austria. Rușii scoseseră și aici România în decor. Bucureștiul se va legăna în idealitatea
unui alt proiect semnat în 12.05.2010 - AGRI (Azerbaidjan, Georgia, Romania Interconnector), ce
presupunea transportul gazelor naturale din Marea Caspică prin Azerbaidjan și Georgia, urmat de lichefierea și
regazeificarea acestuia în două terminale - unul pe coasta georgiană, celălalt pe coasta românească a Mării Negre.
Proiect blocat, probabil, din cauza opoziției Rusiei, dar și a Turciei. Revin la South Stream care abia răsufla:
traseu lung, finanțări costisitoare, parteneri numeroși, fitiluri politice. Alexei Miller, Directorul General al
Gazprom, confirmă în 01.12.2014 ceea ce V. Putin sugerase anterior:
„Proiectul South Stream este închis. Asta este.“
219
RADU CALIN CRISTEA
OMV încearcă o resurscitare a proiectului prin ideea distribuirii zăcămintelor de gaze naturale descoperite în
Marea Neagră către Bulgaria și pomparea acestora prin conductele South Stream. în 20.12.2014, cu o zi
înainte de terminarea mandatului, Traian Băsescu își înfige șișul în cadavrul South Stream și se jură pe țară că
„niciun gram, niciun metru cub de gaz din zona economică a Mării Negre nu se va exporta decît pe infrastructură
românească“. Trăiască!
Dezolant de inadecvată s-a arătat a fi politica lui Traian Băsescu de ostilitate maniacală arătată Rusiei. Este
destul de limpede că n-a judecat cu mintea rece unde poate duce politica univocă a lui pollice verso1 față de un
gladiator de talia Federației Ruse. Aflată sub drastice sancțiuni economice internaționale cauzate de
ocuparea Crimeii, Rusia va semna, totuși, în 04.09.2015, prin Gazprom, un contract gigant cu companiile
BASF și E.ON (Germania), ENGIE (Franța), OMV (Austria) și Shell (Marea Britanie, Olanda) ce prevede
construcția a două noi linii de transport ale gazoductului North Stream 2 ce leagă, prin Marea Baltică, punctele
portuare de la Vyborg (Federația Rusă) și Greifswald (Germania). Băsescu va fi meditat, poate, cum a rezonat
filoamericanismul său atît de învăpăiat într-o CE al cărei Președinte, Jean-Claude Juncker, avea să exclame:
„Nu putem permite ca relația noastră cu Rusia să fie dictată de la Washington“ (cotidianul.ro, 09.10.2015).
Perdantă pentru România, antirusificarea politicii externe s-a rezumat, într-o analiză finală, la un moft populist.
Nu numai că SUA și, cu atît mai puțin, UE nu i-au impus această intransigență rigid obsesională, dar
cățărarea de nestăpînit a micului războinic pe meterezele rusești a provocat deranjamente pe toate planurile.
Băsescu a fost zbuciumat și infructuos. Nu s-a îngrijit de amicițiile tradiționale ale României și nu s-a
împrietenit cu nimeni. S-a hrănit cu himera că rezolvă pe cont propriu ceea ce nu se putea face decît împreună cu
aliați de nădejde și nu neapărat de categorie grea. Strategia externă a lui Băsescu a strălucit prin absența manifestă a
unei strategii. Ce fel de lider politic este acela ce își poate imagina că i se va recunoaște un rol în multiplele
jocuri de interese legate de Marea Neagră fără a avea, între țările riverane, niciun aliat care să conteze? La
cuțite cu Rusia, agasînd Turcia, distantă față de Ucraina, în litigii cu Bulgaria (coridoarele energetice cu
sprijinul Moscovei, centrala nucleară de la
1 „Cu degetul întors în jos“ (lat.).
220
Belene), România lui Băsescu s-ar mai fi putut holba la Marea Neagră prin fereastra miniaturală a Georgiei. Mon
eul!
O cablogramă a WikiLeaks din 07.08.2008 îl prezintă pe Traian Băsescu, într-o discuție cu senatorul
american Richard Lugar. Băsescu e foc și pară pe „aventurierii din Guvernul Georgiei care s-au grăbit de
bunăvoie în a-i provoca pe ruși“. „O imensă lipsă de maturitate“ a dovedit, afirma Băsescu parcă privindu-se în
oglindă, și Președintele georgian, Mikhail Saakashvili, autor al unei „gafe strategice urmate de o
succesiune de erori militare“ (adevarul.ro, 20.09.2011). Băsescu și-a amintit, într-un tîrziu, de vecinul sîrb,
prin nerecunoașterea, cu patos teatral, a independenței provinciei Kosovo. Las deoparte că Președintele
Băsescu nu s-a folosit în continuare de dreptul de veto în CON pentru a stopa trimiterea în Kosovo a unor
trupe europene de intervenție, ba chiar a dispus prin CSAT participarea României la KFOR - acțiune ce
atesta, în fapt, existența unui stat autonom desprins din Serbia. Aparent binevoitoare cu Serbia în faza
inițială, decizia României față de statutul provinciei Kosovo va fi una de paradă, Băsescu recunoscînd
ulterior, în mai multe ocazii, că a intenționat să pună în gardă că acest precedent nu va alimenta aspirațiile
secesioniste din ținuturile secuiești. Raportul României lui Băsescu cu Ungaria va fi de nicio culoare. Premierul
Viktor Orbăn îl va servi pe Băsescu recomandîndu-le, la Băile Tușnad, maghiarilor, dar și românilor, să boicoteze
referendumul de suspendare din 2012:
„Le urez românilor și maghiarilor din România să aducă decizii bune - spre exemplu, mîine să nu ia nicio
decizie“ (HotNews, 28.07.2012).
Pe de altă parte, retorica populist-naționalistă a lui Traian Băsescu va apela în mod regulat, în scop electoral,
la ațîțarea sentimentelor antimaghiare ale românilor verzi (Caragiale). Cu o șicană de prost gust din partea lui
Băsescu se procopsește Președintele ungar Laszlo Solyom căruia nu i se permite să aterizeze la Tg. Mureș în
15.03.2009 pe motiv că ar zbura cu un avion militar. Tot cu o aeronavă militară zburase și Băsescu la Budapesta.
Solyom va veni în România cu un autoturism. Ce alte alianțe l-ar fi putut îmboldi pe Băsescu? Ministru al
Transportului, cu mici pauze, pe toată întinderea Administrației Emil Constantinescu, Traian Băsescu ar fi
subscris, măcar prin faptul că nu s-a împotrivit, la constituirea așa-numitelor „trilaterale“ concepute și lăsate
funcționale de fostul șef al statului: Polonia, Ucraina, România; Polonia, Moldova, România; România,
Bulgaria, Turcia; România, Bulgaria Grecia. Băsescu a răspuns trilateralelor lui Constantinescu cu o laterală ce a
băgat în pămînt acest brîu de alianțe strategice, politice,
221
RADU CĂLIN CRISTEA
culturale, economice, comerciale etc. care lega România de sud-estul și centrul Europei.
Lui Traian Băsescu i-a ținut de ploaie umbrela de securitate a NATO. A găsit sprijin american pînă cînd a
întrecut măsura. Nu a negociat, nu a arbitrat, nu a mediat. Doar a cerut și cum, de cele mai multe ori, nu i
s-a dat cît a vrut, și-a ieșit din pepeni, reintrînd în pielea liderului singuratic și ciufut. Băsescu a privit spre
Est cu mînie și fără pic de subtilitate, atent doar ca mesajele sale către această zonă să nu-i strice măruntele
tactici de politică internă. Armand Goșu explică aceste proaste practici ale Bucureștiului față de spațiul estic:
„Acest lucru se datorează, pe de o parte, dezinteresului față de dezvoltarea unui vector estic de politică
externă, Bucureștiul concentrîndu-se pe relația cu Occidentul, și, pe de altă parte, abandonarea relației cu țările
din fostul spațiu sovietic în brațele serviciilor secrete, un fel de premiu de consolare pentru că vechi ofițeri ai
Securității au fost evacuați parțial din gestionarea relației cu Occidentul (...). Ei înlocuiesc expertiza serioasă cu
un naționalism deșănțat și cu o mentalitate de cazarmă, care-i face să inventeze dușmani acolo unde nu sunt (...).
Curajoasă, inteligentă și în concordanță atît cu interesele de securitate ale României, cît și cu cele ale
instituțiilor occidentale, din care țara noastră încă nu făcea parte, a fost politica președintelui Constantinescu,
care a inițiat mai multe trilaterale, România secondînd Polonia, țară cu o excelentă cunoaștere a Estului, în
cîteva proiecte importante“ (22, 10.03.2009).
Apa sîmbetei
Citez alte cîteva fragmente din analiza lui Cristian Ghinea, un suporter fervent al fostului Președinte,
despre politica externă a lui Traian Băsescu: „Problema e că șefii de state nu participă la un concurs de Miss
Anti-Rusia, deci ce spun ei sau cum se mișcă pe scenă e mult mai puțin important decît ce pot să propună și să
livreze ca proiecte concrete. Din această perspectivă istoria va fi crudă cu politica externă a României sub
Băsescu. Deschiderile din primul mandat (...) au rămas promisiuni. Parteneriatul cu SUA nu a fost urmat de
proiecte concrete, cel cu Polonia a fost îngropat de resentimentele lui Băsescu că Varșovia juca în liga celor
mari, iar relația cu Moldova a devenit victima instabilității emoționale a lui Băsescu (...).
222
Ce ar fi trebuit să facă Băsescu? Era într-o poziție în care partenerul nostru de la grădiniță, Polonia,
absolvise rapid și ajunsese la facultate. Inevitabil, noi aveam nevoie de polonezi mai mult decît aveau ei nevoie
de noi. Băsescu ar fi trebuit să accepte acest fapt chiar dacă îl deranja și să joace în interiorul PaE. în loc de asta,
Băsescu a început să dezvolte o maladivă gelozie pe polonezi și pe Sikorski1 în particular. Amănunte despre asta
sunt multe și jenante în cercurile diplomatice (...). Problema de fond cu Băsescu e că mereu a fost mai interesat să
aibă dreptate decît să aibă aliați (...).
Sikorski a avut inteligența de a începe mandatul cu declararea unei politici de destindere cu Rusia. A primit
multe critici în Polonia pentru asta, a fost făcut trădător. Politica asta nu a schimbat nimic în relația cu Rusia,
pentru că Rusia nu vrea pace fără supunere. în schimb, exercițiul de destindere a făcut din Polonia un actor
credibil pentru aliații săi din Vest: noi am vrut să facem pace cu rușii, dar ei nu vor. Apoi, Sikorski a venit cu
proiecte concrete pentru care avea aliați în UE.
Aceste proiecte au deranjat cu adevărat Rusia. Lecția este: un antirus trebuie să fie eficient și să aibă aliați
pentru a fi cu adevărat antirus. Altfel e un gargaragiu antirus.“2
Am lăsat să curgă acest text scris de un comentator, ani de-a rîndul, foarte prietenos cu Președintele Băsescu.
Este, așadar, un text „din interior“, care ar fi putut fi mult mai salubru și persuasiv dacă ar fi fost publicat în
vremuri nu foarte îndepărtate cînd multe din ELB se dădeau de ceasul morții că USL și, ulterior, Victor Ponta
conspiră pentru a preda România rușilor. La cheie. Consilieri dubioși - Iulian Chifu3 e unul dintre aceștia -,
așa-ziși analiști suspectabili de aserviri cazone și intelectuali care, ca tot românul, își dau cu părerea despre
tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, fotbalul, politica (externă) au alimentat antirusismul lui Băsescu; unul
rudimentar și fără altă noimă în afara gîdilării unui ego orbit de patriotisme cărora le-a sunat ceasul. Rămîi interzis
văzînd cum spirite cultivate și cu o înțelegere, ai zice, rațională, a finitudinii unei tragedii istorice tremură ca
varga la gîndul că un lider sau o putere politică din România vremurilor noastre ar avea posibilitatea reală și foarte
concretă de a trece, cum ar veni, cu țară cu tot de partea rușilor.
1 Radoslaw Tomasz „Radek“ Sikorski, Ministru de Externe în Guvernul Donald Tusk (2007-2014).
2 „Antirusismul,de la gargară la alianțe", Dilema veche, 19.03.2015.
3 Consilier prezidențial pentru Afaceri Strategice, Securitate și politică Externă (2011-2014).
223
RADU CALIN CRISTEA
Cine și prin ce metode ar fi în stare să redirecționeze către Moscova capitalul privat românesc orientat
masiv spre UE? Cui din România și cu ce sprijin popular i-ar sluji un filorusism ca politică de stat? Ce înțeles
dau aceste nobile inteligențe locului României în NATO cînd își imaginează că, într-o zi, un emisar de la
București ar anunța ieșirea țării din Alianță și - cum să mă exprim? - aderarea țării la Armata Rusă?! Ar fi
stupid și grotesc să cred că Traian Băsescu nu înțelegea pe ce lume trăiește, plutind așadar într-o bulă unde nu se
auzeau decît salve de katiușe, iar România se întorcea în timp, retrăind coșmarul Gulagului. Știind prea bine
mersul lucrurilor, Băsescu a ales rolul cinic, dar popular, al insurgentului antirus. Nu i-a păsat de consecințe, deși
s-a temut mereu că merge prea departe.
Paranoia, haine grele
Statele Unite n-au fost tentate să-l domolească pe nărăvașul aliat de la Marea Neagră. Marele Licurici l-a
luminat pe Băsescu în cîteva aranjamente suspecte (e.g. - cazul „Teo Peter“). Ambasada americană și, prin
aceasta, „centrala“ de la Washington deveniseră complice, prin toleranță și tăinuire, la multe dintre cabalele lui
Traian Băsescu în lumea justiției. Aflaseră direct de la sursă că domnia legii însemna, de fapt, domnia lui Băsescu
asupra legii. Cu atît mai deplorabil iese în evidență ipocrizia cu care ambasadorii, însărcinații cu afaceri la
București și diverși emisari ai Departamentului de Stat au salutat public în Băsescu pe unul dintre pilaștrii statului
de drept. Au știut că nu e. în politica externă efectivă, Băsescu nici nu le oferea americanilor un evantai de
opțiuni. Cu Băsescu se mergea la sigur, într-o singură direcție, înainte, marș! în pofida devotamentului uneori
hilar, dar neșovăielnic al acestuia, americanii s-au retras din toate episoadele în care, superdozat, fostul
șef al statului își explora șansele de a atrage SUA în hiperbolismul lui atît de nesăbuit.
Chiar mai explicită a fost regresiunea americanilor ori de cîte ori combinațiile rocambolești ale lui Băsescu
riscau să încurce interesele americane, în special pe acelea legate de relația Washington-Moscova. încă
înainte de alegerile din 2009, SUA au lăsat, în cîteva rînduri, să le scape din brațe bibiloiul de la Cotroceni.
Ambasada americană s-a păstrat într-o expectativă prudentă față de proiectul Nabucco obstrucționat pînă la
dezagregare de către Federația Rusă. Băsescu dăduse în mintea lui Nabucco de Verdi. își trimite un mesager, pe
Viorel Palasca, Secretar de Stat în
224
Ministerul Economiei și al Finanțelor Publice, la Ambasada SUA pentru o discuție cu Matthew Bryza,
Secretar asistent adjunct pentru afaceri pentru spațiul Europa și Eurasia (cf. cablograma WikiLeaks din
02.04.2008, preluată de HotNews, 31.03.2011). Băsescu „a cerut sprijin Guvernului SUA în angajarea Turciei
privind tranzitul de gaze pentru Nabucco, precum și privind tranzitul petrolierelor în Bosfor pentru a
aproviziona terminalul de Gaz Petrolier Lichefiat/Gaz Natural Lichefiat pentru Constanța“. Traian Băsescu
„solicită, via Palanca, susținerea Guvernului SUA în atragerea de gaz turkmen la Nabucco“. Concluzia
cablogramei lămurește atît precauția SUA de a nu bruia injoncțiunile ruso-turce în dosarele energetice în
curs de articulare, precum și interpretarea ușor nedumerită a focalizării României asupra Nabucco: „România
rămîne un susținător ferm al Nabucco și, pînă acum, nu dă niciun semn că ar aștepta să încheie un acord cu rușii
(în South Stream - n. m.). CU TOATE ACESTEA, România caută în mod constant să se asigure că SUA SUNT
PE DEPLIN ANGAJATE ȘI CĂ NABUCCO RĂMÎNE VIABIL, ÎN CIUDA EVOLUȚIILOR RECENTE. Din
punct de vedere politic, conducerea României TREBUIE SĂ DEMONSTREZE UN PROGRES (subi, m.) în
diversificarea furnizorilor de energie.“
Cît privește pilele la turci puse de SUA în favoarea României, M. Bryza i-a trimis pe emisarii lui Băsescu
să-și negocieze problemele direct cu Ankara. Decuplarea României lui Băsescu de la absolut toate rutele energetice
din Orientul Mijlociu, Caspica și Marea Neagră poate fi trecută și în contul neimplicării SUA în acest proces, în
ciuda protecției cerute stăruitor de București. într-o altă cablogramă a WikiLeaks, din 27.08.2008 (reprodusă în
20.09.2011 de gândul, info), e descrisă o discuție în trei: Președintele Băsescu, Senatorul Richard Lugar,
Ambasadorul Nicholas Taubman. Din relatarea lui Taubman se înțelege că îl considera pe Băsescu cam plecat
cu sorcova:
„El a exprimat o stare aproape de paranoia față de disputa dintre Rusia și Ucraina privind Flota Mării
Negre de la Sevastopol și amenințarea Flotei asupra României.“
Băsescu a anunțat că un conflict în Transnistria după modelul Osetiei de Sud „ar necesita practic un răspuns
militar al României“. Băsescu aiura, spunînd numai prăpăstii, de pildă le explică americanilor că „îndepărtarea
elementelor substanțiale ale Armatei a 14-a rusești prezente în Transnistria trebuie să fie o prioritate de vîrf (a
SUA, a NATO? - n. m.).“ Cu alte cuvinte, prioritatea number one a SUA/NATO se impunea să fie, în viziunea
225
RADU CĂLIN CRISTEA
strategului militar Băsescu, izgonirea Armatei a 14-a din Transnistria. Marcat de efectul halucinogen al ideilor
ce7i puteau trece prin cap Președintelui României, Taubman are dificultăți de revenire la normal:
„Cel mai izbitor, totuși, a fost locul central pe care îl ocupă în gîndirea lui Băsescu conflictul
Moldova-Transnistria și securitatea Mării Negre în general.“1
Acțiunile lui Băsescu scad la bursa politică americană. Șeful statului român a fost amfitrionul summit-ului
NATO de laBucurești (02.-04.04.2008). Stephen Hadley, consilierul pe probleme de securitate națională al
Președintelui G. Bush jr., avea să anunțe, într-o conferință de presă la Casa Albă, că șefului executivului
american urma să se întîlnească la „Constadt“, pe litoralul Mării Negre, cu „președintele Vasesque“. Fetele de
la comunicare, desigur. Concentrarea aproape exclusivă a lui Băsescu pe politica internă în al doilea său mandat i-a
amortizat ambițiile, așa-zicînd, diplomatice. Proeminența economică, dar și politică, a Regimului Putin în
Europa, ca și senzitivitatea noilor fronturi apărute în relația Washington-Moscova l-au răstignit într-un con de
umbră pe micul mesia antirus de la București. Stilul său foarte impetuos, prea brut și nefinisabil, l-au eliminat
chiar și din partidele de ligă secundă. Arțăgos, vociferant, fără aliați și asociat treptat cu figura unui lider exotic,
Băsescu s-a demonetizat.
Elanul întîlnirilor cu Președintele George W. Bush (08-11.03.2005, 26-28.07.2006, 02-04.04.2008) s-a
potolit, iar pentru Administrația Barack Obama, constant surclasată de subtilitățile diplomatice și de tupeul
jocului Moscovei, un intolerant antirus ca Băsescu era piper pe rană. Băsescu s-a încrucișat rar cu Obama și
numai „în marja“ unor evenimente, asta, desigur, dacă nu punem la socotoleală întîlnirea îmbrobodită de la Casa
Albă din 13.09.2011.2 Băsescu își va vedea atunci visul cu ochii sub forma lui Obama care va da peste el,
aproape inopinat, în biroul Vicepreședintelui Joe Biden. Ministrul de Externe Teodor Baconschi nu va rata
șansa unică în
1 Nimeni, nici Ambasada SUA, nici Departamentul de stat, n-a contestat autenticitatea cablogramelor WikiLeaks. Se
prezumă din această cablogramă că americanii îl cîntăreau pe Băsescu ca pe un interlocutor destul de plecat de-acasă. îți vine să
rîzi, totuși, în pumni, dat fiind parteneriatul strategic România-SUA, aflînd că, de fapt, și Băsescu îi considera pe Lugar și
Taubman la fel de veniți cu pluta. La cîteva zile după apariția în presă a cablogramei, în 20.09.2011, Băsescu se amuza copios
amintindu-și de acea întîlnire patetică și spunîndu-le jurnaliștilor că „România dispunea, în 2008, de cîteva baterii de praștii
cu rază ldngă de acțiune și era gata să declare război.“ Hă, hă!
2 Vezi și eseul meu „Prima bătălie de la Deveselu“, din capitolul „Selfie cu Băsescu“.
226
ÎMPĂRATUL cd ȘAPCĂ
viață de a debita o măreață gogomănie privindu-1, ochi în ochi, pe însuși Secretarul de Stat american H.
Clinton:
„Dragă Hillary, facem cu modestie istorie, astăzi.“1
Reuniunea la vîrf a NATO de la Newport, Țara Galilor (04-05.09.2014) va ilustra severa
degenerescență a statutului politic al lui Traian Băsescu: se lipește de Obama, se plimbă alături de acesta, la
fel de îngîndurat și trebuind, la un moment dat, să escaladeze o bordură și să calce pe gazon, se trage în poză cu
Obama, îl distrează pe Obama, se uită la avioane lîngă Obama. Ca între doi aliați strategici.
Scafandri, bolșevici, horticultori

Chiar dacă articolul 90 din Constituție („Atribuții în domeniul politicii externe“) rezumă rolul Președintelui la
încheieri de tratate internaționale, acreditări de reprezentanți diplomatici, „înființări, desființări sau schimburi“
ale rangului unor misiuni diplomatice și atît, Traian Băsescu nu putea trata legea fundamentală, tocmai în acest
caz, ca pe Biblie. Nu s-a sinchisit de cei 12 miniștri de externe, de la MRU la Bogdan Aurescu, cu care s-a
consultat formal, i-a tratat ca pe niște subalterni pliabili (MRU, T. Baconschi, C. Diaconescu) sau i-a umilit
public cu gesturi de rîtan (A. Marga). Departamentul „Relații Internaționale“ de la Cotroceni avea să stea,
după plecarea consilierului prezidențial Andrei Pleșu, într-un singur expert - Anca Ilinoiu: un specialist
competent și discret. Departamentul își va pierde treptat identitatea, va fi populat cu consilieri de mîna a
doua, de exemplu, Maria Ciobanu (absolventă de „Aeronave“) sau Ghiorghi Prisăcaru (mamut pedeserist înviat
din greșeală) și se va veșteji sub umbra deasă a compartimentelor de „Securitate Națională“, „Afaceri
Strategice“, „Securitate Internațională“ etc.
Deplasarea interesului lui Băsescu spre componenta militară a atribuțiilor sale, destul de ciudată dacă ne gîndim
la modularea ordonată a României pe politicile NATO, este ilustrativă și prin pregnanța specială a
departamentelor de strategie și securitate internațională de la Cotroceni, între sfetnicii Președintelui pe
chestiuni externe, fie ele civile sau militare, s-au perindat figuri deversate de diverse canale: Gen. Viorel
Bârloiu (dat repede afară, cu scandal, după o căpăceală țeapănă în CSAT); Mihai
1O analiză zveltă a contextului acestei întîlniri Obama-Băsescu scrie Emil Hurezeanu în eseul „Acțiunea și reacțiunea“ din
volumul Pe trecerea timpului, Ed. Curtea Veche, 2015, pp. 392-394.
227
RADU CĂLIN CRISTEA
Stănișoară (inginer mecanic la bază); Vasile Blaga (inginer, vameș, cu staționare foarte scurtă la Cotroceni);
Daniel Andrei Moldoveanu (alt inginer); Sergiu Medar (inginer TCM, șef al unor servicii de informații din
MApN), abandonat ulterior de Băsescu prin invocarea unor motive de toată pozna („surmenaj, aritmie cardiacă și
diabet“); Bogdan Mănoiu (inginer mecanic); Iulian Chifu (absolvent de Matematică-Fizică, Premiul de Excelență al
SRI în 2004, artizanul politicilor catastrofale ale lui Băsescu în relația cu Republica Moldova, are, la venirea în
echipa Președintelui, un certificat ORNISS cu un impozant acces la informații clasificate); Iulian Fota
(licențiat în „Instalații pentru Construcții“, atacat ulterior de Băsescu - „Nu vă crapă obrazul de rușine?“, „Vreți
să fiți slugă de serviciu secret?“, „Intoxicați populația!“ etc. - Bl TV, 15.11.2015).
Băsescu nu s-a lăsat sfătuit și a disprețuit instituția consiliatului. De vină sunt consilierii pentru neasemuitele
sale rasoluri:
„De asta și fac unele greșeli. Nu toate sfaturile lor (ale consilierilor - n. m.) sunt perfecte“ (RRA,
11.03.2009).
Comunitatea consilierilor de la Cotroceni s-a diluat progresiv, finalul ultimului mandat găsindu-1 pe Băsescu
înconjurat de povățuitori de rang înalt parcă aruncați din furcă: ofițeri și ingineri (o grămadă!), istorici, ex-SPP-iști,
foști subalterni ai lui Băsescu de la Primăria Generală a Capitalei, absolvenți ai Academiei de Poliție, șefi de
șantiere, matematicieni, nomenclaturiști, ziariști primiți în dar de la Udrea, scafandri profesioniști,
horticultori etc. Nu se poate deduce o grilă valorică sau vreun set minimal de exigențe care să-i fi filtrat pe
sfătuitorii Președintelui. Băsescu s-a arătat profund indolent față de identitatea și priceperea consilierilor săi. Au
contat aranjamentele personale, pilele, „acontările“ pentru faza post-Cotroceni, recomandările neverificate.
„Plesneala“ și „Mă descurc eu“ l-au călăuzit pe Traian Băsescu în demersurile sale externe. Politica externă a lui
Băsescu a fost jalnică pentru că - poveste veche! - n-a acceptat să lucreze în echipă, iar consilierii reținuți, totuși,
prin preajmă, aveau să fie desconsiderați ori aleși după fasoanele Președintelui. Majoritari au fost argații
lingușitori și indivizii cu înzestrări discutabile.
Cum și cu cine să comunici prin consilierul Iulian Fota - unul dintre măreții vorbitori de limbă engleză de baltă
din spațiul Carpato-Danubiano-
228
Pontic?1 Cine să-l învețe pe Băsescu că nu e frumos să stai lîngă Obama mișcîndu-ți lăboanțele prin buzunare?
Așa cum reiese din mărturiile unor consilieri mai vechi, din confesiuni publicate după încheierea mandatelor lui
Băsescu și din informații aflate de subsemnatul, Președintele se purta ca un zbir cu colaboratorii săi, îi umilea, îi
supunea la țîfnele și sucelile sale, îi jignea în public, le vorbea ca unor lachei etc. Nu se puteau feri de mediul
său natural încărcat de tensiuni greu suportabile și de labilități psihice incontrolabile. Lîngă Băsescu se fierbea
înăbușit:
„O atmosferă greu de digerat a fost cea din timpul participării la a 60-a sesiune a Adunării Generale a ONU,
în septembrie 2005. Nu mai era vorba de observații critice, de greșeli, ci de un om (Băsescu - n. m.) cu nervii
întinși la maximum, care emana o presiune inexplicabilă și care jignea fără urmă de autocontrol. Nimeni nu
înțelegea ce se întîmplă, de unde o .permanentă stare conflictuală. Nici nu mai conta ce. spune. Eram imuni la
atîtea răbufniri. Orice am fi făcut, protesta. Nu comunica ce dorea. Probabil că nici el nu știa, dar ne punea în
situații în care nici măcar nu îți era limpede cine ar fi trebuit să prevadă sau să cunoască ce (sic!) urma să se
întîmple. Să spui că era un capricios ar fi fost un compliment.“2
N-a rămas podea nemăturată cu MRU, cel mai longeviv șef al diplomației românești postcomuniste,
Director al SIE și Prim-Ministru numit de Băsescu. Rămîne un mister rezistența ieșită din comun a lui MRU la
vexațiunile ordinare ale lui Băsescu. Să fii antrenat pentru a încasa toate turpitudinile unui ignar ca Băsescu - cui
prodest? Masochism? Fericirea fierului roșu sfîrîind pe propria piele? Cîte dezonorări trebuie să suferi ca să-ți
trezească revolta demnității pierdute?
Conștiința de două-trei lulele

J J
25.07.2005. Scenetă cotidiană la Cotroceni. Personaje: Președintele, doi consilieri (A. Săftoiu și E. Udrea) și
un Ministru de Externe (MRU). Săftoiu:
„Agenda lui T.B. (Băsescu - n. m.) nu e cunoscută colaboratorilor săi și mergem în orb, cu speranța că vom
nimeri și noi Brăila. Are momente dese de furie, săptămînal ne confruntăm cu crize de isterie (...). Discuție cu
MRU - venise aici fiert că T.B. îl primise pe Emil Ghițulescu, fost ambasador
1 http://www.dcnews.ro/iulian-fota-vorbind-engelza-cine-l-a-aparat-pe-opris-in- csataprat_209363.html
2 Adriana Săftoiu, Cronică de Cotroceni, Ed. Polirom, 2015, p. 111.
229
RADU CĂLIN CRISTEA
în Pakistan, pe care eu l-am refuzat constant și care se voia ambasador în Afganistan, unde nu există
ambasadă și E.U. (Udrea - n. m.) a propus să se înființeze o ambasadă acolo, în ciuda directivelor lui
Ungureanu...“1
Cel mai delicat și casant era șeful Protocolului, Ion Pascu. Un consilier pentru nervii Președintelui:
„Propus de Andrei Pleșu, Pascu era un om cu mult bun-simț și extrem de respectuos. Făcea față cu greu
tăvălelii la care îl supunea Președintele, îmi cerea ajutorul, uneori cu ochii în lacrimi. Mă enervam de două ori: o
dată că un bărbat poate să se lase atît de impresionat de tot felul de reacții și o dată că un alt bărbat putea să se
comporte atît de isteric. Protocolul era prins uneori pe picior greșit, dar greșelile deveneau o catastrofă în
interpretarea Președintelui. Pascu era ciucă bătăilor. Iar, cînd pregăteam o vizită externă, omul părea tot timpul în
pragul infarctului. De altfel, într-una din(tre) vizite, a clacat în avion și a fost nevoie de intervenția
medicului Președintelui. Momentele de conflict erau atît de numeroase, încît reușeam toată echipa să intrăm
în starea de balamuc. Cînd auzeam că Președintele îl cheamă pe Pascu, cei aflați în cabina principală a avionului,
obișnuiți cu scenele deloc protocolare, deveneam un fel de S.M.U.R.D. Omul era asaltat și asudat de
spaimele pe care i le producea Președintele.“2
Mult mai bine decît friabilul Pascu se ținea pe picioare Anca Ilinoiu:
„Propusă tot de Andrei Pleșu consilier de stat la Departamentul de Relații Externe, (Ilinoiu) a fost cel mai
«tehnic» consilier de la noi (...). Anca preluase conducerea departamentului după plecarea lui Pleșu, rămînînd
consilier de stat mai bine de un an. Avea o anduranță admirabilă la excesele lui Traian Băsescu. Nu se
simțea confortabil - și era firesc, avînd în vedere că venise în echipă ca să îl ajute pe Andrei Pleșu, fiind ferită de a
lucra direct cu Președintele -, dar făcea față la accentele lui malițioase.“3
Pe Vasile Blaga îl va teroriza pînă la adinei bătrîneți:
„Măi, Vasile, dacă nu mă respecți pe mine, măcar respectă funcția Președintelui. Să vii în blugi e o nesimțire!“
Bietul Blaga va mai comite o gafă incomensurabilă:
230
„Vasile, ție nu ți-e rușine să mă chemi aici, unde e și Pirpiliu (Ștefan Daniel Pirpiliu, fost angajat al Primăriei
conduse de Băsescu, viitor deputat al PDL - n. m.)?“
Theodor Stolojan? „Un lacheu!“
Pe Teodor Baconschi îl digeră cu noduri, după o confruntare de pomină din 29.03.2006, la capătul unei vizite la
Beijing:
„Vizita se termină cu o celebră conferință de presă, unde ziaristul Mircea Marian îl întreabă pe Traian
Băsescu (aflat în China!) cînd condamnă comunismul. Stupoare din partea tuturor. E prea mult, chiar și
pentru cei mai anticomuniști din delegație. în avion, Președintele se duce glonț în compartimentul
ziariștilor. îl face «nărod» pe Mircea Marian și îl întreabă cum a putut să pună acea întrebare. «Domnul Baconschi
mi-a sugerat întrebarea», răspunde senin ziaristul. Ne putem închipui ce a urmat.“
Despre consilierul Cristian Preda:
„...nu îl găsea necesar, dar îi făcea plăcere să recupereze ceea ce respingea Tăriceanu. îi reproșa lui Preda că a
«profitat» de bugetul alocat Francofoniei (2006), că văzuse lumea francofonă ducînd personal invitațiile, deși
puteau fi trimise și pe cale diplomatică.“
Sever Voinescu, alt încasator strălucit (categoria Jake LaMotta), din lunga serie de consilieri căleați în picioare
public de Băsescu: „Sever a fost admonestat de Președinte într-un interviu televizat, în timp ce «băsistul» participa
la o dezbatere la o altă televiziune. Ziariștii nu aveau cum să rateze momentul. Așa că Sever s-a trezit în situația de
a privi în direct, din alt platou, cum Traian Băsescu îl dădea ca exemplu de «băiat rău». Situația era evident
frustrantă și stânjenitoare.“
E neîmblînzit pînă și cu leoaica tînără Udrea la care se răstește pentru că nu i-a executat corect comanda către
Sorin Ovidiu Vîntu de a-l potoli pe jurnalistul Răzvan Dumitrescu de la Realitatea TV Udrea nu are doar nuri, ci
și principii: „Nu pot să înjur, așa cum ar vrea Președintele, oameni care la un moment dat mi-au făcut bine în
viață.“1
Am mizat pe înzestrarea portretistică a Adrianei Săftoiu atunci cînd tușele ei îmi confirmau impresiile
cunoașterii directe sau din surse sigure a personajelor în cauză. Cotroceniul a semănat cu o autobază unde parcau și
de unde plecau diverse vehicule umane. Lăsînd deoparte prima jumătate a lui 2005, unii dintre cei nou-veniți își
pierduseră slujbele prin alte părți, alții
1 Adriana Săftoiu, op.cit., pp. 34,46, 75, 142,143,145,199, 200.
231
RADU CĂLIN CRISTEA
nu aveau un job sau trăiau din expediente. Nu cred că Băsescu a monitorizat | acest trafic încărcat de consilieri, îi
era de-ajuns să-i știe prin preajmă, 1 împinși de diverse nevoi, poate vulnerabili, și să-i poată trata ca pe niște j
accesorii. Mi-a fost imposibil să pricep contrastul violent dintre calitatea i profesională a acestor consilieri și
torturile dezumanizante la care îi j supunea Băsescu. Pe toți. E o defecțiune ce apărea pe acest traseu al î fidelității
față de un șef care te considera pe tine, intelectual cu cărți, școlit prin cele străinătățuri, un valet facultativ. Mi se
pare că doar disperarea sau morala flască pot anchiloza caracterul în situații cu un asemenea deficit de demnitate.
Despre mitologia particulară a consilierului Andrei Pleșu - în subcapitolul următor.
Chibiții
>
Privat de înzestrări, căci despre vocație nici că poate fi vorba, pentru subtilitățile diplomației, Băsescu a dat
buzna într-o lume unde atestarea ostentativă a bărbăției sale masca o pronunțată aprehensiune. N-a stat pe
gînduri, n-a meditat la alternative, nu și-a plecat urechea la sfaturi, n-a consimțit la rectificări sau la minime
retușuri. Un navigator priceput ca el a plutit pe apele înșelătoare ale diplomației fără busolă, i-a lipsit
orientarea în spațiu și, simbolic vorbind, a scufundat mai multe vase ca în Dosarul „Flota“. A apucat taurul
de coarne și s-a înfășurat în steag american, într-un rodeo de un deceniu unde, după fotografia olimpiană
a încălecării, toate animalele călărite l-au trîntit, ireversibil, în țărînă. După atîtea recitaluri de căzături în
toate pozițiile, organizatorii, într-un amurg al exasperării, i-au retras pînă și bonusul ecvestrității. O astfel de
politică externă, imobilă, escortată de zbierete la adresa dușmanilor, precum și de o imprudență grosieră în
relația cu marii jucători, ridica, firește, gradele în termometre.
Nu consider că SUA și NATO, mai ales după ocuparea Peninsulei Crimeea de trupele Federației Ruse, s-ar fi
lăsat insistent curtate pentru întărirea robustă a flancului sud-estic al Alianței Nord-Atlantice. Scutul de la
Deveselu va deveni, de altfel, operațional la aproape doi ani după invadarea Crimeii. în rest, Traian Băsescu a
eșuat în aproape toate angajamentele și năzuințele sale în plan extern: unirea cu Republica Moldova,
dosarul transnistrean, Schengen, internaționalizarea Mării Negre, MCV, vizele americane, cooptarea
României în circuitele de transport al gazelor naturale etc.
232
„Europenismul“ lui Băsescu este complet impropriu invocat, fostul șef al statului rămînînd agățat inerțial în
CON unde s-a ilustrat îndeosebi prin tensiuni și personalizarea unor diferenduri stupide. Fără capacitatea de a
croi și susține alianțe cu state mai mici din UE, Băsescu a alterat pînă spre suspendare raportul cu decidenții
europeni. în ultimii ani de mandat a făcut pură figurație. Americanismul lui fără nuanță și nepăsător la evoluțiile
contextului politic, economic și militar european a sfîrșit într-o mare saturație generală.
A existat, totuși, o mînă de oameni care au crezut că doar Băsescu poate fi pavăză în calea flagelului rus. Orice
om sănătos la cap înțelege că e un gînd nărod ori rodul unei imaginații betege să îți închipui că un lider politic sau o
majoritate aflată temporar la putere ar fi în stare să mute România, la intervale nuizibile, în afara UE sau NATO,
ba chiar s-o aservească Moscovei
sau groaznicei Chine. Oricînd, cum ar veni, din doar cîteva mișcări, o conspirație malignă ar pune la pămînt
euroatlantismul nației române. Ceea ce nu crede nici bovis, îi este îngăduit lui Iovis, adică elitelor ELB, să
creadă pînă la întipărirea celei mai crudéle convicțiuni. Paul Johnson inventariază diverse hibe ale unor
personalități de talia lui Rousseau, Marx, Ibsen, Tolstoi, Brecht ori Sartre, împrăștiindu-le apoi, cu tenta unei
nostime generalizări, asupra intelectualilor laici ai ultimelor două secole. Mie mi-a stat sîngele în vine. „Ferească
Dumnezeu de mai rău!“ (Andrei Pleșu, „Despre disperare“, Dilema veche, 27.01.2011). Johnson nu-și
împinge observațiile în absolut. Acuitatea cercetării, plasată într-un spațiu încărcat de umor și afabilă (auto)ironie,
conduce la o colecție de definiții ale unui gen de intelectualism propagat în timp, cu o perisabilitate încîntător de
redusă. Ceea ce miroase a lipici de etichetă e, în adevăr, o cîntărire defel frivolă a tipologiei aceleiași intelectualități
în perenă confuntare cu „ego“- urile sale excepționale. Mă fac punte și, dacă va fi cazul, și luntre între aceste
seducătoare canevasuri desenate de Johnson și ELB - în postura acestora de analiști de politică externă. Paul
Johnson scrie, între altele, despre cîteva dintre evangheliile intime ale acestei comuniuni surîzător-utopice a
intelectualilor: au un „comportament isteric“; au „sentimentul de a fi victima unor conspirații“; se
„autocompătimesc“; sunt de un „exhibiționism înnăscut“; „nu devin conștienți de deficiențele imaginative“ și
„nu și le ameliorează prin vreo încercare de a descoperi realitățile“; șochează prin „îndrăznețul fundamentalism
politic“; „participă conștienți la minciuni"; sunt „manipulatori, ingineri ai imaginarului“; „...erau fioroși
deoarece le era
233
RADU CĂLIN CRISTEA
teamă (...). în adîncul omului fioros se pitea unul fricos“; se „implică politic total într-un viitor utopic“; intelectualii
- „victime facile ale celor mai extravagante scorneli"; »... n-au deloc respect pentru adevăr“; „... pretind întotdeauna
că acele cunoștințe speciale pe care le dețin le dau o putere de pătrundere deosebită“ etc.1
La sfîrșitul acestui al treilea subcapitol privind politica externă în regimul Băsescu și pe fundal cu hașurile
lui Johnson, trec în revistă cîteva dintre coșmarurile trăite pe viu și la propriu de figuri cunoscute din gruparea
ELB în developarea „puciului“ din vara lui 2012. Ai zice că e de glumă. Nu e.
Ion Vianu:
„în rezumat: «Rusia sprijină USL; UE și NATO - pe d-l Băsescu»“ (22, 21.08.2012).
Andrei Cornea:
„Vintul dinspre Apus bate slab“ (22, 31.07.2012).
Armand Goșu:
„(România) încă mai este stat UE, însă nu se știe pentru cît timp“ (22, 10.07.2012).
Dragoș Paul Aligică:
„Europa și Occidentul nu pot merge mai departe în susținerea cauzei statului de drept în România, dacă
această delegitimare nu pleacă din țară și nu este făcută sistematic și documentat chiar de către români“ (22,
10.07.2012).
„...această țară sud-est europeană, în legătură cu care existau deja îngrijorări din partea Europei Occidentale
privind ilegalitățile în cadrul structurilor de stat și corupția politică, a optat pentru o identitate politică
neo-autoritară, precum un al doilea Belarus sau a doua Venezuela' (Inliniedreapta, 08.01.2013).
Adrian Papahagi:
„Citind în filigran anumite declarații ale ministrului de externe Marga în privința orientării noastre
strategice în viitor, și ținînd seama de insolența fără limite a prim-ministrului Ponta față de liderii europeni, am
putea poate desluși, cu oroare, adîncul adîncului acestui plan: reîntoarcerea către «marele vecin de la răsărit»“
1 Exprimări ale lui Paul Johnson, în Intelectualii, Ed. Humanitas, 2015, pp. 21, 29, 32, 78, 79,
156,231,257,309,331,368,415.
234
tl
Andreea Pora:
„In aceste condiții de mare slăbiciune a UE și chiar a NATO, cred că noua putere de la București se
gîndește să reînnoade vechea politică de «independență» a lui Ceaușescu: adică, folosindu-se de rivalitățile
dintre blocuri și puteri, rămînînd, totuși, prudent într-unul din(tre) aceste blocuri (era pe vremuri Pactul de la
Varșovia, acum NATO și UE), să-și afirme o poziție oarecum excentrică“ (22, 10.07.2012).
Gabriel Liiceanu:
„Scufița Roșie se lasă înghițită de lupul urcat în pat, care și-a pus boneta bunicii după ce a ingurgitat-o pe
bunică. Se va mai găsi oare atunci, prin preajma istoriei noastre, vreun pădurar care să scoată din burta lupului pe
cele două victime reconciliate prea tîrziu?“ (Contributors.ro, 23.07.2012).
TRU:
„Tot ce am cucerit ca români și ca membri ai UE e în pericol“ (EVZ, 03.07.2012).
Mircea Cărtărescu: „Suntem tîrîți spre Răsărit cu o forță oarbă și brută, căreia nu ne putem opune. Nu mai
așteptăm ajutor decît tot dinafară, ca-n ’46. Dar acum armata roșie de ocupație, ai cărei prizonieri suntem iarăși, e
formată din români de-ai nostri...“ (EVZ, 02.08.2012).
GÎNDITORUL SI BESTIA
1
Cît de prieten poți fi și cu Platon?
Mă întorc, așa cum promiteam, asupra lui Andrei Pleșu, piesa hard a echipei de consilieri ai
Președintelui Traian Băsescu. Pare să fi fost un satelit metaforic pe orbita Cotroceniului, ca „Icoana stelei“ la
Eminescu:
Era pe cînd nu s-a zărit
Azi o vedem și nu e. (Eminescu)
. Nu mă întreb care vor fi fost rațiunile ce au condus la aterizarea lui Pleșu la punctul fix Băsescu pentru că,
oricît m-ar chinui acest neastîmpăr interogativ, tot degeaba. Nimic nu se leagă. într-o bună zi, un domn îmbrăcat
elegant apare cu o macetă în mînă și se pune pe defrișat jungla. Contase însă pe o natură ceva mai pastorală, îl mai
scot din sărite și niște feline, începe să-l tracaseze salahoria oarbă („îmi doresc să nu mai fiu ghișeu!“), într-un
tîrziu obosește, își ia bastonul, cilindrul, lornioanele și se întoarce de unde a venit. Nu se înțelege nimic.
Adevărul istoric ne spune că Pleșu a descălecat lîngă Băsescu pe 20.12.2004 ca s-o ia din loc în 03.05.2005. Ce a
căutat în acea saga pripită și la ce i-a folosit această coabitare cu un personaj pe care îl cunoștea îndeajuns de bine
încît să știe că nu-i putea rezerva altceva decît surpriza altor incompatibilități pe lîngă acelea dezvăluite înainte de
a trece pragul Cotrocenilor? Nu știu, sunt amic doar cu Platon. Reconstituit de Pleșu cu verb vioi și
dezinvoltura caricării spumoase, episodul cu pricina e contemplat ca un tatuaj cînd iritant, cînd ghiduș, al biografiei
sale. Țesutul sofistic al rememorării comédiei de la Cotroceni îi aduce confortul unei poziționări difuze în
luftul problemei. în acest interludiu ce îi oferă multiple căi de atac și de defensivă, Andrei Pleșu valsează, cel mai
adesea, epuizînd un portativ ludic ce relativizează șarmant momente de care, alteori, se apropie cu ambele
sprîncene ridicate. Cristian
236
Tudor Popescu îl întreabă abrupt cum de a putut să trăiască alături de Băsescu care „estetic vorbind, înainte de orice,
este un kitsch cu față umană?“ (gandul.info, interviu, 25.09.2014). Răspunsul lui Pleșu: „Nu am putut, am plecat
după 4 luni. Pe de altă parte, eu am trăit jumătate de viață într-o lume kitsch.“
Ochiul pineal al lui Pleșu străbate pînă în profunzimi unde privirea mea nu bate, în ciuda eforturilor pătimașe.
Astfel, I.c., se deduce că Pleșu ar fi luat startul împreună cu un Băsescu dotat cu „un capital formidabil“. I-ar face,
eventual, totuși, o dojană:
„Cele mai proaste modele sunt cei care cred primii că sunt modele. Băsescu nu se consideră un model. Dacă am
să-i fac un reproș: a pornit cu un capital formidabil, era nativ mai deștept decît concurenții lui, capul lui
merge. Ce-i reproșez e că pornind de la un capital, cu asemenea bagaj, el trebuia să încheie mandatele lăsînd o
moștenire mai consistentă. Lasă o atmosferă de caft general, a introdus în opinia publică un stil mult prea viril
pentru gustul meu. Aș fi vrut să-și încheie mandatul pe un bilanț pe măsura demarajului său.“
Problema e că tocmai demarajul lui Băsescu era să zdrumice pucul lui Pleșu de mantinela Cotroceniului.
Admit că în portretele în acrilic făcute lui Andrei Pleșu de Adriana Săftoiu a fost turnată și o cîtime de afecțiune
dezinteresată, nu destul însă cît să încrețească pînză de emoție. Iată o scenă în care autorul Limbii păsărilor e făcut
mototol sub „bagajul“ Președintelui. Era într-o seară blîndă de 20.01.2005, așadar în plin „demaraj“. Adriana -
acasă. Liniște flamandă. Vermeer, Maes, van Ostade.
„Sună telefonul. «Bună seara, Adriana! Deranjez? Poți vorbi?» Colegul meu, Andrei Pleșu. «Sigur că da».
«Știi ceva despre vizita de mîine de la Chișinău?» Șoc. Sunt absolut luată prin surprindere. «Dumneavoastră nu
știați?» (Foarte greu am renunțat la «dumneavoastră» pentru «tu», și asta la insistențele lui Andrei). «Nu. M-a
sunat acum Honciu (Dumitru Honciu, șef al Compartimentului Protocol - n. m.) și mi-a transmis din partea
Președintelui să fiu mîine la aeroport pentru vizita la Chișinău. Știi ceva mai mult?» Nu am nici eu prea multe
informații. Situația e de-a dreptul grotescă și nu înțeleg deloc cum consilierul pe politică externă habar nu are
de această vizită. încheiem convorbirea cu tăceri și pauze stînjenitoare din partea mea, reprobatoare - și pe
bună dreptate - din partea lui Andrei Pleșu. Dimineața, la aeroport, Traian Băsescu apare vesel. «Ce faceți? Cu ce
vă ocupați?» îl întreb discret despre faptul că Andrei Pleșu nu știe nimic de
237
RADU CALIN CRISTEA
I
vizită. Se uită în jur. îl vede pe Andrei. «Uite că știe. E aici». Renunț pe moment, dar reiau întrebarea pe pistă,
în drum spre aeronavă, încercînd să evit vreo discuție contondentă de față cu toată lumea. îmi răspunde laconic:
«Dacă îi spuneam lui Andrei, mă lua cu diplomația, cu birocrația lor, făceam vizita asta peste cîteva luni. Știu
ce fac». Nu știu dacă Andrei Pleșu a avut o discuție lămuritoare cu Traian Băsescu. îmi amintesc doar că a
continuat să aplice genul acesta de tratament. înainte de această vizită sau puțin după, a avut loc o altă întîmplare
similară. Președintele l-a primit pe Ambasadorul SUA. Andrei Pleșu a fost introdus de protocol în cabinet.
Traian Băsescu i-a spus că nu e nevoie să participe. în mod normal, astfel de primiri nu ar trebui să se
întîmple fără prezența consilierului de departament. Nu era nici protocolar și nici măcar obișnuit.“1
El încins, glonțul rece

„Capitalul formidabil“ al lui Traian Băsescu îl covîrșește pe Andrei Pleșu, suprasolicitîndu-1 pînă la limita
autocatapultării. 21.03.2005, în avionul prezidențial, după vizita la Berlin a Președintelui Băsescu, la invitația
omologului său Horst Koehler. Povestește Adriana Săftoiu:
„... Președintele e iar în starea lui de burzuluială patologică. Andrei Pleșu îi arată documentul care urma să fie
semnat la Luxembourg pe 25 aprilie 2005, la Abația Neumünster - Tratatul de aderare a României și
Bulgariei la UE.
Din partea României semnau Președintele, Traian Băsescu, Premierul, Călin Popescu-Tăriceanu, Ministrul
Afacerilor Externe, MRU, și negociatorul-șef cu UE, Leonard Orbăn. Traian Băsescu îl întreabă pe un ton
neamical de ce trebuie să semneze alături de ceilalți. Asta era problema:
de ce nu era suficientă doar semnătura lui pe un document istoric. Andrei nu are o explicație. Din acel moment,
Președintele se enervează vizibil și nu
se sfiește să comenteze jignitor, cu toată asistența prezentă în compartimentul din avionul prezidențial, unde se
afla inclusiv Ambasadorul Germaniei la
București. Situația devine penibilă și greu de înțeles. Andrei se îndreaptă spre Leonard Orbăn, care îi răspunde că
e vorba de o cutumă impusă de UE: cu cît mai mulți semnatari, cu atît mai multă responsabilitate și implicare din
partea autorităților. îi sugerez să nu mai continue discuția în acel moment. Teama mea era că disputa va escalada
periculos. Aterizăm și
238
Președintele se pregătește pentru declarația de presă. Andrei se apropie ca ■ să îi ofere informația cerută. Traian
Băsescu îl respinge brutal. Nu are nicio justificare rațională pentru comportament, decît o meschinărie stupidă.
Plăcerea de a umili.“1
; Băsescu, dimpotrivă, nu uită și nu iartă. își amintește același episod și se îndoiește de Pleșu pînă la pămînt.
Pleșu a scăpat cu șansă de niște tîrîșuri și flotări cu masca pe figură:

„Cînd un consilier îți dă un document important la semnat și îl întrebi ce Conține și constați că nu știe...
poți să ai orice reacție, chiar și brutalitate cazonă (...). Pentru mine, cînd un consilier îmi dă un document la
semnat,
îl girează. Să ai decepția să constați că nu știa ce îți dă la semnat... Te întrebi: «Atîtea luni, omul ăsta a știut ce
mi-a dat la semnat»“ (Prima TV, 18.10.2009).
El încins, glonțul rece, Pleșu intuiește riscul de a-i rămîne în mod irațional ciolanele la Cotroceni și
demisionează. Nu vreau să fac din cal măgar și, cu atît mai puțin, din țînțar armăsar, dar surse a-ntîia au vorbit
despre cum s-a dezbrăcat de caracter Elena Udrea în fața lui Pleșu, călcîndu-1 pe nervi cu tocurile ei rebele. Pleșu
nu recunoaște și dă vina pe
artere:
„N-am acceptat această funcție în ideea că o voi părăsi rapid. Mi-am asumat-o, fără prea multe calcule
prealabile, și mi-am spus că voi sta cîtă vreme voi fi util (...). Din păcate, n-a fost cum mi-am făcut eu socoteala.
Am stat doar patru luni la Cotroceni. N-am reușit să rezist mai mult din motive de artere. Efortul pe care îl cerea
tipul acesta (sic!) de funcție a fost altfel decît mi-am imaginat. Nu era un consilierat în sensul romantic al
funcției, presupunînd strict ca, din cînd în cînd, să-mi dau și eu cu părerea. Era vorba de o întreagă birocrație, de o
alergare printre dosare și printre protocoluri, care cere o angajare totală. Mi-am făcut socoteala că la vîrsta mea
această angajare totală e prea costisitoare (...). N-am să fiu ipocrit și să tac asupra faptului că au existat momente de
divergență între Președinte și mine. Exista și o problemă stilistică la mijloc, suntem două firi diferite (...). S-a
speculat mult în legătură cu doamna Elena Udrea. Trebuie să o spun foarte clar: nu sunt genul de om care părăsește
o responsabilitate din cauză că nu-i plac blondele (în treacăt fie spus, îmi plac)“ (Observator cultural, interviu,
12.05.2005).
239
RADU CALIN CRISTEA
Pleșu susține că se așteptase la altceva decît să fie arătat de un dresor necioplit vizitatorilor de la Palatul
Cotroceni ca o jivină rară dintr-un circ ambulant: „... Experiența mea personală cu el este că el nu are niciun fel de
respect și de simpatie pentru oamenii cu carte (...) Pe mine, cînd eram acolo - dau doar exemplul ăsta - cînd
avea întîlniri, mă prezenta în felul următor: «Și el e domnul Pleșu - cred că ți-am mai spus (lui Mihail Neamțu -
n. m.) - e un geniu...» Era atîta bășcălie în această manieră... Lasă că era o grosolănie, tehnic vorbind. Cînd te
întîlnești cu unul pentru prima oară în viață, care e șef de stat sau e ministru, nu-i spui: «ți-1 arăt p-ăsta,
ridică cinci kile și vorbește patru limbi». Era deja, în această formă, o specie, un joc cu el însuși care, la bază, avea
ideea că eu sunt un fel d-ăla care merge pe sîrmă, care înghite foc, înghite săbii...“ (blogary.ro, interviu,
28.07.2011).
A. Săftoiu descrie o despărțire Pleșu-Băsescu lapidară și de un auster patetism, deși în absența
Președintelui:
„(Pleșu) i-a scris un text spre aducere-aminte în care îi spunea la final: «Veți rămîne singur, domnule
Președinte». înainte să îl avertizeze, i-a descris și maniera de a se raporta la cei din jur: «Aveți nevoie de
ordonanțe, nu de consilieri».“1
A. Săftoiu citează exact - semn că Pleșu a fost mărinimos în distribuirea actului său de voință personală.
Ceilalți cetățeni ai României vor afla conținutul demisiei abia peste 10 ani, într-un pamflet de cîteva ocale,
unde, între altele, Pleșu scrie că îi este „aproape recunoscător“ lui Băsescu pentru că îl „determină (...) să-și
reevalueze, retrospectiv, raportarea la portretul său politic“ (adevarul.ro, 14.11.2016). în demisia datată 03.05.2005,
Pleșu face trimitere la „scena de aseară“. Nu dă detalii, dar aș băga mîna în foc pînă ar ieși fum că se referă la
întrebarea boușoară a lui Băsescu, în avion, la întoarcerea din Germania, referitoare la semnăturile de pe
Tratatul de aderare. Atunci pare să se fi terminat ața. De asemenea, Pleșu va fi simțit o anume chemare a
tărgii după faultul în stil Bumbescu aplicat de Președinte. Continuă A. Pleșu:
„Cînd am acceptat, în decembrie trecut, să vă fiu consilier, n-am avut decît o singură motivație: entuziasmul
post-electoral. în plus, mi se părea că aveți nevoie de sprijin și că, pe un anumit segment, vi-1 pot oferi (...).
După scena de aseară, mi-a devenit limpede că tindeți spre mai mult: vreți să mă închideți într-o cazarmă. Nu de un
consilier aveți nevoie, ci de ceva între
240
aghiotant și ordonanță: Nu am probleme de orgoliu. Dar n-am lucrat niciodată pe tonuri răstite și ar fi
caraghios să încep s-o fac la bătrînețe (...). Dvs. pierdeți un sprijin loial, eu pierd o iluzie. Nu mă îndoiesc că, prin
remarcabilele Dvs. înzestrări, veți reuși. Vă previn, totuși, că mai greu decît ceea ce aveți de făcut pentru țară este
să găsiți puterea și finețea sufletească de a vă lupta, autoritar, cu propriile Dvs. limite. Și asta înainte de a fi
năpădit de orgoliu și singurătate.“
...mă știi că am ambiț, cînd e vorba la o adică ... (Caragiale)
Elena Udrea nu a confirmat, dar nici n-a infirmat existența uricului cu demisia lui Pleșu, deoarece n-a
întrebat-o nimeni. Am fi putut afla, cu certitudine, dacă demisia a fost scrisă pe hîrtie și, dacă da, ce culoare a
avut.
Peripatetism în pas alergător
Raportul lui Pleșu cu Băsescu a semănat, în interioarele sale pe jumătate ghicite, cu un va-et-vient plin de
nuanțe contrastive. Pleșu calcă lat pe lame ascuțite. E întotdeauna riscant să decelezi în gesturile lui Pleșu
exuberanța plăcerii de chinul torturii. De obicei - sunt amîndouă, într-o reciprocă împărtășire de infuzii, după o
rețetă al cărei secret, după toate probabilitățile, va urca la ceruri, cîndva, împreună cu el însuși. Andrei Pleșu a
cochetat cu puterea, chiar a fost fascinat de ea1, dar într-un chip mai degrabă heterodox: nu pentru a
accede la scaune și mai înalte, ci ca experiment personal menit să-l introducă într-o lume ale cărei tîlcuri îl
delectau. înnobilarea sa în politica internă va fi avut o noimă catalitică, deși niciodată mărturisită, din moment ce,
de exemplu, acceptă șefia diplomației renunțînd la un curs „foarte avantajos, și financiar, și academic“ la
Georgetown University din Washington. Un headhunter căruia Pleșu nu-i rezistă este Mircea Dinescu. Dinescu
propune și, cumva transportat, Pleșu acceptă să devină Ministru al Culturii, membru al CNSAS și consilier la
Cotroceni:
„în sfîrșit, Traian Băsescu (iarăși la sugestia poetului) m-a invitat să accept funcția de consilier“ (adevarul.ro,
17.03.2014).
Cinste lui Dinescu că l-a înșurubat în funcții oneste și că nu i-a fugit imaginația spre cine știe ce domenii
rebarbative!
'Paul Johnson: ...intelectualii, cu precădere universitarii, sunt fascinați de putere..., op.cit., p. 84.
241
RADU CĂLIN CRISTEA
Pleșu s-ar fi înregimentat în ceva ce nu există - într-o formațiune TR a puterii, unde, vorba lui, „să-și dea cu
părerea“, în ritmul și cu chefurile sale, respectîndu-și integral tabieturile din „civilie“. Pleșu s-ar fi vrut
insider cu aceleași taifeturi de outsider doar ușurel acomodate la clima aspră a puterii în exercițiu. Știu destul
de bine că, mai ales în reprezentările externe, taclaua fină, bîrfa benignă, ironiile subtil plasate de Andrei Pleșu au
descuiat cu ușurință uși în fața cărora, după asudări neputincioase, diplomația clasică apela la levier. Pleșu n-a
putut ține timp îndelungat masca puterii pe figură, dar, cît a purtat-o, i-a produs multă desfătare. N-aș șovăi în a
admite că Pleșu va fi fost extenuat de ubicuitatea prezenței sale sub comanda lui Băsescu, urcînd și coborînd
treptele cunoașterii, cînd la pupa, cînd la prora, cînd în cală, cînd pe catarg, cînd privind cerul prin tambuchi, cînd
examinînd cu jind rafturile din cambuză. Mă gîndesc că, alături de velocele Băsescu, Pleșu își va fi dat sufletul în
lungi peripatetisme în pas alergător. I s-a plîns de oboseală și lui Igor Ivanov, Ministrul rus de Externe:
„E epuizant și nu cine știe ce productiv (...). Da, e o hărțuială extraordinară. La un moment dat, am spus
ministrului rus de Externe Serghei Ivanov (Igor Sergheievici Ivanov - n. m.), înaintea inevitabilei convorbiri:
«Domnule, mai puteți? Eu unul am obosit!» Mi-a răspuns: «Sunteți al 41-lea astăzi»“ (adevarul.ro, interviu,
04.11.2011).
Apetitul introspectiv alături de Băsescu va fi crescut galopant. Bănuiesc că, la bombardamentul de șocuri la
care expune conviețuirea cu Băsescu, poziția unică a unui intelectual pretențios ca Pleșu ar fl fost aceea de
„căzut pe gînduri“. Demnitatea publică îl agasează doar atunci cînd nu-i distrează prin contrastul dintre tribulațiile
funcției și metabolismul răsfățat de acasă:
„îmi amintesc că, ajuns Ministru de Externe, mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu ideea că voi citi
discursuri scrise de alții. Meseria mea era, totuși, să scriu!“ (I.c.).
Pleșu a primit cîteva oferte ministeriale, începînd cu portofoliul Culturii ocupat pînă la căderea Guvernului
Petre Roman, în 16.10.1991. Recepționează invitațiile ca pe niște lovituri de trăsnet. E luaț prin surprindere,
nu se așteptase la așa ceva, abia își ține în frîu mentalul și simțurile, mimează o perplexitate, cu toate
acestea, lucidă. Pasul doi: e om. Are un prurit de cusururi. Instituția refuzului îl descumpănește principial. Mai
nu vrea, mai se lasă (Eminescu). Se motivează din fuga calului. E vorba de țară, ce mama mă-sii (pardon de
expresie)! De fapt, nu are încotro. Inima îi crește atunci cînd nu-i scade. Se înmoaie. Acceptă:
242
„(Severin) a trebuit să plece și (Petre) Roman m-a sunat și mi-a propus să preiau postul (de Ministru de
Externe - n. m.). Iar eu am avut slăbiciunea să accept. într-un fel, m-a tentat. Un amestec de vanitate, politețe,
sentiment al datoriei și vanitate. Mi-a fost greu să refuz“ (I.c.).
Andrei Pleșu intră în dregătorii la pachet cu dîrze improprietăți privind însăși înglobarea lui în respectivul
mediu instituțional. Angoasa suportabilă a intrării în post, la fel ca ieșirea izbăvită din aceeași slujbă sunt
ritualizate și incluse în ceremoniale fastuoase. Și cînd intră, și cînd iese, Pleșu moare puțin. Nu te joci cu
numirile și demisiile sale care sar spontan la ultimul etaj al problemelor de conștiință. Mai ales despărțirile
lui Andrei Pleșu de un anume rang nasc un nemaiîntîlnit simfonism în reverie, amărăciunea și jubilația concură
într-o stare epustuflantă și, categoric, fără nicio legătură cu pofta de căpătuială a unora sau cu uzualul trîntit al
ușilor cam de toată lumea. Pentru Pleșu, impactul demisiei ce provoacă îndeobște zberiete de protest aduce doar
cîte un tremur, o pală, un fior:
„...la un moment dat, (Petre Roman) mi-a dat un telefon și mi-a spus că, dacă vreau să rămîn în Guvern, el
mă va propune pentru Externe. Eu tocmai demisionasem din postul de Ministru al Culturii. Pentru a nu spune
un «Nu» brutal, am ales o variantă soft: «Petre, nu vreau să mai rămîn la Guvern (...). Nu văd decît o singură
soluție: nu îmi dau eu demisia, ci mă demiteți voi. Spuneți că mă retrageți din post, la asta nu am ce să fac. Așa
cum m-ați numit, așa mă puteți da afară!»“ (I.c.).
Demisia plutește în aerul lui Pleșu și o scoate cu delicatețe din panoplia cu arme favorite. Se supără, la un
moment dat, pe fostul Președinte Emil
Constantinescu:
„Nu aveam decît o soluție: demisia. L-am sunat și pe Constantin Degeratu (consilier prezidențial pentru
apărare și siguranță națională - n. m.), care, solidar, a fost de acord să demisionăm“ (I.c.).
Pînă la urmă n-au mai demisionat. Demisiile lui Pleșu ascund intimități regăsite mai tîrziu în narațiuni
șampanizate:
„De neuitat e însă, pentru mine, audiența pe care i-am cerut-o (Premierului Radu Vasile - n. m.) în vara lui
1999. Voiam să demisionez de la Externe. îmi pregătisem o argumentație bine articulată, pe care urma să o debitez,
solemn, dinaintea primului-ministru (sic!). Și cum a fost scena demisiei? Aveam în cap un discurs pe puncte.
Punctul 1: «Domnule prim- ministru, am venit să-mi prezint demisia». Răspuns prompt: «Ce vorbești? Și tu? Că
și eu vreau să plec!» (...). «Stați puțin! Sunteți, totuși, prim-ministru!
243
RADU CĂLIN CRISTEA
Nu puteți demisiona chiar așa!» etc., etc. «Nu» - zice - «Gata! Mi-a ajuns!» Și apoi: «N-ai un post de
ambasador? Mi-ar conveni Luxemburg!» Primul- ministru (sic!) îi cerea ministrului de Externe un post de
ambasador! Poate glumea... în orice caz, așa a arătat demisia mea din ministerul nostru de Externe“ (I.c.).
Un personaj ca Pleșu, cocolit, hedonic, cusurgiu, căutător de pepite fantastice în asfaltul tern de la
Cotroceni, nu avea cum să facă prea mulți purici lîngă Băsescu. Chestiune de inadecvare: cînd gîndul lui Băsescu
stătea la ceva, gîndurile lui Pleșu stăteau la cu totul altceva.
Despre prostie și valorile ei

Există, probabil, vreo condică privată a supărărilor și împăcărilor dintre Traian Băsescu și Andrei Pleșu.
Plecarea de la Cotroceni de la începutul lui mai 2005 n-a mai transformat porecla demisiei în renume. Cei
doi se răciseră. Cert este că Pleșu a menținut un ascendent moral asupra lui Băsescu. Arhicunoscuta frustrare a
lui Traian Băsescu față de intelectuali o va ține dintr-un apogeu în altul în cazul lui Andrei Pleșu. Pleșu îl
făcea să se simtă, chiar și atunci cînd nu era, cu toporul la brîu. îi va înghiți multe zeflemisiri, sarcasme rele
ori chiar pamflete usturătoare. Băsescu îi va răspunde episodic, cu ironii marinărești și vagi amenințări neduse
niciodată la capăt. De Gabriel Liiceanu îi va fi frică și, ca un făcut, va spune numai idioțenii cu acesta de
față. Băsescu trîntește o primă nerozie la ședința de Guvern din 14.06.2009:
„în loc să pregătim mecanici auto, tinichigii și ospătari, ne facem filosofi“ (HotNews).
Trei zile mai tîrziu, Băsescu apare cu coada între picioare, la Bookfest unde va fi întîmpinat nu de vreun
tinichigiu, nu de vreun ospătar, ci chiar de un filosof: Directorul Humanitas, G. Liiceanu. De fapt, nu de un simplu
filosof, ci de însăși materialitatea ideii de filosofie. Traian Băsescu nu mai poate conta pe uzul rațiunii pure, așa
încît dă cu ciomagul în oale:
„Ce să fac, încerc și eu să aleg între un tinichigiu și un filosof.“
Filosoful cade pe gînduri (vezi mai sus). Băsescu repară ireparabilul cu o nouă gogomănie mormăită filosofului
stupefiat de ce Lebensphilosophie îi aud urechile: „Acum, și eu am greșit. Eu am vrut să spun: școala scoate
tîmpiți. Și, în ultima clipă, am zis să nu spun această vorbă. Este o prostie ce voiam să spun“ (Realitatea TV).
244
I Prostia ca prostia, formidabil este că, peste ani, vorbind în asentimentul I; ELB, filosoful se va recunoaște în
valorile ei. Cît îi privește pe „tîmpiți“, F Băsescu va rămîne pe baricade, încremenit în proiectul lui Liiceanu, dar
cu o concesie cît de cît liniștitoare: „Nu-s chiar toți!“
f Liiceanu va alterna declarațiile de iubire cu biciuirea spinării prezidențiale,
ț' Cu Pleșu, Băsescu se va manifesta mult mai degajat și fără spaima constantă ? a revelării mucusului în fasole.
Pleșu va îndrepta spre Cotroceni tineri ! intelectuali care, la cingătoare cu zapisul prezidențial oferit de
galantonul : • Băsescu, vor primi cale liberă spre demnități publice și politice. Pleșu îi va ( deteriora regulat
efigia și îl va mătrăși din sufletul său după obrazul : pahidermic arătat Regelui Mihai în 2011. Pe de altă parte,
Traian Băsescu va putea conta, gradual, pe Pleșu. Direct, prin susțineri publice, îndeosebi sub formă de
apeluri, scrisori deschise etc.; apoi, prin punerea batistei pe ; țambal în chestiunea politicilor sale sfidătoare prin
fumisterie, autoritarism și țopenii cu carul; în fine, în ultimii ani de mandat, indirect, prin sîrgul lui ; Pleșu în
nimicirea opozanților lui Băsescu. în contrast cu un lung cîrnat omagial prelungit din ELB, Andrei Pleșu a avut
iscusința de a nu lăsa în urmă probe materiale ale puseurilor sale de simpatie pentru Băsescu. S-au păstrat, în
schimb, destule crochiuri cu pensula lui Pleșu muiată în otrăvuri, , totuși, inofensive. Cele mai multe datează din
2011 și e posibil ca Băsescu să fi rămas țurlu-burlu, deși chel, în urma cavalcadei de burdușeli încasate ; după
mocofăniile despre Rege:
„E, în alcătuirea lui (a lui Băsescu - n. m.), o componentă plebee, care îl avantajează în planul sincerității, dar
îl face, totodată, să fie un campion al bîtei în baltă. în plus, lui Băsescu nu îi place deloc să i se spună că a greșit.
Dimpotrivă. Preferă să îngroașe greșeala pînă la grotesc (...). Funcția lui nu-i permite să facă din idiosincrasiile
proprii o politică de stat“ (adevarul.ro, interviu, 04.11.2011).
Mutra de împins vagoane a lui Băsescu îl enervează de-a binelea pe Pleșu:
„(Băsescu) e singur, dar nu în varianta eroică a reformatorului radical și neînțeles, ci în varianta
cîrcotașului nărăvit, imprevizibil, neloial, ocupat toată ziua să dea cu oiștea-n gard. Inițiativele sale, chiar
cînd sunt pozitive, nu mai ajung să fie discutate în sine, pentru că toată lumea se oprește la portretul
rebarbativ pe care și l-a construit an de an, prin replici deplasate, ieșiri intempestive, capricii de
moment. A vrut să fie «jucător», nu judecător de pe margine. A reușit să fie un jucător fără judecată (...). Putea
fi un bun
245
RADU CĂLIN CRISTEA
căpitan de vapor sau un bun manager de școală de ofițeri, dar e depășit de pălăria președinției, uriașă pentru
firea și pregătirea lui“ (adevarul.ro, 29.06.2011).
în alt loc:
„în primele luni ale mandatului lui Băsescu eu am avut sentimentul că e un om de curaj. De pildă, dacă apăreau
niște inși la poarta Cotroceniului care protestau și făceau urît, instinctul lui prim era - «mă duc peste ei!» Asta e
formă de curaj, n-o mai are“ (blogary.ro, II, interviu, 02.08.2011).
Palma returnată de Băsescu e moale și, parțial, revigorantă. în chestia cu „pălăria prezidențială“:
„Sunt de acord (cu Pleșu - n. m.). Poate el va candida la Președinție ca să fie în sfîrșit un cap mai mare
decît pălăria“ (Realitateamea.ro, 30.06.2011).
își mai lucrează puțin tricepșii în fața dolofanului Pleșu: „Văd că domnul Pleșu a făcut o preocupare aproape
zilnică legată de mine. Nu aș vrea să spun public lucruri care să nu-i placă domnului Pleșu despre cum l-am văzut
eu ca și consilier (sic!). îl invit la decență. Este ultimul apel pe care îl mai fac la Andrei Pleșu“ (Bl TV,
03.08.2011). Băsescu invitînd la decență, hélas...
Băsismul. Dileme vechi si noi
)
Imediat după patarama cu „sluga la ruși“, Andrei Pleșu își descarcă nervii în Dilema veche (în 30.06.2011):
„A fi pro-Băsescu e la fel de îngăduit ca și a fi anti-, cu condiția să nu ai alte motivații în afara convingerilor
personale. întrebări de genul «de ce nu dai în Băsescu?» sau «de ce de-abia acum?» sunt întrebări prostești, cu un
subton dictatorial.“
Nu numai că nu-mi propun să-l iau la întrebări, eventual prostești și cu subtonuri „dictatoriale“, pe Andrei
Pleșu, dar cred că observațiile lui sunt îndreptățite. Extremele greșesc întotdeauna. L-am fi prins pe
Dumnezeu cel puțin de un picior dacă și companionii mai mult sau mai puțin ocazionali ai lui Pleșu din ELB
ar fi judecat „băsismul“ cu aceeași înțeleaptă măsură. Pleșu rămîne, în cele mai multe privințe, o personalitate
inseriabilă. Nu se potrivește, nu se aseamănă, diferă. Asocierea lui la ELB, fie și punctuală, are un sîmbure de
hazard pentru că Pleșu se sucește, se răsucește, permută ideația, se lasă camuflat de cuvintele sale mînuite cu o
disciplină a fantazării ce îmi amintește de eseurile filigranate ale lui Geo Bogza. Stilul său are o
246
capacitate metamorfică singulară, iar textul devine, în sine, un corp căruia Pleșu îi livrează autonomii sporite,
lăsîndu-se spus și vorbit de acesta; încercînd s-o prinzi cu plasa de fluturi, te trezești că hialina vietate s-a
topit în corpul textului.
Au fost însă și destule episoade cînd Pleșu a făcut parte din falanga pretorienilor antrenați pentru a-i pune
în ghips pe dușmanii, reali sau ipotetici, ai lui Băsescu. Vladimir Tismăneanu îl fixează bilunar într-o montură a
băsiștilor celești. Dacă acest ancadrament l-ar fi stînjenit, Pleșu ăr fi găsit o manieră convenabilă de a nu se lăsa
anexat, fără vreun suspin de împotrivire, de cel pentru care Traian Băsescu este Henric al V-lea al zilelor noastre. în
turnesolul evenimentelor din vara lui 2012, aflat în
străinătate, Pleșu a căpătat un colorit identic cu al Monicăi Macovei. A denunțat „lovitura de stat“ și a sărit din
textile „împotriva unei situații care are toate șansele să scape de sub control“ (adevarul.ro, 11.07.2012).
Năvăliseră tătarii peste țara care veghea turcită. S-a simțit „sabotat de Guvernul României“ condus de V.
Ponta, dar și-a pus perdele la ochi, în 2010, cînd Băsescu și Guvernul Boc au tăiat salariile și pensiile, după ce pe
întreg parcursul anului precedent fuseserăm înștiințați de voci de stentori că România va fi ocolită de criză. Ar fi
complicat de găsit argumente în favoarea degajării Dilemei vechi, delicata odraslă mediatică a lui Pleșu, de
apăsătoarea încărcătură de băsism sectar, indicată fie și numai de enunțarea numelui unor redactori(-șefi) și
colaboratori apropiați (S. Voinescu, M. Vasilescu, T. Baconschi, C. Ghinea și alții).
Ar fi inept din partea mea să-l mustru pe Andrei Pleșu pentru conținutul editorial al cotidianului Adevărul
unde colaborează de cîțiva ani cu o cronică săptămînală. Cred, altminteri, că, lector prob al meandrelor
presei românești, Pleșu ar fi de acord că azimutul politic al navigației Adevărului (din vremea patronatului lui
Dinu Patriciu pînă la cel de astăzi, al lui Cristian Burci, fostul baby broker de pe la începutul anilor ’90) a fost,
într-o masivă desfășurare de forțe, Cotroceniul lui Traian Băsescu și moștenirea spiritului acestuia. Ceea ce,
orișicît, lasă o dîră. Băsismul lui Andrei Pleșu, atît cît a fost, intermitent, sinuos, cu lepădări și reveniri la fel de
frapante, dar, mai ales, cu izvoare nesecate de tăceri, îl amplasează în poziții cînd limitrofe, cînd de-a dreptul
lăuntrice grupului ELB. Dileme de premolar, între canini și molari bine înfipți. Interstițiile, „intervalul“ la care
aspiră nu scutesc de vecinătăți și contaminări imparabile. Nu tind să ridic, darmite să arunc piatra. Rescrierea istoriei
regimului Băsescu, scotocirea prin arhive,
247
RADU CĂLIN CRISTEA
înlănțuirile de date ce, individual, păreau răzlețite, accesul la surse directe j (în special la documente
judiciare), documentația la sînge, dispoziția, post j factum, mai puțin febrilă, dar, zic și eu, mult mai eficientă
pentru forajele ș de adîncime - toate aceste noi circumstanțe mi-au strecurat pe sub ușă ; chei de lectură
pe care nu le anticipasem.
Mă întreb, pornind de la această experiență personală și în speranța că nu voi fi suspectat de stupide
ireverențe, cît de temeinic informată este perspectiva lui Andrei Pleșu asupra erei Băsescu. Prea multe dintre
ELB au dat supărătoare dovezi de superficialitate și ignoranță crasă în interpretarea epocii trăite alături de
Traian Băsescu. Prea multe au exclus ghilimelele din ortografia gîndirii lor, refuzînd garanția citatului
salutar, optînd pentru inamici anonimi/inexistenți și pentru generalizări întotdeauna pernicioase. Poate că nici
Andrei Pleșu nu s-ar da de tot în lături de la igiena revizuirii unui proces parcurs de visu. în ceea ce mă privește,
revisiting Basescu, cum se spune pe la casele mari, mă face să cred că Andrei Pleșu s-a lăsat voluntar încorporat
în trupele de asalt ale ELB în cel puțin cîteva situații pe care le descrie în articolul „«Intelectuali» și
«politicieni»“:
„Unii: intelectualii n-au ce căuta în politică. Să-și vadă de treburile lor. Alții: intelectualii trebuie să se angajeze
în viața publică, dar nu în viața de partid. Să rămînă arbitri, instanțe critice lucide. Unii: intrați în politică,
intelectualii sunt o catastrofă (urmează exemple). Alții: marii politicieni au fost întotdeauna și mari intelectuali
(urmează exemple). Pe scurt, cîte voci - atîtea opinii. Din punctul meu de, vedere, toată lumea are dreptate, cu
condiția să nu rămînem blocați în dihotomii drastice.“1
Din cale-afară de viril
N-aș spune că Andrei Pleșu a fost captivul unor disjuncții ireconciliabile și nici că timbrarea băsistă a lui
Pleșu a însemnat o întreprindere exclusiv acrimonioasă, cu ținte ad personam. Nu am în vedere „antibăsismul“
tribal, de însemnare cu fierul roșu a subscrișilor cumsecade la preceptele statornicite de fostul șef al statului.
Acel „stil mult prea viril“ introdus de Băsescu în discursul public nu l-a dezgustat însă în mod imperios pe Pleșu cîtă
vreme, adesea, a întrupat el însuși, tară delicatesa sinchiselii autoreflexive, același sortiment de
comunicare. Andrei Pleșu nu arată prea bine cînd iese
1 Andrei Pleșu, Față către față - Întîlniri și portrete, Ed. Humanitas, 2011, p. 197.
248
I din propria stilistică. Tocmai pentru că aș fi contat pe relativismul său E nuanțat și magnanim, Pleșu m-a
descumpănit atunci cînd și-a înmuiat ! penița nu în cerneluri rafinate, ci în aceeași umoare vîscoasă care, pe
alte căi ! și în alte forme, a alimentat și retorica inomabil de dezgustătoare a „prea I virililor“ Băsescu & asociații.
î Resursa de umor, înțelegerea superioară a comédiei umane, bașca gena I caragialescă a lui Andrei Pleșu ar fi
putut zădărnici în chipul cel mai natural I cu putință blocajul mental și gestul reflex al apelului la toporișcă
după I simpla enunțare a unor cuvinte magice ca „Gâdea“, „Ponta“, „Antonescu“ I ș.a.m.d. O aruncătură de
ochi la televizor cu Badea la măsuță sau Ciuvică j privind în cameră și Sesam i s-a deschis lui Pleșu,
eliberînd din lanțuri f energii prozaic de obscure. Cuget ca să exist. Așa se naște ura, ura la ură, Ș ura în
sine, ceea ce la un drept-credincios ca Pleșu poate crea probleme Ï suplimentare:
...cel ce urăște pe fratele său este în întuneric și umblă în întineric și j nu știe încotro se duce, pentru că
întunericul a orbit ochii lui („Întîia epistolă sobornicească a Sfintului Apostol Ioan“, 2:11).
De fală deșartă suferă cel ce se socotește fără de păcat:
Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi (I.c., 1:8).
în fine, judecătorii fără prihană sunt rari pe pămînt:
Așadar, omule, oricine ai fi tu care judeci pe altul, nu te poți ! dezvinovăți, căci prin faptul că judeci
pe altul, te osîndești singur, fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri („Romani“, 2:1).
I îl lăsasem pe Andrei Pleșu în cinul fin al intelectualului care „nu se
? simte bine decît în reversibil“ (Paul Valéry). Aveam să-l regăsesc, mai ales j. după alegerile din 2009, în ocazii
antipatice: dezertor din grația alternativei, ș prea mînios pentru tihna dubitației, aruncînd anatema asupra
unor s chestiuni detestate pe care, altădată, principial, le-ar fi cîntărit cum grano I salis. Vorbesc de acele
ipostaze cînd Pleșu se abandonează în brațele 1;. băsismului „ventripotent“: are acolo și atunci, ca să-l
parafrazez chiar pe el, i salivația ușoară, joacă în roluri mici, de filfizon fudul, scrie într-o limbă I spurcată, i se
pune pata pe cîte unul în care trage nu cu praștia, nu cu arcul, ! nu cu espingola, nu cu escopeta, ci cu toate
tunurile și, watch out!, deodată.
249
RADU CĂLIN CRISTEA
înlemnești văzînd cum anticorpii lui Pleșu, obișnuiți să-i afurisească pe mocofani și năravurile topești ce ne
împresoară, stau sluj în fața defilării băsismului țanțoș. Pleșu se leapădă de Pleșu cînd publică fragmente
desprinse, parcă, din cugetările unui colhoznic:
„Dl. Gâdea a fost în linia deja cunoscută a personajului pe care îl întruchipează: un băiat nervoșel și sentimental
deopotrivă, pendulînd între scîncet umed și furie răcnită. O obrăznicătură cu veleități inchizitoriale. De cîte ori îl
văd, îmi vine să-l întreb: «Drăguțule, tu ce vrei să te faci cînd o să fii mare? Predicator? Activist social? Fată-n casă?
Șef de sală?»“ (adevarul.ro, 10.03.2014).
Nu doar afurisirile iereului vibrează în astfel de fraze, ci și logoreea miasmatică a unor Tismăneanu, Mihăieș,
TRU, Papahagi ș.c. N-aș spune că Pleșu se ține într-o echilibristică foarte stabilă între Les Fleurs du mal și
acest mal au ventre. M-am mirat citind cum lui Andrei Pleșu i-au dispărut din mănuși floretele, dar i-au apărut
în cîrcă vermorelele contra dăunătorilor din opoziție. Opoziția la Băsescu, desigur. E nespus de anost, după opinia
mea, să te repezi, cu pantofi Oxfords sau Double Monks, asupra liderilor opoziției dintr-o democrație, ca
asupra unor gîndaci ori rîme. E descurajant să-l citești pe Pleșu în dispoziții atît de paupere în inspirație,
subiect și stil. Mă refer la pasajele unde Pleșu se exprimă à la maniere de Cartianou, făcîndu-l pe Antonescu
„gîscă“ și pe Ponta - scroafă („vertijul urcării în copac“).
O asemenea abolire prin reducție la neant ca Antonescu sau Ponta n-a mai pățit nimeni pe meleagurile
noastre. Nici nu sunt sigur că, pînă la urmă, cei doi s-au ridicat la înălțimea exterminărilor la care au fost supuși,
repetat, pentru mai multă siguranță, de atîția sublimi învățați ai neamului. Tăierea capetelor sub turci era, clar, mai
suportabilă deoarece avea loc o singură dată. Pînă și basmaua lui Ion Iliescu, cu teroriștii de la Revoluție și
mineriadele, a scăpat mai curată decît Ponta și Antonescu. Mai ales fostul Premier a fost o dulce carne de tun
grație multelor cusururi justificat amendabile. Aș înclina să cred că, dacă energia consumată în proiectul
național de demascare și osîndire a plagiatului lui Victor Ponta s-ar fi transformat în kilowați, s-ar fi
încheiat cu succes procesul de electrificare a țării, prin racordarea la rețeaua publică a celor 98 871 de
gospodării ce primesc lumină de la soare și opaiț. De aici însă pînă la explozia mercurului în termometre și
compararea unui politician, totuși, umanamente detectabil cu cei mai sîngeroși criminali din istorie mi se
pare o cale cam lungă. Chiar
250
I și Ceaușescu era blamat mai cu ștaif, acuzațiile veneau către el nu doar de I la exegeți occidentali sau
dintr-un exil manierat, dar chiar marii noștri I disidenți, de la Doina Cornea la Dorin Tudoran, păstrau o anumită
ținută I în incriminațiile lor. în anii cei mai răi ai comunismului, nimeni de la I Europa Liberă nu i se adresa lui
Ceaușescu decît cu „Domnul“.
s Estetica vituperației la Pleșu transcende, desigur, sudalma terestră a I cîrdurilor de băsiști. Adversarii sunt
însă aceiași. Băsescu se împarte tuturor I la comun, în sistem paușal. Integrat unui asemenea dispozitiv, oricît
l-ar t trage către margini zeflemeaua subțire și bășcălia erudită, Andrei Pleșu nu !, trece prin crize apostatice și
nu se debarasează de confrații mai zărghiți de ? misionarism. Moare simbolic, dar, practic, nu se predă, pironit de
aceeași ! parte a baricadei, alături de diverși mîrlani mai mult sau mai puțin . ocazionali. Impregnația cu
băsism gros îl deconspiră, uneori, atît de izbitor î pe Pleșu încît reziliază orice sforțare de a-l menține transferat în
clasa tehnică a bombănitorilor axiomatici. Alt rămășag al lui Andrei Pleșu:
„Am preferat să tac, uneori, lîngă Liiceanu, decît să urlu lîngă echipele de caftangii de la Antene sau de la
Realitatea“ (Dilema veche, 30.06.2011).
Să taci, imobil, lîngă Liiceanu cînd acesta predă lecții de scuipat în toate direcțiile poate deveni o opțiune
ambarasantă. Multe dintre ELB, y compris Andrei Pleșu, au tăcut în zece ani cît alții de-a lungul veacurilor.
Poate nu văd eu limpede problema, dar o tăcere lîngă Liiceanu nu asigură decît o presupoziție de solemnitate a
recluziunii în amnezie. Lasă că, după, gustul meu, așezați alături, mai degrabă Liiceanu tace lîngă Pleșu și nu
invers. Oricum am întoarce-o, tăcerea ELB are, ca orice penalti dubios, acoperire filozofică:
/ „Despre ce nu poți vorbi trebuie să taci - spune decizia filosofului (Ludwig Wittgenstein - n. m.) ajuns la
capătul limbajului și mult în afara nevoii de exprimare. Decretul lui Wittgenstein preferă să pună capăt crizei
prin fugă. De ce am vorbi despre ce nu putem vorbi? Există un răspuns deloc flecar la această întrebare. Se poate
vorbi foarte mult și util despre ce : nu se poate vorbi...“ etc. (TRU, în 22, 24.02.2009).
Semnificația tăcerii la intelectualul român

Tăcerile invocate au condus la secvențe de istorie trăită pe sărite, prin ș ocoliri vigilente ale zonelor populate
cu adevăruri dezavantajoase. ; Omisiunea e o față a minciunii - aș spune dacă aș fi mai înțelept decît sunt.
251
RADU CĂLIN CRISTEA
S-au săvîrșit, în cei zece ani cu Băsescu în frunte, de mina acestuia sau de către puterea instaurată de el, atîtea și
atîtea acte de injustețe, abuzuri, trufii ale arbitrarului, castrări ale statului de drept, manipulări de la obraz,
înșelăciuni în văzul lumii, schimonosiri ale democrației și cîte și mai cîte. Retroacțiunea unui model public ca
Andrei Pleșu la aceste comoții dezmățate ale societății românești în timpul lui Băsescu avea să se exprime, în
cazuri, după părerea mea, de o malignitate strigătoare la cer, fie prin treceri cu vederea, fie prin succesiuni de viraje
iuți ce aveau să piardă pe pîrtie subiectul acțiunii.
La cît de masculinity arată prezentarea ELB ca judecători ai stării națiunii și la cîtă sedimentare de informații
intuiești că aprovizionează apoftegmele acestui cor de dîrji apărători ai dreptății - m-aș fi așteptat, de pildă, să
citesc și impresiile, bune sau rele, ale lui Gabriel Liiceanu asupra implicării Președintelui Băsescu în Dosarul
„ALRO“. Sau un eseu al lui Mircea Cărtărescu despre candidatura cîștigătoare a Ebei pentru PE. Ori o vorbă de la
Părintele fondator al anticomunismului postcomunist românesc Vladimir Tismăneanu despre zicerea apăsată a
aceluiași Băsescu cum că „dacă el (Ceaușescu - n. m.) stătea numai 10 ani, era un mare președinte în istoria
românilor“ (mediafax.ro, 03.11.2010). Ce forță a putut blura reacția lui H.-R. Patapievici, astfel încît să-l lase
indiferent „notițele de birou“ ale Gen. Florian Coldea privind trei judecători ai CCR suspectați de legături cu
Securitatea și care urmau să pună ultima semnătură pe referendumul din 2007? Să nu fi aflat? De la Mircea Mihăieș
mi-aș fi dorit doar să găsească odată și odată un sinonim pentru sintagma „ură viscerală“ care s-a răspîndit asupra
scrierilor ELB mai dramatic decît „ciuma roșie“ a lui Iliescu. Un text cinstit al lui Andrei Cornea despre
judecarea lui Dan Voiculescu? Nădăjduiam, de asemenea, să savurez un cearcăn de rîs al lui Andrei Pleșu la
întâmplarea petrecută în Parlament, în 15.09.2010, cînd Președintele Camerei Deputaților, Roberta Anastase,
și secretarul de ședință, Sever Voinescu, au oferit un spectacol grandios în fața căruia au pălit Caragiale și
al său Ghiță Pristanda. Ceea ce la nenea Iancu ținea de ficțiune, Roberta și Sever ne-au dăruit în timp real,
într-o seară idilică, printr-o fenomenală fraudare a votului la proiectul de Lege a pensiilor.1 Vise. Iluzii. Numai
cine tace filosof rămîne. Andrei Pleșu, într-o considerație scrisă la puțin timp după culminația antiregalistă a lui
Băsescu:
1 youtube.com/watch?v=FpfUwuOExlc
252
„...îi fac (lui Traian Băsescu - n. m.), apropo de considerațiile lui «istorice», un ultim reproș: a reușit
să pună într-o situație imposibilă cîțiva oameni care îi sunt sincer fideli. A reușit să-i determine să-și sacrifice
libertatea interioară, pentru a nu ridica piatra. Nu meritau. în schimb, alții au optat pentru sinceritate și îi
felicit cald: Toader Paleologu (în sfîrșit la înălțimea tatălui său), Cristian Preda, Mircea Cărtărescu. Dintre
gazetari, Andreea Pora și Cristian Ghinea“ (adevarul.ro, 29.06.2011).
Mi se pare că acest citat reprezintă cea mai clară developare a libertății de conștiință în interiorul ELB.
Băsescu și-a îndoit proteza după lovitura trasă în proprie figură prin declarațiile cu „trădarea“ Regelui. Panică de
proporții în ELB. Ce e de făcut? Băsescu i-a pus „într-o situație imposibilă“ pe fidelii săi. Dar pentru ce a devenit
„imposibilă“ situațiunea? Cine le-a luat fervenților graiul, în general, articulat și sonor, și cine le-a amputat
spiritul critic atît de intransigent în cazuri mărunte? Președintele lor nu poate fi dojenit cînd calcă în străchini?
Nu. Recitesc ca să nu uit:
„(Băsescu) a reușit să-i determine (pe intelectualii devotați - n. m.) să-și . sacrifice libertatea interioară, pentru
a nu ridica piatra.“
Unbelievable! C’est du cinéma, ça me gonfle! Dă, mamă, cu biciu’n mine!
Cum adică - Băsescu să determine ELB „să-și sacrifice libertatea interioară“? Din ce material sunt făcute
aceste elite, din mîl, din sacîz, din
pap, din rașpă? Ce putere demonică poate să aibă nenorocitul de Băsescu
încît să-i constrîngă tocmai pe Liiceanu sau Patapievici să-și jertfească libertatea interioară? în numele cui, al lui
Traian Băsescu? După ce au ridicat piatra și au aruncat-o în capetele cui și cînd au vrut, elitele lui
Băsescu consimt să înghită cu noduri și să abjure de la principii, ca nu cumva să se interpreteze că l-ar sfida pe
jupîn. Timpul trece greu, servitutile apasă, amanții libertății sunt dezonorați. H.-R. Patapievici și M. Mihăieș
amuțesc deoarece sunt bugetari numiți de Băsescu. Patapievici pune zăbrele libertății sale de conștiință
după ce scrisese fraze splendide despre Regele Mihai:
„Regele nostru a fost poarta prin care nu am avut îndrăzneala și socotința să pășim după 1989, deși era atît
de limpede că fusese pusă acolo doar pentru noi, doar să o fi dorit.“1
1 în Politice, Ed. Humanitas, 2006, p. 220.
253
RADU CĂLIN CRISTEA
Alt bugetar de soi, Ministrul de Externe T. Baconschi execută zigzaguri delirante în fața unui răspuns bărbătesc,
iar peste cîteva luni va mustra Casa Regală pentru că ar fi făcut concesii politicului (vezi și capitolul „Nepoții lui
Vîșinski“). Baconschi are limba legată, deși cu cîțiva ani mai devreme se simțise beatificat în șansa de a fi
fost regalist:
„Mă număr printre admiratorii Regelui Mihai (...). Cu ocazia acelor zile de Paști (1992 - n. m.) n-am fost
probabil singurul care a crezut că învierea lui Hristos ar putea cuprinde și România“ (cotidianul.ro,
09.02.2007).
Părerea republicanului monarhist MRU, Director al SIE, oricum nu conta. Alt plătit din bani publici și propulsat
de Băsescu, deputatul Sever Voinescu, purtător de cuvînt al PDL, spală rapid putina afirmînd că „este percepția
subiectivă a președintelui asupra unui moment din istoria recentă și nu-i comentez“ (mediafax.ro, 23.06.20011).
între cei „felicitați cald“ de Pleșu pentru curajul de a-l amenda pe Președinte este nominalizat Toader
Paleologu a cărui bravură s-a condensat în strigătul „Trăiască Regele!“. De asemenea, Pora, cu un eseu al cărui titlu
spune multe: „Un cap în gura Majestății Sale Regele Mihai“ (22, 23.06.2011). Mircea Cărtărescu nu e indispus de
Băsescu pe care îl consideră „un simbol național“, ci de nechibzuință acestuia de a face publice unele dintre
părerile sale „nu prea democratice“ (EVZ, 23.06.2011). închidem lista cu tăcerea austeră a lui Gabriel Liiceanu -
lord al spiritului cu sufletul - s-ar subînțelege - întristat. Alt mare mut. Liiceanu, în 1992:
„Un domn, un rege, un monarh, există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfînt. Cînd un popor își
pierde suveranul, el întrerupe legătura cu Dumnezeu și pierde ceea ce în chip esențial îl ținea laolaltă.“1
Dacă pînă și Liiceanu și-a sacrificat libertatea interioară pe altarul lui Băsescu, ELB au pus-o de mămăligă.
Andrei Pleșu le plînge pe umeri unor „sincer fideli“ ai lui Traian Băsescu. N-au găsit puterea de a-l înfrunta pe
fostul Președinte, la fel cum n-au socotit de cuviință s-o facă în multe alte momente, cauționînd o carieră
politică plină de întunecimi. Nu sunt eu în măsură să judec dacă a meritat. Mai exact, dacă regimul Băsescu a meritat
asemenea acumulări de umilințe, compromisuri, depravări de conștiințe ale unei părți însemnate a mediului
intelectual. De fapt, nici nu mai știi cine ar fi trebuit să merite pe cine. Andrei Pleșu s-a înrolat în această oaste
ciudată
1 în Apel către lichele, Ed. Humanitas, 2012, p. 111.
254
I căreia i-a fost soldat credincios, deși a stricat cadențe, a rupt rînduri și a I ținut, ostentativ, dreptul pe tobă.
I închei cu o impresie pur personală: Pleșu s-ar fi putut lipsi de acest I plonjon politic în asocierea
intelectualilor gladiatori (Valéry) din preajma ■ lui Traian Băsescu. Nu-I prind nici armura, nici lupta care pe
care. între I inconveniențele acestui statut de beligerant corect, deși cam leneș și ! dezordonat, Pleșu m-a
făcut să simt gustul leșios al parcă prea deselor sale i treceri de la aticism la sapa-n condei și brazda-n
călimară.
XII. MĂDULARELE
Elena Udrea, Vladimir Tismăneanu și Monica Macovei înseamnă mădularele fără de care anatomia regimului Băsescu ar
coborî în catageneză. Ei au vertebrat băsismul, de la coccis la atlas. Dacă alter e<70-ul lui Băsescu ar putea fi vizualizat,
nu mă îndoiesc că ar întrupa alter effo-ul Elenei, adică pe Traian însuși. Udrea îi va rămîne credincioasă lui Băsescu pînă
ce groparul va deschide mormîntul. A trudit ca la ocnele mari pentru Băsescu. La ea n-a fost niciodată și inspirație, ei
doar transpirație. S-a băgat în treburi murdare începînd cu perversiunea de a se numi Cocoș. Băsescu i-a insuflat o
îndrăzneală ce o va duce la pierzanie. Pe de altă parte, puțini, au încălcat legea cu eleganța tocurilor E. Udrea.
Probabil că așteaptă să fie salvată tot de Băsescu, ca în filmele care o făcuseră cîndva să bocească în batistă: Abia după ce
groparul deschide mormîntul (vezi mai sus) începe universul Macovei. Deși a lucrat doar trei ani plini cu Băsescu,
Macovei a reușit să aducă procuratura comunistă într-o justiție pe cate a căptușit-o cu politică. Procurorul zilelor noastre
de Macovei a fost fecundat. Macovei se uită în oglindă și-l vede pe Havel. Apoi pe Merkel. în fine, pe Mandela: ea
este. A rămas o creatură maeropteră ale cărei zboruri planate bagă groaza în muritorii de rînd. Mai puțin în G. Liiceanu
care „se recunoaște în valorile ei umane“. Tismăneanu a oferit cele mai spumante momente de oportunism din
istoria băsismului. A deificat comunismul după care s-a pus șef peste condamnarea acestuia. A scris texte mieroase
despre toți Președinții din viața sa, de la Ceaușescu la Băsescu. Băsescu a fost pentru el Henric al V-lea. Poltron de
clasă și gînditor cu viscerele provenind din falanga iezuită a băsismului, Tismăneanu a spurcat mica lume a
intelectualității românești cu partizanatele sale mustind de abjecții. Nerecomandabil minorilor ca spirit călăuzitor.
MIMOSA IMPUDICA.- ELENA UDREA

La Rasputain
Multe imperii s-au pierdut pe mina unor femei. Paris a pierdut Troia scrîntit de nurii Elenei. Troia lui
Băsescu - cetatea eternă a băsismului - s-a prăbușit din cauza altei Elene: Udrea - La Rasputain (cum s-a
exprimat C. Argetoianu despre o altă hulubiță din high life-ul politic interbelic).
Le nez de Cléopâtre, s’il eût été plus court, toute la face de la terre aurait changé.1
Nasul Cleopatrei avea să fie însă acela predestinat, astfel că împărații Cezar și Antonius îi vor trage clopotele
fiicei lui Ra pentru dobîndirea prin forță a mult rîvnitului ei clopoțel.
„Există faraonițe al căror destin este să «turning history into a palimpsest». Există și faraonițe pricepute la
«turning history into a rosy note». Diferența poate fi doar de un nas“ (Dorin Tudoran, pe blog,
10.02.2014).
încă mai cred că Udrea a dus degetul la nas nu pentru a-i potoli pe mafioți, ci din rațiuni estetice, imitînd
un nas cît mai cîrn, ca la Lily Allen sau Cheryl Cole. Povestea lui Băsescu și Udrea se deschide în Bonnie și
Clyde și, deocamdată, cel puțin pentru amazoanca blondă, pare sa se termine tot acolo. Către finalul încă nescris
al istoriei lor, părtași la nebănuite sfeterisiri, Băsescu și Bonnie rămîn singuri-singurei. Se rup de lume, ucid la
întîmplare, împart urări de mamă, sunt părăsiți de amici, sfîrșesc la fel cum au început - ca un cuplu mortal. If
You Want Blood, You Got It!2. Dacă vrei sînge, îl capeți! Parcă ar vrea să-și viseze, într-o euforie beteagă,
propriul dezastru. Clyde e dispus să rămînă în pijama cu Udrea
1 „Dacă nasul Cleopatrei ar fl fost mai scurt, toată fața lumii ar fi fost schimbată" (B. Pascal).
2youtube.com/watch?v=6EWqTym2cQU
258
pînă la Apocalipsă. Unii spun că din aceeași dedicație pentru zguduitul anatomiilor. Alții - de teamă ca
scîncelile din iatac să nu transpire în stenograme. Cei doi rămîn un lanț uman. Mîini împreunate deasupra
precipițiului DNA. Intorcîndu-ne în timp, aflăm că Băsescu o cunoaște pe Udrea, ca Primar General, după
alegerile locale din iunie 2004. Elena era o codană anonimă în trupa scoasă de Băsescu în Cișmigiu:
„Stăteam la terasă pînă noaptea tîrziu. Era iunie, cald. Așa l-am descoperit pe omul Traian Băsescu“ (EVZ,
16.04.2006).
Stropită cu parfum la bidon de presa bulevardieră și excitând spirite înalte cu exalările ei de romanță proletară,
tovărășia omului Băsescu cu femeia Udrea va fi primită cu înțelegere și chiar cu telenovelistic interes. Adulația
oficială pentru Băsescu se va împreuna cu flatarisiri ale E. Udrea în note intime de subsol. Excedată de treburi
lumești, Udrea nu mai ajunge la altar din cauza alegerilor locale, rămînînd „nemireasă“ după căsătoria cu D.
Cocoș din 26.12.2003. în locul unirii duhovnicești („Calculînd posturi religioase și alegeri, nu am mai avut
cînd să fac nunta“, pe Fb, 11.07.2008) a preferat lucrarea lui Băsescu care a împins-o să penetreze, mai întîi, în
fruntea Cancelariei Prezidențiale, în 04.02.2005. Udrea, cu mai multe citate din același interviu din EVZ
(16.04.2006): „Lucram multe ore după 18.00 cînd, oficial, se încheia programul de lucru. Dar îmi plăcea ce
făceam.“
Politica îi neutralizează instinctele materne: „E o responsabilitate pe care o ai toată viața. Nu aș putea să fac un
copil acum cînd mă concentrez pe cariera politică.“ •
O cugetare vine din adîncuri: „Nu cred că este atît de importantă culoarea părului. Mi-o pot schimba într-o oră.
Dar mă face mai deșteaptă, mai competentă?“
Mai știi? Ei îi place fasolea, iar lui, ciorba și supa de pui cu găluște.
Șefei Cancelariei îi curg literalmente ochii după șeful statului.
„Rep.: Băsescu e fericit!
Udrea: Da! Constatam aseară un lucru...
Rep.: La ce oră?
Udrea: Unșpe, douăște noaptea..." (Academia Cațavencu, 13.04.2005).
Elena va păți ca florăreasa Eliza Doolittle (Pygmalion, G. B. Shaw). Va fi frămîntată, dospită, încinsă,
înăbușită de Băsescu care nu scoate din ea o ducesă, dar ministru tot o face. Franțuzoaica din Pleșcoi iese pe
sticlă, dar va încasa un scalpete de la Turcescu, afirmînd că „republica“ Norvegia e în
259
RADU CĂLIN CRISTEA
UE (Realitatea TV, 18.04.2005) *. Băsescu nu se descurajează și, la o întîlnire cu studenții bucureșteni, se
lipește ca o vestă antiglonț de pielea Elenei: „Este avocat cu experiență, a lucrat în stafful meu de
campanie, ca majoritatea actualilor consilieri de la Cotroceni, și mi s-a părut interesant ca, pe lîngă niște figuri
acre, să fie și o persoană care arată bine“ (ziua.ro, 27.05.2005).
Rea de muscă, dar bună de gură, Udrea are ceea ce într-un limbaj căutat s-ar numi o prestație futilă. Președintele
o alintă „blonda de la Golden Blitz“.
Sunt chelnerițe blonde printre șprițe.
«Doriți ceva?», ne-ntreabă. Noi dorim!
Să se desfacă-aprinse la bluzițe
Și sinii lor cu bumbeleu infim
Și iz de leuștean și romanițe
Să ni-i cedeze dulce să-i iubim.
Sunt chelnerițe blonde printre șprițe
«Doriți ceva?», ne-ntreabă. Noi dorim!
Și discutînd cu ele gogorițe

Și bazaconii după kilul prim,
Le-aplaudăm cînd fac din șolduri fițe
Și cu delicatețe le ciupim
Pe chelnerițele de printre șprițe. (Brumaru)
Udrea face glume de șoferiță de tir, că e (sughițe) damă bună (Caragiale), întrebare: „Cînd este verbul «a
băga» mai onorant decît «a scoate»?“ Udrea: „Atunci cînd se completează cu «în buzunar».“ întrebare: „Care este
bugetul total al propoziției «Fudulii fac fudulii la grătar»?“
Udrea: „îmi lipsește un element: sunt fuduliile fudulilor?“
întrebare: „Tot ceea ce se scoală deasupra nivelului mării poate fi considerat indecent sau imoral?“
Udrea: „Poate fi considerat cu certitudine genial.“
întrebare: „Unde fugim atunci cînd sexul îndoaie copacii și plouă și-i frig și ni-i frică?“
1 youtube.com/watch?v=3-xRVF46ews
260
/
Udrea: „De ce să fugim? Sunăm un prieten!“

Redacția o dirijează pe Udrea spre raionul cu jucării erotice:
„Un consilier prezidențial se joacă cu bilele unui jurnalist“ (Tabu, interviu, 05.08.2005).
Se lasă ațîțată de curiozități lumești și mrejele ei îl cuprind pe sfiosul Paleologu jr. La Sulina, pe o plajă,
desigur, goală, Udrea are îndoieli voluptuoase:
„E sau nu în slip colegul de guvern T. Paleologu?“ (EVZ, 13.06.2009).
în mica trecere: vămile cucului
în plină criză economică, printre bătrîni muribunzi și bugetari neurastenici, Udrea apare dezbrăcată tare
într-un alt pictorial, tot în Tabu (01.11.2011). Imaginile cu crăiasa Udrea navighează prin Canalul Mînecii și
poposesc în paginile tabloidului Daily Mail (02.11.2011). Titlul („Așa se cîștigă alegerile“) e însoțit de o
descriere pătrunzătoare:
„într-o rochie strimtă de piele și cizme kinky cu toc înalt, ministrul român Elena Udrea a pozat într-o
manieră îndrăzneață pe coperta unei reviste.“
Trupeșa Udrea trece Canalul Mînecii îndărăt și se lăfaie în revista franceză Elle, un fashion magazine cu
dever planetar. Ba zboară chiar peste Atlantic, trăgînd pe blogul gossip al lui Perez Hilton. După acest Erotikon
neînfrînat, Udrea revine în țară, alături de comandantul suspinelor sale. Zeflemisește declarația de avere,
completînd greșit rubricile, adăugind opinii personale etc. (JN, 22.03.2005). îl posedă pe Eros, nu se teme de
Thanatos și îl ascultă selectiv pe Dumnezeu. întrebată, în postul Crăciunului, dacă respectă cele zece porunci,
Udrea se spovedește ca un creștin opțional: „Nu pe toate. Pe cele care mi se potrivesc.“
Zice că idila ei cu Președintele este o făcătură de presă misogină:
„Am apărut dintr-odată ca o femeie blondă, tînără, despre care nu se știa mare lucru, apăruse în ziare și
acea relatare despre o masă la un restaurant din București împreună cu președintele României, și atunci sigur că
nu a fost foarte greu, în condițiile în care suntem o societate misogină, plină de prejudecăți, ca accentul în cazul
meu să se mute din registrul important, major, într-un registru minor“ (JN, interviu, 30.10.2005).
El major și ea minoră. (Topîrceanu)
261
RADU CĂLIN CRISTEA
Udrea îl slăvește pe Băsescu cu simțămintele ei de femeie trecută prin vămile cucului și se teme că „se
urmărește să rămînă singur în lupta împotriva corupției“. Ea, Elena Udrea, „are propria agendă împotriva corupției“.
Nu spune unde ține agenda, dar se poate bănui:
„...decolteurile mele nu au fost mai adînci decît ale altora. Au fost mai mediatizate.“
Blonda prezidențială nu se abține și trîntește niște antume antologice: „Te naști blondă sau alegi să fii“
(JN, același interviu din 30.10.2005). Băsescu o inițiază în multe, de pildă cum se trece „testul stîlpului“: „Tot de
la Traian Băsescu am învățat și eu (...) testul stîlpului. Acesta spune că ești cu adevărat politician cînd te așezi la
colțul străzii și oamenii se opresc să îți vorbească, nu trec pe lîngă tine ca pe lîngă un stîlp, fără să te cunoască“
(JN, interviu, 04.11.2009).
La Cotroceni dispare simț după simț. Mai rămîne doar pipăitul. Se face turism de masă în doi, între Vîrful
Omu și Peștera Muierii, dus-întors, dus- întors, dus-întors. Veverița și ratonul. Băsescu e călare pe situație. Se
dădea huța. Dădea și la vîsle. Udrea aspiră să filtreze toate informațiile, analizele, rapoartele trimise către Băsescu
de consilierii prezidențiali. L-ar epura și pe Pleșu. Dialog, la o bere, A. Săftoiu - Udrea: „Adică, pentru dosarele
pe extern, ar trebui ca Pleșu să îți spună ție (Udrea - n. m.) ce conține dosarul și tu să îi prezinți
Președintelui, nu consilierul în cauză? «Da, e o variantă!»“1
Combinat cu beotismele lui Băsescu, probabil că și comportamentul de jarcalete al E. Udrea avea să
niveleze plecarea lui Pleșu de la Cotroceni (în 04.05.2005). în Udrea se vede o țopenie de om:
„Eu m-aș fi dus oricum acolo (în Irak - n. m.). Era nevoie de un om care să dovedească rezistență fizică
deosebită. Pe domnul Pleșu, care se ocupă cu astfel de probleme (?), I-ar fi incomodat vestele antiglonț de
peste 17 kg, căștile foarte grele sau transportul cu elicopterele speciale. A fost doar o problemă de condiție fizică“
(Curentul, 30.03.2005).
Băsescu ar sifona o ironie, dar o turtește cu gramatica lui mahmură:
„Cu Andrei Pleșu este regretabil că unii ziariști, nu știu din ce pornire, probabil, aș spune, cu lipsa de
respect pentru Andrei Pleșu, au putut să gîndească că (sic!) Andrei Pleșu a plecat de la Cotroceni pentru că nu
știu ce neînțelegeri a avut cu o consilieră frumoasă. Este o jignire. Era un amic
262
I extraordinar, în avion nu încăpeai de discuțiile lui Andrei Pleșu cu frumoasa I consilieră de la Cotroceni. Este
un om căruia îi place orice este frumos, așa J că...“ (TVR, 20.05.2005).
I Trumpița din Dosarul „ALRO“ coboară mafia transhumantă din creierii > f munților lui Năstase la pășdnile
raiului (Steinbeck) lui Băsescu. Se știa, dar t acum se află.
i „Tot felul de domni dubioși care intrau în Cotroceni, cu aer fanariot, aflând între timp că ea (Udrea - n. m.) e
cheia ce deschide cabinetul zero,
; devenise o alarmă pentru toți. Stolojan, la finalul unei ședințe de luni, ne-a spus că ar trebui să vorbim cu Elena,
că se întîlnește cu tot felul de oameni de afaceri în biroul ei, să accepte ca la aceste întîlniri să fie și un consilier,
; ca în cazul în care iese vreo dandana măcar să ne putem apăra cu martori.“1
Și americanii sunt cu ochii pe „concubina prezidențială“ (Presidential Paramour, WikiLeaks,
cablogramă reprodusă de mai multe cotidiene centrale în 27.03.2011).
Mafia udreză șifamiglia celor trei cocoși
O dandana se va fi petrecut, pare-se că Mata Hari din Pleșcoi a cotrobăit prin dosare ce nu erau de carina ei
cîrnă. Un glonț dum-dum iese pe țeava aceleiași A. Săftoiu: „MRU îmi povestește, printre vorbe
amețitoare, că înainte cu cîteva luni - o perioadă de vreo două săptămîni, constataserăm noi, cei din Palat, accesul
doamnei nu mai era atît de direct și prelungit în cabinetul Președintelui - aflase ceva foarte tulbure. O
chestie cu Moscova, cu o notificare din partea rusă, ceva ciudat... Nu știu cît de adevărată e povestea. Acum
tind să cred că demisia ei era necesară ca s-o îndepărteze de acele documente secrete, la care avea acces liber și
necondiționat. Acum, în afara regulilor internaționale, ea primește informațiile pe care el le controlează. Și
își aduce contribuția cum știe mai bine.“2
Udrea se trezește, zice ea, dintr-o eroare de tipar, pe același afiș cu most wanted
Cocoș-Bittner-Petrache: „Eu eram mai vulnerabilă, deoarece eram mai tînără, mai lipsită de experiență.“
Estimp, soțul Madamei se cocoșea în afaceri grele începute de Năstase și terminate de Băsescu. La o
primă strigare, triada opera prin firme ca Dalii
2Adriana Săftoiu, op.cit., p. 273.
263
RADU CALIN CRISTEA
Exim, Telemedica SA, Centrul de Asistență Medicală SA, Casa de Pensii . Private «Concordia», Centrul
de Testare a Forței de Muncă, Trei Cocoși -
Complex Internațional, Dalii Internațional SRL etc. Să nu fi aflat nimic codalbița despre cucurigările celor trei?
Udrea știa carte. Această carte. își iese din fire, la puțin timp după vaporizarea ei de la Cotroceni, și povestește
de-a fir a păr pentru o televiziune din Focșani (Atlas TV) cum arată mafia
în interior:
„Mafia funcționează mult mai simplu decît credem noi... Cînd mă uitam din afară îmi imaginam că mafia e o
chestie complicată, cu niște oameni extrem de inteligenți, cu o gîndire extrem de perversă... Nu, sunt niște
oameni care sunt puși pe căpătuială, care se string în grupuri de interese nelegitime și fac bani împreună, pe
banul public... Eu vin din mediul acela și știu exact cum stau lucrurile... Totul se plătește! Totul se cumpără! Și
libertatea se cumpără!... Bineînțeles că se fură! Fură cei care au acces la putere!“1
Udrea demisionează furtunos, mîndră că a dat cîteva poșete Vuitton în capul corupției:
„Astăzi, 21 octombrie 2005, am luat decizia de a demisiona din funcția de Consilier de Stat în cadrul AP. Am
constatat că ori de cîte ori lupta Președintelui împotriva marii corupții a făcut un pas înainte, atît asupra mea cît și
asupra altor persoane care susțin acest demers necesar, s-au declanșat atacuri...“ etc.
(old.presidency.ro)
Bonnie și Clyde se rup în pofte. Masculul, evident lovit în creastă, e satisfăcut cu o așa felină tolănită pe
biroul lui:
„M-am reîntîlnit cu ei ieri-seară. Pe la șase seara, (Băsescu - n. m.) m-a chemat la el în birou. Ea, îmbrăcată în
roșu, cu o fustă mini provocatoare, atîrnînd de biroul lui. Nici un gest de a masca atitudinea deloc neoficială
și nepotrivită locului. El, lucrînd la calculator demisia doamnei, o demisie unde presa era învinovățită. îmi spune pe
un ton ridicat să citesc cele două variante: cea de pe birou și cea pe care o lucra el. Propun varianta de pe
birou. E.U. îi spune lui T.B.: vezi, am spus că asta e mai bună. Era vărianta cu care venise ea. Așa că se decid să o
dau pe aceea presei. Apoi, respingător: poți să pleci. Elena m-a privit cu siguranța femeii care poate sta la propriu
pe biroul șefului.“2
1 youtube.com/watch?v=tNVGE3wna3k (începînd de la 55’ 51”).
264
g Marylin din Pleșcoi fredonează I wanna be loved by you.1
I Băsescu o ține prin preajmă. Știe ca nimeni altul că, uitată prin deșert, I Elena se va apuca de șters praful.
Năluca Udrea va continua să iasă în J intersecție la Cotroceni, dînd liber la frîie. întrebat ce caută mașina Elenei, la
lăsatul nopții, printre foioasele de la Cotroceni, Președintele face bancuri j portuare:
„Confundați o mașină cu o femeie. Eu n-aș face confuzia asta“ (JN, : 04.11.2009).
Băsescu digeră momentul divorțului instituțional de Udrea și, la recepția de 1 Decembrie de la
Cotroceni, își încheie mesajul către țară cu urarea: „Vă udrez la mulți ani!“
Un „act ratat“, de abecedar al psihanalizei, zice Vasile Dem. Zamfirescu.2
O voce din lupanar: Berlusconi
Udrea încarnează hybrisul lui Băsescu. Băsescu merge cu Udrea pînă în pînzele albe și chiar mai departe de
acestea. Cînd vorbește cu Băsescu, femeii de lîngă el îi ies pe gură numai vorbe cu tîlcuri licențioase. „Ce
faci, tu, nu te mai bagi la guverne?“, i-a spus Băsescu, rîzînd, cînd a dat cu ochii de ea pe holurile sediului de
campanie. „Este un guvern prea mic“, a răspuns Elena Udrea“ (EVZ, 16.04.2006). Love-blind, Băsescu o
include pe Udrea ca valută forte în pariurile sale politice. Pygmalion din Pleșcoi e proptită, între 22.12.2008 și
09.02.2012, peste un minister (al Turismului), ba chiar peste două, prin alipirea „Dezvoltării Regionale“.
Premierul Boc se pierde cu firea și, în 31.12.2008, ordonă golirea etajelor doi și trei din Palatul Victoria
pentru confortul răzgîiatei asistente a Președintelui. Udrea face, cu un tupeu grandios, toate nefacutele de
pe lume. I se urcă la cap. Are putere.
1 youtube.com/watch?v=5ftxLfnjIU8 MM
2 „Nici domnul Traian Băsescu, președintele României, nu lipsește din clubul creatorilor de acte ratate. De sărbători,
adresîndu-se celor prezenți, a pronunțat «vă udrez...» în loc de «vă urez...». Putem presupune că gîndul charismaticului om
politic a fugit în timpul discursului sărbătoresc la fosta colaboratoare apropiată, doamna Elena Udrea, pînă nu demult
consilier prezidențial, și că cele (sic!) două gînduri s-au unit, fără voia sa, într-un singur cuvînt, cît se poate de
concludent (...). Dacă oamenii politici doresc ca imaginea să nu le mai fie modificată de propriile mărturisiri nedorite,
soluția nu este sporirea autocontrolului, deoarece cu cît presiunea asupra «umbrei» sau inconștientului este mai
mare, cu atît tendința sa de a se manifesta crește. Unica soluție este sinceritatea“ - Vasile Dem. Zamfirescu,
Nevroză balcanică, Ed. Trei, 2012, pp. 96-97.
265
RADU CĂLIN CRISTEA
Scandalizează. împrăștie cu bani publici. Marfa. Realizează cu un buget de 894 970 de euro brandul turistic al
României: o frunză. Nu frunza de smochin cu care și-a ascuns Eva goliciunile intime imediat după păcatul originar,
ci „frunza verde“ din popor. Descriind „designul isotopului“ lansat în 29.07.2010 la Shanghai, MDRT-ul lui
Udrea aberează cu referiri la niște prosteli extrase, chipurile, din străfundurile românității:
„Frunza verde vorbește despre spiritul amabil și pur al poporului român“.
Frunza lui Udrea generează o națională scoatere din minți. Doar Băsescu se mîndrește cu frunza găsită de Udrea
în grădina Carpaților: „Ceea ce face Ministerul Turismului privind promovarea României la nivel
internațional este foarte eficient“ (mediafax.ro, 17.09.2009).
Imoderația bulversantă a E. Udrea va împăuna egotismul prezidențial. Udrea îl va stîrni pe Băsescu să simtă
enorm și să vadă scandalos. îl decorează în mod repetat pe Băsescu cu Ordinul Portjartierei. Udrea va scăpa cu
oarecare șansă din lupanarul gîndirii Premierului Silvio Berlusconi, gazda președintelui Băsescu aflat în vizită
oficială la Roma (25.03.2005):
„Brusc, Berlusconi și-a mutat privirea spre Elena Udrea, care se afla în diagonală cu premierul Italiei. «De ce
sunteți așa de îngîndurată? Trupul dumneavoastră spune altceva decît chipul dumneavoastră». Pur și simplu, am
rămas fără grai. Ne-am mutat privirile de la Berlusconi la Elena Udrea, apoi la Băsescu. Privea la fel de surprins.
Am continuat totuși agenda discuțiilor. La puțin timp, Berlusconi a reluat tema neconcordanței dintre
expresia și trupul consilierei care îl captiva. Băsescu a intervenit de data aceasta: «Vă place? O mai aduc». Și au
rîs împreună. Andrei Pleșu era cel mai consternat dintre noi. între timp, Berlusconi, încîntat de perspectivă,
ne-a povestit cum l-a avut în vizită pe Leonid Kucima - Președinte al Ucrainei la acea vreme -, cum s-au dus
cu iahtul și cu fetele pe mare. «Am auzit că sunteți comandant de vas, așa că nu ne mai trebuie băiatul care să
conducă iahtul». Stolojan, printre dinți, repeta: «Incredibil». Finalul s-a dovedit apoteotic. Am terminat
întîlnirea și ne-am ridicat pentru plecare. Berlusconi a privit-o pe Elena: «Aș vrea să mai rămîneți puțin, să
schimbăm cîteva cuvinte doar noi doi».“1
Nurii Elenei Udrea erau o realitate palpabilă.
Vreau să te pipăi și să urlu: Este! (Arghezi)
266
I O femeie frumoasă deposedată de nuri carevasăzică nu există. Poeții din I vechime decojeau nurul femeii
pentru a ajunge la un miez divin, la un dar I de la bunul Dumnezeu. Se închinau nurului și îl venerau cu
oftaturi: îAh, nurule, împărate a podoabelor firești,
Ființă necunoscută priceperii omenești,
I Tu ce țîi împărăția într-un cuprins de obraz
I Și stăpînești lumea toată numai prin plac și prin haz,
ț Cu duhul și cu simțirea pururea într-aripat,
Dai ființă la ființă în care ești revărsat (...)
( Ochii ce te au pre tine cu simțirile grăind
ț Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.
I Gurița ce să dășchide supt a tale zîmbituri
j. Dă graiului o dulceață prin care tu inimi furi.
i Ah, nurule, împărate, țîe numai mă închin,
L Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin. (C. Conachi)
Nurul sănătos, de la natură, atrăgător în mod onest, fără prejudecăți > concupiscente, arăta bărbatului femeia
ca pe o fructificare a frumuseții ;■ unice și nicidecum ca pe o posesoare de sex peste care tabără un animal
în călduri. Nurii Elenei Udrea au fost tratați, de altfel, cum se cuvine de = bărbații responsabili.
j Sinii tăi par struguri atîrnați în vie
f Un comentator scria (în adevarul.ro, 25.08.2009) un text cu titlul „Hai la I Udrea cu grăbire“:
( „La D-na, actualmente Ministru, Elena Udrea trebuie doar să te uiți. îți ț țintuiește privirea, îți ațîță simțurile și
te trimite în dulcele surghiun al unei f contemplativități languroase. Impunătorii săi nuri îndestulează și desfid f
orice altă prezumpție, de pildă, a unei înclinații manageriale. Doamna ț Udrea însăși e o înclinație, o curbă, un
unghi, o lascivă sugestie geometrică I (neapărat în spațiu, în plan n-are niciun haz!). Formele sale atît de
categoric I afirmate înfruntă orice criză. Cînd nu antesemnează o declarație de război, I decolteul D-nei Udrea e
mai tare decît un tratat de pace. Oameni sunt și I politicienii care pricep iute și cu spor că treburile grele ale
țării nu se rezolvă I doar prin cancelarii întunecoase, printre figuri încruntate și răgete fără I ecou. Andrei
Pleșu se lamentează zadarnic. Ce dacă zbîrnîia în gol axa
267
RADU CĂLIN CRISTEA
București-Washington-Londra, iar Președintele trebuia înștiințat despre | această zbuciumată lucrare? De veghe
la Președinte se afla D-na Udrea (...). I Am fost mîhnit să citesc că unii, apropo de afacerile pe sprinceană ale 1
soțului Cocoș, au poreclit-o «Regina asfaltului» pe Elena Udrea. Desigur că 1 iminența D-nei Udrea frige,
dogorește, vălurește aerul, pune porii la muncă. I Dar s-o compari, zău așa!, cu o împărăteasă a covoarelor
asfaltice e un gînd trădător pentru că orizontalizează lasciv o făptură predestinată verticalității. Căci pe verticală este
D-na Udrea acasă la ea însăși. Un «acasă» care j înseamnă imaginea unei construcții eterice din care nu reții decît
balcoanele i epatante, molatecele penumbre ale demisolului și felinarul de o culoare \ incertă de la intrare.
Pămînt al atîtor făgăduințe, Elena Udrea a risipit în ■ «land of choice» un brand personal suficient sieși.
Brandul Udrea se autopromovează fără bani de la alții (cum ar veni - de la stat) pentru că susține turismul
românesc în toată sălbatica lui descătușare de la bugetul cu care a hărăzit-o mama natură. E destul s-o observi cum
se suie pe cal, cum gustă mâncăruri tradiționale, cum tropotește în dansuri drăcești, cum radiază pe la concerte,
cum îmbrățișează și sărută pe toată lumea, cum taie panglici. Nimeni nu face băi de mulțime ca Elena Udrea!
Priveliștea ei en plein air, grația mișcărilor sale nativ erotomorfe, feminitatea sa atotcuprinzătoare sunt
reclama ideală pentru nebănuitele secrete ale turismului românesc. La ce bun un minister al Turismului când
Elena Udrea face cât zece ministere la un loc! Trebuie doar s-o lași liberă ca să se arate lumii așa cum îi
vine. Ce bani publici, ce drenaje, ce publicitate mascată, ce înregistrări oricum fără valoare în instanță, ce chichițe
avocățești, ce plîngeri penale și suspinări civile! Domnind peste un minister care oricum nu există, Elena
Udrea rămîne o divă (...), S-o iei - se strică! în loc s-o chinuie cu audierile, Ludovic Orbăn și-ar lua mai bine
chitara și i-ar dedica D-nei Udrea o melodie pe versurile «Serafitei» - poem scris acum un secol și
jumătate de Ion Heliade Rădulescu:
O, bela ești, dilecto! și capelura-ți blondă,
De voluptate peplu, ca crinii lui Amor
Cu buclele lui Phebu te-ammantă, te circondă
Electric radioasă. Te-acoperă că mor!“
îți poți închipui, dragă cititorule, că autorul acestor rînduri amețite ca musca de oțet de farmecele Elenei
Udrea era chiar subsemnatul? Eu - nu. „Vino-ncoace“-le udrist îl face surcele pe Mircea Mihăieș:
268
„Am devenit instantaneu un fan al Elenei Udrea drept reacție la tertipurile jalnice la care se pretează
oameni în aparență serioși, doar pentru a da un bobîrnac președinției. în loc să admită că doamna cu pricina
posedă o capacitate de seducție ieșită din comun (drept dovadă, roiul de români și americani ce-i dădeau tîrcoale la
recepția de 4 iulie de la Ambasada SUA), reporterii au căutat s-o discrediteze prin cea mai neinspirată modalitate:
insistînd asupra rotunjimilor ravisante ale corpului personajului“ (România literară, 20.07.2005).
în loc să se lege de bobîrnacii prezidențiali, Mihăieș ar fi putut să ne povestească la ce „rotunjimi ravisante“ se
referă din punct de vedere estetic. Pentru mine e clar că nu vin din Rubens, n-au carnalitatea și nici erotismul
ornamental al nudurilor acestuia înotînd în mușchi lăsați și franjuri de slănină. M-aș opri mai degrabă la
rococoul francez, la Jean-Honoré Fragonard (Femei la scăldat, Leagănul, Declarație de dragoste, Zăvorul,
Coresus și Callirhoe, dar nu și Fată citind!) și François Boucher (Diana ieșind din baie, Odaliscă brună și
celebrele cupluri - Jupiter și Callisto, Pan și Syrinx, Hercule și Omfala, Rinaldo și Armida). Adică
frivolitatea jucăușă, flirtul, grația preludiului, amorul pe furate, mitologia intimistă și rotunditățile natural ofertante,
cu frăgezimi pudic camuflate și senzorialități de tușă fină.
Horia-Roman Patapievici își prinde simțurile în propriile capcane: îi înfruntă cavalerește pe cei care văd în
Udrea doar un corp acontat pentru sex, dar îi examinează anatomia cu o voluptate suspectă. Oricum, Udrea cea
aducătoare de patimi nestăvilite, avea să fie luată sub protecția șic a lui Patapievici într-o circumstanță de
character assassination:
„Cei care se simt îndreptățiți să o deteste pe Elena Udrea, se simt îndreptățiți și să o trateze public ca obiect
sexual fără ca această degradare publică a persoanei ei să stîrnească cuiva vreo reacție. Cu o insistență
nerușinată, de care ar trebui să se rușineze bărbații și să se indigneze femeile, corpul dnei Udrea este filmat în
gros-plan astfel încît pîntecul, coapsele, sînii, degetele de la picioare să iasă, în mod sexual, în evidență. Iar
acest lucru se întîmplă nu o dată, ci de mii de ori; și nu într-o singură zi, ci zi de zi; și nu oricînd, ci ori de cîte
ori vine vorba de ea, pe jumătate de ecran, în timp ce pe cealaltă are loc înfierarea“ (EVZ, 03.09.2009).
Un ochi de femeie (Rodica Palade) vede forme ascunse muritorilor masculini:
269
RADU CĂLIN CRISTEA
„Mai întîi inventarierea: nicio mișcare a Elenei Udrea în afara camerelor. Care camere nu înregistrează
declarații, comunicări etc. Obiectivul lor se plimbă lubric pe glezne, fese, decolteu. Așezată la o masă în studio,
Elena Udrea este filmată de jos, ca să i se vadă pulpele. Sau dintr-o parte, să i se vadă mulajul rochiei pe coapse. Sau
de sus, să i se vadă adîncitura dintre sîni. Camerele înregistrează întîi de toate costumațiile fistichii sau sobre, mă
rog, atît cît poate fi concepută sobrietatea pe Dîmbovița. înregistrează mișcările, sus pe cal/jos de pe cal, piciorul gol
vîrît prin valurile mării, pletele în vînt la bordul vasului, mersul zig-zagat pe bicicletă, obrazul umflat cu bunătățile
lui Dinescu la moșia acestuia de la Cetate etc.“ (22, 25.08.2009).
La arme trece și cetățeanul Vladimir Tismăneanu, neclarificat ideologic, dar mimetizînd stupefacția grupului:
„Ce face atît de grav Elena Udrea spre a merita oceanul de ură revărsat la adresa ei?“ (voxpublica.realitatea.net,
interviu, 17.12.2009).
Doar victoriana Rodica Culcer își simte patriotismul abuzat de poponețul ministerial al E. Udrea:
„Ce țară, vă întreb, are nevoie de un ministru care poartă rochii mulate pentru a atrage atenția cameramanilor
asupra posteriorului său sau pozează pentru reviste glossy cu un sîn pe jumătate descoperit?“ (EVZ, 21.08.2009).
Cum ce țară?! România! Noi și ai noștri! (Caragiale)
Teologul, diplomatul, antropologul religios Teodor Baconschi o cheamă la pieptul său pe Udrea ca pe o gazelă
zburdînd pe cîmpiile Lebanonului:
„Eu, Elena, sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să faci eforturi monumentale ca să nu cazi sub
farmecul tău, în calitate de coleg. Ești inteligentă, ești frumoasă, ești tenace, ai anduranță la mediul general
dezgustător al politicii românești...“ (HotNews, 21.11.2010).
Cît de frumoase sunt, domniță, picioarele tale în sandale! Rotundă-i coapsa ta, ca un colan, de
meșter iscusit lucrat. Sînul tău e cupă rotunjită, pururea de vin tămîios plină; trupul tău e snop de grîu, încins
frumos cu crini din cîmp. Cei doi sîni ai tăi par doi pui de căprioară, par doi pui gemeni ai unei gazele. (...). Cît
de frumoasă ești și atrăgătoare, prin drăgălășia ta, iubito! Ca finicul ești de zveltă și sînii tăi par struguri
atîrnați în vie. Infinie eu m-aș sui - ziceam eu - și de-ale lui crengi m-aș apuca, sînii tăi mi-ar fi drept
struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere („Cîntarea Cîntărilor“).
270
România erotică
Un bărbat din topor fuzionează cu o femeie din popor. Blonda ca zăpada cu un singur pitic (Mircea
Dinescu). Pleșcoiancă pricepută la cele lumești, Udrea va călca peste multe liniuțe roșii cu pantofiorii ei Jimmy
Choo. Nu se va da înapoi de la nimic. își cîntă cu foc dragostea pentru iubitul ei (Iubitul meu, vino la mine...,
Rîd și plîng și te strig aiurînd..., Tu nu mai ai timp...)1. Feminitatea ei expandată înfulecă imagini, freamăt de
frame-uri, apariții excentrice, posturi provocatoare. Incită, excită, este cea mai mediatizată femeie din istoria
României, firește, dacă n-o putem la socoteală pe cotoroanța de Elena Ceaușescu. Un Păsări-Lăți-Lungilă de sex
feminin. Totul este intervertire, un quiproquo cu aceeași cabotină care fuge dintr-o identitate într-alta, schimbă
măști, peruci, toalete, lenjerii, cochetează, ațîță asistența, travestită într-o cavalcadă de roluri - de la femeia de casă
la M. Thatcher, de la actrița porno la Cleopatra. E cînd pe tocuri, la 2 000 de metri, în Paring, cînd desculță
prin iarbă la Curțișoara. Udrea se lasă developată în imaginea populară, electorală, de calmat spiritele, pentru
familiștii învederați: ea e gospodina. Face sarmale. Coace cozonaci. Dă cu mopul la o școală din Drumul
Taberei2. Tricotează, live, un fular, la Realitatea TV3. Derivate din imaginea gospodinei, secvențele cu
utilitara Udrea, oricînd în serviciul comunității, îi spațiază personalitatea, mutînd-o
pe ogoare, la muncile cîmpului. Purtînd o ie cu arnici, culege struguri de Pietroasele, ca pe vremea copilăriei la
bunicii din Costești...
Tot mai miroase via a tămîios și coarnă,
Mustos a piersici coapte și crud a foi de nuc...
Vezi din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă? (I. Pillât)4
Niciun politician român nu a plantat atîția pomi ca Elena Udrea. Tei, mesteceni, castani, frasini, ulmi,
salcîmi. Salcîmi - în neștire. Dacă i-ar da pace DNA-ul ar fi în stare să împădurească România da capo al fine.
Uneori se lasă filmată pe fundal cu arboreturile, prim-planul fiind dedicat fashion-u\ui. De pildă, lîngă Jilava, la
sădit, desigur, salcîmi:
1youtube.com/watch?v=Ra8m60OoMtw
2 youtube.com/watch? v=WE 1 i- zO SyAQ
3youtube.com/watch?v=xcmAhjullz8
4
youtube.com/watch?v=29Z_P4Stqhk
271
RADU CĂLIN CRISTEA
„Blonda democrat-liberală a venit la plantat de copaci îmbrăcată în pantaloni mulați, teniși Dolce&Gabbana
și bluză sclipicioasă. Cînd se apleca, de fiecare dată i se dezgolea o bucățică de piele, la spate“ (Ziare.com,
21.11.2008).
Aflată în campanie electorală la Roman, gospodara Udrea ascultă instrucțiunea primarului D. L. Leordeanu:
„Puneți întotdeauna copăcelul cu rădăcina în groapă și verdele sus.“
Elena se prinde mult mai repede decît un localnic care îl întreabă pe primar: „Cum recunoaștem
copăceii?“
Răspuns: „Cum după ce? După tijă!“1
Udrea n-a ratat nicio inundație. Intră suplu în cizmele de cauciuc. își adaptează vestimentația situațiilor de
urgență. Memoria peliculei reține pantofii cu toc dăruiți de Udrea sinistratelor din Săucești, în 20082. Urcă și
coboară, urcă și coboară cu telegondola și telescaunul, alături de Pinalti (Libertatea.ro, 29.05.2009). Face reclamă,
cu concursul curenților montani, unei linii de lenjerie intimă. Sare cu parașuta care i se deschide chiar sub ochii
căscați ai Președintelui, aflat într-o emisiune în direct la BI TV (01.05.2014)3. Un lubric subliminal
transpare în multe din experiențele imagistice încercate de Udrea. Caută epidermicul, contactul cu pielea,
mîngîierea crupei. Se suie pe cal, calul nechează, se întîmplă o chimie magică, un frison unește animalul și
femeia.4 Excepția excepțiilor: Pinalti. Este singurul bărbat din regiunea Balcanilor de sud-est pe care, în loc să-l
răscolească, senzorii senzualității lui Udrea îl adorm tun.5 în mulțime, Udrea se comportă cu aceeași impudoare
doar aparent neglijentă. Instantaneu memorabil: Udrea își potrivește sutienul și își răcorește sînii în fața unui
bărbat cu mîinile întinse spre ea. Intimități de budoar în plină stradă. Prins sub tăvălugul globalizării, scandalul
erotic în care a fost implicat în 2011 Dominique Strauss-Kahn, Director al FMI (între 2007-2011), suspectat că
ar fi violat-o pe camerista Nafissatou Dialoo reverberează, într-un eseu al lui Emil Hurezeanu, pînă la poalele
Carpaților, într-un decor din care nu putea lipsi tocmai Elena Udrea:
1
youtube.com/watch ?v=K5n9jySUE4g
2 youtube.com/watch?v=GB3fwqqZNnQ
3youtube.com/watch?v=qA4sjHtJeVM
4 youtube.com/watch?v=TlLP_Q_RgOO
5 youtube. com/watch?v=hFB-59j_t34
272
»... Dar universul acesta global de spermă împrăștiată abuziv și nediscriminatoriu, cu cea mai mare dobîndă
personalizată din istoria FMI, n-ar fi fost complet fără două firave fire de tort carpato-dunărene, de care n-a aflat
nimeni la Paris și Washington. O piesă de teatru numită «Blonda, chiorul și piticul» a fost, rînd pe rînd, băgată,
scoasă și apoi, la sugestia prezidențială, iarăși băgată. Momentul desprins, în mod aparent, de calitățile
inexistente ale textului, a stîrnit o oarecare vîlvă în termenii obscenității publice, practicați de mai toată lumea
și definiți magistral de Andrei Pleșu. Prezența de spirit a unuia dintre posibilii protagoniști ai piesei a
dezumflat gogoașa ultimului triunghi clasic amor-putere-trădare din seria prescurtată și vulgarizată a colțului
nostru de lume, nici prea emergent, nici prea erectil. La nici cîteva zile, însă, o pictoriță cu aparențe de
ayatollah iritabil și cu patru servicii și-a prezentat capodopera la care lucrează din toamna anului trecut. Elena
Ceaușescu, Elena Udrea și chiar Elena Băsescu, în prim-planul unui mic débauche cancanier, cu fusta ridicată
pînă la limita depășită a organului genital, în absența flagrantă a dessous-urilor. în spatele lor, i-am recunoscut fără
mindrie patriotică pe Ceaușescu, Gheorghiu-Dej și Iliescu, încotoșmănați și cu decorații. Ei păreau mai
pornografici decît ele! Ideea era că politica românească ne sfidează pe noi, oamenii de rînd, printr-o demonstrație
neîntreruptă de exhibare a dedesubturilor. Carl Schmitt, celebrul sociolog german, ar fi speculat insistent
asupra obsesiei vulvei într-o societate politică în care decizia - în traducere germană aplicată, Entscheidung,
adică, ad litteram, «ieșirea din vagin» - apare tot mai mult ca o legătură între puterea (aparentă) a bărbatului și
suavitatea (înșelătoare) a femeii. Nu stăm deloc rău, deci. Americanii îl plimbă pe DSK prin New York-ul tuturor
surprizelor puritanismului fariseu. Franțujii desfid lipsa de gust și îngrădirea libertății sexuale, în timp ce noi,
românii, într-o profundă tradiție băștinașă, ne adîncim doar puțintel în obscenitate, nițel în pornografie, în
căutarea înțelesurilor profunde ale lumii și vieții. Eunuci semeți, de strajă la porțile sexului consimțit sau cu
anasîna din Occidentul putred, noi iubim scutul antirachetă și arta pentru artă.“1
Altă Udrea, alegînd aceeași rețetă insinuant erotică, dotată cu o cască portocalie pe cap și într-un halat suficient
de scurt încît să-i pună în lumină membrele inferioare. „România frumoasă“. C.T. Popescu:
1 Emil Hurezeanu, Pe trecerea timpului, Ed. Curtea Veche, 2015, pp. 368-369.
273
RADU CĂLIN CRISTEA
„De unde e luată casca aia? E luată din filmele porno. Oamenii care fac filme porno trebuie să vîndă și trebuie să
inventeze ceva pentru că posibilitățile de plagiat sunt mari. Aproape că te lovești de plagiat în fiecare film porno
și trebuie să inventezi ceva. Și atunci le pui pe fetele respective să poarte corne de cerb, niște ochelari, să se suie
pe o macara văzută ca simbol falie. Aici i-a pus casca peste ce vedem dedesupt. E un procedeu tipic. Aproape că ar
fi trebuit să fie complet goală“ (gandul.info, 07.10.2014).
Cu o floare-n dinți
Rada-i un măcel cu ghimpi fierbinți.
Joacă-n tină
Cu soarele-n păr ca o albină.
Se-apleacă, se scoală, sare,
Cu sălbile zornăitoare.
Ca niște zăbale spumate.
Se încovoaie pe jumătate,
Oprește șoldu-n loc, zvîrle piciorul
Spre pilcul, în cer, unde
Săgetătorul
Aține noaptea drumul vulturilor de-argint.
Și-a dezvelit sărind
Bujorul negru șifetia.
Parcă s-a deschis și s-a închis cutia
Unui giuvaer, de sînge.

Aș pune gura-și aș strînge.
Aș răstigni-o ca un potcovar
Mînză, la pămînt,
Nechezînd.
Spune-i să nu mai facă
Sălcii, nuferi și ape cînd joacă
Și stoluri și grădini și catapetezme.
Sînt bolnav de mirezme.
Sînt bolnav de cînteee, mamă.
Adu-mi-o, să joace culcată și să geamă! (T. Arghezi)
Fată de cartier, din mamă taxatoare și tată șofer, dotată cu o remarcabilă inteligență senzorială, Udrea
ajunge muierea puternică de lîngă un misionar
274
ale cărui poziții le va împărtăși trup și suflet. Va sta lîngă omul care a dominat un deceniu scena politică
românească. Prezența ei insinuantă și ispititoare va înrîuri multe din perspectivele lui Băsescu asupra vieții sale de
lider. Cu vorbe meșteșugite și mișcări îndemînatice, Udrea l-a învățat pe Băsescu că lumea poate fi privită și de
la balcon. Sau de la balcoane. De la două balcoane. Portul și suburbia își vor cînta în strune. Elena Udrea:
„Mie nu mi se rupe de partid!“ (dcnews.ro, 07.06.2014).
Traian Băsescu: „Slăbiciunea mea pentru femei e arhicunoscută. Elena Udrea e o victimă a susținerii mele“
(Stiripesurse, 19.07.2014).
Cum tot ce ține de Băsescu are două jumătăți, opozabile și întotdeauna divergente, Udrea își va dezvălui,
cu același consimțămînt prezidențial, și cealaltă față. O față de mahala unde legea n-o fac țigăncușele nurlii,
ci mîinile-lungi. Foarte lungi.
MESSALINA DIN PLESCOI
1
Sindromul „ Bonnie“
Demonul blond de Pleșcoi a fost o vietate amfibie. „Eu sunt cel mai blond ministru!“ (EVZ, 26.05.2009)
va hăuli în timpul marii crăpelnițe de la MDRT. Se dă cu parașuta și își zgîrie pantofiorii Christian Louboutin
prin catacombe. Gust de leșie și aromă fructată. Femeie disponibilă. De aia o place Băsescu. Doar Buzăul o va
locui peste tot, ca mit fondator, de la copilăria din Micro V la celula din temniță; Udrea pentru Kanal D
(10.07.2015): „...o încăpere de 9 mp prin care vedeai cerul printr-o fereastră cu plasă de Buzău“. Despre Udrea nu
poți pentru ca să spui că trăsnește de duplicitate pentru că fariseismul a însemnat prima sa natură, plămada ei dintîi.
Țipătul țiplei, țîfna țiitoarei, țîmpii ațîțători, țîțica țanțoșă aveau corespondente underground, horcăind în
subterane, oribile, infecte, tentaculare. Lumi interșanjabile. Regina gondolelor și gorgona din hecatombe. După
atîta iradiere cu nuri de suprafață trebuia să ne așteptăm la apariția „femeii-Styx“ (G. Durand), la Udrea care în
apă se vede invers. Femeia din puț, din canale, din beciuri, din subsolul din Modrogan 22.
Informații dibuite greu, pe brînci, și dezvăluind, incidental, una dintre plăsmuirile diabolice ale regimului
Băsescu, au putut fi capturate în urma „percheziției informatice“ - „Gala Bute“ (Ministerul Public, DNA, Dosar
nr. 50/P/2014, volumele 45 și 46). Nu știu să existe, în istoria presei din România, vreo altă perioadă cînd
întinderi atît de extinse din mass-media să fie controlate de un politician în scop manipulator. Numeri
rezistența în munți, că la șes puțină presă a rămas nevandabilă. Așa ceva nu s-a văzut pînă la Elena Udrea. Las
deoparte caracterele infecte din presă, capitulanții care au executat comenzile echipei lui Udrea de parcă n-ar fi
fost jurnaliști cu un minuscul fason moral, ci niște văcsuitori mancurți ai cizmelor
276
superiorilor. Consultarea dosarului „Gala Bute“ din arhiva ÎCCJ, stenogramele prezentate de Antena 3 (în
special la Sinteza Zilei din 19.10.2015) și de GSP (în mai multe postări pe blogul tolo.ro al lui Cătălin
Tolontan) mă îndeamnă să afirm că, arendîndu-și redacții întregi și devenind (temporar?) stăpîni cu drepturi
depline asupra muncii „sclavilor fericiți“ (O. Hurduzeu) din aceste enclave ale comerțului negru, Udrea și ai
săi au pus în mișcare un diabolic vehicul de propagandă.
Frapează, din nou, combinația dintre construcția rece a răului și aclimatizarea facilă la mediul fraudei. Tipic
pentru Udrea care, ca ministreasă, mandatară a lui Băsescu, șefă în PDL sau persoană privată, a achiziționat presă în
vrac și a coordonat o operațiune de măsluire a realității, ce ar fi înfricoșat și dacă se întîmpla în Stalinism,
darmite sub ochii noștri. Dăm, iarăși, peste unicatele udrismului: impertinență nemăsurată, lubricitate,
vocație pentru mari șarlatanii întreprinse în grupuri joviale și fără teama consecințelor. Sindromul „Bonnie“.
Pro TV, Realitatea TV, Bl TV, Acasă TV, Mediafax, ZF, Business Magazine, EVZ, GänduLinfo,
Realitatea.net ș.a. s-au aflat la dispoziția Elenei Udrea pentru a-i farda fața cam coșcovită după dezvăluirile
din „Gala Bute“. în 26.04.2011 Tudor „Cici“ Breazu, consilier al șefei MDRT, îi trimite E. Udrea „un atașament
(cu) propunerile de la ProTV‘. Trustul i se prosternează, Udrea poate alege de pe o tarabă cu de toate, pe săturate:
„1. «După 20 de ani» - filmările vor avea loc pe 6 sau pe 7 mai, cînd vrei tu; - au nevoie de temele pe care vrei
să le atingi; - săptămînă viitoare îți dau ei temele pe care vor ei să le atingă. 2. «Doamne de poveste» - vor să
folosească reportaje cu cazurile sociale în care tu te-ai implicat/i-ai ajutat; - ești de acord să o intervieveze pe
Doamna Udrea? (?!) Pot lăsa apoi numai ce crezi tu că e bine; - ești de acord să vorbești despre tatăl tău?; - ai
fotografii/filme în arhiva personală pe care ai vrea să le dai pentru emisiune?; - cînd vrei să se facă filmările? 3.
«Știrile ProTV» - să spui exact ce/cum vrei; 4. «Gândul» - interviu cînd vrei, pe ce teme vrei. 5. «ZF»,
«Mediafax», «Business Magazin», «Ce se întîmplă, doctore?», videochat... oriunde crezi că e bine.“
Udrea sare pîrleazul națiunii în 15.11.2011 și își promovează frunza la un tea cu Prințul Charles la
Clarence House. E topită:
„Vizita mea la Londra a fost un potpuriu de trări și sentimente“ (pe Fb, 16.11.2011). își găsește în
19.11.2011 un locșor și în The Telegraph unde e citată debitînd prostioare oficiale în genul Prințul Charles e
„un om
277
RADU CALIN CRISTEA
minunat“ sau, descriind atracțiile maxime ale naturii din România, „aici veți avea (...) șansa reală de a vedea
ursul brun.“ La București, Breazu l-a văzut deja pe lupul sur. îi trimite în aceeași zi un e-mail lui Dan Andronic
(Director General și, ulterior, patron al EVZ) cu link-ul din Telegraph: „Dan, astăzi a apărut articolul de mai
jos. îl poți folosi?“ Replay: „OK“.
Apare pe traseu și Cristian Călugăru, șeful postacilor PDL care, într-un e-mail din 16.11.2011 expediat
E. Udrea, include și „întrebările pe care propune doamna Kohalmi să vi le adreseze cei de la ProTV‘. întrebările
sunt încuietoare, de exemplu: „Dacă ea (Udrea - n. m.) apreciază că o bună relație cu Charles este benefică pentru
România?“ Nota bene. Numitul „Charles“ este moștenitorul tronului Regatului Unit și nu berarul din pub-u\
de după colț. Cine este însă „doamna Kohalmi“, nașa de botez a lui „Charles“? Consilier al E. Udrea și unul
dintre cerebelii laborioși ai aparatului de mistificare, Luminița Doina Szabo Kohalmi lucrează alături de toți
miniștrii perindați la „Apărare“ între 2005-2010. După instalarea Guvernului Ponta, Kohalmi pleacă, surprise!,
de la Udrea la Băsescu, devenind consiliera consilierului pe probleme de Siguranță Națională, Iulian Fota.
Presa de speluncă
Mama Kohalmi își lasă însă fiica, pe Ioana, un altoi de Bianca Drăgușanu cu Valentina Pelinel, să se
bălăcească în sos băsist: jucătoare de cupă „F“, bate cluburile de noapte, aruncă orez în capul Elenei Băsescu, la
nunta acesteia, se lasă îmbrățișată patern și, respectiv, matern de Băsescu și Udrea, inspiră și expiră, inspiră și
expiră atmosfera Crăciunului alături de familia prezidențială (în 2013), se încolăcește cu cete de penali etc. Aceasta
a fost o pată de culoare. în 26.04.2012, DNA este sesizată de DLAF „în legătură cu posibile acte de corupție și alte
fapte penale comise“ în organizarea „Galei Bute“. Biroul de Presă al MDRT dă un comunicat de unde se înțelege
că Elenei Udrea nu îi miroase gura din cauză că nu a mîncat usturoi. Cici Breazu trimite comunicatul către Sorin
Enache (Director General,
Realitatea TV), Sorin Kosz (coordonator realitatea.net, ex-Realitatea TV Timișoara, ex-publisher

gandul.info, ex-Publimedia - Adrian Sârbu, actualmente Digi24), Aura Țițirigă (Director de știri, Bl TV) cu
mențiunea expresă: „Vă rog să folosiți informația din atașament în orice știre despre subiect“. Către Vlad
Macovei (Redactor-șef, EVZ) comanda editorială este ultimativă: „Vlad, avem nevoie de articol pe subiect.“
278
I s-a făcut loc în stenogramele din Dosarul „Gala Bute“ și ipneului supraîncălzit al lui Băsescu, Bogdan Oprea,
purtător de cuvînt al MDRT și, ulterior, între 15.05.2012-13.10.2014, al AP într-un schimb de e-mailuri cu
Breazu și Țițirigă, Oprea anunță opțiunile sale „de știri pozitive“ pentru emisiunile canalului de televiziune
din ziua respectivă și încheie:
„Dacă mai aveți nevoie de alte informații, vă stau la dispoziție. O zi bună!“ Omul lui Băsescu dicta sumarul
celor de la Bl TV? loi, ioi, ioi... Un
porumbel călător îi aduce E. Udrea în 14.11.2011 un articol favorabil. Imediat, e-mail Udrea către Cici: „Te
rog să diseminezi tu articolul peste tot unde putem“. Răspuns rapid Cici: „Trimis deja către Bl, Realitatea, EVZ și
Maria (Apostol, PR ProTV, cu însărcinări de intervenție editorială în trust, în speță asupra ZF). Udrea cere
tamponarea unei știri tracasante. Breazu se apucase deja de treabă:
„Am vorbit la Pro (o vor trata ca pe ceva derizoriu dacă va fi băgată știrea în seamă), la Bl (au avut un
talk-show aseară și vor mai face o știre cu declarații de la domnii Boc și Berceanu plus discuții (...) cu
invitați de la noi - confirmat pînă acum domnul Gherasim (Vasile Gherasim, liderul organizației PDL din sectorul
1 - n. m.), cu Dan (Andronic - n. m.) care a spus că te sună el, aștept și de la Realitatea, că erau într-o ședință
(...). Măriei (Apostol) ce am de la Cristi (Călugăru) și Luminița (Kohalmi) în legătură cu articolele din ZF“. Cici
către Kosz, în 11.06.2012: „Scoate, te rog, fotografia doamnei ministru. Cred că articolul se referă și la alte
persoane“. Același Breazu, în 01.06.2012: „Poate apărea, te rog, pe Realitatea.net declarația Elenei Udrea
preluată de pe Mediafax (îi trimite și știrea - n. m.)?“; răspuns de slugă optimă al lui Kosz: „Am publicat deja
înainte... am anticipat solicitarea.“
Se mai găseau și volintiri ce suflau în trompeți cînd întreaga oaste de mercenari prezenta „Onor la Udrea“!
Stupoare la centru! Breazu către Kosz, în 04.05.2012: „Ai în atașament cîteva articole negative la adresa Elenei
Udrea, articole apărute în ultimele zile pe b365. Verifică, te rog, ce se întîmplă?“. Kosz: „Discutăm și cu cei de la
b365 (care sunt afiliați ai noștri, dar nu intră în coordonarea noastră editorială)“. Amintesc, într-o voioșie, că
Laura Cernahoschi, Redactor-șef al b365, este Locotenent (r.) al SRL Nu se va ști niciodată cine s-a uitat
primul: Udrea la SRI sau SRI la Udrea. A ieșit ce a ieșit: dragoste la prima vedere încheiată cu un divorț cu
stropi. Ies puțin din stenogramele „Galei Bute“.
279
RADU CALIN CRISTEA
O investigație a Mirelei Neag și a lui Cătălin Tolontan (GSP, tolo.ro, 20.10.2015) descoperă un contract
propus Elenei Udrea în 29.08.2014 de SC Maristo Smart SRL, avîndu-1 ca „Prestator“ pe Ovidiu Marincea,
fost jurnalist la Adevărul, senior editor la Realitatea TV, din 02.04.2014. Suma de 10 000 de euro îi cerea
Marincea lui Udrea pentru „activități de producție cinematografică, video și de programe de televiziune“, ca și
pentru „consultanță în domeniul relațiilor publice și al comunicării“. Udrea își
amintește cîte ceva:
„M-am întîlnit în vara lui 2014 cu domnul Marincea, au și apărut niște poze atunci prin presă. Și mi-a zis,
dacă îmi amintesc bine, că există o rețea (civilă? - n. m.) de jurnaliști în provincie care îmi pot lua interviuri (...).
Eu doream să-mi prezint punctual în fiecare județ, ca ministru, realizările aplicabile comunităților respective.
Doamna Kohalmi se ocupa de asta. Și, la sfatul dînsei, care avea o relație bună cu Ovidiu Marincea, m-am
întîlnit (...). A existat, într-adevăr, și a doua discuție. Știu că s-a negociat pentru niște spoturi video (...). Nu s-a
făcut contractul. Dar vi se pare ceva anormal?“ Nuu!
Poate doar că, după ce, seară de seară, luni de zile, făcea crize de ptialism la Realitatea TV împotriva
Guvernului Ponta și a PSD, furibundul incurabil Marincea a ajuns, în 17.08.2015, ce maica mă-sii!, consilier al
Directorului SRI și purtător de cuvînt al serviciului. Udrea a aruncat cu bani mulți (și) în campania din 2014.
Nici nu s-a ascuns prea tare. Vorbește despre un contract de 20.000 de lei cu Realitatea TV (interviu,
gandul.info, 22.10.2014). Sunt, de altfel, informații credibile că diverși jurnaliști se strîngeau în jurul Elenei
Udrea ca muștele la miere. De pildă, un episod probat cu documente de Udrea, în 07.02.2015, la Bl TV,
despre spiritul pluridimensional Scarlat „Oreste“ Teodorescu, care punea boticul lui de puișor de șaman,
deghizat în jurnalist, la lucrări ale lui aghiuță.1
„Ce-i cu articolul ăsta?“ Cici: „Niște imbecili!“
Știre la TVR (15.05.2012):

„România a pierdut 2 milioane de euro fonduri europene cu ocazia Galei de box dintre Lucian Bute și
francezul Jean Paul Mendy“.
1
https://www.youtube.com/watch?v=F-ctOWpgQzI
280
Le vin dracii lui Udrea et comp, cînd citesc cum o țin unii ca gaia-mațu cu deturnarea de bani
comunitari „pe Bute“. Culmea culmilor, preia știrea odioasă și o curcă beată din cotețul lui Kosz. Madness.
Coadă la leșinuri. Cici îngaimă (16.05.2012): „Știre eronată“. Se cere să fie ștearsă numaidecît. Comanda se
execută, dar operațiunea merge în ritmul ei. Zvîcnesc tîmplele în campamentul băsist: să dispară urgent! Kosz ar
șterge și România de pe Glob, dar nu-i lasă Internetul. îi explică, spășit, lui Breazu: „Pe lmfc-ul de mai jos se mai
vede, idem la căutarea în site - tzine de search-ul în google. Dispare totul în cîteva minute“. Mediafax intra,
desigur, în aria de acoperire a Elenei Udrea. Plăvana Președintelui era ciuruită la alivanti mai ales de Ponta care o
acuza de accesare ilegală de fonduri europene în „Gala Bute.“
O vitamină energizantă vine în 01.06.2012 de la Mediafax unde Udrea dă o replică plină de patriotism: „Patru
milioane și jumătate de români, în direct, și alte cîteva zeci de milioane de telespectatori români și străini, în
reluare, au văzut brandul turistic al României la meciul lui Lucian Bute de la București. Numai din invidie sau
din cauza unor complexe ar putea cineva să critice atît de insistent și vehement implicarea MDRT în cel mai
mare eveniment sportiv, cu participarea unui campion mondial român, organizat în țara noastră în ultimii
ani“. Ca uraganul Igor se duce e-mailul lui Breazu către Macovei: „Să faceți articol, te rog“. Și EVZ se
conformează. Ierarhiile nu prea contau.
în comunicarea cu Realitatea TV nu se simțeau diferențe de ton între marele Enache și micul Kosz.
14.04.2012 - Breazu către oficiantul Enache: „Vă rog să folosiți informația din atașament în toate știrile despre
subiect.“ în 01.06.2012, ordin amical al lui Cici către Enache: „O știre, te rog.“ Altă plantație cu sclavi este Bl
TV. Breazu îi dă mură în gură lui Țițirigă cum să monteze jurnalistic un sondaj făcut din pix: „Vă rog sondajul din
atașament și ideile de mai jos: - PDL și-a recuperat procentele pierdute în urma protestelor; - USL are sub
50% din intenția de vot și după proteste; - MRU îi depășește pe Victor Ponta și Crin Antonescu la capitolul
credibilitate; - încrederea în Primul-Ministru (sic!) a crescut odată cu numirea lui MRU“ etc. (20.02.2012). De
altfel, Cici o învață numai de rele pe necuvîntătoarea Țițirigă: într-un e-mail din 06.05.2012 despre alt sondaj
otrăvit, Breazu îi scrie Țițirigăi să apară „realizat de curînd (ați aflat «pe surse»)“.
Toate frecușurile politice inconvenabile E. Udrea se aplanau în presa de serviciu. Breazu către Țițirigă
(14.03.2012): „Se va prelua, în știri, vă rog,
281
RADU CĂLIN CRISTEA
postarea de pe blogul doamnei ministru?... Că-I susține pe premier și că nu există niciun conflict între ei“. Alături
de Breazu începe să apară, cu puteri sensibil egale asupra benzii de postaci, și Ana Maria Topoliceanu, fostă
consilieră a lui Udrea la MDRT, apoi Director General al îmbelșugatei CNI.
Militarul se mai și distrează. în 19.02.2012, tocmai în ediția online a EVZ apare un interviu cu Dan Silviu
Boerescu, director editorial al revistei Tabu, cu titlul „Conținutul decolteului Elenei Udrea e 100% natural“.
Boerescu era prin el însuși o probă: participase îndeaproape la „sesiunea photo“ pentru pictorialul E.
Udrea din Tabu. Călugăru cade, pe linie de partid, cu întrebarea grea pentru Breazu, în 19.02.2012: „Ce-i cu
articolul ăsta?" Cici: „Niște imbecili!“
Călugăru îi trimite lui Udrea un media plan pentru săptămînă 10-16.09.2012. Fabulos. Machiavelicul și
mefistofelicul se sărută pe gură, ca Brejnev cu Honecker. Tehnici de manipulare în forță. Domenii media
captive. Albirea jegului. Calendarul minciunilor programate, pe zile, localități, teme, oficine de presă.
Luni: „Analiză pesurse.ro (altă bodegă băsistă - n. m.) în care Elena Udrea să fie lăudată pentru performanța
de la PDL București.“
Marți: „Material Bl TV referitor la pensiunile apărute la Vulcan după construirea telegondolei. Ideea de bază: au
apărut și investiții private (investiția de la Vulcan a înghițit aiurea aproape 10 milioane de euro și a fost
abandonată - n. m.).“
Miercuri: „Analiză VoxPublica/EVZ/Contributors (și voi, pui de lele, în vizuina luminată de Liiceanu,
Tismăneanu, Cornea, Baconschi, Stanomir, Goșu etc.?) privind investițiile în Turism în România“. Variantă de
rezervă: „Analiză Econtext (un site pedelist, leneș și lăsat baltă pe la începutul lui 2014 - n. m.) sau RL privind
creșterea turismului în stațiunile montane mai mult ca la mare.“
Joi: „Conferință de presă Constanța privind Cazinoul (proiect preluat de MDRT, bătut de vînturi și valuri,
deșertificat etc. - n. m.).“
Vineri: „Preluarea postării privind principiile de mass-media favorabile (?!)“
Sîmbătă: „Material RTV (bun și dușmanul Ghiță! - n. m.) - Elena Udrea alături de copii în autobuzul
turistic.“
Duminică: „Paparazzi într-un tabloid - Elena Udrea la o «bere» în Centrul Vechi alături de cîțiva membri
ai Organizației de tineret (a PDL - n. m.). Contactată, E.U. spune că a fost chemată de tineri la acțiune.“
282
Tribul postacilor oranj

Brandul Udrea în presa ultimilor ani se desăvîrșește însă prin aruncarea în luptă a hoardelor de postaci: „un trib
de țipi cu cozorocul șepcilor întors la spate și care respiră pe nas în pivnițe neaerisite“ (New York Times
Book Review, citat de GSP, tolo.ro, 19.10.2015). Postacii PDL intraseră în dispozitiv de război după protestele
de stradă din ianuarie 2012 de la Tîrgu Mureș și București. S-ar fi început cu plutoane de voluntari cu creier
oranj trimiși de sectoare. Chemați pentru a înfunda canalele cu resturi scîrboase, latrinarii lui Udrea
reprezentau partea nevăzută a contraofensivei împotriva USL. Udrea a pus banul jos și i-a umplut de softuri. S-a
trecut de la recruți la trese și stele. Mulți spun că se poartă pe la partide. O fi. N-am văzut, nu mă bag. Postacii
Elenei Udrea: o specie de maimuțoi cu mușchii antrenați pentru azvîrlitul minciunii la cît mai mare
distanță. Anomici prin specificul meseriei. Plata la bucată.
Citez din referatul DNA (agerpres.ro, 20.03.2015):
„S-a stabilit că inculpații Breazu Tudor Liberiu și Topoliceanu Ana Maria foloseau sumele obținute din
infracțiunile de luare de mită pentru plata unor servicii efectuate în interesul organizației București a PDL și al
inculpatei Udrea Elena Gabriela, cu știința acesteia (...). Inculpații achitau sume care ajungeau uneori la
10 000 euro lunar unui grup de persoane, pentru care foloseau titulatura «postaci», și al căror rol era de a
posta comentarii sub identități fictive pe paginile de internet ale unor ziare sau portaluri de știri. Acesta
persoane primeau zilnic de la persoana care s-a ocupat de coordonarea echipei de comunicare (Cristian
Călugăru - n. m.) mesajele pe care trebuiau să le promoveze, după care accesau paginile de internet ale unor ziare
sau portaluri de știri. Aceste persoane primeau zilnic de la persoana care s-a ocupat de coordonarea echipei
de comunicare mesajele pe care trebuiau să le promoveze, după care accesau paginile de internet care le erau
indicate și comentau articolele relevante pentru a canaliza opinia participanților la aceste discuții în
direcția dorită. «Postacii» erau plătiți în funcție de numărul comentariilor formulate, pe baza unor statistici ținute
de acest coordonator al echipei de comunicare a organizației PDL București, care s-a ocupat exclusiv de
comunicarea publică a inculpatei Udrea Elena Gabriela (...). Aceste plăți se realizau fără a fi întocmite documente
justificative, cu știința Elenei Udrea, care primea periodic informări pe mail cu privire la situația plăților și la
eficiența «postacilor» de la Tudor Breazu și de la coordonator.“
283
RADU CALIN CRISTEA
S-o ascultăm însă și pe Udrea, într-un răspuns la întrebarea adresată de i
procurorul de caz, în cadrul confruntării din 19.03.2015 de la sediul DNA:
„Pe Breazu îl plăteam eu (...). Cristi Călugăru știu că primea bani de la
partid și separat, în afara contractului. Erau situații în care partidul deținea
fonduri care nu erau înregistrate în contabilitate și care proveneau, de
exemplu, din contribuțiile de la sectoare, din donațiile membrilor și au fost
și cazuri în care candidații au contribuit cu sume de bani“ (agerpres.ro,
20.03.2015).
Köszönöm szépen, mulțam fain, Codruța!
Cristian Călugăru, șeful executiv al postacilor PDL (București) și Elena
Udrea, destăinuiesc fără sfială că acesta era plătit (și) din bani negri.1 Și
pentru postacii lui Udrea, cincinalul se realiza în patru ani și jumătate.
Potrivit tolo.ro (19.10.2015), se postau cca 250 000 de comentarii într-o
lună, 78 de comentarii în medie adăugau postacii fiecărui articol și 100 de
articole în medie pe zi erau „contrate“ de echipa Elenei Udrea. între
Călugăru și norodul postac făcea ture Luluța Mîșulescu. Luluța o venera pe
Udrea ca pe Mama Natură. Se regăsea în toate valorile ei, din creștet pînă la
tălpi. Cînd Udrea i-a dat pe mînă întreaga gașcă de postaci portocalii,
Luluța l-a prins pe Dumnezeu nu de un picior, ci de ambele. Luluța stătea
drepți doar în fața lui Călugăru. Mama și copilul postacilor, Luluța avea
grijă ca bestiuțele să nu ajungă niște fraieri cu clopoței.
Luluța către Cici, în 11.12.2012 (stenogramă din același Dosar al DNA,
nr. 50/P/2014, voi. 45, pag. 312):
„1. Zaharia Silviu - 897 (n-a luat deloc, nu mi-au ajuns banii dați de
Elena) săracul a tăcut pînă acum și îl am în echipă și azi. 2. Maria Ion -
restanță 570 roni - cu scandalul (?). Ei sunt urgențele, Cici, te IMPLOR
ajută-mă să-i rezolvăm“.
Obrajii subțiri întreținuți de Udrea trebuiau plătiți ca popa și toți veneau
la teșchereaua Vuitton. Cici către Elena (14.06.2012): „Elena, ai în atașament
tabelul cheltuielilor: 53 732 cheltuieli sediu, 23 000 postaci, 8 500 salariu
Cristi Călugăru“. Pasă Elena la Cici (15.06.2015): „Păi tocmai cheltuielile de
sediu mă interesează ce reprezintă. Și postacii pe cît timp i-am plătit și cîți
au fost“? Cici defalchează: „Elena, ai în atașament tabelele cu postacii (per
21.05.2012 - 13.06.2012, 22 de persoane) și cheltuielile sediului așa cum
le-ai cerut. Eu am primit ieri 71 000 RON (adică 20 000 euro). 40 000 i-am
1 youtube.com/watch?v=pG_31AB-pYc
284
s dat contabilei, 8 500 Călugăru, restul cheltuieli sediu + postaci. în contul 1 partidului mai sunt 2 000 RON și
ar mai trebui achitați din campanie aproape 398 000 RON“. Udrea mănîncă dinamită pe pîine și bagă frica în
oasele de sticlă ale sărmanului Cici: „Pentru ce????“
Ei erau atomicii lui Udrea
Postacii Udrei aveau creier, două mîini și suferiseră un implant de dos artificial, reglabil, de obicei fixat pe
intensitate maximă, prin care flatulau. Trăgeau pîrțuri pe net. Legenda spune că emisiile de gaze ale postacilor lui
Udrea rădeau tot în branșă. Deflagrațiile lor intestinale puteau răpune în cîteva minute turiștii din St. Moritz,
Zermatt, Oukameden sau oriunde altundeva se respiră aer ozonat. Fasolarii. Ei erau atomicii lui Udrea. Parola
de identificare era comună: „domnu’ Jenom“, eroul lui J. Hasek:
„...avea cu ani în urmă o prăvălie cu iepuri de casă și alte păsări un domn Jenom... într-un timp a intrat în vorbă
cu fiica legătorului de cărți Bilek. Lui dom’ Bilek nu-i era pe plac cunoștința asta și chiar a spus-o public, la
circiumă, că dacă cumva domnul Jenom ar veni să ceară mîna fiicei lui, l-ar azvîrli pe scări «ce n-a văzut lumea».
Domnul Jenom a băut zdravăn și s-a dus la domnul Bilek, care l-a întîmpinat în antreu, cu un cuțit mare în
mînă - din acelea cu care se rotunjesc marginile cărților și arată a satîr de tocat broaște. A zbierat o dată la el,
întrebînd ce dorește, și domnu’ Jenom, drăguțul de el, s-a bășit așa de tare, că s-a oprit și pendula din perete.“1
Programul postacilor arăta cam așa: „1. Intrau pe adresa de net http://89.36.133.136/news-ui/. 2. Se
conectau cu user și parolă. 3. Dădeau căutare pe «Udrea» sau «Băsescu» sau ce li se indicase în ziua aceea. 4.
Căutarea pe site-urile indexate le arăta unde s-a scris despre cei pe care. trebuiau să-i apere. Intrau pe site-urile
respective la comentarii. 5. Luau texte-ordine, create de șefi, cu «copypaste» și le postau. 6. Și erau la
distanță de 100 de mesaje pînă își atingeau norma de 100 de mesaje pe zi.“ (tolo.ro, 19.10.2015). în
30.01.2012, RTV.net le cere cititorilor să participe la un sondaj prin răspunsul la întrebarea „Ce ministru vreți
să remaniați?“ Călugăru dă „start vot“, cu o adăugire pentru postacii trepanați: „Evident, orice, în afară de Elena
Udrea“. Povață de la Călugăru pentru voturi
1 Jaroslav Hasek, Peripețiile bravului soldat Svejk în Războiul Mondial, Cartea a doua, Ed. Adevărul, 2010, pp. 288-289.
285
RADU CĂLIN CRISTEA
multiple: „Dintre voi care aveți RDS, scoateți cablul și băgați-1 din nou, pentru a obține un alt IP“
(31.01.2012). Și e-mailul lui Călugăru se împrăștie și răspîndacii dau la pompă. Și sunt cîtă iarbă și, mai ales,
frunză - brandul României și al E. Udrea: „gavr“, „tulin“, „perusi“, „ionel“, „dorunga“, „crosa_34“, „madalinne“,
„abudulea“, „ale7xx“ etc.
în 24.02.2012 Mediafax dă o știre cu E. R. Moldovan, Președintele PSD Bistrița-Năsăud, prezentînd un
afiș cu Băsescu, Udrea, Boc și Anastase (adică BUBA), cu următorul anunț: „Revenim în Parlament doar cînd
pleacă Anastase! USL continuă protestul parlamentar!“ Moldovan afirma că USL a editat afișe cu cei patru, dar „nu
are bani să le tipărească“. Pe Călugăru îl lovește damblaua. îi fug ideile. Asintaxie. Se învîrte, tahifemic, într-o
salată de cuvinte: „... sa comentați si aici .............. la greu..., rideti de ei... cică
n-au bani ptr afișe!!! O alianța pe duca, care alege (...) de a castiga bani stand in greva!!! Anunțul este
fantastic, parctic (sic!) ne mai arata o data cat sunt de ipocriti . «Se plâng» de neputințe financiarle (sic!)
........................... Cine ii crede
pe acești HOȚI???? In loc sa se bata in parlament, prefera sa para victime ale afișelor d-ului/ ion/ Oltean.
Cei mai bogati socilaisti (sic!) din /Europa, NU AU BANI si se pretează la astfel de gesturi!!!! Au devalizat tara
asta, sunt leneși, n-au strategii, n-au soluții si acum se lamentează“ (24.02.2012).
Utilată cu vreo cinci softuri, Udrea filtrează tot și nu scăpa nicio vorbuliță despre ea. Un citat și o analiză
corectă pe tolo.ro, 10.11.2015: „Strategiile de cenzură și de comunicare se rafinau pe măsură ce trecea timpul. Pe
un subiect politic, Tudor Breazu îi propune Elenei Udrea: «Elena, ai un text mai vag pentru EVZ, îl trimit
către Dan ca să intre în ziar?» (...). Udrea are însă o idee mai bună și-i răspunde lui Breazu: «Pare OK, dar cred că
trebuie preluat mai bine după un blog unde să fie mult mai detaliat.» Tactica prin care o organizație media
tradițională, televiziune sau ziar, să preia un blogăr a fost întîlnită în România.“ într-o corespondență dintre Ana
Maria Topoliceanu și Alina Ferseta (cinovnic pedelist, împreună cu soțul Costel) aflăm că prețul pentru o
pereche de blogări urca pînă la 1 200 de euro pe lună „TVA inclus“. Un blogăr nu pica exact de la coada vacii,
ca turma postacilor: avea ceva știință de carte, o scriitură șmecheră și lapte dé cuc în instalații. Conjugă
binișor cîteva verbe: a omorî, a scuipa, a bate, a urla. De obicei este temelia minciunii, celula de bază a băsismului.
Cînd nu creează, recreează texte și mai otrăvite pe scheletul unor intoxicări gata preparate, devenind un al doilea
înveliș, mai țanțoș, al minciunii.
286
I Cuplul Ferseta găsește o mojicie despre Olguța Vasilescu, Primarul
Craiovei, pe Inpolitics.ro. Alina către Costel: „Babe, Trebuie să dăm știrea I asta la 1-2 blogări și să scrie un
articol despre el. Trebuie să inflameze I subiectul și să bage rică între ei.“ Dacă tot o terfelesc pe Olguța, Cici i
propune să-l ia la refec și pe generalul marmeladă: „Trebuie făcută foarte I cunoscută, să se vorbească despre faptul
că UNPR-ul și Gabi Oprea au fost I umiliți“ (tolo.ro, 10.11.2012).
I Luluța și mușcătura de căpușă

I Postacii împînzesc Internetul, se strecoară peste tot, induc, parșiv, un I curent de opinie, speculează cinic
emotivitatea asistenței, momesc în atîtea Î locuri și cu atît de multe capcane încît, pînă la urmă, tot se găsesc
sute, mii de inși care să cadă în ele. Luluța tronează cu un cap deasupra. „Latrina 3“ e F capodopera Luluței. O
minte zărghită ca a Mîșuleascăi poate produce mari I stricăciuni pentru că are o logistică solidă pentru a profita de
slăbiciunile ț psihologiei mulțimii. Nu știu dacă Luluța l-a citit pe Gustave Le Bon, dar I rezultă că l-a înțeles.* 1
Colosala putere a imaginilor cu incidență emoțională I a fost testată de postacii Elenei Udrea asupra unuia
dintre adversarii de j moarte ai șefei lor: Sorin Oprescu. Analizînd duritatea turbată a atacurilor ț online
împotriva lui Oprescu, Udrea pare că s-a repezit asupra acestuia din I considerente transpolitice. Unii spun că
scrînteala dintre cele două părți ar j fi început de la mătrășirea de către primăria condusă de Oprescu a parcărilor j
Dalii deținute de soții Cocoș. într-o interceptare telefonică din 06.06.2008 Ș: reprodusă în Adevărul din
15.10.2010, Cocoș le transmite un mesaj de suflet } oamenilor Gărzii Financiare în spatele căreia crede că s-ar
fi aflat Oprescu: i „Puteți să controlați pînă vă sar dinții, f...-vă muma-n c... de escroci!“ în fine, j Luluța lui Udrea
hoinărește pe net și dă, întîmplător, peste povestea unor mame speriate că peste plozii lor, deși în cărucior, s-ar
putea năpusti căpușele
aducătoare de boala Lyme.
j 1 Măcar una dintre ideile scrise de bătrînul Le Bon taman în 1895 s-ar cuveni menționată: j „Imaginile pe care le evocă în
mintea lor (a mulțimilor - n. m.) un personaj, un eveniment, j o întîmplare oarecare au vivacitatea lucrurilor reale.
Masele sunt aidoma unei persoane ț adormite, cînd rațiunea, suprimată momentan, lasă să se ivească imagini de o extremă ț
intensitate, dar care se risipesc pe dată în prezența reflecției. Masele, nefiind capabile nici ț de reflecție, nici de judecată, nu
cunosc neverosimilul, or, tocmai lucrurile incredibile sunt
l în general cele mai izbitoare. De aceea masele sunt îndeosebi frapate de latura miraculoasă ț și legendară a
evenimentelor.“ (Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, Ed. ANTET XX I PRESS, 2002, p. 32).
287
RADU CALIN CRISTEA
Luluța: Vai de minei... în loc de flutur, am prins un cărăbuș... Ha, ha, ha, ha, ha.
Cărăbuș, cărăbuș, pe-a cui mîini încăpuși? (Alecsandri)
Pe mîini bune încăpuși, cărăbuș! Ale Luluței: „Cînd a fost nebunia cu boala Lyme, creată de căpușe, Luluța a
apărut într-o dimineață și ne-a zis că pe asta trebuie tocat Oprescu. Și au răsărit mii de comentarii pe net despre
faptul că oamenii se vor îmbolnăvi și vor muri, mușcați de căpușe, și că Oprescu nu face nimic“ (tolo.ro,
19.10.2015). Repetată în sute de locuri, comentată alarmist de postaci, rulată obsesiv pe bloguri, invenția Luluței a
reușit să provoace o epidemie mediatică. Trupa de asalt se deschide, desigur, cu EVZ: „EVZ a informat, încă de
luni (16.04.2012 - n. m.), despre imensul pericol ce ne pîndește. în Capitală, cei peste 100 000 de maidanezi
reprezintă un adevărat pericol pentru că aceste căpușe trăiesc pe patrupede. PRIMARUL SORIN OPRESCU
PROMITEA, ÎNCĂ DIN LUNA MARTIE, CĂ VA LUA MĂSURI, ÎNSĂ REPREZENTANȚII FIRMEI DE
DERATIZARE 3D AU SPUS CĂ, PÎNĂ NU DISPAR MAIDANEZII, NICIO SOLUȚIE NU ESTE EFICIENTĂ“
(19.04.2012). Bl TV: „Pe fondul vremii ploioase, căpușele au invadat parcurile din Capitală. Specialiștii spun că în
această perioadă căpușele sunt extrem de periculoase. O simplă mușcătură poate paraliza sau orbi victima (...).
Netratată la timp, mușcătura de căpușă poate duce chiar și la deces.“ (17.04.2012). B365.ro: „Atenție! Invazie
de căpușe periculoase pentru om, în parcuri!“ (17.04.2012). mediafax.ro: „Invazie de căpușe la Sibiu: peste
30 de persoane au ajuns la spital“ (18.04.2012). Revărsare de postări despre invazia pornită din capul Luluței.
Forumul comunitate.desprecopii.ro: „Mămici, sunt puțin îngrijorată de această invazie, mă pune pe gînduri și
parcă nici nu-mi mai vine să ies cu pitica în parc și să ies cu ea doar în curte. Voi, mămici, ce părere aveți?“
(25.04.2012). Napocanews.ro avertizează că mușcătura de căpușă duce, în scurt timp, la „șoc anafilactic și
moarte.“
Psihoza pusă la cale de Luluța a căpătat proporțiile unei pandemii ce a cuprins și Ziare.com, Tribuna.ro,
Vînătorul.ro, Dcnews.ro, Daunatori.info, Adevărul.ro, Motociclism.ro, Cancan.ro („Un ieșean a fost mușcat
de 12 căpușe în timp ce se relaxa în iarbă!“, 24.04.2012), Metropotam.ro, Forum.softpedia.com, Stiri.com.ro,
Doctor.ro, Gds.ro, Libertatea.ro, Acasă.ro, Ziaresireviste.ro, Ziare-pe-net.ro, Gazetadecluj.ro,
Sănătateabuzoiană.ro, Presagalati.ro etc., etc. La început, Primarul Oprescu ia totul în balon. Apoi se apucă de
stropit prin parcuri și grădini. în continuare - cam disperă: dă o ploaie și insecticidul nu-și mai face efectul.
Oricum, dacă nu omoară mai întîi maidanezii, degeaba fugărește căpușele. Oprescu o dă în bâră. Luluța
288
i-a tras o țeapă și l-a acoperit de ridicol. Un postac din echipă: „Ne-am amuzat cînd am văzut că ăia de la PNL
și-au făcut campanie mergînd prin parcuri îmbrăcați în combinezoane galbene și stropind cu insecticid
împotriva căpușelor“ (tolo.ro, 19.10.2015).
Mușcat de căpușele Luluței, dar scăpînd doar cu mari întinderi musculare și cu o față de pernă, Sorin
Oprescu nu se va descotorosi de lucrarea magiei negre a Luluței Chirițoaiei din Pleșcoi. Aflată sub puterea
lui Zadiel, Luluța trece la farmecul următor, invocînd noul blestem aplicat abia resuscitatei victime Oprescu.
într-un e-mail către postaci din 04.03.2012, farmazoana Mîșulescu anunță tematica descîntecului (respect și
acum gramatica pălită de solomonie a Luluței): „Despre Oprescu - tovarășul Schmayer - adevăratul nume al lui
Oprescu care după unele dezvăluiri, face parte din echipa KGB reactivată în România“. Blogărița descrie și un
țintar pe puncte al denigrării: Oprescu este spion rus, grav bolnav, impotent, homosexual, rasist. Compune un
text, plimbat, apoi, de postaci prin bolgiile infernului internaut. Ca toate minciunile zămislite pe mapamond, falsul
confecționat de Luluța conține, pentru un plus de credibilitate, și cîțiva sîmburi de adevăr. Astfel, în
12.03.2008, la ProTV, Oprescu a recunoscut că și-a făcut cu ani în urmă o operație de vasectomie „pentru a nu
risca să aibă moștenitori nedoriți“. Mîșulescu insinuează că, „în mod normal, la această procedură apelează bărbații
virili, și nu persoane de genul lui Oprescu care este suferind de diabet și cu probleme de prostată“. Despre
diabetul lui Oprescu s-a aflat în spațiul public abia după arestarea acestuia din 2015, iar bărbăția lui problematică,
precum și presupusele suferințe cu prostata sunt bubuieli ale minții Luluței care lasă, așa cum își planificase,
o dîră de suspiciune: „Ce se ascunde în spatele acestei operații, în special de ce a ținut Sorin Oprescu să dezvăluie
public acest aspect intim al vieții sale?!!!!!!!!!“. G. Le Bon: „Afirmația pur și simplu, neînsoțită de niciun
raționament și de nicio dovadă, constituie o cale sigură prin care o idee este făcută să pătrundă în spiritul
mulțimilor. Cu cît afirmația este mai concisă și lipsită de argumente, cu atît se va impune mai bine.“1
Luluța: Oprescu e impotent, dar pederast: „într-o scrisoare primită la redacția cotidianului Interesul
public a fost descoperită o misivă a «independentului» Oprescu adresată comunității gay (...). Oprescu «bate șaua
să priceapă iapa» că, față de nevoile și dorințele acestei comunități, el este cel mai potrivit să îi ajute dintr-o
posibilă poziție de primar gemeral. Hmmm!“
1 Gustave Le Bon, op.cit., p. 64.
289
RADU CĂLIN CRISTEA
Una dintre prescripțiile manipulării este aceea de a trimite ferm la i locuri, evenimente și personaje greu
sau deloc verificabile. Astfel, invocatul I cotidian Interesul public, lansat în 10.09.2007 de Marius Locic,
ulterior 1 condamnat la patru ani de închisoare pentru corupție, este intruvabil. 1 Reluînd: redacția
inexistentei publicații a primit o scrisoare (a cui și către | cine? - n. m.) în care a fost descoperită (de ce, de cine,
cînd? - n. m.) o j „misivă“ a lui Oprescu. Pentru ce ar fi fost nevoie de o scrisoare „descoperită“ j în altă scrisoare?
Știe Luluța de ce și continuă: !
„Nu mai este un secret că Oprescu este însoțit peste tot de un individ ; care stă mereu în preajma lui, chiar și
atunci cînd merge «pe teren»... J vestimentația acestuia fiindu-i de fiecare dată în nuanțe de roz și
imprimeuri florare (sic!)! Gesturile, machiajul, mersul... într-un cuvînt efeminat (cine e «efeminat» -
cuvîntul sau puicuța invocatului ornitorinc? - n. m.), arată că este homosexual, iar cei din jurul lui Oprescu (cine,
care? - n. m.) și-au pus întrebarea de ce este permanent cu Oprescu? Iar la PC (?!) se mai spune că i-ar fi
făcut un loc «călduț» panterei roz".
întreg acest paragraf este o ficțiune. „Pantera roz“ avea culcuș doar printre neurocitele nenorocitei
Luluța Mîșulescu - LuMi Massa pe Fb. O găsiți ușor, acolo își face veacul, practicînd aceeași veche
meserie. Luluța merge mai departe, postind fotografii în ipostaze sexy, lipită de Udrea, cînd la mare, cînd, tolănită
pe jos, în intimitatea căminului, blondă și ea, forme pline, bust inimos, rochii mulate, dresuri ațîțătoare, tocuri
de la doișpe în sus, cu degetul la năsuc ca Elena. Aproape că îți vine să intri la bănuieli.
Regina troll-ilor
O asemenea operațiune de intoxicare nu se putea dispensa de serviciul ofițerilor acoperiți din presă.
Băsescu mi ți-i știa. Nu era mare brînză să afle. Pe unii i-a folosit cînd, prins la înghesuială, îi întrebuința pentru
dirijarea favorabilă a moderației și mitocosirea unor daravere periculoase (de exemplu, Lt.-col. acoperit
Robert Turcescu, la ultima dezbatere televizată cu Geoană, în 03.12.2009). Acest păsăret invizibil și-a luat zborul
din colivia lui Băsescu pe măsură ce puterea Comandantului se împuțina. Băsescu despre jurnalista Sorina Matei:
„Elena Udrea a avut un tratament special, inclusiv din partea colegei dumneavoastră Sorina Matei, poate se mai
gîndește ce i-a spus (sic!) Robert Turcescu în emisiunea de pomină“ (Bl TV, 30.10.2014). Băsescu trimite la
dialogul Turcescu-Matei din emisiunea cu autodeconspirarea (Bl TV, 21.09.2014). Iată-1.
290
Turcescu (adresîndu-se Sorinei Matei): Uită-te la tine în interior... Matei: Mă uit.
Turcescu: ...nu aici în emisiune, nu-i timpul aici, nu la masa asta îți faci judecata nici măcar asupra ta
(...). Toți uitați-vă la voi în interior și dacă sunt lucruri care vă chinuie, care vă fac, poate, să nu fiți drepți în fața
celorlalți, care v-ar putea face cu dublă comandă, cu ce vreți voi...
Matei: Robert, pe mine nu mă chinuie nimic, chiar nu mă chinuie nimic
în viața asta și în meseria asta...
Turcescu: ...nu fă asta aici...
într-adevăr, pe Sorina Matei n-o chinuie nimic „în viața asta“1. Probabil că nici în celelalte. Putea să se arunce
și bomba de la Hiroshima, „interiorul“ ei rămînea intact. Uitîndu-se în interiorul personal și dînd, posibil,
peste niște sechele de conștiință, Sorinei Matei nu s-a simțit, profesional și etic, cu degetele prinse la ușă
făcînd, pe de o parte, paradă de echidistanță, dar, pe de altă parte, sărind în ajutorul Elenei Udrea, poate,
din motivele picurate de Turcescu. într-un dialog în direct între Cristian Călugăru și Sorina Matei (Bl TV,
20.03.2015), șeful postacilor Elenei Udrea o acuză pe jurnalistă că, la Convenția PDL din 23.03.2014 pentru
alegerea președintelui partidului, s-a aflat într-o încăpere de la Romexpo a staffului udrist, de unde îi dirija
pe menționații prostaci, indicîndu-le cînd și cum să acționeze.
Călugăru: Dvs. erați în cameră cu Elena Udrea și ne spuneați ce să reacționăm pe Internet, dna Sorina
Matei.
Matei: Eu vă spuneam? Domnu’ Călugăru?
Călugăru: Dar mai erau mulți oameni acolo, poate-și aduc aminte...
Matei: Păi, sunt ziaristă, am vorbit cu candidații.
Călugăru: Nu, ne învățați ce să scriem.
Matei: Eu vă învățam? Sunt și o prietenă a dnei Udrea.
Călugăru: După postarea dlui Lăzăroiu. Vă prefaced că nu știți cum funcționează mecanismul. Erați în tabăra
opusă dnei Monica Macovei.“
Matei: Aveți o problemă cu ziariștii...
Călugăru: Am o problemă cu ipocrizia. Atunci ne învățați ce să postăm pe Internet și acum cu postacii nu
mai e bine.
Matei: Ce treabă are cu dl Lăzăroiu? Eu nu înțeleg ce-i cu Lăzăroiu. Nu vreți să-mi spuneți de postaci?
1 youtube.com/watch?v=i2LB0OM_Vw
291
RADU CALIN CRISTEA
Călugăru: Asta vă spun. La momentul respectiv, postacii ăștia, pe care-i și cunoașteți, vă lăudau și vă apărau
cînd ați intrat în conflict direct cu Sebastian Ghiță.
Matei: Pentru că eu nu-i știu, aș vrea să știu cum îi selectați.
Călugăru: E așa, o mare doză de ipocrizie!
Matei: în afară de mizeriile pe care le spuneți și pentru care aș putea să vă dau în judecată...
Călugăru: Dați-mă în judecată!
Nu l-a dat. Bieții lefegii! „Lăudau și apărau“ la ordin, pe oricine, de exemplu pe o jurnalistă de casă a lui
Băsescu și Udrea.
Agitprop-ul pedelist, udrist, băsist organizat, condus și plătit direct de Elena Udrea izbește ca fenomen
propagandistic axat pe strategii diversioniste la scară mare. Rețeta îi aparține Elenei Udrea, neschimbată în
complăcerea ei în medii ocult infracționale unde se acționează în termenii ilegalității sfidătoare. Udrea s-a
autoîncoronat regină a troll-üor. S-a dovedit meșteră în canalizarea forței întunecate a Internetului, care a
recreat-o după chipul și înfățișarea dorite și i-a înjosit, excremențial, pe opozanții acesteia. Nu s-a simțit
murdărită. A trăit printre gunoaie și mizeria o reprezintă, e pcordul C-Dur al expresivității sale. Lumea Elenei
Udrea a crescut din bălegarul fertil al unei societăți foarte slabe la atacuri venite din afara spiritului democratic. De
la această imunitate precară ni se trag și mobilitatea spectaculoasă a minciunii și patronii de presă și jurnaliștii
care, în funcție de durata și polivalența actului prestat, au, ca prostituatele, un mercurial de comunitate interlopă.
Totul îi era pregătit: Udrea a venit doar cu excesul, cu ultraabundența și disproporția. S-a lăsat inventată, în bună
măsură, de o presă masiv disponibilă la corupție. Are o vinovăție redusă în faptul că a oferit bani presei prin
comparație cu jurnaliștii care i-au primit și, în contul acestora, și-au pîngărit meseria. Subaeriană, subacvatică,
subpămînteană, Elena Udrea învie, reîncarnată în toate aceste naturi clandestine. Emisia de noxe din buncărul din
Modrogan 22, sediul PDL, a perforat ozonul. Se topesc ghețarii? Se încălzește planeta? Iarna e ca vara? Nicio
problemă. Nu va afla nimeni. Se ocupă de asta Cici si Luluta.
ROMÂNIA FRU'FRU
Lepădarea de Udrea: Nevermore!
Pentru Traian Băsescu, Elena Udrea va însemna un permanent casus belli. Un motiv de război.
Puzzle-ul băsist nu poate fi conceput fără bucățica Udrea. E particula universală a lui Zeus de la Cotroceni:
friabilă, dar cu o fenomenală forță destructivă. Va deveni punctul de sprijin care, la cel mai mărunt bîzdîc al
julietei prezidențiale, va da de-a dura globul băsist. Băsescu va risca totul pentru Elena sa, va face praf majorități
parlamentare, va încăleca guverne, se va învrăjbi cu intelectualii săi. Udrea sau nimic! Cred că și bătrînul
Paracelsus ar fi declarat forfait încercînd să dezalcătuiască alchimia ce i-a agregat pe Băsescu și Udrea. Politică,
putere, amor, bani, taine murdare - toate acestea îi vor fi unificat pe cei doi într-o sudură orbitoare. Chiar și
după ce Udrea va revolta cu a sa Românie fru-fru, mai mult, după ce încă Președintele va trece în revistă depunerile
obidite de arme ale grănicerilor ce-i ținuseră întreg imperiul, Băsescu nu se va lepăda de Udrea. Nu de trei ori, nu de
două ori, nici măcar o dată. Nici după ce justiția lui o va găbui pe Udrea, după ce DNA-ul lui o va trimite gratis
într-o excursie prelungită la Tîrgșor pentru un studiu de impact asupra buzilor turcești, după ce Codruța i-a
băgat gheara în gît pițigoaicei sale dragi, Băsescu nu se va dezice de femeia care i-a umplut viața pînă la refuz. Se
zbîrlește la Coldea și la Codruța, dar pe Udrea tot n-o lasă din brațe. Psihologie de căpitan de vapor: naufragiu,
explozii, incendii, oameni la apă, morți, răniți - comandantul, caracter vertical, cu mîna pe catarg, se scufundă
concomitent cu vasul. într-o lume închisă, de legiuiți ai tăcerii, cei doi continuă același tangou secret, nerușinat,
neîntrerupt, Por una Cabeza1.
1 youtube.com/watch?v=VsklOSlwaKo
293
RADU CALIN CRISTEA
Am analizat deja graffitile obscene zgîriate de Udrea pe pereții interiori >
ai AP. Mai tîrziu, spre sfîrșitul lui 2009, PSD și PNL decid să înființeze o ■
comisie parlamentară care să ancheteze nestidințele acumulate de Udrea
(abuz în serviciu, neglijență în serviciu, instigare la infracțiunea de abuz
contra interesului public și conflict de interese). Cotroceniul face clăbuci.
Noii tangere circulos meus! - Nu vă atingeți de cercurile mele! (Arhimede) -
zbiară Băsescu la hultanii puicuței sale. Băsescu se uită cu albul ochilor la
Boc, Boc urlă la pesediști și, la 01.10.2009, guvernarea se face praf. Băsescu
n-ar fi dat-o pe Udrea nici pentru un cal. O multitudine de fapte și de
informații off the record mă îndeamnă să consider că guvernarea Boc
(22.12.2008-06.02.2012) a fost, după decembrie ’89, cea mai depravată în
spolierea banului public și postularea fărădelegii ca girant al unor afaceri
personale pe picior mare. Poate doar devalizarea băncilor (Bancorex, Credit
Bank, Banca Agricolă, Bankoop, Banca Columna, Banca Religiilor, Banca
Dacia Felix etc.) din perioada 1990-1996 să fi rivalizat cu orgiile economico-
financiare dintre 2008 și 2012, avînd-o matroană de lux pe Udrea.
Sume de ordinul miliardelor de euro au intrat în pămînt, au zburat spre
offshore-un sau au rămas în Românica lui Băsescu, săltate din portofelul
statului cu punga, cu sacoșa, cu sacul, cu geamantanul, în cele patru zări, pe
la oligarhi, dar și pe la diverși perpeliți. Mișmașuri în biserici și cimitire;
sute de mii de euro tîrîți fără sinchiseală prin locuri publice; corupție
grețoasă, în văzul lumii și cu știința poliției și a procuraturii; mafie și taxe
de protecție; averi în neștire; șpăgi burdușite în cuștile cîinilor-„vameși“;
mici cărați cu charter-ul de la Cocoșatu pe Coasta de Azur; proxenetism și
prostituție; trafic greu de influență; escrocherii comise sub ochiul complice
al autorităților. întreagă această lume a lubricității în piața mare, a furtului
brevetat sub guvernarea Boc și cu blagoslovenia Cotroceniului, s-a dezvăluit
într-un climat, cred, fără precedent și irepetabil: exuberant, teribil de
imprudent, cu pungășiile săvîrșite de personaje cam capii și cu o dezarmantă
nonșalanță în furt și înșelăciune. La cravată și cu ochelarii discret aburiți
chiar și după căzături de la mari înălțimi, ghibirdicul Emil Boc1 a părut
multora un felin deja dispărut printre tîrîtoarele fălcoase ale regimului
Băsescu. Dimpotrivă, Boc era un emerit al consensului, făcînd pace între
dobitoace mafiote. Un exemplu:
1 youtube.com/watch?v=bbTH4bHVYQ8
294
ț ’ „Potrivit referatului procurorilor (în dosarul privind retrocedările : ilegale ale ANRP - n. m.), Dorin Cocoș a
fost sunat de Sergiu Diacomatu și ! Remus Baciu (vicepreședinți ai ANRP - n. m.) că Ioan Oltean îi amenință.
1 Ulterior, Cocoș l-a sunat pe Emil Boc ca să intervină în acest scandal. I Telefonul lui Cocoș a fost dat pe
speaker, astfel că discuția lui cu Boc a fost I auzită de mai mulți martori. «Stai liniștit, încerc să rezolv această
problemă ! cu Oltean și nu veți mai fi amenințați», ar fi spus Boc. în acest timp, Baciu j și Diacomatu îl
amenințau și ei pe Oltean cu un scandal sexual. Aceștia ( amenințau că vor publica fotografii cu Crinuța
Dumitrean și un procuror, i dar și cu Oltean și Dumitrean, fotografii care ar fi declanșat un scandal de I
proporții“ (DC News, 02.12.2015).
Spelunca acestor saturnalii năvalnice a fost MDRT-ul condus de cucoana j Udrea. Scandalos mi s-a părut
contrastul dintre, pe de o parte, sumele i borțoase înghițite de gondole, leagăne ruginite și terenuri de fotbal în
pantă î și, în opoziție, necazurile îndurate îndeosebi de pensionari începînd cu ! ictusul din mai 2010. îmi
amintesc o socoteală pilduitoare apărută în presa i din perioada „tăierilor“: dacă finanțarea MDRT în bugetul pe
2010 ar fi fost > redusă cu o treime n-ar mai fi fost necesară amputarea salariilor bugetarilor, j . întunecoasa,
selianica Udrea se va afla în fruntea bucatelor, nășind, ; părăduind, încasînd, ca la barbut, para-ndărătul,
dijmuind, recuperînd, : într-un joc al perdiției cu mize demențiale. Un joc de indivizi apucați și aspirînd, prin
toate orificiile, drogul corupției. Nepotolita Udrea, a Saucy I Persona (cf. cablograma WikiLeaks publicată
de mai multe cotidiene în ș 24.03.2011), își va măsura nemăsura, cu același instinct al imoderației delirante,
avînd de astă dată, la picioare, căruțe de bani.
O problemă orizontală: Udrea
Ar fi de presupus că, în anii următori, vom afla de la instanțele de judecată mai multe despre Elena Udrea
decît presa care s-a opintit să dea la lumină în utimul deceniu. Pe sub ochii cînd holbați, cînd cu pleoapele
betonate, ai DNA s-au bulucit viituri de informații despre pantagruelica foame de avuție a Elenei Udrea.
Unele investigații vor fi fost ca la carte sau, dimpotrivă, niște făcături, după cum e posibil ca altele, bine lucrate
informativ, să se fi scurs în presă dinspre servicii sau grupuri de interese economice rivale cuplului
Udrea-Cocoș. Nisipul, întotdeauna mișcător, curge diferit prin clepsidrele DNA. Oamenii Codruței au sărit
ca loviți la
295
RADU CALIN CRISTEA
abataj după recepționarea unui denunț neciteț, dar s-au prins greu și doar după ce alonja Președintelui s-a
abreviat, că Udrea ar fi călcat strîmb, dar nu din cauza înălțimii tocurilor sale oricum inadecvate unui „lider-
orizontal“. La ce buchete de învinovățiri înfloresc aproape din tot ce a defoliat Udrea mi-ar fi peste mînă să rețin o
anume anomalie dintr-un balamuc ciclopic. Iau ca atare, fără comentariu, una dintre investigațiile de presă
avîndu-i ca protagoniști pe Udrea-MDRT-abonați la contracte cu statul-sponsori ai PDL:
„Amenințările domniei sale (ale E. Udrea - n. m.) din mai 2010 cu desființarea CNI (companie
subordonată MDRT - n. m.) au avut un impact deosebit în rîndul afaceriștilor de partid. în decembrie 2010,
Moldocolor, sponsor oficial al partidului, a primit 700 000 RON pentru refacerea unui pod pe un drum
județean din Neamț. în 2008 și 2009 Moldocolor donase 56 500 RON pentru PDL. Dar contractul pentru
pod reprezintă mărunțiș față de ce lucrări prinde de obicei această firmă. De exemplu, în octombrie 2010,
societatea a primit 55 000 000 RON de la Primăria din Piatra Neamț, condusă de Gheorghe Ștefan «Pinalti» de
la PDL, pentru «dezvoltarea infrastructurii turistice». Acționar la Moldocolor este un consilier local PDL de
la Piatra Neamț. Tot 700 000 RON a primit de la CNI și Conbac SA din Bacău, în ianuarie anul acesta, pentru
executarea unui «zid de sprijin» în Slănic Moldova. Acționar la Conbac este Mihai Șlic, consilier PDL la
Primăria din Bacău. De asemenea, în iulie 2010, Termogaz Company a primit un contract pentru construirea unei
săli de sport în Blaj, județul Alba. Valoarea contractului - 2 800 000 RON. Potrivit EVZ, Termogaz este
controlată de Miron Gărdean, fratele lui Adrian Gărdean. Ambii sunt apropiați ai lui Tiberiu Iacob Ridzi și ai
soțului fostei ministrese. De asemenea, Adrian Gărdean este și sponsor oficial al PDL“ (Kamikaze, 12.08.2011).
La MDRT se lucra numai cu numere iraționale, cu sectio aurea. Cu secțiunea/numărul de aur. într-o
motivație a Curții de Apel București din 10.02.2015 se afirmă că „la nivelul Ministerului exista o cutumă în baza
căreia reprezentanții societăților comerciale care primeau finanțări de la MDRT sau de la companii
subordonate acestuia «întorceau» 10% din sumele primite către persoanele cu funcții de conducere din aceste
instituții.“ Judecarea cinstită a Dosarului „ALRO“ ar ajunge la urme între care s-ar distinge și cipicii E. Udrea
(cf. JN, 29.07.2004). Triada Petrache- Bittner-Cocoș ar fi încercat, poate chiar a reușit, să treacă prin
protecție de
296
fuste (Eminescu), afaceri oneroase cu propteală la Băsescu. La MDRT,
: turmentată de atîtea izbînzi în sifonările interne, ministreasa Bonnie trece
la stupul cu bani europeni. Se va fleșcăi însă repede. Pe 20.06.2010, CE
* suspendă plățile pentru proiectele ce ar fi urmat să primească finanțare prin
Axa 2 a Programului Operațional Regional (POR) gestionat de către MDRT.
Un audit al CE a descoperit „nereguli majore“ la Autoritatea de Management,
subordonată MDRT, care gestionează POR. Suma blocată a fost de
800 000 000 de euro. Stoparea fondurilor europene cădea în plină criză,
cînd ne ardea buza. Vinovăția apasă două creștete: Ministrul Udrea și
Gabriel Friptu, Directorul Autorității de Management a POR. Udrea
pregătește o nouă bărbiereală, încercînd să alunge pocinogul din minister.
„Deși (Udrea) susține că nu are atribuții de control pe POR, MDRT a
realizat, în 2010 . și 2011, 14 controale și a trimis chiar și o sesizare la
Departamentul pentru Lupta Antifraudă“ (HotNews, 28.06.2011).
Citat de aceeași sursă, reprezentantul CE Angela Martinez Sarasoia a
declarat că „în ceea ce privește achizițiile publice, aceasta este o problemă
orizontală și se încearcă rezolvarea acesteia cu autoritățile naționale.“
Ei, așa mai vii de-acasă! (Caragiale)
Nimeni în politica românească nu era mai pricepută în probleme
orizontale decît Udrea. Drept care scoate POR-ul decedat din MDRT: „Am
declarat în repetate rînduri, înainte de blocarea plăților din POR (un
exemplu este emisiunea «După 20 de ani» la ProTV în data de 29 mai) că
administrațiile locale sunt responsabile de implementarea proiectelor“ (pe
Fb, 25.06.2011). Un miracol se petrece sub ochii noștri: decedatul POR iese,
en fanfare, din MDRT și e transferat, ca în Căința lui Tengiz Abuladze, la
baroni locali ai PSD. Ei sunt de vină, ca și cum MDRT n-ar fi trebuit să
implementeze și implementarea implementării. Ideea cucerește falange
disciplinate din mass-media. Ai zice că e adevărul gol-pușcă. O droaie de
jurnaliști din presa adultă mută cadrul de pe Udrea pe baronii PSD pe care
îi fac albie de porci pentru prădarea banilor europeni. în răsfățul jurnalistic
aplicat Elenei Udrea intră și eludarea unor acțiuni ale acesteia în același
context: de pildă, Ministrul Udrea controlează personal operațiunile cu
fonduri europene ale lui Cristache Rădulescu, Președintele Consiliului
Județean Ilfov. Baron PDL, Rădulescu este iertat, printr-o „corecție tehnică“,
de 10 milioane de euro - bani europeni suspectați, inițial, de fraudă. De
altfel, tocurile favorite ale Elenei Udrea vor fi acelea cu care va păși, ca
297
RADU CĂLIN CRISTEA
pernițele de la labele felinelor, în mediul infracțional. Acolo trăiește, acolo | visează, acolo îi este familia. Nu-I
strică pentru că doar pacea lui ilicită îi dă 1 liniște: „Am spus că, dacă plecăm în control, închidem jumătate din I
turismul românesc, dar nu ăsta e scopul nostru“ (cotidianul.ro, interviu, | 23.02.2009). ]
Servicii la pat
în anchete jurnalistice (Riseproject, 30.01.2015) și interviuri ale E. Udrea ■ (HotNews, 30.01.2015) se

vede, în infraroșu, lumea nevăzută ce forfotea pe terenul de la Nana: cetățeanul libanez Jihad El Khalil
(proprietarul societății Agro Chirnogi), latifundiarul, între timp decedat, Culiță Tărîță, Gen. SRI Florian
Coldea, Alina Bica, fost Procuror-șef al DIICOT, Gheorghe Ștefan („Pinalti"), Liviu Ghebaur și Cătălin
Trandafir (operatori portuari ce exportau produsele agricole ale lui El Khalil) și, cu voia cititorului, Traian
Băsescu și Elena Udrea. Sursele nu-mi inspiră prea multă încredere, dar avansează cîteva indicii rezonabile pentru
că desenează o linie de conduită a multor afaceri à la roumaine. Pe ce pune mîna Udrea nu se mai măsoară în
prăjini, pogoane sau iugăre, ci în sute de hectare.
Interviu cu Udrea, HotNews, 30.01.2015: Culiță i se plîngea lui Udrea că „exista un dosar împotriva unor
parteneri de afaceri pe care el îi avea și care vindeau cereale, care aveau cumva cel mai bun preț de pe
piață, ceva de genul acesta, deci oamenii erau dintre cei care afectau interesele marilor trader-i de
cereale - așa, și care nu erau cetățeni români și care dosar ar fi fost făcut special pentru a fi ei scoși de pe
piață, invocînd interesul Gen. Coldea“. Extensibilă cum o știm, Udrea ia imediat forma iscoadei
prezidențiale, ca „sursă alternativă de informații" pentru șeful statului, căruia, după scrupuloasa verificare a
mărturiilor, „îi spune ceea ce i-a transmis Culiță Tărîță“.
Nu pătrund în lumea acestor neînțelesuri. Aflu, totuși, că „în octombrie 2013 Elena Udrea a intrat în afaceri
cu una din companiile conectate la Culiță Tărîță (Agricost - n. m.) și, prin mijlocirea acestuia, chiar cu Jihad
El Khalil". Cîinii de la Nana se fugăresc nu cu covrigi, ci cu tinichele legate de coadă. Agricost subcontractează
lucrările agricole de pe latifundiul Nana libanezilor lui El Khalil: „Aceștia au pus primul răsad pe terenul familiei
Băsescu din județul Călărași“ (Riseproject, 03.02.2015).
298
Altă ispravă, altă priveliște a zăbrelelor. în dosarul „Gala Bute“, Udrea va 1 avea de parat acuzații urîte (citez
din Rechizitoriul DNA prin care s-a dispus, în 21.04.2015, trimiterea în judecată a lui Udrea pe care ÎGCJ a
condamnat-o la șase ani de închisoare cu executare) „cu privire la săvîrșirea, în perioada 2010-2012, a mai
multor infracțiuni de corupție, asimilate și conexe infracțiunilor de corupție în legătură cu administrarea
fondurilor publice de către MDRT (...). Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpata Udrea Elena
Gabriela care îndeplinea în acea perioadă funcția de ministru al MDRT, a coordonat un sistem prin care
persoanele cele mai apropiate acesteia (...) au primit cu știința inculpatei sume de bani de la
reprezentanții unor societăți comerciale pentru a le garanta plata la timp a lucrărilor finanțate de autoritatea
publică. Sumele obținute au intrat fie nemijlocit în patrimoniul inculpatei Udrea Elena Gabriela (în numerar
ori ■prin plata unor bunuri și servicii), fie în patrimoniul unor persoane indicate de aceasta (Organizația
București a PDL și inculpatul Rudei Obreja).“
Ridicate, mai toate, pe soluri mocirloase, afacerile pe cont propriu ale Elenei Udrea au înflorit
dintr-odată, în 2013: Agro Green Nana SRL (înființată în 2013), cu hectarele ei mici lipite hopa-hopa de hectarele
mari ale lui Băsescu; Băi Boghiș SRL (2013) - „spa“-ul împachetat cu bani de la MDRT, unde s-a asociat cu
Veronica Elena Stanca, soția lui Viorel Nicolae Stanca, fost General de securitate restartat în SRI; Tim
Rail Cargo SRL (2013, obiect de activitate - „Transportul de marfa pe calea ferată“); Rail Operator Cereai SRL
(2013), prin Tim Rail Cargo SRL, cu activitate în „Depozitări“. Sume considerabile au fost/sunt rulate prin
unele dintre aceste firme. Udrea se combină, supravoltată, cu afaceriști din lumea interlopă - clanul Cămătaru, Nicu
Gheară (GIP, 20.11.2006). Coincidență sau dimpotrivă, multe dintre afacerile Elenei Udrea, cele personale sau
alături de Cocoș, s-au dezvoltat într-o contopire cu feți-logofeți din serviciile secrete. Doar cîteva nume:
menționatul Gen. (r.) Stanca, oligarh al lui Băsescu (avere de circa 20 de milioane de euro în 2010), șters din
catastife de SRI, dar dovedit de CNSAS și ÎCCJ ca ofițer de securitate care a făcut poliție politică; Nicolae
Dumitru „Niro“, patronul NIRO ’95IMPEX SA, comandant, la propriu, prin firmele sale, peste un adevărat
regiment de securiști și milițieni al naibii de bine înfipți în noile servicii de informații; Gen. (r) Dan Gheorghe,
cu o carieră prodigioasă în DSS, USLA, SIE, UM 0215, SRI, SIPA; Octavian Cornățeanu, fost ofițer de Miliție,
apoi de Poliție, șef al Sectorului „Crimă organizată“ din UM 0215, ulterior 0962 din
299
RADU CALIN CRISTEA
MI; Ion Badea, fost ofițer de Miliție și de Poliție, fost purtător de cuvînt/șef birou presă al PNA, IGP și al
grupului „Niro“; Mihai Neacșu, ofițer în DSS și SRI etc. (GIP, 25.02.2007).
Asociată, așadar, predilect cu firme înțesate de ștăbimea fostelor organe represive recuperată de Poliție și
de noile servicii de informații, Udrea trăiește periculos. Modernizează cu bani de la MDRT, în două tranșe, Băile
Boghiș. Apoi le cumpără. Dansează cazacioc, aranjînd „Gala Bute“, peste scoarțe de legi, de gît cu Breazu,
Lungu și Rudei. Afacerea „Nana“: pince-fesse cu Coldea și SRI, dosare penale la comandă, baroni imemoriali
(Tărîță), aranjamente cu libanezi, DIICOT, importuri și exporturi deocheate, familia Președintelui și,
desigur, Marele Anonim pe nume Băsescu. Asistată de Băsescu, Udrea și-a reglat conturile cu serviciile de
informații asupra cărora avea un control notoriu. Culegea informații, dădea telefoane, avea contacte directe, insista,
revenea, iar, cînd unii de prin servicii făceau gît, îi pîra Președintelui. File din așa-zisul ei jurnal dat în păstrare
lui Ion Cristoiu și publicat, în fragmente, de acesta scoate în relief cel puțin autoritatea Elenei Udrea asupra
SRL Udrea află că serviciul condus de Georghe Maior, pardon !, de Gen. Coldea, intercepta telefonul lui Dan
Andronic, Băsescu r- cică - nu știa, Udrea îi bagă în boale pe șefii SRI, care, totuși, stau bine în bocanci, în
sfîrșit, Băsescu comandă „aruncați, voltă și împungere repezită, marș!“ și SRI încetează ascultările „pe siguranță
națională“ ale amicului amicei Președintelui (vezi Ion Cristoiu, pe blog, 13.12.2015).
Sare în ochi relația Elenei Udrea, escortată de îmbărbătorile întotdeauna irezistibile ale lui Băsescu, cu
structuri mafiote împănate cu băieți din servicii. Cele mai destructive din învoielile pe sub masă dintre cei doi
idilici mortali vor fi rămas pitite în șaradele acoperite de cei care oferiseră, pînă nu demult, servicii la pat regimului
Băsescu.
Cu toate pînzele sus
Diotima din Pleșcoi va întrupa femeia veșnică din capul lui Băsescu. Un cal troian va fi plantat în cetatea
băsismului. 2014 va fi anul Elenei Udrea. Anul Calului de Lemn. Cînd dezlănțuită tulnicăreasă, cînd preoteasă în
templul păgîn al băsismului, Elena Udrea va șterpeli un brand, sub ochiul complice al sanctității supreme și
scoțîndu-i din sărite pe oficianții cu cotizația la zi, care și-au văzut batjocorită slujba lor de aproape zece ani.
300
I Traian Băsescu se mărturisește, într-un tîrziu. A mers cu Elena Udrea cu I toate pînzele sus:
I „Altfel n-aș fi protejat-o vreme de 10 ani“ (Antena3, 10.09.2014).
! Adevărul în cazul E. Udrea trece obligatoriu prin mijloc. Or, scopul I scuză mijlocurile. Mă gîndesc, desigur, la
„animus“ și „anima“ ale bătrînului I C.G. Jung:
J „Caracterul complementar al sufletului afectează și sexul subiectului, așa j cum am văzut de nenumărate ori.
O femeie foarte feminină are un suflet f masculin, un bărbat foarte viril are un suflet feminin. Acest contrast vine
f din faptul că, de pildă, bărbatul nu este absolut și în toate viril, ci el posedă în mod normal și anume trăsături
feminine. Cu cît atitudinea sa exterioară e mai virilă, cu atît trăsăturile feminine sunt mai deplin înlăturate și trec în
inconștient. Această împrejurare explică de ce tocmai bărbații foarte virili sunt afectați de anumite slăbiciuni
caracteristice: față de impulsurile inconștientului ei au un comportament feminin, determinabil și
influențabil. Și invers, tocmai femeile cele mai feminine manifestă adesea față de unele lucruri lăuntrice o
ignoranță, o îndărătnicie și o obstinație pe care, la aceeași intensitate, le întâlnim doar în atitudinea exterioară
a bărbaților. Dacă vorbim deci în cazul bărbatului despre o anima, trebuie să ne referim în cazul femeilor la un
animus.“1
Bănuiam eu ceva. Doru Bușcu vede în Udrea o Venus tabloidă a imaginarului colectiv:
„De două milenii, rețeta sexului perfect se străduiește să încapă în 64 de poziții. Vechii indieni sunt însă mici
copii. Istoria universală a erecției e incompletă fără afrodiziacele puterii. Potența politică duce la partide de
neuitat. Cu un amănunt: copulația are loc în public. Elena Udrea vine din imaginarul colectiv al bărbaților trecuți
binișor de a doua tinerețe, persecutați erotic de sfielile socialismului și supuși azi, prin moda
formalismului public și ortodox, la aceleași privațiuni. Din inima terorii conjugale, din capcana greu de
îndurat a familiei corecte s-a întrupat conturul voluptuos al farmazoanei. Această Venus tabloidă, inventată
de frustrările trecutului și rafinată de pornirile prezentului, această fantasmă disponibilă, devenită sex-simbol în
absența soției, a ocupat o vreme, poate și acum, un loc central în grijile președintelui. Pe criterii
neanderthaliene, forța conducătorului se cere prelungită și excitată de fragilitatea hormonilor
1 C.G. Jung, Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, 1997, p. 518.
301
RADU CALIN CRISTEA
opuși. Din paleolitic încoace, masculul alfa consumă blonde. Președintele României e și mai eficient: le
pune și la treabă“ („Băsescu și Dama Sutra“, cotidianul.ro, 17.01.2007).
Cochetăria publică a celor doi avea să fie contemplată, cu înalt stoicism și omenească înțelegere, de
intelighenția băsistă. Cînd Traian Băsescu a țîșnit din front și s-a afișat în tovărășia Elenei Udrea, ba mai mult,
a lipit-o de toți pereții pe Macovei, doamna de fier forjat a anticorupției, ELB dau imediat în doaga bolii
copiilor mari. După ce zece ani și-au răsucit fața la ceafa, ca huhurezii, prefăcîndu-se că nu văd efuziile
licențioase ale berbantlîcului prezidențial, ELB suferă convulsii, vorbesc anapoda, își pierd, cu intermitențe,
folosința rațiunii. Udrea trece de la fapte la teorie: va propovădui băsismul. Hrăpăreață, Elena Udrea nu
împarte cu nimeni „moștenirea lui Băsescu“: „Este fără dubii că lupta pentru Cotroceni se dă între
«moștenitoarea lui Traian Băsescu» și «moștenitorul» lui Adrian Năstase (Victor Ponta - n. m.)“; Udrea face cu
ochiul: va fi chiar „mai mult decît moștenitoarea lui Traian Băsescu“ (postare pe blog, 22.09.2014). Elena
Udrea întinde tare coarda, penetrînd ca un buldozer adunarea eminențelor docte ale băsiștilor pe care îi
acuză de instrucție sterilă și chiar de prostie:
„Bunica mea avea o vorbă: unde e carte multă e și prostie multă! Toți intelectualii aveau un obiectiv personal: să
ajungă europarlamentari. I-am lăsat să stabilească ei ordinea pe lista candidaturilor la alegeri. S-au certat pe
doctorate, cine l-a făcut la Paris, cine l-a făcut la Strasbourg! S-au certat pe cine e mason și cine e mare mason!
S-au certat o noapte întreagă!“ (Realitatea TV, 01.10.2014).
Erudiți cu fumuri de politicieni sunt desfrunziți de această muiere bărbată. Scapă puțini, dar și aceia -
schilodiți rău. Pe Udrea o mănîncă palmele. îi cîrmește una lui Teodor Baconschi: „Locul fostului ministru (la
«europarlamentare» - n. m.) nu a fost condiționat de bani. Deși ieșise pe locul 5, l-am susținut pe 3“
(mediafax.ro, 09.07.2014).
Un upercut încasează și Cristian Preda: „Nu mă surprinde (...), o diplomă nu oferă garanția caracterului cuiva“
(adevarul.ro, interviu, 04.10.2014).
Udrea despre Cristian Preda și Theodor Paleologu: „Așa se și face că, după zece ani în echipa
Președintelui, uitați cît de puțini au mai rămas acum! E mai bine să rămînă oamenii care cu adevărat cred într-un
proiect politic de viitor, decît oportuniștii!“ (interviu la RFI, 20.09.2014).
îi dă un Yoko și lui Mihail Neamțu, repartizat de Udrea între acei „oameni care nu au demonstrat încă, nimic“,
cu adăugirea:
302
„Mulți din dreapta se imaginează a fi «noul Traian Băsescu». Fără îndoială, sunt oameni integri din punct de
vedere moral, oameni care au 'citit mai mult de două cărți la viața lor“ (pe Fb, 28.08.2014).
Cum este să îți amintești după un deceniu că, în adevăr, Udrea n-a fost
decît o mandragoră care l-a încolăcit fără repaus pe Președinte? Cum te poți îngrozi de o necurată după ce timp de
două mandate ai fost sigur că e angel-ul radios al lui Băsescu? Cum este să-ți cadă fisa după zece ani? Introduci
jetonul în tonomat ca să asculți, să zicem, prin 2004, (cînd Udrea îl povățuia pe Băsescu la primărie) Shakira (și
Rihanna), în Cant Remember to Forget You. Moneda alunecă lin, în zare îmbătrîniră plopii, păianjeni zăbreliră
și poartă, și zăvor, de mult e mort bunicul, bunica e bătrînă, ți-ai luat adio de la melodie, de cînd luptară-n codru
și poteri, și haiduc, cu berzele într-însul amurgul se opri, căci trupul tău te uită, dar tu nu-i poți uita (I. Pillât), în
sfîrșit, prin 2014, tonomatul îți îndeplinește dorința, dar nu mai e Shakira, ci Wiggie, cu Jason Derulo (și
Snoop Dogg). Așa au stat lucrurile și cu ELB: le-au trebuit nouă ani și ceva ca să distingă dracul negru din
îngerul blond. Doar de vreo trei ani încoace Udrea a fost îmbrîncită de Liiceanu, Cornea, MRU et comp. în jocul
de-a adulterul politic, inculpată fiind că l-ar fi despărțit, chipurile, pe Băsescu bun de Băsescu rău. într-o patetică
acrobație de repoziționare politică în vederea adjudecării noului președinte ales, MRU are un vis: Cotroceniul îi
bate din nou la ușă. Ultimele
două decenii au dovedit că, pentru MRU, Cotroceniul are toate culorile
politice, ca un curcubeu arcuit deasupra conformismului indecent, dar cu briliant ștaif academic. Fandînd,
de ani buni, cînd la stînga, cînd la dreapta, MRU devenise un schior politic imbatabil la slalom uriaș.
Creștea în inimile noastre o teamă Cînd am văzut cum, de la mare înălțime, De dincolo de grohotișuri
și cime, Cădea, venea, plutea un schior.
Era înfricoșător
Zborul lui parcă reglementar,
Ne-am zis că nu-i adevărat, dar în zadar: I-am recunoscut umerii, zîmbetul, țeasta, Era el de data
asta,
Privește!
Ne-a făcut semn. Privește!
303
RADU CALIN CRISTEA
O, cum mai viscolește! (Dimov)
MRU avea acum nevoie de viza antibăsismului pentru pașaportul spre al patrulea El Dorado. Mission
accomplie: în văzul lumii, a smotocit-o pe Udrea de i-au mers fulgii. A bătut femeia ca să priceapă bărbatul. De
fapt, MRU îi impută lui Băsescu răzlețirea Dreptei: „Dacă vă doriți să lăsați o moștenire politică responsabilă (...)
atunci e momentul să faceți ceea ce nu ați făcut niciodată pînă acum: să nu mai faceți nimic (...). Unde sunt
oamenii politici care au stat alături de dumneavoastră în 2004, în 2007, în 2009 și în 2012? Unde sunt
intelectualii care și-au riscat carierele, care nu
depindeau de politic, pentru a fi terfeliți de Antena 3 pentru că vă susțineau? Unde e grupul de tehnocrați
care a lucrat în comisiile prezidențiale? (...). Ce nu a reușit să facă Antena 3 în încercările ei de a vă izola, a
reușit să facă Elena Udrea. Izolarea are un nume: Elena Udrea“ (într-o „scrisoare
deschisă“, 11.07.2014).
Războiul Elenei: victime celebre (pe surse)
Gabriel Liiceanu pare scos la salamet, i se sleiesc valorile băsismului, bate toba la urechile surdului, est modus
in rebus1, fortuna labilis2, memento mori3, nihil lacrima citius arescit4 ș.a.m.d. Descumpănit, privește eclipsa
totală a băsismului prin același ciob afumat:
„Dacă mă întrebați dacă aș vota cu Traian Băsescu cel de pînă acum un an, v-aș spune categoric - da (...).
Așa cum arată însă în clipa de față, lăsînd moștenirea unui om inadecvat cu rolul pe care vrea să îl joace, nu l-aș
mai vota (...). Eu o văd pe doamna Udrea excepțional distribuită în roluri sociale. De pildă, dacă ar prezenta
produsele cosmetice ale unei mari firme de cosmetice (sic!) cred că și-ar atinge gradul de competență maximă“
(gandul.info, interviu, 28.10.2014).
Sever Voinescu, alt vexat de legatara averii băsiste: „Traian Băsescu
însuși complică lucrurile, dînd susținere unei variante care irită aproape pe
toată lumea“ (22, 09.09.2014).

1 „Esteo măsură în toate" (lat.).
2 „Soarta schimbătoare" (lat.).
3 „Adu-ți aminte de moarte!" (lat.)
4 „Nimic nu se usucă mai repede decît o lacrimă" (lat.).
304
Adrian Papahagi se leapădă de Udrea prin expectorații zgomotoase; în imaginarul zălud al junelui medievist,
Udrea este o „găunoșenie toxică“, un „junk-food cancerigen“ (pe Fb, 16.08.2014), un Ceaușescu redivivus:
„Toți tinerii PMP au fost îmbrăcați în uniformă, pentru ca Doamna să-și admire chipul în oglinda a zeci de
tricouri. Nici Ceaușescu nu-și îmbrăca toți aplaudacii în bluze cu mutra lui“ (pe Fb, 15.09.2014).
Papahagi afurisește profanarea băsismului de Udrea cu o drăcuială:
„Traian Băsescu a ales. Prost. A ales din nou Udrea. Azi vorbește din vîrful buzelor despre intelighenția și
deontologi, adică fraierii ca noi. Spune că ne-am afișat cu el pe scenă, de parcă am fi mers acolo nechemați, ca să
ne aflăm în treabă. Păi de ce n-a defilat pe scenele referendumului alături de Udrea, Marin Anton, Gelu Vișan și
Edmond Tălmăcel? Se încheie un ciclu. Ducă-se!“ (pe Fb, 20. 08.2014).
Smuls de la pieptul cîndva venerat al Elenei, Teodor Baconschi o oropsește pe Udrea, spurcîndu-și
limba și făcînd-o tîrfa pe roaba lui Băsescu:
„Țopîrlănia distruge România. Neamul prost s-a cocoțat pe platouri, pe funcții ministeriale, pe candidaturi la
președinție. Tot ce era mai obscur, mai necioplit și mai fals a ieșit la luminile rampei. Incultura e trendy.
Arivismul, un succes invidiat. Orice tîrfa dă lecții poporului român“ (20.08.2014). ■
Udrea, după „prezidențiale“, într-o disecție pe viu operată de Cristian Preda: ^Dezastru e un termen blind
pentru scorul Elenei Udrea. Credibilitatea ei în fața partidului este oricum nulă“ (03.11.2014).
Nici Cristian Preda nu vede cu ochi buni jumelajul Băsescu-Udrea: „Elena Udrea nu va putea recupera
sprijinul președintelui fără a-l decredibiliza“ (Ziare.com, interviu, 18.08.2014).
Teologul și eseistul Mihail Neamțu, animăluț politic cu colți de lapte, o tratează pe Udrea ca pe o înfrîngere
personală în plan etic, dar mai ales estetic; îl oripilează îndeosebi mișcările unduioase pe muzică de Brahms și
Salam:
„Nu mă aștept ca Brahms să fie muza orelor de seară pentru doamna Elena Udrea. Dar e oare nevoie de
promovarea unor maneliști de ultimă speță (e vorba de Costeluș de la Oradea1) în scopul reformării Dreptei?
îl întreb pe Cristian Preda care e marea scurtătură între Alexis de Tocqueville
1 youtube.com/watch?v=yRSwX38-L_Y
305
RADU CĂLIN CRISTEA
și Florin Salam1? Vă recunoașteți în maneleala asta politică generalizată, cu î PE-EM-PEU’ unor maimuțoi?“
(pe Fb, 01.05.2014).
Un sfat pentru Neamțu de la Costi Ioniță: „Fiecare are gusturile lui în muzică. N-are cum să asculte
toată lumea numai Schopenhauer.“2
Neamțu își rupe urechile de supărare, e o dezlănțuire a naturii, un bichon în spume. „Regina gondolelor“ îi
pune belciug tocmai lui, cel care văzuse între primii un Băsescu nedistilat și anume „locuit de două euri: unul
pro-Thatcher, altul pro-Udrea“. Eul Udrea a pus stăpînire pe energumenul Băsescu care „s-a arătat disperat să
impună un personaj fals, inautentic, venit din sistemul de aranjamente și învîrteli amorale“ (Ziare.com, interviu,
02.05.2013).
Bate ultimele cuie în coșciug Andrei Cornea pentru care Băsescu s-a ratat în Udrea, deși putea
izbîndi în Macovei:
„Numai că cele (sic!) două nu merg separat. Monica Macovei are niște principii foarte juste, dar ea nu
poate deveni un politician cu adevărat popular. Cele 4,8 procente (în realitate - 4,44% - n. m) pe care le-a luat
sunt foarte bine (?), mai mult decît atît nu poți obține în acest fel. în timp ce Elena Udrea, care n-a luat cu
mult mai mult, a luat elementul ăsta vulgar, populist, dar din păcate nu este servită de personalitatea și de forța
lui Băsescu“ (gandul.info, interviu, 17.12.2014).
Cu succesive perechi de mănuși palpează Andrei Pleșu dilema nouă iscată de Udrea și Băsescu: „Nu știu și nu
înșeleg, mi se pare un final de mandat care tulbură mințile oamenilor. Eu înțeleg că el (Băsescu - n. m.) are o
preferință, dar insistența cu care o face este misterioasă. Ea. are un calibru peste ceilalți candidați, dar e cam
mult să meargă la președinție. Mai trebuie niște lucruri, în afară de un aplomb, de o înfățișare, de un curaj olimpic.
Dar nu pot să mă substitui domnului Băsescu în acest caz“ (interviu, gandul.info, 25.09.2014).
Moarte și sictir
Pesedimea a supraviețuit. Rabia băsismului a lovit în altă regiune, în personalități de vază cu care gospodinul
cultului părea să fi ajuns, de fapt, la un acord de reciprocă debarasare. Băsescu nu este unul dintre cei veniți cu pluta
în politică, astfel că șarjele prezidențiale sunt ponderate de o minte,
1 youtube.com/watch?v=Jtmc7LnHMfw
2 youtube.com/watch?v=Jtmc7LnHMfw
306
hélas!, trează: „Nici eu nu sunt un admirator al sloganurilor de campanie ale
Elenei Udrea (...). Nu mă treceți în categoria naivilor care cred că Udrea B poate cîștigă alegerile prezidențiale“
(HotNews, interviu, 28.10.2014).
B Traian Băsescu nu putea lipsi din această pînză în vopsele vîscoase unde
contururile aristocratice se topesc în culorile aspre ale mahalalei. Caligrafii B subtili ai ideilor sunt
confruntați cu pitorescul poalelor ridicate unidi- | recțional: în cap. Valorile constitutive ale băsismului, așa
cum au vrăjit I acestea nouă ani reduta selectă din jurul fostului Președinte, s-au pierdut în I al zecelea printre
fustele Elenei Udrea și în disprețul vesel al lui Băsescu I însuși. Chemat în ajutor de cruciații săi pentru
apărarea credinței din calea i invadatoarei pe tocuri, Traian Băsescu va ceda ispitei și nu va da vrabia I
promițătoare din mină pe cioara vopsită de pe gardul băsismului. Geaba se I dădeau de ceasul morții alde
MRU, Baconschi, Preda, Papahagi, chiar și I vătășelul Neamțu! Băsescu se declara „surprins pozitiv de
evoluția politică I a Elenei Udrea“ (22,17.03.2014). în bufnetul general al căderilor pe gînduri, f Traian Băsescu
se fotografiază cu Elena Udrea la malul mării, în trening și J- tricou cu Vote for PMP (Ziare.com, 02.05.2014).
t Cei doi se lasă văzuți, alături de activul PMP, la circiumă - în sanctuarul r unde ambrozia se servește la metru
antic. Acolo Băsescu o spovedește prin > surprindere pe Udrea, dîndu-i binecuvîntarea prin apăsare blîndă de
creștet și, Doamne, iartă-mă, că nu știu ce scriu!, împărtășind-o cu bere la draft.
La o reuniune a PMP de la Palatul Parlamentului, Băsescu și Udrea sunt surprinși în flagrantul unui
schimb de bilețele pe sub masă, prin intermediul entuziastului looser Cristian Diaconescu (03.07.2014).
Cădelnița prezidențială tămîiază într-o veselie: „... Udrea are o rezistență incredibilă, și fizică (...), este un om
care a avut cea mai bună absorbție de fonduri europene!“ (Bl TV, 20,08.2014).
în balansările sale către Udrea, Traian Băsescu păstrează de la început un umor macho. Același registru
rîzăreț răzbește, nealterat, pînă în zilele noastre, cu Udrea trezind instantaneu buna dispoziție
prezidențială:
„Ca om pe care am crescut-o (sic!) din punct de vedere politic, vă pot garanta că este un om inteligent (...). A,
un perete, nicio problemă. Mi-ar plăcea, ca ea să găsească soluția să ocolească peretele, dacă poate“ (la Congresul
PNȚCD, bursa.ro, 27.09.2014).
Și Udrea a putut, dar n-a ocolit peretele. A intrat prin el. Elena Udrea a fost întotdeauna la îndemîna
lui Traian Băsescu, ca un soldat credincios, de cursă lungă, care ține la tăvăleală. în perioada ce a premers
referendumului
307
RADU CĂLIN CRISTEA
pentru suspendarea Președintelui din 29.07.2012 Elenei Udrea i s-a sugerat ’ să piară o vreme pentru a nu
vătăma imaginea lui Băsescu. Și Udrea n-a . făcut fițe: s-a șters de pe fața pămîntului.
ELB ridică piatra și lovesc. Moralități magistrale. Conștiințe imaculate. Castități desăvîrșite. Pilde umane.
Unde ar trebui încadrată înfierarea Elenei Udrea de Teodor Baconschi după ce același diplomat și antropolog
religios îi înălțase o antologică osana - senzuală, dar politic corectă (în . 21.11.2010)? Ce trofeu al calității morale
ar trebui să premieze „tactica“ lui Cristian Preda de „reînnoire a mandatelor (de europarlamentar - n. m.)“ prin
mărinimia sine qua non a Elenei Udrea, pălmuită public de acesta, mai apoi, adică după urcarea sacilor în carul cu
destinația Bruxelles? Dar diva eticismului fără frontiere, simbolul castității judiciare Monica Macovei,
„feminitatea de tip sabie“ (Andrei Pleșu), această La Belle Dame sans Merci bătînd ca la fasole în corupți?
Aleasă pe listele PDL pentru PE și, desigur, după ce a pocnit din bici pe lîngă boii de la carul lui Preda, Macovei a
candidat fără de prihană la „prezidențiale“ împotriva propriului partid. Dar severul Voinescu, secundul
ștrengăriței Anastase la pungășia numărării voturilor la legea pensiilor, repliat ulterior în denigrant al E. Udrea?
Simt acești „înalți preoți ai intelectului“ (P. Johnson) mai nevătămați moral decît Udrea împreună cu care, pînă
la un punct, s-au aliat în clanul demiurgilor de casă ai mitului băsist? Nu aceste icnete justițiare o ating pe Elena
Udrea. Justiția lui Băsescu și, întrucîtva, a ei, are pe țeavă glonțul de aur pregătit să ricoșeze din Udrea. Va fi
spulberată, probabil, de redutele cele mai haine ale unui fost regim ce se va apropia astfel la o respirație de
Traian Băsescu.
Istoria va trebui să fie răbdătoare în așteptarea unei alte femei politice care se va înfrupta cu aceeași
desfrînare’din puterea unui cîrmuitor ca Băsescu. Și-a făcut toate poftele, dar, mai ales, i s-a împlinit visul din
primele zile petrecute la Cotroceni: a fost recunoscută ca stăpîna punților ce duceau la și de la Sultan. Udrea a
văzut totul, a rupt ața paradisului. Știe mult prea multe pentru cît de puține urechi vor fi desemnate s-o
asculte. A dansat cu răul. A jefuit și a iubit cu aceeași patimă. înainte de a-și mînca mălaiul, și-a trăit traiul
epidermic, cu porii deschiși și chakrele la pîndă. Nu s-a ascuns. Cu o temeritate, în felul ei, de ispravă, Udrea a
impus nesăbuința ca formă de discreditare a oricărui canon prestabilit. Pur și simplu - nu i-a păsat. Sau, cu vorbele
ei, „i s-a rupt“. E împresurată. Și-a ridicat lumea în cap. Vor să se termine odată. Moarte și sictir. Numai așa
poate sfîrși povestea cu Bonnie. Alături de Clyde.
POȘTAȘUL CARE NU SUNĂ NICIODATĂ
Liiceanu scrie basmul cult cu Avestita

2014. Amurg de toamnă violet. Bacovia. Președintele Traian Băsescu o ține langa cu aceeași fixație
clapăugă:
„Udrea este cel mai onest candidat dintre cei care au vocația să devină președintele României“
(26.10.2014).
Candidata Președintelui își scutură nurii în băi de mulțimi transpirate: „O întrebare frămîntă mințile multora.
Oare ce făcea Udrea în această poză? Răspuns simplu: îmi aranjam sutienul“ (pe Fb, 10.10.2014). „încremenit în
proiect“, cum ar spune Gabriel Liiceanu, un semper fidelis al băsismului nepieritor cu una, cu două, șeful
statului impresionează în maniera tulburaților bipolari din Bacovia:
Ascult atent privind un singur punct
Și gem, și plîng, și rîd în hî, în ha...
E jale.
Și scîrțiau coroanele de plumb.
Frunțile cele mai îngîndurate ale băsismului se opinteau să recupereze ceva verosimil, măcar cît negru sub
unghie, din asfințitul ridicol al unui personaj căruia îi găsiseră, după un istovitor travaliu, doar cîteva noduri
mititele în papura cît brazii:
A.Prea s-a branșat cu Udrea.
B.A propulsat-o pe agramata Ebă în PE.
C.Episodul cu „țiganca împuțită“.
Subțire. Să se aleagă aristocrația băsistă, după atîta gîrboveală de la căratul cu cîrca a statuii celestului,
doar cu un soclu de unde zeul o zbughise pe mai multe cărări? ELB i-au lăsat pe Băsescu și Udrea să
navigheze numai prin strîmtoarea Dardanele. Era urgentă nevoie de un Băsescu fără Băsescu.
309
RADU CĂLIN CRISTEA
De menajarea cauzei sub un pavilion care să reanime băsismul adamic. | Indefectibilii au apucat-o tiptil spre origini,
la picurii primordiali ai | băsismului. La locul faptei, pe tăpșanele virginale ale imaculatei concepțiuni | a
Reformei, fugărind marea corupție se afla, aștepîndu-l pe Godot, Monica J Macovei (MM). în locul lui Godot
au apărut Liiceanu și falanga dură a 1 patricienilor băsiști care au urcat imediat pe steag, alături de săbii și oase I
încrucișate, pe fond negru, capul lui MM. Nu s-au prins în acest iureș j coregrafic etno-băsist cîțiva
oportuniști consacrați, precum și acei emeriți j ai îndoielii repliabile tous azimuts. Elita heavy-duty nu s-a
clintit însă, ( recuperînd prin mitizarea lui MM virtuți scăpate printre picioarele lui ■ Băsescu. Grupul reflexivilor
în buclă, cu forța de gîndire rapidă în GDS, a ; transfigurat prin urmare modelul băsist într-o derivație ce își
revendica doar palmaresul pozitiv al fostului regim. Sanctificarea înverșunatei anticorupte MM a însemnat
intrarea ideologiei băsismului în faza utopicului tîrziu. Și s-a înfățișat înaintea poporului arătarea vedeniei de MM în
întruchipări de procuror satanist. Cînd călare pe motocicletă în acorduri de Doors (Riders on the storm)1, cînd
speriind fecioarele despletite cu cartușe de mitralieră ucigașe („ăsta a omorît un om, a ieșit glonțul și a omorît
un om“, 25.09.2014), cînd pozînd în pictoriale glossy (Harpers Bazaar, ediția de toamnă, 2012), cu o față
impenetrabilă (ceva între Buster Keaton tînăr și Ana Magnani la vîrsta a treia), cînd dîndu-se cu tricicleta
printre minori stupefiați, MM era veriga lipsă a noului falanster.
MM și justiția ei ne comută în cyberspațiul din Matrix. Aceiași cugetători care s-au fript cu ciorba băsismului
n-au găsit de cuviință, cu excepția unor mormăitori circumspecti, să sufle și în iaurtul macoveismului. Au
plimbat icoana lui Macovei la gîndul că țara românească poate fi salvată de la pieire doar apăsînd butoanele unei
femei-gîde ce agită o secure însîngerată. Ridicările în slăvi ale lui MM n-au alternat cu scoborîrile acesteia la sol
prin mecanisme degajînd un dram de chibzuință. Tratată cu patos sobru, mănăstirește, MM avea să fie
adorată ca orice sfîntă pierdută în levitație. Un pluton excitat de guérilleros s-a înrolat pentru a izbi cu
berbecele MM în zidurile unui Ierihon himeric. Ai fi zis că e o glumă sofisticată dacă n-ar fi fost o treabă
serioasă, concepută și pusă în operă, cu epistemică rigoare, de oameni cu știință de carte și nu de niște stăpîniți
de. fantezii active (C.G. Jung).
Oricum, promovarea atît de răspicată a MM de blagorodnia băsismului taie respirația. Recunoscuții în valorile
lui Băsescu își află o mîntuire
1 youtube.com/watch?v=k9o78-f2mIM
310
: similară și în MM. Băsescu și-a băgat toate valorile într-o pungă de plastic f cu Vote for PMP și s-a
cărăbănit simbolic de la Cotroceni, declamînd j Olandezul Zburător printre mesteceni. Liiceanu ajunsese pe geantă:
în ; valorile cui să-și mai recunoască valorile?
Desprinderea intermitentă de pînă atunci a lumpenelitei băsiste (Dorin Tudoran) de adevărul cotidian va fi
apă de ploaie în fața noii asumări a realității ca basm:
„M-am recunoscut în omul MM, în valorile ei umane și, pe urmă, în ideile ei politice (...). Eu nu cred că
există în vreo țară pe lume un program de asemenea anvergură și care, totodată, să fi fost pus în practică pentru că
atuncea, dacă România ar ajunge să trăiască cu acest program, am trăi în paradis. Dar este formidabil că există un
basm politic (...). Programul lui MM este frumos ca un basm. Este construit extraordinar (...). Dacă oamenii ar
avea bunăvoința să se aplece peste el ar simți că au o șansă ca viața lor să se schimbe“ (Gabriel Liiceanu, la
lansarea „viziunii de țară“ a candidatului la Președinție MM, 01.10.20141).
„O privesc pe Monica Macovei drept cea mai credibilă exponentă, în viața publică a României
contemporane, a valorilor care au inspirat revoluțiile anti-totalitare din 1989. Mă gîndesc la acea sinteză dintre
moralitate și politică pentru care a pledat Vaclav Havel.“ („Pentru Monica Macovei: Să nu mi spună că suntem
puțini!“, pe blog, 02.09.2014).
Dilema Monicăi: de ce cade tencuiala?
în România postcomunistă se pomenește pentru prima oară de mapa profesională a unui fost procuror în
11.01.2008 cînd Președintele Traian Băsescu respinge candidatura Noricăi Nicolai pentru portofoliul Justiției
aplicînd tactica sa arhicunoscută de invocare, fără un minim suport probatoriu, a unor infracțiuni fenomenale
(„...am înțeles că adesea falsul este un mod de a lucra al doamnei“). S-au chinuit ziariștii de la JN
(14.01.2008), m-am străduit eu însumi să dau de un vestigiu al rechizitoriilor instrumentate de Monica Luisa
Gherghescu (viitoare Macovei) - MLG ca procuror comunist. Zadarnic. Fie a fost distrus, fie a fost
panacotat din arhiva SIPA, fie este strașnic păzit, fie intră sub incidența Legii 16/02.04.1996 (a „Arhivelor
Naționale") potrivit căreia „documentele notariale și judiciare
1 youtube.com/watch?v=mQRihqL48Eo
311
RADU CALIN CRISTEA
pot fi date în cercetare după 90 de ani de la crearea lor“. în compensație la) mizeria făcută Noricăi Nicolai de
Băsescu, Ministerul Public scoate, totuși, ; de la secret (în 15.01.2008) și o „mapă profesională“ a lui MLG -
MM, cu acordul cam înțepat al acesteia. Dosarul (94 de file) este bine scuturat, cu o puzderie de note
irelevante din epoca de aur străbătută fără niciun incident de un soldat credincios regimului. O dovedește
traseul ei rectiliniu, așa cum. rezultă din mapă, din surse indirecte sau din propriile mele investigații.
Tatăl lui MLG, Vasile R. Gherghescu, se pune bine cu sistemul. Lui V.R. Gherghescu, jurist, consultant
specialist în Consiliul de Stat, i se conferă, prin Decretul 138/30.12.1971 semnat de Președintele Consiliului de
Stat Nicolae Ceaușescu, Steaua RSR clasa a V-a. Nu era, totuși, mare brînză. Tatăl lui MM își va fi rezervat
însă un loc la mesele din spate ale regimului și prin lucrările publicate în presa de specialitate, de exemplu (alături
de dr. Valentina Gilescu) în Revista Română de Drept - RRD (nr. 3/1980) unde îi apare studiul „Aplicarea
sancțiunilor disciplinare pe baza cercetărilor prealabile efectuate de organe din afara unității“. V.R. Gherghescu
respectă neabătut linia partidului și citează cu pasiune din conducătorul iubit NICOLAE CEAUȘESCU. De pildă -
„Cuvîntare la consfătuirea pe țară a unităților de control al oamenilor muncii - 17 februarie 1977, în România
pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, voi. 14, Ed. Politică, București, 1978, pp.
29-30. Din bibliografie nu lipsesc opuri de căpătîi ale ceaușismului (e.g. Programul PCR de făurire a societății
socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, Ed. Politică, 1975, p. 109).
MM provenea dintr-o ambianță credincioasă orînduirii comuniste. Paranteză deschisă: aproape toți
oamenii impuși de Președintele Băsescu în conducerea sistemului judiciar ori în conexiune cu acesta (MM,
Laura Codruța Kövesi, Horia Georgescu, Oana Schmidt-Hăineală) provin din familii cu spate comunist destul
de/foarte lat (cadre ale nomenclaturii, șefi de parchete, directori de penitenciare, ofițeri de Securitate etc).
Paranteză închisă. MLG se va comporta ca un element model, intrînd în PCR de pe băncile facultății și
deschizîndu-și larg aripioarele estudiantine spre orizonturi roșii (I.M. Pacepa). O notă din 1982 aflată la mapă:
„(MLG) a participat în fiecare an la toate acțiunile cultural-educative din facultate.“ Nu știu să se fi oprit
cineva asupra unui articol publicat de MLG în RRD (nr. 12/1981) pe o temă zguduitoare: „în legătură cu
legitimarea procesuală activă în litigiile privind prejudiciul cauzat exteriorului clădirilor.“ Asta o frămînta pe
Monica. MLG pornește de la un caz real: „Sent. civ. nr. 5218/3
312
noiembrie 1976, nepublicată, Judecătoria Sectorului 7, București.“ Subiectul ț era rupt din viață: o asociație
de locatari și un institut de proictare se ceartă 1 din cauza unor stricăciuni apărute în zidăria exterioară a unui
imobil, j Concluzia lui MLG se citește cu picioarele în apă rece:
' „Așadar, în măsura în care prejudiciul (degradarea tencuielilor exterioare ale clădirii) exista, iar existența lui
era certă el nu fusese reparat - de pîrît sau de ADAS - și se făcea dovada culpei instituției pîrîte, proprietarul
clădirii putea cere despăgubiri fără ca, în prealabil, să fi avut obligația să fi efectuat el reparațiile în litigiu.“
MLG va fi făcut și alte cele, ca orice procuror care servea un regim al terorii. Partidul o susține și, în 1
septembrie 1982, în fața Procurorului General Nicolae Popovici, MLG depune jurămîntul ca procuror la
Procuratura locală Giurgiu:
„(...) Jur să respect Constituția Republicii Socialiste România și legile țării, să păstrez cu strictețe
secretul de stat, să apăr proprietatea socialistă, să acționez potrivit principiilor democratismului socialist, ale
eticii și echității socialiste.“
Tinerețea unui gide
MLG nu face prea mulți pureci la Giurgiu și solicită în 1984 detașarea „din motive de sănătate“ (?!) la
Procuratura Sectorului 1. Ce sănătate să-i fie șubrezită unui procuror din Giurgiu, cu ieșire la Dunăre, ca să spere
în tămăduire la o procuratură de sector poluat (zona Gării de Nord) din București? Adeverințele medicale îl
conving însă pe procurorul N. Radu de la Direcția a V-a a Procuraturii Generale. Lui MLG îi era netezită calea.
Simplu procuror stagiar la Giurgiu, MLG va fi întîmpinată cu brațele deschise de însuși Gheorghe
Diaconescu, Procurorul-șef al Procuraturii Municipiului București, care îi și găsește leacul însănătoșirii
grabnice, recomandîndu-i „să aprofundeze studiul practicii judiciare și a literaturii de specialitate, să-și organizeze
judicios timpul de muncă în vederea soluționării cu operativitate a dosarelor ce îi sunt repartizate“ (13.04.1984).
în 18 aprilie 1984, într-o recomandare a Direcției a V-a a Procuraturii Generale, partidul prețuiește
sîrguința lui MLG în dezbaterile pe unitate: „La învățămîntul politic și profesional se prezintă întotdeauna cu
materialele indicate studiate și conspectate și participă activ la dezbaterile organizate în cadrul unității“
(mediafax.ro, 15.01.2008, din care voi cita și mai jos).
313
RADU CĂLIN CRISTEA
Flash-uri mai mult accidentale asupra acelor ani atît de secretoși 1 luminează o fișă banală a postului
unui procuror înregimentat în corpul cel j mai represiv al justiției ceaușiste. Disciplină de fier, nu se mișcă
în front, iar j cuvîntul procurorului, dictat de partid în dosarele cu zvîc, ține loc de j sentință. Muncă fără
nuanțe, murdară și violentă. într-o fișă de cadre a ; Procuraturii Sectorului 1 din 1988 găsim, în sfîrșit, cîteva
referiri precise la activitatea efervescentă a procurorului MLG:
„Un rol important l-au avut acțiunile (lui MLG - n. m.) privind persoanele a căror activitate nocivă a fost pusă
în discuție de organele de miliție, cele 114 deplasări la sediul organelor de miliție și cele 18 verificări ale
arestului.“
Zbaterea agonică a comunismului o găsește pe MLG dereticînd, hărnicuță foc cu foc, pe baricadele
procuraturii. La evenimentele din decembrie ’89 se va raporta tîrziu, pregătind surcele pentru ruguri închipuite,
ca un Torquemada sărit din baie cu o întîrziere de 15 ani („Nu trebuie să avem liniște pînă nu sunt condamnați toți
vinovății de crimele din 1989“, în 20.12.2014). Tulburată de criminalii din ’89 încă neînșfacați, MM se încurcă,
precum nemuritorul Pristanda, în numărarea morților de la Timișoara. Ce stranii coincidențe! Procurorul MLG
de la Procuratura Locală a Sectorului 1 primește, nota benei, în 25 iunie 1990, calificativul „foarte bine“ pentru
serviciul prestat în anul precedent, deci și în timpul evenimentelor din decembrie ’89, din partea unui
colectiv condus de Procurorul-șef al Procuraturii Municipiului București Ioan Hăineală, nimeni altul decît tatăl
viitoarei șefe a CSM. Aflăm că în 1989 MLG a muncit ca o apucată pentru a păzi statul comunist de făcătorii de
rele:
„Procurorul Monica Gherghescu și-a desfășurat activitatea în cursul anului 1989 în compartimentul de
supraveghere a activității de cercetare penală defașurată de organele de poliție din cadrul Serviciului Independent
de Poliție Transporturi pentru Regionala CF București, soluționînd un număr de 420 de dosare, din care 114
cu rechizitorii; soluțiile au fost legale și temeinice în toate cazurile, măsura arestării preventive a fost dispusă în
mod legal și ferm. în cadrul activității de supraveghere a dat indicații scrise într-un număr de 310 dosare; a
verificat lunar arestul din cadrul S.I.P.T. București. în cadrul activității preventiv-educative a efectuat 218
acțiuni, a efectuat deasemenea (sic!) acțiuni în verificare finalizate cu sesizări de bună calitate la conducerile
unităților. Actele întocmite în cursul activității de soluționare a dosarelor penale au dovedit competență
profesională, neînregistrîndu-se nicio infirmare a soluțiilor dispuse de procuror. Procuror MONICA
GHERGHESCU a soluționat și dosare de anchetă, complexe,
314
\ cercetând persoane în stare de libertate și arest preventiv, soluțiile dispuse ■ fiind deasemenea (sic!)
legale și temeinice“ (cf. Luju.ro, 31 iulie 2012).
MLG își încheie, așadar, con brio serviciul de procuror comunist. Bătăioasa activistă pentru drepturile
omului de peste ani trece sub tăcere slujba de procuror ceaușist. Pentru intelectualii, între care și cîteva
megastaruri ale anticomunismului, ce se vor întâlni cu ei înșiși în valorile lui MM nu va yalora nici cît un
rahat pe băț că noul Mandela, fostă Merkel, via Havel lucrase aproape un deceniu în procuratură - expresia cea
mai agresivă a instituționalizării juridice a comunismului. MM:
„Eu am arătat tot timpul că sunt onestă, curată, că, ceea ce spun, fac“ (adevarul.ro, interviu, 07.08.2014).
Cît de curat te poți simți după nouă ani bătuți pe muchia tăioasă a procuraturii lui Ceaușescu? Cît de onest
se poate socoti un procuror care aresta în voie, fără să mai treacă pe la vreun judecător și aplicînd legislația
punitivă a unei dictaturi scelerate? E consemnată măcar o bosumflare a lui MLG la inevitabilele, pentru orice
procuror comunist, cafeluțe cu Securitatea și la telefoanele primite de la comenduirea politică pentru
„soluționarea“ unor dosare? Cu o pensulă muiată în apă de trandafiri, Vlad Mixich îi dedică lui MM un portret
de procuroare care „trăia în cutiuța ei în care aplica legea corect, iar restul nu o interesa“. De altfel, „se
ocupa de furturi de bagaje și alte infracțiuni comise în gări“.
Ce însemna să aplici corect o lege strîmbă? Se putea să nu fi aflat MLG de torturile Miliției și ale Securității?
Să fi admis procuratura celui mai politic sector al Bucureștiului o amploaiată care, între două arestări la umbra
pulanului în floare, se refugia sub avatarice globuri diamantine unde „doar Europa Liberă, postul de radio
occidental care se asculta în casă, o ajuta să conștientizeze că, fiind procuror, era reprezentantul unui regim
abuziv?" Nu se înțelege cum arăta faza postconștientizare pentru că lui MM „astăzi nu-i place să povestească
despre acești ani“1.
Traian Băsescu: „Sunt Traian Băsescu“
Traiectoria biografică al lui MM a fost discontinuă în perioada 1990-2004: atracții diverse, proiecte
împrăștiate, slujbe ocazionale, variație de medii, excentricități, coerență bizară în conjuncturi conflictuale,
alergie la muncă
1 Toate ultimele citate sunt din Vlad Mixich, Fanaticii - portretele a zece oameni cu vocație, Ed. Humanitas, 2011.
Aici - pp. 185-186.
315
RADU CĂLIN CRISTEA
normată, fatuitate. Apar iarăși episoade dubioase; adeverite jurnalistic din | surse încrucișate, aceste
menționări ale lui MM în împrejurări alarmante nu 1 se închid cu o brumă de poziționare a ei față de
presupusele fapte comise. 1 Asta mă și determină să ezit în a deschide ferestre ce dau spre întunecimi |
pline de ispite cărora e posibil/probabil ca MM să le fi cedat. Adaug doar că j îndeosebi dezgustul lăsat'în urmă de
MM și rememorările ulcerate ale j multora dintre aceia de care s-a frecat prin breasla justiției stîrnesc un
■ irepresibil apetit confesiv, mai ales printre foștii săi colegi din parchete. în i primii ani de după
evenimentele din decembrie ’89, procurorii se comportau ca înainte, de strajă în alveolele unui organism
unde nimeni nu jinduia, nici măcar în somn, la flituirea sistemului. Prietenă cu MM, colegă de birou, nașă de
cununie, nașă de botez a fiului acesteia, avocata Alice Drăghici confirmă rîsetele înfundate ale altor
procurori din vremea respectivă cu trimitere la așa-zisul autonomism manifestat de Macovei în
anchetarea celor implicați în mineriada din iunie ’90:
„Pe vremea aia știam două cuvinte: execut și raportez. Așa era în iunie ’90 (...). Acolo nu aresta nimeni
de capul lui și nu spunea nimeni de capul lui «toată lumea pleacă acasă»“ (EVZ, 31.03.2015).
Precum și:
„Deci acolo aveai un șef și dacă șeful îți spunea să dai mandat, pentru că noi arestam pe vremea aia, dădeai
mandat și raportai că ai executat ordinul“ (în EVZ, 17.06.2015).
Accesul avut la diverse documente, de exemplu, adresa din 23.06.1992 a Procuraturii Municipiului
București, denotă o leliță procurăreasă ce dă și primește sarcini: Procuror-șef birou MM „sesizează“ Direcția
Procuraturilor Militare, „procedînd în temeiul Ordinului 3/1990 al Procurorului General privind sistemul
informațional și potrivit sarcinilor de serviciu.“ O fi arestat MM la mineriadă, măcar o dată, de sămînță? N-o fi
arestat? Foștii Procurori Generali Nicolae Cochinescu (citat într-o conferință de presă din 23.05.1997) și
Sorin Moisescu (conferință de presă, 18.06.1998) vorbesc despre echipele de procurori, între care și MM,
care ar fi emis mandate de arestare în zilele mineriadei din ’90. MM se jură pe blog (în 13.06.2015) că e
pururi vergina Monica, dar citează un ciot de raport care nici n-o scuză, nici n-o acuză.
MM suie ușurel treptele de la Procuratura municipală la Parchetul General. Apar însă și inadecvări in full view
între procurorul MM și stabilimentele pe unde își plimbă pașii. E surprinsă cu capul în nori, dă cu tifla
superiorilor ierarhici, trîndăvește, are nevricale, se comportă ca un
316
). militant antisistem, își disprețuiește slujba, pierde pe ce pune mîna, inclusiv l documente. Șef de birou
al Parchetului de pe lîngă Tribunalul Municipiului București, Monica Macovei preia dosarul nr. 1539/P/1991
„privind pe inc. Gaiu Florin“. Printr-o Ordonanță din 12.07.1993 Ministerul Public constată că „dosarul nu
a mai putut fi găsit“.
Nu prea vorbește cu colegii, dar îi bombardează cu bilețele. Vine la serviciu cînd și cum. Lucrurile o iau
razna. Un control dispus în 1996 de procurorul Adrian Vlad, șeful direct al lui MM, învederează apucăturile
nonconformiste ale procuroarei:
„Doamna Procuror Macovei Monica Luiza întîrzie în mod sistematic rezolvarea lucrărilor cu intervale
foarte mari de timp, în mod nejustificat; dovedește lipsă de organizare în desfășurarea activității de procuror,
în ținerea evidențelor lucrărilor; insubordonare în relațiile cu șefii ierarhici; întîrzie la program în mod
sistematic și lipsește nemotivat“ (HotNews, 14.01.2008).
Procurorul MM avea 198 de „lucrări nesoluționate“: 5 din 1993, 54 din 1994, 46 din 1995 și 93 din 1996.
în plus: dosarele în curs de scheletizare din dulapul lui MM aveau o vechime de pînă la 1 030 de zile. MM
o făcea lată, obișnuind „să închidă lucrări ocolind controlul șefilor și nedînd soluția“.
„Oaie neagră“ pare puțin spus. în trecerile sale pe la Parchetul General, MM își insulta colegii și îl
pîndea pe la colțuri pe Procurorul General Nicolae Cochinescu pentru a-i repeta același anunț: „Azi e
ziua în care trebuie să vă dați demisia!“
Se strînseseră deja prea multe semne că procurorul MM nu mai acționa ca parte atașată actului de justiție.
Arțăgoasă, răsculată împotriva unui dușman indescifrabil, mereu pe dos, cu impertinențe de nivel
infantil, certată cu toți și, în ultimă instanță, țanțoș autodescalificată ca om al legii, MM și-o căuta cu luminarea.
își dă demisia în 26.05.1997, cu o ultimă desfrunzire a lui Cochinescu: „Constat că sunteți încă la conducerea
instituției și demisionez eu.“
Sursele mele din justiție afirmă că demisia lui MM ar fi survenit în împrejurări mai încîlcite incluzînd un
gest de bunăvoință al fostului Ministru Valeriu Stoica, interesat și el de potolirea unei inepuizabile surse de
calamități. MM va părăsi astfel procuratura, ieșind în spume dintr-un sistem ce îi va stîrni greață și o droaie
de resentimente. Vor urma luni de plumb. Aude voci, se freacă de umbre, halucinează, observă că prin oraș se
plimbau prea mulți morți veseli.
317
RADU CĂLIN CRISTEA
întreg orașul era plin de morți
Ieșiseră pe strada principală
Așa-mbrăcați în hainele de gală
Pe care cît ești viu nu prea le porți.
Treceau rîzînd și nu-i puteam opri

Păreau că nu mai înțeleg deloc
Că sunt prea mulți și nu mai este loc
Și pentru cei care mai suntem vii.
Ne-nfricoșa grozav fantasticul delir

Dar stăm și ne uitam uimiți ca la paradă,
Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă
Și n-am fi vrut să fie închis în cimitir. (Mălăncioiu)
Macovei nu-și va găsi locul. Va fi consumată de angoase. Va ploua mult, înăuntru - ca afară. E lovită din toate
părțile de panică. Nimic nu se transformă, totul se repetă. Timpul se rărește. Depresii bacoviene:
...singur, singur, singur...,
...plouă, plouă, plouă...,
...nimeni, nimeni, nimeni...,
...tremur, tremur, tremur...,
...veșnic, veșnic, veșnic...,
...singur, singur, singur...1
A fost zărită de vecini, în nopțile cu lună plină, în lungi plimbări pe acoperișuri, bolborosind același nume:
„Ion“, „Ion“... Iliescu? Ionescu de la Brad? Popescu-Puțuri? Gopo? Doar Monica știa.
în beciul cu morții, Ion e frumos.
întins gol pe piatră, c-un fraged surîs.
Trei nopți șobolanii l-au ros
Și gura-i băloasă ca de sacîs.
Cînd cioclu-l ridică-n spinare

Ion par-ar fi de pămînt.
1 youtube.com/watch?v=DFrZCALOL_E
318
De-I pui poate stă în picioare,
Dar brațul e moale șifrînt.
în ochii-i deschiși, o lumină,

A satului unde-i născut,
A cîmpului unde iezii-a păscut,
A încremenit acolo străină.
Departe de vatră și prins de boieri,
Departe de jalea mămuchii,
Pe trupu-i cu pete și peri
în cîrduri sunt morți și păduchii.1 (Arghezi)
Monica se va liniști cît de cît în societatea civilă: va circula mult, se va specializa în apărarea drepturilor
omului, se va mai curarisi de luciflenderi. Colaborează cu CONE, UNPD, OSL Predă. Ajunge Președinte al
APADOR - CH. Și vine Crăciunul lui 2005. Siropul trandafiriu al lui Vlad Mixich curge diluvian. Suntem la
Breaza unde se reunește familia Macovei. MM spală farfurii. Mîncaseră friptură de porc. Telefonul sună încontinuu.
MM ridică într-un tîrziu receptorul: era Boc. O urechează ca primarul: „Ce, te sună președintele țării și tu nu
răspunzi?“
Clipă, stăi, oprește-ți zborul
seprăvale compresorul... (D. Deșliu)
Familia înmărmurește. Mama își amintește vag că Băsescu fusese ales președinte. Sună Traian Băsescu:
„Sunt Traian Băsescu (...). Sunteți propusă să fiți Ministrul Justiției.“
Liniște. Plînge masa. MM cere răstimp de gîndire:
„Pot să vă sun la orice oră?“
Băsescu, părinte fondator al propriului regim, declamă, suit pe birou, ca un Thomas Jefferson de la Murfatlar:
„Ministrul Justiției îl sună pe președinte la orice oră“2.
Ca să încaleci, tre’ să fii deasupra

îngheț bocnă.
Vîslind, un corb încet vine din fund... (Bacovia)
1 youtube.com/watch ?v=ncYMUg4s768
2 Vlad Mixich, op.cit., pp. 181-182.
319
RADU CĂLIN CRISTEA
Se încarcă de energie trăgînd în piept aerul specific al cimitirelor:
Ochii negri,
Părul negru, Și-mbrăcată-n negru toată, A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate... Cine-a fost
fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată? Palpitau trei asfodele ca trei guri însîngerate?...
N-o fi fost necunoscuta ce m-așteaptă
Și-o aștept?...
Pe mine nu mă așteaptă sigur. Poate pe Minulescu.
Monica Macovei (MM) revine în sistem. Ceasul rău, pisica neagră. Se întoarce urît de tot, telepurtîndu-se,
poate - dintr-o eroare tehnică, nu în contemporaneitatea lui Robu, Cherecheanu, Drăgulin și Cochinescu, ci în
timpuri amintind mai degrabă de tovarășele-comisari A. Kollontai sau A. Pauker. Păstrînd proporțiile, desigur,
în sensul că, măcar de ochii lumii, femeile-politruce Kollontai sau Pauker n-ar fi dat frîu liber ca MM, la un an
după ce a devenit Ministru de Justiție, unei credințe made in North Korea în procesele scurte și dese, cheia
marilor succese:
„Ceea ce îmi doresc pentru justiția din această țară, pentru oamenii acestei țări, este să avem procese
de o zi. Să se termine într-o zi, iar dacă sunt mai lungi, a doua zi, a treia zi să terminăm“ (09.12.2005,
Antena 3).
în cei aproape doi și jumătate cît a condus Ministerul de Justiție, dar și după aceea, MM a semănat o
inchietudine aparte prin starea ei de hiperexcitabilitate însoțită de proiecții delirante ale realității. Froasează cu
apariții spectrale în toga aceluiași acuzator sangvinar ce se va fi conceput în pîntecele procuraturii
comuniste. Morbidețea hiperbolizării, cu grozăvenii de reprezentări în cheie apocaliptică, avea să se mărească
într-un asemenea hal încît muniția bubuită prin gurile de tun ale subconștientului lui MM va lăsa cîmpurile de
luptă pline cu orificii. Un fost procuror frustrat, structural militarist și revanșard, intră într-o chimie de vis cu
Băsescu (vezi și capitolul „Califatul statului de drept“). Moșită de Macovei, republica procurorilor se naște în
acești ani, batjocorind protestele unei*părți a societății civile și îngăduită de ELB a căror privire, la fel ca a unor
ambasade occidentale de la București, se nimerea să fie răsucită, ca un făcut, în altă parte, tocmai cînd, la doi
pași, încolțea un abuz în justiție. Se fac auzite primele nechezături ale încălecării politice a justiției. Vorba lui
Cătălin Voicu (pușcăriaș): „Un sistem ca să-l încaleci, tre’ să fii deasupra“ (RL,
320
I stenograme, 23.03.2010). Poate din proprie voință, poate prin procustia- r nismul aderării la UE,
guvernarea Năstase, mai ales către finalul ei, a adus - legislația juridică la standarde evropenești. Și-ar fi permis,
în scenariul !< rămînerii la putere și după 2004, să le încalce pe o plantație unde, și așa, nu S mai zăreai pădurea
de fîlfîitul stegulețelor roșii?
I. Oricum, Băsescu și Macovei au vătămat acest traiect, pardosindu-1 cu reproiectări sinistre în comunism. S-ar mai
înțelege ceva, à la roumaine, dacă pocirea legilor ar fi slujit unui interes distinct cum ar fi putut fi scăparea de
niște troli cu sufletul vîndut mamonicului Năstase. E însă mai mult decît atît: un analogon al inducerii unui sens
punitiv, de pură sorginte securistică, în corpuri de legi hărăzite întregii societăți. Arunci apa leșioasă din copaie,
dar cu copilul ce ai avut?! Spiritul răului făcut justiției în acești ani fondatori de Băsescu și Macovei se leagă
de încetățenirea imanenței unui pericol cețos, numai bun să bage frica în oasele unui neam și așa înspăimîntat
de la natură. Este uimitor cît de viguros a putut fi reazemul politic și, parțial, public pentru o nouă legislație
care, prin multe borțoșenii ale sale, puțea a comunism infect.
Avansarea procurorilor, în special a recruților din noul DNA, ca actori de prim-plan pe scena justiției
și distribuirea acestora în roluri de inchizitori suverani au produs leziuni de ordin genetic unui organism
asiduu schilodit. Botezatu-s-au astfel în numele Domnului Băsescu și al roabei sale, MM, niște mutanți care,
în timp, făcuți ghem în confrerii, se vor pune pe clefăit muritori, în toate sensurile și contrasensurile unei
societăți depășite de situația creată. Cum ar veni: treceți batalioane ale DNA Carpații, în orice direcție
doriți! Noua geneză începută în acei ani de ex-procurorul Macovei și de caftangiul maritim Băsescu nu putea
evolua decît către formele de cezarism judiciar arătate de ÎCCJ, CSM, ANI și, cu asupră de măsură, DNA.
DRACUL REFUZĂ SĂ CRAPE
Oameni mai si mor uneori
>
Mots clés în primele ritualuri de inițiere în revoluționarea justiției, MM nici nu se pune la birou și
procedează numaidecît la gîtuirea lui Adrian Năstase, promovînd cu dedicație OUG nr. 3/27.01.2005 cu
modificarea Legii nr. 115/28.07.1999 privind responsabilitatea ministerială, astfel încît „punerea sub urmărire
penală a foștilor membri ai Guvernului pentru infracțiunile săvîrșite în exercițiul funcției lor se face potrivit
normelor de procedură penală de drept comun.“ Altfel spus, orice fost ministru, să zicem Adrian Năstase, putea fi
săltat direct din așternut, fără consultarea Parlamentului, ca orice șuț sau șmenar. Ordonanța va fi declarată
neconstitiițională prin Decizia CCR nr. 665/05.07.2007. Prin adresa nr. 74288/02.08.2005 MM cere CSM
decapitarea PNA și DIICOT. înainte de a i se înlătura capul de procuror general adjunct al PNA (adică a
doua zi, prin Hotărîrea nr. 54 a CSM), Gheorghe Șuhan părea îngîndurat. MM îl îmbărbătează: „Oamenii mai și
mor.“
Inimă
Fii simplă ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
Și sunt atîția morți în jur. (Nichita Stănescu)
MM taie, spînzură și, sub suspiciunea rezonabilă a aparițiilor unor carii, scoate întreaga dantură a
leadership-ului justiției. Nu pîngărea, desigur, independența justiției. Doar o fortifica. Peste ani, după ce
îmbrobodea, în 03.07.2012, Parlamentul European că România tocmai se ugandizează („a coup d’etat is tacking
place“ - sic!), MM va urla, tot acolo, ca din gaură de șarpe, că scaunul Procurorului-șef al DNA Daniel Morar
s-ar putea clătina („...ei vor să-l demită“, în plenul din 12.09.2012). Că în 2005 ea demisese o
322
Ï■
duzină de procurori-șefi însemna - nu-i așa? - un triumf al justiției libere.
i în 2012, aceeași numită lua șapte piei de pe USL pentru că, sub ochii de f pisică moartă ai CSM, după două
mandate pline și o prelungire a prelungirii i delegării lui Morar; s-a încumetat să-l demonteze pe acesta din
scaunul de șef al DNA. Unul dintre iodlerele de repertoriu ale folclorului băsist o j legendează pe MM ca jude
peste hoarda de exorciști ce scoatea diavolii ! politici din trupul bîntuit al justiției. încă din debutul
debuturilor, după ce ? a pufăit un joint gedesist, suflețelul lui MM a mai avut un singur dor: ca i Ministerul
Justiției - politic, c-așa-i în tenis! - să controleze „corectitudinea“ § deciziilor instanțelor de judecată:
j „Reacția celor două Parchete (General și PNA - n. m.) este similară: de : blocaj. Dar, dacă luăm în calcul
riscul ca în dosare cu miză să nu se dea ( soluții corecte, e obligatoriu să verificăm dacă s-a lucrat corect.
Există o ■ mică diferență între felul cum dialogăm (?!) cu Parchetul General, cu care i avem un oarecare
dialog, în timp ce cu PNA nu avem deloc“ (9am.ro, J interviu, 08.04.2005).
( CSM-ul o ia la cherestea pe MM (vezi și capitolul „Califatul statului de î drept“) în ședința din 31.05.2005
pentru aceeași vrere de a pune justiției un i căpăstru politic. Cîteva voci vorbesc în periplizoane: „E clar că se
încearcă !. subordonarea Parchetelor. Nu se vrea independența magistraților (...) Anul j trecut, cînd erați la
APADOR-CH, aveați altă viziune“ (9am.ro).
I La o palavră cu Daniel Morar, Ministrul și șeful DNA decid primele ( spintecări de rechini corupți:
> „Problema noastră este că nu avem persoane condamnate pentru mare corupție. Am discutat cu Daniel Morar
și am înțeles că există patru-cinci dosare de corupție care vor fi finalizate“ (HotNews, 26.10.2005).
Prin epiderma lui MM răbufnește boema, nihilismul instituțional și i monomana predispoziție pentru
incriminare: acră, zurbagie, înverșunată, i bușește la întîmplare, se bășică din te-miri-ce, nu-i pasă de legile „lor“.
De ! pildă, refuză să pună în aplicare Codul Penal votat de Parlament prin Legea 301/28.06.2004. Nu vrea și
pace!
Va impune, în schimb, cu mare tămbălău, Codul (ei) Penal, prin Legea 278/04.07.2006, aceea a sechestrării
politice a cîrmuitorilor justiției. MM își completează, ca ministru, operele neterminate ca oengistă! Devine
propriul coechipier într-un parteneriat privat-public. Președinte al APADOR - CH, MM dădea publicității
Raportul Asociației pe 2004 unde, între altele, pledează cauza MISA: „Măsurile luate de autorități
împotriva unor membri
323
RADU CALIN CRISTEA
sau simpatizanți MISA și împotriva Mișcării în sine au fost ilegale și disproporționate, combinînd
intimidarea, instigarea și hărțuirea sau: acuzarea și reținerea abuzivă.“
în 04.01.2005, la Antena 3, Ministrului Macovei i se umflă pipota și cere anchetarea și sancționarea
magistraților din Dosarul MISA, precum și achitarea lui Gregorian Bivolaru, liderul spiritual al MISA
(azilant politic în Suedia). MM o ține într-o Misa Solemnis și instituie blocada CSM pentru salvarea
gurului:
„Ministrul Justiției, MM, a interzis accesul inspectorilor CSM care verificau cazul Bivolaru la acte
necesare în cercetare și a solicitat ca ancheta acestora să fie canalizată pe anumite direcții, încâlcind astfel
principiul independenței justiției“ (Raport de Inspecție, CSM, 24.02.2006).
MM: „Sunt unii procurori care se simt cu musca pe căciulă!“ (Gardianul.ro, 06.01.2006).
încă un semn simbolic că Ministrul MM va tratarisi libertatea justiției ca pe una bucată potcoavă de cal mort.
Un cap în gură de la noua Procuratură

în 17.05.2006 începe în plenul Camerei Deputaților dezbaterea propunerilor Ministerului Justiției
„pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi“. MM
se trosnise mai ales cu deputății opoziției pentru noile articole privind regimul „interceptării și înregistrării
convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc de comunicare în procedura
urmăririi penale“. Mai clar, în proiectul adoptat de Senat se prevedea la art. 44 că „în caz de urgență, cînd
întîrzierea obținerii autorizării (...) ar aduce grave prejudicii activității de urmările penală, procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată,
interceptarea sau înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau
comunicărilor, pe o durată de cel mult 24 de ore.“
Să mai amintesc că în comunism un procuror putea, de exemplu, asculta telefoanele unor suspecți din
proprie inițiativă și fără a cere acordul judecătorului? Poate că lui MM îi va fi cășunat pe adversarii politicii;
articolul respectiv seceră însă pe toată lumea, y compris biata (bip!) pulime („Am spus pulime din respect
pentru oameni“, Sorin Oprescu, gandul.ro,
324
01.03.2009). Cîteva țiuituri de sirenă. Deputat Ruxandra Florida Jipa: „Nu s-a căzut de acord pe o singură
problemă care (...) și după colegii mei care au votat alături de mine ne făcea să ne întoarcem spre perioada stalinistă
și nu să mergem către Europa.“
MM are capsa pusă:
„Ați luat decizia retrimiterii la comisie a capitolului pe interceptări. Este pentru a doua oară cînd se întîmplă
asta. Nu ne-ați cerut punctul de vedere. Ați decis. Eu pot să vă spun că nu sunt de acord.“
Cearta se mută în Comisia juridică, MM dă să plece după trei ore, i se promite un buchet de flori, se întoarce,
dar nu acceptă decît varianta ei cu 72 de ore pentru unda verde dată procurorilor la interceptări. înainte de scontata
izbire a ușii de pereți le strigă deputaților: „Modificările împiedică efectuarea urmăririi penale!“
îi scapă și o maximă pentru posteritate: „în Senat nici dacă se duc toți la vot nu mai este cvorum!“
Yes, that’s my girl!
Senatul votase 24 de ore, vor rămîne 48 în forma finală. Alt articol, același iz de dictatură stătută și, încă odată,
dreptul constituțional la apărare este pus între ghilimele mari. Ținta e iarăși indefinită, meniul procurorilor include
încă o trufanda în sînge, iar MM reușește să restrîngă drepturi cetățenești pentru apărarea cărora, la APADOR-CH,
își rupsese toată cămașa de pe ea, să-i ajungă de acasă pînă la CEDO. Peste minți se lasă noaptea. Codul de
Procedură Penală neatins de gheara de strigă a lui MM stabilea că „apărătorul părții vătămate, al părții civile și al
părții responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula
cereri și depune memorii.“ Același articol, după zgîrietura otrăvită a strigii, adaugă, după „urmărire penală“
mențiunea „care implică audierea sau prezența căreia îi asigură apărarea...“. Cu alte cuvinte, „dreptul“ avocatului
apărării urmează să fie dispus de acuzare, recte de procuror. Legea (nr. 356/21.07.2006) trece și de Parlament,
cu pohtele pohtite de Băsescu și Macovei, dur condamnată, într-o declarație comună, de Fundația pentru o
Societate Deschisă, Centrul de Resurse Juridice și Transparency International - România, care „își exprimă
profunda îngrijorare față de viitorul statului de drept în România.“
Aceleași ONG-uri, în continuare:
325
RADU CĂLIN CRISTEA
„ (Modificările din lege) reprezintă, de fapt, grave încălcări ale drepturilor omului, cu precădere a dreptului la
viață privată a persoanelor, a dreptului la apărare, cu consecințe serioase asupra evoluției democratice a
țării (...). în locul unei evoluții către un stat de drept funcțional, cu un Parchet eficient, dar controlat de puterea
judecătorească, există riscul de a ajunge în situația în care să vedem o reîntărire a vechii Procuraturi, pe care o
consideram dispărută (...). O astfel de politică penală, mai potrivită unui stat polițienesc, nu ne va aduce mai aproape
de Uniunea Europeană“ (22, 16.06.2006).
Inquisitor Generalis dixit
„Reîntărire a vechii Procuraturi?“ „Stat polițienesc?“ Ar fi fost de așteptat ca acest furt prin efracție de
democrație să umple de vexațiune ELB, adică valorile umaniste exponențiale ale societății. Vor fi fost gînduri, dar
s-au oprit la același bătătorit prag al săriturii peste realități nașpa. Asta era situația: elita gîndea, simțea,
iubea la fel ca Președintele și a sa procuroare mereu cu mîna pe teaca Excalibur-vdvâ dreptății supreme.
Ca atare, ieșirea din dilemă a împărțit elitele în cauză pe două coloane: a. cei ce nu văd; b. ceilalți - care nu aud.
See No Evil, Hear No Evil.
Omisiunea e mama înțelepciunii. Prin adresa Guvernului nr. E204/21.07.2006 se promovează nașterea
copilului de suflet al lui MM: ANI. Altă ruletă rusească. Cosaș năprasnic, ANI va pune grămadă atît buruieni
butucănoase, cît și floricele nevinovate. Va inspira teamă surdă tocmai datorită amestecăturii de justețe și de
aberație banditească. Alintat „Savonarola de Jilava“, fostul șef al ANI, Horia Georgescu, se trage ca MM din
aceeași spiță de Inquisitor Generalis1 cu mare audiență în regimul Băsescu. într-un tîrziu, Georgescu a
căzut de-a-n boulea și s-a preumblat o vreme în țara de dincolo de gratii. I-au trebuit CCR aproape patru ani ca
să hotărască, prin Decizia nr. 415/14.04.2010, că însăși menirea instituțională a ANI încalcă art. 1 (4) din legea
fundamentală, în sensul neconstituțio- nalității unor „organisme hibride care să îndeplinească simultan sarcini
administrative și jurisdicționale și să se situeze sub control parlamentar."
1 Conducătorul oficial al Inchiziției (lat.).
326
Subconștientul procurorului comunist țîșnește ca o arteziană mocirloasă prin porii căscați ai lui MM. Se
apropie, zdronca-zdronca, tilinca-tilinca, luna cadourilor, 2006 d.H. Pînă să ajungă Havel, Merkel și, în sfîrșit!,
Mandela, MM își vînduse sufletul vivandierelor lui Stalin - Ana Pauker, Vanda Nicolski și Ghizela Vass.
Demonul stalinist o posedă din nou. Amintita hoardă își luase vacanță. Mai rămăseseră cîțiva exorciști
rezidenți pe la Guvern. Lady Midday vorbea din tubulatura lui MM cu glas de bolșevică: „...era după-masa,
începuseră să țipe. Țipau toți la mine: semnează, semnează, semnează! (...). Nu semnez, nu semnez, nu semnez! Nu
mă las! Nu faceți așa cum vreți! (...). Mi se părea șifun să te uiți în ochii omului și să-i spui de cinci ori nu. Li se
schimbau și fizionomia, și atitudinea cînd le spuneam NU.“1
Printre cozonaci și caltaboși, MM prelinge în ședința de Guvern, fără avizul CSM și cu note de
fundamentare plutind în zeama generalităților, OUG nr. 99/06.12.2006 și OUG nr. 131/21.12.2006. în
lentoarea metabolică a Crăciunului, cu mintea pusă pe bigudiuri, Guvernul nu s-a prins nici măcar de viteza cu care
MM punea batista pe țambal. OUG nr. 131 îmi pare a fi unul dintre cele mai odioase proiecte legislative
concepute în România postcomunistă. Procurorii, de astă dată cei din DIICOT, primeau de la MM niște daruri cu
funduliță conținînd alte dopinguri ținute la păstrare în rezerva de stat ceaușistă. Un autoritarism diabolic se
întindea sub aripile larg deschise ale lui MM care venera străvechii îngeri căzuți. Prin art. 15,16, 17, 19 și 20 din
OUG nr. 131/2006 procurorii capătă forțe negative de Sinestro Corps2 care doboară dintr-o lovitură supermenii
care încercau să țină cît mai departe societatea de ademenirile sirenelor comuniste. Procurorii DIICOT
primeau liber să facă tot ce le trăsnea prin minte. Băncile deveneau lupanare pentru plăcerile oricăror pofticioși, cu
trimiteri străvezii la creșterea volumului muscular al procuraturii în art. 113 (1) și (2) c)/OUG nr. 99.
Codurile bancare, corespondența telefonică și electronică, SMS-urile, e-mailurile, activitatea profesională a
oricărei persoane erau la cheremul Procurorului. Al naibii de rău, pe bune!, suna mai ales art. 16 (2) din OUG nr.
131:
„Procurorii DIICOT pot dispune să li se comunice, în original sau în copie, orice date, informații, înscrisuri,
documente bancare, financiare ori
1
Vlad Mixich, op. cit., p. 200.
2 Film de animație.
327
RADU CĂLIN CRISTEA
contabile și altele asemenea, oricărei persoane care le deține ori de la care emană, aceasta fiind obligată să se
conformeze.“
Autorizarea procurorului DIICOT de a dispune de viața privată a oricărui cetățean poate ajunge pînă la un
an de zile cf. art. 17 (6):
„Autorizarea este dată prin ordonanță motivată, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile, și poate fi
prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputînd depăși 30 de zile; durata totală a
autorizării, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși un an.“ Procurorul nu avea tată,
dar, amazing!, nici mamă! Era în stare să-l jupoaie și pe Mielul lui Dumnezeu.
Madam!pentru Dumnezeu, țineți-l să nu se dea la mine! (Caragiale)
Art. 20 din aceeași OUG prevede înființarea unui Centru de Aplicații Operaționale ale Procurorilor
(CAOP) ale cărui „structură și atribuții“ sunt stabilite prin „ordin de ProCuror-șef al DIICOT“, sub
coordonarea Ministrului Justiției. Ordonanța nu gîngurește nimic despre ce urma să se întîmple în acest
orwellian CAOP pregătit să reunească alte escadrile de asalt ale procuraturii băsisto-macoveiste.
Părul măciucă
Numit de Președintele țării, la propunerea Ministrului Justiției, Procurorul-șef al DIICOT nu putea scăpa
de sub laba de Yeti a politicului. MM își desenase color o procuratură paralelă controlată de axa Președinte
(Băsescu) - Ministrul Justiției (Macovei) - procuror-șef DIICOT. Prin aburii sarmalelor se strecoară, pe vîrfurile
degetelor de la picioare și mîini, Codruț Olaru, ajuns șef al DIICOT, pe traseul amintit, în 11.01.2007. Ca nu
care cumva să se comită vreo eroare, în schemă apare și Procurorul General Laura Codruța Kövesi (numit în
funcție în 02.10.2006 de același Băsescu) care s-a ocupat de „preselecție“. Și l-a selectat Codruța pe Codruț,
mugur de fluier băsist. Pe la mijlocul lui ianuarie, presa scoate ochii Guvernului cu cele două nemernice ordonanțe.
România ia foc. Răsună bașii. Laitmotivul: cu cîteva zile înainte de intrarea României în UE, Securitatea și
Procuratura lui Ceaușescu revin în forță pe ușa din dos. Se țin socoteli de se cutremur plopii: cu cele două
ordonanțe, MM presează sub cizma de Komisar Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului,
Tratatul de la Copenhaga, Pactul Internațional pentru Drepturile Civile și Politice,
328
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ș.a.m.d. Renate Weber,
Președintele Fundației Soros, condensează protestele ONG-urilor rămase fără grai:
„...nu mai au nevoie de un mandat din partea unui judecător. Să explicăm că în momentul în care cineva
intră în hardul computerului meu, asta înseamnă percheziție domiciliară. Dacă vine la mine acasă și umblă în
rafturi, pentru că am bibliotecă sau am documente, e percheziție. Or, Constituția e fermă la art. 27 («Percheziția
se dispune de judecător», art. 27 (3) - n. m.). Știți ce mă deranjează foarte tare? în state precum Marea Britanie,
SUA, puternic lovite de terorism, cînd s-a adoptat o legislație restrictivă cu privire la drepturile omului, au fost
luni de zile de dezbateri, rîuri de cerneală au curs. La noi, lucrurile acestea se fac într-un mod șmecheresc,
peste noapte, cînd lumea se gîndește la sărbătorile de iarnă, fără nicio dezbatere. Pur și simplu este un dispreț
total la adresa noastră care putem să fim victime ale unor astfel de situații“ (BBC, interviu, 17.01.2007).
Vrăjeală la Kövesi care, vrînd să scoată cuțitul din rană, mai mult îl împlîntă:
„Această intruziune (în «sistemul informatic» - n. m.) se face atunci cînd sunt indicii temeinice că o persoană a
săvîrșit una din infracțiunile date în competența procurorului DIICOT“ (RFI, interviu, 16.01.2007).
OUG nr. 131 intră în dezbaterea Parlamentului. Urmează trimiteri și retrimiteri la comisii, pălmuiri verbale în
plenuri și inevitabilul Președinte Băsescu care, în 02.09.2007, cere Parlamentului să reexamineze Legea privind
respingerea OUG nr. 131. Ai fi zis că Băsescu își întoarce obrazul la popor, așa cum se jura pe toți sfinții:
„Eu înțeleg foarte bine noțiunea de popor. Este singurul care trebuie respectat și ascultat tot timpul în
democrație (...). Dacă există un blocaj al sistemului (...) nu voi ezita să mă duc peste acest blocaj, să mă duc la
electorat, la popor. Nu voi ezita“ (TVR 1, 11.09.2005).
Și Băsescu nu ezită să scoată sistemul din blocaj și înțelege atît de bine noțiunea de popor încît se
zvîrcolește să repereze onoarea Procuraturii comuniste. Fără a clipi la ingineriile securistice ale lui MM,
Președintele previne Parlamentul că „respingerea acestei Ordonanțe aduce prejudicii asupra înfăptuirii actului de
justiție, afectînd grav activitatea de combatere a criminalității organizate.“ La fel ca toate proiectele de lege cu
subsoluri pestifere zămislite de Băsescu și Macovei, Ordonanța nr. 131 va fi apărată
329
RADU CĂLIN CRISTEA
ostășește, cu mîna la chipiu și ocheții în patru, de deputatul PD Augustin ? Zegrean, viitorul creier prea
mare pentru o Constituție din ce în ce mai mică:
„Sigur, acest art. 16 este cel care a stîrnit multe discuții, dar, dacă cei care au tras diverse fumigene în
legătură cu el ar fi citit legislația existentă, și-ar fi dat seama că nu se întîmplă nimic grav“ (cdep.ro, dezbatere
parlamentară, 27.02.2007).
MANDELA DIN CARPAȚI 1
Pîrtia neagră
Ordonanța nr. 131, aceea cu legalizarea viselor neîmplinite ale procuraturii ceaușiste, se face, pînă la
urmă, țăndări, lebăda neagră MM dă cu fundul de gheață, în timp ce pe Băsescu îl apucă toți dracii.
Capotează, împăratul dă cu coroana de pămînt. MM l-a terminat și pe el. Vine mai tîrziu cu detalii:
„(MM) a fost necinstită (...). Aveți explicația de ce cînd am putut nu am mai pus-o ministru al Justiției
(...). Are carențe consistente. Știți, trebuie să te uiți sub poleială și mai ales cînd știi multe lucruri e bine să...“
(Bl TV, 09.09.2014).
MM „necinstită“? De cine? Cu cine? Cînd a început necinstirea? Doct în materie de femei politice, Băsescu
iubește și lasă ca un amorez latino. Băsescu le aruncă peste bord atît pe Macovei, cît și gramatica limbii
române:
„Oameni care au contat pentru tine și de dragul imaginii lor, pînă și pe cel care (?!) i-a luat dintr-un ONG
și i-am spus ești ministru... La asta mă enervez,, nu știu dacă observați. Pentru că mi s-a părut atît de necinstit ca
cineva (sic!) care-și face... M-a durut cumplit“ (Bl TV, 02.03.2014).
Așchia lui Macovei a sărit hăt departe de bradul lui Băsescu. „Nu poți să fii atît de demagog!“, strigă Băsescu la
MM din băierele inimii sale (mediafax.ro, 05. 08.2014).
Ba poți, dacă perseverezi! I se încinge tărîța și lui Macovei care, typically, îi rașchetează o sovietică lui
Băsescu după ieșirea acestuia din mandat. MM se opărise acuzîndu-1 pe Băsescu că a ajuns să critice acțiunea în
justiție a tandemului DNA - SRI „cu care a lucrat“:
„Traian Băsescu și-a dezamăgit electoratul pentru că este împotriva luptei anticorupție - o denumește apărarea
drepturilor omului, adică drepturile
331
RADU CĂLIN CRISTEA
inculpaților, împreună cu PSD (...). Traian Băsescu atacă DNA, atacă SRI, cu care a lucrat (...). Nu mai este
consecvent. El nu mai este luptătorul anticorupție. S-a încheiat. Din păcate, nu mai este.“ etc. (adevarul.ro,
12.10.2015)
Societatea civilă plînge ca după mort la izgonirea lui MM din iadul justiției.
Ieși afară pînă-n prag

De vezi vitele cum rag,
Ele nu rag că n-au fin,
Ele rag că n-au stăpîn, (bocet din Heci, Neamț)
Rodica Palade se desparte de MM ca Deianira de Hercule:
„I s-au pus în față grajdurile lui Augias peste care fluturau amenințător stegulețele roșii (?!) ale CE și i
s-a spus: noi te sprijinim, fa-le să dispară!“ („Mulțumesc, Monica Macovei!“, în 22, 13.04.2007).
Legenda spune că Hercule trebuia doar să curețe grajdurile respective și nu să le facă dispărute. în același
text, MM apare ca o statuie a libertății singurătății:
„...această ministreasă putea fi văzută la televizor cum străbătea nesfîrșitele culoare din Casa Poporului,
însoțită doar de asistenta ei. Venea să fie călcată în picioare de aleșii neamului sau pleca după ce aleșii neamului
o călcaseră în picioare. Era imaginea singurătății.“
Nu mai pot scrie
despre singurătatea noastră pînditoare uscată
Cum stau față în față javrele roze!
între hainele apretate trupul stă
vertical
Disimulăm grijuliu
Nu mai pot scrie
cuvintele se terciuiesc ca o zeamă de creier... (M. Petreu)
MM e tratată în Guvern cu înțelegere umană, ca o drăguță mioară, deși cam bolnăvioară. încă o filă din
jurnalul rebelei anticorupte:
„De multe ori mă gîndeam: «Nu vă las! Atît cît pot, nu vă las să faceți cum vreți voi!». Au fost mai multe
momente tensionate, cînd am refuzat să semnez diverse acte normative, din cele așa-numite «cu destinație»,
tipice
332
corupției instituționalizate. îmi amintesc chiar că într-o ședință de Guvern, la începutul anului 2007, am
afirmat:
«Acesta este un Guvern corupt!»
S-a făcut liniște. Iar domnul Tăriceanu a spus ceva de genul:
«Buuun, și acum să trecem la punctul următor de pe ordinea de zi»“ (Marie Claire, 10.02.2009)
După părerea mea, MM și-a etalat, cu. jolly jos, caracterul becisnic cînd s-a gudurat pe lîngă PDL, acceptînd să
fie mîngîiată ca un Bichon Maltez pînă a trecut puntea europarlamentarelor din 2014 pentru ca, imediat după
aceea, să mi se facă ditamai rottweilerul prezidențiabil și să muște mîna partidului care a hrănit-o. Gabriel
Liiceanu era plecat după cumpărături în perioada respectivă și, la întoarcerea acasă, a avut revelația unei MM
ireproșabile călcînd imperial printre javrele din politică:
„Nu s-a bîlbîit, nu s-a bălăcit, nu s-a plimbat între partide, n-a avut gîndiri suspecte și răzgîndiri greu de explicat
mai tîrziu“ 07.09.2014).
întreg comportamentul lui MM dezvăluie un psihic în alertă continuă ce verbalizează aceleași obsesii.
MM se simte agresată de umanitatea conlocuitoare, de oamenii din oameni, de figurile ce îi ies demonstrativ în cale.
Vrea să scape de aceste apariții chinuitoare și va repeta, uneori fără o specificație nominală, aceeași exclamație
compulsivă: „Demisia!"
Nimeni în România nu cere mai des decît MM demisii peste demisii. „Demisia“ ține loc de „bună ziua".
Ce mai faci?
„Demisia!"
își face praf marile proiecte în retrospecții angoasate.
Curg zilele spre cimitir
Trist, una cîte una... (Bacovia)
Spre deosebire de G. Liiceanu, MM nu se mai recunoaște nici măcar în propriile valori. Trăiește un
sentiment al inutilității urcat la scară cosmică:
Un gol istoric se întinde (...)
Piloții grei se prăbușesc... (G. Bacovia)
O năpădește vidul.
După ce am condus-o pe S. la gară, deprimare vecină cu sinuciderea.
Vid, vid, vid! (E. Cioran)
Prezentul o deprimă crunt:
333
RADU CĂLIN CRISTEA
„îmi place să schiez mult pe pîrtii negre, mai și sar dacă sunt trambuline pe drum.“ își pierde MM capul de
obsidian (A. Malraux) schiind pe pîrtii de tuf vulcanic? O doare, dar îi și place. își provoacă durerea extremă
pentru a ajunge la satisfacția extremă. Această „identitate a vieții și morții“ (G. Bataille) este, probabil, sursa
căutării plăcerii vii în sadismele cele mai oribile.
MM are și reverii color, în stil Ștefan Petică. Sare peste pîrtii negre și se plimbă pe pîrtii verzi și albastre:
„îmi place să mă și plimb pe pîrtii verzi prin pădure sau albastre“ (Agerpres, interviu, 16.10.2014).
Adeseori dai peste ea, întîmplător, printre ruine.
...Deci priimiți, ruinuri, cît voi vedea pămînt,
Să viu spre mîngîiere, să plînge pe-aceastpămînt... (V. Cârlova)
MM nu se adună de pe făraș. Plînge în pumni, în palme ș.a.m.d. Și clopotele dăngăne și dăngăne și
dăngăne.
Pentru ființa aflată sub clopot, goală și țeapănă ca un copil mort, însăși lumea este un coșmar. (Sylvia
Plath).
Lumea din afară e un coșmar și pentru Monica. în 29.06.2007 își varsă anxietățile la Ambasada SUA
(cablogramă WikiLeaks, în adevarul.ro, 29.03.2011):
„...Macovei era sceptică privind faptul că CSM va elabora un raport imparțial asupra activității DNA (...).
DIICOT - o agenție în care Macovei nu are încredere (...). în pofida unor decizii recente ale CCR, care îi
favorizau pe președintele Băsescu și pe ea însăși (măi, să fie! - n. m.), era fundamental neîncrezătoare în
judecătorii CCR“ (...).
în ceea ce privește ANI, Macovei a răspuns: «O urăsc!»“
A simțit Crăcănel ceva...! (Caragiale)
MM se trezește brusc în campania electorală cînd crede, în sfîrșit, în ceva: în ea însăși. Narcis psalmodiază:
„V-am spus, m-am uitat cu atenție și niciun alt candidat nu m-a convins că va duce România înainte și nu
înapoi cu 15-20 de ani“ (Psnews.ro, interviu, 03.09.2014).
în caz de război - doar MM ne mai poate ține aninați de NATO:
„Numai eu pot garanta că rămînem în NATO, în momente de război“ (Ziare.com, 02.09.2014).
334
MM afirmă că „personajul meu politic favorit este Angela Merkel“, dar revine cu un retuș: „M-am gîndit că,
în multe feluri, eu semăn cu Nelson Mandela, care nu și-a sacrificat principiile niciodată, care și-a scos poporul
dintr-o stare dezastruoasă...“ (Digi24, 18.08.2014).
Pe fir apar Barroso și întreg comisariatul european:
„Da, sunt foarte influentă. Ce spun eu se regăsește și în declarațiile CE și ale lui Merkel, lui Barroso (sic!),
eu cred că românii trebuie să fie mîndri că au un om între ei atît de influent în afară“ (Newsln, 12.08.2012).
Laudă-mă gură, că ți-oi da o bucătură... (Folclor)
Troica: Regele Ubu, Pinnochio și Gargantua
MM se topește repede în galbenul hipnotic al lui Van Gogh și dusă e:

„Mi-aș lua Floarea-soarelui a lui Van Gogh, mi-aș lua Chiparoșii lui Van Gogh, mi-aș lua Furtuna lui
Van Gogh...“, ș.a.m.d. (Okay!, interviu, 27.06.2015).
MM își bagă singură capul în malaxor, ațîță emoții tari și găsește confort psihic în medii intens conflictuale. La
fel ca Băsescu. Derutant se arată tratamentul (con)fabulatoriu (M. Nedelciu) la care MM își supune țara, cu tot
cu locuitori. Logoreică pînă la pierderea cunoștinței, MM perorează adevăruri stricate în jurul unui sîmbure de
adevăr și își croiește lumi fictive prin care caută să impresioneze, să monopolizeze atenția. Obsesia majoră este
vînzarea în secret a României la ruși. Un beteșug oficial, luat pe inventar, al ELB. La ruși ar fi chiar mai rău
decît a fost la sovietici. Pe Iliescu îl retrimit la Frunze, la tăiat. Eliberează locul pentru Ponta - prima poziție în
topul suspecților. Vardistul universal MM se prinde la timp de cabala pontistă și dă totul în vileag, cît încă țara
mai poate fi păstrată acasă, lîngă vatră, la mama ei, și nu mutată, pe furiș, la Poccua-MamyuiKa, la Mama
Rusia. Povara emoțională a acestui patriotism preventiv conduce la un nexus al delirului:
„Ponta ne duce spre comunism, spre comuniști, ne vinde, face înțelegeri subterane de care noi nu
știm, asta e problema. Este de neiertat această eroare și nu e vorba de o eroare, poate este vorba de un plan, poate
că e un semnal dat, poate că ne-a vîndut deja, poate că ne vinde zilele astea, cred că ne-a vîndut deja și cînd spun că
ne-a vîndut deja, spun că ne-a vîndut rușilor, că e foarte clar“ (Realitatea TV, 13. 06.2015).
335
RADU CĂLIN CRISTEA
Să rîzi larg, să zîmbești din colțul gurii, să te abții, să te faci că nu înțelegi? MM:
„Am fost întrebată dacă aș vrea să devin ministru al Justiției în Bulgaria și am spus «Da», dar nimeni nu a
venit să mă caute“ (mediafax.ro, 25.05.2015).
MM stă în șpaghat peste abisuri ca să incite, să șocheze, să facă să se vorbească despre ea. Trăiește apocalipsa
acum și vede catastrofe precipitate. Stupefiază aparițiile ei de navetistă zbuciumată între Baronul (local) von
Münchhausen și Joseph K. Imaginația atît de creativă a MM în producția de himere năprasnice concurează pe
piața românească doar cu giganții heteromorfici ai lui Tismăneanu. MM îl învie pînă și pe Ceaușescu:
„Suntem în plină lovitură de stat. E timpul ca toți românii să vadă adevărul și să se opună, altfel dictatura și
tirania se instalează peste noapte“ (mediafax.ro, 03.07.2012).
Ce noapte groasă, ce noapte grea
A bătut în fundul lumii cineva... (Arghezi)
Ce nevoie să avem de Nostradamus, cînd o avem pe clarvăzătoarea MM care zărește fraude nu doar străvezii,
ci chiar inexistente? La fel ca Băsescu în 2004, MM anticipează instinctiv, foarte precis, furturi gigantice de voturi:
„Se pregătește o mare fraudă, după calculul meu (?) de circa 2 milioane de voturi“ (Bl TV, 25.07.2012).
De mînuță cu Regele Ubu și Pinnochio, Gargantua pășește cu aceeași minciunică grotescă în PE:
„în acest moment procurorii și judecătorii cercetează fraude aduse referendumului (pentru suspendarea
Președintelui Băsescu - n. m.), în urma unor sesizări; sunt peste 500 de dosare. Vreau să vă dau doar cîteva cifre:
într-unul din dosare este vorba de alegații de 1,5 milioane de voturi fraudate la referendum“ (adevarul.ro,
12.09.2012).
Cristian Tudor Popescu despre duma de stat din PE a lui MM:
„Ca să-și apere taraba ei politică, nedistinsa doamnă (MM, n. m.) a folosit, cu frenezie, aceeași metodă de
calomniere și insultare publică a electoratului român ca și CV Tudor. Bazată pe nimic, pretinzând, cu un zîmbet
de cucuvea insomniacă, cum că a luat de undeva, «din presă», «informația» că «1,5 milioane de voturi la referendum
au fost fraudate!», fosta procuroare Macovei, fostul ministru al Justiției Macovei, ținută a fi un om al Dovezii,
s-a dovedit a fi doar o agitproapă de joasă speță. Agitație și
336
propagandă îndreptate împotriva a milioane de români“ („Curcanul ofilit și cucuveaua“, gandulinfo, 12.09.2012).
Cucuveaua agitproapă nu abandonează, deși în forul ei interior se duc lupte grele. MM e cît pe-aci să alunece de pe
marginea lumii: „Suntem la marginea lumii și mă aștept la un război civil. Lumea să înțeleagă că este foarte grav“
Viva México! Zapatismo nu murio! Viva nuestra revolution!1
C.T.P., în același text:
„Pe urmă, mi-am amintit că C.V. Tudor voia să facă justiție cu mitraliera pe stadioane, iar M. Macovei
prevestea izbucnirea nici mai mult, nici mai puțin decât a războiului civil, să se omoare român cu român, dacă
Băsescu nu e pus la loc - la Cotroceni a mai cântat odată cucuveaua. Și m-am mai liniștit.“
MM nu se liniștește și sparie poporul - dacă pe ea n-o votează, dictatură va primi:
„Avem de ales între libertate și dictatură!“ (Macoveipresedinte.ro, 14.10.2014).
Cine e Spinul? Dar Făt-Frumos?
Am cartografiat evoluția lui MM ca persoană publică strict pentru a încerca să mă dumiresc cum a reușit acest
personaj să cucerească inimile, după ce le-a sucit mințile unor elite umaniste de prim rang. Prin ce filtre să fi trecut
fluidul magic MM (cel puțin) după decembrie ’89 încît marile decantări de materie moartă să producă un sublimat
viu de regim Băsescu? Prin ce alambicuri s-a scurs MM de a ajuns o poțiune băută „cu ochii închiși“ (tot Liiceanu)
de un grup de pinacliști culturali a căror privire euforică a văzut în ea „acea Românie pe care ne-o dorim cei care
credem în adevăr, onoare și libertate?“ (Vladimir Tismăneanu, „Pentru Monica Macovei: Apel către prietenii mei
intelectuali“, 05.09.2014). Mă și luase cu răcori la un moment dat cînd Tismăneanu, CEO-ul administrării
anticomunismului românesc, scria, în același Apel, că restul, nevotanții cu MM, semnifică „tot ce este mai
obscurantist, mai infect, mai îngrețoșetor, mai toxic în România de azi, toți bigoții, fundamentaliștii, toți
maniacii
1 youtube.com/watch?v=xltKgORnahw
337
RADU CĂLIN CRISTEA
resentimentului dezlănțuit, toți oamenii subteranei, toți nostagicii (sic!) totalitarismului, toți huliganii
xenofobi...“
Eli, eli, lama sabachthani?1
Ce văd în clar „surmenații plecăciunii“ (Jean-François Revel) care, la apusul lui Băsescu, se închină la
răsăritul falnic al lui MM? Poate că MM seduce prin nestăpînita ei duritate, prin justițiarismul ei caustic, prin
vorba răstită și vehemența gesturilor, prin spontaneitatea muștarului sărit, prin aerele de Țepeș neurastenic,
prin imaginea eroului care dă cepuri dușmanilor ca unor amărîți de bostani. Născută din țeasta lui Zeus (poreclă
curentă a lui Băsescu), MM i-a moștenit belicismul și voluntarismele cazone. Este MM o efigie a adevărului,
un exemplu vertical, fără umori, ireproșabil, o ancoră euroatlantică? Să-și merite, oare, investițiile făcute de
distinși intelectuali care, după un deceniu de susținere a regimului Băsescu, au pus prinsoare pe MM ca soluție
ideală pentru cea dintîi poziție în stat? Ce ascunde acest rămășag pe MM? Analiză neglijentă, ignoranță, orbitoare
utopie, alinturi infantilizate sau, dimpotrivă, aritmetici reci și nădejdi lucide într-o Românie cucerită de spiritul
macoveist? Din moment ce Spinul a confiscat scena, pe unde umblă brambura Făt-Frumos? Ce spune limba
cîntarului? Cititorul va pune în balanță extinsul portret al lui MM din acest subcapitol și pariurile în „basmul
democrației“ lui Macovei. Gabriel Liiceanu, relativ înclinat în două rînduri, din rațiuni de MM, să-l ia de guler
pe prietenul său de o viață, Andrei Pleșu:
„(MM) e printre puținii care, pășind pe teritoriul politicii, nu a schimbat ținuta dreaptă cu volutele
contorsionistului de profesie (...). Sabia lui MM nu este sabia care taie capetele nevinovaților în fața unei
camere de filmat, ci sabia legii care la noi a ruginit prea multă vreme în teacă (...). Acestea sunt intilnirile mele cu
MM. Cu ele în minte, în noiembrie, mă voi duce voios la vot“ („Manifest pentru MM. Să credem în basmul
democrației“, Contributors.ro, 07.09.2014).
Actant electoral al lui MM, Liiceanu îi promovează „Decalogul“, sperînd că, dacă românii se vor pune cu burta
pe carte și vor citi acest program, viața lor va avea alte conotații:
„Important e ca acest program să ajungă sub ochii oamenilor. Vă garantez că eu nu am citit unul asemănător
niciodată în România. Dacă
1 Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? (Matei, 27:46).
338
oamenii ar avea bunăvoința să se aplece peste el ar simți că au o șansă ca viața lor să se schimbe.“1
Vladimir Tismăneanu se uită la MM și vede exact modelul care ne mai lipsea: „Românii, ca orice
națiune, au nevoie de modele. Monica Macovei este un asemenea model“ (Ziare.com, 12.07.2014).
Sau: „La MM se regăsesc cele trei valori liberale de care societatea românească are vitală nevoie: adevărul,
încrederea și toleranța, toate trei puse în serviciul libertății individului“ (pe Contributors.ro, 16.08.2014).
Ori: „MM luptă pentru moralitate în politică (...). într-un univers politic impregnat de oportunisme și
conjucturisme (sic!), de amnezii convenabile și nu mai puțin confortabile minciuni, de arivisme și
parvenitisme, MM vorbește în numele celor uitați, ignorați, invocați strict demagogic în în (sic!) marele
show populist“ (Contributors.ro, 17.08.2014).
Precum și: „Sunt dintre aceia care văd în candidatura lui MM o șansă unică pentru asanarea vieții politice din
România. Să nu mi se spună că suntem puțini (...). Nu există nicio fatalitate electorală, depinde de noi ca vocea
celor fără de voce să fie auzită. MM este această voce“ (pe blog, 02.09.2014). 2
în fine: „Este oposul lui Homo Praevaricatus. Spre a relua faimoasa formulă a lui Havel, MM trăiește în
adevăr. Nu se înclină după cum bate vintul“ (pe blog, 25.09.2012).
Mai puțin sofisticat este T. O. Bobe, prozator și poet, care votează MM „pentru că de o astfel de pisică are
nevoie România.“3
Cu vreo trei ani în urmă, Andrei Pleșu semna de zor cecuri în alb pentru „luptătorul translucid“ MM:
„MM nu face gesturi ample și declarații tari, nu-și cultivă, tandru, imaginea, nu-și grădinărește, demagogic,
cariera (...). Sobră și concentrată ca un bonz, fără umori, fără lamentații, învăluită de o foarte expresivă, aproape
misterioasă, inexpresivitate, ea pare străină de spiritul locului (...). Personajul e cu atît mai atașant și mai
convingător, cu cît rigoarea și decizia necomplezentă se însoțesc cu un aer de vulnerabilitate. MM e un samurai
fragil, un luptător translucid, care nu cîștigă prin violență și masivitate. Armele ei sunt precizia, detaliul și
consecvența.“4
1 youtube.com/watch?v=mQRihqL48Eo
2youtube.com/watch?v=u07wUnH5OzU
3youtube.com/watch?v=neBB7tNs_Q8
4 Andrei Pleșu, Față către față - Întîlniri și portrete, Ed. Humanitas, 2011, pp. 166-167.
339
RADU CĂLIN CRISTEA
în campania pentru Cotroceni din 2014 „bonzul“ MM nu va mai trece pe ulița unui Pleșu cam acrit de
„feminitatea de tip sabie, halucinată de radicalități nemiloase“ (Andrei Pleșu, adevarul.ro, „Cum trebuie să fie
un președinte“, 01.09.2014).
Mircea Cărtărescu e întotdeauna fericit între Liiceanu și Tismăneanu:
„Dacă voi credeți că ajută, răspîndiți: O VOTEZ PE MONICA MACOVEI. Sper să se-ntîmple un miracol și să
iasă!“ (pe blog, 06.10.2014).
Cărtărescu începuse, de fapt, s-o iubească platonic încă de cînd Monica și Traian ne băgaseră, practic, în
Europa:
„Debarcarea Monicăi Macovei, nume de care se leagă cea mai curajoasă încercare de reformă în justiție după
1989, a însemnat începutul acțiunii meticuloase și concertate de dezarmare a președintelui, singurul care a
avut voința politică să facă ceva (sic!) ca să devenim un stat cu adevărat european“ (EVZ, 11.07.2008).
în genunchi se întoarce la MM și Cristian Preda după un episod de rătăcire în rada detractorilor acesteia:
„Am criticat-o în cîteva rînduri, în mod nedrept (...). Regret acele atacuri și retrag afirmațiile făcute,
uneori, în pripă. Ideile susținute de Monica în pre-campania de acum reprezintă o abordare consistentă a mizei
alegerilor pentru Cotroceni (...). Susțin, altfel spus, o candidatură cu o certă dimensiune europeană“
(mediafax.ro, 03.10.2014).
Teodor Baconschi stăruie în spaimă numai la gîndul că, fără MM, democrația românească riscă aruncarea la
gunoi:
„Susțin «Moțiunea Macovei» pentru că am văzut că ancorarea corectă, autentică a României în familia
euroatlantică nu este ireversibilă și socotesc că prin reforma PDL putem să evităm riscul de a arunca la coș tot ce
am făcut în 20 de ani de evoluție democratică“ (dcnews.ro, 24.02.2014).
MRU apare cu inima sus, alături de MM, cînd intrînd, cînd ieșind din corturile drepților de dreapta:
„împreună cu Monica Macovei, Cătălin Predoiu, Cristian Preda, Cristian Diaconescu, Teodor Baconschi,
Adrian Papahagi sau Daniel Funeriu și alături de toți cei care se găsesc în PDL, FC sau PMP, fac parte
integrantă din ce e astăzi o parte a dreptei românești“ (în „Scrisoare deschisă adresată Doamnei Elena Udrea“,
adevarul.ro, 04.07.2014).
Andrei Cornea:
340
„Acum, în final, moștenirea (lui Băsescu - n. m.) a fost divizată. Elena Udrea a luat mahalaua (...), în timp
ce MM a luat viziunea“ (gândul.info, interviu, 17.12.2014).
MM despre MM:
„Sunt singurul candidat cinstit“ (agerpres.ro, 16.10.2014).
Adrian Papahagi:
• „Lui MM nu ai ce să-i reproșezi“ (22, 08.10.2014).
Sau:
„... este un exemplu: ea a pătruns în Matrix și a instalat virusul DNA, înainte de a fi rejectată de sistem. Chiar
dacă poți penetra o vreme în Matrix, lupta reală se dă de dinafară“ (pe Fb, 12.01.2015).
Sans peur et sans reproche (Cavalerul Bayard), călare pe o mîrțoagă săracă, dar cu simțul moral
dezvoltat, însoțită de o camarilă de aprozi Purice, Generăleasa Monica Macovei iese din „basmul democrației“
și rătăcește în căutarea armatei moarte. Ne va spune Liiceanu cînd o vă găsi. MM reprezintă încă un rămășag
pierdut în glorie de un grup vizionar al ELB angajat în proiectul politic sub deviza „Trebuie să lupți ca să nu
cîștigi“.
HOMO SOVIETICUS: VLADIMIR TISMĂNEANU
Un comunist anticomunist
Monopol cu dulce
Am citat în capitolul „Condamnarea la moarte (cu suspendare) a comunismului“ numeroase pasaje ce
arătau generoasa primire în mediul elitelor umaniste românești a Raportului Final (numit și Raportul) al
CPADCR, citit în Parlament de Președintele Traian Băsescu în 18.12.2006. Dihotomia invocată ad-hoc dintre
intelectualii de la balcon, buni, inimoși, anticomuniști, și derbedeii tereștri convocați de C.V. Tudor s-a
susținut numai spectacular, prin casura dintre grația civilității și maimuțărelile tribale. Deși a descris doar o
hiperbolă simbolică, gestul Președintelui Băsescu a produs o reparație îndelung așteptată și cu atît mai
bine-venită. Am analizat tot acolo subtextele deciziei lui Băsescu de a condamna comunismul. Privesc acum doar
partea plină a paharului. A fost, probabil, singurul moment din cele două mandate băsiste cînd, fără fracționări și
polemici abrazive, lumea intelectuală a aplaudat, într-o concordie ce pare astăzi ruptă dintr-un rai inabordabil,
atitudinea șefului statului. Se va vorbi, de altfel, și peste ani, lăsînd deocamdată la o parte solipsismele hipnotice
ale lui Vladimir Tismăneanu (VT), despre lucrul bine făcut în 2006 de Băsescu. Zoe Petre:
„Raportul e cea mai consistentă contribuție de pînă acum la istoria celor aproape 50 de ani de dictatură
comunistă din trecutul apropiat al României“ (ziua.ro, 05.01.2007).
Tom Gallagher:
„Documentul constituie, în plus, un bun temei juridic pentru elaborarea unui set de legi reparatorii față
de cei nedreptățiți și abuzați în perioada
342
comunistă. în baza sa pot ființa, de-acum, o serie de inițiative dedicate memento-vlm erei comuniste - evocată
fără pseudoreverii, sub adevărata ei formă de lovitură fatală aplicată evoluției țării, care va mai necesita ani buni
pînă la întremarea completă“ (RL, 14.09.2007).
Lucia Hossu-Longin:
„Comisia Prezidențială condusă de VT, care a redactat Raportul asupra celor 45 de ani de dictatură comunistă,
a reunit nume consacrate ale cercetării istorice. Efortul lor ne-a ajutat să intrăm moral în rîndul lumii“ (22,
22.06.2007).
Gabriel Liiceanu:
„Eu am fost de acord cu Băsescu cînd a condamnat în 2006 comunismul. M-am recunoscut în gestul lui.
Atunci Băsescu a devenit președintele meu, nu eu am devenit intelectualul lui“ (MIX Tv, 19.11.2010).
Andrei Cornea:
„El (Băsescu - n. m.) a citit acel celebru raport, iarăși punînd punct unei chestiuni extrem de controversate.
Desigur, chestiunea va fi discutată de către istorici dar sacets (sic?!) act trebuia făcut“ (gandulinfo, interviu,
17.12.2014).
Mircea Mihăieș, într-o secvență de rară acalmie:
„Am fost în Parlament atunci, în decembrie 2006, și am văzut reacțiile clasei politice. S-a văzut clar că
exista o mînă de oameni de acord cu această condamnare simbolică a comunismului și era o majoritate
covîrșitoare care știau (sic!) că, de fapt, sunt beneficiarii societății comuniste. Sigur că acela a reprezentat un
moment de ruptură, dar nu o ruptură în două părți egale, ci între o mare majoritate - care nu știu cum s-a
întîmplat să fie și foarte influentă, și foarte bogată, și cu ținte economico-politice - și o minoritate care chiar
crede că ceea (sic!) ce s-a întîmplat atunci este un lucru necesar pentru România, o formă de a spune în sfîrșit „nu
mai vrem comunism, nu mai vrem dictatură, economie planificată“ (Timpolis.ro, 21.07.2011).1
Receptarea favorabilă a Raportului Final a izvorît și din interesul cititorilor avizați pentru sistematizarea
curenților predominanți în cercetarea comunismului românesc. Cred, de altfel, că a primat această lectură, cu atît
mai mult cu cît între autorii diverselor capitole se aflau personalități ca N. Manolescu, S. Alexandrescu, VT,
Andrei Pippidi,
1 Același ton apreciativ și în comentariul meu - „Un an de la Raportul Tismăneanu“ (adevarul.ro, 19.12.2007).
343
RADU CALIN CRISTEA
H.-R. Patapievici, S. Tănase, Al. Zub și alții. Se întîmpla pentru întîiași dată în studierea comunismului autohton
ca semnături fermecător de eclectice
să se strîngă sub aceleași coperți. A luat prim-planul strădania acestei familii de spirite (academicieni, foști
disidenți, istorici, scriitori, deținuți politici, nume emblematice ale exilului, activiști civici etc.) care și-au
suflecat mînecile pentru a pune ordine în nebuloasa moștenire comunistă. • S-a stins aproape de la sine
romantismul revoluționar din debut, ce atașa Raportului și cîteva interesante proiecte în plan educativ,
epistemologic, muzeal, legislativ, arhivistic etc. a căror finalizare nu s-a petrecut nici pînă în ziua de astăzi. Sub
această umbrelă de ingenuitate și cu pretextul apărării CPADCR de atacul unor bărzăuni impertinenți, Președintele
VT și-a adăugat discrete sporuri autonomiste. Monopolizînd, încetul cu încetul, autoritatea întregii CPADCR,
Tismăneanu batjocorește analizele ce contestau unele teze din Raport și îi face de ocară pe autorii, oricum
valizi măcar pentru o logomahie, ai „Iluziei anticomunismului - Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu“. Se
mărginește la o diatribă destinată, se deduce, unor afazici caraghioși pe nume Daniel Barbu, Michael Shaffir,
Gabriel Andreescu etc. a căror carte „exprimă aproape paradigmatic alienarea (comică, tragică și de fapt
tragicomică) a unor intelectuali în lumea postcomunistă.“ Tismăneanu e iritat in rem1 și nu pronunță nume. VT
își tîrăște vorbele lăbărțate și încheie total incoerent lapidara invectivă:
„O lucrare inegală, dominată de ambiții ce întrec capacitățile interpretative reale ale unora dintre
contributor!, un volum în care vanitățile ultragiate converg cu partizanate politice abia mascate (de pildă un eseu, cu
unele flagrante inexactități, scris de secretarul științific al Institutului «Ovidiu Șincai» al PSD condus de
Adrian Severin - apropo, extraordinar articolul lui H.-R. Patapievici în EVZ“ (pe blog, 05.06.2009).
Natalia Buier, una dintre „vanitățile ultragiate“, observă just: „Tentativelor de criticare științifică a bazelor
ideologice ale paradigmei totalitare, VT, în calitate de portavoce a CPADCR și ulterior a IICCMER, le-a
răspuns, sistematic, caricatural. Răspunsurile au constat în invocarea retorică a atacurilor antisemite la adresa
susținătorilor Raportului, în invocarea, tot retorică, a presupusului prestigiu științific incontestabil al paradigmei
de cercetare în care se situează, în mistificarea deliberată a istoriei CPADCR și în nesfîrșita invocare a
prestigiului unora dintre colegii
1 „Cu privire la faptă“ (lat.).
344
săi, considerați giranți absoluți ai infailibilității activității CPADCR și a IICCMER.“1
în numele adevărului: Tismăneanu si Tutu

Strîns de doagele unui egocentrism baroc, Tismăneanu pune la bătaie reputația CPADCR pentru a-și regla
mărunte conturi personale. Raportul va gravita pe orbite nedrept de modeste ale reprezentării în sferele
universitare externe. Neașteptat de indolent în susținerea internațională a Raportului, limitat la „actul reflex
al autofelicitării“, Tismăneanu va provincializa o operă științifică ce s-ar fi cuvenit să oblige la traduceri în limbi de
circulație, cu includerea firească în bibliografia de specialitate. Natalia Buier:
„Duplicitatea lui (VT - n. m.) s-a manifestat în constanta solicitare a unui răspuns din partea experților, în timp
ce se adresa unui public nespecialist, utilizînd formula simplificării prin ocultare, inclusiv a contradicțiilor
asumate chiar de către tradiția academică în care s-a situat. Impactul internațional și dezbaterile generate de
Raport în mediul academic internațional sunt aproape irelevante. Cu excepția unor intervenții academice
din partea unor susținători ai lui Vladimir Tismăneanu și colegi de poziționare academică2, miinca CPADCR
nu a intrat într-un circuit real al dezbaterii internaționale. Acest lucru ar fi fost oricum aproape imposibil, avînd
în vedere că o poziție integrală a Raportului nu a fost publicată niciodată în limba engleză, iar versiunea care a
apărut eludează majoritatea problemelor Raportului în ceea ce privește adecvarea la standardele științifice
internaționale (problema premeditării e aici secundară).“3
Să se fi mărginit în mod deliberat redactarea Raportului la uzul intern? Nu este exclus, deși pare
improbabil. Desmierdat cu vorbe dulci și parale pentru groase buzunare de Băsescu și de smeriții săi
Prim-miniștri (Boc și
1 Natalia Buier, „Traian Băsescu și despărțirea de trecut: cariera prezidențială a anticomunismului științific“, în Epoca
Băsescu, Ed. Tact, 2014, p. 234.
2 Sunt citați Charles King, Remembering Romanian Communism, Slavic Review, vol. 66, nr. 4, 2007, pp. 718-723;
Cosmina Tănăsoiu (profesoară la Universitatea americană - AUBG de la Sofia - n. m.), The Tismăneanu Report: Romania
Revisits its Past, Problems of PostCommunism, vol. 54, nr. 4, 2007, pp. 60-69; Monica Ciobanu, Criminalizing the
Past and Reconstructing Collective Memory: The Romanian Truth Commission, Europe-Asia Studies, vol. 61, nr.
2,2009, pp. 313-336, in Natalia Buier, op.cit., p. 239.
3 Idem.
345
RADU CĂLIN CRISTEA
MRU), oaspete așezat în capul mesei la festinurile ICR, VT n-ar fi căzut, totuși, de pe picioare căutînd fonduri
pentru outsourcing-ul Raportului. Adjudecat ca obiect de cult și ranforsîndu-i lui VT poziția de vătaf de plai al
anticomunismului românesc, Raportul a devenit suficient sieși. I-a fost îndestulător lui Tismăneanu ca
indeniabil nimb public și pentru războaiele sale nesfîrșite cu personaje de toate soiurile, de la notorietăți culturale
și, în special, politice, la periferia puturoasă. La aproape patru luni după lansarea Raportului, VT își declamă
rezistența la atacurile supranumerice la care îl supun frații Roncea, „Noua Dreaptă“, România Mare,
Tricolorul, Relu Fenechiu, Ion Cristoiu, Mihai Pelin, Mihai Ungheanu (în EVZ, 20.04.2007). Și angajarea
patetică a lui Tismăneanu în aceste inepte răfuieli, conectată cu puternica sa asociere cu Raportul Final au conturat
climaxul marginalității unei opere împinse pe rute secundare de ifosele editorului ei principal.
Grandomania lui Tismăneanu a contaminat și Raportul, înghiontit de pe raftul cărților de referință în
edenul operelor de căpătîi. Nici nu-și imaginau Manolescu, Pippidi sau Zub ce Biblie a anticomunismului
le-a ieșit de sub condei. Le va da detalii VT. Medalierea irefragabilă de către Tismăneanu a Raportului va fi
blazonată în ceremonii prilejuite, în general, de înfăptuirea unor misiuni istorice. De prea multe ori - istoria
Raportului va fi mîzgălită, retușată grosolan și tixită de contrafacerile lui VT. De pildă,.după aluzii voalate,
Tismăneanu va înregistra CPADCR și ca pe o Truth Commission - o „Comisie pentru Adevăr“, în tradiția unor
celebre instanțe astfel denumite și funcționînd mai ales în țări subdezvoltate (Liberia, El Salvador,
Zimbabwe, Sierra Leone, Fiji, Insulele Solomon, Timorul de Est, Sri Lanka, Burundi, Ciad, Nigeria,
Guatemala etc.). Scopul Comisiilor pentru Adevăr a fost acela de a restabili, prin acte de justiție, adevărul istoric în
societăți tranzitînd dinspre regimuri totalitare, dictaturi, războaie civile etc. către diverse forme de organizare
democratică.
VT cheamă la ordin gorniștii de serviciu pe unitate. Lavinia Stan („Comisia Tismăneanu între adevăr și
reconciliere“, 22, 02.03.2007), Cristian Vasile („Democrație și memorie: despre trecutul comunist și
judecarea sa morală“, cronică pe blogul lui VT, 25.02.2009), Adrian Cioflîncă („Comisiile pentru adevăr. Unde
eram și ce mai este de făcut“, în LaPunkt, 18.12.2014) consideră CPADCR un analogem al Comisiilor pentru
Adevăr din lumea largă. Tismăneanu s-ar fi vrut (vezi postarea de pe blog din 13.02.2011) un Reiner
Eppelmann, pastorul care a prezidat
346
Comisia (parlamentară) pentru investigarea și evaluarea istoriei și a consecințelor Partidului Uniunii Socialiste
din Germania comunistă.
Cred că gîndul lui VT a bătut însă mult mai departe, tocmai în Africa de Sud, la Desmond Mpilo Tutu,
Arhiepiscopul anglican care, în 1995, a fost împuternicit Chairman al „Comisiei pentru Adevăr și
Reconciliere“ (Truth and Reconciliation Commission - TRC) de Președintele Nelson Mandela. Tismăneanu
se cablează imediat la Tutu. Mandela va fi rechiziționat ulterior de Macovei. VT rostește un Laudatio
Charles Villa-Vicencio1 cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din
Timișoara:
„Charles Villa-Vicencio, alături de rev. Desmond Tutu, de Nelson Mandela și celelalte figuri emblematice
ale opoziției față de apartheid au înțeles, ÎN ACELAȘI FEL PRECUM INTELECTUALII CRITICI DIN
EUROPA DE EST (subi, m.) -, necesitatea construirii unei democrații și a re-fondării unei societăți libere...“
etc. (areopagus.ro, 01.07.2009).
Tismăneanu își priponește și mai bine ideea participînd, alături de Villa- Vicencio, la o masă rotundă la ICR
moderată de Mihăieș și publicînd două comentarii în EVZ („Adevăr și Reconciliere (I)“, 02.07.2009 și „Adevăr
și Reconciliere (II)“, 08.07.2009).
Preamărirea Raportului și gudurarea pe lîngă nume cu faimă ale istoriei recente sunt apendice ale automitizării
personajului VT. Mecanism instituționalizat al justiției de tranziție, avînd așadar personalitate juridică, TRC a
luat ființă prin Promotion of National Unity Act, inițiat și votat de Parlament, în conformitate cu prevederi
ale Constituției. A funcționat între aprilie 1996 și octombrie 1998. Activitatea TRC a fost televizată, în seriale-
fluviu, difuzate în fiecare duminică, între aprilie 1996 și iunie 1998. Cu putere de a stabili vinovății, dar și de a
amnistia persoane aflate în legătură cu epoca apartheidului, TRC a audiat 28 750 de victime, majoritatea
ședințelor fiind publice. TRC a ascultat testimonii, a strîns mărturii, a înregistrat depoziții cu valoare juridică, a
inițiat, transparent, dezbateri naționale etc. Or, deosebirile dintre CPADCR și TRC sunt cam aceleași ca
dintre Tismăneanu și Tutu. CPACDR n-a trecut prin niciun vot, n-a creat dovezi cu rezistență juridică, a
lucrat cu ușile închise, n-a absorbit mesajele publice apărute pe durata redactării Raportului, a avut o durată scurtă
de viață, a apelat la surse aflate în circuitul public (istorii, jurnale, memorii etc.).
1Acceptînd invitația Președintelui Mandela și a Arhiepiscopului Tutu, Villa-Vicencio a ocupat, începînd din 1996,
poziția de National Researh Director al TRC.
347
RADU CĂLIN CRISTEA
în căutarea comunismului pierdut
Am detaliat această fantasmagorică reevaluare de către Tismăneanu a CPADCR pentru că ea deschide o ușă
spre seraiul gogomăniilor fabulate de Președintele Comisiei. Se va desluși, an de an, misterul acestei manii a
grandorii la VT. Un respectat cercetător al istoriei totalitare, în special a comunismului românesc, inclusiv prin
remarcabile studii comparative, și un om de lume, ardent și cu șarm, va fi substituit, pas cu pas, de un caracter
care avea să sufere mai multe comoții metamorfice. Tismăneanu va silabisi, prețios, ceea ce declarase prima dată în
Cotidianul (interviu, 19.12.2007):
„Raportul este opera cea mai importantă a vieții mele.“
Președintele CPADCR se autoînscăunează pe un tron uns cu toate alifiile. Impozanța imposturii va fi de
neoprit. Cînd nu se ia de gît cu șefii de aprozare, Președintele ostenește la manufacturarea măreției
Raportului. își crește o grădiniță de ciraci (Stanomir, M. Stan, Cioflîncă, Aligică, C. Vasile) care îl vor
înconjura cu emoționate gînguriri. Grupul dominant al ELB (Liiceanu, Patapievici, Mihăieș, Cărtărescu) îl va
adora ca pe un mag prelins din ceruri pentru a propovădui anticomunismul. Oricum, puțini autori de geniu de la
Eminescu încoace s-au văzut fericiți cu vorbe adecvate îndeobște figurilor mitice ale umanității.
Imoderația este mama înțelepciunii lui Tismăneanu. Febricitația sa macină neîntrerupt orice îi iese în cale,
de la mizerii la elucubrații despre Olimpul anticomunist. Dorin Tudoran:
„Moderația este foarte bună în ce anunți, dar este testată mai ales în felul cum primești ce se spune despre
tine. Or, reacțiile dlui Tismăneanu sunt de-acum nevrotice.
De exemplu: a sta călare pe blogul personal (ca și pe ale altora) și a posta, de dimineață pînă dimineață,
nenumărate articole, analize, comentarii, note și notițe, comunicate și rezoluții, desene și caricaturi; a
ridica în parcela de blogosferă pe care o administrezi toate oștile de susținători; a reposta toate osanalele ce ți
se ridică pe alte parcele virtuale; a publica toate scrisorile din partea unor oameni ori organizații; a înfiera a o suta
oară felul netrebnic în care te tratează nu știu ce grup ori persoană; a înșira liste nesfârșite de nume celebre și
convertiri istorice - de la sfinți la maoiști și troțkiști migrați spre Noua Dreaptă; a te istovi într-un proces inutil
de a-ți justifica trecutul și de a
348
implica zilnic și pe alții să o facă pînă la amețeală - toate acestea și multe altele devin jenante. Ba mai dau și
apă la moară prezentului să te tragă de urechi.“1
Mircea Mihăieș consideră Stalinism pentru eternitate, cartea lui Tismăneanu apărută la Polirom, în 2005, „o
veritabilă capodoperă“. Cărtărescu se precipită și mai rău:
„Vladimir Tismăneanu este un Marcel Proust al comunismului românesc“ (la Bookfest, 10.06.2007, în
prezentarea cărții lui Tismăneanu Refuzul de a uita, Ed. Curtea Veche, 2007).
Eticheta lui Cărtărescu mi se pare de un înduioșător echivoc. Suit pe asemenea înălțimi de ridicol,
Tismăneanu aproape că-și va lua zborul spre sublim după apariția Raportului. Va repeta, într-un grup foarte
restrîns de interlocutori, aceleași impresii, expresii, obsesii. Ecolalia salvează România! Se va afunda într-o
retorică monologală, inflamată, ostilizantă, semănătoare de ură și paralizînd orice silință de exprimare a
spiritului critic într-un cadru binevoitor. Ulcerată de atîtea umori, elocința lui VT scapă căpăstrul și isprăvește
uneori în construcții urmuziene, în genul:
„Crin Antonescu, groparul PNL, este un Emil Constantinescu din care s-a extras rădăcina pătrată“ (pe blog,
17.11.2014).
VT pare chiar a se făli cu stările sale sufletești atît de dependente de situații conflictuale: „Arogant nu sunt,
dar nevrotic sigur și asta nu e grav“ (cotidianul.ro, 25.07.2006). Știu și eu?
Se va exprima strict în registru politic. Neobositului arțăgos Tismăneanu, secondat de alt scandalagiu
graforeic - Mihăieș -, i se datorează, în bună măsură, suprasaturația de violență ce va băga dihonia între
intelectuali, oferind, în același timp, modele proaste de expresivitate altor elitele publice care, văzînd cum
vorbesc boierii cei mari, vor înțelege că aceasta și nu alta e pilda de urmat. într-un spațiu rezervat, prin însăși
natura sa, civilizației dezbaterii critice și spiritelor dedicate dialogului cultivat, cei doi, ca nimeni alții în
intelighenția vremurilor noastre, au impus un stil nepereche în comunicare. De ani buni, Tismăneanu și
Mihăieș, creatorii pamfletului de pubelă, pompează, prin textele lor inegalabile, mojicii, insulte, grobianisme -
într-un cult al atacului la persoană împins pînă la demiterea adversarului din regnul animal. Am certitudinea că
gîlcevile intelectualilor și-ar fi păstrat cel puțin fasonul cavaleresc fără deversările de dejecții operate de imundul
tandem. Pentru ce a fost încuviințat și chiar ocrotit acest idiom
1 Dorin Tudoran, Băsesc, deci exist - Intelighenție și putere în România 2004-2014, Ed. Cartier, 2015, pp. 95-96.
349
RADU CĂLIN CRISTEA
instigator la vrajbă, care a coborît polemica în pamflet și pamfletul în ceva indefinibil, dar fiziologic asfixiant?
De cé nu s-a dezis, fie și doar cu o vorbuliță în vînt, cu un rictus, cu o uitătură piezișă, nimeni din grupul
ELB de maltratarea eticii dialogului, mai ales în ultimii ani, prin stilistica mahalagească a celor doi afini în
instigări și joase calomnii?
Poate să greșesc, dar, în opinia mea, VT va fi pierdut pentru un dialog satisfăcător ca discurs, vocabular,
disciplină a ideației și control de sine în raționament începînd de prin a doua jumătate a anului 2009. Cam de
atunci a îmbrăcat Tismăneanu uniforma de Komisar și n-a mai dat-o jos niciodată deoarece i-a intrat în piele.
Comentariile lui au căpătat un patos morbid. Să-i fi cauzat lui Tismăneanu apropierea alegerilor
prezidențiale, unde Băsescu intra cu șansa a doua? Această ipoteză pare să-l fi dus de acasă, departe, de tot. Atunci,
între cele două tururi de scrutin, între 22.11-06.12.2009, lui Tismăneanu îi dăduseră pleoapele în gene de cît
trudise să țină trează diaspora din SUA și Canada pentru a-l vota pe Băsescu. Chema lumea să-l voteze pe
Băsescu. Dorin Tudoran reamintește cîteva din mesajele de pe Twitter transmise în 06.12.2009 de
Tismăneanu:
„Trendul este în favoarea lui TB. Sunați-vă prietenii din America de Nord să meagă la vot.“
Ca orice activist electoral, umfla cifrele ca să ridice moralul indecișilor: „Românii din California și Canada
pot face diferența. Peste 100 000 de voturi din străinătate s-au exprimat în favoarea lui T. Băsescu (sic!).“
Tismăneanu vorbește Americii, ca M. Banuș, într-un simulator unde fiecare atingere de buton proiectează
caraula băsistă în punctele unde votul în favoarea lui Băsescu trebuia betonat. Garantează diasporei că toți eroii
din decembrie ’89 sunt comemorați, așa cum se cuvine, doar de un Băsescu reales: „Votul diasporei contează, ca
și mobilizarea tinerilor. Sper ca România să voteze un președinte care a cinstit eroii Revoluției anticomuniste.“
în preziua votului, eroicul agitator, după o campanie dramatică de colectare de voturi pentru Băsescu, rămîne,
totuși, lucid și, mai ales, privește înainte: „Mîine este o zi vitală. Fiecare vot va conta - spun toți sociologii (și
nu greșesc! - n. m.). Să privim înainte cu optimism și luciditate“ etc. (cf. Dorin Tudoran, „Zău?“, pe blog,
05.03.2010).
Nu pornirile năvalnice ale lui VT de-a stînga, de-a dreapta, în fața, în spatele, deasupra și dedesubtul lui
Băsescu au neliniștit, ci misiunea lui liber asumată de călău care se preumblă prin societate încărcat cu securi,
ștreanguri, zdrobitoare de degete, măgari spanioli, tauri sicilieni, picături chinezești, furci, cuțite, fierăstraie. Cine
supraviețuia torturii lui Tismăneanu
350
sfîrșea pe roată sau într-o țepușă. Lăsînd gluma de o parte, multe din textele politice scrise de VT lăsau
senzația că menirea autorului era aceea de a organiza un carnagiu. Nu cunosc vreun inamic al lui
Tismăneanu care să fi scăpat teafar din vreun articol al acestuia. „Demoni“, „diavoli“, „piromani“, „torționari“,
„orbi“, „criminali“, „barbari“, „viscerali“, „dinozauri“, „înarmați cu lanțuri“, „lichele“, „delatori“, „hahalere“ etc.
sunt contemporani ai lui VT culeși din doar trei articole, așa-zicînd de politică internă. Ceva s-a dereglat.
Cromozomi supervoltați.
Va veni o vreme cînd mă voi gîndi
unde eram.eu cînd scriam aceste rînduri, din care parte bătea vintul și soarele și cum îmi țineam în
scaunul acela electric mîinile și picioarele. (Mălăncioiu)
O lungă și bună perioadă de după căderea comunismului, Tismăneanu avea sub braț doar o carte. De ceva
vreme (rea), ține, aparent decorativ, și un satîr. Patronînd anticomunismul românesc, Tismăneanu va fi marele
divizor al intelighenției contemporane. Impertinent, zelos, presant, calomniator, grandilocvent, rechizitorial, VT
va folosi, pe oriunde îi vor sfîrîi călcîiele, rețeta maniheismelor ce au făcut istorie în regimurile totalitare. Se va
delegitima pentru polemica de idei tratînd opiniile adverse ca pe vorbele unor „ruine umane“, „lipsiți de
obraz“, „pestilențiali“, „scelerați fanatici“, „șnapani“, „tupeiști“, „nesimțiți“, etc. Chirurgia lui VT este cît se
poate de sumară. își minimalizează, mai întîi, inamicul, tăvălindu-1 prin șarje satirice, pînă la reducția acestuia la
imaginea unui caraghios grotesc. Dacă totuși adversarul dăinuie acestui prim șoc cataleptic, Tismăneanu va lovi cu
arma sa - de un timp încoace - favorită: dușmanul său este, de fapt, un antisemit care nu-i critică pe VT pentru
ideile emise, ci din cauza evreității sale. Lamelor și bricelor lui Tismăneanu le ajunge o jumătate de pagină
pentru astfel de crestături letale.
Homo Brucanus
în opinia lui Mircea Platon, VT n-ar fi un oportunist singuratic în recurgerea la aceste tehnici de
anihilare a oricărei nădejdi într-un dialog prob:
„Și dl Tismăneanu și dl Brucan și-au ascuns oportunismul în spatele acuzațiilor, insinuărilor și plîngerilor
de «antisemitism», «fascism»,
RADU CĂLIN CRISTEA
«totalitarism», «stalinism», «legionarism» aruncate în fața sau în spatele mai tuturor adversarilor. Dl
Tismăneanu nu poate accepta că există oameni care tocmai pentru că sunt imuni la aceste maladii ale spiritului
găsesc de cuviință să se revolte și în fața grimaselor ideologice și morale ale domniei sale“ („Ce au în
comun Silviu Brucan și Vladimir Tismăneanu“, Gandeste.org, 17.02.2013).
Am avut de gînd, la publicarea serialului în trei episoade „Homo Sovieticus“ în Observator cultural (în
30.01, 05.02 și 13.02.2013), să-l botez „Homo Brucanus“. într-un scut uman compus din el și Mihăieș,
Tismăneanu și-a început agitația scontată, chiar a prelungit-o cîțiva ani, atrăgînd atenția, prin ideea cu „Homo
Brucanus“, asupra potențialului meu antisemit, fie el și exprimat printr-o intenție abandonată.
Cum ar veni, în această încovrigată autosugestionare cu public a lui Tismăneanu-Mihăieș, aluzia mea la
Brucan ar fi premeditat, în fapt, un atac parșiv la originea evreiască a lui Tismăneanu. Aveam să renunț la titlu,
pînă la urmă, după o discuție cu colegul de generație optzecistă Ștefan Borbély, autor al multor cărți
valoroase, între care și „Homo Brucans și alte eseuri“ (Contemporanul, 2011). Revin acum,
recunoscîndu-iluiBorbélypaternitatea unei expresii foarte asemănătoare fonic cu titlul ce mă bîntuise în 2013.
Nu voi lega însă apropierea dintre Brucan și Tismăneanu de legăturile cu nomenclatura comunistă sau de
temeritatea disidenței tîrzii a amîndurora, chiar dacă aceea a lui Brucan mi s-a părut mai expusă primejdiei pentru că
s-a petrecut în România lui Ceaușescu, în plină dictatură, pe cap cu Securitatea care n-ar fi șovăit să curme cea
mai firavă rezistență la regim. Asocierea celor doi nu are, evident, nicio legătură cu evreitatea lui Brucan și
a lui Tismăneanu. O dovedesc, dacă mai este nevoie, și anii în care m-am bucurat de prietenia lui Tismăneanu,
am colaborat împreună și i-am apreciat scrierile. VT își va fi amintit, desigur, că, în momentele în care fusese
atacat de pegra extremistă, xenofobă, antisemită, n-am ezitat să-l apăr:
„într-o democrație normală un intelectual de talia dlui Tismăneanu ar fi prețuit pentru meritele sale și nu
lăsat pradă unor defăimători tolerați și tacit încurajați de niște instituții dubioase. Din păcate, în democrația
noastră haihui valorile sunt foarte vulnerabile și ajung să fie apreciate mai mult prin cercuri restrînse - ele
însele împroșcate cu zoaie de personaje și
352
în publicații xenofobe, fascistoide, incitatoare la violență civică și ură interetnică,- gregare pînă la
grețoșenie.“1 .
Tismăneanu rămîne unul și același intelectual cu obîrșii evreiești cu care alaltăieri mă aflam alături, iar de
vreo șapte ani încoace, mă situez pe poziții ideologice diferite. Fără alte conotații, ispite ascunse sau te-miri-ce
tălmăciri falacioase. Nu zgîrii urechile nimănui și nu vreau să-i tulbur nici măcar pe cei ce se plîng de amețeli doar
pentru că și-au rotit ochii prea repede, prea mult, prea intens. Doar țin aprinsă o lumină de veghe. Am dat
peste un interviu cu Silviu Brucan, în 22, 05.06.2002. Secretar general de redacție al ziarului Scânteia unde
ceruse condamnarea la moarte a lui Maniu, Brătianu, Coposu etc., un apropiat al lui Gh. Gheorghiu-Dej, Brucan nu
vrea să vorbească despre perioada lui comunistă. Evită răspunsurile directe, devine eliptic sau chiar îi cere
autorului interviului să schimbe subiectul:
„...Pe el (pe Ceaușescu - n. m.) l-am cunoscut din ’45, mai bine. Dar, mie, în general, nu-mi convine să
vorbesc despre trecutul meu comunist (...). în timpul lui Gheorghiu-Dej am fost privilegiat al regimului și nu-mi
convine să vorbesc despre acea perioadă (...). Așa că, haideți să trecem peste asta (...). Vreau să închei teza asta, că
nu-mi convine să vorbesc de perioada Gheorghiu-Dej, pentru că eram unul din privilegiații regimului...“
Deși își recunoaște păcatele vechi („Pe vremea aceea eram nu numai comunist, dar eram stalinist...“), fostului
ideolog comunist „nu-i convine“ să-și amintească de acel trecut, schimbă subiectul și vrea să fie întrebat despre
altceva. Vrea să facă uitată acea lungă aventură în Pandemonium-ul comunist. Cam la fel s-au petrecut
lucrurile și cu Tismăneanu. Nici lui VT „nu i-a convenit“ să rememoreze, fără a ocoli episoade profund difamante,
experiența sa comunistă. Brucan a fost, stricto sensu, mai cinstit decît Tismăneanu care s-a străduit să-și țină sub
obroc textele propagandistice. VT doar a făcut, în cîteva locuri, trimiteri voalate la un soi de hoinăreală nevinovată
într-un infern unde ajunsese parcă întîmplător, trădat de indicațiile busolei și nicidecum dintr-un reflex de
obediență docilă la „imperativele“ epocii.
Deceniul rău (1971-1981) din biografia sa nu lipsește din confesiuni, dar VT îl recompune din filme,
amiciții, cărți primite pe sub mînă, vacanțe, mondenități politice, viața în interiorul nomenclaturii, hobby-un etc.
Se
'Vezi comentariul meu cu titlul „Cui îi pasă de Profesorul Tismăneanu?“ (adevarul.ro, 04.06.2007).
353
RADU CĂLIN CRISTEA
cască o falie paradoxală între pozițiile lui Tismăneanu față de același eveniment: analizează, de exemplu, greva
din 01.03.08.1977 din Valea Jiului cu detașarea istoricului comunismului; nu trece însă niciodată dincolo sau
măcar mai aproape de developările reci ale acelui episod despre care, atunci, în ’77, „spectatorul angajat“ (R.
Aron) VT n-a spus o iotă.
„Am explicat pînă la supra-sațiu în ce condiții am scris acele texte.“ (Tismăneanu, pe blog, 01.02.2015). Cînd
pomenește totuși articole scrise în perioada respectivă, le scoate din insectar pe cele curățele, cum ar fi unele
despre cazul Pătrășcanu. Tismăneanu nu cutremura istoriografia comunistă, Pătrășcanu fiind, de altfel, reabilitat
la Plenara CC al PCR din 22.04- 25.04.1966.1 Nu de la textele despre Pătrășcanu îl trage pe VT curentul. Cu
toate acestea, le selectează ca pe niște lucrări riscant de curajoase datorită cărora ar fi devenit ținta unor „agenți
de influență“ (?!):
„Am scris despre el (despre Pătrășcanu - n. m.) de trei ori, suficient ca să fiu acuzat, de către diverși agenți
de influență, că fac propagandă monștrilor comuniști.“2
Tismăneanu nu rezistă viciului mistificării. Nu poți să-l scapi o secundă din ochi pentru că te trimite pe piste
mincinoase. Afirmă, referindu-se la cartea sa Noua stingă și Școala de la Frankfurt:
„Sunt mîndru că nu era în carte decît un singur citat din răposatul dictator...“3
Rămîi ca lovit de tren. Să nu cunoască VT conținutul propriului volum?
Silviu Brucan și Vladimir Tismăneanu se întâlnesc în același spațiu al amneziilor controlate. Unuia nu-i
„convine“ să-și amintească, celălalt ocultează, se face că uită, nu aduce vorba sau reține cu mari lacune. Nu este
adevărat că VT s-a referit la „acele texte“ pînă la „supra-sațiu“.
îți trebuie memorie bună după ce ai mințit. (Corneille)
S-a raportat în bloc, în mementouri flușturatice și sumarizări expeditive, la textele publicate înainte de
plecarea în exil. A pus mereu degetul lîngă rană și a tăinuit existența unui volum substanțial de articole odioase,
ba, mai mult, și-a justificat luarea lumii în cap în 1981 din cauza sufocării de atâta dictatură - și comunistă, dar și
fascistă (vezi mai jos). Tismăneanu a trîndăvit mai bine de trei decenii, legănat de reveriile uitării, la umbra unui
1 Plenara CC al PCR din 22 aprilie 1968, Editura Politică, 1968, pp. 63-78.
2 VladimirTismăneanu, Ghilotina de scrum, Ed. Polirom, 2002, p. 173.
3 VT, în Ghilotina de scrum, op.cit., p. 43.
354
lapsus enorm. A lenevit între pereții unei sincope. Trezit din leșin, în fața neașteptatei priveliști de mostre
din perioada „colabo“, s-a jelit că a fost linșat. Animînd inanimatul, autorul linșajului ar fi fost un „abis
pestilențial“.
Cei vii se mișcă și ei descompuși,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Și azi, chiar sînul tău e mai lăsat... (Bacovia)
Dezertarea din carcasă

Vladimir Tismăneanu afirmă că momentul rupturii sale de comunism s-a produs în ianuarie 1969, imediat după
ce Jan Palach și-a dat foc în Piața Venceslav din Praga:
„în momentul în care s-a produs cazul Palach, eu m-am scuturat de emoție și de furie și am spus că
este sfîrșitul relației mele cu această mișcare. Răspunsul meu a fost o criză de conștiință și am spus că eu nu vreau
să am nimic de a face cu o mișcare socială care duce la asemenea dezastre umane.“1
Zdruncinarea va fi fost, probabil, prea violentă, astfel încît invocata criză de conștiință a anticomunistului in
statu nascendi VT avea să producă efecte perverse: micul bonz răzgîiat va deveni un contributor zelos la cultul
personalității ceaușiste și un servant exaltat al unui regim pe care, peste ani, îl va considera „ilegitim și
criminal“. Cînd, cum și dacă a avut loc lepădarea lui Tismăneanu de comunism rămîne o încîlcită șaradă. Pretextul
cutremurului de cuget iscat de autoincendierea lui Jan Palach nu i-a produs lui Tismăneanu cel puțin o licărire de
protest; cum ar veni, VT a divorțat de comunism în 1969, dar, în locul unor cît de vagi delimitări de abuzurile
regimului, cum au fost „cazul Goma“ și Carta 77, l-a mai glorificat ritos încă 12 ani! Nu au apărut, de asemenea,
informații publice (îmi cer scuze dacă documentarea mea e incompletă) referitoare la contacte discrete, eventual
clandestine, purtate în anii petrecuți în România comunistă între Tismăneanu și adevărații anticomuniști cu care
se tot pozează, în speranța unei imaginare adopții, în fotografii de grup cu martiri (Corneliu Coposu, Ion
Diaconescu, Ioan Bărbuș, Constantin Ticu Dumitrescu etc.)2
2 Vezi, între altele, și VT, „Reflecții despre șansele dreptei românești“, în EVZ, 30.08.2012.
355
RADU CĂLIN CRISTEA
Să fie plauzibil alt argument al lui VT care motivează ruptura sa de comunism în 1981 deoarece, cu cuvintele
sale, „consideram societatea românească din care plecam, o societate fascistă?“1 Să fi fugit, așadar, Tismăneanu în
1981 de prigoana „fascistă“ a lui Ceaușescu?
„Am plecat tocmai pentru că nu puteam să suport mizeria ideologică“, dă lămuriri Tismăneanu (în „Din nou
despre refuzul de a uita“, EVZ, 07.08.2007). Ceva nu se leagă: cît de plauzibilă ar fi fost repudierea năprasnică a
unei „mizerii ideologice“ la elaborarea căreia contribuise entuziasmat? O altă sursă de ideologie toxică indicată de
Tismânéanu:
„...am încercat să ies din ceea ce aș numi «carcasa epistemologică» a marxismului.“2
Cu un asemenea temei Tismăneanu mai vine de acasă, cu adăugirea că ar fi trebuit să tai multe frunze la și mai
mulți cîini doar imaginîndu-ți că torturantele sale încercări de ieșire din respectiva carcasă ar fi umblat, deghizate,
prin nestingheritele sale pomelnice dedicate PCR-ului și lui Nicolae Ceaușescu.
într-unul dintre rarisimile sale momente de sinceritate veritabilă, VT susține că „am plecat din România
pentru că mă sufocam într-un sistem al minciunii duplicitare“ (Observator cultural, interviu, 07.06.2007). Așa,
da! Intim al marii minciuni comuniste, Tismăneanu nu s-ar mai fi putut privi în ochi dacă ar fi călcat dincolo de o
linie, desigur, roșie: „minciuna duplicitară“. Deposedat de credința lui în minciuna comunistă, n-a mai suportat
tovărășia minciunii comuniste. Așa că a luat avionul și a plecat la Paris, în exil.
Las în seama viitorimii elucidarea misterului comunismului cu viitoare față anticomunistă al lui VT.
Ceea ce arată documentele consultate este că Tismăneanu n-a executat mișcări dezordonate, dimpotrivă, a
fost cît se poate de regulat pe aliniamentul dezbaterilor ideologice din perioada comunistă. Făcea parte dintr-o
tabără depravată de curteni ai regimului - cei denumiți generic de către Virgil Ierunca „argați oficiali ai cuvîntului
stăpînirii“. „Răzvrătirile“ sale, marcate mai tîrziu de VT cu aura unei pline de tîlcuri insurgențe în interiorul
purismului dogmatic din epocă, s-au rezumat la compunerea unor texte unde, citind de obicei ostentativ din
volume accesibile mai ales pe circuitele ezoterice ale lui Leonte Răutu,
1
VT, în Ghilotina de scrum, op.cit., p. 45.
356
ÎMPĂRATUL CU.ȘAPCĂ
Rectorul Academiei „Ștefan Gheorghiu“, prezenta diverse curente ale marxismului occidental, între care, pînă la
apelpisire, „Școala de la Frankfurt“. Prudent-descriptive, aceste scrieri cu slabe ecouri printre sectarii
marxismului ceaușist se însoțeau cu celelalte, cu noianele de osanale aduse de Tismăneanu comunismului și lui
Ceaușescu de pe pozițiile unui propagandist de cea mai ticăloasă factură. Rămas în străinătate, VT s-a
pus pe aruncat praf în ochi, s-a răsucit ca un titirez și a scos flăcări pe nas împotriva dictaturii ceaușiste. A făcut
cu adevărat, pentru prima oară, proba publică a unei vocații a ipocriziei manifeste pînă în zilele noastre: în
septembrie 1981 slăvea comunismul la București, în februarie 1983 condamna deja comunismul la Europa
Liberăl Așadar: 1. Deparazitare ideologică aproape instantanee. 2. Toleranță zero la pocăință. 3. Un fulgerător
proces de autodecomunizare; 4. O ecloziune a anticomunismului după o incubație de un an și cîteva luni.
Să ne trăiți!
Tot înainte, tovarăși!
Cu sufletu-n luptă oțelit
Din închisoare noi iarăși
Gata de luptă am ieșit (Marș comunist - CMeno, moeapumu, e nozy!).1
Cariera lui VT avea să se înscrie pe bune făgașe după stabilirea acestuia în Statele Unite: mediul academic
internațional îl va recunoaște, treptat, ca pe unul dintre experții notabili în comunism și postcomunism. Nu
opera științifică a lui Tismăneanu, despre care și eu am avut numai cuvinte de laudă, stîrnește controverse, ci
trăirile lui în fals, infidelitățile ideologice, baletul dezinvolt de la „Homo Sovieticus“ al lui Alexandr Zinoviev
la „Homo Antisovieticus“ (pe blog, europalibera.org, 05.01.2016). Sare acrobatic de la o baricadă la alta.
Nimeni nu și-a propus deocamdată să-l întreacă la rostogoliri peste cap. Trece la fotosinteze artificiale după ce
își trăsese clorofila doctrinară numai de la lumina Sovietelor. După ce, pînă în 1981, îl lovise damblaua băgînd
spaima în burjui și fațuind asiduu statuia lui Ceaușescu, VT va năpîrli instantaneu, va renunța, scîrbit, atît la
seceră, cît și la ciocan, și va deveni, după o perioadă de probă în Venezuela, în sfîrșit, anticomunist.
Va fi, pe rînd, monitor, pedagog, instructor, învățător, institutor, profesor, mentor, maestru, guru al
anticomunismului. Mai mult, președinția
1 youtube.com/watch?v=2-7XkJGpZW0
357
RADU CĂLIN CRISTEA
CPADCR îi dezvoltă instincte de latifundiar, așa că ia în arendă anticomunismul românesc și îl păzește de duhurile
rele care, sesiza Tismăneanu, aplecau harta României în direcția Kremlinului („Stalinismul renaște în România“,
pe blog, 03.12.2012). Anticomunismul i se urcă la cap. Tismăneanu s-ar fi metamorfozat, susține Tamăs Găspâr
Miklos, în „inchizitorul șef al comunismului est-european“ (în „Un delict de opinie“, 22, 20.07.2010). Așa
cum scriam și mai sus, Tismăneanu ar putea fi recunoscut în mutantul antropologic numit de marele disident
Aleksandr Zinoviev „Homo Sovieticus“, dar și în „Homo Antisovieticus“ (cum îl poreclește VT pe Alexander
Yakovlev, arhitectul reformei gorbacioviste). Sfîșiat între identități perfect opozabile, Tismăneanu pare să se uite
în propria oglindă cînd îl caracterizează pe „Homo Sovieticus“:
„Abil și labil, cu moralitate de moluscă, dispus la toate salturile mortale menite să îl propulseze pe o scară de
valori esențial pervertită, Homo Sovieticus disprețuiește morala, demnitatea, adevărul (...). Homo sovieticus
practică gîndirea dedublată și dublul discurs. Personalitate scindată, minte și cînd spune bună ziua (...). Homo
sovieticus nu are rușine, un sentiment pe care îl consideră vetust și filistin (...). Viața trăită în adevăr este pentru
Homo Sovieticus o poveste fără sens. El trăiește cu voluptate viața trăită în minciună“. «Homo Sovieticus» se mai
remarcă prin «vocația perversă a demonizării adversarului»“ (pe blog, 02.08.2012).
Underground-vA anticomunismului lui VT are galerii întortocheate unde nu știi niciodată ce fel de stafii,
„pro“ sau „anti“, îți pot ieși în cale. Despre o'sîrdia gnoseologică a tînărului cercetător comunist Tismăneanu s-a
vorbit puțin, în treacăt și, din cîte mi-am dat seama, fără consultarea directă a unor lucrări altfel bine ascunse în
maldărele presei acelor timpuri. Puțină „gimnastică a memoriei“ (Monica Lovinescu) nu strică niciodată. Nu de alta,
dar, cum îndreptățit recunoștea Tismăneanu citîndu-1 pe George Orwell, „la comuniști nimic nu e mai
imprevizibil decît trecutul.“1
UN STALINIST PENTRU ETERNITATE
Nu plec în Siberia, mamă!
Vladimir Tismăneanu se angaja pe blogul său, în 20.08.2009, că va publica un volum intitulat Scrieri de
tinerețe (1974-1981). Ar fi putut, eventual, lărgi aria selecției începînd, de pildă, din 1971. Firește că nu s-a ținut
de cuvînt. Floare la ureche pentru un storyteller de statura lui Tismăneanu. Falsus in ore, caret honore.
„Cel care nu-și respectă cuvîntul nu se poate bucura de onoare.“ O liniște cît a tuturor cimitirelor lui Bacovia
laolaltă s-a așternut peste această lugubră decadă din cariera editorială a lui VT. Căutînd, aproape de fiecare dată,
ace în care cu fin, am parcurs întinderi nesfîrșite de praf, dar îndeosebi pulbere. Aproape că-mi luasem gîndul că
voi găsi papirusuri scrijelite de scribul Tismăneanu în cadrul habitatului comunist cînd, la doar cîțiva metri sub
pămînt, dau despre primul vestigiu: „...Suntem conștienți că pentru a realiza o economie modernă, intensivă
sunt necesare cadre a căror pregătire să se reflecte în capacitatea de a răspunde noilor exigențe ale muncii, ale
activității sociale, în general, care trebuie să dovedească înaltă competență profesională, gîndire creatoare,
deschisă spre nou, spirit de inițiativă, responsabilitate, ordine și disciplină...“
Hxce ne e Cuöupb edy, uaua!1
Sap în continuare.
IIocMompuM, nmo npoucxodum nod noeepxnocmbio! 2
„Pe deplin conștienți de sarcinile ce ne revin din Hotărîrile Congresului al Ill-lea al Partidului Comunist
Român, din indicațiile și orientările
1 „Nu plec în Siberia, mamă!“ (rus.)
2 „Hai să vedem ce se întîmplă dedesubt!“ (rus.)
359
RADU CĂLIN CRISTEA
secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, din documentele supuse aprobării Forumului
Tineretului, noi, elevii din județul Iași, ne angajăm că vom depune toate eforturile...“
lImo 3decb, uepm eo3bMU, meopumcx?1
Citesc finalul manuscrisului: „Cuvîntul tovarășului Mihai Ungureanu, Delegat al Organizației județene
Iași a UTC“, Scînteia tineretului, 19 mai 1985“. Eroare. Am greșit situl. Am dat peste MRU.
Căutările mele s-au simțit îndrituite la un retuș bibliografic departe de orice pretenție de exhaustivitate, dar
care să arunce, totuși, o lumină și asupra unei epoci cînd VT s-a făcut remarcat ca apologet al regimului comunist.
Neo-Marx în galeria de maîtres-penseurs ai ELB, viitorul Președinte al CPADCR a semnat texte ce
vorbesc de la sine despre un rîndaș meticulos și habotnic aflat în servicitil comandat al propagandei totalitare.
Autoinvocata lui heterodoxie la ideologia comunistă e un spectacol de mimă vodevilescă. Căutările mele nu-și mai
aveau rostul dacă Tismăneanu își însușea rătăcirile comuniste în mod onest, într-o analiză dispusă să trateze o
astfel de experiență printr-o introspecție corectă cu sine și prin destăinuirea pînă la capăt a adevărului. VT a optat
pentru mărturisiri din categoria attrape-loudard. A ascuns, a omis, a diluat. N-a vrut să scape de o povară și a
cărat-o după el prin viață, disimulînd ceea ce se adunase într-o hîdă cocoașă a lașității. Restul se reduce la
o poveste despre, cum ar spune însuși Tismăneanu, „adevăr, onoare și conștiință“. Sau, cu vorbele lui Sorin
Lavric, într-un eseu cu titlul „Cum se investighează crimele comunismului la români“ (Adevărul Literar & artistic,
04.10.2006) unde, după ce citează din cîteva articole ale lui VT de „repugnantă supușenie intelectuală“, găsește
imposibilă jumelarea celor doi Tismăneanu - comunistul extatic și anticomunistul instituționalizat:
„Să fim cît se poate de limpezi: problema nu este că Tismăneanu a scris asemenea lucruri. Au fost, ca el, atîția
alții (...). Problema nu este așadar a cuvintelor în sine, biete și seci dovezi de pervertire moral-intelectuală, ci
a pierderii oricărei pretenții de credit moral pe care autorul acestor cuvinte îl mai poate avea astăzi. Ce credibilitate
poate avea un om pentru care visul comunist era o datorie și care, cîțiva ani mai tîrziu, le ținea studenților
americani cursuri despre oroarea comunistă?“
’ „Ce mama dracului se petrece aici?“ (rus.)
360
Așa mă gîndeam și eu. între timp, dilemele lui S. Lavric și-au mai pierdut din audiență: o mină criminală
a șters conținutul textului său din Adevărul Literar & artistic de pe pagina de Wikipedia (atît în română, cît și în
engleză) a lui Tismăneanu.
Virgil Ierunca, cel considerat de VT „conștiința vie a spiritului democratic românesc“ și „gînditor de
superbă ținută morală“ (în „Despre onoare în vremea disprețului“, pe Contributors.ro, 28.09.2011), își
începea în ’57 rubrica „Antologia rușinii“1 pe care avea să o susțină, cu aristocratică incisivitate, pînă în
octombrie 1989. într-un preambul cu valoare programatică la această antologie, Ierunca scria:
„Ea («Antologia rușinii» - n. m.) va înregistra - cu cel mai mare dezgust - acele texte care vor ieși din
comun prin stupiditatea, servilitatea și neobrăzarea lor. Ca într-un fel de oglindă a degradării vor figura aici cei
care și-au pierdut nu numai conștiința, ci și măsura. Măsura supușeniei lor față de regimul care a răpit
României libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui să ne amintim bine
atunci când vom încheia socotelile cu cei care azi întrec măsura propriei lor prostituții spirituale.“
Și la texte ca acestea ale lui Tismăneanu - scrieri grotești, de serv cu conștiința amanetată, se va fi gîndit, cu
siguranță, Virgil Ierunca.
Tînărul Tismăneanu și pufoaica tovarășului Lenin
Una dintre curajoasele ieșiri în arena jurnalisticii militante comuniste datează de pe vremea studenției lui VT.
Deși paleta alegerii era extrem de largă, un impuls îl îndeamnă pe Tismăneanu să se îndrepte tocmai spre paginile
nemuritoare ale Tînărului leninist („Revistă de cultură social- politică pentru tineret a CC al UTC“). Acolo i-a
îndrumat părintește pașii Eugen Florescu, redactorul-șef al acestei publicații, nimeni altul decît cel căruia,
cîteva decenii mai tîrziu, Tismăneanu avea să-i dedice un portret fioros: „hingherul ideologic ca om totalitar“,
„obtuz, vehement, insolent, intolerant și incult“, „patronul politicii de intimidare a scriitorimii și de susținere
a curentului autodenumit protocronism“, „culturnic nociv“ Contributors.ro, 13.11.2011). în Tînărul leninist
(nr. 2, februarie, 1973) VT
Un România muncitoare, nr. 71, noiembrie, 1957; vezi și Nicolae Marișanu, Dan Taloș (editori), Antologia rușinii -
după Virgil Ierunca, Ed. Humanitas, 2009, în special pp. 5-24.
361
RADU CĂLIN CRISTEA
participă la un „cenaclu politico-ideologic“ cu tema „Viața în facultate este un exercițiu politic?“ Iată răspunsul
lui Tismăneanu:
„Nu mă feresc să spun că am încercat să fac din activitatea mea un mod de a fi politic Există în toate cuvîntările
tovarășului Nicolae Ceaușescu îndemnuri la promovarea cu consecvență a noului, la nivele sau perioade
ale structurii politice, la înțelegere și sprijin pentru idei novatoare și pentru inițiativă.“
Tînărul Tismăneanu începea să-și „aducă aportul“: niciunul dintre cei 8 participanți la această anchetă, cu
excepția lui VT, nu citează din Nicolae Ceaușescu. Moraliștii scrupuloși ar fi așteptat, poate, să fi zărit atunci
primele germinații ale baobabului anticomunist. Seismografele cercurilor intelectuale din acea vreme n-au
înregistrat niciun tremur de conștiință, fie și la mică adîncime, cît să scurmi cu unghia, a lui Tismăneanu față de
„Tezele din iulie“ 1971, contemporanele sale. Va scrie ulterior opinie după opinie despre revenirea în țară
a lui Ceaușescu din vizitele în Republica Populară Chineză, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord și Mongolia
(01.06-24.06.1971) și discursul acestuia din 06.07.1971 în fața Comitetului Executiv al PCR, cu cele 17
„propuneri de măsuri“ ce anunțau începutul micii „Revoluții Culturale" în variantă românească. Nu în 1971,
cînd „Tezele din iulie“ îi zdrăngăneau în urechi, ci mai tîrziu, după ce va fi suferit el însuși un „mare dezgheț“ la
căldurică occidentală, Tismăneanu va analiza cu probitate efectele acestei calamități ideologice. Așa a ratat VT încă
o mare șansă de a deveni disident. Din contră, se găsesc numeroase texte în care junele trombonist, oarecum speriat
că subiectele alese ar putea fi suspectate de deviaționism, îi cheamă constant în ajutor pe „greii" marxism-
leninismului, precum și pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Un citat din „Noua stingă între utopie și disperare“
(Revista de filozofie, nr. 4, 1974) unde Tismăneanu își ține de cald cu pufoaica marelui Lenin:
„Caracterul social al mișcărilor de acest tip (mișcări intelectuale revoltate - n.n.) a fost surprins cu acuitate
încă de Lenin în polemica sa cu radicalismul de stînga: «Micul burghez» care ajunge să «turbeze» din cauza ororilor
capitalismului este un fenomen social propriu, ca și anarhismul, tuturor țărilor capitaliste (...). Tragedia
mișcărilor stîngiste provine tocmai dintr-un anumit voluntarism istoric, din nedorința sau neputința lor de a
362
înțelege «necesitatea de a ține seama în mod strict obiectiv de forța claselor și de relațiile dintre ele
înainte de a porni la orice acțiune politică».“1
...Și s-a făcut tăcere deodată.
Era-ntr-un colț o ladă încuiată.
Blînd, nu știu cine a prins să o desfacă,

Porni să se-nvîrtească-ncet o placă.
Și se-auzi deodată glasul lui.

Ramele parcă se mișcară-n cui.
S-asculți, urechile ți-erau sărace:

Lenin citea Decretul pentru pace... (E. Jebeleanu)
La fel, cu referințe hard din Marx, Engels și Lenin, își imunizează VT studiul „Ipostaze ale radicalismului
«hegeliano-marxist»: experiența tînărului Lukâcs“ (Revista de filozofie, nr. 6, 1979):
„(Lukâcs) caută să răspundă apelului lansat de Lenin care cerea ca toți marxiștii revoluționari să se constituie
într-o adevărată «asociație a amicilor materialiști ai dialecticii lui Hegel» ,“2
Urmează la rînd Marx și Engels:
„(...) nu teoria, nu ideologia îi conferă proletariatului rolul privilegiat de subiect-obiect identic, ci poziția
specială pe care o ocupă în ultimul mod de producție ca structură de clasă antagonistă și, mai mult, trebuie ținut
seama de faptul că «nu este vorba de ceea ce cutare sau cutare proletar sau chiar întregul proletariat
consideră că este scopul său în momentul de față. Este vorba de ceea ce proletariatul este în realitate și de
ceea ce va fi el istoricește nevoit să facă în virtutea acestei experiențe».“3
Feblețea lui Tismăneanu rămâne, totuși, Lenin. Se regăsește în valorile leninismului, poate, și pentru că
părintele acestora i-a trasat un model în viață. O observație justă a lui Lucian Boia:
1
VT citează din V.I. Lenin, Stîngismul - boala copilăriei comunismului, în Opere complete, voi. 41, Editura Politică, 1966.
2 Este citat V.I. Lenin, Despre însemnătatea materialismului militant, în Opere, voi. 33, E.S.S.L.P., 1957, p. 225.
3 Citat din K. Marx, Fr. Engels, Sfînta familie, în K. Marx, Fr. Engels, Opere, voi. 2, București, E.S.P.L.P., 1958, p. 40.
363
RADU CĂLIN CRISTEA
„El (Lenin - n. m.) a politizat la extrem dezbaterea și i-a infuzat o doză masivă de agresivitate. A decis că
savanții, filozofii și scriitorii erau cu toții, fără excepție posibilă, participanți activi și direcți la conflictul care-i
opunea pe proletari burghezilor. Toți deveneau automat prieteni sau dușmani, după criterii neavînd nimic
de-a face cu calitatea contribuțiilor.“1
Lenin și Revoluția din Octombrie îl răscolesc pe Tismăneanu pînă la lacrimi. Aiurează:
în banca a treia,
Elevei Stana I. Maria
îi pare că s-a înroșit hîrtia
Și-a prins să fluture ca un steag (...)
Mă iartă, tovarășă profesoară,
Eu parcă tocul nu în călimară
îl moi, ci-n inima-mi ce veșnic o să bată
Pentru Ilici la fel ca pentr-un tată...
Cînd citi teza, tovarășa profesoară,
Prin mugurii cei luminoși de-afară,
O și vedea prin ani pe fată -
în luptă grea, înverșunată -
Un inginer cu bucle castanii,
Un inginer ce hotărît va ști
Că nu doar stîlpii cei defier înalță, trainic, un șantier Ci forța vie și nestăvilită, Puterea din Octombrie
pornită, Ce-a ridicat la noi, aici, Hidrocentrala lui Ilici! (N. Tăutu)
Adeziunea sinceră de politruc somnamulic a lui VT la tezele marxism- leninismului îl conduce la texte
înduioșătoare sugerînd un infantilism cu atît mai straniu, cu cît viitorul profesor de științe politice la
Universitatea din Maryland apucase să se afișeze cu lecturi alese pe sprinceană dintre rebelii stîngii occidentale.
Astfel, tam-nisam, Vladimir al nostru îi trîntește o osana marelui Vladimir Ilici, alintîndu-i posteritatea cu o
comparație din
1 Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, Ed. Humanitas, 1993, p. 61.
364
alt veteran al bolșevismului, ulterior menșevic, Gheorghi Valentinovici Plehanov („Lenin, schiță de portret
intelectual“, în VS, nr. 16, 23.04.1980):
„Atunci cînd pășea în mișcarea revoluționară, la sfîrșitul secolului trecut, tînărul Vladimir Ulianov nu avea
cum să bănuiască ce destin de excepție îl așteaptă, dar ne putem în schimb imagina acea fervoare unică de natură să
alimenteze un rigorism etic niciodată dezmințit, patosul iacobin perseverent care îl îndreptățea pe un Plehanov să
remarce prezența unui spirit într-adevăr congenital marilor tribuni din 1789.“
In aceeași ediție a VS, Tismăneanu salută pios Marea Revoluție Bolșevică din Octombrie 1917: „(...)
acțiunea leninistă, culminînd în marea breșă istorică reprezentată de Revoluția din Octombrie, a semnificat
conjuncția între optimismul unei voințe inflexibile și luciditatea unei gîndiri debarasate de inhibiții și
tabuuri.“
Lenin îl copleșește și emoția îl face, efectiv, fleașcă. Ce mai încoace și încolo - pentru VT, Lenin era
întruchiparea spiritului faustic: „(...) nimic nu era mai străin de sufletul acestui om (Lenin - n. n.) decît închiderea
suficientă într-un spațiu sufocat de citate și argumente scolastice, ceea ce îl și făcea să evoce frecvent
versurile din Faust, avertizînd că orice teorie-i cenușie, iar verde este doar al vieții pom.“
Un apostol debutant
în „eseul politic“ semnat în revista Convingeri comuniste („organ al Consiliului Uniunii Asociațiilor
Studenților Comuniști din Centrul Universitar București“, nr. 1, 1974) Tismăneanu crede cu tărie în Ernesto
Rafael Guevara, mai simplu - Che Guevara:
„Măsura autentică a celor pentru care revoluția este deopotrivă sensul și idealul suprem al vieții o dau
aceste cuvinte ale lui Guevara: «Noi putem spune cu vorbele lui José Marti, că orice om adevărat trebuie să
simtă pe obraz palmele pe care le primește pe obraz oricare alt om».“
VT avea să-l facă afiș în ultimii ani pe Victor Ponta tocmai pentru o ușuratică declarație de simpatie a
acestuia pentru „Che“. Același VT va edita solemn un volum ce va include și un studiu al istoricului
Charles S. Mayer de la Universitatea Harvard despre rolul „contestatarilor politici“ față de „regimuri
formidabil de persistente“. Sub privirea blajină a editorului VT, profesorul Mayer îi citează, între alții, pe
Pierre Mendes-France, Willy Brandt, John F. Kennedy, precum și pe „Che“ Guevara. Să nu spuneți că nu
v-am spus.
365
RADU CĂLIN CRISTEA
în aceeași ediție din Convingeri comuniste, studentul VT se arată extrem de concentrat asupra „vieții de
organizație". Reporter frenetic cu apucături de vardist, apostolul începător al lui Lenin anchetează, alături de I.
Enescu și R. Stern, activitatea mai multor organizații de bază studențești. VT nu scapă prilejul de a evalua
rolul studențimii în societate:
„Studențimea, alături de întreg tineretul, de toți oamenii muncii, dă viață prin fapte spiritului revoluționar
comunist, este angajată plenar în efortul de transformare revoluționară a societății noastre pe drumul
comunismului."
Tema îl atrage pe studentul-model V.T. care, revenit de la colocviul „Studenții și spiritul revoluționar în
procesul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate", dedică subiectului pagini înflăcărate (în Amfiteatru,
nr. 12, decembrie, 1973):
„Spiritul revoluționar comunist năzuiește să stîrpească pentru vecie orice umilire, orice înjosire a omului, să-i
asigure adevărata sa demnitate. A lupta pentru socialism înseamnă a lupta pentru demnitatea omului, pentru
deplina sa afirmare ca demiurg al istoriei, pentru că așa cum accentua recent tovarășul Nicolae Ceaușescu
«socialismul reprezintă societatea cea mai umană (...). Spiritul revoluționar comunist înseamnă conștiința rolului
istoric primordial al proletariatului, și de aici adeziunea la principiile și la morala acestei clase. în opoziție
cu fariseismul mieros al burgheziei, morala proletariatului proclamă transparența relațiilor umane în socialism,
înfierează ipocrizia și cabotinismul, disimularea și defetismul».“
Să punem acest pean marxist-leninist-ceaușist față în față cu o confesiune unde VT comentează, de pe
poziția intelectualului critic care este, consecințele „Legii presei" din 28.03.1974. O dantură de disident
mușca pînă la os din acea netrebnică lege. Lui Tismăneanu nu i-au ieșit acești dinți decît simultan, dintr-un foc,
ca o minune revoluționară în știința stomatologică, dar după 1981. Tismăneanu, 2015:
„Am toate motivele să cred că la momentul 28.03.1974, cînd s-a și proclamat președinte al RSR (cu
sceptru și eșarfă tricoloră, dar fără coroană!) N. Ceaușescu nu era îngrijorat de conținutul unor ziare și reviste
precum Scânteia sau Era socialistă (ex-Lupta de clasă). Mai degrabă era neliniștit de supraviețuirea unor
elemente de spontaneitate publicistică în presa literar-artistică și studențească. Am cunoscut această presă
(Amfiteatru, VS), în calitate de cititor atent și colaborator începînd din 1973; sigur că regret anumite fraze pe
care le-am publicat (VT a publicat fraze? - n. m.) anterior (manipulate recent într-un mod abject). Era
prețul plătit în epocă
366
pentru șansa de a publica într-o pagină precum „Dialectica ideilor“ de la VS, de a scrie despre marile curente
filozofice și sociologice din Occident, de a dezmorți registrul terminologic și de a sparge carcasa asfixiantă a
limbii de lemn.“ (pe blog, 11.01.2015). Cum sparge VT „carcasa asfixiantă a limbii de lemn“ se vede suficient de
clar și în ultimul citat din Amfiteatru. îmi pot, de asemenea, închipui că lui Ceaușescu îi atîrnau cearcănele pînă la
brîu din cauza neliniștilor provocate de revistele studențești. E profund încurajator că Tismăneanu regretă
„anumite fraze“. Secretos, VT nu citează ce fraze din bogatul său florilegiu își reproșează.
Am publicat și eu „intens“ în VS și Amfiteatru. Știu prea bine ce se întîmpla în interiorul acestor
publicații. Cu Stelian Moțiu am avut o relație amicală și, în timp, de prietenie; ne trăgeam din aceeași zonă
geografică, l-am vizitat, apoi, și la Informația Bucureștiului unde fusese ostracizat după incidentul cu poemele
Anei Blandiana. Avea toate opțiunile deschise după decembrie ‘89, dar a preferat, din păcate, imundul cotidian
fesenist Azi. Revenind la Tismăneanu, VS și Amfiteatru - absolut nimeni nu te putea obliga să inserezi citate din
Ceaușescu și clasicii marxismului în articolele menite publicării. Riscai, în cel mai rău caz, să nu apară ori să fie
amînate. Funcționa însă un reflex de prevenție: membri ai redacției, precum și unii dintre colaboratori socoteau
că își solidifică poziția în schema editorială sau că înlesnesc calea spre tipar a unor texte îndopîndu-le ca pe niște
gîște bete cu citate mărețe, de obicei din N. și E. Ceaușescu. Astfel proceda și Tismăneanu. Se burdușea cu
pașapoarte ca să evite probleme de viză ideologică. VT îl amintește în cîteva rînduri pe regretatul Radu G.
Țeposu - „Țepi“. Țepi ajunsese, în ultimii ani de ceaușism, redactor-șef de facto al Amfiteatrului. Dacă
principiul compromisului necesar invocat de Tismăneanu ar sta în picioare, cum s-ar mai explica faptul că Țeposu
nu și-a împănat niciun articol cu, nomina odiosa1, „Ceaușescu“, „comunism“, „PCR“ etc.? întrebarea e valabilă,
cu permisiunea lui Tismăneanu, și pentru subsemnatul, în integralitatea textelor apărute în diverse publicații. VT
iese cu ochii umflați din orice clinei produs de caracterul său gumos. Lăudat frecvent la Europa Liberă, lui Țepi i
se sugerase imperativ de către unul dintre superiorii ierarhic să dea o dovadă că nu obstrucționa sistematic
regimul, așa cum afirmau Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Gelu Ionescu. Am discutat cîteva zile cu
„Țepi“ despre acest pariu complicat. Era
1„Nume odioase“ (lat.).
RADU CĂLIN CRISTEA
îndreptățit să cedeze: familie cu trei copii, posibilitatea de a-și pierde slujba (după o navetă imposibilă prin
Bărăgan) și de a nu mai fi angajat în altă parte, probabile complicații cu partidul, Securitatea etc. Ne-am întîlnit
și în seara de dinaintea zilei de tipar, acasă la Țepi. L-am sfătuit să n-o facă, oricîte primejdii l-ar pîndi. I-am
înșirat și cîteva exz'Z-uri, cam palide însă. „L-am scris deja“, mi-a spus. A urmat o lungă tăcere. Nimeni n-a mai
scos niciun cuvînt. Aveam să aflu că, a doua zi, Țeposu luase „bunul de tipar“ de la șefii lui ierarhici, cu
ștampile și semnături inclusiv pe pagina cu articolul împricinat. S-a dus cu șpalturile sub braț la linotip, a cerut să
i se șteargă numele de sub respectivii ditirambi cu o daltă specială și să se culeagă o altă semnătură, cred,
Amfiteatru. A stat la rotativă pînă s-a tipărit ultima gazetă, apoi s-a întors cu „semnalele“ în redacție și a așteptat
s-o încaseze. Și l-au pavoazat urît. Țepi a fost un om de caracter. Pentru fapta lui putea face pușcărie. N-a
cedat, sub pericole de viață și de moarte. Și a ieșit din comunism cu conștiința curată, fără acele „anumite
fraze“ și fără „prețul plătit în epocă“ de descurcăreții ticăloși din tagma lui Tismăneanu.
Umanistul socialist, revoluționar
Ascensiunea lui Tismăneanu nu poate fi oprită. Scrie cu minte de cinovnic comunist. „Marxistul critic“ din el
nu iese din celula de partid. Marxismul lui VT nu cunoaște flexibilitatea nuanței. E din betonul dogmei:
„Proiectul de Program (al P.C.R. - n.n.) se înscrie în marea direcție a marxismului creator, a marxismului
conceput nu ca un corp încremenit de dogme revelate, ci ca o teorie vie, dinamică, în stare să țină pasul cu toate
marile transformări din prezent sau din viitor. Examinarea temeinică a problemei umanismului socialist, punerea ei
în termenii unui marxism viu, nutrit cu seva realității, reprezintă doar una din rațiunile care ne fac să vedem în
Proiectul de Program o contribuție de prim rang în dezvoltarea concepției materialiste a istoriei"
(„Umanismul socialist ca umanism adevărat“, Amfiteatru, nr. 11, noiembrie, 1974).
Nu am motive să-l contrazic pe VT cînd afirmă că a fost (doar) lector al Cabinetului Municipal de partid. 1 între
temele predate în seminariile de învățămînt politic nu va fi lipsit și aceea, la mare căutare în epocă, a
1 în Lumea secretă a nomenclaturii - amintiri, dezvăluiri, portrete, Ed. Humanitas, 2012, pp. 161-162.
368
„umanismului socialist (revoluționar)“. Tismăneanu se va ocupa, între altele, de acest subiect într-un Mic
dicționar social-politic pentru tineret, Editura Politică, 1981. Coordonat de Virgil Măgureanu, pe atunci lector de
științe politice la Academia „Ștefan Gheorghiu", dicționarul reprezintă una dintre cele mai rușinoase colaborări
ale lui VT cu dictatura comunistă. Tipărit chiar în anul în care viitorul anticomunist va părăsi România, dicționarul îl
prezintă pe Tismăneanu într-un vibrato de lebădă roșie, deplin îndoctrinat, aservit fără preget partidului și
arătîndu-le tinerilor calea spre comunism, în zbor. Să revenim însă la „umanismul socialist, revoluționar" în
definiția lui VT (în „MD", op.cit., p. 435). Cu mînă fină de orfevru, Tismăneanu implantează și o perlă din gîndirea
prețioasă a tovarășului Nicolae Ceaușescu:
„Fiind diametral opus așa-zisului umanism burghez, întemeiat pe asuprire și exploatare, pe inegalitate
și nedreptate socială, u. s., r. (umanismul socialist, revoluționar - n. m.), așa cum se relevă în Programul P.C.R.,
concepe omul ca ființă socială, aflată în strinsă legătură și interdependență cu semenii săi. Superioritatea
u.r. (umanismului revoluționar - n. m.) o constituie faptul că la baza sa stau relațiile de colaborare și stimă
reciprocă între toți membrii societății, interzicerea oricărei exploatări și asupriri, egalitatea și libertatea omului
de a acționa în mod conștient pentru afirmarea personalității sale, pentru făurirea propriului viitor. «Umanismul
revoluționar concepe afirmarea și dezvoltarea plenară a personalității umane nu izolat, ci în cadrul ansamblului
societății, promovînd principiul rațional și generos potrivit căruia fericirea personală nu se poate realiza încâlcind
dreptul la fericire al altora, ci numai în cadrul înfăptuirii generale a colectivității, a poporului, a umanității. Aceasta
este forma superioară, cea mai avansată a gîndirii umaniste, expresia realistă, nu utopică, a înfăptuirii idealului de
dreptate și egalitate pe pămînt“ (Nicolae Ceaușescu)».1
Amestecul lumilor la acest „inginer al sufletelor“ (Stalin) este halucinant. Istoria comunistă a lui Tismăneanu
îi joacă feste și, destul de neglijent în detalii, se trezește abuzat de propria memorie. Se pune astfel în
situația unui dualism galopant, formulînd alegații ilogice pe care le justifică prin afirmarea contrariului lor. Un
(alt) exemplu. VT se află într-un statornic efort de adjudecare, fie și parțială, a postumității Monicăi Lovinescu al
cărei luminos exemplu, într-o procedură similară și pentru Virgil Ierunca, îl agită
1 MD, p. 435.
369
RADU CĂLIN CRISTEA
emblematic în cruciadele sale anticomuniste. Tismăneanu nu face decît să persevereze în tentativa de asociere
a neînfrînatului său anticomunism cu figuri istorice vrednice de ținut minte ale anticomunismului românesc și
internațional. M. Lovinescu „a pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor
ideologice ale totalitarismului comunist“, scrie VT. 1 O memorie soporifică și o proastă inspirație îl vor fi
guvernat pe Tismăneanu, textierul de mai sus al „umanismului revoluționar“, cînd a inserat în antologia Monica
Lovinescu - Etica neuitării (la pp. 166-169) articolul „Umanismul revoluționar“ al M. Lovinescu difuzat de
Europa Liberă, atenție!, în 22.10.1976. Se va fi referit oare Monica Lovinescu și la propagandiști de talia lui
VT în acea caustică satiră? Aleg un fragment, cred, ilustrativ din textul Monicăi Lovinescu:
„De cînd Comitetul Politic Executiv al CC al PCR a aprobat «programul de măsuri pentru aplicarea hotărîrilor
Congresului al Xl-lea al partidului și ale Congresului educației politice și culturii socialiste în domeniul muncii
ideologice, politice și cultural-educative» (există un vertij al titlurilor, un delir cenușiu al lor în orice regim
comunist), un nou termen a fost încetățenit în România: umanismul revoluționar, înlocuind umanismul
socialist, care, și el, înlocuia realismul socialist. Nici una din aceste sintagme nu acoperă o realitate. Ce poate
însemna umanism cînd propaganda, încă din leagăn, își propune să făurească un fel de robot umplut cu tărîțele
sloganului și demn de coșmarul lui Orwell? (La lectura «Programului de măsuri» în septembrie 1976, presa
străină, cea germană îndeosebi, s-a referit la romanul lui George Orwell, «1984»). Cum pot fi revoluționare niște
măsuri ce au drept unic și evident scop conservarea puterii, prin anularea criticilor și spontaneității populare?“
Spălarea pe mîini și pe creier
Tismăneanu a avut o fericită viață intrauterină în placenta Leviathanului comunist. Apoi s-a înrolat
volintir, și n-a plîns!, plin de înaripată abnegație, în trupele de asalt ale lampadoforilor comunismului. Marea
majoritate a textelor publicate pînă în septembrie 1981, cînd a părăsit România, de anticomunistul încă neîncolțit VT
făceau front comun cu grandioasa masă
1 VT în prefața „Hermeneutica libertății“ la Monica Lovinescu, Etica neuitării (antologie), Ed. Humanitas, 2008, p. 5.
370
de producții emanate de aparatul propagandistic comunist. Eseurile unde Tismăneanu apela la surse bibliografice
accesibile nomenclaturii sau apropiaților acesteia erau doar picături înghițite de torentele de odioase venerații
aduse comunismului și „Conducătorului“ iubit. Prins în același inconturnabil cazacioc, Tismăneanu n-a făcut un
pas în afara figurilor impuse de perinița peceristă.
Să-și fi propulsat VT scrierile penibile despre împlinirea „visului de aur al omenirii“ dintr-o versatilitate
dictată de ambiții legate de parvenirea cît mai rapidă în carieră? Sau, strîns unit în jurul PCR și al lui N.
Ceaușescu, a scris din devotamentul sincer al unei minți mancurtizate de „lupta întregului popor“ pentru
„societatea socialistă multilateral dezvoltată“? Prima variantă mi se pare mai verosimilă, deși o include, în parte,
și pe cea de a doua: îl ipostaziază pe VT într-un machiaverlîc pentru conspirarea căruia a asudat din greu,
mimetizînd atît de fidel energumenul devotat cauzei încît a ajuns să se identifice de bonne foi cu acesta. în ceață
veșnică vor dăinui refularea conștiinței lui Tismăneanu, precum și dubios de prescurtatul său tranzit (rite de
passage, cum ar spune VT) de la maioul comunist la blugii americani. Laxitatea morală ce l-a îmbrîncit pe
Tismăneanu la escaladarea culmilor adorației comunismului îl va fi ajutat să se adapteze sprinteior la depresiunile
marilor canioane anticomuniste americane. într-o degajată mlădiere la noul context biografic, VT și-a reziliat
ditirambii despre măreția comunismului și s-a lansat într-o impetuoasă cursă de ștergere a încă naturalelor sale
urme, devenind un anticomunist radical. Șpagatul între malurile Dîmboviței și ale Potomacului a fost precedat de
o plonjare conformă cu extrema sa maleabilitate morală în sferele academice americane. Răsturnarea de climat va fi
fost probabil captivantă pentru un virtuoz al tropismelor ca Tismăneanu. într-o asemenea strategică repliere de la
dogmaticismul comunist la liberalismul democratic occidental, Monica Lovinescu ar fi putut vedea o
întruchipare a „omului- cîrlig“ metamorfozat în „omul-plutitor“.1
Spălîndu-și creierul cu cei mai acizi detergenți cu garantate efecte hiperamnezice, VT a efectuat un salt
mortal ce a ținut mica sa asistență cu răsuflarea tăiată felii: întorcînd armele împotriva sa, înspăimîntat de
riscul propriilor amintiri, vechiul Tismăneanu (propagandist comunist, doctrinar de curte al ceaușismului) a
fost măturat din scenă de noul Tismăneanu
1 Monica
Lovinescu, Unde scurte -jurnal indirect, Ed. Humanitas, 1990, p. 198.
RADU CĂLIN CRISTEA
(inflexibil anticomunist, marxist dilematic, ceaușist deleted). Nimic nu mai era ca înainte pentru VT: în
primul rând - comunismul. Greu de contabilizat derutantele preschimbări ale lui Tismăneanu. La fel de delicată
devine asamblarea acestor sinuozități caracteriale ale unui VT angajat într-un slalom uriaș printre pledoarii pe
de-a-ntregul opuse pe aceeași temă. Volatilitățile de memorie, precum și alegrele încărcări și descărcări de
conștiință ale lui Tismăneanu invită într-o subterană obscură către care politologul a găsit întotdeauna
scurtături. Este stăpînit de o dezgustătoare agresivitate împotriva celor care, supuși cu anticipație unei
judecăți de apoi, n-ar veni „din direcția pe care o numim a liberalismului civic antitotalitar.“1
Comportamentul public al profesorului de științe politice VT contrariază prin aroganța asumării unei bizare
poziții de spiritus rector în materie de anticomunism autohton. Și asta - fără o referire transparentă și onorabilă
la abdicările sale morale din perioada comunistă de dinainte de septembrie 1981.
Morga de anticomunist înțepat a lui VT aparține unui ex-comiliton credincios regimului comunist, care a
oficiat, fără zvîrcolirea unei conștiințe schingiuite, cultul personalității ceaușiste pe toată durata unui deceniu
mutilat de efectele „tezelor din iulie“. Mai exact pînă în iulie 1981 (tot în Amfiteatru, nr. 7) în textul „Impactul
dialecticii“ unde sancționa vigilent „atacurile denigratoare (la adresa marxismului - n. m.), ale căror obiective
includ chiar și desfigurarea mesajului său genuin, alterarea deliberată a esenței sale“. Că Tismăneanu are astăzi o
atitudine păgînă față de zeitățile comuniste în fața cărora, pînă mai ieri, își pleca fruntea în țărînă este o altă
poveste. De fapt - e una și aceeași.
Nicușor: tăcerea mielului la proțap

Prin nimic mai prejos decît cei mai vînjoși politruci, VT ridică în slăvi, cu ambele brațe, socialismul
științific:
„Călăuzindu-se neabătut după știința marxistă, PCR aplica principiile generale ale s.ș. (socialismului
științific - n. m.) în deplină concordanță cu particularitățile specifice și condițiile concrete ale țării noastre.
Politica PCR reprezintă aplicarea creatoare a s.ș. în România. După cum prevede Programul PCR: «Baza
ideologică a partidului este materialismul dialectic și istoric, socialismul științific, teoria marxist-leninistă care
pornește de la
1 în VT - editor, Anatomia resentimentului, Ed. Curtea Veche, 2010, p. 8.
372
practică și de la adevărurile universal valabile și constituie o călăuză vie în acțiune, în lupta pentru
transformarea revoluționară a societății».“1
Peste nici doi ani, în februarie 1983, Tismăneanu debuta pe undele Europei Libere cu vitriolantul eseu
„Socialismul dinastic în România - Note pe marginea ascensiunii politice a lui Nicu Ceaușescu“. Pe cine
lua în balon VT în acest comentariu2? Desigur - socialismul multilateral dezvoltat, partidul, pe proaspăt
adulatul „Geniu al Carpaților“, ba chiar și pe colegul de clasă Nicu:
„Desigur, din fereastra Comitetului Central al UTC-ului, înconjurat de subalterni umili, el (Nicu
Ceaușescu - n. m.) a văzut lucrurile în alte culori: își închipuia probabil că, într-o bună zi, poate nu prea
îndepărtată, soarta îi va surîde îmbietor, asigurîndu-i, prin moștenire, titlul suprem al socialismului
multilateral dezvoltat, de Secretar General al Partidului (...). Socialismul dinastic românesc, adevărată contribuție a
Secretarului general la «tezaurul comunismului științific», este în fapt un regim politic aflat într-o
permanentă criză, obsedat de pericolul falimentului intern și al subversiunii externe, întemeiat pe structuri de
autoritate și putere de un anacronism și o excentricitate fără egal în Europa.“
Definind spiritul revoluționar, Tismăneanu se prosterna tovărășește în fața „sublinierilor“ tovarășului
Nicolae Ceaușescu (în Convingeri comuniste, nr. 1, 1974):
„Spiritul revoluționar presupune curajul de a gîndi realitatea în toată complexitatea ei, pentru că, așa cum
sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu: «A fi cu adevărat marxist-leninist înseamnă a fi un explorator îndrăzneț și
experimentat al drumului nou pe care îl deschide (sic!) omenirii socialismul și comunismul, un cutezător
vizionar al zilei de mîine, pornind de la realitățile și cerințele arzătoare ale zilei de azi, precum și de la concluziile
generalizate pe plan teoretic, ale experienței de ieri și de azi».“
Tismăneanu trece prin același streching mental care, în loc să-l rupă în jumătate, îi provoacă radioase fracturi.
înainte de a-l biciui pe Ceaușescu ca pe „un exemplu de dezvoltare malignă a narcisismului“, care supunea
populația „viselor de grandoare imperială ale unui dictator stalinist mînat de pulsiuni imprevizibile“3, Tismăneanu
se contopise în efluviile gîndirii creatoare a sus-numitului dictator. Iată-1 pe VT vorbind lumii despre
1
în MD, op.cit., pp. 396-397.
2 în VT, Arheologia terorii, ediția a Ii-a, revăzută și adăugită, Ed.'ALLFA, 1996, p. 261.
3 în VT, Stalinism pentru eternitate, Ed. Polirom, 2005, p. 250.
RADU CĂLIN CRISTEA

beneficiile democrației socialiste1 și prefacîndu-se că nu pricepe esența genocidară a realității comuniste din jurul
său: „Relevînd semnificațiile adinei ale d.s. (democrației socialiste - n. m.), secretarul general al Partidului
Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu, arăta:
«...Societatea noastră, care a lichidat pentru totdeauna orice formă de exploatare și asuprire socială și națională,
înfățișează tabloul garantării unor reale și profunde drepturi și libertăți democratice, asigurînd participarea egală la
muncă a tuturor, retribuția în funcție de aportul social al fiecăruia, manifestarea neîngrădită a maselor în toate
compartimentele societății, guvernarea țării de către poporul însuși, aceasta constituind o cerință obiectivă
și, în același timp, garanția construcției cu succes a societății socialiste multilateral dezvoltate».“
Descumpănește uneori viziunea lui Tismăneanu asupra unor concepte- cheie ale lexiconului comunist în
definiții prin care zveltul activist politic VT pare să încarneze provizoriu spiritul mamuților staliniști. De pildă, în
1981, anul apariției Micului dicționar..., parohialismul național-comunismului ceaușist aruncase în
desuetudine orice asociere cu „internaționalismul socialist“. Paradoxal, mai catolic decît Papa Ceaușescu,
Tismăneanu visa nostalgic, peste capul dictatorului, la ultimele răbufniri ale stalinișmului retrograd, încă la putere,
totuși, la Moscova, pînă la moartea, în 1982, a Secretarului General al PCUS Leonid Ilici Brejnev. Zicînd ca N.
Ceaușescu, dar făcînd ca Brejnev, VT apără ultimele redute ale internaționalismului proletar:
„Pornind de la premisa că z.s. (internaționalismul socialist - n. m.) exprimă necesitatea obiectivă a unității
strînse a tuturor țărilor socialiste, P.C.R, contribuie plenar la întărirea solidarității dintre țările socialiste, la
creșterea forței și prestigiului socialismului în lume, la strîngerea unității cu toate partidele comuniste și
muncitorești, cu mișcările democratice și progresiste din toate țările.“2
Jos NATO! Sus NATO!
în Raportul Final al CPACDR sunt decelate programele aparatului comunist de îndobitocire a tinerilor
prin inocularea unor responsabilități revoluționare ce pivotau în jurul tezei „omului nou“:
1 în MD, Editura Politică, 1981, p. 166.
2 în MD, op.cit., p. 252.
374
„Regimurile totalitare se remarcă prin atenția extraordinară pe care o acordă încadrării politice a tinerilor și
socializării politice primare. Proiectul totalitar vizează cuprinderea tuturor tinerilor și copiilor, de la cele mai
fragede vîrste, într-un cadru organizat și îndoctrinarea sistematică a acestora în scopul creării «omului nou».“1
De citit în oglindă cu citatul precedent: versat trubadur pe la curțile lui Ceaușescu, VT demonstra, dimpotrivă,
rolul tineretului în „lupta dintre nou și vechi“: „în societatea noastră socialistă, o condiție primordială a victoriei n.
(noului - n. m.) o reprezintă înfăptuirea consecventă și creatoare a politicii Partidului Comunist Român. La
realizarea obiectivelor fundamentale ale progresului societății noastre, tineretul aduce o contribuție importantă,
fiind principalul beneficiar al n. (noului - n. m.) promovat prin intermediul procesului de învățămînt, pe care,
asimilîndu-1 cu prioritate, îl răspîndește în domeniile sale de muncă.“2
Variațiuni pe aceeași temă, de astă dată cu fredonări despre tinerimea utecistă, într-un panegiric al
colectivismului:
„Expresia cea mai înaltă a c. (colectivismului - n. m.) în perioada edificării societății socialiste multilateral
dezvoltate o constituie unitatea moral-politică a poporului în jurul partidului, în vederea realizării consecvente a
programului de înaintare a țării spre comunism. C. reprezintă un principiu fundamental în desfășurarea vieții
organizațiilor UTC, un atribut esențial al profilului moral-politic al tinerelor generații din țara noastră, angajate
plenar în opera de edificare a socialismului multilateral dezvoltat.“3
în pofida iluziei sale de a fi personificat un „marxism critic“, marxismul teoretizat de Tismăneanu nu avea
nici volute, nici inflexiuni semantice: era doar același marxism sculptat în piatra dogmei și supus preceptelor
dure ale ideologiei comuniste:
„O contribuție de seamă la îmbogățirea creatoare a m. (marxismului - n. m.) au adus și aduc Partidul
Comunist Român, secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Politica P.C.R., programul său de
edificare a socialismului și comunismului în țara noastră sunt o pregnantă
1 în Raportulfinal al CPADCR, Ed. Humanitas, 2007, p. 177.
2 în MD, op.cit., pp. 274-275.
375
RADU CĂLIN CRISTEA
expresie a aplicării adevărurilor generale ale teoriei revoluționare, ale m. la condițiile concrete ale României.“1
De la marxism la „materialismul dialectic“, așa cum este conceptualizat de Tismăneanu, conform strategiei
cunoscute, sub înaltul patronaj doctrinar al Programulului PCR:
„Ca metodă științifică de analiză a fenomenelor și proceselor din realitatea obiectivă, m.d. (materialismul
dialectic - n. m.) constituie, împreună cu materialismul istoric (...), baza elaborării strategiei și tacticii
revoluționare a partidelor comuniste, reprezintă garanția fundamentării lor științifice. «Baza ideologică a partidului
- arată Programul PCR - este materialismul dialectic și istoric, socialismul științific, teoria marxist- leninistă care
pornește de la practică și de la adevărurile universal valabile și constituie o analiză vie în acțiune, în lupta pentru
transformarea revoluționară a societății».“2
Fariseismul frenetic al lui VT îi întinde capcane, pînă la un punct, amuzante. Prizonier al unor tropice triste
unde istoriile sale personale se întrepătrund, Tismăneanu încurcă rău borcanele, slăvind azi ceea ce condamna ieri. O
mică gigantică: NATO. Mai întîi, VT, pe stil nou:
„De la înființarea sa, alianța a fost ținta unor atacuri furibunde din partea propagandei dirijate de la
Kremlin și susținută de intelighentsia de stînga din Vest autoîmbibată cu sloganurile cominformiste ale «luptei
pentru pace»“ (pe blog, 04.04.2009).
Citesc, cu părul despicat în șapte, articolul din Micul dicționar...3; ar rezulta că unul dintre atacatorii furibunzi
„din partea propagandei dirijate de la Kremlin“ și „autoîmbibate cu sloganurile cominformiste ale «luptei
pentru pace»“ ar fi putut fi însuși VT, dar pe stil vechi:
„N.A.T.O. a devenit un instrument al politicii S.U.A, de coalizare a forțelor reacționare împotriva
mișcării pan-europene de luptă pentru libertăți democratice și afirmare națională, un bastion de scindare a
Europei în «Est» și «Vest», acționînd împotriva tendințelor de cooperare general-europeană, de înțelegere și
pace.“
Cu un ochi la NATO și cu celălalt la Pactul de la Varșovia, privirea lui Tismăneanu nu putea să vadă decît și
în cruciș și în curmeziș.
376
Pe drumul cooperativizării agriculturii
Rîvnă dogmatică a lui VT detonează în articolele unde acesta se referă la cultură, democrație, umanism,
intelectualitate, comunism, PCR, Nicolae Ceaușescu etc. De parcă ar fi trăit sub narcoza unei utopii solare și
fără a schița vreun scrupul etic în mistificarea unei tragedii. Un exemplu, între multe altele. VT consideră în
cîteva dintre articolele sale1 că o condiție sine qua non a progresului socialismului se atinge „suprimînd
proprietatea privată asupra mijloacelor de producție“. Așa au stat, într-adevăr, lucrurile. Naționalizările, multe
soldate cu ani grei de pușcărie, au eradicat clasa burgheziei. Au fost, de asemenea, expropriate proprietățile
„moșierimii“, ale „chiaburilor“ - cum aveau să fie imediat calificați gospodarii cu stare de la țară de propaganda
stalinistă de la București.
Vine vreme de lumină,
vreme bună și senină, din măruntele ogoare să clădim ogorul mare! Să scăpăm de chiaburoi, de necazuri și
nevoi, că partidu-așa ne-nvață... (Deșliu)
Au avut loc masive și fulgerătoare exproprieri. Au urmat domicilii obligatorii și valuri de deportări în
„unități de muncă“ și „colonii“ cu regim semicarceral. „într-o notă-raport din 1 decembrie 1961, cu privire la
arestările făcute de MAI și procuratură în rîndurile țăranilor în anii 1951-1952, se înregistrau, riguros, 34 738
de persoane“.2 Țăranii care se opuneau colectivizării forțate au fost reprimați, unii dintre aceștia - prin
asasinate publice, fără un simulacru de judecată și înhumați apoi, fără înștiințarea familiilor, în locuri ascunse, de
obicei la marginea pădurilor.
„Din perspectivă istorică, colectivizarea a fost una din cele mai importante acțiuni politice, sociale și
economice ale comuniștilor români, implicînd într-o formă sau alta cea mai mare parte a populației. Prețul a fost
uriaș, o
1 De
exemplu, în MD, op.cit., p. 20.
2 Dorin
Dobrincu, „Colectivizarea agriculturii și represiunea împotriva țărănimii din România (1949-1962)“, în
Comunism și represiune în România - Istoria tematică a unui fratricid național, Ed. Polirom, 2006, p. 115.
377
RADU CĂLIN CRISTEA
generație de țărani fiind sacrificată pe altarul unui Moloh modern: maltratări, încarcerări, deportări,
asasinate, distrugerea sistemului de proprietate ...“1
Iată, prin comparație, adevărul activistului de partid Tismăneanu despre infernul prin care a trecut țărănimea:
„Revoluția socialistă schimbă radical situația ț. (țărănimii - n. m.). o eliberează de exploatare și îi creează
condiții tot mai civilizate de existență. PCR a promovat o politică agrară flexibilă, creatoare, desfășurînd o
largă activitate politică pentru a convinge ț. să treacă pe drumul cooperativizării agriculturii și întemeierii marii
proprietăți agricole socialiste.“2
Ți se cutremur plopii. Și ai mei.
E strinsă tn gospodărie
A cîmpului roadă ’n hambare
Și, pentru culesul recoltei,
E azi sărbătoare.
Pornesc spre oraș mîndre care

Cu rod auriu încărcate:
Să crească uzine și fabrici!
Să vină tractoare la sate!
(Virgil Teodorescu, Sărbătoarea culesului recoltei în gospodăria agricolă colectivă)
Ce vor fi gîndind, la lectura acestui josnic text semnat de catilinarul Tismăneanu, urmașii celor uciși lent în
deportări, departe de casă, unde a fost distrusă viața a zeci de mii de familii nevinovate? Cum vor fi citind foștii
deținuți politici și rudele lor această contribuție a sicofantului comunist VT? Dar descendenții martirilor care
s-au opus comunismului, au fost uciși, dar au rămas cu demnitatea nebiruită, după ani de rezistență armată în
munți? Dar rudele țăranilor omorîți și aruncați de Miliție și de Securitate în gropi comune, ca niște animale,
pentru că au înfruntat opresiunea comunistă?
Deși își compune o mutriță înduioșătoare, de irezistibilă victimă, VT nu a suferit torturile psihice și, cu
atît mai puțin, fizice proprii regimului comunist. Descrie, ca pe niște suferințe paroxistice, trăirile sale în
comunism.
1 Dorin Dobrincu, „Colectivizarea agriculturii...“, op.cit., p. 122.
378
Nu le contest. A părăsit, la un moment dat, România, fără tămbălău. Nu se înăbușea totuși de comunism cineva
care aproape că încă îl mai ovaționa pe Ceaușescu de pe scara avionului ce-i ducea în exil. Abia se uscase
tușul tiparulului pe Micul dicționar.... O părere. Scrierile agitatoric-ovaționiste ale lui Tismăneanu s-ar fi putut
opri la survolarea unor teme atît de strangulate de obsesia unor aterizări la punct fix, pentru realimentarea cu
toxinele regimului. VT putea măcar să-și înfrîneze misionarismul între limitele unor raportări la diversele curente ce
animau exegetica marxistă, ceea ce l-ar fi putut adăposti, probabil, într-o nișă cu scribi de o verticalitate morală
mai încovoiată, dar nu l-ar fi culcat totuși la pămînt. Encomiastul comunist Tismăneanu va refuza însă asemenea
refugii parțial ocrotitoare și, umanamente, tolerabile pentru un tînăr cercetător care s-ar fi străduit să-și clădească
un prestigiu științific cît mai ferit de ispitele agitpropului ceaușist. Va alege rolul de „soldat al credinței“,
mărșăluind în paradigma maniheistă a iubirii și a urii, a ceea ce E. Negriei definește prin adoratio et
imprecatio.
Oficiind în „religia“ comunismului, VT se va supune demonilor urii și ai resentimentului. Aș îndrăzni să
afirm că, refuzînd orice exorcism prin obnubilarea trecutelor păcate, Tismăneanu se lasă stăpînit de acești diavoli ai
ranchiunii pînă în zilele din urmă:
„...dacă ne uităm astăzi în jur, observăm că fenomenul pare a fi reversibil. Se satisfăcea nevoia «religioasă», și
nu numai, de ordine și ritual printr-o religie fără Dumnezeu patronată de demonul învrăjbirii, în temeiată nu pe
iubire, ci pe ură. Sau, mai precis, față de ura față de cei care nu erau cu noi și «de-ai noștri», care asigura,
ca drog satanic, învăpăierea, întețirea iubirii fundamentaliste pentru conducătorii de ieri și de azi, pentru eroii
martiri comuniști din orice colț al lumii unde clocoteau revoluțiile, de la noi și din patria comunismului, care
și-a trimis misionarii, pentru partidul ocrotitor, modelator, pavăză împotriva ispitelor diavolilor întruchipați de
imperialiștii anglo-americani și de lacheii lor, grădinar de suflete, sădind speranța în viitorul paradisiac al
comunismului.“1
Eugen Negriei, în „Scurt istoric al propagandei prin poezie (cursul scurt!)“, postfață la antologia
Poezia unei religii poetice-patru decenii de agitație și propagandă, Ed. Pro, 1995, p. 361.
Cu STALIN LA PSIHIATRU
Marcuse sau Marx? Pajură!
Vladimir Tismăneanu publică, înainte de a părăsi România în 1981, o singură carte de autor, de fapt, un eseu mai
dezvoltat: Noua stingă și Școala de la Frankfurt, Editura Politică, 1976. Mă voi referi, în limitele temei propuse,
la acest volum despre care VT afirmă (pe blogul său, 25.07.2011) că este o „pastilă“ a tezei sale de licență în
sociologie din iunie 1974 și „embrionul" lucrării de doctorat susținută în 1980, cu titlul Revoluție și Rațiune
Critică: Teoria politică a Școlii de la Frankfurt și radicalismul de stînga contemporan. Menționez că anatomia
acestei grupări de iconoclaști ai marxismului aproape că a confiscat publicistica lui Tismăneanu de pînă în
septembrie 1981. VT scrie, uneori cu reveniri, despre precursori, fondatori, membri, uneori chiar despre
confluenți cu unele din tezele Noii stîngi... etc.1
1a. „Noua stînga“, în „Noua stînga“, în Mic dicționar social-politic pentru tineret, Editura Politică, 1981, pp. 312-313.
b.„Noua stîngă între utopie și disperare“ - text prescurtat, Revista de filozofie, nr. 4, 1974, pp. 557-562.
c.în „Antinomii ale moralității abstracte“, VS, nr. 25-26,19.07.1977.
d.„Noua stîngă și revoluția" - I, VS, nr. 33,19.08.1981.
e.„Noua stîngă și revoluția - II, VS, nr. 34, 26.08.1981.
f.în „Contractul cu utopia" - I, în VS, nr. 22, 22.07.1981.
g.în „Contractul cu utopia" - II, în VS, nr. 23,29.07.1981.
h.„Școala de la Frankfurt“, în „Școala de la Frankfurt și destinul subiectivității", Contemporanul, nr. 49, 03.12.1976.
i. „Școala de la Frankfurt și dialectica negativității - Elemente pentru o metacritică a «Teoriei critice», Revista de filozofie,
nr. 1,1981.
j. în „Marxismul și dezbaterile de idei contemporane" (recenzie la volumul lui Gh. Al. Cazan - Marxismul în gîndirea
contemporană, Ed. Politică, 1974), în Amfiteatru, nr. 5, mai, 1974.
k. „Noua filozofie“ („Noua filozofie și tentația oraculară“), Amfiteatru, nr. 6, iunie 1980.
380
Neprecupețitul efort depus de VT în predicarea axiomelor comunismului se epuizează cu aceste scriituri unde e
adevărat că, mai ales spre finalul „obsedantului deceniu“ al biografiei sale, se face simțit, discret, curentul
strecurat pe sub ușa bibliotecii lui Leonte Răutu. Restul publicisticii lui VT este minor, rezumîndu-se la cîteva
cronici de întîmpinare, unele - destinse și plăcute lecturii, altele - crispate și prezentînd onorul altor beletriști
comuniști.
Să revenim însă la Noua stingă..., șlagărul tismănean. Adăpîndu-se la izvoarele noilor curente marxiste,
Tismăneanu nu-i uită nici în somn pe Lenin și marile sale învățături, între care: „Adevărul este o prejudecată
burgheză meschină“.
Am amintit în precedentul subcapitol „mîndria“ lui VT că „nu era în carte decît un singur citat din răposatul
dictator“.1
Nu e unul, ci sunt două. Primul, acela la care, probabil, trimite VT. 2. Pe cel de al doilea3 Tismăneanu nu-i
zărește de la sol, deși era vizibil din lună. „Marxistul anticomunist“ (în formularea lui Dan C. Mihăilescu) îl face
uitat, chiar dacă-i proțăpește în deschiderea cărții, iradiind, ca un memento, asupra întregului eseu:
„Un răspuns de principiu, menit să ne asigure înțelegerea limpede a semnificației autentice a apariției în
prezent a unor forțe anticapitaliste din
l. Georg Lukăcs (în „Dialectică și istorie - despre Ontologia existenței sociale“), Amfiteatru, nr. 4, aprilie 1975, p. 142.
m. A. Gramsci (în „Opinii contemporane în problema filozofiei marxiste - Antonio Gramsci"),.Revista de Filozofie, nr.
1,1977, pp. 39-40.
n. în „Necesitate și voință istorică la Antonio Gramsci", Amfiteatru, iulie, 1975.
o. în „O carte-argument pentru marxismul creator“, VS, nr. 11,13 martie 1974.
p. H. Marcuse (în „O retușare a «teoriei critice» marcusiene: contrarevoluție și revoltă"), în Revista de Filozofie, nr.
1,1975, pp. 73-75.
r. în „O antologie reprezentativă“, VS, nr. 20,17.05.1977.
s.Th. W. Adorno (în „Th. W. Adorno sau iluzia negativității ca salvare"), Amfiteatru, nr. 11, noiembrie 1980.'
ș. Karl Korsh (în „Ipostaze ale radicalismului «hegeliano-marxist»: experiența Karl Korsh", Revista de Filozofie, nr.
3,1977, pp. 349-356.
t. J. Habermas (în „Jürgen Habermas și contradicțiile «teoriei critice»“, în Contemporanul, nr. 30,29.07.1977.
ț. M. Horkheimer (în „Max Horkheimer și șansele reconstrucției metafizice“), Amfiteatru, nr. 1, ianuarie 1981, etc.
1Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Ed. Polirom, 2002, p. 43.
2„Noua stingă...“, op.cit., p. 60.
3 „Noua stingă...“, op.cit., pag. 9, citat din Nicolae Ceaușescu, Raport la cel de-al Xl-lea Congres al PCR, Editura
Politică, 1974, p. 14.
381
RADU CĂLIN CRISTEA
ce în ce mai diverse, îl aflăm în definirea de către tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al PCR,
de pe pozițiile marxismului creator, a actualei faze a crizei sistemului mondial capitalist: «Situația lumii
contemporane se caracterizează printr-o profundă ascuțire a contradicțiilor economice, sociale, naționale și
politice la scară mondială. Se poate spune că ne aflăm la începutul unei noi faze a crizei sistemului capitalist, care
cuprinde toate sferele vieții societății și afectează - într-o măsură mai mare sau mai mică - toate continentele.
Această situație deosebit de complexă grăbește procesul revoluționar de schimbare a raportului de forțe pe
plan internațional în favoarea progresului social, a forțelor ce se pronunță pentru o lume mai bună și mai
dreaptă».“
VT se declară convins că perspectiva sa asupra rebelilor mișcării marxiste este „profund neconformistă“.1
Profund inexact. La fel ca în articolele menționate, Tismăneanu se apropie de Lukăcs, Marcuse, Gramsci,
Adorno etc. nu atît pentru a le contempla, de pe pozițiile neutralității descriptive, străduințele de ventilare a
unei ideologii sub steagul căreia s-au comis atîtea atrocități, cît pentru a tampona, cu ursuzenia doctrinarului
radical, acțiunile de destabilizare a marxismului dogmatic. Scrie VT:
„Noua stîngă (...) nu a izbutit să depășească sectarismul și izolarea politică, negăsind o cale de acces spre
nevoile reale ale clasei muncitoare reale.“2
Comunistoid doar aparent reciclabil, VT acuză „imaginea deformată pe care Noua Stîngă și-o construiește
asupra perspectivelor revoluției în bastioanele imperialismului, în receptarea dramatică a fenomenelor de
relativă stabilitate a sistemului represiv capitalist.“3 Tismăneanu tratează ideologia Noii stîngi și a Școlii de la
Frankfurt de pe poziții declarat partinice:
„...studierea de pe poziții marxiste a Școlii de la Frankfurt, și implicit a «teoriei critice» marcuseene ca
ideologie relativ sistematizată a Noii Stîngi, impune menținerea în permanentă veghe a simțului critic, situarea
fermă, lipsită de ambiguități sofisticate, pe un punct de vedere partinic și intransigent.“4
între Marcuse și Marx, VT îl alege cu ochii închiși pe părintele socialismului științific:
1 Ghilotina de scrum, op.cit., p. 42.
2 „Noua stingă...“, op.cit., p. 17.
382
„Utopia marcuseană ignoră premisele economico-sociale, politice și spirituale ale trecerii la comunism
analizate în spirit riguros științific de către Marx în Critica Programului de la Gotha. “l
Veteranii stalinișmului românesc n-ar fi tras altă concluzie decît ucenicul vrăjit Tismăneanu:
„Marele Refuz proclamat de Marcuse și ajuns slogan al Noii Stingi, devine pe această cale o mare iluzie,
întrucît capitalismul nu poate fi zdrobit nici prin reverii evazioniste, nici prin revolte sectare, nici prin salturi
sau rupturi metafizice. Singura cale de depășire a statu-quoului o reprezintă revoluția socialistă, în care clasa
muncitoare, condusă de partidul ei politic- revoluționar are de îndeplinit rolul principal.“2
Să mai adaug că studiul șiroiește de citate din V.I. Lenin, N. Ceaușescu, G.V. Plehanov, ba chiar și din
S. Carillo (secretar general al Partidului Comunist Spaniol)? Hilară apare astfel alegația lui VT potrivit căreia, în
adevăr, ar fi încercat să găsească o „variantă alternativă de marxism“, mergînd într-o „direcție“ care „suna la vremea
respectivă a nebunie“3. Se pare că erau destui nebuni la vremea respectivă: analizarea și interpretarea răzvrătirilor
Noii stingi, cu o largă focalizare asupra operelor lui Lukâcs și Marcuse, era o fantă aprobată de forurile
superioare de partid. Tema fusese bătucită de alte tăvăluguri înainte ca lui VT să i se fi năzărit că ar deține
monopolul asupra unui teritoriu adamic. Un teritoriu pe care avea, totuși, să-l marcheze, ani de-a rîndul, cu o
nostimă rîvnă. Măcar să-l fi ascultat pe Andrei Pleșu care îl întreba, cumva terapeutic, „de ce se ocupă de
futilități“4.
Călătorind prin satele lui Potemkin

Noua stingă... n-a provocat răsculări ideologice pentru că autorul ei a suflat permanent în iaurt, deși nu se
fripsese cu nicio ciorbă. Preventiv. Nedepășind linia continuă a partidului, Tismăneanu nu-și poate revendica nici
măcar poziția de primus inter pares.5 Puține, politicoase, expeditive, recenziile cărții n-au rupt gura lumii. VT
își amintește (pe blogul său, 25.07.2011), ca prin ceață, de o recenzie la Noua stingă... a lui Andrei
1 „Noua stînga...“, op.cit., p. 83.
2 „Noua stînga...“ op.cit., p. 100.
4 Ghilotina de scrum, op.cit., p. 43.
5 „Primul între cei asemenea“ (lat.).
383
RADU CĂLIN CRISTEA
Marga, apărută în Amfiteatru.1 Alături de cîteva evaluări pozitive („manieră eseistică de bună factură“, „metafore
îndrăznețe și izbutite“), Andrei Marga observa în cronica sa exact ceea ce trădează citatele de mai sus din Noua
stingă...: anume că Tismăneanu „manifestă consecvența ideologică proprie teoreticianului marxist“, dintr-o
„perspectivă analitică riguros marxistă“. în pofida stăruitoarelor autoglorificări ale lui VT, Noua stingă... și
articolele aferente întăresc imaginea aceluiași „suflet aranjat“ (Monica Lovinescu), aservit ideologiei oficiale a
partidului și lui Ceaușescu pe care, dar mult mai tîrziu, avea să-l considere, cu maximă bărbăție, un „copil turbat
al marxismului, un bastard agresiv și stupid.“2
Scrie Tismăneanu, cu desprinderea academică a unui fost martor nedeclarat al evenimentelor:
„...în iulie 1971, el (Nicolae Ceaușescu - n. m.) a făcut publică o serie de «propuneri de îmbunătățire a
activității ideologice», un monument de obscurantism jdanovist rămas în istorie sub numele de «Tezele din iulie».
Ceea ce a urmat a fost o restalinizare radicală și apariția unui cult al personalității fără precedent (...) “3
La aproape zece ani după „Tezele din iulie“, monumentalul capțios VT descria astfel cultura socialistă și
revoluția culturală:
„C.s. (cultura socialistă - n. m.) are un caracter profund democratic, masele populare fiind în egală măsură
producătorii și beneficiarii valorilor culturale. Revoluția culturală pe care o înfăptuiește socialismul este o parte
integrantă a procesului revoluționar general de edificare a noii orînduiri sociale (...). în concepția partidului
nostru, c.s. reprezintă un factor de cunoaștere și de desăvîrșire a personalității umane, un factor formativ și
mobilizator în întreaga acțiune de făurire a societății socialiste.“4
în eseul „Un om între oameni“, Ioan Stanomir consideră 1974, prin desfășurarea în acel an a Congresului al
Xl-lea al PCR, ca pe un „moment al apoteozei“ prin „ridicarea la rang de emblemă“ a societății socialiste
multilateral dezvoltate5. „Miza ultimă, continuă Stanomir, e cea a rafinării teoriei marxiste și activistul își asumă
masca filozofului politic“. în cazul lui
1 Tismăneanu se va fi referit la cronica lui Andrei Marga cu titlul „O microsinteză asupra «noii stingi»“, în Amfiteatru, nr. 1,
ianuarie 1977.
2 Ghilotina de scrum, p. 44
3
în Stalinism pentru eternitate - O istorie politică a comunismului, Ed. Polirom, 2005, p. 242.
4 MD, op.cit., pp. 150-151
5 în Explorări în comunismul românesc, I, Ed. Polirom, 2004, p. 401.
384
VT (în „Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și
înaintare a României spre comunism“, în „MD“, op.cit., pp. 349-351) țevile rafinării marxismului au rămas
însă înfundate: „Adoptat de Congresul al Xl-lea al PCR (1974), (Programul PCR - n. m.) reprezintă carta
fundamentală, ideologică, teoretică și politică a partidului, expresia marxism-leninismului creator în România (...).
Înfățișînd politica PCR în problema națională, coordonatele activității politico-ideologice și educative,
principiile fundamentale ale făuririi societății comuniste, Programul PCR evidențiază rolul partidului și statului
în etapa actuală, în dezvoltarea și perfecționarea democrației socialiste (...). Programul PCR reflectă
interesele vitale ale tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naționalitate, fiind însuși programul întregului
nostru popor de edificare a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare spre comunism.“1
Retor și limbut, Tismăneanu trăiește în satele lui Potemkin, zugrăvind fațade, confecționînd decoruri din
carton, deplasînd o întreagă butaforie astfel încît cetățenii să creadă în utopia comunistă.2 VT nu coboară un
semiton din incantația revoluționară care îl înregimentează în numeroasele trupe de fundamentaliști trimiși să
combată în acest război propagandistic. Aceeași retorică, aceeași stilistică a manipulării, aceeași expresivitate
militantă la Tismăneanu, ca la alți activiști de viță comunistă precum Dumitru Popescu, Mihai Ungheanu,
Mihail Novicov, Ilie Bădescu, Platon Pardău, A. Toma, Dumitru Ghișe, Savin Bratu, Dan Zamfirescu,
Corneliu Leu, Paul Anghel, Vasile Băran, Ion Vitner, Dinu Săraru și ceilalți, ejusdem farinae. La mînă cu
patalamaua cu antetul agitprop-ufoi, Tismăneanu plutea pe Donul liniștit, scriind, ca omul sub vremuri, însăilînd
himere bine reglementate despre marea operă de desăvîrșire a comunismului:
„în raport cu socialismul, (comunismul - n. m.) este o fază superioară, caracterizată prin proprietatea
comunistă unică asupra mijloacelor de producție, nivelul înalt al forțelor de producție obținut pe baza celor mai
noi cuceriri ale științei și tehnicii, o foarte mare productivitate a muncii sociale întemeiată pe mecanizarea,
automatizarea și cibernetizarea producției, asigurarea unei vieți materiale și spirituale care să satisfacă
trebuințele tuturor membrilor societății, determinate științific, înfăptuirea
1 în „Mic dicționar...“, op.cit., p. 350
2 Vezi și Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Ed. Antet, 2009, pp. 43-45.
385
RADU CĂLIN CRISTEA
celui mai generos principiu de repartiție: «de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi».“1
Așa arăta comunismul, caligrafiat cu pana sectarului VT, la anul 1981. Trecut-a peste secuii comunismul și
iată-1, rinocer linos în formol, la anul 2007, în fraza de „Introducere“ la Raportul final al CPADCR, organism
prezidat de Vladimir Tismăneanu:
„Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizație, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a
forțat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv, umilitor. La nivelul teoretic, al
scopurilor programate, comunismul s-a pretins întruchiparea «umanismului absolut», o societate din care au
dispărut distincțiile de clasă și în care oamenii ar putea trăi într-o deplină libertate. Libertatea însăși, în concepția
marxistă, singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înțeleasă. Comunismul a fost o
concepție utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preț, a proprietății private și a construirii unui univers
al egalității totale.“2
Un Dumnezeu ateu
Citatele au întotdeauna o memorie excelentă. Vlad Georgescu, istoric, fost Director al Europei Libere:
„...cultul personalității este un regim politic cu trăsături specifice, prin care o foarte restrînsă elită politică își
exercită dictatura asupra partidului mai întîi, asupra întregii țări mai apoi (...) Acest socialism dinastic, de
familie, nemaiîntîlnit pînă acum în istoria claselor politice este întărit printr-un curios complex cultural care
face din noua familie domnitoare depozitara nu numai a înțelepciunii politice, dar și a valorilor culturale și
științifice cele mai de preț.“3
Anneli Ute Gabanyi, istoric al comunismului, fost Director al departamentului de cercetare al Europei
Libere:
„(...) Un număr de articole din presa culturală și de partid au încercat să proiecteze imaginea unui Nicolae
Ceaușescu drept lider liberal antidogmatic și patriot care, după venirea la putere în 1965, operase o
2 în Raportul final al CPADCR, Ed. Humanitas, 2007, p. 23.
3 în Istoria românilor - De la origini pînă în zilele noastre, Ed. Humanitas, 1995, pp. 288-289.
386
schimbare deplină și de durată întru binele vieții culturale și spirituale românești.“1
Lucian Boia, istoric (al ideilor, imaginarului, mitologiei politice), Profesor la Universitatea din București:
„La Ceaușescu totul apare lipsit de măsură: pretenția lui de a fonda o Românie cu totul alta (pînă la deplina
modificare a pesisajului urban și rural și chiar a echilibrelor geografice), concomitent cu raportarea obsesivă la
marii exponenți ai unui destin românesc imuabil, dialectică derutantă însemnînd în același timp identificarea cu
istoria și anularea ei. în cazul lui impresionează discrepanțele: între trecutul idealizat și prezentul real, sau
pur și simplu între vulgaritatea cuplului prezidențial și figurile mitice invocate. Impresionează, evident, și
masivitatea propagandei, a «spălării creierelor» prin șuvoiul preudoistoric cu care a fost inundată conștiința
românească.“2
VT, profesor de științe politice la Universitatea din Maryland:
„El (Ceaușescu - n. m.) căpătase statutul de faraon comunist, de semizeu infailibil a cărui vanitate părea fără
margini. Spre nenorocul lui Ceaușescu, acest cult s-a dovedit artificial, o ficțiune propagandistică pusă la cale de
nomenclatura ideologică și susținută de ubicua Securitate.“3
Și același Tismăneanu, într-un bufeu de bucurie. De astădată, adică atunci, într-o bacanală de trepăduș
culturnic din stirpea mai sus menționată, sărbătorind zeitatea absolută, al patriei erou între eroi, fiu credincios
Partidului și Țării, iubitul Comandant Suprem, omul ce poartă în suflet un popor:
„Sinteză originală, expresie remarcabilă a marxismului creator în contemporaneitate, concepția filosofică și
politică a secretarului general al partidului, tovarășul NICOLAE CEAUȘESCU (subi. VT), reprezintă prin
viziunea generală, prin complexitatea, polivalența și bogăția de semnificații pe care le comportă nu atît un
ansamblu de idei de incontestabilă valoare teoretică cît mai ales un model de raportare intelectuală la realitățile
sociale de azi. Ceea ce deosebește substanțial concepția secretarului general al partidului nostru de
diverse concepții sistemice care refuză să se apropie de conținutul specific al spiritului social și al universului
uman, în general, este
1 în Cultul lui Ceaușescu, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 139.
2 în Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, 1997, p. 275.
3 în Stalinism..., op.cit., cap. „Comunismul dinastic al lui Ceaușescu, 1965-1989“, p. 225.
387
RADU CĂLIN CRISTEA
faptul că în centrul ei se află omul, individ concret, real, cu problemele lui, cu trebuințele și aspirațiile lui. De
aceea putem vorbi de UMANISMUL REVOLUȚIONAR (subi. VT) caracteristic gîndirii tovarășului NICOLAE
CEAUȘESCU (subi. VT) - care constituie calea, dar, în același timp, finalitatea operei istorice de renovare
etico-politică a lumii omului (...). Depistăm, deci, în filonul umanist revoluționar al concepției tovarășului
NICOLAE CEAUȘESCU (subi. VT), înțelegerea profundă, deplină a faptului că totalitatea socială concretă își are
rădăcina în om, că nu semnifică nimic în absența lui sau în condițiile ignorării lui. Or, tocmai socialismul și
comunismul tind să răspundă practic, să dea întreaga măsură reală unei eterne chemări antropocentriste, pe care
marxismul o ridică la cea mai înaltă cotă.“1
...Să aibă România același loc în lume,
S-ajungă-n comunismul clădit prin trudă grea
Și-n calendarul luptei rămînă acest nume: Acesta-i Ceaușescu, Erou în vremea sa.
E fapta lui prezentă de-atîta timp încoace

în toată-nseninarea planetei de pămînt,
Că azi, cînd România-i producător de pace,
Vii ochii lui în bolta senină-a păcii sunt.
Iar atmosfera însăși, din țară, ce înseamnă?

Că toți, de orice limbă am fi, trăim ca frații!
Dar ce învață pruncii la școli, toamnă de toamnă?
învață adevărul! Aceasta n-o uitați!
Vom birui tot răul, încetul cu încetul,

Să ne urmăm Eroul și azi și-n viitor,
Să nu uităm o clipă ceea ce-a spus poetul:
„Nu cred în libertate cît nu-i a tuturor“:
Și de aceea-n vreme socialismul nostru

S-a-ntemeiat din gîndul de-ai mulțumi pe toți,
Să ne slujim poporul! E lecția, e rostul
Pe care Omul țării ni-l dă, compatrioți.
1 în „Perspectiva totalității“, VS, nr. 5, februarie 1978.
388
Acum, cînd tricolorul îl mîngîie pe frunte,
Pe cel care-1 aduse asupra țării sus,
Să lăudăm exemplul conștiinței neînfrînte
Ce numai țării sale îi este fiu supus.
Uniți-vă, cuvinte, cu toată bucuria,

Cu forța, cu tandrețea, cu gîndul tuturor. Trăiască libertatea! Trăiască România!
Trăiască Ceaușescu! Și bunul lui Popor! (Păunescu)1
Un ultim citat datînd din noiembrie 1974: „Alții i-au avut în trecut pe Iulius Cezar, pe Alexandru
Macedon, pe Pericle, pe Cromwell, pe Napoleon, pe Petru cel Mare, pe Lincoln. Noi i-am avut pe Mihai,
pe Ștefan, pe Cantemir, pe Brâncoveanu, pe Bălcescu, pe Cuza... Acum îl avem pe Nicolae Ceaușescu. De zece
ani ne este baci - cum se spune în cronicile noastre despre conducătorii de neam. Elogiile pe care i le aducem
nu sunt inventate. Corespund și prea corespund adevărului. Atunci de ce ne-am reține să le facem?“
Chiar așa! Citatul nu este însă din Vladimir Tismăneanu, ci din Dumitru Popescu-„Dumnezeu.“2
Propagandistul cu părul vîlvoi
Mă opresc aici cu citatele din lucrările de catehism comunist aparținînd lui VT, deși mi-au mai rămas maldăre.
Socotesc că inventarul este îndeajuns de edificator. Am primit destule sugestii, inclusiv trimiteri la alte similare
„alunecări de conștiință“ (cum le-ar putea spune Monica Lovinescu) ale lui VT. Le las în seama altora. M-am
mărginit să răsfoiesc cîteva file dintr-un jurnal horror al existenței sale, ca despre un basm de dincolo de
neguri de care a pomenit în trecere, slalomînd, așa cum a făcut întotdeauna, adevărurile jenante. Nu aveam
știință de aceste texte înainte de redactarea serialului de față. Ar fi fost, de altfel, în afara logicii să
construiesc aceste trei episoade pe o materie ascunsă în colecții prăfuite. Primum movens3 i se datorează
lui Sorin Lavric, găsit întîmplător pe Internet, cu un articol
1 youtube.com/watch?v=gK40UlBn8Mo
2 Discurs la Congresul al Xl-lea al PCR, noiembrie 1974.
3 „Primul impuls“ (lat.).
389
RADU CĂLIN CRISTEA
necruțător despre ipoteza ca Tismăneanu să fie numit Președinte al CPADCR: „în virtutea acestor articole,
scrie Lavric, trecute de autor cu grijă sub tăcere, și nu a cărților scrise apoi împotriva comunismului, este
Tismăneanu, atunci cînd vorbește de comunism, lipsit în întregime de autoritate morală.“
Și continuă Lavric:
„.. .cum poate autorul lor (al acelor articole - n. m.) să se pronunțe astăzi asupra unui regim căruia el însuși
i-a închinat la acea vreme ipocrite și oportuniste osanale? Ce nepărtinire lucidă pot avea judecățile lui
Tismăneanu despre comunism cînd el însuși s-a numărat printre turiferarii regimului?“ (în Adevărul Literar &
artistic, 04.10.2006)
Somația acelor articole mi-a aprins beculețele. N-am crezut, dar am cercetat. Nu mă feresc să recunosc
că m-au scos din sărite și cursurile iupiteriene pe durata cărora, dintr-un for al fecioriei morale, Tismăneanu
împărțea sentințe și executa cu sînge-rece. Mă stingherea această alură de angelitate exterminatoare. Aveam să
descopăr, nu fără uimire, că, pînă în 1981, îngerul tutelar al anticomunismului românesc fusese unul, mai degrabă,
căzut. Autosituîndu-se la periferia regimului comunist a interpretat rolul propagandistului cu părul vîlvoi, dar ratat
pentru o carieră de vîrf în cadrul regimului. Trăia împreună cu toată ștăbimea din „Primăverii“ - Bizanțul roșu (în
formularea lui Tismăneanu). E prieten cu bosuleții protipendadei, urmează Liceul „Monet“, ar fi fost coleg de clasă
și chiar de bancă, la un moment dat, cu Nicu Ceaușescu.1 Acreditez cu prudență referințele lui VT (și) la
această perioadă pe alocuri suspectă de, cu vorbele lui VT, „amnezie deliberată“. Drăcușorul mistificării pare să-și
fi băgat coada și aici. Iau doar un exemplu. Tismăneanu despre familia sa:
„Deci suntem în acest tip de familie din România în care circula de foarte devreme Nouvel
Observateur. A fost prima revistă pe care o citeam, rar, e drept, prin anii ’62-’63, și apoi, constant, după 1965...“2
O socoteală simplă arată că micul Proust al comunismului citea Nouvel Observateur încă de la 11-12 ani,
probabil, în paralel cu Pif. Respect! Rețin o frază din cartea sa de amintiri din Primăverii:
1 Vezi și VT, Lumea secretă a nomenclaturii - amintiri, dezvăluri, portrete, Ed. Humanitas, 2012.
2 în Ghilotina de scrum, op.cit., p. 18.
390
„Am constatat că în mai multe scrieri, relatări etc. despre diverși potentați și demnitari comuniști care se
întâmplă să se fi reprofilat (odată cu bătrînețea care le-a adus ceva înțelepciune) inclusiv ca scriitori, artiști
plastici, specialiști în film ș.a.m.d. se strecoară o doză de indiferentism față de cariera politică inițială,, precum
și o stranie decontextualizare. Astfel, biografia politică a multora - doar în plan secund scriitori, critici și
teoreticieni literari etc. - a fost neglijată, cînd nu a fost ocultată.“1
Acte manqué, ar putea spune un clasic al psihanalizei despre această lucrare a inconștientului lui VT. O doză
foarte puternică de indiferentism, cu decontextualizarea aferentă, s-a strecurat și în rememorările lui Tismăneanu
unde nici că vine vorba despre susținerea, cutremurătoare prin abnegație, a unui regim represiv. în estomparea
pînă la escamotare a anvergurii compozițiilor sale din epoca lui Ceaușescu, VT va fi mizat - bănuiesc - pe
credulitatea celor care s-ar fi lăsat duși de nas de travestiurile sale șugubețe. Dacă l-aș fi crezut pe cuvînt pe VT
n-ar fi fost vorba decît despre „cîteva texte conformiste“ (pe blog, 03.04.2010). Rutina fatalității făcea „să ți se
adauge citate din Nicolae Ceaușescu“ (pe blog, 30.01.2013). Despre contribuțiile sale din Mic dicționar...
Tismăneanu afirmă că „erau printre cele mai puțin «angajate»“ (pe blog, 01.02.2013).
Siropoasa anamneză a lui VT este răsturnată de lectura comparativă a tuturor textelor din dicționarul respectiv:
acelea redactate de Tismăneanu vexează tocmai prin excesivitatea cumva maniacală a împăunării cu citate
din Nicolae Ceaușescu, Marx, Engels și Lenin, documente programatice ale PCR etc.
„Evident, continuă VT în aceeași postare, la unele articole editura a adăugat citate din documentele oficiale.“
Nu-mi dau seama cui crede Tismăneanu că i-ar folosi această nouă îmbrobodire. Nicio editură din România
comunistă nu insera pasaje noi fără încuviințarea autorului. Poate că în literatura de partid se aplicau alte reguli.
Dîndu-i, totuși, credit lui VT, ar fi însemnat că Virgil Măgureanu, coordonatorul științific al volumului, ar fi
muncit ca un rob împlîntînd buruieni mizerabile în solarul cu crini puri plantați de Tismăneanu. Acceptînd și
acest scenariu, ajung însă într-un unghi mort: tot Măgureanu să fi inoculat citate otrăvite și în manuscrisele
predate de VT diverselor
1 în Lumea secretă..., op.cit., pp. 256-257.
391
RADU CĂLIN CRISTEA
redacții și tipărite apoi în VS, Amfiteatru, Tînărul leninist, Convingeri comuniste etc.? Tare dom’ Măgureanu
ăsta!
Ești tare, stimabile, la machiaverlîcuri, tare, n-am ce să zic...
(Caragiale)
Lumea secretă a marxiștilor de dreapta
Reiau citatul din VT: „Evident, la unele articole editura a adăugat citate din documentele oficiale.“
Deloc nu era „evident“, fiind, dimpotrivă, reprobabil profesional și înjositor etic, să te supui, ca unui dat al
sorții, compromisurilor pe care, fără să silească pe nimeni, aparatul comunist doar le așeza, la vedere și în
vederea unei liste de așteptare. Neofit avid de căpătuială, VT nu doar că a rupt rîndurile, dar s-a dedat, ca un
„veritabil agitator cominformist“ (în caracterizarea lui C.T. Popescu), la orgiile propagandei comuniste.
Doar o atare ebrietate de spirit și caracter explică desfrînatele sale apologii ale comunismului în „cîteva texte
conformiste“. De ce nu a funcționat, m-aș întreba, același sindrom al „evidenței“ și în cazul unui Gabriel
Liiceanu, autor de scrieri filozofice fără bibliografii „angajate“, deși contemporan cu netrebnicele texte ale lui VT?
Date fiind cîrdășiile lui Tismăneanu cu regimul comunist, Liiceanu avea toată îndreptățirea să considere, cu ani în
urmă, „strigătoare la cer“ desemnarea lui VT de a coordona o comisie prezidențială însărcinată tocmai cu
analiza respectivei epoci:
„Mi se pare uluitor că cel care conduce comisia pentru investigarea crimelor comunismului, Vladimir
Tismăneanu, să fie unul dintre oamenii care în anii ’70 a scris texte de lingușire supremă a lui Ceaușescu. Ideea că
un lingușitor, obiectiv complice, al lui Ceaușescu conduce o comisie de investigare a crimelor
(comunismului - n. m.)...“1
Evident, lucrurile s-au schimbat destul de repede. Evident că n-aș vrea să zgîndăresc alte complicități. Ține de
evidența evidenței. Tismăneanu a „stat în mai multe luntri“ (în aprecierea lui Tom Gallagher), la vînătoare de
sinecuri. Paradigma reificării, în cazul lui VT, a unei mîrșăvii morale în preacinstită virtute m-a copleșit pe
măsura adîncirii în documentare; cu atît mai dezgustătoare mi-a apărut dezinvoltura cu care, mai ales în ultimii ani,
același Tismăneanu ridică piatra și o azvîrle, ca un atlet al integrității
1 într-un dialog cu Andrei Pleșu, în emisiunea „Alb și negru“, Realitatea TV, 17.09.2006.
392
indisolubile, în direcția păcătoșilor condamnați de neosteniții gîzi ai imaginației sale. Revenind, luntrile în
care a stat VT, plutind întotdeauna pe firul cel mai liniștit al apei, ar ajunge pentru o flotă. Pentru inițiații în
arcanele lui Tismăneanu, o propoziție a acestuia precum „am considerat abuzurile comunismului
abominabile“1 se cuvine însoțită, nefacultativ, de întrebări privind timpul și locul acțiunii. VT își definește astfel
orientarea politică: „Eu am fost marxist critic și am devenit, pe fondul maturizării mele filozofice, deci al
deziluzionării, un exeget sever, dar loial, al acestei orientări.“2
S-ar întrezări, așadar, un tremur ideologic, ulterior, bine fortificat în S.U.A., la stînga centrului, unde șed,
după datină, marxiștii. Cruciadele duse de Tismăneanu în România ultimilor ani au scos în cale un obstacol
neașteptat: lista cu „intelectuali critici“ pe care îi pomenește asiduu, îi strînge, îi numără, îi conduce, îi invocă,
îi conjură ca pe niște lorice în momente de strîmtorare personală. De ELB vorbesc, așadar de spirite cu aplecări,
covîrșitor, de dreapta. Dileme noi? Dileme vechi?
-Ei! Aș!
Parol?
Ce! Ești copil? (Caragiale)
Omul cu morala de gumă, acrobatul proverbial VT găsește imediat soluția: sare, dintr-un singur salt, la
dreapta! Ca întotdeauna, după o tipică, prin scurtime, perioadă de tranziție și fără tulburări de adaptare. întrebat
„Ce sunteți acum?“, Tismăneanu răspunde:
„în momentul de față, cred că s-a produs o tranziție dinspre centru- stînga, prin centru, spre
centru-dreapta.“3
Mai mult, maturizarea prin deziluzionare a marxistului loial VT nu numai că l-a preschimbat în liberal
conservator, dar, după colț, așteptînd ocazia propice, așteaptă o metamorfoză și mai nimicitoare: creștin-
democrația! Cu cuvintele lui Tismăneanu:
„Întrucît am trecut prin «grădinile stângii» și am văzut că «potecile» de acolo nu duc nicăieri sati pot să ducă la
aventuri primejdioase, dacă ar fi să
1 în Lumea secretă..., p. 27.
2 în Ghilotina de scrum, p. 44.
3 în Repere intelectuale ale dreptei românești, ed. Cristian Pătrășconiu, Ed. Humanitas, 2010, p. 148.
393
RADU CĂLIN CRISTEA
optez pentru altceva decît pentru această formulă de liberalism conservator de centru-dreapta, probabil că ar fi
creștin-democrația.“1
Așa o chinuitoare chimie ar trebui să ne ducă, din copulație în copulație, la fecundația finală: un mutant
politic, all out, comunist-anticomunist- marxist-liberal-conservator-creștin-democrat. Ideologia lui VT este
absența oricărei ideologii. Jean-François Revel:
„Ne aflăm în cazul extrem al unor ideologi care nu mai cred în propriul lor mesaj ideologic. Dar să nu ne
imaginăm că, din cauza asta, ei au devenit toleranți. Dimpotrivă. Un curent de gîndire conștient că este în declin
luptă dintr-atît mai sălbatic pentru a-și conserva identitatea. Dîndu-și seama de fragilitatea poziției lor,
ideologii de stînga își dublează gărzile și se întăresc pentru apărare. Sînt constrînși la aceasta, cu atît mai mult cu
cît ei au părăsit terenul informației și al argumentației, pe care se știu din capul locului învinși. Ei nu se bat
numai pentru un nou fond de comerț intelectual, ci pentru perpetuarea acestuia, cu o slăbiciune direct
proporțională cu pierderea sincerității. în analizele de principiu putem citi adesea texte socialiste care ar
putea fi semnate de cei mai fervenți liberali. Numai că abandonarea dogmelor teoretice nu face mai puțin
imperioasă exterminarea adversarului, odată ce nu-i poți învinge prin minciună.“2
Lista lui Tismăneanu
„Salvați-1 pe Volodea. De el însuși“ - este titlul unui articol semnat de Alina Mungiu-Pippidi (pe site-ul
Alianței pentru o Românie Curată, 22.05.2012), din care citez:
„...nu avem de cine să îl salvăm pe Volodea (VT - n. m.). Trebuia să-l salvăm pe el însuși, cu ani în urmă, în
clipa în care s-a instalat șeful solidarității intelectuale necritice cu Traian Băsescu, doar pentru a obține șefia
anticomunismului românesc.“
Tismăneanu declamă în numele acestor personalități altfel, dincolo de preamărirea parti pris-urilor politice,
întru totul respectabile, asociindu-le cu o forță intelectuală disponibilă și rapid reactivă care, la ordinele de
front transmise de VT, ar intra soldățește în dispozitive de luptă. M-am întrebat de multe ori dacă sau cît din
cauzele războaielor lui Tismăneanu cu lumea
1 în „Repere...“, pp. 148-149.
2 în Jean-François Revel, Cunoașterea inutilă, Ed. Humanitas, 1993, p. 152.
394
sunt împărtășite și de tovarășii de pe lista sa. Lista lui VT. De fapt - listele lui Tismăneanu. Cu excepția unui
nucleu de titulari (Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Mihăieș, Cărtărescu), echipele lui Tismăneanu diferă, se dilată, se
contractă, se schimbă de la joc la joc, de la sport la sport, în funcție de oportunitățile tactice ale unui antrenor
pleșcar și versatil. Dream team-u\ lui Tismăneanu oscilează în funcție de meci. Deloc nu m-aș hazarda să
suprapun, mecanic, componența, ea însăși relativă, a ELB cu echipele folosite de VT în infinitatea partidelor
sale.
Am destule confirmări ale unei realități hazlii: mulți dintre coechipierii specificați pe nume, dar strict
contextual, de Tismăneanu habar n-au avut că ar fi jucat în meciul cu pricina. Au fost nominalizați numai pentru
a fi folosiți în jocurile de strategie ale lui VT. Alte liste cu intelectuali critici în versiunea VT reflectă bunul său plac
sau chefurile de moment. Sunt persoane care apar sau dispar de pe liste, după trebuințele unei anumite
bătălii a lui Tismăneanu. Uneori, VT se trece singur pe listă:
„Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, Teodor Baconschi,
Mihai Răzvan Ungureanu, Sever Voinescu, Traian Ungureanu, Cătălin Avramescu, Mihail Neamțu, Rodica Culcer,
Sebastian Lăzăroiu, Andrei Cornea si subsemnatul“ (25.04.2012).
Alteori, își pune novicii să-l vîre în sanctuar, de exemplu pe Aligică: „Liiceanu, Pleșu, Tismăneanu,
Patapievici, Cărtărescu“ (12.05.2015).
De obicei însă, fiind vorba de răzbele ce se vor cîștigătoare, Tismăneanu însuși se ocupă de liste. Categoria sine
qua non:
„Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș“ (07.11.2014).
Aceiași, în altă ordine:
„Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieș“ (14.11.2014).
VT mai pune un tacîm, bun la CV, și pentru Boia. Ba chiar și pentru A. Cornea, apariție nedrept de
fluctuantă pe liste, deși a fost unul dintre teoreticienii cei mai silitori ai băsismului:
„Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Mircea Mihăieș,
Lucian Boia“ (09.05.2014).
Ocazional este convocat și MRU:
„Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, Mihai Răzvan
Ungureanu“ (05.08.2014). Arareori se renunță la capul listei - Liiceanu. Și totuși:
395
RADU CĂLIN CRISTEA
„Adriana Săftoiu, Dan Grigore, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, H.-R. Patapievici, Mircea Mihăieș“
(24.02.2015).
Alte liste sunt doar șuie, cu Manolescu hibridizat cu Mitchievici:
„N. Manolescu, Alexandru Călinescu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Dan C. Mihăilescu,
Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici și Andrei Cornea“ (31.12.2013).
Listele se suplimentează cînd cauza o cere:
„Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Magda Carneci, Vlad Zografi, Ioan Stanomir, Rodica
Culcer, Andreea Pora, Alexandru Lazescu, Stere Gulea, Sorin Vieru, Aurelian Craiuțu, Livius Ciocârlie,
Andrei Oișteanu, Raluca Alexandrescu, Sever Voinescu“ (22.12.2014).
Listele încep să pîrîie din balamale. Vorbim deja de o oaste:
„H.-R. Patapievici, Mircea Mihăieș, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Devis Grebu, N.
Manolescu, Virgil Nemoianu, Bogdan C. Iacob, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Cristian Vasile, Adrian
Cioflîncă, Marta Petreu, Rodica Palade, Mihail Neamțu, Dorin Dobrincu, Florea Ioncioaia, Dan Tapalagă, Dragoș
Paul Aligică, Doina Jela, Sorin Lavric, Dan Pavel, Smaranda Vultur, Adriana Babeți, Cristian Ghinea,
Mihaela Miroiu, Cornel Ban, Cristian Pătrășconiu, Andrei Oișteanu, Andrei Cornea, Armand Goșu, Anca
Cernea, Gelu Trandafir, Marius Vasileanu, Damiana Oțoiu, Cristian Preda, Cătălin Avramescu, Teodor
Baconsky, Sever Voinescu, Mihai Răzvan Ungureanu“ (30.12.2013).
Situația scapă de sub control, mai-mai să nu rămînă picior de intelectual critic, plus familia, nelistat de
Tismăneanu:
„Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici, Andrei și Catrinel Pleșu, Mircea și Ilona Mihăieș, Mihai Șora, Dan
Grigore, Virgil Nemoianu, N. Manolescu, Toma Pavel, Gail Kligman, Bogdan Murgescu, Doru Mărieș, Ioana
Pârvulescu, Ion Vianu, Tania Radu, Mihaela Miroiu, Eugen Negriei, Christina Zarifopol-Illias, Cătălin
Avramescu, Brîndușa Armanca, Andrei Cornea, Paula Apreutesei, Silviu Hotăran, Mihai-Răzvan Ungureanu,
Radu Stern, Valeriu Stoica, Tom Gallagher, Adrian Cioflîncă, Cătălin Augustin Stoica, Lazăr Vlăsceanu, Tudor
Jebeleanu și Delia Pavlovici, Florica Jebeleanu și Andrei Vieru, Victor leronim Stoichiță, Marius Lazurca,
Corina Șuteu, Dan C. Mihăilescu, Lidia Bodea, Ștefan Vianu, Eugen Stancu, Adrian Miroiu, Cristian Pătrășconiu,
Andrei Oișteanu, Marta Petreu, Anca Cernea, Gelu Trandafir, Dragoș Paul Aligica și Adina Dabu, Dan
Tapalagă, Adriana Babeți, Iulia Motoc, Aurelian Crăiuțu, Dorin Dobrincu, Smaranda
396
Vultur, Germina Nagâț, Luigi Bambulea, Damiana Oțoiu, Vlad Mureșan, Dorian și Daciana Branea, Ioana
Nicolae, Andreea Deciu-Ritivoi, Victor Neumann, Angela Furtună, Magda Cârneci, Mariana Ioan, Ioan
Stanomir, Adriana Bittel, Marius Stan, Bogdan C. Iacob, Ioan Buduca, Traian Ungureanu, Doina Jela, Dan
Pavel, Călin Anastasiu, Alin Teodorescu, Angelo Mitchievici, Ștefan Benedict, Virgiliu Țâr ău, Răsvan Lalu,
Lăcrămioara Stoenescu, Devis Grebu, Mircea Stănescu, Caius Dobrescu, Nicolae Coande, Cristian Vasile,
Teodor Baconsky, Mihai Neamțu, Sever Voinescu, Sorin Lavric, Codruț Constantinescu, Tudorel Urian,
Alexandru Gabor, Dan Andronic, Horia Ghibuțiu, Răzvan Ionescu, Mircea Marian, Vlad Macovei...“
(12.05.2014).
Mâne, thékel, fares.1
După ce am publicat, la începutul lui 2013, în Observator cultural, cele trei articole unde citam masiv din
opera științifică de jalnic propagandist comunist a lui VT, m-aș fi așteptat la un anumit neastîmpăr în tabăra
rapsodului, mai ales că Liiceanu condamnase apelpisit „textele de lingușire supremă a lui Ceaușescu“ caligrafiate
cu secera și șlefuite cu ciocanul de Tismăneanu. A fost, e adevărat, un zbucium soldat cu omorîierea fără giudețu
a subsemnatului de către Tismăneanu și panțîrul turbionat Mihăieș. Liiceanu n-a mai strigat la ceruri,
comunismul certificat al lui VT nu i-a sucit mințile lui Patapievici, iar Pleșu va fi socotit, poate, că undeva, pe o
altă scenă și foarte departe, s-a jucat vreo futilă comédie la porțile Orientului. Cu ceva vreme înainte, Pleșu îi
rușina pe cîțiva dintre intelectualii umaniști veritabili ai epocii comuniste pentru că n-au cedat ispitei de a-și
trimite cărțile cu dedicații infame soților Ceaușescu:
„Ne interesează nu nerușinarea birocratică, ci obscenitatea ofensivă, fără măsură, în care distincția dintre fals
și adevărat devine irelevantă.“ (Plai cu boi, iunie-iulie, 2001).
Pleșu îi pune la zid, între alții, pe impertinenții Fănuș Neagu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga („Tovarășului
Nicolae Ceaușescu, providențialului conducător care ne-a redăruit libertatea și conștiința națională, omagiul
suprem“), Geo Bogza, Zaharia Stancu, Paul Cornea („Vă rog să considerați volumul alăturat drept un omagiu
modest de recunoștință și gratitudine pentru activitatea Dvs. excepțională în fruntea poporului și partidului,
1 „Cîntărit, numărat, împărțit“ (lat.).
397
RADU CĂLIN CRISTEA
pentru idealul de umanism socialist pe care-1 mențineți viu în inimile noastre“), Valeriu Anania și alții.
„Umanismul socialist“ invocat de P. Cornea îl scoate din sărite pe Pleșu. Același umanism socialist, împreună cu
numeroase alte cădelnițări ale comunismului în articolele de blablabla semnate de VT ca instrument oficial
al aparatului de propagandă îl găsește pe A. Pleșu tîrnosind mangalul, într-o augustă ataraxie.
„Și țipătul unui măgar poate să-ți pară un cîntec, dacă îl auzi de departe.“ (Proverb bengalez)
între Dr. Jekyll și Rică Căcărău
„Intelectuali necritici cu Băsescu“, în amestec cu moderați, „extremiști de centru“ (Radu Cosașu), neutri
sau fără nicio tangență cu cruciadele în care au fost încondeiați de VT ca luptători activi apar în aceste
enumerări dadaiste. Doar Tismăneanu știe ce fel de înrudiri îi cuplează pe Gallagher cu Hotăran,
Zarifopol-Illias cu leronim Stoichiță, Luigi Bambulea cu Gail Kligman, Lăcrămioara cu Trandafir. Bieții afini
împreunați cu japca au misiunea de a marca și de a extinde pînă-n lună tèritorialitatea personalității lui VT.
Personalitate în curs de invincibilizare tocmai datorită înmulțirii numărului de soldăței bifați ca apți
combatanți. Amplasarea, inițial, mărinimoasă și, mai tîrziu, cocoloșirea lui VT în organigrama selectă a
camarilei lui Băsescu au afectat organicitatea, atîta cîtă este, a ELB. Puterea pululativă a obstinației lui Tismăneanu
a despicat în două sfera intelectualității, producînd efectul scontat: ideologizarea ELB. Cîtă vreme autocosmicizarea
lui Tismăneanu nu a stînjenit ELB, iar, ulterior, retorica sa vulgar-stigmatizantă nu numai că n-a stingherit finețea
unor spirite ca Liiceanu sau Patapievici, ci, din contră, s-a bucurat de afecțiunea acestora, ba a mai născut și
prozeliți, elitele respective se pot spăla pe cap cu Mesia anticomunismului românesc. Pînă la urmă - manus manat
lavat.1 VT trage de cîțiva ani încoace linii-de demarcație între un „noi“ aprioric just și un „ceilalți“, după
același temei, injust și, deci, incriminabil.
Kmo ne c HÜMU mom npomue nae neuuu. (Hemm)2

1 „O mînă spală pe alta“ (lat.).
2 „Cine nu e cu noi e împotriva noastră" (Lenin).
398
VT a reușit prin aceste rudimente de gîndire bolșevică, dacă nu să compromită, măcar să obstrucționeze
relații interumane decente și afinități împărtășite cordial pînă la simbolica legalizare a „listei lui Tismăneanu“.
Am citat, în subcapitolul precedent, vanitatea autentificării de către VT a „vocilor care vin din direcția pe care o
numim a liberalismului civic antitotalitar“. „Noi“ o numim. Aceste voci sunt, prin urmare, „noi“; dar „ceilalți“,
restul, lestul, ce înseamnă? Antiliberalismul necivic totalitar? Subscriu oare spiritele strălucite imobilizate pe lista
scurtă a lui VT la „criminalizarea opțiunii politice“ (în formularea lui Gabriel Liiceanu) prin aceste divizări ce
sapă șanțuri de netrecut între intelectualii aureolați de Tismăneanu și rămășițele plebee ale intelighenției
autohtone? învinovățirea de către VT a „celuilalt“ pentru că, nefiind de partea sa, devine, automat, dușman, ține
trează flacăra bolșevismului timpuriu ce l-a luminat pînă dincolo de iriși pe profetul noii religii a
anticomunismului băștinaș. Tismăneanu tabără peste adunări liniștite și le defalchează în acuzatori și inculpați:
„Da, suntem cei care nu s-au născut cu idei fixe, obsesii paranoice, apucături parazitare, țîfne narcisiste, memorii
selective, alegeri premeditate și adevăruri deja mestecate“ - scrie VT în articolul „Noi, intelectualii“ (pe
platforma Inpolitics, 17.08.2009) unde, iarăși, au-dessus de la mêlée, militează în numele unui „noi“ alcătuit, în
viziunea sa, din unicii veritabili campioni ai democrației. „Ceilalți“ ar fi dimpotrivă. Subscriu observației lui
Dorin Tudoran:
„îi admir, eu însumi pe foarte mulți din intelectualii ce îl admiră azi pe intelectualul Vladimir Tismăneanu, dar
cred că este o exagerare - care duce exact la ce incriminează dl Tismăneanu - să lași a se înțelege că intelectuali se
află doar printre noi, iar la ceilalți găsești numai troglodiți“ (pe blog, 11.08.2009).
Masca anticomunistului surescitat de înăbușirea democrației de către restauratorii comunismului s-a
lipit de figura lui VT, devenind noul său chip oficial în România. Pentru lumea academică occidentală, VT
păstrează fața de serviciu. Dr. Jekyll la Maryland, profesorul Tismăneanu se va fi făcut remarcat ca un
competent cercetător al (post)comunismului. La București, Dr. Jekyll devine Mr. Hyde: calomniază, aiurează,
expectorează secrețiile unei iraționalități rău tulburate, se afundă, cum însuși scrie, dar despre altcineva, în
„mocirla insultei sordide“. Discursul academic e înlocuit cu o limbă spurcată -de maidan. Dr. Jekyll excela în
știință. Mr. Hyde aplică în politică. Inamicii săi sunt „pramatii“, „imbecili“, „pehlivani“, „escroci“,
399
RADU CĂLIN CRISTEA
„canaliile uliții“, „detractori“, „ticăloși“, „automate crapuloase“, „hoți“, „tomberoane“, „clici de trădători“,
„tartori“, „satrapi“, „impostori“, „mojici“, „prevericatori histrionici“, „voyeuriști“, „belferi“, „mafioți“, „posedați
fascisto-comuniști“, . „sociopați“, „mitomani (galactici)“, „paranoici“, „mișeii“, „hingheri“, „mafioți“,
„mameluci“, „isterici“, „mancurți“, „inepți“, „tagme de jefuitori“, „hidre“, „piromani“, „spoliatori“, „ventriloci“,
„apostolii securismului“, „profeții dictaturii globale“ etc. „Rănile supurează". Lui Mr. Hyde îi țiuie urechile
de „goarnele neo-autoritarismului cleptocratico- securist". Trăiește o „fetidă beatitudine“.
Morți sau în viață, demonii istoriei ultimului secol, de la Hitler, Stalin și Mussolini pînă la Peron, Che
Guevara, Castro și Chavez sunt convocați de Mr. Hyde pentru a-i absorbi într-un prezent românesc
înspăimîntător. Liderii puterii - „Rică Căcărău“ și „Che Mangleală“ sau „El Che și El Crin“ - „girează porcării fără
margini“. La pîndă stă „o baronocrație venală și veroasă“, „unsă cu toate alifiile tranzacțiilor venale“. Mr. Hyde
trage alarma: au venit „apocalipsa“, „haosul“, „năruirea statului de drept“! Privește apoi harta lumii și
decretează: România merge simultan în direcția Rusia, Mexic, Belarus, Zimbabwe, Ucraina și Uganda. Mr.
Hyde cheamă la ordin ursitoarele sale verificate la sînge: Stalin, Troțki, Beria, Jdanov. Baierele imaginarului
halucinant, hiperactiv, cu verbalizări repezite, irascibil, bătăios al lui Mr. Hyde scot la suprafață o stare de rău
dominant, lipsit de reziliență, molipsitor. Să fie acea „Weltanschauung totalitară, o formă mentală stalinoidă?“
(VT, pe blog, 06.10.2012)
Muscatul din fereastră

Ï
Limbile se încalecă într-un Babei țicnit: pentru Mr. Hyde o ordonanță „care va intra în istorie precum
ciuma lui Caragea, este o sinteză macabră a acestui neo-jdanovism combinat cu «estetica»
gogo-cuzistă“. Firește că, încarnat din nou în Dr. Jekyll de Maryland și supus terapiei de succes a eticii uitării,
Mr. Hyde de București va fi dotat cu o memorie vidanjată. Pacientul suferă de o „adjectivită epitetică“:
„Granița dintre adevăr și ficțiune a devenit atît de poroasă în textele propagandistice ale lui Vladimir
Tismăneanu încît, deseori, nici autorul lor nu mai știe exact unde se află. Busola lui ghicește orice, în afara
punctelor cardinale. Minte, slugărește, manipulează, uită azi al cui hagiograf a fost ieri și, speriat că ar putea fi
privat de acces la vîrful viitoarei piramide politice,
400
își înlocuiește limba de catifea cu una de glaspapir, doar-doar va băga frica în nesimțitori“ (Dorin Tudoran, pe
blog, 27.12.2014).
Scriam, într-o postare la această satiră a lui D. Tudoran:
„VT cade strivit de muntele de adjective pe care le produce, spasmodic, ca gîlgîitul unui vulcan
noroios. Am arhivat, din epoca lui «Homo Sovieticus», un lung lexicon de sinistre insanități produse de VT.
Pot înțelege că scrisul îl eliberează de «fantasmele trecutului». Mă tem să constat că fantasmele cu pricina sunt
nemuritoare. VT este definiția de dicționar a resentimentarului. Capacitatea lui de a urî reprezintă un
spectacol în sine. Mărturisesc că n-am mai întîlnit-o la nimeni la o asemenea dimensiune. Cred, pentru a
simplifica acest caz trist, că VT ar avea cu adevărat nevoie de prieteni. Acum. Nu șarjez, nu ironizez, încerc doar
să înțeleg de ce, pe de o parte, este asumat de un grup de intelectuali respectabili, iar pe de altă parte,
același grup îl lasă să se afunde în acest ridicol imund. E undeva o defecțiune pe care n-o pricep. într-un recent
text delirant de care nu poți să nu rîzi cu cearcăne VT își imaginează siropos cum ar fi evoluat dacă ar fi rămas în
România și după 1981. Scrii că pentru VT, «portofoliul de Lingău al lui Ceaușescu» ar fi fost o «aspirantură
oricum eșuată». Crezi? Mă îndoiesc. E suficient să urmărești în evoluția textelor sale ceea ce VT numea într-un
loc «Elefantiazisul servilismului». E acolo o progresie foarte neliniștitoare. E un crescendo al cultului
personalității care nu pot să cred că ar fi fost urmat de întîlniri serafice cu unii dintre prietenii săi de astăzi. După
cum mi-e jenă să-mi închipui că VT ar fi devenit vreodată, așa cum îi place sa creadă, un disident anticomunist.
Pentru asta îți trebuie caracter.“
Avem încă o mise à jour a duplicității lui VT în discursul său ambivalent: unul - ex cathedra, celălalt -
incoerent creativ, perfect integrat și profilînd un stil unic în ocăreala joasă de pe ambele maluri ale
Dîmboviței. Așa încît nu ne putem închipui că profesorul VT va conferenția despre zimbabwizarea României în
fața colegilor și studenților săi din Occident. O face, în schimb, la București, într-o specie eseistică indefinibilă
pentru că este eliberată de inconștient și irațional într-o măsură ce acoperă orice disciplină normativă, inclusiv
aceea a pamfletului. „Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului“, scria Leszek Kolakowski. într-un chip
foarte particular, Tismăneanu trăiește în propria „post-istorie“ unde coabitează cu stafiile trecutului său totalitar.
Posibil ca solicitarea să fie atît de violentă încît VT să nici nu ajungă la acel prag reflexiv ce-i îndemna pe Pierre
Emmanuel să se întrebe „ce orbire ne-a făcut să ne comportăm ca și cum comunismul
401
RADU CĂLIN CRISTEA
n-ar fi o nevroză?“ (în Les oreilles du Roi Midas, Esprit, decembrie, 1957). Belicismul lui Tismăneanu, cu
excelentă rezonanță în grupul ELB, ar putea face parte, în accepția lui Richard Posner, din clasa
intelectualului „denunțător“, mult prea iritat de starea generală a societății ca să-și mai pună problema unei
remedieri, primeniri sau remodelări.1 Denunțul public fiind, ca să spun așa, specialitatea casei, atît pentru
Tismăneanu „ante ‘81“, cît și pentru Tismăneanu „post ‘81“, jocurile sunt ca și făcute. Carburantul e același: ura.
André Glucksmann:
„«Un animal cuprins de furie», «o fiară crudă», un lup ne înfățișează spectacolul urii în stare pură, cu falsele ei
străluciri tradiționale, furia, mînia, bestialitatea, ferocitatea, etalînd arsenalul lor complet. Ura acuză fără să știe.
Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot
universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoșa resentimentului ei, tranșează totul printr-o samavolnică și
suverană ticăloșie. Urăsc, deci exist.“2
Ceea ce se întîmplă cu VT de vreun deceniu încoace scoate la iveală un criptostalinist ireversibil. Intelectualului
adeseori seducător de odinioară i-a luat locul un caracter repulsiv, dedat unui colorat evantai de turpitudini, cu
o imaginație sărind nu calul, ci herghelii întregi, resentimentar, imund în exprimare, nihilist gregar, de un
șocant nombrilism și tratîndu-și inamicii ca pe niște inși decerebrați, satanici, transmițători de periculoase
epidemii. Proteismul proslăvirii ceaușismului renaște sub o forma mentis ce demască dușmani, înfierează,
hulește, jignește grosolan, execută autodafeuri, lichidează etc. Nu știu dacă în conștiința lui VT trăiește un Ianus
bifrons mîntuit sau, dimpotrivă, blestemat de pariul său deschis cu propriul trecut. Tismăneanu se delecta pe
vremuri cu un citat din amicul Marx despre „neliniștea din interiorul contradicției.“3 în interiorul abraziv al
unei asemenea contradicții domiciliază VT. Cu spiritul critic excizat, prins în acest vertij al automistificării,
Tismăneanu a compromis multe dintre proiectele sănătoase ale ELB. Rămîn și eu în întrebare, la fel ca Mircea
Platon:
„Chiar nu înțelege dl Tismăneanu, intelectual fin, cît de mult ne schilodește mintea și sufletul uitînd atît de
multe în numele memoriei și mințind atît de mult în numele adevărului?“ (gandeste.org, 01.04.2016).
1 Veziși Adrian Gavrilescu, Intelectualii publici din România după 1989, Ed. Compania, 2006, în special pp. 18-46.
2 André Glucksmann, Discursul urii, Ed. Humanitas, 2007, p. 9.-
3 în Amfiteatru, nr. 12, decembrie 1973.
Xin. REGELE SI NEPOȚII LUI VÎȘINSKI

>>>
încă înainte de a ajunge Președinte, Traian Băsescu s-a comportat față de Regele Mihai și întreaga Casă Regală ca un
șef comunist. Nu altfel gîndeau Gheorghiu-Dej, Pauker sau Ceaușescu pentru care Regele uneltea să modifice
ordinea constituțională în vederea revenirii la monarhie. Băsescu s-a folosit și de Rege ca armă politică în războaiele
sale. De tină era mereu Regele, adică ultimul mare simbol ce a traversat, neatins de vicisitudini, istoria națională. Aprig
demolator al alianței cu CDR, Băsescu, pe atunci unul din vicepreședinții CDR, acuza într-o conferință de presă din
13.02.1998 (cf. adevarul.ro, 27.10.1998), „acțiunile PNȚCD dirijate de aripa monarhistă care dorește abolirea
Republicii și readucerea Regelui Mihai la tron.“ Tradiția manipulărilor comuniste în privința Regelui va continua să
furajeze discursul lui Băsescu. Saloperia cu „actul de trădare“ și „sluga la ruși“ a amplificat prin coborîre în hulă
idiosincrazia lui Băsescu față de Regele Mihai. Unele dintre ELB au compus pagini vibrante despre Rege după
’90. Gabriel Liiceanu, de exemplu, a zugrăvit în cuvinte de o splendidă limpiditate amărăciunea unui popor despărțit de
propriul Rege: „Un domn, un rege, un monarh există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfînt. Cînd un popor
își pierde suveranul, el întrerupe legătura cu Dumnezeu și pierde ceea ce în chip esențial îl ținea laolaltă“ („De ce
regi?“, 22, 08.05.1992).
„Fereastra spre cer“ (Liiceanu), adică spre Rege, a lui Liiceanu et comp. s-a făcut țăndări după țopîrlănia lui Băsescu
care i-a închis poporului hubloul în nas, ba i-a mai respins și „posibilitatea de a privi în sus“. Liiceanu și
companionii (cu cîteva excepții citate în acest capitol) și-au luat libertatea de a privi în jos. In fond, vorba
aceluiași Liiceanu, „toți suntem români“: „Ce poate fi mai dăunător și mai lipsit de gust decît privirea care
tăinuiește defectul, IUBIREA FLATULENTĂ (subi, m.) care sfîrșește într-o uriașă pupătură colectivă și care
pretinde să închidem ochii unii asupra altora în numele singurului lucru care contează: faptul că, pînă la urmă, toți
suntem români“.
CINE A TURNAT DULCEAȚĂ
ÎN ȘOȘONII REGELUI?
»?
Năduful național vărsat în ultima vreme din pricini, adesea, neimputabile cuiva anume n-a cruțat de
cîteva mojice agresiuni o entitate ce transcende vermiculația politică de la sol: Casa Regală. Nu iau în discuție
destrăbălările antiregaliste ale unor internauți cu limbile năclăite de injurii scabroase. Dezolante au fost însă
tirurile de insolențe îndreptate împotriva Regelui Mihai de oameni cu carte, de la care nu te-ai fi așteptat,
poate, la reiterarea tale quale a unor falsuri istorice întreținute de propaganda comunistă. Nu pun, firește, în
discuție convingerile republicane sau monarhice ale oricui, cu condiția să fie întemeiate pe bună-credință și
deschidere rezonabilă pentru dialog. Mă surprinde, tocmai de aceea, indecența unor pledoarii îndărătul cărora se
deslușesc filipice de partid și umori stătute ale marilor oportuniști afiliați Președintelui Traian Băsescu.
Heteroclite apar lepădările, mai răstite, mai silențioase, ale acelorași intelectuali publici care, pe la începurile
anilor ’90, se strîngeau în grupuri extatice în jurul unui Rege Mihai prigonit de autoritățile postcomuniste. în anii din
urmă, pîngărirea rolului istoric al Regelui Mihai de către Președintele Traian Băsescu provoacă strategice surdități
morale și înrolează intelighenția menționată cînd în coruri isteriforme, cînd în divizii de profesioniști ai
mormăitului, cînd în alaiuri ale muților solemni. Diapazonul chemării la opereta de trei parale antiregalistă a rezonat
în suflete de sicofanți culeși de Băsescu sau veniți singuri la curtea Cotroceniului.
Cît îl privește pe Traian Băsescu, acesta și-a trîmbițat antimonarhismul de cînd se știe și pe unde a apucat.
Urechi să fie, că broaște sunt destule! Un recurs la memorie.
Refulat, dar eșapînd prin diferite supape, antiregalismul celiac al lui Băsescu s-a manifestat cu constanță,
prin afronturile unui spirit șlefuit cu barda. O batjocorire a ideii de monarhie adusese și Președintele Ion
Iliescu în primul său mandat cînd, pe un document în format A4 emis de „Casa
404
Regală a M.S. Regele Internațional al Romilor (Dorin Cioabă - n. m.)“ în 06.05.1992 s-au pus 20 de ștampile. Sub
această grotescă reducere la absurd a prezumției de monarhism se autentifica, în fapt, existența în România a
unei case regale și a șefului acesteia - autointitulatul Cioabă. Prin comparație, în 07.10.1994, Regelui Mihai nu-i
era îngăduit, la Aeroportul Otopeni, să pășească pe teritoriul României. Traian Băsescu îl va cinsti ca pe un
veritabil monarh pe Cioabă. în el va găsi un prețios tezaur parodic. îi va da cu tifla Regelui Mihai, ca o pușlama
de cartier, arătîndu-i cine e cu adevărat rege în țară. Băsescu îl va ridica în slăvi pe Cioabă recunoscîndu-i tacit
calitatea de rege internațional, fie el și autointitulat, al romilor. Cioabă însuși nu se îndoia, de altfel, că prin
sîngele său curgea și ceva albastru: „Tocmai de asta mi-au acordat acest titlu de rege al romilor pentru că tatăl meu a
fost primul rege al romilor și romii recunosc această autoritate a familiei Cioabă și tocmai de aceea m-au ales
după moartea tatălui meu în 1997 ca rege al romilor“ (TVR, interviu, 06.04.2013).
Prin această ereditate dinastică se împlinea visul de la 1800 al lui Baroreu, una dintre panaramele monarhiste
din Tiganiada lui I.B. Deleanu:
Baroreu, unul din delegați,
Să sili cu multă-învățătură
Ca să-arete celor adunați, '■
Din istorie și din Scriptură,
Cum că stăpînia monarhică
Este dintru toate mai harnică (...)
Ceaprenaltă vecinică ființă
Ne-au dat pildă-n toate vederată, De-a cunoaște sfînta sa voință, însăș’ mama natură ne-arată Că toată
chivernisirea bună Vine și spînzură dintr-o mînă.
Cum trupul omenesc un cap are,

Care poartă și povățuiește toate celelalte mădulare, Așa noi voind înțălepțește A tocmire-o dreaptă
stăpînire, Un cap s-așezăm de temelie (...)
405
RADU CĂLIN CRISTEA
Un monarh dară vă sfătuiesc
Ori supt ce numire și poreclă,
Să puneți pe tronul țigănesc;
Celelalte domnii sunt de steclă,
Pe care le frînge-o lovitură
Ș-izvorăsc numa nepace ș-ură. “1 2
Porecla lui Cioabă a fost aceea de „rege“.
Honi soit qui mal y pense.2
Ostilitatea maniacală arătată Regelui Mihai și întregii Case Regale dă la lumină una dintre ipostazele cele mai
josnice ale caracterului lui Băsescu: se preface că nu știe că Domeniul Peleș a fost retrocedat Regelui Mihai în
instanță, ca orice banal dosar de drept civil, la începutul lui 2007, prin decizie definitivă și irevocabilă. Ca
atare, în 10.06.2009, îi trage cheița lui Boc care, prin Secretariatul General al Guvernului, solicită Corpului său
de Control să „verifice condițiile în care fostul director al RA-APPS, Adrian Dumitru, a semnat decizia prin
care regele Mihai primește în posesie unul dintre imobilele restituite din Domeniul Peleș“ (Ziare.com). Se
lasă cu contestații, somații, plîngeri penale, uriciuni în presă. Nu iese, pînă la urmă, nimic. Decît, poate, încă o
deșteptăciune de mică pramatie ce toarnă dulceață în șoșonii Regelui.
Oaia Dolly, regele Cioabă și prințul Paul

Peste doar vreo trei luni de la șicana cu RA-APPS, în 08.09.2009, Băsescu îl ține la mare preț pe regele său,
Dorin Cioabă, participînd la Festivalul Romilor de la Costești: se lasă pupat abundent de țigănci a căror viteză
de reacție este net superioară SPP-ului, dansează pe scenă și primește în dar o mahmudea, să-i cadă la așternut!,
băiat de traseu, baroi bengos, talian bahtali!3, te diloav te hohauatu!4. Soția primește o salbă cu cocoșei, dar
nu de la rege, ci de la președintele romilor, nimeni altul decît Bercea Mondialu. Ăsta e din filmul cu fratele
lui Băsescu. Invitat de onoare la nunta benjaminei Eba din 01.09.2012, M. S. Cioabă postează pe Fb fotografii
de la eveniment,
1I.B. Deleanu, Țiganiada, Ed. Litera, 2001, pp. 291-293.
2 „Să se facă de rușine cel ce se gîndește la rele“ (fr.).
3 „Să trăiești, sănătate!“ (romanes)
4 „Să înnebunesc dacă te mint!“ (romanes)
406
între care și una stînd la aceeași masă cu Băsescu și cu fiul Florin, viitorul autointitulat monarh. Băsescu îi va
purta de grijă pînă la moarte autoîncoronatului. Solicită de urgență un avion al SMURD care, la bord cu
chirurgul cardiolog Șerban Brădișteanu, se deplasează în Turcia unde Cioabă era internat din cauza unei afecțiuni
grave. Se va stinge peste cîteva zile. Băsescu vine să se reculeagă lîngă sicriul cu trupul neînsuflețit al regelui iubit.
„Traian Băsescu a fost primit cu urale la casa lui Florin Cioabă, prilej cu care rudele și vecinii familiei acestuia
i-au spus:
«Să ne trăiți, domnule președinte, vă mulțumim peste tot!»“ (R.L, 21.08.2013).
Traian Băsescu va dovedi inventivitate și perseverență în a se dedica oricărui proiect cu potențial vătămător
pentru Casa Regală. După facerea regelui internațional, capul răutăților băsiste va zămisli un nou embrion regalian,
pe Paul. Paul-Philippe de Hohenzollern/ Paul Lambrino/ Prințul Paul al României. Depinde cum îl iei.
Originile regești ale lui Paul lasă de dorit. Mariajul morganatic dintre Carol al Il-lea și Zizi Lambrino, soldat,
între altele, cu nașterea lui Mircea Grigore Carol (autointitulat „de Hohenzollern“), tatăl lui Paul, avea să fie
anulat de Tribunalul Ilfov în ianuarie 1919. Va fi contestat apoi, cù succes, prin tribunale internaționale, în
ochii lui Paul se citește dorința arzătoare de a fi recunoscut, Élodie autentică între atîtea Elodii false, ca adevăratul
succesor la tronul României. Aiasta nu se poate, măria ta, i-ar fi putut spune, la limită, și lui Paul, la fel ca
Regelui Carol I, L. Catargiu. Paul nu este doar un copil, ci un copil rezultat dintr-o căsătorie anulată. Nici
Regele Carol al Il-lea și nici Regele Mihai I nu i-au acordat atît lui Paul, cît și tatălui acestuia calitatea de
membru al Casei Regale. Fără vreun drept dinastic, sărmanul Paul a rămas închis pe dinafară la fel ca Goe pe
dinăuntru. Dînd mărunt din buze extra muros, Paul s-au autoștanțat „de România“, deși aceeași moștenire
identitară ar fi dobîndit și în tricouri cu „de Samoa", „de Coasta de Fildeș“ sau „de Nauru“. Una peste alta și
unii peste alții - Paul și-a spus „Prințul“. La cîți baroni și cîte beizadele numără România, un prinț nu strică pe la
casa omului.
Un prinț fără prințesă e ca nunta fără lăutari. Așa a apărut soția, Lia. Prințesa Lia. Inițial, doar Lia Georgia
Triff, separată în 01.07.1998 de soțul Melvin Belli, un cunoscut avocat din SUA, cu 42 de ani mai în vîrstă decît
ea. Citind ce și cît își aruncau în obraz Lia și Melvin realizezi că, prin comparație cu presa de scandal americană,
tabloidele românești par mai
407
RADU CĂLIN CRISTEA
apropiate de stilul publicațiilor academice (Buletinul Societății Numismatice, Ephemeris Napocensis,
Revue roumanie de chimie, Analele Bucovinei etc.). Lia îl acuza pe Melvin că le-a abuzat fizic atît pe ea, cît
și pe fiica lor minoră, Melia. Melvin ridică enorm miza și o învinuiește pe Lia că l-a înșelat cu Episcopul
sud-african Desmond Tutu, dar și cu actrița Zsa Zsa Gabor. Lia ține o conferință de presă la un hotel din
Los Angeles, însoțită de un martor (un secretar gay) pe care îl întreabă dacă a avut relații erotice cu ea. Melvin
o învinovățește pe Lia că a făcut praf un milion de dolari într-o aventură sexuală cu un tînăr australian de 25 de ani
(cu cazier!). Tot Lia l-a aruncat pe unul dintre cîinii lui Melvin de pe Golden Gate Bridge (21.09.2014,
Wowbiz.ro). Ușor surmenată, cu 15 milioane de dolari în cont în urma partajului, Lia cade în brațele Prințului
Paul și devine Prințesă. Că ambii s-au băgat pînă la gît în afaceri dubioase cu retrocedări contează mai puțin. Nu
contează chiar deloc că Paul primise o bucățică bună din moștenirea lui Carol al Il-lea, via Lambrino. Conta, dar
numai pentru Traian Băsescu, că, după mai multe înconjururi ale lumii cu pluta, dăduse, în fine, peste a șaptea roată
de la căruța plină cu regi ratați.
Eructațiile lui Paul cu azimut Palatul Elisabeta îl ung pe suflet pe Băsescu. Fiecare palmă de pămînt cîștigată de
Paul i se pare că rupe o părticică din Domeniul Coroanei. Mocofănismele lui Paul îl farmecă, așa că nu mai stă pe
gînduri, își ia de mînă soția și devin nași de botez ai autointitulatului Prinț Carol Ferdinand, fiul lui Paul și al
Liei (Biserica Domnița Bălașa, 22.05.2010). în 10.01.2011 îi taie moțul lui Ferdinand. Nașul Traian îi
dăruiește prințișorului pixul său Mont Blanc. Din rațiuni de CV, fătul fusese născut la maternitatea „Regina Maria“.
Băsescu simpatizează cu clonele. Pentru el, Regele Cioabă, Prințul Paul și Prințesa sunt oricînd mai regali decît
Regele Mihai, Principesa Margareta și Principele Radu. Istoria se grăbește. în 25.10.2015, Regele Mihai
susține în Parlament un discurs memorabil. Printre invitații de onoare - Cari Gustav, Regele Suediei, și
Regina Sofia a Spaniei. Lipsește, desigur, Băsescu: participă la manifestările de Ziua Armatei. Boc se plesnește
cu palma peste frunte: și el ia parte la Ziua Armatei! Patriarhul BOR, Daniel, își mîngîie nervos barba. Și
el are alte urgențe: îl sărbătorește pe Cuviosul Dimitrie Cel Nou. A doua zi după discurs, un Paul zălud îi trimite
„unchiului“ Mihai o scrisoare nemernică din care citez un pasaj, respectînd ortografia autorului:
„O familie regală apăsată de un trecut nu foarte onorabil (?) și încercuită de șacali politici, care nu vor decît
să vă folosească în interese de partid, nu are cum să convingă un popor, care și așa o duce greu, că ea este un
«simbol al trecutului,
408
ÎMPĂRATUL CU ȘAPCĂ o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității
noastre». Așa cum a fost și momentul abdicării, încercarea de a mistifica istoria României prin schimbarea
într-un mod total ilegal, a Constituției Regale într-o Republică (?!), în ceea ce privește legea salică, probabil
datorită lăcomiei unor membrii (sic!) ai familiei, care nu au sînge regal, dar au interese proprii, nu are cum să
aducă simpatia și respectul unei națiuni.“ (mediafax.ro)
Cu ce se ocupa între timp autorul acestei epistole abjecte și protejatul lui Traian Băsescu pentru a(-și)
„aduce simpatia și respectul unei națiuni?“ Comunicat DNA, 21.12.2015, relativ la „Dosarul retrocedărilor
ilegale. Lotul Truică Lambrino“: „Prințul Paul i-a promis lui Remus Truică și asociaților săi o cotă importantă,
între 50% și 80% din valoarea bunurilor pe care le revendică în România, și, ulterior, le-a și dat acestora bunurile,
pe măsura obținerii lor, în schimbul intervenției pe lîngă funcționari publici cu atribuții în
reconstituirea/retrocedarea dreptului de proprietate din București și din alte județe din țară sau asupra
judecătorilor.“
Cum se dau palme unei statui (cu exemple)

Traian Băsescu se simte tabla-bașa în regatele autointitulaților regi, prinți, prințese. în absența exemplarelor
veritabile, se răsfață cu înlocuitori. Soarbe năut și lasă să i se pară că bea cafea arabică sută la sută. Băsescu se
atașează de reproduceri. Adoră copiile ieftine. Xeroxează imagini cu regi cît îi poftește inima. Apoi la pune mustăți,
le lungește nasul, îi chelește. L-ar caricaturiza pe Rege pînă i s-ar usca mîna. Cînd facsimilele capătă viață, se
mișcă, vorbesc, Președintele Gepeto cade în extaz. Te mai saturi însă și de jucării. Tînjești după ceva autentic, după
înfruntarea cu originalul, cu adevărul în carne și oase. Această fixitate de idee, de sfidare recurentă, ca de la bărbat
la bărbat, a Regelui de Președinte, nu datează de ieri, de azi. Este o purtare a lui Băsescu ce eclozează iterativ.
Ultima oară a ieșit un mare ou clocit. Traian Băsescu:
„Abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic?! Nu, a fost un act de trădare al interesului național
României din partea Regelui. Unora le dăm averile, iar pe alții îi considerăm criminali de război - șeful de stat și
primul-ministru (sic!)... Doar pentru că unul-a fost slugă la ruși și a lăsat țara prin abdicare îl iertăm de toate
păcatele?" (22.06.2011, Bl TV).
Această turpitudine prezidențială va rămîne, cu siguranță, în topul infamiilor înregistrate de marca Băsescu.
Băsescu a spus cu voce tare ceva
409
RADU CĂLIN CRISTEA
défait și între patru pereți. Adriana Săftoiu își amintește o discuție „încheiată brusc“ între Băsescu și Pleșu pe
tema abdicării forțate a Regelui. Argumentele de bun-simț invocate de Pleșu s-au izbit de replicile pueril-
năroade ale Președintelui:
„...gesturile mari cer sacrificii mari. Traian Băsescu considera că, dacă regele nu ar fi abdicat, comuniștii nu
ar fi pus mîna pe țară“ (Realitatea TV, 23.06.2011).
Terfelirea istoriei cu aere de țopîrlan care trage o scatoalcă unei statui îi aduce lui Băsescu o stabilitate de
etambou. Desigur că un raid cinstit prin vreo bibliotecă ar fi purificat îmbîcseala instrucției prezidențiale în
chestiunea circumstanțelor abdicării Regelui Mihai. Poți pune însă bază în bibliotecile lui Traian Băsescu?
întrebat de Dan Diaconescu ce făcea în lungile perioade petrecute pe mare, Băsescu a răspuns:
„Cum ajungeam într-un port, cum mă duceam într-o bibliotecă“ (gandul.ro, 30.12.2009).
Nu ne așteptăm să găsim în bibliotecile lui Băsescu altceva decît grobianisme obscene și rezolvări de urgențe
fiziologice, în specifica ilustrare a axiologiei matrozilor de cursă lungă. N-ar fi prima oară cînd Traian Băsescu
uzează de mistificări ale istoriei pentru a susține postulate aberante. Opinia lui Băsescu despre Regele Mihai
scandalizează prin siluirea unui adevăr istoric, prin ostentația ranchiunii și, tipic, prin virulența vorbirii.
Washington Post din 24.06.2011 observa că răbufnirile lui Băsescu „i-au șocat pe români care îl respectă pe fostul
suveran și îi apreciază rolul în istoria țării.“ în concluzie:
„Poziția lui Băsescu a amintit de acea din perioada comunismului cînd Regele Mihai era disprețuit de regim,
iar însemnătatea sa a fost minimalizată.“
Băsescu revine peste aproape patru luni, tot la Bl TV (în 18.10.2011), asupra aceleiași teme, într-o altă serie
de apostrofări suburbane:
„îmi mențin aprecierile anterioare, deci n-am ce să modific (...). România nu are un rege, are un ex-rege și eu
trebuie să am responsabilitatea termenilor (...). Eu nu pot intra în acest joc mic în care să mă prefac că România are
un rege, ca să nu mă atace presa. Nu mă pot face că nu văd că dl. Duda joacă un rol de prinț consort sau ce
Dumnezeu face (...). Nu numai mentalitatea mă face să resping orice apropiere de un astfel de joc politic pentru că
bietul ex-rege care nu-și dă seama că a fost împins într-o partitură din asta... dar e problema dînsului relația cu
dl. Voiculescu, cu PSD-ul, cu PNL-ul.“
410
în frunte cu huiduma fioroasă a lui Voiculescu și cu sprijinul partidelor trădătoare de neam, firește, cu
excepția PDL-ului, complotul pentru reinstaurarea monarhiei ar avea sorți de izbîndă:
„S-ar putea afla că există o soluție constituțională... și poate (cine? - n. m.) propune actualului Parlament să
se transforme în Constituantă și, uite, eu sunt convins că PSD-ul și PNL-ul ar pleda pentru o Constituție nouă
care să introducă monarhia.“
Lui Băsescu îi repugnă „indecența“ Casei Regale:
„...a părea că ești soluția sau asta e impresia pe care o emană fosta Casă Regală a României nu cred că
reprezintă decență și de fapt asta mă deranjează cel mai tare.“
Sunt opiniile Președintelui României, de luat în considerație, în pofida excentricității lor. Dacă în aceste
propoziții Băsescu se califică, cît de cît, ca interlocutor, în majoritatea celorlalte își dă arama pe față sub identități
analoage caracterului său: papugiu, sichimea, magouillard1, liftă, mocîrțan. La o adică, totuși, negustorul Băsescu
ar mai lăsa ceva la preț:
„A fost un șef al statului, bun, rău, e în viață, lasă-1 dom’le în banii lui, nu te lega de sufletul lui...“
Președintele din Băsescu se întoarce însă la nerușinările sale ce au făcut epocă:
„Ce te faci cu unul care e pe viață și pînă la urmă îți mai lasă și moștenitori. Dacă, Doamne ferește!, iese
unul cu dizabilități, ce te faci, rămîi cu el șef de stat?“
Nu-mi amintesc ca eruditele supușenii din preajma lui Traian Băsescu să fi luat o distanță decentă față de
noua erupție a picii prezidențiale. Ar fi fost, oare, de așteptat din partea celor care și-au simțit principiile
fecundate de sistemul de valori al Președintelui Băsescu o demarcare de această țanțoșă ingnominie? Chiar
să te lași anexat, la adăpostul tăcerii, de grosolănia unei personalități pentru care monarhia este reperată ca o
potențială sursă de șefi de stat handicapați? îți poți lua o pauză morală, subscriind la abominabila netrebnicie a lui
Traian Băsescu, doar din orgoliul de a nu-ți deschide un proces de conștiință pentru pomădarea aceluiași
individ cu verbe înaripate? Liniște de mormînt. Altum silentium.2 Băsescu afirma în același interviu că „80%
din români vor să aibă un președinte, bun, rău; dar
1 „Fitiligiu,sforar“ (fr.).
2 „Tăcere adînca“ (lat.)
411
RADU CĂLIN CRISTEA
știu că-i schimbă.“ Coincidența face ca, la numai două săptămîni după această declarație, Centrul de Studii și
Cercetări Infopolitic (CSCI) să realizeze un sondaj de opinie (31.10-02.11.2011, metoda CATI, eroare maximă
tolerată +/- 3,3%) unde, la încrederea în personalități, pe primul loc se află Regele Mihai (cu 46%). 13% din
respondenti au încredere în Băsescu, în timp ce 70% au o părere „proastă și foarte proastă“ despre Președinte.
Istoricul Uitucilă: Neagu Djuvara
ELB nu puteau lipsi din acest peisaj de coco. Rînză fierbinte, Băsescu a mai făcut un pocinog, batjocorind istoria
națională și insultînd Casa Regală. S-au reunit dregătorii pricepuți la dres busuiocul. Fermecătoare a devenit
priveliștea înțelepților ce s-au căznit să scoată din baltă pietroiul azvîrlit de Băsescu. întrebat despre „săgețile“
trimise de Președinte către Rege, Pleșu îl cam face îngeraș pe Băsescu:
„Deprimante! M-am exprimat public despre asta. Nu se poate să te vizitezi cu Regele Cioabă, să dănțuiești cu
Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan Diaconescu și să-l nășești pe bietul Paul de Hohenzollern și,
în același timp, să te răfuiești, ignar, cu Regele Mihai. E de neînțeles“ (adevărul.ro, interviu, 04.11.2011).
Cărtărescu se necăjește nu pentru că lui Băsescu îi trece prin cap ghiuleaua unui nou pocinog, ci de ce vorbește
în gura mare. Sever Voinescu, la acea vreme purtător de cuvînt al PDL, considera că spusele lui Traian Băsescu
reprezentau „percepția subiectivă a președintelui asupra unui moment din istoria recentă“ (mediafax.ro,
23.006.2011).
Te poți întreba: cît de recentă poate fi o istorie la peste șase decenii după începutul ei? Comentînd, într-o
frenezie de ilot, infama șarjă a șefului său, consilierul prezidențial Sebastian Lăzăroiu consideră că, în calitate de
Rege, Băsescu ar fi acționat mai patriotic (Realitatea TV, 26.06.2011):
„Băsescu nu ar fi abdicat cum a făcut-o Regele, ar fi negociat ceva în interesul țării.“
Cu tancurile la geamuri și o mie de studenți cu pistolul la tîmplă, Băsescu ar fi negociat, cel mult, închirierea
unei plute cu care să se ducă de unde a venit. Sorbonardul Adrian Papahagi, autor al legendarei apoftegme „nu
suntem căcăcioși, noi suntem curajoși“ (07.06.2014), bifează o nouă sudalmă publică (Acuz, 17.11.2014) al cărei
unic destinatar este Regele Mihai:
412
„Majestate, Vă cer public, în numele poporului român care își respectă adevărata tradiție, să vă cereți scuze că
ați capitulat în fața urmașilor comuniștilor, că ați decorat și ați primit la masă oameni care nu ar fi avut ce să
caute în prezența Majestății Voastre, legitimîndu-i astfel. Poporul privea la Majestatea Voastră cu venerație și
aștepta un model de intransigență morală și înălțime sufletească, pe care nu ați reușit să-l încarnați.“
într-un laitmotiv ce se va răspîndi ca un prurit ideologic pentru o secțiune omogenă a ELB, Papahagi
înfierează o pretinsă legitimitate acordată comunismului de Regele Mihai. Ideea ar fi doar năroadă dacă n-ar fi
propagată, de vreun deceniu încoace, cînd mai cu perdea, cînd verde în față, de un grup de personalități
autoidentificate ca legatare exclusiviste, in saecula saeculorum1, ale reprezentării anticomunismului
românesc. Iluminați, sectar, de această plenitudine a insanității, intelectualii cu pricina apelează la aceleași
expozeuri pentru a-l trimite pe Rege în surghiunul celor condamnați că ar fi clacat etic atît în timpul
comunismului dejist, cît și al postcomunismului iliescian. Adevărul (re)publică, în ediția din 24.10.2014,
așadar în ajunul împlinirii de către Regele Mihai a vîrstei de 93 de ani, un „omagiu“ derutant transmis de istoricul
Neagu Djuvara. E vorba de un interviu din care redacția a selectat, ca titlu, și o zicere zdrobitoare a
istoricului:
„Regele Mihai trebuia să moară sărac și curat.“
Mă sfiesc să comentez această aserțiune legată de oportunitatea unui anume sfîrșit, în condiții riguros impuse,
al Regelui Mihai. Să înțelegem apoi că Regele Mihai ar fi „necurat“, adică prins în angrenaje murdare ce i-ar fi
impurificat pentru vecie destinul? Djuvara denunță un pact al Regelui Mihai cu „Diavolul“ Iliescu:
„Carevasăzică, Ion Iliescu a avut dibăcia, prin intermediul lui Duda, să-l «cumpere» pe Rege. I-a restituit
Săvîrșinul, pe urmă a pregătit restituirea Palatului Peleș. Asta e părerea mea, Regele ar fi trebuit să rămînă curat și
sărac. Ion Iliescu i-a restituit lucruri care, într-adevăr, sunt ale lui, dar trebuia să le accepte mai tîrziu, și nu de la
acest om.“
Neagu Djuvara pornește de la o alegație suspect de neserioasă, afirmînd că proprietățile Casei Regale s-ar fi
aflat la cheremul lui Ion Iliescu care le-ar fi restituit după placul și chefurile sale. Adevărul este cu totul altul.
Vorbesc de adevărul istoric, nu de astuțiile lui Djuvara. în 20.09.1999 a fost înregistrat la Tribunalul Arad
dosarul civil nr. 4732/09.09.1999 prin care
1 „în veacul vecilor“ (lat.).
413
RADU CĂLIN CRISTEA
Regele Mihai cerea să reintre în posesia Castelului și a Domeniului Săvîrșin, cumpărat pe baza contractului de
vînzare/cumpărare nr. 9509/01.04.1944. Domeniul Săvârșin avea să fie restituit Regelui Mihai prin hotărîre
judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă după epuizarea tuturor căilor de atac (cu recursuri la Curtea de Apel
Timișoara și la ÎCCJ). Regele a reintrat efectiv în posesia Domeniului Săvârșin în 01.11.2005.
Neagu Djuvara abdică în interviul amintit de la o minimă documentare și în privința invocatei restituiri aâ
libitum1 a Domeniului Peleș de către același investit patron imobiliar național Ion Iliescu. încă o persistență
gravă în eroare a istoricului. Familia Regală a revendicat Domeniul Peleș prin restitutio in integrum, pe
Legea 10/08.02.2001 (modificată prin Legea 247/19.07.2005) „referitoare la restituirea integrală în natură a
tuturor bunurilor confiscate în timpul comunismului.“ Prin notificarea 333/07.08.2001 se solicită Primăriei orașului
Sinaia de către Mihai I de Hohenzollern Sigmaringen „restituirea în natură a tuturor imobilelor care au compus.
Domeniul Sinaia la momentul preluării acestuia prin Decretul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare a
României nr. 38/26.05.1948.“ Printr-o altă notificare (2457/08.08.2001) Regele Mihai cere RA-APPS restituirea în
natură a imobilelor componente ale Domeniului Sinaia aflate în administrarea acestei regii. Executivul condus
de Adrian Năstase nu se așteptase la mutarea juridică a Casei Regale: „Cererea fostului suveran este pentru
noi surprinzătoare“, a spus imediat Șerban Mihăilescu, secretar general al Guvernului. După o cugetare de trei ani,
Cabinetul Năstase a adoptat, în ședința din 21.10.2004, un proiect de lege referitor „la plata unei despăgubiri
bănești în sumă de 30 milioane euro către fostul Rege Mihai I, pentru imobile nerestituite acestuia, aparținînd
Domeniului Peleș, precum și pentru bunurile din dotarea acestora.“ Dezbaterea proiectului în procedură de
urgență cade însă la vot, în Senat (03.11.2004).
Coțcării academice
Au loc alegeri, se schimbă garnitura Puterii, Traian Băsescu cîștigă Cotroceniul și noul Guvern condus de
Premierul Călin Popescu-Tăriceanu decide, în ședința din 27.01.2005, supunerea spre adoptare de către Senat a
unei hotărîri prin care se reia, cu aceleași coordonate, proiectul emis de
1 „După chef“ (lat.).
414
precedentul executiv. De notat, așadar, și spre (a)uzul istoricului Djuvara, că Ion Iliescu se volatilizează din
acest tablou al retrocedărilor regale. Proiectul va cunoaște un parcurs chinuitor și sterp: adoptare în Senat și
Camera Deputaților; sesizare de neconstituționalitate din partea a 28 de senatori; CCR acceptă obiecțiunile
și declară legea, în ansamblul ei, ca fiind neconstituțională (Decizia nr. 600/09.11.2005); încetează procedurile
legislative prin respingere definitivă de către ambele Camere (07.11.2006). Ceea ce nu s-a reușit în Parlament
printr-o lege specială prinde contur ca speță de drept comun și, în sfîrșit, acest alambicat periplu restitutiv va fi
tranșat printr-o rezoluție administrativă a Guvernului Tăriceanu: prin Decizia de retrocedare nr.
813/A.I./3/RD/01.03.2007 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor sub semnătura lui Kelemen Hunor, „Castelul
Peleș, Castelul Pelișor și căsuța Poartă, împreună cu terenurile aferente, au fost retrocedate Regelui Mihai I“.
Fără nicio despăgubire bănească.
în concluzie, un istoric cu reputația lui Neagu Djuvara ar fi putut lesne afla că restituirea Domeniilor Peleș și
Săvârșin s-a produs „tîrziu“, prin proceduri judiciare transparente și fără ca Regele să fi fost în vreun fel
„cumpărat“ de Președintele Iliescu. Prin raționamente delegitimate de realități obiective, Djuvara patinează spre
sentințe sarcastic-zeflemitoare, dar pur fanteziste. Apare în fotografie și eurodeputatul PDL,
ex-protocronul TRU, un dîrz debitor de lichelisme propagandistice, fie că e vorba de Ceaușescu, fie de
Băsescu. Nicidecum scos din fire de „seria de remarci slobode într-o discuție pe tema Regelui Mihai“
(30.06.2011, citat de Newsln), TRU se amuză strașnic și persiflează riposta apărătorilor Regelui Mihai,
decontată ca o bufonadă ridicolă:
„Cruciada indignaților atinge cote de care Iliescu și ceilalți hăituitori ai Regelui n-au avut parte. Monarhiști
generați prin recalificare rapidă organizează podul scuzelor și îi cer iertare Regelui.“ Vladimir Tismăneanu, acest
Gheorghi Konstantinovici Jukov al oportuniștilor radicali care combat sub steagul lui Băsescu, intră cu tancul, dar
nimerește alături de incinta discuției despre „sluga la ruși“:
„în 1946 (cînd s-au desfășurat alegerile trucate de comuniști - n. m.) Băsescu nu era născut“ (mediafax.ro,
29.06.2011).
Tismăneanu e la curent că Băsescu nu se omora cu cititul:
„El (Traian Băsescu - n. m.) nu vine, nu a citit, bănuiesc, sau în orice caz nu a interiorizat o întreagă ideologie
antimonarhistă care are istoria ei.“
415
RADU CĂLIN CRISTEA
E interesant că, peste ani, Tismăneanu îl va taxa cu asprime pe Ovidiu Șimonca (Redactor-șef adjunct al
Observatorului Cultural) pentru un pretins „criptoantisemitism“ al acestuia:
„Da, domnule Șimonca, voi studia cu maximă rigoare fenomenul criptoantisemit, mai ales în încarnarea sa
ostentativ corectă politic și istoric, o formă de mistificare prea frecventă în zonele stîngiste vestice pentru a avea
nevoie de o deconstrucție hiper-sofisticată“ (Contributors.ro, 14.01.2015).
Nu știu în ce stadiu al cercetărilor se află Tismăneanu. Avea motive să înceapă mult mai devreme, chiar cu acel
interviu din 22.06.2011 de la Bl TV, al lui Băsescu, unde atacul la Regele Mihai este precedat de onorul acestuia
la Mareșalul Ion Antonescu.
„Băsescu:
«Soldați români, vă ordon treceți Prutul!»1
Ion Cristoiu:
Dacă erați la vremea respectivă dădeați acest ordin?
Băsescu:
Da!
Cristoiu:
De ce?
Băsescu:
Pentru că aveam un aliat și aveam de recuperat un teritoriu. Dacă aveam condițiile de atunci - probabil că aș fi
făcut-o!“
Această conformitate în atitudine a lui T. Băsescu și I. Antonescu, fie și într-o contextualizare speculativă
altminteri atît de uzuală la Tismăneanu, să-l facă strecurabil și pe Henric al V-lea al nostru pe lista
„criptoantisemiților“? Nu récriminez pe nimeni, doar casc ochii la determinarea în reverență a lui T.
Băsescu față de I. Antonescu și acțiunile acestuia. Considerîndu-se că „responsabilitatea lui Ion Antonescu
pentru uciderea evreilor din Basarabia, Bucovina și Transnistria este indiscutabilă“, în Raportul Final al
Comisiei Internaționale pentru studierea Holocaustului în România („Comisia Wiesel“) se mai afirmă că „Ion
Antonescu a fost direct implicat în acțiunile represive majore ale regimului său contra evreilor.“2
1 Corect: „Ostași, vă ordon: treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din răsărit spre miazănoapte! Dezrobiți din jugul roșu al
bolșevismului pe frații noștri cotropiți“ (Ion Antonescu, 22.06.1941).
2 „Raport Final“, Ed. Polirom, 2004, pp. 247-248.
416
Dacă atunci cînd Băsescu se recunoaște necondiționat în decizii ale Mareșalului Antonescu (vezi și mai sus),
consimțind fără rezerve la calitatea României de aliat al puterilor Axei, Germania nazistă în primul rînd, nu
este „(cripto)antisemit“, mă întreb și eu, de ce l-o mai fi alergat Tismăneanu cu fierul roșu pe Șimonca?
Tismăneanu mimează, totuși, că-i atrage atenția Președintelui cu o plasă de prins fluturi: „îmi exprim rezervele
față de stilistica exprimării“, declară Tismăneanu, indicînd și ecusonul autorității sub care fusese emis edictul
său: „ca profesor de științe politice și istoric al comunismului“ (DC News, 23.06.2011). Profesorul de științe
politice și istoricul comunismului nu-și pun, cel puțin în acest caz specific, problema propriei „stilistici a
exprimării“ față de „stilistica exprimării“ lui Băsescu privindu-1 pe Antonescu.
Tismăneanu face un efort urieșesc de a reveni în discuție peste cîteva luni cînd publică articolul
„Monarhismul de ultim ceas. Despre măștile cinismului“ (22, 28.10.2011). Dată fiind coerența sa probabil de
sorginte dadaistă, textul putea avea orice alt titlu. S-ar înțelege oarecum că Tismăneanu se înfurie pe Ion Iliescu
pentru că acesta s-ar amesteca în mod obscen în dezbatere cu declarații favorabile Regelui, culmea!, tocmai
el care a fost unul dintre Liderii Uniunii Elevilor din România, al „Tineretului Progresist“, al PCR etc.
Tismăneanu ia startul de lîngă Petru Groza și ajunge, sleit, la grațierea dizgrațiată a lui M. Cozma de către
Președintele Iliescu, în 2004. Sforțarea asociativă îl pune, literalmente, la pămînt, așa că își amintește ca prin
ceață de ofensele lui Băsescu la adresa Regelui. Tismăneanu gîndește, în același text apărut în 22, pe mai
multe piste și capitulează, perplex, într-un moment de abis graforeic:
„Din cîte înțeleg, președintele Traian Băsescu are rezerve față de acțiunile (ori inacțiunile) Regelui Mihai
ca șef al statului român din anii războiului, în perioada cînd România era parte a Axei, deci în anii bestialelor
acțiuni care au constituit Holocaustul, și mai ales în raport cu abdicarea necondiționată din decembrie 1947,
dar acest lucru (care? - n. m.) nu s-a tradus în acțiuni punitive, în campanii isterice de presă, în molestare
simbolică, pentru că ce (sic!) altceva este expulzarea pe cale polițienească, a fostului șef de stat?“
Tismăneanu, acest Ahile ajuns la Troia, în triumf, după capitularea cetății, se ascunde în spatele unui anume
Miron Damian pe care îl pune să vorbească în locul lui:
417
RADU CĂLIN CRISTEA
„Nu cred că se poate vorbi despre antimonarhism ca angajament ideologic în cazul lui Traian Băsescu. Ion
Iliescu și Petre Roman au fost cei care au comandat și aprobat acțiunea rușinoasă din decembrie 1990,
justificată, în ochii lor, de fixațiile unui anti-monarhism programatic.“
V. Tismăneanu se tîrăște mai chinuit decît sergentul lui V. Alecsandri pînă la sfîrșitul articolului pentru o
salvatoare concluzie:
„Regret că am crezut în convertirea lui Iliescu la pluralism.“
Dregătorii de busuioc
într-o măreție a servilismului cu scînteieri sublime s-a înfățișat public Teodor Baconschi, Ministru de
Externe și prim-vicepreședinte al PDL. Chestionat dacă Băsescu a comis o gafa, Baconschi fandează cerind
„definiția gafei“ (11.07.2011, în gandul.info). întrebat într-un alt interviu (HotNews, 27.06.2011) dacă a
greșit sau nu Traian Băsescu făcînd acele aprecieri despre Regele Mihai, șeful diplomației înalță în doar cîteva
secunde un Keops al oportunismului de obraz gros. Limba mincinoasă („Proverbe“, 6:17) a lui Baconschi îl
întărește în credința în Băsescu. Ascultați ce drăgălășenie de bun creștin băsist!
„Actul de abdicare al Regelui Mihai (...) trebuie tratat ca pe un episod tragic în istoria noastră și în același timp
la Biroul Permanent Național al PDL la care urmează să particip după emisiunea noastră există o agendă
convenită cu o zi înainte și care nu își propune să facă exegeza afirmațiilor prezidențiale sau ale oricărui alt actor
politic“.
Este menționată în același interviu și reacția Ambasadei SUA la București (24.09.2011), care, într-o
replică elegantă la judecățile ofensatoare ale lui Băsescu, a reprodus alocuțiunea din 20.03.1946 a Președintelui
Harry S. Truman la decorarea Regelui Mihai cu Legiunea de Merit (în grad de Chief Commander).
Baconschi face treișpe-paișpe:
„Cred că nu e surprinzător că o ambasadă se comportă diplomatic.“
Ministrul PDL de Externe și Președintele Fundației Creștin-Democratice Baconschi va mai fi zduduit de o
dilemă regală la aniversarea Suveranului României, în Parlament, în 26.10.2011. Baconschi nu va lua parte la
eveniment. Nu i-a mai găsit loc pe agendă, deși, în ziua respectivă, a participat la ceremoniile Zilei Armatei și a
primit vizita Ministrului ceh de Externe. își ia, totuși, inima în dinți și emite o bulă curajoasă:
418
»... fiecare dintre noi putem avea dreptul la o opinie despre istoria mai nouă a României.“ (The Money
Channel, 26.11.2011).
T. Baconschi prinde curaj, mai ales că, între timp, nu-și mai putea permite să rămînă de lemn Tănase în fața
„partizanatului“ Casei Regale. Astfel, Baconschi mustră Casa Regală că ar fi cedat unor influențe politice.
Baconschi vorbește pe linie de partid. „El“ este „noi“:
„N-am să vă ascund regretul că nu am reușit, împreună cu Casa Regală, să menținem Casa Regală deasupra
sugestiilor de partizanat politic, de înclinare a balanței, deasupra luptelor de partid sau partizane. Și cred că
acest lucru nu ar trebui imputat, evident, Casei Regale, dar e de deplîns.“ (I.c.)
Pentru Baconschi, ex-Baconsky, Consilier prezidențial sub Băsescu, Ambasador la Paris sub Băsescu,
Ministru de Externe sub Băsescu, cocoșul nici n-a mai cîntat a treia oară. S-a lepădat nu doar de Rege, ci și de
propria credință. Cu doar cîțiva ani înainte, Baconsky scria vibrant despre „Lecția Regelui“:
„Mă număr printre admiratorii Regelui Mihai (...). Am resimțit hăituirea fostului suveran pe o șosea întunecată
(și succesiva lui expulzare) ca pe una dintre barbariile care te fac să-ți fie rușine de tine însuți și de ai tăi. Așa că
m-am bucurat (cu atît mai mult) atunci cînd am observat că - la întoarcerea ce i-a fost într-un tîrziu «acordată» -
prezența regelui a electrizat, scurt și cuprinzător, vreun milion de bucureșteni. Cu ozazia acelor zile de Paști,
n-am fost probabil singurul care a crezut că învierea lui Hristos ar putea cuprinde și România“ (cotidianul.ro,
09.02.2007).
Fățărnicia se va sui pe culmi încă mai înalte de unde, „om cu doxă“, Baconschi va emite și alte „semne
de gîndire mitocană“1. Tace de mama focului Președintele ICR, H.-R. Patapievici. De vină să fie odgoanele
funcției publice? Mă abțin să spun că nu știu. Cevașilea asurzire voluntară va fi fost, Patapievici scriind, mai
înainte, texte foarte inimoase despre Regele Mihai:
„Regele nostru a fost poarta prin care nu am avut îndrăzneala și socotința să pășim după 1989, deși era atît
de limpede că fusese pusă acolo doar pentru noi, numai să o fi dorit. îmi pot foarte bine imagina o scenă de la
sfîrșitul timpurilor, în care Regele nostru vorbește in aeternitam despre
1 Dorin Tudoran, Băsesc, deci exist - Intelighenție și putere în România anilor 2004-2014, Ed. Cartier, 2015, p. 116.
419
RADU CĂLIN CRISTEA
poporul român, care a fost al lui, cu îngerii cei mari, înfricoșații...“ (22, 27.11.1996).
înșir în acest eseu opiniile unei intelighenții cu educație aleasă care ar fi fost de așteptat să se aplece
asupra oricărui subiect de anvergură aflat în circuit public cu onestitate analitică și justă despărțire a adevărului de
reversurile lui. Mai ales cîteva voci foarte velare din ELB perseverează în rularea acelorași fapte demonstrate a
fi, în integralitatea lor, niște falsuri. Ne aflăm într-o situație similară cu fabricarea de către Securitate a legendei
plecării în exil a Regelui Mihai și a Reginei-Mamă Elena, în 03.01.1948, cu un tren, chipurile, ticsit de tablouri
prețioase, aur, bijuterii, mobilă, sume mari de bani, autoturisme de lux etc. S-a dovedit, inclusiv cu documente din
arhiva Securității, că în trenul amintit, pe lîngă militari cu duiumul, armament de toate tipurile și multă muniție,
s-au urcat „un butoi cu brînză, saci cu cartofi, lăzi cu zahăr și pachete de alimente“. Falsul mit al Regelui părăsind
România ca un nabab hrăpăreț n-a putut fi pe de-a-ntregul spulberat nici de repetatele mărturisiri pe această temă
ale însuși Regelui (de exemplu, într-un interviu din 26.12.2011 pentru El Pais, Regele Mihai precizează, din
nou, referitor la obsedantul tren din ianuarie ’48 că „am luat cu noi doar bunurile personale“). Aceeași formă de
escrocherie morală îmbracă și invocarea anticomunismului ipocrit și dedat la rușinoase învoieli al Casei
Regale a României. Am descris în detaliu avatarurile retrocedării Peleșului. Revin: instanța a hotărît și nu vreo
negociere pe sub masă a readus Peleșul între bunurile Casei Regale la începutul lui 2007. Șase ani mai tîrziu,
într-un comentariu construit pe adversități ce se anulează reciproc (în 22, 21.02.2013), Andrei Cornea scrie:
„Chiar și în anii din urmă, (Regele) s-a arătat conciliant și flexibil, poate prea mult, atunci cînd Ion Iliescu a
acceptat să-i retrocedeze un palat“.
Ce să mai adaugi? Ce palat a primit Regele de la Președintele Iliescu? Rupt de realitate, îndărătnic, poate,
la informare corectă, A. Cornea plimbă mielul: dacă, totuși, s-ar fi lăsat prea ușor înduplecat de comuniștii aflați
la putere, Regele ar fi avut, de fapt, legăminte de taină finalizate în 2007 nu cu Ion Iliescu, ci cu
neo-cripto-comunistul Traian Băsescu care în 18.12.2006 tocmai denunțase comunismul ca „regim ilegitim și
criminal“? Mircea Mihăieș, visceralul de serviciu al agitprop-ulm băsescian, sare ca ars și demască acuplarea
monarhiei cu comunismul (Deutsche Welle, 26.10.2004):
„E cunoscută adversitatea dintre neo-comunistul Iliescu și Regele Mihai din perioada anilor ’90. Ca prin
miracol, ura de clasă a dispărut în clipa
420
cînd familia regală a fost penetrată, precum creta cu nuanțe de crin, de cerneala albastră a pesedismului. Din acel
moment, nimic n-a mai stat în calea iubirii dintre cele două case: monarhia și comunismul.“
în același text, imaginația sulfuroasă a lui Mihăieș vede „argintii trădării lui Iuda“ în primele diligențe de
restituire a Peleșului. Mihăieș se remarcă din nou prin dezinvoltura cu care ajunge, din doar cîteva mișcări, la
limita execrabilului. Scrie, de pildă, că monarhia românească ar fi contractat o boală de sînge „rușinoasă“ și că
Regele Mihai ar fi un precupeț:
„Comportamentul lui Duda (Principele Radu al României - n. m.) se înscrie perfect pe lunga și
stupefianta pantă a cedărilor pe care s-a înscris, mai ales după anul 2000, familia regală. Duda aplică doar lovitura
fatală unui construct a cărui viabilitate a fost dinamitată apăsat, negustorește, de înșiși reprezentanții săi. Nu
poți, ca rege, să te complaci în posturi de precupeț, n-ai cum să înfigi în sîngele albastru roșeața de boală rușinoasă
a pesedismului fără a suporta disprețul celor care te-au susținut cîndva. Duda a devenit, în clipa de față,
lichidatorul ultimelor speranțe că într-o țară distrusă de propriile-i zvîrcolituri isterice s-ar fi putut instaura
decența“ (EVZ, 25.05.2009).
Intervenție dezarmantă a lui Mircea Cărtărescu din care se deduce că, decît să spună prostii în public, era mai
normal ca „simbolul național“ Băsescu să stea acasă:
„Cine l-a pus, de pildă, să răbufnească ieri seară împotriva Regelui Mihai, să-l numească și trădător al țării? Mai
ales, cine l-a pus (cine pe cine a pus? - n. m.) să aprobe trecerea Prutului de către generalul (Mareșalul -
n. m.) Antonescu? Chiar dacă acestea sunt convingerile reale ale Președintelui, ce sens avea să fie debitate pe un
post de televiziune? Un Președinte trebuie să fie diplomatic (da! - n. m.), el nu e un revizionist (nu! - n. m.), ci un
simbol național (in the flesh! - n. m.). Dacă are unele păreri nu prea democratice, mai bine să nu și le exprime, căci
trăim într-o țară democratică“ (EVZ, 23.06.2011).
Redutabil debitor de bazaconii, Cătălin Avramescu își dă în petic și cu monarhia care, zice el, ar atrofia
legitimitatea republicanismului:
„Așa se face că republicanismul are, acum, acest deficit de legitimitate, despre care se păstrează tăcerea, cu
ipocrizie, la nivel oficial. Se petrece cu republica noastră cam ceea ce se întîmplă în familiile cu un unchi bețiv,
despre care copiii nu au voie să întrebe în fața musafirilor“ (bursa.ro, 22.04.2008).
421
RADU CĂLIN CRISTEA
Cocoțat pe un baby chair la masa discuțiilor dintre adulți, junele Mihail Neamțu își face un selfie cu
propria răsculare antiregalistă. Neamțu îmbracă hăinuțele contestatarului peste măsură de revoltat care se aprinde
ca iasca doar la apocaliptica prezumție că Regele Mihai „s-a împăcat cu foștii reprezentanți ai Securității care
o urmăreau pe Monica Lovinescu în 1977!“ (04.11.2011, în EVZ).
Neamțu se simte parte a problemei, astfel că țipă în toate zările, condamnînd dur, alături de cei mari,
„bolșevizarea“ Regelui (pe contul său de Fb, 04.01.2013):
„Cine credea în 1928 că Regele din familia de Hohenzollern va sta la masă cu pușlamale bolșevice de tipul
Felix Voiculescu și Ilici Iliescu? (...). Mistificarea e mai dureroasă decît minciuna crudă! Vai de cei care sunt
complici la falsificarea blazoanelor de onoare...“
Liiceanu și Regele: nici călare, nici pe jos
Abhorările lui Traian Băsescu față de monarhia românească depășesc limita unei țîfne sporadice, a
răbufnirii la nervi asupra instituției monarhice. Indispune poate nu atît spiritul mojic al șirului de igmominii
prezidențiale, cît antimonarhismul extrem de rudimentar al unui Președinte care ne întoarce către zorii
întunecați ai inaugurării stalinișmului în România. Cam din aceeași teacă scotea și Gheorghe Gheorghiu-Dej
sabia deparazitării țării de bacteria ucigașă a monarhiei, de exemplu în Raportul politic al CC la Congresul
PMR (21.02.1948) unde liderul comunist a proclamat că „monarhia a fost un parazit pe corpul țării
noastre“. N-ar trebui să fie frapant că Băsescu deține și aplică tehnici perfide de umilire a adversarului săi.
Traian Băsescu nu caută efecte stilistice, deși, paradoxal, le obține în apelul repetat, în progresie și din ce în
ce mai intens al particulei „ex-“ repetată, maniacal, de pildă în același interviu din 22.09.2011 de la Bl TV: „Nu
am niciun fel de relații cu ex-Regele Mihai (...). Nu putem spune că ex-Regele nu este o personalitate“ etc.
Băsescu împinge spre o judecată concluzivă: „ex-“ este prefixul letal, golul absolut, suprimarea totală,
inexistența, vidul definitiv. Hula și întinarea îl energizează. Impostația precedentă se condensează în sonoritatea
acestui „ex-“ prin care Traian Băsescu golește de sens o instituție, exilînd-o într-o istorie defunctă.
422
Adunarea intelectualilor lui Băsescu își retrage oștile de decibeli și se afundă strategic într-o contemplație
mută. Nimeni nu mai sare să scoată bolovanul prezidențial. Cine să aibă curajul de a trece peste „ex“-ul lui
Traian Băsescu? Cine să iasă din vorba Președintelui? Prefixul morții rămîne unde a fost pironit de Băsescu, al
nimănui și al tuturor - un „ex-“: anticamera asfixiantă a intrării în regalitate. Scurtă e, uneori, viața unor principii
care, rostogolite în timp, contaminate de ispite și cu răvășirea semanticii originare, ajung să se topească în
reversul formelor cu care porniseră în mica lor odisee. Așa și cu „ex-Regele“. Molfăit în gura Președintelui,
mizerabilul prefix este ingurgitat ca un bol distinctiv de către ELB care, prin încurajări publice sau aurită tăcere,
au favorizat anumite proaste apucături ale padișahului de la Cotroceni. Cu mai bine de două decenii în urmă,
Gabriel Liiceanu, probabil, figura cea mai emblematică a elitelor umaniste autohtone și suporter de rasă al
lui Traian Băsescu, dezaproba, stranie coincidență!, tocmai „acest prefix nenorocit“:
„Selectat după criterii riguros-profesionale, noul contingent de crainice al «TVR» ne-a vorbit zilele
acestea, în repetate rînduri, despre «ex-regele Mihai». Așadar, Regele Mihai a fost și nu mai este rege
(...). El este un «ex-», un «ex-rege» (...). Acest prefix nenorocit care minte despre un rege ce nu a încetat
niciodată să fie Rege, pentru simplul fapt că a fost forțat să plece, fără consultarea poporului, de către actualii noștri
ex-comuniști flancați de tancurile ex-Armatei Roșii (...). Nu este adevărat că Regele Mihai este ex-regele
României, așa cum nu este adevărat că președintele României, dl Ion Iliescu, este ex-prim-secretar. Sau altfel
spus: pe cît de puțin este Ion Iliescu «ex-prim-secretar», tot atît de puțin este Regele Mihai «ex-rege»“ (în
„Cîteva precizări despre logica lui «ex-»“, RL, 29.04.1992).
în „De ce regi?“, fragment din audiobook-ul Apel către lichele, Humanitas Multimedia, 2006, Gabriel
Liiceanu spunea, cu voce solemnă, că „un popor căruia i s-a luat Regele își pierde fereastra spre cer și
posibilitatea de a privi în sus.“1
într-o istorie românească relativ tînără și modelată de șocul contrastelor tari, monarhia rămîne instituția
aducătoare de echilibru, statornicie și progres. Nu știu alta care să fi dat societății un rost mai temeinic și mai
profund civilizator. Nu trebuie să fii regalist și nici propovăduitorul unei sentențiozități patetice în recunoașterea
rolului monarhiei în democratizarea
1 youtube.com/watch?v=LfRdadgRajQ
423
RADU CĂLIN CRISTEA
statului, a națiunii și a societății românești. E îndeajuns să cerni, cu neutralitatea unui referent obiectiv, valorile
produse și iradiate de monarhie atît cît i-a fost îngăduit să cîrmuiască țara. A nu lua seama acestor noduri
vitale de unde s-a suflat viață peste o societate țintuită în mortificare înseamnă cel puțin ignoranță
reprobabilă. A batjocori însă imanența tuturor acestor realități, mai mult, a boicota monarhiei rolul de
instanță cu impozantă putere de simbol reprezintă deja o perspectivă depravată. Or, ofensarea Regelui
Mihai și lezarea sistematică a Casei Regale au însemnat pentru Băsescu un scop în sine servit cu metodele și
mijloacele cunoscute. Nici n-ar fi ceva strigător la cer, obscenitatea fiind una dintre amprentele originalității
Lrand-ului Băsescu.
Am publicat cu ceva ani în urmă un scurt comentariu cu titlul „Liliecii lui Băsescu“:
„Majestatea Sa Regele Mihai aduce un nemeritat titlu de glorie unei țări pe care o slujește discret și
nobil, deși cufundat în amărăciune. Trebuie să fii incult ori smintit de propaganda comunistă pentru a te transforma,
pe tărîmul argumentelor raționale, într-un antiregalist irecuperabil. Regele a suspendat istoria în august 1944
cînd a întrerupt temporar bătăile unei inimi în suferință. A curmat un război greșit și a făcut să bată inima sănătoasă
a unei Românii așezate iarăși de partea bună a lumii prin decizii care l-au acoperit de însemnate elogii. A ținut în
echilibru anevoioasa cumpănă a anilor ce au precedat abdicarea sa forțată. Și-a început apoi exilul, rupt de
neam, îndurînd umilințe și vorbindu-le din depărtare românilor în cuvinte niciodată ostenite despre țara lor căzută
doar vremelnic sub vremuri ticăloase. Regele Mihai n-a îngăduit să se stingă candela însuflețirii poporului său aflat
în robie și pentru care a însemnat mereu, de sus, de pe cerul ce străjuia calvarul său nemărturisit, steaua bunei
speranțe. Mesajele sale coborau din tării și se așterneau, ca niște fulgi împărătești, alinînd răni și ținînd trează
nădejdea. Și a fost să fie decembrie ’89. Regele era pregătit să ia avionul spre România, dar întoarcerea sa pe calea
regală a fost blocată de barajele noilor autorități criptocomuniste. Au urmat alte umilitoare interdicții de a-și
vedea țara, cu acea excepție grandioasă, de Paștele lui ’92, cînd venirea Regelui a strîns pe străzile
Bucureștiului peste un milion de oameni, așa cum nu se mai întîmplase și greu se va repeta în istoria
României. în sfîrșit, Regele Mihai avea să revină definitivîn țară, onorat cum se cuvine de Administrația Emil
Constantinescu, recunoscut apoi, între anumite limite, în ultimul mandat al Președintelui
424
Ion Iliescu, în sfîrșit, tolerat cu noduri în gît de supușii Regimului Băsescu. Cel care l-a sfidat în momente
cruciale pe Hitler, a scurtat cea mai sîngeroasă conflagrație din istorie și a stîrnit admirația liderilor Aliaților este
ultimul erou în viață al unei Românii la care visăm cu visul, dar n-o putem atinge cu fapta. De pe aceste
înălțimi imperiale, Băsescu și ai săi apar ca niște pigmei mucilaginoși pentru care Regele devine o «slugă la
ruși» și un obiect de tranzacție politică în Parlament. După ponegrirea în termeni abjecți a Regelui, Băsescu și
PDL s-au înfățișat prin absență la întîlnirea cu fața solară a istoriei noastre. E, în fond, un gest reflex: unor
animale, fie ele și politice, nu le priește lumina.“1
Mintea îți stă însă în loc revizitînd marile arii intelectuale protejate de Traian Băsescu și unde s-a robotit din
greu pentru acordarea harfelor cu trombonul prezidențial. Persoane a căror distinsă învățătură părea să fi
așezat în tiparele cuvenite istoria adevărată a monarhiei românești se schimbă ca scutecele, strivindu-1 pe Rege
între coperțile unsuroase ale unei estetici a urîtului. Personajul colectiv întruchipat de un soi de Vîșinski
reîncarnat bate cu pumnul în masa Regelui și îl amenință cu noi exiluri. în grupul ELB se aude vocea
răspicată a lui Andrei Pleșu care consideră „deprimante“ atacurile lui Băsescu la Rege:
„Nu se poate să te vizitezi cu Regele Cioabă, să dănțuiești cu Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan
Diaconescu și să-l nășești pe bietul Paul de Hohenzollern și, în același timp, să te răfuiești, ignar, cu Regele
Mihai. E de neînțeles (...). Ca să nu mai spun că tot felul de caraghioși din PDL s-au simțiți obligați să danseze,
servil și mediocru, pe muzica lui (...). Prin ianuarie 2005 (Băsescu) a primit, din partea Regelui, o invitație la masă.
Mi-a fost imposibil să îl conving să se ducă! E în alcătuirea lui o componentă plebee, care îl avantajează în planul
sincerității, dar îl face, totodată, să fie un campion al bîtei în baltă. în plus, lui Băsescu nu-i place deloc să i se spună
că a greșit. Dimpotrivă. Preferă să îngroașe greșeala pînă la grotesc.“2
Băsescu se poate socoti mîntuit: opera de ponegrire a Regelui e desăvirșită de elitele sale, cu excepția
menționată. Cum ar veni: ceea ce îi este permis lui Băsescu devine obligatoriu pentru Liiceanu et comp.
1 în Adevărul, 22.09.2011.
2 Adevărul, interviu, 04.11.2011.
425
XIV. ROMÂNIA PE AVARIE.

INTERVENȚIA LUI DOREL
Am scris acest capitol eu gura amară. Nu mi-a plăcut unde m-a dus și nici ce am găsit acolo. După ce m-am întors,
m-am spălat cu leșie, la rîu. Aș vrea să nu pot să cred că intelectuali de vază ai unei epoci democratice, independent de
activismul lor politic, reușesc - pentru că simplu nu e! - să insereze în circuitul public proiecte atît de retrograde
precum cele ale ELB. Citatele culese și comentariile unor cercetători avizați vor putea continge sau nu asupra
imersiunii unor membri ai ELB în siajul curenților spirituali dominanți, în diverse forme, intensități și perioade, ai
briliantei generații interbelice. Nu atît de șocantă mi se pare însă, dacă există!, această arie de înnegurată ascendență în
care se vor fi amestecat magnetismul unor maeștri de demult, seducții livrești sau charisma particulară a unor
personaje ca Nae Ionescu. Asfixiant pentru mine este modelul politic către care aspiră, cu prea puține excepții, ELB,
poate în filiațiile evocate mai sus. Reverberația unor teme trezește rumori vechi. Aflăm astfel de la G. Liiceanu că
întreaga clasă politică este futilă din moment ce „nimeni nu mai are credibilitate“. Traseele și procedurile consacrate de
democrațiile liberale nu-și găsesc rostul din cauza „enormului capital de prostie al românilor“ (H.-R. Patapievici). „In
România nu există democrație și, mai grav, nici nu cred că e posibilă“ (M. Mihăieș). „Partidele ar trebui eliminate“,
„opoziția oficială poate să lipsească din Parlament“, iar „democrațiile unde avem la putere un singur partid sunt adesea
mai performante“ (C. Avramescu). Ce punem însă în locul sufragiului universal, al votului, al multipartidismului, al
parlamentarismului, al democrației? Simplu. In primul rînd se trece la un foarte selectiv vot cenzitar, iar ce iese va
fi condus de o adunare de elite „după o triere fundamentată pe tradiție, cultul castei și ereditate“ (Patapievici). Cultul
partidului unic, elogiul liderului autoritar, ura purtată dușmanului de clasă, Revoluția permanentă fac și ele carieră. La
fel ca în regimurile totalitare.
TEORIA TRIUNGHIULUI CU PATRU LATURI
Avem lapte de bou
Finalul poveștii aproape că bate la ușă și, pînă la urmă, va trebui să-i deschid. Dacă punem pe fugă din
discursul fostului Președinte vorbele în dodii, constanța violenței în exprimare, imprecațiile și alte lighioane
lexicale, Băsescu n-a zis multe cuvinte. S-a lăsat, în schimb, vorbit de elitele sale care fie i-au cîntat în strună, fie au
interpretat partituri ce au pătruns atît de asurzitor în vederile Președintelui încît erau cît pe-aici să-l orbească.
N-am găsit incompatibilități și, cu atît mai puțin, dezacorduri disonante între percepția lui Băsescu și a ELB
despre cele înconjurătoare. A rămas în suspensie doar problema spinoasă a cititului, dar, pentru a fi onești pînă la
capăt, nici Liiceanu n-a comandat, în fond, un petrolier de 155 784 mc, ca Biruința lui Băsescu. ELB și Băsescu
s-au ciupit în cîteva acroșaje minore: etirarea urechilor lui Băsescu de Liiceanu după ce primul a declarat că
„școala românească scoate tîmpiți“; indispoziția unor elite, puține la număr, după măgăriile lui Băsescu despre
„lașitatea“ Regelui Mihai; un oftat protocolar al ELB după ce, la final de mandat, Băsescu a decis să fie prezidat de
E. Udrea; jumulirea sezonieră a lui Băsescu de Pleșu și, incidental, Cărtărescu. Mai nimic în zece ani.
ELB s-au născut să fie la force de frappe a regimului Traian Băsescu. Vorbesc despre figuri publice meritorii.
GDS-ul, înființat în 31.12.1989, ilumina societatea civilă și cînd se auzea, chiar în șoaptă, „Liiceanu!“ sau
„Pleșu!“ amuțeau limbile ceasului de la Universitate. Și nu numai. în jurul ELB, mai ales al vedetelor sale,
s-au țesut minologhioane, iar țara, gîrbovită de greutățile intrării în NATO și UE, aspira, pe bună dreptate, la o
îndreptare pe verticală prin serviciul unor intelectuali de anvergura celor doi mai sus menționați. Ancorată
trainic la NATO și UE, România mai
428
trebuia doar rectificată pe ici, pe colo, dar nu cu barosul, ci cu chibzuință și patriotism iscusit. Se reuniseră toate
circumstanțele pentru o lungă primăvară românească după cei 15 ani de dezgheț postcomunist. Băsescu a avut acces
la lumea largă, dar exclusiv pe apă. S-a imaginat, apoi, într-o bizară naumahie, muțind pe pămînt trecutele bătălii
navale. Detarzanizarea acestuia ar fi intrat în misia ELB care, de exemplu, în ședințe extraordinare de
partid ale GDS, dînd din toporiști sau cu duhul blîndeții, ar fi civilizat, just like that, un neaoș disponibil.
Punînd la socoteală numai frustrările și inhibițiile suferite după fiecare contact cu Liiceanu, cred că Băsescu ar fi
participat cu inima deschisă la democratizarea sa de către fala intelighenției autohtone.
Notorietatea nucleului de bază al ELB înviora speranța unui pașoptism mai amplu edificator decît cele două
mari proiecte de țară puse în mișcare de Administrația Constantinescu și finalizate de Iliescu & Năstase. Fondul
era pregătit și multe forme poposite din exterior se naturalizaseră fără grozave opintiri. Masa fusese pusă. De alții.
Venise vremea pentru recursul la modele sprintene și populare - apte să împrietenească societatea, în
ansamblul acesteia, cu transluciditatea și disciplina valorilor democratice. Cine s-a dus la pomul lăudat s-a întors
cu buzele pe dos. Băsescu și ELB s-au dizolvat într-o relație de cuddle up. Elitele au întors sincron spatele
celor peste 20 de milioane de români pe care, siliți de constrîngeri electorale, i-au pupat pe gură numai și
numai cînd Băsescu era la ananghie - în 2007, 2009 și 2012. Cine să-l civilizeze însă pe Băsescu cînd democrația
din capul ELB avea să răsune ca o colosală eructație de ren bătrîn în timpul unui Halleluja de G.F. Händel?
Sloganul intelectualului și public și critic și angajat se va slei în absența unor practicanți ai acestui
ambițios tip de activism. Militantismul civic trompetât îndeosebi de VT mustea de politică partizană și nu servea
cetății, ci unui filobazileu războinic în căutare de trib. ELB n-au avut, din păcate, oameni de construcție, ci
idealiști excentrici, hipersensibili, evadați în irealități doar, uneori, pitorești. încă răgușite după ce un deceniu
și jumătate au țipat la Iliescu și ai săi, ELB s-au deșteptat brusc că nu se pricep la altceva. Deprinse cu
deconstrucția, s-au trezit ca Meșterul Manole fără drișcă și boloboc, așa încît ceea ce ridicau noaptea se năruia
peste zi. Lasă că nici nu s-au ostenit cu zidirile. Importa să-i știe lumea ca intelectuali ai cetății, cu ochii în patru,
cinci, șase etc., astfel ca orice eveniment să aibă eticheta lor. G. Liiceanu:
429
RADU CĂLIN CRISTEA
.astăzi nu mai există nicio scuză a neparticipării la viața publică și asta mai ales cînd ești intelectual, deci
cînd poți formula chestiunile grave ale societății tale. Dacă o face Vanghelie, nu o pot face și eu?“ (Formula AS,
25.04.2005).
Nu știu cum se descurcau aceste spirite vagante fără Traian Băsescu care le-a scos, piesă cu piesă, din
depresia post-Iliescu. Băsescu n-a încuiat, de fapt, niciodată ușile seraiului său unde, în susur de narghilea, ELB au
pufăit vedenii de Românii pînă cînd le-au zburat căciulile de pe cap. Apoi se puneau pe scris. Așa că, într-o
transparentă convergență, fiecare și-a văzut de treburile sale: Băsescu - de sultanismele lui, ELB - de simularea
unor constructe ideologice îndărătul cărora n-am reușit să descopăr decît o siderantă seducție pentru
ficțiunea mistificatoare. Poate că Președintele Băsescu s-ar fi străduit să se păstreze lucid, dar, înconjurat de frenezia
mirobolantă a ELB, și-o fi zis omul că nu se cade.
România - Nebraska Balcanilor de Sud-Est
Mă întorc, pentru un nou transport de exemple, la Băsescu, elitele sale și la România noii democrații
(2004-2014). Mă izbesc pe drum, ca de Zidul Berlinului, de angoasa infrangibilă a lui Gabriel Liiceanu: îl strînge
rău corsetul „clasei politice“. A îmbrăcat - din greșeală, din prea multă candoare, poate din lehamite -
cămașa lui Nessus și imploră o inundație divină pentru a-i potoli arsurile. Elocuția lui Liiceanu începe mai
șovăielnic:
„Niciodată divorțul dintre clasa politică și aspirațiile noastre (ale «intelectualilor acestei țări» - n. m.) după
intrarea în Europa... au devenit aceste divergențe totale... eu nu cred că această idee nu merită vînturată în
conștiința poporului român“ (Realitatea TV, 07.02.2007).
Prinde curaj și, profitînd de conjunctură, dă cu flit poporului (manipulabil), parlamentului și, vai și amar
de sufletul meu!, democrației înseși:
„Oamenii pe care noi îi alegem sunt investiți cu putere, ne reprezintă. Avînd putere și reprezentîndu-ne, ne
conduc. Problema e că în orice sistem democratic lucrurile sunt atît de bine reglate cînd e vorba de
democrații mature, cei care și-au predat voința în mîinile conducătorilor care-i reprezintă au dreptul la cuvînt
chiar și între două alegeri (...). Ei (clasa politică - n. m.) ne seduc prin promisiuni și gîndiți-vă că posibilitatea de a
fi sedus este enormă pentru că 99% din cei care judecă și se lasă seduși nu
430
au informație suficientă. Deci eu nu știu... Toată lumea promite frumos în alegeri. De unde știu eu că promisiunea
unuia e mincinoasă și a altuia este acoperită? (întrebare corectă! - n. m.). Cu asta se ajunge la credibilitatea clasei
politice. Ce credibilitate au oamenii care fac promisiuni? în momentul de față cred că nu mai are nimeni
credibilitate. Deci cînd o clasă politică se apropie de faliment în totalitatea ei înseamnă că un număr semnificativ
de oameni din țara asta nu mai fac credit (?!) niciunei voci“ (Realitatea TV, 24.04.2006).
Liiceanu nu reușește să iasă de sub dușul înghețat al neîncrederii în făgăduințele politicienilor. îl
informează asupra acestui aspect și pe Președintele Băsescu care îi răspunde cu un lung de linie ca ieșit din
racheta lui Ken Rosewall. Liiceanu:
„Am spus că suntem prizonierii unei clase politice care nu ne slujește.“ Băsescu:
„Alegeți-o cum trebuie. Dacă ar fi dictatură, aș numi-o pe placul dvs. Deci, cum o alegem, așa o avem.
Die Liiceanu, sunt de acord că suntem într-o mlaștină, dar omul politic căruia îi e frică să nu se ude la picioare nu se
apucă de politică. Omul politic intră și în mlaștină“ (discuție la GDS, în 22, 03.11.2009).
Pe Liiceanu nu-i lasă greața de politicieni. într-o altă existență ar fi suferit, poate, de greața lui A.
Roquentin, în portul Bouville, din La Nausée a lui Jean-Paul Sartre. Greață de viață, de iubire, de propriile
incertitudini, de Ponta.
înaintez anevoios. Fără mașinăria partidelor politice, viața parlamentară nu încape în nicio definiție. Era să-mi
sparg capul trecînd pe lîngă gîndirea- beton a lui Cătălin Avramescu:
„Mă refer la «democrație» în sensul strict, ca formă de regim. Altfel spus, ca principiu de organizare a autorității
publice. Iar din acest punct de vedere, o spun explicit, partidele ar trebui eliminate complet ca instituții ale
puterii. Nu e o idee excentrică. Ați recunoscut, poate, un concept respectabil al științelor politice numit
«democrație non-partinică». Ea poate fi găsită nu doar în cîteva cantoane elvețiene (Avramescu mai citează și
statul Nebraska - n. m.) (...). Dar de ce ne-ar trebui mai degrabă o democrație non-partinică în România? (...).
Motivul e clar: pentru că în această țară, partidele, practic fără excepție, au devenit mai degrabă o piedică în calea
democrației (...). Partidele nu sunt neapărat un lucru bun pentru democrație. Ele pot avea un rol benefic, dar
adesea pot avea unul nefast. în perioada
431
RADU CĂLIN CRISTEA
interbelică au fost partide acelea care au jucat în picioare bruma de democrație din România. în perioada comunistă
a fost un partid acela care era „forța politică conducătoare...“ etc. („Democrație fără partide“, bursa.ro,
06.11.2007).
Sucombarea partidelor politice a fost unul din marile șlagăre ale ideologiei de extremă-dreaptă dintre cele
două războaie. Nae Ionescu:
„...noi știm că nu distrugerea partidelor va aduce instaurarea noului regim, ci dimpotrivă, noua ordine va face să
dispară partidele - ca inutile și lipsite de funcțiune (...). Nu e vorba de o inamiciție față de partidele politice; ci
de constatarea unui fapt: că în forma lor de astăzi partidele politice din țara noastră nu mai reprezintă nimic;
nici ca expresie a țării, nici ca forță și capacitate de guvernare“ (în „Profeții și... altele“, Cuvîntul,
01.08.1931).
Emil Cioran:
„Tendința oricărei formații politice este dominația exclusivă. Coexistența atîtor grupări și curente în
democrație este un semn de emasculare generală. De aceea concurența politică fără nici un sens din democrație
își are rezolvarea firească și inevitabilă în dictatură."1
Nichifor Crainic:
„Așadar, simplificarea vieții politice prin refacerea vechilor partide? E o imposibilitate. Și ar fi o
calamitate pentru țară. O singură simplificare e posibilă și e necesară: curățirea terenului de aceste rîme
tîrîtoare care n-au dreptul la viață în România“ („Agonia partidelor democratice“, Calendarul,
11,01.08.1933).
Oile mai căpiază, nu-i așa? Dacă, într-un fel oarecare, electoratul român e într-adevăr bătut în cap, așa cum îl
socotesc atîtea celebrități dintre ELB, cu siguranță se va imbeciliza definitiv àscultînd devergondajul lui
Avramescu.2 Cînd acesta vorbește de partidele interbelice se referă cumva la lovitura de stat carlistă din
10.02.1938 urmată, în 31.03.1938, de dizolvarea partidelor politice? Partidul unic din comunism? Tocmai dispariția
acestuia prin pluripartidism face una dintre diferențele între totalitarism și democrație.
1 Emil
Cioran, Schimbarea la față a României, Ed. Vremea, 1936, p. 187.
2 Fiind
băiet, păduri cutreiera Avramescu. înainte de a fi promovat consilier prezidențial de Băsescu, Avramescu umbla
cu agende pline cu liste de jurnaliști indezirabili Președintelui adorat. Au apărut în Cotidianul, în Ziua de Cluj - semne
mărunte, desigur, ale saloperiei, firește, democratice care începuse să-l furnice. Un caracter puternic.
432
în văzul și auzul mentorilor săi din ELB, Avramescu face în continuare surcele pluripartidismul și logica
funcționării Parlamentului printr-o altă emisie poluantă de comunism sulfuros:
„într-un sistem de vot majoritar, Opoziția oficială poate să lipsească din Parlament pentru că există alte
mijloace de a controla și cenzura Executivul. Iar rolul principal îl are, de obicei, Judiciarul. Un sistem viabil al
tribunalelor, începînd cu cele de primă instanță și pînă la ÎCCJ sau/și CCR, este suficient. Asta fără să mai
menționăm rolul opoziției neparlamentare și al mass-media (...). Nouă ce ne-a oferit Opoziția din Parlament din
1990 încoace, altceva decît un spectacol de operetă politică, fără nicio eficiență sau orizont? «Alternanța la
guvernare» a însemnat doar o pendulare între socialismul de baracă și liberalismul de benzinărie“ (bursa.ro,
11.12.2007).
Vai de mine și de mine, nepoate! Asta încă-i una. (Creangă)
Balaurul cu două cefe și șapte capete
Poate că, pînă la urmă, s-ar putea cădea la pace cu ELB în privința unui pluripartidism mai estropiat, dar cu
o condiție: fără PSD. E aceeași dogmă senescentă a ELB: PSD, ca partid sau prin liderii istorici ai acestuia, trebuie
alungat cu pietre și huiduieli de pe scena politică. Se tamburinează aceeași evanghelie a unui PSD ce trebuie
extirpat ca o tumoră malignă din viața politică. Personalități culturale de primă mînă, cu simțul umorului și al
relativității domolind atîtea și atîtea situații pandemoniacale, se schimonosesc instantaneu doar la auzul
„numelor odioase“ PSD-Ponta-Năstase- Iliescu și răbufnesc în imagini, pe alocuri, delirante, de iad material.
Nimeni nu se străduiește măcar să se apropie de un prag al examenului critic cît de cît coerent și judicios în toată
această aprigă contestare. Sunt niște capricii de intelectuali pricepuți la alte cele, dar ridicol de diletanți în
analizele așa-zicînd politice. Dezbaterea pierde contactul cu solul cînd niște elite travestite în publiciști
pledează, fără vreo altă justificare decît o hachiță nemuritoare a grupului ELB, că ar putea face concesii
democrației, dar numai sub condiția lichidării unui anume partid politic. Un citat din M. Cărtărescu care
circumstanțiază această logică implacabilă a răului stocat în PSD:
„Nu vedeți că tot răul pe care îl avem în clipa de față vine din faptul că avem de-a face cu o clasă politică
machiată care, de fapt, trage după ea
433
RADU CĂLIN CRISTEA
apucăturile activiștilor de partid și a securiștilor? Sunt acolo - tot PSD-ul este un urmaș impecabil al
Partidului Comunist, mulți oameni politici care au trecut în celelalte partide au venit patinînd din aceeași
zonă“ (Digi24, 04.01.2015).
Teologul creștin T. Baconschi, grandios autor de gafe și destoinic coborîtor pe jgheaburile ridicolului,
profețește o coliziune de mari proporții între „românii de bine“ și sardonica opoziție pesedistă:
„Știu însă că un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toți românii de bine. A început încleștarea pe viață
și pe moarte între forțele trecutului și proiectul unei noi Românii. Opoziția și-a activat în sfîrșit întreg
arsenalul moștenit de la Ana Pauker, Teo, Luca și Dej : derbedei înarmați, dezinformare, propaganda urii“
(pe blog, 16.01.2012).
înainte de a patra strajă a nopții, Baconschi se trezește în capul patului îngrozit că prorocirea lui cu Luca și
Dej s-ar putea împlini, așa că șterge postarea de pe blog. E mîndru de gest. își șoptește în gînd, ca
nemuritorul Farfuridi:
Trebuie să ai curaj ca minei
Pentru Adrian Papahagi eternitatea PSD este asigurată de sărăcie și ghetoizare:
„PSD: rămîne moștenitoul comunismului și își va păstra locul atîta vreme cît va exista un electorat sărac,
asistat, prost educat, rural, ghetoizat“ (pe FE, 06.06.2016).
Ajuns europarlamentar, TRU va suge cu stropi aceeași acadea a antipesedismului, de astă dată, violent
reacționar.
„Suprimarea, fie și ilegală, a acestui partid (PSD - n. m.) bine înfipt în lume ar trebui să fie o corecție banală
și larg consismțită. în fond, PSD, un partid maniacal antijustiție, s-a pus, singur, în afara legii. Dar aparențele
înșală. Nu suntem în fața unei urgențe, ci a unei datorii vechi. PSD trebuia desființat demult“ (HotNews,
02.05.2017).
Orice discuție despre optica ELB asupra pluripartidismului românesc avansează cu handicapul acestei
evacuări forțate din orice peisaj politic a partidului care, pînă la urmă, a cîștigat toate alegerile din 1990
încoace. în măsura în care se urmărește o coerență logică, cît de cît obiectivă a demonstrației, și nu doar
deversări de umori personale sau sclipici de pamflet mărunt, PSD - plăcut ori îmbrîncit în bolgii satanice -, nu
poate fi suprimat prin tehnici de tip chirurgical. Pluripartidism cu abolirea
434
„balaurului bicefal“ PSD (Liiceanu) perpetuează un nonsens și îi lipește pe partizanii acestei cauze de
„scaunele“ stereotipiilor absurde din E. Ionesco.
Autosuspectîndu-mă, cu mîna pe inimă, de comportament infantilizant m-aș întreba apoi numai doară
ghespre metoda intuikivă și ghespre răspunsurile neapărake, nețăsitake ghe lojica lucrului, amăsurat inkelijinții
școlerului! (Caragiale) Inkelijința școlerului din mine m-ar duce, minken musai, la următoarea ghireaptă
interogațiune: ce le calcă pe nervi cel mai tare și cel mai tare pe ELB? Comunismul! Iaște! Iliescu! Așa, loază!
Și Năstase! Bine! răspuns limpeghe! chiar! reșpeckive esact! Și Ponta! Bine! Bravo!! Emininke!!! Și PSD ! No,
boilor, vegheți numai exămplu ghe aplicățiune! Și Băsescu! Meri la loc, vită!
Nu-mi pot ascunde o sfioasă uluială, de data asta, de băiat ajuns la maturitate: cum de reușesc, căci lesne nu e!,
niște intelectuali cu voința rațiunii și rezon, să se bășice, să le sară bîzdîcul, să li se încingă tărîța, să le vină toți
dracii și, adesea, să facă spume la gură la simpla pronunțare a numelor de mai sus, firește, cu excepția lui T.
Băsescu?
Probitatea analizelor o rupe în fericire cînd afluiesc în discuție, ca milițienii la Revoluție, diverse alianțe
cu PSD: toate devin mortificante pentru companionii politici conjuncturali care se contaminează spontan de
endemiile genei PSD. Andrei Pleșu:
„Marea alianță PSD-PC-PNL-UDMR a înțeles să-și simplifice la maximum strategia și obiectivele
electorale. Are un singur țel (declarat cu o dezarmantă candoare): să-l dea jos pe Băsescu (...). Or, tipul acesta
(sic!) de atmosferă electorală este fundamental nedemocratic. Nu e normal să mergi la vot scuturat de panică, nu e
normal să ai sentimentul că de votul tău depinde viața sau moartea nației, că votezi pentru mîntuire, sau pentru
damnare...“ (adevarul.ro, 01.12.2009).
Boncăluindu-și ideile în plin rut doctrinar, Adrian Papahagi scoate strigăte specifice, între care și acela
că USL este „o alianță nazistă antioccidentală“:
„USL este o alianță NAȚIONAL-SOCIALISTĂ. Are exact aceeași retorică, același mod de acțiune. Este
antioccidentală. Urăște libertatea de expresie și jurnaliștii liberi. Se exprimă prin propagandă continuă. Cultivă
discursul urii față de un grup desemnat ca dușman public și descris ca subuman («băsiștii»), al căror linșaj
mediatic îl practică zilnic, pregătind terenul pentru linșajul fizic (ouch! - n. m.). Disprețuiește alegerile libere și
le măsluiește de cîte ori poate (nu degeaba Dragnea e șeful lor de campanie).
435
RADU CĂLIN CRISTEA
Pune statul deasupra persoanei umane, este dirijistă și voluntaristă. E important să recunoaștem adversarul. Nu
suntem într-o alternață normală la putere într-o democrație consolidată, ci asistăm la o agresiune continuă
împotriva statului de drept organizată de o grupare infracțională organizată (yummy! - n. m.) cu ideologie și
discurs național-socialiste (adică naziste).“ (Citat de Nasul.tv, 17.01.2014)
Cuvintele lui Cristian Preda despre altă opoziție scandaloasă a PSD se pot citi pe buzele imobile ale lui
„Așa cum remarca foarte bine Cristian Preda, nu mai contează numărul membrilor acestei coaliții, ci doar
identitatea lor politică. Iar cei «254» sunt deja în campanie. Profesorul de științe politice precizează corect:
«Traian Băsescu va avea de luptat nu doar cu candidații PSD, PNL și UDMR, ci și cu coaliția lor»“ (pe blog,
21.10.2009).
Areopagul ELB dă în clocot: C. Antonescu și V. Ponta scot din minți, rup zăgazurile, fronturile, rîndurile,
lanțurile, inimile, picioarele, grumajii, urechile, piepții, rărunchii ș.a.m.d. în opoziție sau la guvernare, USL va
fi pestiferată de ELB, tranșant și fără ezitări de natură epistemică. Dacă poporul elector nu s-ar denunța atît de
arierat precum îl recomandă ELB, te-ai fi putut aștepta ca adjudecarea categorică a scrutinului parlamentar din
09.12.2012 de către USL (60,03% la Senat și 58,63% la Camera Deputaților) să îndemne dacă nu la
recunoașterea rezultatului alegerilor, măcar la un strop de ponderație în difamare. Dimpotrivă, ELB traduc
respectiva victorie electorală ca pe revenirea la perioada partidului unic, adică la FSN, deci la PCR. Multe erori se
pot pune în seama lui Antonescu și Ponta, inclusiv abrupta fracturare a USL.1 S-ar adăuga greșeli pur
personale între care trec și plagiatul lui Ponta (vezi și subcapitolul „Și vara îngheață apele, nu-i așa?“).
N-ar trebui să lipsească vanitățile stupide, comunicarea de trei lulele, declarații nesăbuite, gestionarea
copilărească a crizei din 2012 și multe altele. Nici justiția divină nu va găsi însă cuvinte mai grele în
judecarea de către ELB a celor doi prinți ai întunericului înainte de obșteasca lor scufundare în cazanul cu
smoală. Condeiul ELB alunecă, din nou, într-un soi de literarizare clinică a două figuri politice care sunt
cauterizate ca niște negi pe obrazul puberal al tranziției postcomuniste. Antonescu: „cel mai ridicol
personaj din politica românească“, „egocentric și bombastic, cu puseuri mussoliniene“, „recurge la sudalmă,
face spume la
1 Vezi și comentariul meu cu titlul „Ceva ce nu înțeleg", în Observator cultural, 18.06.2014.
436
gură, pălmuiește, afurisește, excomunică“, „expresie a unei clocotitoare nevroze“, „exhibă virilități, autoritarisme
și trivialități“, „expert în bonapartisme de mahala și atacuri cu șișul executate, expert, în subsoluri înghesuite
ori culoare mucegăite“, „gîscă“ etc. Ponta: „un decoct al tuturor ierburilor otrăvite ale Istoriei noastre“, „persistent
și intratatibil (în) vertijul celui «urcat în copac», „tip infect“, „diversionist șovin“, „căpușă“, „numele răului în
România de azi“, „incurabilă cangrenă“, „transformă totul în glod și mîzgă“, „în mod cert periculos“,
„nevăstuică“, „balenă“, „spiritul Răului“, (altă) „gîscă“ etc.
Are balta broaște? Yeah!
ELB se învîrt ca floarea-soarelui după, paradoxal, soare, cînd vine vorba de partidul prezidențial PD(L). Unele
dintre ele, de exemplu Andrei Pleșu, au plutit în siajul PD, atît sub Petre Roman, cît și sub Traian Băsescu.
Tamponările ușoare ale PDL din cîteva articole ale lui Pleșu sunt picături în oceanul torpilării de către același
eseist a tuturor celorlalte partide - în special PSD și PNL. G. Liiceanu a închis ochii cu atîta sete la fiecare
indigență de democrație a PD(L) încît era cît pe-aci să rămînă cu pleoapele lipite și să nu mai nimerească poarta
Cotrocenilor pentru a se recunoaște în valorile lui Băsescu. Față de PDL, Liiceanu a aplicat politica lui laisser
passer, iar față de toți ceilalți - a lui laisser tomber. Cu restul partidelor s-a întîmplat exact ceea ce divulgase
finlandezul zburător Avramescu în același picaj ideatic unde a militat pentru abjurarea de Opoziție:
„Democrațiile unde avem la putere un singur partid sau o coaliție de partide sunt adesea mai
performante“ (bursa.ro, 11.12. 2007).
Mihăieș, Tirmăneanu, Patapievici, Voinescu, Preda, Baconschi, Paleologu, MRU, Neamțu, Culcer,
Avramescu au fost plantați, ca „intelectuali de reverență“, în conducerea unor instituții de stat sau
neguvemamentale oranj. TRU a prestat pentru PDL articole de propagandă contra cost (vezi și subcapitolul
„Vremea rinocerilor negri"). Mihăieș face plecăciuni sacramentale în fața liderilor PDL, între care și
Viceprim-ministrul și șeful organizației PD Arad Gheorghe Seculici - canonizat în limbaj de Scînteia (vezi
și subcapitolul „Un popor trezit din somn“). Tismăneanu, unul dintre veteranii cultului personalității de la
Ceaușescu la Băsescu, îngenunchează dintr-un vechi reflex comunist în fața adoratei șefimi din PDL. în
calitate de Președinte al Consiliului Academic al Institutului de Studii Populare
437
RADU CĂLIN CRISTEA
(think tank-ul PDL) Tismăneanu își „exprimă o sinceră îngrijorare și o fierbinte speranță“ pentru înzdrăvenirea
partidului după tensiunile dintre Blaga, Macovei și Udrea. Politologul predică, într-o întraripare de politruc
stalinist, un avîntat program de însănătoșire ideologică a PDL:
„PDL nu este, nu trebuie să fie un partid de tip bolșevic în care domnește «centralismul democratic» de
tip leninist (...). PDL nu este, nu trebuie să fie un partid de genul PNL-ului antonescian în care «deviatorii» sunt
pedepsiți fără milă, expulzați drept «trădători» și «sabotori». PDL nu este, nu trebuie să fie oglinda la dreapta a
PSD, un partid născut din cenușa încă nestinsă a PCR ... “ etc. (Contributors.ro, 29.05.2013).
Nu știu dacă ați observat că oamenii Președintelui ies din toalete, se plimbă sorbind din ceșcuțe cu cafea, fac
drumeții montane, merg la ședințele de partid executînd aceleași mișcări ale corpului caracteristice pasului
de defilare. Defilau în neștire pentru că aproape toți aveau epoleți. Iată o listă cu funcțiile și gradele deținute
de membri ai PDL, cu un iureș al promovărilor în intervalul 2010-2011: Lt. Col. Vasile Adăscăliței - Primar
Răchiți, Lt. Col. Sorin Apostu - Primar Cluj-Napoca, Col. Decebal Arnăutu - Primar Tg. Neamț, Col. Ștefan Cornel
Bardan - Prefect Jud. Alba, Col. Marius Bălu - Președinte CJ Mehedinți, Col. Gheorghe Benea - Președinte
„Loteria Română“, Col. Sorin Blejnar - Șeful ANAF, Lt. Col. Ioan-Nelu Botiș - Ministrul Muncii, Familiei și
Protecției Sociale, Col. Cristian Boureanu - Deputat, Lt. Col. William-Gabriel Brânză - Deputat, Daniel
Brânză - Secretar Executiv, Col. Nicolae Bud - Deputat, Romulus Bulacu - Vicepreședinte al CJ Vâlcea, Lt.
Col. Gigei-Valentin Calcan - Senator, Col. Eugen Chebac - Președinte al CJ Galați, Col. Radu Mihai
Cristescu - Vicepreședinte, Președinte al Agenției Domeniilor Statului, Col. Gheorghe Davidescu - '
Prefect al jud. Argeș, Lt. Col. Ionel-Cristian Deaconescu - Consilier General PMB, Lt. Col. Ionel Romeo Drăgan
- Director General al ANL, Col. Ion Dumitrei - Președinte al CJ Alba, Mr. Gheorghe Falcă - Primar Arad, Mr.
Ștefania Gabriela Ferencz - Secretar General Adj. al Guvernului, Col. Gheorghe Flutur - Președinte al CJ
Suceava, Col. Gheorghe Constantin - Primar Drobeta-Turnu Severin, Lt. Col. Cornel Ghiță - Deputat, Lt.
Col. Ionel Goldescu - Primar Predeal, Col. Alexandru Lăzescu - PDG al CA al TVR, Lt. Col. Robert
Turcescu - Jurnalist, Deputat, Vicepreședinte al PMP, Col. Mihai Răzvan Ungureanu - Prim-Ministru, Gheorghe
Ștefan - Primar Piatra Neamț, Col. Ioan Gonțea - Prefect al Jud. Brașov, Col. Mircea Hava - Primar
Alba-Iulia, Lt. Col. Ioan
438
Holdiș - Deputat, Lt. Col. Răzvan Hrenoschi - Dir. Exec, al CJ Timiș, Col. Gheorghe Ialomițianu - Ministru de
Finanțe, Lt. Col. Ilie Vasile - Vicepreședinte al CJ Suceava, Col. Adrian-Valentin Iliescu - Secretar de
Stat, Col. Silvian Ionescu - Comisar General al Găzii Naționale de Mediu, Nicolae Ivășchescu - Secretar de
Stat, Col. Gheorghe Nastasia - Secretar de Stat, Comandor Teodor Nemțu - Primar Mediaș, Col. Ioan
Oltean - Deputat, Col. Paul Florea - Prefect al jud. Galați, Căpitan Comandor Nicolae Panoniu - Viceprimar
Drobeta Turnu-Severin, Lt. Col. Eusebiu- Manea Pistru-Popa - Secretar de Stat, Col. Cristian-Constantin
Poteraș - Primar Sector 6, Col. Dumitru Popa - Prefect al jud. Brăila, Col. Cezar Florin Preda - Deputat,
Vicepreședinte al partidului, Col. Adrian Rădulescu - Deputat, Lt. Col. Neculai Rebenciuc - Deputat, Col. Mihai
Liviu Rusu - Președinte al CJ Bistrița, Col. Ion Ruset - Președinte al Filialei Gorj, Col. Emanoil Savin -
Primar Bușteni, Col. Dumitru Solomon - Primar Craiova, Gheorghe Seculici - Vicepremier, Președinte al
Filialei Arad a partidului ș.a.m.d. (Antena3, 22.05.2017).
Am îmbibat paginile acestei cărți cu interminabile panegirice închinate PD de către ELB. Fără îndoială,
grațioasele cantilene inspirate, vorba vine, de E. Boc, V. Blaga, R. Berceanu, A. Boagiu, A. Videanu, S.
Barbu, E. Udrea, M. Macovei, C. Predoiu, R. Anastase, T. Igaș, G. Falcă,. I. Oltean ș.a.m.d. țineau
direcția seraiului prezidențial. Scriam, mai sus, că, ștergînd de pe afiș unul dintre personajele principale
(PSD) ale scenei politice, analizele armiei ELB deraiază în expozeuri lipsite de orice desideratum al
imparțialității. Ornată cu piruete stilistice, mascarada pretinsei obiectivități ascunde, în producții simili-literare,
un mouth honor dezgustător. Două exemple. Nici nu se născuse de-a binelea Guvernul Boc (1) ce încorpora și
PSD+PC. Energumenul antipesedist TRU rotește cu 180 de grade cîrma credinței sale politice și cade în
fund de dragul PSD. într-un comentariu cu un titlu corect ales („Rațiunea nesimțirii“), TRU aplaudă sacadat
pentru că, nu-i așa?, alianța PDL-PSD este „primul pas spre raționalizare“ în politica românească (vezi, in
extenso, contextul acestui citat turpid în subcapitolul „Vremea rinocerilor negri“). Democrația a zbierat la
Boc și la PDL; multe amenințări au propulsat piepturile indignate ale ELB aflînd de cabala unei înțelegeri
parlamentare a partidului lor de suflet cu PRM. PDL avea să bată palma cu Vadim, ceea ce va smulge însă
imediat laudele aceluiași dirty mind TRU: „PDL a jucat funcționărește o partidă care i-a adus trei posturi-cheie...
439
RADU CĂLIN CRISTEA
M-am împăcat cu gîndul că, pentru Mihăieș, PSD va trăi veșnic sub blestemul „hidrei comuniste“. Eroare.
La două luni după instalarea aceluiași Guvern Boc (1), așadar PDL-PSD+PC, girueta lui Mihăieș s-a
învîrtit de mama focului și s-a oprit în dreptul PSD, urmașul FSN, adică al PCR. Mihăieș a privit în ochi hidra
de mai sus și hidra l-a reîncarnat într-o maimuțică nostimă care a început să facă fel de fel de năzdrăvănii. De
exemplu, îi plăcea să stea chiar în brațele hidrei. Are balta broaște? Yeah! După ce le-a înghițit pe toate,
propagandistul Mihăieș are privirea umectată de emoții pozitive doar scrutînd înfrățirea politică a PDL cu PSD:
„...șirul de discuții serioase cu sindicatele, patronatele și ceilalți parteneri sociali“; „... Guvernul s-a
mulțumit să dea comunicate scurte, la obiect, lipsite de pasionalitate“; „...discursul public al cîtorva miniștri (dl
Pogea și dl Nica1 în principal), capabili să găsească nuanța potrivită a tonului, între informația rece și retorica
exprimării publice“ etc. (EVZ, 02.02.2009).
Mihăieș este îndrăgostit de PDL. Pînă și presiunea apei la robinet s-a normalizat datorită profesionalismului
Primarului General A. Videanu:
„Imensele lucrări de reabilitare a infrastructurii își arată deja efectul, de la presiunea apei în robinet, la
dispariția inundațiilor diluviene de după fiecare ploicică“ (EVZ, 09.06.2008).
Nu doar aceste citate pescuite de subsemnatul relevă în PDL partidul de casă al ELB. E, de mult timp, un
truism. Nu știu cum, dar și nostalgia după partidul unic vine cumva de se leagă. Un singur partid supus autorității
de fier a Căpitanului Băsescu, votat de poporul boulean și atonic, fără parlament, fără formațiuni politice, fără
opoziție: cam așa arată democrația și statul de drept degajate de dările de seamă ale ELB. Precum și, desigur, un
cu totul alt fel de stat de drept decît acela lăsat moștenire de papa Montesquieu, în Spiritul legilor (1748). Ne
aflăm totuși în toiul democraturii lui Băsescu, cu al său stat de drept diminuat pînă la neoficiala demisie, cu puteri
delegitimate, în derîderea Constituției. O democrație (cu totul) altfel.
Turbăria lui Mircea Mihăieș
Revenind la miorițele noastre, puține elite se dau în lături de a adăuga măcar o tușă viguroasă acestui
model alternativ la democrațiile occidentale
1 Gheorghe Pogea, Ministru al Finanțelor Publice (22.12.2008-22.12.2009); Dan Nica, Vice- prim-ministru și Ministru
de interne (PSD) în Guvernul Boc (1).
440
old-time. Poate mă pripesc eu, poate n-am cercetat destul, dar n-am găsit să se afle, după ’90, vreun alt fief al puterii
politice atît de obstinat ca acela din regimul Băsescu în sfidarea unor fundamente pe care s-au întemeiat
democrațiile vestice.1 Să ne reîmprospătăm memoria. Regimul Băsescu transpiră sînge și apă în insurecția sa
împotriva unor stări de lucruri intolerabile. Țintele principale lovite cu precădere aveau să fie poporul idiot(izat),
alegerile, Constituția și, în general, legile, clasa politică, Parlamentul/parlamentarismul, pluripartidismul,
opoziția ș.c.l. între achizițiile ideologilor băsismului s-ar număra deja enunțată Revoluție continuă, recursul la
schimbări radicale prin violență, soluția Eroului providențial, cultul personalității autoritare, nostalgia
nedisimulată după partidul unic etc. Mă întrebam mai sus unde e locul democrației în acest tablou sedițios?
Amplasamente ar fi, dar nu i se acordă, deoarece, ni se spune, cu exemple pornind din Antichitate, că prea multe
popoare s-au fript rău de tot mizînd pe varianta democrației.
Demonstrațiile antidemocrație ale ELB pornesc de la axioma multiplelor forme de retardare a
poporului elector, a „enormului capital de prostie al românilor“ (Horia-Roman Patapievici) - ceea ce
conduce la premisa unor voturi în necunoștință de cauză, periculoase prin inconștiență și
iresponsabilitate. Riscul, într-o „democrație a idioților“ (Cătălin Avramescu), este ca „tirania populară“ (Andrei
Cornea) să genereze, prin vot, majorități parlamentare compuse din șarlatani. Mircea Cărtărescu:
„Ca națiune, ne-am dat arama pe față după ce am încercat cu degetul democrația. Platon scria în
Republica sa că democrația conduce direct la tiranie, și așa și este în democrațiile imature (un exemplu? -
n. m.). Cele vechi și rutinate și-au creat mecanisme care împiedică acest proces, dar în țări în care încă se
gândește cu stomacul sau cu televizorul alunecarea spre tirania majorității este foarte ușoară. Majoritatea la care
au dus alegerile democratice recente, la noi, începe să semene cu democrația populară din celălalt regim“ (EVZ,
20.12.2012).
Democrația din România sfirșitului de 2012 seamănă cu democrația populară comunistă? O idee strașnică!
(Al. Dumas). Cu 80 de ani mai devreme, în 1933, Nichifor Crainic arunca „talmeș-balmeșul democratic“
1 Cf. și foarte utilul volum al lui Arend Lijphart Modele ale democrației - Forme de guvernare și funcționare în treizeci
și șase de țări, Ed. Polirom, 2000, în special cap. 1 („Modelul Westminster al democrației") și cap. 2 („Modelul
consensualist al democrației").
441
RADU CĂLIN CRISTEA
autohton la groapa comună a anacronismelor de care urma să se lepede întregul Occident:
„...în Europa democrația e un regim în totală lichidare, spectacolul seamănă cu o desfacere de haine vechi, pe
care statele le-au aruncat, rînd pe rînd, în hala otrepelor pașoptiste. Popoarele, dezgustate de vasta escrocherie
parlamentaristă, revin la simplitatea onestă și organizată, întemeiată, pe forțele creatoare ale națiunii, așa cum
indica bunul-simț în sfîrșit deșteptat, în amurgul democrațiilor se ridică lumina nouă a orientării vieții pe
temeiuri mor ale și pe ierarhia valorilor reale insultate un veac de agresiva incompetență a
talmeș-balmeșului democratic... Moartea democrației românești va veni sigur, categoric și fatal, de la
curentele sănătoase, creștine și naționaliste în necontenită creștere azi.“1
La E. Cioran, înlocuirea democrației cu dictatura ar însemna o ieșire din marasm mai ales pentru
tinerimea română:
„Dictatura are cultul forței. O forță amorțită nu poate fi dezmorțită decît prin forță. Apologeții democrației
numesc libertate o stare care, în fond, nu e decît pasivitate, marasm și indiferență. Dacă și tinerimea
înțelege libertatea în această accepție, atunci această libertate trebuie distrusă, întreaga tinerime trebuie scuturată și
trezită la viață“ („în preajma dictaturii“, Vremea, 07.10.1934).
„Voim un stat“ - vaticinează A. Cornea ca Ștefan cel Mare către oștenii săi înainte de bătălia pierdută de la
Războieni:
„Pe vremuri, comuniștii acuzau țările libere că sunt niște «democrații formale». Era, de fapt, un elogiu
involuntar: în acele țări legea și justiția contau, spre deosebire de țările comuniste, care nu-și respectau
nici măcar propriile legi și constituții. Or, asta dorim și noi, liberalii autentici, să devenim: o democrație
«formală», și nu una «populară»; voim un stat unde actele oficiale nu sunt modificate arbitrar și postfactum, așa
cum îi convine puterii de moment, indiferent dacă aceasta invocă «poporul» sau chiar îl are, vremelnic, proptit în
spate“ (22, 14.08.2012).
„Puterea securistă nelimitată“ ar fi condus România pînă la venirea pe lume a Președintelui Băsescu. Mircea
Cărtărescu:
1 Nichifor Crainic, „Pentru comunism, contra naționalismului", Calendarul, II, 25.02.1933 (citat de Z. Ornea, Anii
treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Cartea Românească, 2015, p. 40).
442
„Numai că România nu poate avea un președinte bun, nu l-a putut avea timp de douăzeci de ani de așa-zisă
democrație (de fapt, de putere securistă nelimitată)“ (EVZ, 07.08.2009).
Poporul se bălăcește într-o farsă democratică. Mihăieș:
„Farsa în care ne bălăcim de vreo cincisprezece ani a compromis - nu știu dacă iremediabil, dar cu siguranță pe
multe decenii - ideea de democrație. Ca instrument de promovare a intereselor de grup, democrația
românească a funcționat perfect“ (România literară, 04.02.2004).
în același spirit părea să se fi exprimat și Nae Ionescu cînd critica „organizațiile clientelare“ pretinse a se
afla îndărătul partidelor politice:
„Regimul nostru constituțional nu e o realitate: el nici nu a fost cucerit prin luptă, nici nu s-a ridicat în chip
firesc prin condițiile noastre de viață publică. Trăim, deci, față de el în cea mai desăvirșită indiferență.
Realități au fost la noi numai partidele politice. Dar nu realități politice sau sociale, ci organizații clientelare
puse în slujba unor oameni...“ („în marginea scandalurilor din parlament“, Cuvântul, 25.03.1931).
Concasorul lui Mihăieș sfărîmă democrația din lumea largă: democrația globală garantează numai eșecuri în
lanț și în cîrca acesteia Mihăieș pune toate relele pămîntului. Mihăieș tratează democrația ca pe o malversație
universală:
„Cuvîntul «democrație» este folosit astăzi într-un sens care, după dispariția statelor-cetate grecești, nu mai
are nici un sens. Doar acolo, în agoră, oamenii puteau să afle, să compare, să testeze «programele politice» ale
candidaților. Doar în democrația directă, în care cetățeanul alege în cunoștință de cauză, poți vorbi despre
«puterea populară». în rest, viața politică e o încîlceală de minciuni, șmecherii, aranjamente, escrocherii prin care
mici grupuri organizate profită zdravăn de pe urma naivității majorității pasive. Dați-mi un exemplu contrar din
vreo țară contemporană, și-mi retrag imediat afirmațiile“ („Democrația ca o mlaștină“, România literară,
06.10.2004).
Adrian-Paul Iliescu - despre acest text al lui Mihăieș demn de o antologie a ideilor defecte:
„Puține lucruri sunt clare pe lumea asta, dar printre acestea trebuie să admitem că se află și ideea lui
Mihăieș despre democrație. Raționamentul de mai sus confirmă această claritate cristalină. De ce nu mai are sens
cuvîntul «democrație»? Pentru că el înseamnă «puterea populară», iar aceasta implică «a alege în cunoștință de
cauză»; or, în societățile moderne
443
RADU CĂLIN CRISTEA
(bazate pe reprezentare politică, nu pe democrație directă), neexistînd alegerea «în cunoștință de cauză», nu mai
există nici «puterea populară». Adio democrație!“1
La Nae Ionescu dictatura survenea, în chip natural, prin zădărnicirea democrației și a
parlamentarismului:
„Eu înțeleg dictatura ca un sistem de sine stătător și statornic de gospodărire a puțerilor unei națiuni; sistem
care se înscăunează în chip firesc în conducerea treburilor publice în momentul în care formula democratică și
parlamentară e depășită“ („Dictatura cu paravan?“, Cuvântul, 27.05.1929).
Ar fi cu duiumul exemple „contrare“ asaltului ELB asupra democrației și parlamentarismului. Profund
stânjenitor este că trebuie să invoci contraargumente la balivernele și insanitățile unor Mihăieș sau Avramescu de
parcă acestea ar merita respectul adecvat unor reflecții adînci asupra guvernărilor din democrațiile așezate. ELB nici
măcar nu împing în derizoriu chibzuință asupra democrației de care se debarasează ca niște ignoranți
asurzitori. Dorin Tudoran:
„Cît de mult știm despre efortul asumat de o democrație participativă de a spori prezența cetățeanului în
treburile publice și de a-i diminua propensiunea spre act discreționar? Cît de mult ne interesează că într-o
democrație participativă o asemenea rebalansare se produce prin introducerea unor pîrghii (în lege și practica
instituțiilor) precum inițiativa, referendumul (plebiscitul), anularea, transparența și participarea în alcătuirea
bugetelor, responsabilitatea, auditui social etc.?2
Un sfat de ținut minte al lui Jean-François Revel: să nu'decapităm bolnavii care suferă de migrenă:
„...democrația politică ne permite să ne alegem noi înșine guvernanții. Ea nu ne garantează că toți aleșii
noștri sunt competenți și cinstiți. Corpul electoral poate să greșească sau poate fi rău informat. Dar a condamna
democrația sub pretextul că unele guverne democratice guvernează prost înseamnă a decapita un bolnav care suferă
de migrenă. Democrația nu suprimă defectele ființei umane, nici defectele alegătorilor, nici pe cele ale
1 Adrian-Paul lliescu, op.cit., pp. 299-300.
2 Dorin Tudoran, România ca părere, Ed. Polirom, 2015, p. 204.
444
aleșilor. Ea are, însă, cel puțin meritul de-a nu le interzice manifestarea calităților nici unora, nici celorlalți.“1
Ultima înjurătură de mamă: „democratule!“

în eseul de mai sus, M. Mihăieș nu suportă democrația, oriune s-ar găsi, îi miroase urît. Vorbește cu cuvintele
lui Patapievici:
„Chiar și într-o poiană cu narcise, un căcat miroase tot ca un căcat.“ 2
Democrația le repugnă, în general, „intelectualilor obișnuiți“ pentru că le creează o problemă un plus în
afirmarea autorității lor. Guy Hermet:
„Intelectualilor obișnuiți nu prea le place democrația, chiar dacă nu o mărturisesc neapărat. îndrăgostiți de
logică, ei își închipuie că dețin dreptul de a lumina ceea ce oamenii politici întunecă și lucrurile de care se
dezinteresează neintelectualii. Cum punctul lor de vedere este în general contestat, ei dezvoltă o agresivitate critică
ce li se pare că le-ar compensa lipsa de audiență. Adăugîndu-se la rigiditățile raționamentului teoretic, această
tendință alimentează la profesioniștii inteligenței o înclinație spre totul sau nimic. Din moment ce
democrația nu corespunde cu ceea ce ar trebui să fie, conform unei logici stricte, ea li se pare demnă de
disprețuit, în pofida avantajelor sale practice. Ea devine chiar demnă de dispreț în ochii celor afectați de
impuritatea sa, generată de un confort politic ce corupe idealismul. Mai rău chiar: intelectualii, care se bucură totuși,
ca și ceilalți, de comoditățile sale, își aruncă asupra democrației disprețul lor. Iar cum dezgustul excită
sentimentele extreme, el duce fie la autoriratismul intelectualilor reacționari, fie la amarea speranță a
revoluției mîntuitoare, nutrită de omologii lor progresiști. între cele două, realiștii senini fac figură de capitularzi ai
cunoașterii critice. Exaltate de pasiunea ideologică, aceste concepții absolutiste au alimentat ceea ce ar semăna
cu un fel de terorism mental.“3
Repulsia stîrnită de armonizarea societății prin reguli, legi, instituții, ierarhii etc. duce, mai devreme sau
mai tîrziu, la un elogiu direct sau implicit al haosului ce prezervă de amenajările democratice convenționale. Un
anarhism latent dă din coate în acest hotch-potch ce poate fi asanat numai prin lovituri de grație violente
(Revoluție, Erou providențial,
1 Jean-FrançoisRevel, op.cit., p. 173.
2 Horia-Roman Patapievici, Politice, 2008, p. 44.
3 Guy Hermet, Poporul contra democrației, Ed. Institutul European, 1998, p. 33.
445
RADU CĂLIN CRISTEA
autoritarisme etc.). Inspirat de lectura unui text mai vechi al lui Alexandru Paleologu, același Mircea
Mihăieș complimentează libertatea, dar numai prin contrapunere la democrație:
„Am tresărit citind aceste rînduri, pentru că păreau scrise cu gîndul la ceea ce am văzut în Parlamentul României
începînd cu perioada romantic- contondentă a CPUN-ului, pînă la formele aberant-dictatoriale de manifestare
ale intervalului 2006-2008. Atunci, cocktail-molotovul politico- petrolier ne-a arătat, la scenă deschisă, cum se
poate instaura dictatura cea mai feroce prin simpla voință, democratică pînă la... exterminare, a unei haite cinic
ghidată din culise. Am scris în aprilie 2007 un articol în care spuneam, fără să exagerez nicio silabă, că dacă acel
parlament și-ar fi pus în minte să desființeze România, n-ar mai fi rămas piatră pe piatră. Văzînd dezlănțuirea de
ură, dizolvarea rațiunii, dezastrul instaurat de limbajul resentimentului, am înțeles cît de fragilă e, de fapt,
democrația - un simplu mecanism politic - și că nu ea poate fi valoarea umană supremă. Din acel moment, nu
contenesc să mă întreb cum s-ar putea pune stavilă agresiunilor asupra libertății. Pentru că atunci am asistat la
macabrul spectacol în care democrația îi rupea libertății șira spinării. Voința soldaților politici uniți de interese
comune, ura împărtășită a cîtorva «oligarhi» care se simțeau amenințați au reușit să transforme votul democratic
într-o ghioagă primitivă, indiferentă la argument și disprețuitoare față de logica elementară. Nimic nu
garantează că astfel de întimplări nefaste nu se vor repeta. Și asta pentru că parlamentul e singurul organism
statal perfect autarhic, a cărui acțiune se sustrage oricărui control. După ce-au fost aleși, deputății și senatorii nu
pot fi atinși, pînă Ia încheierea mandatului, de absolut nicio forță de pe pămînt sau din ceruri. Președintele se
află, potrivit Constituției, sub autoritatea parlamentului. Guvernul depinde tot de parlament și, în anumite
condiții, poate ajunge chiar «la mîna» președintelui. Dar nu există niciun mecanism constituțional care să bareze
abuzurile, nedreptățile sau ilegalitățile potențiale din parlament (ba există - art. 72, (1) și (2) - n. m.). Din acest
motiv, nu e greșit să afirmi că parlamentul o fi el o instituție a democrației, dar nu e și o instituție a libertății“
(EVZ, 02.03.2009).
Sever Voinescu urlă și el după libertate absolută. Voglio una donna!1 („Amarcord“, F. Felinni). Visează la o
libertate incoerentă și ilogică. Bălmăjește. Se plînge, de exemplu, că referendumul ar fi fost ținta unui viol.
1 youtube.com/watch?v=LTnu_PRfCZA
446
Niciuna din imputările, pur și simplu, nesăbuite, ale lui Voinescu nu s-a confirmat:
„Precizăm că referendumul a fost organizat de inițiatori: ei au stabilit cum se votează (?!), cîți români sînt pe
liste (?!), unde se votează (?!), programul secțiilor de votare (?!?), ei au adus oameni la vot (?!), ei au
gestionat secțiile de votare (? ! ) și toate celelalte. Rezultatul acestui referendum este comentat în fel și
chip, dar ceea ce mă irită de-a dreptul este că nimeni nu vrea să înțeleagă ce a spus poporul în ansamblul său, deși
toți sînt siguri că știu“ (Dilema veche, 06.09.2012).
Șase! Vine Popper!
Nu cred să fi lăsat de o parte niciuna dintre orbitele importante ce înconjoară nucleul tezelor politice ale unora
dintre pilaștrii ELB. Am menționat o colecție de teorii ce n-am simțit că s-ar adăpa de la izvoarele modernității
democratice. Nu-mi par nicicum asimilabile curentelor de gîndire care, din ’90 încoace, s-au pus în marș
și România, determinînd mecanica structurării din mers a democrației, de la I. Iliescu la T. Băsescu. Criticarea
colerică a arhitecturii democrației românești, chiar dezavuarea acesteia de către mințile mai surescitate din
gruparea ELB, reprezintă, în fond, piesele unui puzzle care, la finalul asamblării, poate conduce la proiectul politic
al acestei plămezi intelectuale. Făcînd ochișorii roată asupra societății românești postcomuniste, nu am interceptat
nicio urmă din alternativa secretă a ELB la „mocirla“ democrației. Ce alt sistem politic i-ar fi fost propice
României posttotalitare? Sanda simplicitas mă îndrumă către K.R. Popper care nu recunoaște decît două
regimuri politice - democrația și tirania:
»... putem să distingem între două tipuri principale de guvernare. Primul tip îl constituie guvernările de care
putem scăpa fără vărsare de sînge - de exemplu, prin alegeri generale; cu alte cuvinte, aici instituțiile sociale
oferă mijloace prin care guvernanții pot fi demiși de către guvernați, iar tradițiile sociale garantează că aceste
instituții nu vor fi repede nimicite de cei aflați la putere. Cel de-al doilea tip îl formează guvernările de care cei
guvernați nu pot să scape decît pe calea unei revoluții victorioase, iar aceasta înseamnă că, în majoritatea cazurilor,
nu pot să scape deloc. Aș sugera să folosim
447
RADU CĂLIN CRISTEA
termenul «democrație» ca o etichetă comodă pentru guvernările de primul tip, iar termenul «tiranie» pentru cele
de tipul al doilea.“1
Ce poate fi între vărsarea și nevărsarea de sînge? Nimic, spune Popper, e loc gol. Să deduc atunci că,
lichidînd democrația, ELB ar opta pentru tiranie, dictatură, totalitarism? Respir greu. Apă! Oțet! Păi, din dictatura
comunistă vin ELB și o condamnă de mama focului, îi fac și raport. Sunt translabile, în blinda noastră tranziție,
osii, trolii, axe, bascule, chiulase, coroane dințate etc. dintr-o mașinărie ce strașnic a mai plimbat
intelighenția de dreapta interbelică din România? îmi bat tacheții. Luneta deja s-a aburit. Ușile, ușile! Citesc
texte ale unui gruppetto din inima ELB, care se scaldă în curenții unei iraționalități pure. Pe mine mă trec fiori de
gheață. îmi țiuie urechile, mai ales în nopțile cu lună plină, cînd îmi pare că aud planoarele piloților orbi (M.
Eliade, Vremea, 19.09.1937) foarte aproape de solul unde glorii ale culturii românești s-au înrolat în
batalioanele iluminării prin fanatism, delir și beție a trăirii pe ascuțimi de brici. Ochiul pineal îmi clipește des.
Cine mai știe ce vede? înjosirea democrației („o mlaștină“), amorfismul scandalos al „boborului“ elector,
calitatea proastă a votului, maniheismul habotnic, futilitatea partidelor și a Parlamentului, Revoluția
purificatoare, providențialismul - aceasta ar fi „democrația“ ELB pe care, la capătul tunelului, o așteaptă singur,
cu flori în gară, capătul tunelului.
Nu mi-e ușor să mă dumiresc ce vor, de fapt, acei stîlpi ai ELB care țipă de parcă li s-au răsturnat toate cloștile
împotriva rînduielilor politice în funcțiune. Cătălin Avramescu s-a specializat în gînditul de-a-ndoaselea: circulă
numai pe contrasens, se face zob, continuă, se izbește de tot ce îi iese în cale, dar nu abandonează, ca orice
sadomasochist care știe că va gusta plăcerea doar dincolo de marginile durerii. Pecetluit într-un soi de
pubertate mentală, Avramescu trage cu praștia în toate geamurile școlii. România aderă la UE în 01.01.2007. A
doua zi, în Cotidianul, umblînd în mîini și gîndind cu picioarele, Avramescu se întreabă „Cum ieșim din UE?“
Rîzi nechezat. între modelele ex-UE de succes citează Insulele Feroe și Groenlanda. Andrei Cornea se supără
pe sat, vîrît în sperieți de ideea că rezultatul referendumului din 2012 ar fi putut fi contrafăcut după desfășurarea
acestuia, prin schimbarea regulilor jocului („Tirania populară“, 22, 14.08.2012). „Tirania“ populară a votat
cuminte și atît. De „erată“ și de votul în CCR s-au ocupat alții, dar nu așa cum, poate, ar fi visat poporul
1
Karl Raimund Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, Ed. Humanitas, 2005, vol. I, p. 171.
448
„tiran“, ci, dimpotrivă, pentru a-l reimplanta pe Băsescu la Cotroceni (vezi și subcapitolul „Viața ca o erată“).
Ubuesc cum îl știm, Vladimir Tismăneanu postează pe blog, în 23.06.2016, un text în engleză cu un titlu în
românește: „Tirania majorității, atunci și acum“. Tismăneanu citează o frază din Lord Acton (1834-1902). Nu
mai scrie ce relevanță ar avea „acum“. Gîndește atît de sibilinic, încît nu-și mai amintește finalul ideii.
Cine e „majoritatea“ opresivă și cine „minoritatea“? Care sunt „minoritarii“ ale căror drepturi trebuie protejate?
Cătălin Avramescu pufăie din vermorelul lui cu răhățișuri și stropește direct în ochi cu întrebarea:
„Ce urmăresc partidele, de fapt, prin desemnarea unui «candidat» la funcția de Prim-ministru, o
mișcare fără nicio bază constituțională?“ (bursa.ro, 07.01.2008).
Răspuns: nu partidele desemnează candidatul, ci Președintele țării. Avramescu pufăie mai departe: „Sunt
cazuri, cum ar fi acela al Marii Britanii, unde parlamentarismul a fost un succes la scara istoriei. Dar
acestea par excepțiile.“
Cum combate el, poate să ajungă și ministru... (Caragiale)
Trenulețul lui Cătălin oprește în halta unei alte trăsneli:
„... aș opta mai degrabă pentru un Executiv colegial (?!), ales direct de cetățeni (?!) și responsabil în fața
lor“ (bursa.ro, 01.07.2008).
Echipa inițială (Liiceanu-Pleșu) a ELB s-a transformat dintr-una de cărți de joc într-alta, de Calcio Storico.
Nou-veniții s-au luptat pentru un loc în echipă prin urlete personalizate,dar și prin faulturi grosolane. între
gînditor ii din colectivitatea ELB s-au strecurat, forfotind la umbra nimbului maeștrilor, și destui gogomani.
Ce idei încălțate le trec prin cap neicușorilor, mai rar! Auzi mata - „Executiv colegial ales direct de cetățeni!“
Bampirul!
COLOSUL DIN MURFATLAR
Vaca Domnului Băsescu
Vechi direcții, ordine, reglementări, îndemnuri din cîrmuirile de odinioară, reînvierea expressis verbis de către
mistagogii din ELB a unor procese și mecanisme de guvernare ce au căpătat dimensiunea ideală după Primul
Război Mondial și pînă spre sfîrșitul celui de-al doilea, ar putea denota opțiunea „intelectualilor lui Băsescu“
pentru elitism. Cîteva dintre traseele ce cred că duc ELB într-acolo:
A.Parada de grup ermetic conștient de forța influenței sale.
B.Misionarismul de tip sectar în civilizarea unei societăți barbarizate. Aroganța de castă a unei aristocrații
selecționate pentru a aduce lumina peste un popor aflat în beznă.
C.Postulatele predestinate să catehizeze societatea și să „influențeze practica social-politică în sensul
dogmelor pe care le propun.“1
D.Cultivarea obsesivă a ideii de „superioritate“ față de orice și oricine intră în contact cu membrii acestui
club al spiritelor supradotate.
E.îmbrățișarea statutului de upper-class și deprecierea pînă la discreditare absolută a tuturor celorlalți
posibili intervenienți într-o chestiune dată. Boicotarea dialogului și consacrarea pamfletului și a satirei ca
formulă a raportării la figurile detestate, în tradiția curentă a elitelor culturale românești dintotdeauna.
F.Descinderile pline de suficiență în agora unde elitele coboară strict pentru a-și comunica tezele de
netăgăduit.
G.Ingerințe ilimitate în sfere ale puterii, îndeosebi politice, diplomatice, culturale. Relație convivială cu
„șeful“ („părintele“, „suveranul“).
1 M. Tudor, A. Gavrilescu, op.cit., p. 34.
450
H. Bombardamentul cu elucidări, acorduri, explicații, obiecții, recomandări, obligații, apoftegme, rețete de
urmat, precepte etc. inserate într-o terapie de șoc la ceea ce elitele consideră a fi cretinismul patent al
poporului.
I. Comportamentul public arogant, preeminent și răspicat „adversarial“ (C. Avramescu: „... climat
politic mai degrabă consensual sau unul mai degrabă adversarial?“).
Elitismul „intelectualilor lui Băsescu“ îl extrag dintr-o categorie a „clasei dominante“, așa cum o demarcă
Lucian Boia, iar eu o subliniez deoarece mă unge la suflet: „Clasa dominantă reunește, nu într-o manieră formală și
constrîngătoare, dar reunește «elita politică», «elita economică» și acea parte a elitei intelectuale care exercită o
influență sensibilă asupra opiniei publice și a orientărilor politice și culturale.“1
Întîlnirea Băsescu-ELB avea să fie fructuoasă pentru ambele părți care s-au fagocitat într-o degustare
paradisiacă: Băsescu și-a confecționat o pufoaică matlasată cu file măiestre din Liiceanu, Pleșu, Patapievici etc.,
în timp ce ELB au zburdat la umbra colosului din Murfatlar (ultima minune a lumii), îndrugîndu-și teoriile,
primind cadouri de la daddy Traian, asaltând ugerele vacilor grase ale lui Băsescu și, ca să condensez această
revărsare de grație, trăind ca-n sînii lui Avraam și Eva. S-a consumat un antract de un deceniu al
intelectualității care și-a putut face de cap, ornînd istoria ideilor politice românești cu numeroase eșantioane
de gîndire gogonată. S-a dat astfel dezlegare la utopii cu carul, la nostimade himerice, la teorii deșucheate.
Ulcerările bruște ale unor ELB (Patapievici, Liiceanu, Mihăieș, Avramescu, Papahagi ș.a.) au dat în vileag
calificarea acestora pentru violențe de rîndași isterici. Divorțate înainte de căsătorie de societatea românească,
ELB nu și-au ascuns furia față de starea de fapt, față de experiențele betege care ar fi imobilizat România
într-un primitivism blestemat. Au urît această Românie, dar s-au plîns tot timpul că, de fapt, ele sunt destinația urii.
Motivul? Altfel nu aveau acces la rolul atît de atractiv de victime.
Firea autoritară și lucrată din topor a lui Băsescu a vibrat appassionato cu obsesia schimbărilor radicale, cu
brutalitate, a celor din ELB. Au existat, la începutul anilor ’90, intelectuali ce visau cu ochii larg deschiși la
reancorarea țării, printr-o voltă gigantică, la România de dinainte de a fi capturată integral de comuniști,
după abdicarea forțată a Regelui Mihai.
1 Lucian Boia, Mitul democrației, op.cit., p. 31.
451
RADU CĂLIN CRISTEA
Unul dintre acei intelectuali a fost Gabriel Liiceanu care își recunoaște „naivitatea“ din 1990 (la Digi 24,
07.12.2014):
„De vreme ce s-a petrecut o Revoluție anticomunistă înseamnă că istoria noastră trebuie să recupleze cu
momentul loviturii comuniste cînd comunismul a pus mîna pe putere în mod fraudulos. Or, ce s-a întîmplat
în ’47 cînd s-a dat lovitura? A fost dat Regele jos. Dacă Revoluția este anticomunistă atunci recuplăm cu
momentul în care Regele a fost dat jos, deci trebuie recusut (?!).“
Noduri și semne cu dreapta interbelică mobilizează imaginația lui C. Avramescu:
„Dreapta a avut o tradiție pe care să o continue după 1989 - mă refer atît la gînditorii interbelici, cît și la o
serie de autori activi în marginea sau împotriva cenzurii comuniste (Constantin Noica este un exemplu
clasic)“ (bursa.ro, 23.02.2016).
în același spirit: obsesia modernizării societății atît de convulsiv desfășurată în interbelic, s-ar regăsi, pe
aceleași temelii ruinate, în discursul public al intelectualității postcomuniste. Alina Mungiu-Pippidi:
„E vorba de dezbaterea intelectuală asupra modernizării neterminate a societății românești, un proiect
neîncheiat, deși statul, de la cel liberal- burghez la cel comunist, a investit constant pentru reușita sa. Ca
și democratizarea, dar în mai mică măsură decît ea, eșecul acestui proiect politic se explică prin influența factorilor
externi. în interiorul țării, îndeosebi intelectualitatea s-a opus modernizării, făcînd chiar din definiția
conceptului subiect de înverșunate dispute. Pare ciudat, dar în România de azi dezbaterea o continuă, în termeni
aproape identici, pe cea interbelică, trecînd peste intercalarea comunismului - ceea ce, PRIN ELEMENTUL CLAR
DE CONTINUITATE (subi, m.), justifică o abordare din perspectiva culturii politice a. elitei intelectuale.“1 -
Pentru ce nu vreau să ating luna cu mîna

Revin la elitism și la reputația acestei teorii înainte de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Prea
multă străduință pusă în lansarea de ancore către miezul bun al interbelicului expune riscului de a simți
respectivele mîțe returnate drept în capul tău. Faptul de a-l cita pe Nae
1 Alina Mungiu-Pippidi, Politica după comunism, Ed. Humanitas, 2002, p. 153.
452
Ionescu, de exemplu, poate atrage un asalt de ștampile din partea celor care consideră că iei lepră doar prin
referință la acesta, fără a mai conta că, în adevăr, nu omiți defel implicarea sa și în tot ce însemnau
acțiunile criminale ale Mișcării Legionare. Individualități briliante cultural în interbelic, reidentificate după ’89, au
cărat cu ele mari valori ale istoriei și filozofiei naționale și universale, dar, fatalmente, și atașamente, de
diferite intensități, la curente politice totalitare. O biografie nu se croiește din foarfece. Pot fi citite
prodigioasele poeme ale lui Ezra Pound decupînd din biografia sa perioada delirului fascist? Importante
în echilibrul unor asemenea lecturi nu sunt atît partea plină sau cea goală a paharului, cît limpezimea căutăturii
și unghiul din care privești.
în ajutor vine și o bună observație a lui Andrei Pleșu:
„Știu că nu e în regulă să citești (și cu atît mai puțin să citezi) din Nae Ionescu. Știu și ce e blamabil în
opțiunile lui politice, greu de înțeles la un om atît de inteligent și de rafinat. Dar nici inteligența, nici
rafinamentul n-au fost de mare folos pentru distilarea convingerilor unor intelectuali de vîrf, sau pentru
tribulațiile lor conjuncturale, pline de compromisuri. Nu-mi place, totuși, să mi se spună ce texte să frecventez
și ce texte să excomunic. Nu vreau să renunț,- din cauza derapajelor ideologice, la ce e bun și viu în opera
unor Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Heidegger, Céline ș.a., și nici, din cauza penibilelor lor afilieri, la ce
e bun și viu la de-alde Sartre, Sadoveanu, Eluard sau Picasso“ (Dilema veche, 28.08.2014).
Pot fi și excentricități fără miez ideologic. Poate fi și supraîncărcarea barocă a unor relee culturale ce
recepționează mesaje propagate pe cale livrescă și le calchiază, apoi, în frazeologii imprudente. N-aș eluda nici
contagiunile ce se vor fi produs în interiorul grupului ELB, mai ales printre mințile mai crude atrase de
bravade dandiste. Orice altă cheie de lectură este bine primită. Nu-mi dau seama dacă primenirea unor teze ale
ideologiei de extremă dreapta interbelice se datorează doar seducției intense pentru Emil Cioran, Mircea
Eliade, Constantin Noica, Nae Ionescu ori Mircea Vulcănescu. Nu mă încumet să descifrez nici ruta parcursă pînă
în zilele noastre de aceste năprasnice translații.
Nu-mi doresc ca juxtapunerile mele să fie nici denuanțate și nici reunite forțat într-o mecanică asociativă
străină de intențiile mele. Invit cititorul să așeze în oglindă texte ale generației lui Cioran, Eliade, Noica cu citate,
după părerea mea, rezonante produse în areopagul ELB (trimit îndeosebi în subcapitolele „De ce tremură nădragii,
Mitică?“, „Hasta luego, compaheros!
453
RADU CĂLIN CRISTEA
Viva la Revolution!“, „Omagiu conducătorului iubit“, „La apa Vavilonului unde am plîns de m-am rupt“).
Elitismul a făcut epocă prin intelighenția culturală prolegionară ce înaripa o teză de top căzută direct din cuibul
Căpitanului. Cîteva citate din Corneliu Zelea Codreanu comentate de Marta Petreu:
„Democrația, prin mecanismul alegerilor, «înlătură elita națională» care nu poate fi aleasă prin vot, or,
raționează Codreanu, «După cum albinele își cresc «regina» tot astfel un popor trebuie să-și crească elita lui»
(...). Democrația a stricat ordinea firească nu numai în privința elitei, ce trebuie selectată «pe baza principiului
elecțiunii sociale», «adică în mod natural», ci și ordinea «naturală» a entităților individ-colectivitate
națională-națiune.“1
Constantin Noica scoate, în 08.08.1940, în ediție unică, revista Adsum. Noica scrie de unul singur aproape
întreaga gazetă. Z. Ornea semnalează articolul „Veac al omului viu“:
„în articolul Veac al omului viu recunoaștem motive obsesive ale publicisticii și doctrinei legionare.
«Idealul oricărei elite conștiente nu este să facă altă lume, e să fie din altă lume. Cine nu înțelege aceasta nu
e contemporan nici cu ce se întîmplă aci, nici cu ce s-a întîmplat în altă parte. De făcut o altă lume izbutește și cel
străin de ea; de clădit o lume mai bună o poate, cine știe?, și diavolul. Numai cîțiva pot fi, numai ei pot
încorpora ființa lumii noi, în așa fel încît mai ales ea s-o reprezinte, chiar atunci cînd nu mai sunt».“2 Tot
acolo, Noica distinge între „elitele inteligenței“ - tehnocrați responsabili cu evoluțiile externe ale reformelor
- și „elitele spiritului“ ce aspiră la întruparea prin ele însele a unei „revoluții creștine“:
„Nu cei răi devin buni - deși se poate întîmplă și aceasta - ci neprihăniții suferă și se purifică și răscumpără
lumea. Elite numără orice colectivitate: dar există elite care participă și elite care nu participă. A ridica la
maximum participația elitelor, iată ce fac răsturnările sănătoase. Dar nu a elitelor care se îngîmfa, ci a celor
care se umilesc și asupresc.“
Nae Ionescu stigmatizează votul universal pentru că pune pe picior de egalitate persoane cu „posibilități“
diferite:
1 Citatdin Marta Petreu, Un trecut deocheat sau „Schimbarea la față a României“, Biblioteca Apostrof, 1999, pp. 65-66.
M. Petreu citează din Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, Sibiu, Ed. Totul pentru Țară, 1936.
2 Z. Ornea, Anii treizeci - Extrema dreaptă românească, Ed. Cartea Românească, 2015, p. 172.
454
„...sunt chemați cu aceleași drepturi oameni care n-au aceleași posibilități.“1
în concepția lui N. Ionescu, doar elitele („elementele purtătoare de acțiune și gîndire politică“), prin viziunea
lor asupra „concretului nației“ pot da viață latențelor leneșe ale vulgului:
„într-o națiune nu toată națiunea face polică, politica nu este o funcțiune a tuturor indivizilor dinlăuntrul unei
națiuni. Politica este funcțiunea nației, în totalitatea ei, dar elementele purtătoare de acțiune și gîndire politică,
astea sunt diferențiate înlăuntrul nației; de ce? Tocmai pentru că nu pot să facă politică, propriu-zis, decît acei
indivizi pentru care nația, în întregul ei, este un concret. “2
Manolescu îl trage de perciuni pe Patapievici
M. Petreu croșetează alte citate din C.Z. Codreanu - adversar fără ocol al votului universal:
„Viciul fundamental al democrației este că se bazează «pe principiul elecțiunii», ceea ce face ca elita
conducătoare să fie aleasă; iar această «fundamentală eroare» a elecțiunii este socotită cauza tuturor celorlalte
erori. Cu alte cuvinte, Codreanu reproșează democrației chiar esența ei. în cazul concret al democrației
românești, Codreanu este adversarul „votului universal și al Constituției din 1923 care îl garanta.“3
Și Nichifor Crainic pălmuiește public ideea de vot universal. Ba mai vrea și demascări:
„Nu mai e o taină pentru nimeni că votul universal e o imensă pradă .a capitalismului... De aceea trebuie
demascat cu cruzime orice farsor politic care luptă pentru democrație“ (Calendarul, I, 23.02.1932).
Pentru H.-R. Patapievici - salvatoarea întoarcere la votul cenzitar ar restricționa drastic accesul la
urne, eliminînd masiv populația săracă și, desigur, „pioasele ei aberații“. Patapievici ovaționează scrutinul
cenzitar și se uimește că această magistrală soluție n-a trecut prin capul niciunui decident politic postcomunist.
Crede în maniheismul grozav al împărțirii populației între două „comunități“: „autorii bibliotecii naționale“ și
„restul
1N. Ionescu, op. cit., p. 161, citat de George Voicu, op.cit., p. 76.
2 Nae Ionescu, Introducere în istoria logicei, Ed. Eminescu, 1977, p. 158, citat de George Voicu, Mitul Nae Ionescu,
Ed. Ars docendi, 2009, pp. 63-64.
3 Marta Petreu, op.cit., p. 62.
455
RADU CĂLIN CRISTEA
copleșitor care a rezultat din succesul ingineriei sociale de tip Pitești.“1 Frenezia căutării hiperbolelor
epatante îl impinge pe Patapievici, slowly, but surely, în pur incomprehensibil. Nu mă simt în stare să operez,
nici în glumă, nici în serios, cu disjungerile sale. Deduc din devergondajul său ideatic că, exceptînd un pliu al
subțirimii intelectuale, restul populației descinde, fără revizuiri genetice, din prototipul uman al foștilor deținuți
spălați pe creier la Pitești. Inducerea acestei imagistici de ospiciu național, cu presupoziția a zeci de
milioane de români rămași cu mintea schilodită, e una dintre cele mai abjecte teorii citite în viața mea. Și ea,
singură sau în horă cu altelele, va ilustra această stază de narrow-mindedness a cărei sminteală discriminatorie se
va face auzită în unele dintre strașnicele elucubrații ale „primului“ Patapievici, în special acela din Politice.
Dar nu numai. Să ascultăm direct de la furnizorul Patapievici cîteva puits de science pe tema genei
românismului:
„...poporul român nu a vorbit direct în istorie, iar cînd a început să vorbească (votul universal și egal), a
început să spună numai prostii. Cred cu convingere că garanția progresului în România este votul cenzitar: România
va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebs, nu va avea acces direct la decizie. Politicienii
noștri de frunte au realizat perfect incapacitatea boborului de a furniza elementele inteligente ale unei
opțiuni politice libere și mature: de aceea, în 1926, votul universal a fost corectat prin introducerea primei
electorale; numai așa țara a devenit guvernabilă. Altminteri, boborul era mereu cuprins de spasmele sale
melo-epileptice, fie dispersîndu-și votul în mod prostesc (?!), după principiul românesc prin excelență «să
moară și capra vecinului», «îmi bag picioarele, dă-1 în mă-sa» & c., fie plebiscitînd pe cine îi excita năbădăile
(...). Răsfoiți Istoria Contimporană a lui T. Maiorescu și veți avea imaginea României eterne: un neam
violent și instabil, deopotrivă inactiv și agitat, stînd mereu să fermenteze superficial, condus de politicieni veroși
și flecari, lăutari după ureche ai civilizației politice, și o «pătură extrem de subțire» de oameni stimabili, români
deopotrivă, dar PRIN MIRACOL (subi, m.) avînd alt cod genetic, alte instincte, alte gusturi, alt har: aceștia
din urmă sunt creatorii
1 H.-R. Patapievici, op.cit., p. 63. Patapievici se referă la așa-numitul „Experiment sau Fenomen Pitești“ (1949-1952) -
„reeducarea prin tortură“ a deținuților, printr-o operațiune de „spălare a creierilor“ despre care Virgil Ierunca scria că „ni se pare
a depăși în oroare, din fericire nu și în durată, reeducarea de tip chinez“.
456
bibliotecii, singurul loc unde accepțiunea de român este stimabilă, adică în cultură...“1
Nicolae Manolescu repune drezina glowing a lui Patapievici pe șine raționale: „Aș atrage mai întîi
atenția asupra faptului că iresponsabilitatea nu este caracteristica exclusivă a votului universal. Și acela cenzitar ne
oferă destule exemple. Dl. Patapievici menționează Istoria contimporană a lui Maiorescu. După cum rezultă din ea,
capriciile electorale, ale celor care au ales și ale celor care se vor aleși, sunt aceleași în epoca votului
cenzitar ca și în epoca votului universal (...). Progresul amintit de dl. Patapievici nu poate fi legat de vreun
regres: renunțarea la universalitatea votului ar fi tocmai o asemenea întoarcere pe scară istorică. în plus, dacă
acum o sută de ani censurile erau legate de avere, pe ce ar trebui ele bazate astăzi. Pe gradul de școlarizare. Nu
s-ar rezolva multe lucruri: nu prea mai există astăzi analfabeți care să nu fi trecut prin școală. în fine, datoria
oricărei clase politice este să-și lumineze electoratul, să-l educe și, la limită, să-l creeze. Votul cenzitar este o
discriminare inacceptabilă în condițiile libertăților și drepturilor omului în societatea modernă. Fie și doar formală,
această modernitate ne obligă. Democrația originală e mai bună decît absența democrației“ („Votul universal“, în
România literară, 12.06.1996).
într-una dintre reeditările Politicelor, într-un potpuriu amar („Criticilor mei“), de vizionar neînțeles de
contemporanii săi, Patapievici îi răspunde lui N. Manolescu încovrigat, lansînd axiome subiective și fără
răbdare analitică („... elita pro-europeană de azi e minoritară... “, „... ponderea electorală a celor care susțin idei
modernizatoare este neglijabilă în condițiile votului universal (era hotărîtoare în condițiile votului cenzitar)...)“.2
Deși „concede“ că, totuși, Manolescu avea dreptate, Patapievici nu se desprinde din pelteaua zaharisitelor
sale judecăți:
„România a fost aservită în toți acești ani de voința și interesele unui segment foarte restrîns din punct
de vedere social și politic, astfel că, în fond, deși cu ajutorul votului universal, țara a fost dominată ca și cînd ar
fi fost condusă cenzitar (?!)“.
Una peste alta, dosarul cu „censul“ părea să se fi închis între coperțile unei himere nătînge recunoscute în
parte de însuși Patapievici:
1 H.-R. Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, 2001, pp. 65-66.
457
RADU CĂLIN CRISTEA
„Pe scurt, referința mea la votul cenzitar fusese o reverie istorică neputincioasă și nu o soluție politică
realistă“.1
Omul recent crapă piatra în patru
Luase în calcul Horia-Roman Patapievici că, în ipoteza întoarcerii la sufragiul cenzitar, în România
sfirșitului de mileniu doi și a începutului de mileniu trei, femeile n-ar fi avut drept de vot? Norodul rural
nevoiaș estimat la circa 40% din populație ar vota tot indirect, prin reprezentanți, în Colegiul IV? Votul
„capacitar“ ce elimina electorii aflați sub un anume grad de instrucție ar fi fost inaplicabil, cu argumentele lui
N. Manolescu. Să ridice Patapievici ștacheta la „bacalaureați“? Ar părea un criteriu cu totul implauzibil.
Desfășurînd cîteva statistici ale INS și adaptînd valoarea „censului“ la o medie aparent rezonabilă a
plătitorilor de impozite de astăzi, Vasile Ernu ajungea, după o socoteală, dacă nu concludentă, măcar plauzibilă, la
concluzia că un sufragiu cenzitar ar fi permis participarea la vot a doar 5-10% din populația actuală a României
(cf. Criticatac.ro, 01.09.2014). H.-R. Patapievici își continuă serialul cu umbre pe pereți printr-o imersiune într-o
zonă de utopie extremă: „identificarea excelenței prin sistemul de tip aristocratic“. Două-trei familii de samurai
ne-ar mai lipsi pentru ca, în sfîrșit, raiul democrației să coboare peste greu încercata Românie. Patapievici mai
crapă o dată capul votului universal cum a crăpat și capra piatra în patru:
„...democrația care își pune problema firească a selecționării celor mai buni este obligată să recurgă la
tehnici aristocratice de selecționare și, astfel, să limiteze universalitatea votului universal și egal.“
Și continuă:
„... identificarea excelenței cade în sarcina sistemului de tip aristocratic, bazat pe tradiție, spirit de castă
și ereditate. Divertismentul și distracția sunt democratice (jippee! - n. m.). Cultura și discernămîntul sunt
aristocratice - acestea sunt, în esență, fenomene de clasă, care nu pot fi obținute prin criterii de selecții
democratice.“2
Personal, aș adăuga la specimenul „aristocratic“, alături de cultură și discernămînt, și distracția. Ne distrăm,
în fond, de minune, ca între noi,
2 H.-R. Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, 2001, p. 383.
458
aristocrații, citind cum, după ani și ani de suceli și răsuceli, muntele vrăjit al aristocraților din casta ELB a
reușit să nască un șoarece: cea mai bună conducere într-o „democrație“ se obține printr-un scrutin filtrant ce
aduce la putere o elită aristocratică, printr-o triere fundamentată pe tradiție, cultul castei și ereditate!
Hehei! unul e Galibardi: om, o dată și jumătate! (Caragiale)
Acesta să fie sistemul politic alternativ ce scoate din scena politică sau ostracizează la hotarele de jos ale
acesteia poporul nătărău, democrația, parlamentarismul, sufragiul universal, pluripartidismul (fără opoziție, cu
presupoziția partidului unic ce ar căra pe umerii săi litierele cu aristocrați) etc.? Dau năvală, prin urmare, valorile,
calitatea, elita calificată, puterea excelenței. Ura! Ce mai contează că H.-R. Patapievici și ai săi reanimă canoane
arhaice între care voința de castă și caracterul ereditar! Nu vă mirați, boieri dumneavoastră, voi, Mușatini, Golești,
Brîncoveni! Vin elitele, neamurile, urmașii urmașilor urmașilor voștri! Amin!
Elita, după cum taie și spînzură Patapievici, este sehr unterschiedlich față de „omul turmei“: „Elita și
elitismul. Om de serie ești atunci cînd între tine și turmă nu există nicio deosebire. în omul turmei totul este
comun: gîndirea e comună, calitățile sunt comune, trăsăturile sunt comune, vocea este comună. Și sunt comune,
pentru că însușirile sunt, de fapt, colectivizate. Omul turmei contrazice datul fundamental al creației, care
este diferența, calitatea, excelența, geniul. Potrivit naturii, noi suntem oameni prin intermediul personalității
noastre individuale, care ne face profund diferiți și - asta este esențial - unici. Potrivit dreptului, noi
suntem infungibili...“1
Mergeți în pace, dragii mei! (Creangă)
Patapievici are bunăvoința să nu ne împingă în eroarea înțelegerii „elitei esențiale“ în sens „sociologic“ și nu
„moral“:
„... din elita adevărată fac parte toți cei care, indiferent cărui strat social ar aparține, își realizează propria
excelență. Toți cei care fac bine ceva și adoptă social etica ce (sic!) decurge din realizarea acestei
excelențe aparțin de facto și de jure elitei esențiale, care nu ține seama de rang. Cu cît sunt mai mulți
oameni de elită într-o societate, cu atît societatea respectivă are mai multe șanse de a avea un viitor, de a fi
prosperă și, în fond, de a fi
1 H.-R. Patapievici, Politice, op.cit., p. 272.
459
RADU CĂLIN CRISTEA
decentă, adică suportabilă și nedegradantă. O societate în care principiul elitei nu funcționează este alcătuită în
majoritate din incompetenți și gujați și se supune terorii grupului celui mai âgresiv și mai inculț. Adică, factual
vorbind, este o societate condamnată să regreseze la primitivism și să dispară.“1
Patapievici trăiește fără păs, mai îndîrjit decît Ladima, arzîndu-și mucul în universul ideilor pure. Suferă, ca și
cum ar încasa un pumn în plină figură, drama lucidității intelectualului român pe care o descrie în cuvinte
inegalabile:
„O nostalgie onanistă animă substratul afectiv al intelectualului român, căci el împinge corelatul afectiv al
radicalității sale pînă la ipsațiune.“2
Aleluia!
Fulgul ce cade numai în sus

Chinul lecturii teoriilor lui Patapievici provine, ca să folosesc o exprimare apropiată stilului acestuia, din
amfiguricitatea momentului decolării ideilor sale. Aparatul său de zbor rulează lin, dar e suficient să întorci o
secundă capul și îți trimite fluturași din paradis. Iese din realitate și dispare în ficțiune cu delicatețea unui
fulg ce cade în sus. Spectacol în sine, silueta cristalină a voltelor sale îți fură gîndurile și aproape că nici nu mai
contează cu cîtă pasiune povestește despre întîlnirea la o cafea a lui Tucidide cu Iliescu, a lui Pericle cu
Popper ș.a.m.d. Așa și cu elitele sale. Patapievici construiește o cetate ideală pe care o predă la cheie, de
parcă ar fi materială. Nu e pentru că, dacă ar fi fost, s-ar fi povestit. Democrația cetății, condusă de elite alese de
elite și, neapărat, cu entuziastă, deși cenzurată la sînge, susținere populară miroase, în schimb, nemaipomenit a turtă
dulce.
Baletul lui Patapievici piruetează cu răspunsuri nefacultative la întrebări necesare. De pildă, în ce mod ar putea
fi activabile tehnicile de sortare a elitelor în condițiile în care sunt specificate practici patriarhale, din preistoria
societăților moderne (casta, ereditatea etc.) ? Ce facem - importăm niscaiva shoguni, ceva „corpuri“ din Ancien
Régime, un stol de brahmani? Niciunùl dintre companionii spirituali din ELB ai infungibilului Patapievici nu
simte măcar o bătătură la pantof în fața diseminării de către acesta a
1 H.-R. Patapievici, Politice, op.cit., pp. 273-274.
460
ideologiei inegalității indivizilor, și anume încă din născare? Apoftegmele lui Patapievici nu pot astupa însă cîteva
spărturi cu aspect de genune; de pildă - de către cine și pe ce criterii se selectează elitele dacă, într-adevăr, casta și
ereditatea au prioritate în operațiunea de triere?
Pensulația neînduplecată a lui Patapievici suprapune găleți întregi cu vopsele. De sub acest tonaj
cromatic, în locul elitelor răsare o aristocrație sadea. Indicațiile sale riguros formulate într-acolo ne îndreaptă:
către o clasă socială favorizată, așadar o „castă“ ce transmite puterea (precum și, nu-i așa?, patrimoniul, titlurile
și alte privilegii obținute în timp!?) pe cale ereditară. „Exigențele aristocrației (alegerea celor mai buni)“ sunt
menționate, de altfel, negru pe alb, în compoziția „sistemulului electoral ideal“ visat de Patapievici. Ober,
bitte zahlen!
După ce părea, în urma polemicii cu N. Manolescu, că va renunța la jucăreaua din vremea străbunicilor, H.-R.
Patapievici nu-și potolește oful cu votul universal, dar îl camuflează în intoleranța sa față de vot, în general.
Toate schijele acestor virile negații lovesc, ex uso, democrația. Iau act, din nou, de nihilismul draconic al
lui Patapievici și al ELB în revolta față de limitele democrației; contraofertele sunt inexistente sau ating
fantasmagoricul. ELB ne umplu urechile cu exordii electrizante despre decadența democrației, dar, cînd
am aștepta o optică asupra „îndreptării omenirii spre alte forme de gospodărire socială“ (Nae Ionescu, Cuvîntul,
19.08.1926), fie spun povești cu bushi, fie se dau după perdea. Patapievici se recomandă ca minuțios
colecționar de citate celebre din clasici refractari la modele sau momente din istoria democrației. Se lăfaie
în silogistică și ajunge, senin, la concluzii ce îți înmoaie genunchii. înnoadă convingeri personale pe care le
cuantifică drept probe ale verității universale. Uneori, ia și măsuri. Mătură podelele cu tot ce aparține
campaniilor electorale din lumea întreagă: „Cum poate fi acceptat principiul minciunii electorale, care este principiul
tuturor campaniilor democratice? Cum poate fi acceptată demagogia deșănțată prin care oricare candidat caută să
lingușească, servil, instinctele cele mai joase ale mulțimii? Cum poate cineva care nu e nici cinic, nici prost să
accepte lipsa de standard moral a cursei pentru vînarea de voturi?“1
Cine a decretat că există un „principiu“ al minciunii asumat în „toate campaniile democratice“? Prin ce s-ar
traduce „instinctele cele mai joase ale
1 H.-R. Patapievici, Omul recent, op.cit., p. 371.
461
RADU CĂLIN CRISTEA
mulțimii“? Instinctele procreării, al supraviețuirii, al apărării sunt „de jos“ sau „de sus“? Voturile nu se „vînează“,
ci se obțin licit, după reguli și convenții (campania electorală - de exemplu) îndeajuns de probate pentru a fi
însușite de regimurile democratice. Continuă Patapievici: „...nimeni nu poate nega că democrația presupune
vînarea de voturi (cum îl cheamă pe «nimeni»? - n. m.), presupune desconsiderarea adevărului în favoarea
seducției (de ce ar fi mai disprețuit un adevăr transmis prietenos și, eventual, cu șarm? - n. m.), presupune
ideea că succesul de public hotărăște în mod legitim soarta valorilor și că valorile impopulare merită să moară,
deoarece fac violență (?!) majorității și nu satisfac decît «elita» (de ce ar «ucide» democrația «valorile
impopulare» și, totuși, cam cum arată acestea? - n. m.) - cuvînt prin care democrațiile depline desemnează tot
ceea ce, fiind prea complicat pentru a fi popular, trebuie neapărat să dispară, ca fiind suspect și, deci, reacționar
(în ce rezidă «nedeplinătatea» unei democrații și de ce s-ar ocupa «neapărat» cu stîrpirea elitelor? -
X tel
n. m.). 1
Ultimul cuvînt al lui Patapievici despre campaniile electorale:
„Deoarece are drept principiu confundarea domeniului opiniei cu cel al adevărului, mecanismul electoral la
care democrațiile depline înțeleg să supună toate ideile este un scandal.“2
Nu înțeleg o boabă. Pot fi alegerile altceva decît afirmarea opțiunii celui ce votează?
Mi se pare că H.-R. Patapievici se îmbie să se lase îmbăiat, cu fală și dichis, în nexul apelor nocturne ce au
curs între cele două războaie. Multe au și secat între timp. Rococo, Boucher: sare în ochi nuditatea afișată în
locuri unde alții calcă mai cu sfială. Votul universal, parlamentarismul, democrația se numără printre ideile cele
mai atacate și de elita interbelică, de exemplu, de Emil Cioran (aici - însoțit de comentariile Martei Petreu):
„«Votul universal și parlamentarismul au conceput națiunea ca o sumă, cantitativ, cînd ea este o totalitate
concretă și calitativă, care niciodată nu poate fi exprimată în aritmetica democratică». Prin ultimele obiecții, Cioran
are aceeași poziție ultrareacționară ca A.C. Popovici, N. Crainic, Nae Ionescu, A.C. Cuza și ideologii legionari.
Concluzia lui Cioran este că «pentru viitor democrația trebuie distrusă». Motivarea acestei sentințe este
1 H.-R. Patapievici, Omul recent, p. 372.
2 H.-R. Patapievici, Omul recent, p. 372.
462
înalt patriotică, națională: și anume, democrația trebuie eliminată „pentru ca România să nu dispară“, spune
Cioran. în altă parte, Cioran este și mai explicit: „Democrația, sigurînd libertatea tuturora, sfîrșește nu în
anarhie, ci într-un sclavaj colectiv, vreau să spun în deficiență națională.“1
Pașoptiști în surghiun
Antidemocratismul lui Nae Ionescu va fi reușit, prin el însuși, dată fiind copleșitoarea autoritate a autorului
în epocă, să propage un curent inhalat deîndată de discipoli și confrați de spirit:
„Democrația este negarea tradiției și a eredității în genere; ea este atomizare, aritmetizarea societății, și ca
atare anularea trecutului pur și simplu. Mai pretențios spus, mentalitatea democratică este ametafizică și
ahistorică.“2
H.-R. Patapievici scria mai sus, sans-souci, despre inegalitatea oamenilor - „potrivit naturii“. Nici nu vreau
să mă gîndesc ce a putut ieși din această teorie. Egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii l-a înfuriat pe același
Nae Ionescu. Citate din Nae Ionescu însoțite de comentariul lui George Voicu:
„Ceea ce se întîmplă însă în democrație și atrage mînia cea mai aprigă a lui Nae Ionescu este - se poate deja
întrevedea - egalitatea juridică a cetățenilor. Faptul că într-o asemenea ordine politică «toți oamenii sunt
considerați egali ca egali, (că) votul fiecăruia, părerea fiecăruia este considerată ca egală» este pentru
metafizicianul nostru (...) motivul esențial al negației sale. Această «artificială», «ne-naturală» egalitate ar fi
cauza unei disoluții a competențelor «firești». Egalitatea ar fi un fel de interșanjabilitate a indivizilor în
privința funcțiilor lor politice, ceea ce înseamnă cauționarea nepriceperii. «Ăsta cred eu - și cred că suntem cu
toții de acord -, cred că este vițiul fundamental al sistemului acesta de exprimare a voinței naționale: sunt
chemați oameni care trebuie să hotărască într-o problemă care nu le este proprie, adică n-au căderea să judece».
Democrația, se poate deduce, ar fi contra naturii umane, pentru că oamenii în chip natural sunt inegali.“3
Elitele lui H.-R. Patapievici resping orice descendență din ereditatea pașoptistă în care autorul
recunoaște un transplant de personalități crescute
1 Marta Petreu, Un trecut deocheat sau „Schimbarea la față a României“, op.cit., pp. 260-261.
2 Nae Ionescu, Roza vînturilor, pp. 359-360.
3 George Voicu, Mitul Nae Ionescu, op.cit., pp. 75-76.
463
RADU CĂLIN CRISTEA
în „serele“ străinătății și parodic inadecvate la fondul societății românești. Singurul merit al acestor marțieni de
la 1848 ar fi acela al scoaterii poporului dintr-o muțenie ce ar fi durat de la origini pînă în 1920:
„Oamenii care aparțineau «păturii extrem de subțiri» au căpătat, prin educație și izolare de seră, instincte
complet diferite de grosul copleșitor al populației românești, care, fapt extrem de important, nu avea propriu-zis
glas. Toată această masă enormă, cu excepția faptului că uneori își trimitea adolescenții în lumea «păturii extrem
de subțiri», era complet tăcută. Iar cei care ajungeau să aibă glas căpătau automat glasul civilizat al «păturii extrem
de subțiri». Noi nu cunoaștem, pînă în 1920, glasul poporului român.“1
Falia dintre „pătura extrem de subțire“ și „bobor“ n-a permis însă o acțiune de civilizare eficientă,
dimpotrivă, a provocat o „enormă mistificare istorică“:
„«Pătura extrem de subțire» a proiectat asupra boborului ceea ce era ea: a rezultat de aici cea mai nefastă
minciună pioasă pe care o cunosc, vopsirea ciorii românești în culorile atît de străine de ea ale culturii, bunei
creșteri, inteligenței și artei.“2
Acoladă deschisă. Critica pașoptismului va face mulți prozeliți între cele două războaie. Răzleți de țară,
îndoctrinați în străinătate, pașoptiștii sunt acuzați de import de cultură (în sens larg) și civilizație, tinzînd să strice
valorile naționale, societatea românească arhaică, în special tradițiile satului patriarhal. Nae Ionescu se arată
chiffonné de pretinsa agresivitate a influenței franceze, mai ales pe linie avocățească (?!):
„Viața statului nostru a fost dominată la suprafață de o clasă de oameni politici, care formau oarecum
opinia publică văzută, și care, compusă în cea mai mare parte din avocați - oameni de concepții și cultură
franceză - dat aparatului nostru formal de stat și vieții publice a orașelor o înfățișare precumpănitor franceză. Sub
această aparență pulsa însă cotidianul viu, gestul mărunt și sănătos de creație al negustorului mare sau mic,
al meseriașului sau al plugarului, care nu avea nimic a face cu revoluția de la 1848, cu parlamentarismul
și democrația și care-și găsea îndestularea în muncă și ostenelile lui proprii. Iată adevărul.“3
1 H.-R.Patapievici, Politice, op.cit., p. 64.
2 H.-R.Patapievici, Politice, op.cit., p. 66.
3 Nae Ionescu, Roza vînturilor, op.cit., pp. 108-109.
464
Și numai adevărul din moment ce poartă parafa lui Nae Ionescu! Nichifor Crainic bagă pe țeavă un întreg
arsenal pentru a face una cu pămîntul același pașoptism pe motive de afront la spiritualitatea românească ortodoxă
și răspîndirea pornografiei (?!) în cultură:
„Pașoptismul este o prăbușire a românismului din spiritualitatea ecumenică. E naționalist, dar nu mai e
ortodox. Acum apar egoismul capitalist, politicianismul sau sacrificarea tuturor în interesul unei oligarhii,
pornografia în cultură, simulacrul în instituțiile politice și sociale. Epoca aceasta e o irupție de porniri rele,
descătușate din disciplina spiritului creștin.“1
O observație judicioasă a lui Z. Ornea: „în succesiunea imediată a antipașoptismului se situa critica
democrației ca un mod de înțelegere a organizării politice în societate, descinse - se spunea - din gîndirea și
practica revoluționarilor. Firește, se puneau sub acuzare toate componentele structurii democratice:
pluripartidism, Constituție, parlament și autoadministrare locală, fără de care era greu de conceput organizarea
modernă a societății.“2
Acoladă închisă.
De ce se răstoarnă carele cu proști?

în lecturile sale multistratificate și pluridimensionale referitoare la „eșecul modernității“ societății
românești interbelice, Horia-Roman Patapievici se învîrte somnambulic în jurul a ceea ce se detașează a
fi, în înțelesurile sale, o tragedie națională: trecerea de la votul cenzitar la cel universal. îi lipsește finalul
poveștii. Obsesia votului cenzitar ce salvează România îi sapă malurile interioare. Revine, psihotic, la
locul crimei preferate. Știe că acolo se află panaceul. Și acolo vrea să bată cuiul de care să agațe viitorul
democrației românești.
Mie îmi mergea bine, țării însă îi mergea rău (...) Cîte nopți n-am dormit! Ce chin, ce luptă înverșunată
s-a petrecut cu mine! Trebuia să mă hotărăsc. Am ales țara. (Alexandru Candiano Popescu, unul dintre
complotiștii fondatori ai „Republicii“ de la Ploiești, 07/08- 08/09.08.1870).
1 Citat de Z. Ornea, op.cit., p. 28.
2 Z. Ornea, op.cit., p. 36.
465
RADU CĂLIN CRISTEA
Sprinturile analitice ale lui Patapievici în jurul dilemei „vot cenzitar sau vot universal“ se curmă însă cu mult
înainte de a ajunge marșuri din cel puțin două motive: o perspectivă desuetă asupra democrației și
argumentații ce se surpă din cauza numărului revoltător de necunoscute. Un exemplu:
„Votul universal a adus în viața politică românească populismul, autoritarismul și ideea nefericită că
existența unui lider charismatic este indispensabilă desfășurării unei vieți politice eficace. în fond se credea că
eficacitatea și moralitatea politică sunt strîns legate de desființarea parlamentarismului și, revenind la relațiile
voievodale, de adoptarea dictaturii personale a unui personaj înțelept și iubitor de neamul din care a
ieșit.“1
Sper, mai întîi, că pentru Patapievici perioada interbelică n-a durat între februarie 1938 și septembrie 1940 -
perioada dictaturii carliste. E o copilărie să pui în seama unui sistem de vot defecțiuni politice ce au culminat
cu instaurarea dictaturii, de altfel, într-un context internațional în convulsii. România a fost monarhie
constituțională sub Carol I și Ferdinand I, așadar prin efectul votului cenzitar, dar și a aceluia universal. în
1923 în România s-a adoptat una dintre cele mai moderne Constituții europene, cu piatra unghiulară în statul
de drept și separația puterilor. Nu charisma și, cu atît mai puțin, votul universal l-au făcut Rege pe Carol al
Il-lea, ci temperamentul său vulcanic și aventuros: după trei renunțări la moștenirea conducerii Regatului, o
viață amoroâsă extravagantă și ca urmare a unor insistente presiuni ale liderului țărănist Iuliu Maniu,
Principele Carol al Il-lea își ocupă, ca să spun așa, tronul, revenind fraudulos în țară în iunie 1930. Partidele
politice democrate din epoca interbelică, în speță liberalii și țărăniștii, și-au pierdut capul - dovadă însăși folosirea
inițială a Principelui Carol al Il-lea în răfuiala politică internă. Aceleași partide politice au alternat însă la putere
și au administrat România cu o pricepere demonstrată de uriașele progrese în economie. Nu este locul să le înșir.
Da, popoarele pot vota mînate de inerții „anormale“. Ceea ce nu înseamnă că aceste voturi ar fi „greșite“ în
vreun fel anume: același popor, prin vot universal, a votat Constituția din 1923, pentru monarhie
constituțională și rămînerea pe tron a Regelui Ferdinand I, precum și Constituția din 1938, pentru trecerea la
dictatura Regelui Carol al Il-lea. .
466
Surprinde, și nu doar la Patapievici, frivolitatea decontării pretinsului eșec al democrației între cele două
războaie mondiale, cu urmare a instalării dictaturii carliste și, apoi, a „statului național legionar“ (14.10.1940
- 14.02.1941). Nu am auzit de la tenorii mînioși din ELB nicio iotă despre scenariul, nu doar după opinia mea,
realist al nașterii dictaturii nu atît din cauza naufragiului democrației ca sistem politic, cît mai ales a fragilității
dezvoltării acesteia pe un teren ostil, asistată de politicieni nepricepuți, prost orientați și prea ușor înghițiți de
nefaști curenți politici externi? Cred că nu sunt prea departe de adevăr cînd afirm că anatemizarea democrației, a
clasei politice, a pluripartidismului etc. de către crema intelectualității interbelice cu convingeri politice de
extremă dreaptă poate fi regăsită, toutes proportions gardées, sub diverse tălmăciri, și în eseistica unei părți
dintre ELB.
Să luăm aceste proiecții fantaste ale unora dintre ELB ca pe un exercițiu de gîndire. Poate fi însă socotită
direcția desenată de aceste stele călăuzitoare măcar orientativă pentru o societate modernă, din zilele noastre? La
ce azimut i-ar branșa un asemenea model, de pildă, pe tinerele oițe dezorientate pentru care Patapievici sau
Liiceanu însemnau păstorii așteptați să le deschidă căi de urmat în spirit și în faptă?
Stau azîr luînd urma uneia din sentințele lui Nae Ionescu:
„Democrație este regimul care creează instabilitatea conducerii, prin așezarea în capul treburilor a unei
clase de incompetenți“ (Cuvîntul, 26.08.1926, sub pseudonimul Skythes).
Asta e problema capitală și la unele dintre ELB. Nu ne explica H.-R. Patapievici că „o societate în care
principiul elitei nu funcționează este alcătuită în majoritate din incompetenți“? Adrian-Paul Iliescu:
„Una dintre grijile care au surmenat totdeauna elitele noastre de dreapta a fost grija privind
incompetența politică instaurată prin democratizare. S-a vorbit de incompetența maselor, de incompetența
politicianului obișnuit sau a alegătorului obișnuit, dar și de incompetența inerentă democrației. “J
Democrația utopică proiectată de Patapievici elucidează în mare parte ținuta elitară al ELB: se vorbește de
putregaiul votului universal, de urgența virajului către un sistem electoral care să legitimeze elitele în dauna
„gloatocrației“ refractare la modernitate, de aristocrații politice, de caste și eredități. Numai
excepționalismul elitelor poate fi sursă de progres și,
467
RADU CĂLIN CRISTEA
implicit, un zăgaz în calea năpustirii „adevărului“ greșit al votului popular.1 în fine, din moment ce, în ciuda
zvîrcolirilor lui Patapievici et comp, pentru supraimpunerea elitelor „de castă, ereditare“, proiectul respectiv a
plecat pînă la urmă cu picioarele înainte, să ne dea asta de înțeles că România continuă să fie asfixiată sub papucul
„gujaților“?
însoțesc cu deferență aceste elevate bruioane. Mă opresc pînă la urmă, așteptînd o întrebare pe care
nimeni nu crede normal să și-o pună: dar dacă elitele bat cîmpii și construiesc castele în Spania prin vicii de
raționament în România? Dacă mai și încurcă borcanele? Dacă nu nimeresc ținta? Dacă au greșit țara? Dacă
„adevărurile“ lor doar ne aburesc, ca niște droguri ușoare, și ne leapădă apoi în acele istorii hazlii unde s-au
răsturnat toate carele cu proști? Dacă noi suntem misera plebs, „boborul“ inept, „omuleții patibulari“ cu „ochi
mohorîți, maxilare încrîncenate, fețe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare“?
Cum e crucea, și pistolul

Mîngîindu-și primele tuleie, aproape major, Mihail Neamțu trăiește și el în cultul elitelor salutare. Elitele
lui Neamțu ar căpăta întrupări hierofanice după zeci de milioane de abluțiuni. Oricine, de la plugari la genii
neînțelese, ar putea intra în empireul elitelor printr-un proces de îndelungată catehizare. M. Neamțu, acoperit
sub pseudonimul Rafael Hrașovan:
„în ce mă privește, cred că există o singură cale spre a-ți sluji neamul: aceea a elitei. Iar credința în Hristos
îmi spune că orice om poate accede, în felul său, spre categoria elitei, prin reflecție, asceză, smerenie, disciplină și
1 Hiperactivă, intelectualitatea umanistă și tehnică dintre cele două războaie s-a simțit sesizată din oficiu ca elită indispensabilă
trecerii României prin criză și, ulterior, a renașterii acesteia. Se invoca un zero adamic de unde țara și neamul ar fi pornit
pe drumul unei biblice reînvieri. Elitele s-au aruncat în bătălii politice, morale, sociale, economice, culturale etc.,
asumîndu-și comandamente sporite pentru a înfrunta ceea ce pretindeau a fi rudimentarismul cronic al poporului. Descriind
„ideologia elitară“, A.-R Iliescu scrie despre o „populație majoritară de origine rurală, înapoiată ca mentalitate și stil de viață,
pradă inculturii, viciilor și relelor moravuri, care însă a avut șansa istorică de a beneficia de un aport salvator din partea elitelor
autohtone sau importate (...). Ideologia elitară exâltă de asemenea rolul monarhilor străini, mai ales cel al lui Carol I, dar, mai
recent, chiar pe cel jucat de Carol al Il-lea, și, începînd din perioada interbelică, influența elitelor intelectuale, în schimb,
ea nu contenește să deplîngă «mîrlănia», «prostia», «primitivismul» omului de rînd, să denunțe «bruta» rurală sau urbană și
opoziția sau apatia ei față de inițiativele elitelor“ (A.-R Iliescu, op.cit., p. 49).
468
rigoare. Fiecare dintre noi are obligația cultivării harismelor proprii. Cu ajutorul lui Dumnezeu, un țăran sau
un meseriaș, alături de un profesor sau de un savant, pot aparține, concomitent, elitei (...) Și aș vrea să cred că
noi toți sîntem în primul rînd creștini, mai apoi români și abia pe la sfîrșit «țărăniști», sau «legionari»,
«liberali» sau «conservatori».“ (Puncte cardinale, anul VI, nr. 1/61, ianuarie 1996).
Neamțu îi împinge pe legionari în această onorabilă familie cu un organ inaparent, mîinile fiindu-i ocupate (s-ar
putea oare zice?) la acea vreme: una - cu crucea, cealaltă - cu revolverul. Aș fi retras à brûle-pourpoint această
nesuferită hiperbolă dacă M. Neamțu nu s-ar fi recomandat în mai multe texte ca un propovăduitor fervent al
ideologiei legionare. O mostră:
„Să ne mai întrebăm atunci de ce acești numeroși «intelectuali», mulți dintre ei gazetari, istorici sau
analiști politici (...), nu pot înțelege Legiunea și pe Căpitanul ei? Nu pot înțelege de ce Garda de Fier a fost
înainte de toate o mișcare spirituală, o școală de refacere a spiritului românesc, în care, după cum spunea
Codreanu (ascultînd povața lui Hristos, Marcu, 11:23), «intră cel ce crede nelimitat» și rămîne afară «cel ce
are îndoieli»“ (Puncte cardinale, anul IV, nr. 11/47, noiembrie 1994).
Mihail Neamțu nu e fitecine și asta nu neapărat pentru că a făcut țăndări partidul Noua Republică ori din
cauză că a sufocat toate asistențele cu truculentele sale exhibitionisme. A coordonat, împreună cu Bogdan
Tătaru-Cazaban, O filozofie a intervalului: In honorem Andrei Pleșu, Ed. Humanitas, București, 2009.
Promițătorul „eclectic“, cum însuși se definește Neamțu, a circulat, cu merite culturale incontestabile, sub
mentoratul lui Andrei Pleșu care îl îmbrăca, de altfel, în superlative, socotindu-1 un posibil renăscător al Rugului
Aprins1:
„Un Alioșa Karamazov școlit - mi-am spus, de îndată ce l-am văzut pe Mihail Neamțu. Rareori am întîlnit
un amestec atît de convingător între candoare și îndrăzneală, între smerenia căutătorului și siguranța de sine a
savantului. Pentru inteligența autohtonă și pentru teologia ortodoxă, apariția unui tînăr de o asemenea croială e o
șansă mult așteptată. Era, de mult, nevoie de cineva care să vorbească simultan - și cu egală grație - limba culturii
și pe aceea a credinței, cineva care să citească și pe Sfinții * S.
1Mișcare isihastă întocmită, începînd din 1945, la Mănăstirea Antim din București. între membrii acesteia, cei mai mulți
prigoniți de Securitate și aruncați în pușcării, s-au numărat
S. Tudor, B. Ghiuș, S. Boghiu, A. Papacioc, A. Mironescu, A. Dumitriu, V. Voiculescu, D. Stăniloaie, A. Scrima, A. Boca și
numeroși alții.
469
RADU CĂLIN CRISTEA
Părinți, și pe Rorty, cineva, în sfîrșit, care să fie, cu naturalețe, vechi și nou deopotrivă. După decenii de
subzistență spirituală sub obroc, am putea avea norocul unui Rug reaprins“ (Ziarullumina.ro, 24.09.2013).
Nu sunt sigur dacă asemenea făgăduințe inflamabile pot aprinde un Rug; un incendiu produc însă cu
certitudine. Alioșa citește enorm, dar aceeași carte. Ajunge la o evaluare tracasantă:
„La început de an, în miez de iarnă, oastea naționalistă românească (risipită pe aiurea, în fel și chip, pe criterii
tot mai variate) se află într-un moment de grea încercare.“
Tropăind pe o platformă ideologică a dreptei radicale, imberbul savant chema la o ogoire a disputelor cu
Mișcarea pentru România, grupare „naționalist-creștină“ înființată în 1992 de Marian Munteanu și care
cerea, între altele, „sprijin logistic și organizatoric din partea instituției militare, pentru bună funcționare a
ministerelor-cheie“ (conferință de presă, 22.01.1994). Neamțu: „Urmăriți, bunăoară, toate declarațiile celor de
la Mișcarea. Nu prididesc în a-l cita frecvent pe C.Z. Codreanu, ne vorbesc despre necesitatea unității, ne
predică creștinismul (sic!) ortodox (uneori cu smerenie și dreaptă credință). Să ne căznim să-i credem și să
nu-i judecăm în niciun fel. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus: «Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe
cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vatămă și vă prigonesc (Matei, 5:44)».“
Căutătorul smerit Neamțu face ce face și dă nas în nas cu Zelea Codreanu:
„Cînd Goga era la putere, Căpitanul a dat legionarilor, prin Circulara 128 (28.01.1938), următoarea dispoziție:
«Nu răspundeți la nicio provocare. Nu atacați guvernul naționalist în nicio întîlnire. Treceți cu vederea toate
greșelile lui, căci nu e o glorie să vezi întotdeauna greșelile altora...»“
Referindu-se la „viitorul Mișcării Legionare“ (al cărei șef a devenit, imediat după moartea lui Horia Sima, în
1993, Șerban Suru) și la „modul în care trebuie concepută și dusă o luptă politică“, Mihail Neamțu execută un
nou onor la Căpitan:
„Unii i-au reproșat Căpitanului absența simțului politic. S-au înșelat însă. Căpitanul a știut să facă alianțe
politice fără compromis, nu și-a subestimat niciodată adversarii și a știut să se poarte corect cu frații de aceeași
credință.“ (Ultimele citate din M. Neamțu aparțin unui text semnat de acesta în Puncte cardinale, anul IV,
nr. 1/49, ianuarie 1995.)
470
Peste ani, deja prea din cale-afară de școlit, dar, mai ales, pricepînd că nu poate face doi pași în politică
împovărat de credințe lugubre din tinerețea acneică, Mihail Neamțu se „autodenunță“, renegînd într-un text
amorf și plictisitor de alambicat cufundarea sa în transa legionară. 1 Neamțu se stropșește la noii inchizitori
provenind din casta gardienilor corectitudinii politice care nu-i cruță pentru niște texte din tinerețe definite,
munificent, ca „legionaroide“. în fond, remarcă micul titan, suplicii pentru păcate din tinerețe au mai suferit și
alții: B. Obama, J. Ratzinger, G. Grass, J.M.D. Barroso, C. Asthon. Revenind la articolele afurisite din
junețe, Neamțu stă mereu cu piciorul pe frînă, punînd între paranteze naționalismul interbelic, de fapt,
„neo-interbelic“:
„Au rezultat, în primii mei ani de liceu, cîteva articole inflamate, gata să proclame infailibilitatea
«naționalismului» neo-interbelic. Sufocate de un stil gongoric și corupte de o argumentație falsă, aceste
orbecăiri literare n-ar fi meritat o exegeză minuțioasă...“
N-am avut o clipă impresia că Neamțu „orbecăia“, de exemplu, cînd lăuda „simțul politic“ al Căpitanului C.Z.
Codreanu și nici că respectivele articole agregate prin militantismul lor de sorginte legionară ar putea fi vreodată
echivalate cu niște încercări literare. „Am scris din ignoranță și admirație prost plasată“ - va completa M.
Neamțu, doi ani mai tîrziu, într-o rescriere parțială a acestui autodenunț pe blogul său (în 30.08.2012).
Bravo, Neamțu, nice guy! Proaspătul abjurat are însă grijă, doar cîteva rînduri mai jos, să se strecoare în
constelația unor mari pocăiți, alături de Cioran și Sebastian. A greșit, dar, cum ar veni, în ce companie,
nenicule! Neamțu:
„Nu exprimam un crez, ci livram o gesticulație febrilă. Maimuțăream copilărește o retorică nu mai puțin
infantilă decît «Schimbarea la față» de Emil Cioran sau textele lui Mihail Sebastian din Cuvântul.“
Tocmai cînd, după convingătoarea mărturisire de pentito, ne minunam de pasul zvelt al oiței rătăcite, în
Alioșa lui Pleșu dă iarăși strechea legionaroidă: Neamțu nu are altceva mai bun de făcut decît să recite, în
05.11.2012, pe scena Operei Naționale, în ovațiile sălii, un poem de Radu Gyr (Comandant al Mișcării
Legionare, șef al regiunii Oltenia, autorul textului imnului Mișcării Legionare etc.). Alte oripilări, (răs)tălmăciri,
1 Mihail Neamțu, Zeitgeist: tipare culturale și conflicte ideologice, Ed. Curtea Veche, pp. 120-126.
471
RADU CĂLIN CRISTEA
baisers de Judas, cenușă în cap, penitențe etc., dar aceeași „gîndire de centru-dreapta, situată la intersecția
între conservatorismul nord-american (cu inflexiuni libertariene) și creștin-democrația europeană“.
M-am plictisit de slalomurile lui Neamțu cînd peste creste, cînd prin rîpe fără fund. Singura creditabilă rămîne,
pînă la urmă, vocea subconștientului acestuia. Poate că îndumnezeitul Alioșa a schimbat rolul cu frămîntările
lucidului Ivan atunci cînd Mihail Neamțu (alias Rafael Hrașovan) scrie:
„Un fapt semnificativ, dar deconcertant: niciun intelectual de marcă al acestei țări nu își mai exprimă astăzi
simpatia față de ideologia Gărzii de Fier, în ciuda fascinației pe care o mai produce în aceste medii
«modelul paideic» al elitei culturale interbelice“ (Puncte cardinale, anul VI, nr. 1/61, ianuarie 1996).
Frumusețea unui nuc din Zarand rimează cu melancolia mestecenilor din Georgia (M. Neamțu).
SUB OCHII VASILISCULUI
Prin gaura cheii nu se văd decît unguroaice
Un recurs la istoria elitelor românești relevă o situație paradoxală: în momente de răscruce ale istoriei, .cînd
mari intelectuali ai epocii s-au avîntat în pariuri politice, mulți dintre ei au fost inspirați de iluzii cataclismice,
într-un mod ce avea să denote un amplasament halucinant în realitatea vremii. Au fost erori de evaluare ce pot părea
astăzi niște delabrări burlești. Contează mai puțin, în contextul analizei de față, cum decantează istoria toate
aceste ambarasante aberații; aș reține mai degrabă faptul că scrîntelile ideologice în cauză au aparținut
unor spirite faimoase și păstrate cu venerație în istoriile domeniului unde au excelat.
în calitatea sa de „biet om supt vremi“, intelectualul român este, prototipal, un versatil care ia mlădiu și,
apoi, patetic culoarea mediului aparent advers unde îl aruncă istoria. Nu prea l-a dat afară din casă scrupulul moral.
Transferul de la dictatura carlistă la aceea comunistă a funcționat ca o mașinărie unsă cu toate alifiile unor
caractere aranj abile. Istoria intelectualității autohtone este înțesată de „adaptabili“. Lucian Boia:
„...intelectualul nu gîndește - «în medie» - mai corect decît ceilalți muritori; nu se orientează mai bine în
mersul evenimentelor, doar pentru că este intelectual. Se întîmplă, dimpotrivă, să gîndească în dezacord cu evoluțiile
reale și cu bunul-simț comun, fiind mai înclinat spre judecăți abstracte, generatoare de atitudini excesive și
de plăsmuiri utopice (...).
într-un fel sau altul, cariera lui (a intelectualului - n. m.) e dependentă de Putere (cu atît mai mult într-ujn
regim autoritar și, fără doar și poate, într-unul totalitar). Nu puțini intelectuali au de altfel fascinația Puterii; se
simt ei înșiși mai puternici, adăpostiți la umbra ei. în tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de
fiecare dată argumente potrivite pentru a
473
RADU CĂLIN CRISTEA
justifica și a se justifica. Mai ales atunci cînd i se pare că istoria și-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul
istoriei este irezistibil.
Am întîlnit, de-a lungul periplului nostru, și intelectuali consecvenți în apărarea unor valori și idealuri.
Unii și-au plătit scump consecvența.
«Adaptabilii» sunt însă o specie mai numeroasă (s-a văzut și sub Carol II, și sub Antonescu, și sub
comuniști; sunt semne că s-ar fi văzut mai bine și sub legionari, dacă timpul n-ar fi fost atît de scurt).“1
Trec peste combustia puternică a generației pașoptiste atît de conectate la modernizarea țărilor române
prin acțiune, uneori cu arma în mînă, și punîndu-și în operă năzuințele într-un cadru politic ce va fi dominat
de rivalitatea dintre liberali și conservatori. Pe fundalul tabloului politic se vor imprima apoi amurgul
Partidului Conservator și stabilizarea bipolarismului PNL-PNȚ. în special primele două decenii ale secolului
XX coincid cu plenitudinea misiei civic-culturale a unei generații compuse din ultimii clasici (Caragiale, Slavici,
Maiorescu), cele două valuri de junimiști, iradiația statuară a unor Iorga, Ștefanescu-Delavrancea ori Petriceicu
Hasdeu și colorația intensă provocată de diverși răzleți de geniu (Arghezi, Macedonski). Scriitorul, istoricul,
geograful, medicul, inginerul etc. erau derivații secundare ale politicianului așteptat de societate să-și enunțe
argumentele în chestiuni vitale pentru țară. în Primul Război Mondial, după o neutralitate ce risca să nu aducă
niciun profit, ba chiar să ducă la pierderea unor teritorii, intelectualitatea din Regat și Transilvania urma să opteze
pentru una dintre cele două tabere: Antanta (Franța, Anglia și Rusia) și Puterile Centrale (Germania,
Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria). Deloc simplă, decizia înclina, totuși, în favoarea unei alianțe
cu Antanta, ceea ce se va și întîmpla de altfel în 1916. Lucian Boia:
„S-a considerat și atunci (de către majoritatea oamenilor politici și a opiniei Publice) și se consideră și acum,
ca un adevăr de la sine înțeles, că decizia normală și patriotică era în 1916 intrarea în război împotriva
Austro-Ungariei pentru eliberarea românilor de peste munți, chiar dacă această alegere presupunea o alianță
cu Rusia, asupritoarea românilor basarabeni.“* 2
‘Lucian Boia, Capcanele istoriei - Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Ed. Humanitas, 2011, p. 342.
2 Lucian Boia, Germanofilii - Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Ed. Humanitas, 2014, p. 13.
Două dintre cărțile publicate de L. Boia (Capcanele istoriei și Germanofilii) m-au încurajat să mă avînt într-o arie de
cercetare ce nu-mi este familiară. Acribia documentării, debitul enorm de informații și interpretările, în elegant balans,
474
Rațională și pragmatică, intrarea în război de partea Antantei s-a dovedit și norocoasă, Basarabia revenind
ulterior între granițele României ca urmare a Revoluției din 1917 și a prăbușirii imperiului țarist. Destui
„germanofili“ (cum îi numește L. Boia) și antantiști șochează prin fixități cvasi-clinice, luciditate în vertij,
proptiri în mistici funambulești. Antantist frenetic, Eugen Lovinescu trece printr-o criză de prelegionarism,
condamnînd faptul că în România nu funcționează lagăre de concentrare pentru dușmanii țării - bărbați și
femei:
„... în București sunt cîteva zeci de mii de germane și de unguroaice. Aproape că nu e casă în care să nu fie
o servitoare sau o guvernantă din rasa blestemată a dușmanilor noștri. Se plimbă în cea mai deplină libertate.
Vorbesc în limba lor și ne poartă o ură pe care abia o poate acoperi instinctul de conservare. Nici nu se poate bănui
situația tragică a mai multor familii din București, în care servitoarea unguroaică ascultă la ușă pentru a afla
«vești», iar guvernanta nemțoaică are crize de nervi cînd aude de o victorie românească sau se bucură fățiș ori de
cîte ori suferim vreo înfrîngere. Suntem înconjurați de străini. Suntem spionați.“1
Etalon al echilibrului critic, garant - în linie maioresciană - al autonomiei esteticului în literatură, opozant al
recrudescenței curentelor autohtoniste, E. Lovinescu apare cu privirea împăienjenită și nu mai zărește
Steaua Nordului.
Vrea sînge și ură: „Dușmanii noștri nu sunt numai în afară. Ei sunt și înăuntru. S-au îmbogățit la noi. în
Chanaanul fericit al țării românești s-au înmulțit, au trăit fericiți, au adunat averi imense. Acum ne spionează
în voie. Și totuși ne purtăm cu ei ca și cum nu le-am citit în ochi ura... Să-i urîm și noi. Să ne răzbunăm morții
noștri scumpi (...). Opinia publică cere să fie potolită prin sînge (...). Dacă voim să trăim, să nu-i lăsăm să trăiască.“2
între imperii. Bubuit de minți grele
Un caz stupefiant este al blajinului autor al Marei - Ioan Slavici, prietenul și gazda lui Mihai Eminescu,
care, într-o deplină seninătate, nu manifesta
ale istoricului mi-au simplificat accesul la perioade judecate de alți cercetători cu emfaza adevărului de neclintit. Mă simt
foarte norocos că am avut șansa de a înainta prin pîcla istoriei primei jumătăți a secolului XX contînd că pot apela la
excelentele studii lămuritoare ale lui L. Boia.
1 L. Boia, op.cit., p. 101.
475
RADU CĂLIN CRISTEA
niciun interes pentru alipirea Transilvaniei la România, rupîndu-și în schimb condeiul pentru menținerea
intactă a Imperiului Austro-Ungar! Nici lunile de pușcărie nu-i vor determina să abdice de la această himeră de om
căzut din pod. O posibilă dezlegare a enigmei acestei bite în baltă cu repetir s-ar fi putut afla chiar înaintea de
intrarea României în război. Direcția Poliției și Siguranței Naționale îl supraveghea pe Slavici, suspectat,
alături de alți 93 de indivizi, de spionaj în favoarea Austro-Ungariei. Stă vreo două luni prin pușcării, i se
cotrobăie prin manuscrise, e anchetat la sînge. Va fi eliberat în cele din urmă în lipsa unor probe concludente, dar
Siguranța va fi cu ochii pe el. Va rămîne pe aceleași poziții, mai mult, după confirmarea validității coalizării
României cu puterile Antantei și cîștigarea Transilvaniei, Slavici va continua să susțină că o alianță cu Puterile
Centrale ar fi însemnat pariul corect pentru România.
Tudor Arghezi. Germanofil și el, dar cu gîndul în multe părți. Colorit politic intens, dar schimbător. Cel mai
puternic instinct cameleonic din cultura română. Va da de pămînt cu cine va avea chef. Dacă Arghezi ar fi fost șeful
schimbătorilor de macaz din România ar fi ciocnit toate trenurile într-o jumătate de zi. Scrie enorm. încă necunoscut,
își face mîna la pamflete. Mare amator de pronosticuri vizionare. Nu i se va confirma niciunul.
Constantin Rădulescu-Motru, specializări diverse (filozofie, pedagogie, psihologie). Președinte al Academiei
(1938-1941). Alt tactician lamentabil. Va gîndi, permanent, strîmb. Caracter labil, vocație de oportunist.
Filogerman matrafoxat înainte de război:
„Putredă este Franța, putredă este Anglia, putredă este Anglia, putredă este Rusia! Nimic din ce înconjoară
Germania nu merită să trăiască. Singura civilizațiune bună este aceea germană; singura națiune cinstită și
muncitoare este aceea germană! Un singur înțeles are pămîntul: să fie odată stăpînit de germani! Deutschland,
Deutschland, über alles!“1
Rădulescu-Motru ajunge, cam de fraier, în mîna nemților, în 1916. Trece prin pușcării multe și urîte.
Eliberat și iar arestat. Rădulescu-Motru a căzut ca musca-n lapte și a încasat-o ca nimeni altul de la armata germană
ce intrase în București în 06.12.1916. Cătrănit, cu multe oase și puțină carne pe el, dar cu instinctul ipocriziei
valid, nici nu iese bine din temnițele unde îl înfundaseră nemții că și devine... progerman! Un intelectual
indescifrabil.
476
Un nostim-foc: Vasile Pârvan. Are o singură intervenție publică: o conferință la Ateneu în care avansează
atîtea soluții nebunești și îmbîrligate încît va scandaliza pe toată lumea dintr-o sigură lovitură. E drept că visa o
Românie integrată într-o confederație austro-ungară, deși nici ideea neutralității, credea Pârvan, n-ar trebui
abandonată. Pârvan nu cedează și, după combinarea unor scenarii ce au stîrnit gemetele asistenței, avertizează că am
putea pierde Ardealul din cauza... Italiei!1 Un mare istoric și diletant absolut în politică, Pârvan s-a băgat într-o
dezbatere ce îi depășise cu totul priceperile. Ceasul rău! Va fi țintuit la periferia mediului intelectual, va fi dat afară
din Liga Culturală, va fi bătut măr în plină stradă. în acele vremuri, după cum se vede, reaua-credință și inepțiile
debitate de intelectuali îi mai aruncau și prin pușcărie și le învinețeau spinările.
în fine - unicul, inegalabilul, fabulosul Alexandru Macedonski! Un căzut în cap din lună care nimerește din
întîmplare pămîntul. Iar el e emirul, și toate le are. Bătălia de la Mărășești (august-septembrie 1917), eroii,
morți sau vii, ai acestei lupte - de la Generalul Eremia Grigorescu la Ecaterina Teodoroiu cu al ei Pe aci
nu se trece! - înfruntarea inamicului în atacuri la baionetă a însemnat cea mai înaltă reprezentare cu putere de
legendă a bravurii armatei române în Primul Război Mondial.
„Apărarea frontului la Mărășești a fost cea mai strălucită faptă de arme săvîrșită vreodată de români.“2
Trebuie să fii cel puțin țicnit să calci în picioare acest simbol .național. Prestigiul militar al Feldmareșalului
August lui Von Mackensen, unul dintre cei mai însemnați comandanți din Primul Război Mondial, va ieși
cam boțit după campania de la Mărășești. Von Mackensen nici nu bănuia ce glorificator exploziv îl va îmbrăca în
lauri la București: cine altul decît autorul Rondelului rozelor ce mori Nu s-a găsit vreun motiv măcar pasabil al
săriturilor de pe fix ale lui Macedonski, poate, cu excepția respectului ipocrit, a unei lip reverence față de orice
expresie a puterii îi ieșea în cale. Von Mackensen a condus „asediul“ bizar al Bucureștiului (trupele
germane dislocate gustau din farmecele Micului Paris, nu li s-a opus rezistență) pînă în ultima zi de
război (11.11.1918). Fariseismul fastuos al lui Macedonski îl îndeamnă să deschidă o nouă serie a Literatorului
unde, în ediția din
1
Vezi și L. Boia, op.cit., pp. 304-308
2 în The Times, citat de Gheorghe Romanescu, Marile bătălii ale românilor, Ed. Sport-Turism, 1982, p. 191.
477
RADU CĂLIN CRISTEA
14.07.1918, îl podidește pe Feldmareșal cu o odă pe cinste, în pofida titlului agramat („Feldmareșalul de
Mackensen“). Panseurile lui Macedonski despre politica alianțelor respiră un intruvabil aer vodevilesc:
„Pacea e în sfîrșit ratificată1 și mișcările mele sufletești îmi spun că datoria patriotică cea (sic!) mai înaltă e
astăzi, pentru toți românii, lealitatea față de dușmanii noștri de ieri (...). Mă socotesc a fi interpretul unei
însemnate părți a locuitorilor capitalei, aducînd E.S. Feldmareșal de Mackensen (sic!) prinosul unei
recunoștințe respectuoase și sincere (...). Cu ochii minții și ai simțirii veșnic deschiși, prea înaltul mareșal,
care este una din cele mai strălucite glorii ale armatei germane, a făcut onoare deplină Augustului Său (?!) împărat și
națiunii sale, nelăsînd să se ivească cel mai mic conflict fără ca el să-l rezolve cu un spirit de dreptate ce putea să
amintească oricui pe faimosul «sunt judecători la Berlin», din renumita fabulă.“
Partida germanofilă va pierde. Puterile Centrale depun armele, își încheie povestea și Augustul și von
Mackensen, ba chiar și bătrînul filogerman pînă la moarte P.P. Carp. Duplicitarismul depravat al lui Al.
Macedonski îi va muta fundul în cealaltă luntre, astfel că se va lipi numaidecît de noua putere. Va pupa, practic, pe
toată lumea, mai apăsat însă pe „fiii marelui Brătianu pe de o parte, și pe Take Ionescu pe de alta.“2
Spirite luminate care făceau România muci
Confortabil așezate în percepția publică, autoare ale unor scrieri ce au dat direcții neperimate pînă în zilele
noastre, elite intelectuale de notorietate din perioada Primului Război Mondial au atestat ceea ce se va confirma
în timp: scoase din microclimatul scrisului și al bibliotecii, nu văd la doi metri distanță și nu înțeleg aproape deloc
realitatea în care trăiesc și, finis coronat opus, calcă în gropi. „Nu există corp electoral mai influențabil, mai lipsit
de convingeri adînci și de caracter decît colegiul profesorilor noștri universitari“, scria la vremea aceea
Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice I.G. Duca.“3
1 Macedonski nu pricepe ce se întîmplă. Astfel, se arată încîntat de umilitoarea Pace de la Buftea semnată în condiții foarte
dezavantajoase de România în 07.05.1918. Doar refuzul Regelui Ferdinand de a confirma formal acest tratat a păstrat
neatins statutul României de stat beligerant la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920).
2 Citatele din Macedonski sunt preluate din L. Boia, op.cit, p. 279-181.
3 Citat de L. Boia, op.cit., p 125.
478
Aceeași mîncare de pește și cu neuniversitarii. M-am decis pentru o panoramă mai restrînsă, dar, sper,
ilustrativă pentru curioasele angajamente politice ale intelectualității vremii, deși inventarul meu putea cuprinde
și alți pariori bizari (L. Rebreanu, M. Sadoveanu, G. Antipa, V. Babeș, C. Stere, O. Goga ș.a.). îi las în
afara decorului pe fantaștii introvertiți gen Macedonski, ale căror piruetări politice vor fi semnificînd și pentru
contemporanii lor niște extravaganțe puerile. Combustia de examinări, argumente și luări de poziție a elitelor
umaniste ale vremii (inclusiv închiderea în sine a unor repere de vază ca Titu Maiorescu sau George Coșbuc)
au dat, firește, seamă de tăria flăcării spirituale ce a ars pentru țară. Puține elite s-au ținut deoparte. Cu toate
acestea, „produsul“ pus la dispoziția actorului politic de expertiza generală a acestor elite a conținut un procent
uriaș de steril. Ce s-a fi întîmplat fără mintea limpede a Regelui Ferdinand? în ce cui s-ar fi agățat România pe
harta Europei dacă voința politică favorabilă Puterilor Centrale ar fi primat?
Căutările de sine ale intelectualului public român vor continua și între cele două războaie. Turbulența epocii,
exaltarea generală, virusul atotbiruitor al politicului nu vor îngădui un schimb astîmpărat de gînduri și proiecte
între intelectual și societate. Spirite tinere, numeroase, perfect conectate la mișcările de idei dominante în
Europa occidentală și aderînd la comunități ideologice constituite în spirit cazon, nu s-au împiedicat de
mărunțișuri, gîndind vizionar și într-o cheie întru totul eroică. O lume în delir urma să răstoarne prezentul prin
atitudini și acte de sorginte extremistă și să creeze un viitor mitic prin întoarcerea la o preexistență pură a
identității naționale. Puțină lume și-a ținut capul pe umeri. Trăiri în hybris, în proximitatea catastrofei iminente,
în stilistica îmbăierii vieții în moarte au produs texte cu o lucrătură artistică excepțională. Emil Cioran, Mircea
Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Petru Comamescu și alții au cedat, de la
sau pînă la un punct, seducției extremismului. De reflectat la interpretarea dată de Lucian Boia adeziunii la
mișcarea legionară a atîtor „spirite alese“ din epoca interbelică:
„...legionarismul aparține marii familii a milenarismelor, acele ideologii care își propun «tabula rasa» și
instaurarea unei lumi noi (cum a fost, în felul lui, și comunismul). Cum au putut atîtea spirite alese să fie atrase
de o mișcare criminală e o întrebare nelalocul ei. «Spiritele alese» au fost atrase de idealismul mișcării,
idealism care, în exces, a condus pe de altă parte la
479
RADU CĂLIN CRISTEA
o barbarie fără margini. «Schimbarea la față a României», «curățirea» ei nu se putea face cu blîndețe.“1
M-am referit pe larg la însușirea și cultivarea dogmelor legionare de către unii dintre cei mai importanți
filozofi și istorici ai României. Nu mai zic nimic, fug de acolo; parcă e un întuneric din acela după care nu mai
urmează lumina. Mă întorc asupra acelor timpuri doar pentru a căuta, așa cum scriam și mai sus, în perioada
interbelică urma confuză a intelectualului public român din ultima decadă a secolului XX și zorii mînioși ai noului
mileniu în cenușa unui pîrjol al istoriei. încercările acestui intelectual, cîte vor fi fost, se vor dizolva în
exuberanța plonjării în malaxorul politicii. în prima jumătate a veacului trecut s-a aberat la scară națională.
Idei mai de speriat decît ucigă-l-toaca au reușit să năvălească din mințile luminate ale epocii. Protector al artelor,
Regele Carol al Il-lea va stîrni admirația, foarte des excesivă și de multe ori interesată, a unei impozante părți a
lumii culturale. N-au provocat fenomene de disidență relevantă, decît, ici și cînd, cîte un icnet dezgustat la
lucrurile foarte grave ce se întîmplau în România. Adică:
a.Apariția organizației național-fasciste „Legiunea Arhanghelul Mihail“ (sau „Mișcarea Legionară“) ce va
acționa ca structură paramilitară, prin „cămășile verzi“ - într-o mînă cu crucea și, în cealaltă, cu pistolul/pușca/
toporul.
b.Proclamarea „Statului Național Legionar" și intrarea legionarilor la guvernare.
c.Instalarea dictaturii carliste și, după 14.02.1941, a dictaturii militare a lui Ion Antonescu.
d.Anularea Constituției democratice din 1923.
e.Scoaterea în afara legii a partidelor politice și menținerea la putere a unei singure formațiuni
subordonate Regelui Carol al Il-lea (Frontul Renașterii Naționale - FRN).
f.Dispariția democrației, practica asasinatului în reglarea unor conturi politice, îmbrățișarea ideologie
fasciste - în toate articulațiile și consecințele acestora.
g.Recrudescența naționalismului extremist pe fondul unui fanatism religios echivoc unde homicidul făcea
casă bună cu credința creștină;
'Lucian Boia, Capcanele istoriei - Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Ed. Humanitas, 2011, p. 135.
480
h. Manifestări paroxistice de șovinism, xenofobie, antisemitism etc.
în gura lupului
Catalizatorul principal al insurecției spirituale ce a strîns un număr prodigios de adepți va fi fost - spre asta
converg multe opinii -, charismaticul trăirist Nae Ionescu. Filozof cu operă eclectică, încropită din fragmente
disparate strînse de fervenți ai acestuia, gazetar harnic, cu verb iute, atras în special de mondenități politice și de
caricaturizarea, totuși, nu foarte usturătoare, a contemporanilor pe care nu-i avea la inimă, Nae Ionescu este
socotit strategul din umbră al Mișcării Legionare. Ascensiunea extremei drepte în dimensiunea sa politico-militară,
dar și recunoașterea acesteia în mainstreamul unor cercuri culturale occidentale, magnetismul cuceritor
invocat de cei ce l-au cunoscut pe Nae Ionescu vor fi favorizat aderența frenetică a elitelor interbelice la
curentul legionar. N. Ionescu a tulburat multe minți. Vorba lui dezlegată, „socratismul“, tăietura scurtă și adîncă a
ideilor, radicalitatea aparent șugubeață, verva oratorică, empatia cu auditoriul, viața aventuroasă întreruptă în
condiții misterioase au dat epocii interbelice una din personalitățile sale însemnate. Influența sa asupra
generațiilor tinere pare să fi fost ieșită din comun. Mircea Eliade:
„în istoria culturii românești moderne, o singură mare personalitate a avut o influență asemănătoare asupra
contemporanilor mai tineri. A fost Mihai Eminescu. în timp ce, însă, Mihai Eminescu a creat un curent de
simțire și gîndire eminesciană prin opera sa scrisă, Nae Ionescu exercită o influență socratică, de la om la om,
de la suflet la suflet“ (revista Pan, 01.-15.04.1941).
Parcurg o listă selectivă cu contemporani ai lui Nae Ionescu, care, în note, eseuri, studii și discursuri
îndrăgostite, i-au prețuit autoritatea în epocă și farmecul personal1: Valeriu Anania, Arșavir Acterian, Martha
Bibescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Nicolae Carandino, G. Călinescu, Emil Cioran, Cella Delavrancea,
Mircea Eliade, Octavian Goga, Virgil Ierunca, Nicolae Iorga, Constantin Noica, Octav Onicescu, Petre
Pandrea, Miron Radu Paraschivescu, Dumitru S. Panaitescu - Perpessicius, Camil Petrescu, Constantin
Rădulescu-Motru, Al. Rosetti, (Fr.) André Scrima, Mihail
1 Vezi și Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi - Memorii. Articole. Eseuri. Interviuri. Corespondență,
Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing Co, Inc, 1988.
481
RADU CĂLIN CRISTEA
Sebastian, H. H. Stahl, Dumitru Stăniloaie, N. Steinhardt, Pamfil Șeicaru, Mihai Șora, Petre Țuțea, Ion
Vinea, Mircea Vulcănescu și alții.
Nae Ionescu? Nae Ionescu. De pildă - despre „natura“ partidelor politice de a dispărea:
„Că această inexistență a partidelor - realizată pe căi absolut normale - nu se poate menține cu vremea
decît prin forță (Mussolini) sau prin teroare (Stalin) asta e o altă chestiune. Am dovedit ceea ce nu trebuiesc să
uite oamenii de partid: că partidele politice nu sunt - în procesul normal istoric - realități cu existență perpetuă, și
că stă în însăși natura partidului politic ca la un moment dat el să dispară.“1
Tot N. Ionescu, într-o pledoarie, în plină dezlănțuire a dictaturii carliste, pentru „unica soluție“ a statului
totalitar. Iată ce-i scria viitorului Prim- Ministru, Armand Călinescu (asasinat de legionari în 21.09.1939):
„Soluția? Una singură: cea asupra căreia suntem de altfel de acord: statul totalitar; baza populară activă,
dinamizată, fanatizată pentru orice gest de inițiativă regală. Cum? Asta o știu eu. (Să stăm de vorbă!) Eu știu mai
bine ca oricare altul în țara românească ce (sic!) însemnează regim totalitar, și sunt și în măsură să realizez
mișcarea pe care să se sprijine acțiunea regală.“2
Era și complicat pentru figurile notorii ale intelectualității interbelice să rămînă treze într-o turmentație a
mediului politic intern îmbîcsit de supliciile democrației, de nașterea unor conducători de un gabarit și dintr-o
specie nemaiîntîlnite, de ispitele înfloririi României și ale învierii noului spirit național, de dictaturi, de
tranzacționarea integrității morale etc. Nu intră în vederea mea să judec, eventual să condamn, absorbirea unor
intelectuali români dintre cele două războaie în curenți de extremă dreaptă, fascinația față de regimuri totalitare
etc. Pur și simplu - asist la acest spectacol și, uneori, mă sperii, dar nu spun nimănui. Asta fac: nu mai
contenesc să mă tot mir cum de se pot contopi unele într-altele personalități excepționale ale culturii noastre cu
credința acelorași în ideologia crimei, dictatură, asasinat politic, fanatism, ură de rasă, sterilizarea democrației,
interzicerea unor libertăți fundamentale.
Un cupaj de E. Cioran din ani diferiți:
„Unii din prietenii noștri vor crede că am devenit hitlerist din anumite rațiuni de oportunism. Adevărul este că
sunt anumite realități aici (în
1 Nae Ionescu, Roza vînturilor, op.cit., p. 181.
2 Citat de George Voicu, Mitul Nae Ionescu, op.cit., p. 101.
482
Germania - n. m.) care-mi plac și sunt convins că lichelismul autohton ar putea fi înăbușit dacă nu distrus
printr-un regim de dictatură. în România numai teroarea, brutalitatea și o neliniște infinită ar putea schimba ceva.
Ar trebui arestați toți românii și bătuți pînă la sînge; numai așa un popor superficial ar putea face istorie.“1
„Voi întreba pe oricine ce a pierdut omenirea dacă s-a luat viața unor imbecili... A lua viața unor astfel de
oameni, a vărsa sîngele unor astfel de bestii este o datorie“ (Vremea, 05.08.1934; Cioran exultă după „noaptea
cuțitelor lungi“ - 30.06-02.07.1934).
„...în preajma Căpitanului nimeni nu rămînea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bîntuită
de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. în cîțiva ani România a cunoscut o
palpitație tragică și moartea chemării... Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică
și pe Shakespeare. Și aceasta în Balcani! Pe un plan absolut, dacă ar fi să aleg între România și Căpitan, n-aș
fi ezitat o clipă. După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singuri...“ (Glasul strămoșesc, 25.12.1940, după o
conferință la Radio București din 27.11.1940 - zi în care, cumplită coincidență!, au fost asasinați de legionari
Nicolae Iorga și Virgil Madgearu).
Eliade crede într-un Ev Mediu renascentist
Un credo legionar al lui Mircea Eliade:

„Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluția creștină a omului nou; cred în libertate, în personalitate
și în dragoste. De aceea cred în biruința Mișcării Legionare, într-o Românie mîndră și puternică, într-un stil nou
de viață, care va transforma în valori spirituale de universală circulație bogățiile sufletului românesc“ (Buna
Vestire, 17.12.1937).
„Noua aristocrație legionară“, scrie Eliade, va „reînvia“ Evul Mediu românesc. Se presupune că am trecut
printr-un Ev Mediu fast:
„în locul aristocrației de sînge, Legiunea creează o nouă aristocrație: a spiritului. în locul elitelor care-și
moșteneau drepturile - odată cu virtuțile și păcatele strămoșești - se naște o nouă elită care-și cucerește
libertatea învățînd să moară și să se jertfească. Dar în această nouă aristocrație
1 într-o scrisoare din 27.12.1933 către Petre Comamescu reprodusă de Z. Ornea, op.cit., p. 154.
483
RADU CĂLIN CRISTEA
legionară care se naște, reînvie Evul Mediu românesc; conștiința misiunii istorice, vrednicia și bărbăția,
disprețul și indiferența față de neputincioși, canalii și băieții deștepți“ (Vremea, 23.01.1938).
Aleg două fragmente din învolburata publicistică legionară a lui Constantin Noica de după asasinarea lui C.Z.
Codreanu din 30.11.1938. Noica pornește de la băile de sînge ce i-au avut autori pe „Căpitanul“ Codreanu și pe
Ion I. Moța - unul dintre fondatorii Legiunii Arhanghelului Mihail -, căutînd un răspuns la întrebarea căscată de hăul
dintre a-ți iubi, creștinește, aproapele și a-i lua, necreștinește, viața:
„... violența nu ține întotdeauna de orbire: ține, uneori, de setea purității. Căpitanul și Moța au lovit. Mulți
dintre cei de tot buni au lovit. Dar au lovit pentru că gestul lor avea un sens purificator pentru sufletul neamului
acestuia. Și nu au lovit decît atunci (decît atunci? - n. m.). Că a lovi este un păcat? Moța a știut-o. Căpitanul a
știut-o. De aceea au spus cîndva unui preot: «Suntem păcătoși față de Biserică, aceasta e atitudinea legionarilor
înaintea ei». Dar sufletul cetății le ceruse tuturor celor care pedepseau, să pedepsească, înțelegeți ce dramă se
pune astfel în conștiința unui creștin? Căci îți pierzi sufletul tău pentru a purifica sufletul neamului tău. Și e
adevărat. Biserica nu-ți dă voie să-ți pierzi sufletul. Dar cîtă dragoste de neam în inima celui care, știind, o face
totuși! Vom merita vreodată ca Moța și însuși Căpitanul să riște atît de mult? Doar încrederea în sufletul Cetății
ne-ar putea face vrednici de ei. Cine nu crede că și neamurile au suflet nu vede, nu pipăie acest extraordinar
început pe care-1 constituie mișcarea legionară... Iar lumea veche, lumea aceea care ne-a prăbușit pentru că n-a
crezut în sufletul Cetății, să recitească cuvintele comandantului Horia Sima: «Nu mai puneți la încercare răbdarea
acestui neam pe care voi l-ați răstignit; căci altfel nimeni nu va putea să oprească năprăznicia unei răbdări mult
încercate!» Să se recitească și să înțeleagă. Să se plece sau să plece“ (Buna Vestire, 14.09.1940).
Noica spera că răspunzător de prefacerile revoluționare ale societății românești va fi un corp format din 10
000 de elite legionare - o limită maximă ordonată de „Căpitan“:
„...oricît de fierbinte ar fi gîndul conducătorilor de a vedea toată lumea legionarizată, aceasta nu se poate
întîmpla de la o zi la alta. Iar pentru că înăuntrul Legiunii educația s-a făcut prin elite, lumea românească urmează
și de a fi transformată prin influența elitelor legionare existente sau în curs de constituire înăuntrul ei. Și mă gîndesc
la aceea, fără seamăn în viața
484
noastră publică, școală de elite care trebuie să fie și probabil va fi «Corpul Moța-Marin». Elitele care urmează a
se ridica înăuntrul ei vor trebui să fie atît de pure, încît Căpitanul a ordonat că numărul membrilor să nu treacă de 10
000. Și să ne închipuim al zece mii unulea, într-o țară unde cel mai bun dintre noi a nădăjduit să numere doar zece
mii“ (Buna Vestire, 20.09.1940). Din acest gânduri ale lui Noica să decurgă „modelul paideic“ menționat mai
devreme de M. Neamțu și care ar „fascina“, în opinia acestuia, pînă în zilele noastre?
Alături de Nae Ionescu, Mihail Polihroniade (un apropiat al lui C. Noica, șef al Garnizoanei legionare
pe București, redactor-șef al Bunei Vestiri), Ion Găvănescu (Decan al Facultății de Litere și Filosofie de la
Iași, doctorat în filosofie la Berlin), Traian Brăileanu (traducător al lui I. Kant, viitor Ministru al Educației
Naționale, Artelor și Cultelor) și o puzderie de generali și colonei, marele lingvist și filolog Sextil Pușcariu
devine membru al Senatului legionar - un „for“ inițiat de C. Z. Codreanu. Pușcariu crede în „virtutea
legionară, cu credința-i nebiruită în viitorul neamului, cu disciplina-i de fier, cu curaju-i bărbătesc și cu
organizarea-i tare, sub conducerea energică, conștientă, înțeleaptă, dominatoare și inspirată a Căpitanului“ (în Buna
Vestire, 07.12.1937) și îi sperie pe universitarii clujeni cînd brăzdează acalmia asistenței cu salutul „Trăiască
Legiunea și Căpitanul!“1
Dintr-o întindere nesfîrșită de canabis se face auzită și vocea lui Ion Barbu. Buhuhu la luna șuie? Nu. O
odă lui Hitler și Mișcării Legionare:
„Mărire ție, Führer, veșnic ție!
Legiunea-așterne verdele covor,
Să merg în pas de altă-Alixăndrie
Spre Indii și spre împăratul Por!“
Limitele unui caracter anemic i-au produs lui Liviu Rebreanu în timpul Primului Război Mondial numeroase
balansări incoerente. Va saluta, deși cam cu jumătate de gură, și apariția Mișcării Legionare:
„Acuma avem România legionară. Să dea Dumnezeu să fie trainică. Dar trainică va fi numai dacă legionarii vor
fi, într-adevăr, cum i-a dorit Codreanu: cinstiți, harnici, gata de jertfă (...). E prima mișcare generoasă și eroică
românească. Dacă va persevera și, mai ales, dacă va rămîne curată
1 Detalii în L. Boia, op.cit., p. 161.
485
RADU CĂLIN CRISTEA ,
poate să însemne cea mai mare întorsătură în istoria neamului, să creeze pe românul nou, care să refacă unitatea cea
mare, atît de rușinos pierdută.“1
Emest Bernea (etnograf, sociolog, filosof), una dintre personalitățile vibrante din epoca interbelică, depune,
fără luptă, armele, în fața haloului „Căpitanului“ despre care scrie într-o gazetă studențească:
„...cel dintîi intelectual între noi este Căpitanul“. Publică mai multe cărți legionare, între care, în 1937, și
„Cartea Căpitanilor“, unde C.Z. Codreanu apare într-o eroică ascendență căpitănească, fiind prevestit de
sacrificiile pentru un ideal național ale lui Horea, Tudor Vladimirescu și Avram Iancu, în reprezentarea lui
E. Bernea, „Căpitanii“ respectivi erau atît războinici, cît și pedagogi:
„... au fost căpitani în înțelesul de căpetenii, adică îndrumători și conducători ai poporului în toate împrejurările
vieții, nu numai în luptele cu armele... Căpitanii sunt oameni împotriva cărora nu se poate lupta pentru că ei sunt
înfăptuitorii unui destin istoric. Ei înving și dincolo de moarte. Cei ce i-au chinuit au cunoscut întunericul dens
al condamnării eterne.“2
Pînă și Blaga a bătut din călcîie
în 16.08.1940 ia ființă Institutul Român din Berlin, cu misiunea de a exploata relațiile excelente cu al
Ill-lea Reich pentru propaganda regimului. Sextil Pușcariu, Președintele institutului nu ascunde că, în selecția
personalului, a operat, ca prim criteriu, aderența la Mișcarea legionară. Cîțiva dintre angajați: Grigore
Manoilescu (Director), ginerele lui Pușcariu și fratele lui Mihail Manoilescu (Ministru de Externe, un
reacționar înfricoșător), Constantin Noica (asistent, probleme de literatură), E. Bodea (relația cu industria
germană), G. Vinulescu (corespondență, relația cu Partidul National-Socialist) etc. în 13.01.1942 este
comemorată în institut, cu un discurs patetic al lui Pușcariu, moartea lui Moța și Marin.
Peste doi ani, în iulie 1942, se constituie Asociația Româno-Germană. La ședința de inaugurare a
asociației, alături de miniștrii legionari M. Antonescu și I. Petrovici, de Alexandru Marcu (subsecretar de
stat în Ministerul Propagandei, în al treilea Guvern Antonescu), de Baronul M. von Killinger
1 Citat de L. Boia, op.cit., p. 166.
2 Emest Bernea, Cartea Căpitanilor, Tipografia Bucovina, 1937, pp. 10-11.
486
(Ambasadorul german la București între 1941-1943), pot fi zărite multe personalități cu simpatii sau asumat
legionare: Nechifor Crainic (va deveni Președinte al Asociației), L. Rebreanu, George Murnu, Octav
Onicescu, Ovidiu Papadima, D. Caracostea, C. Rădulescu-Motru etc.
Naționalismul lui Octavian Goga va parcurge un itinerar șerpuitor, de la lirismul de vibrație tragică al
satului ardelenesc la început de secol XX la xenofobii întunecate ce-i vor aduce la putere. Ajunge chiar
Președinte al Consiliului de Miniștri. Omul politic Goga se va găsi arareori de partea democrației. Nicolae
Manolescu:
„...Goga este un antidemocrat și un xenofob fățiș. Scandalul provocat în cancelariile europene de
numirea lui în fruntea guvernului în decembrie 1937 a pornit nu doar de la asocierea politică cu (sic!) A.C.
Cuza în fruntea Partidului Național Creștin, ci și de la zecile de articole în care Goga lua apărarea crimelor
legionare, salutînd achitarea lui Codreanu sau Moța. Sigur, la baza concepției politice a lui Goga se află ideea de
autoritate. Ca om de dreapta, el laudă instituția militară, în care își pun nădejdea «cetățenii de baștină cu mintea
în bună rînduială», ceea ce n-ar fi numaidecît o eroare, dacă n-ar adăuga imediat că de părerea opusă sunt
«honigmanii și blumenbergii», adică evreii care, se subînțelege, n-au mintea în aceeași bună rînduială. El îl
critică pe Iorga care, proaspăt prim-ministru, numește la departamentul minorităților un sas, iar la secretariatul
general un ungur, în care Goga vede, inevitabil, niște spioni. E contra votului universal care ar fi dus la
mediocritatea vieții politice de după Primul Război. «Lumea vrea stăpîn», scrie el, declarîndu-1 pe Averescu (în
partidul căruia s-a aflat pînă tîrziu) un Hindenburg al românilor (...). Goga polemizează cu ziariștii sau cu patronii
evrei de ziare, nu fiindcă le-ar ignora talentul, ci fiindcă «adevărurile organice, pe care noi le-am aruncat de-a pururi
în cumpăna istoriei, ei nu le pricep și nu le propagă». îi consideră «conchistadori» sau «posidenți pe pămîntul
ospitalier al României», negustori de vorbe sau mercenari. Era și ideea lui Eminescu. Anticomunismul din
cîteva, relativ puține, articole nu legitimează fascismul. Zadarnic se apără Goga de acuzația din urmă. El este un
antisemit la fel de notoriu precum este un antidemocrat...“1
1 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, 2008, p. 511.
487
RADU CĂLIN CRISTEA
în Guvernul Goga-Cuza se va afla, ca Subsecretar de stat la Ministerul de Externe, și Lucian Blaga.
Intelectuali ai vremii se calcă efectiv pe picioare pentru a-și face auzite aclamațiile fasciste. între ei -
oameni cumsecade și moderați în spirit precum onorabilul critic și istoric literar Mihail Dragomirescu:
„...trebuie să ne bucurăm din toată inima cînd vedem că, în ritmul hitlerian, se produc astfel de sforțări, se
produc astfel de sforțări și în țară la noi, unde pînă mai acum cîțiva ani erau atîtea dezbinări într-o puzderie de
partide politice“ (Chemarea vremii, 18.07.1940).
Țopăind dintr-o jubilație în alta, Camil Petrescu îi închină în RFR (ediția pe septembrie, 1940) o apologie
lui Hitler:
„Nouă ni se pare că vedem aici una din caracteristicile esențiale ale strategiei hitleriene, nota care o
deosebește și de cea napoleoniană și de toate cele anterioare: grija de a cruța cît mai mult viața soldaților
săi, sîngele german (...). E probabil că Adolf Hitler a rezolvat pentru întîia dată metodic în istoria militară problema
moralului, mai metodic probabil chiar decît Napoleon, care a procedat temperamental, nu științific.“
Lumea pare buimacă. Cu un picior în rai, bătrînul Gala Galaction tocmai termină, împreună cu Vasile Radu,
excepționala traducere a Bibliei. Calcă pe norișori divini, e răspînditor de liniște și filosemit. Omenește, totuși,
Statul Național-Legionar în 16.09.1940, la doar două zile după proclamarea acestuia:
„Avem un stat legionar. Vie cu noroc! îi doresc să îndeplinească întocmai marile devize, proclamații și solemne
jurăminte pe cari le răspîndește cu profunzime...“ etc.1
Intelectualul-periuță stă cu Regele la masă
Atmosfera execuțiilor comandate, a pogromurilor, a gîtuirii libertăților individuale, a arestărilor pe căprării

politice avea să ajungă, pînă la urmă, respirabilă pentru majoritatea elitelor interbelice. Organismul social se
obișnuiește cu această toxină, ba devine și dependentă de ea. Nu se auzea o chicoteală, o glumiță, un banc. Cred
că și sub tătari românii erau ceva mai veseli decît între Războaiele Mondiale. Se putea rîde doar sub măști ale
mesianismului războinic purtate, ca semn dictinctiv, de elitele intrate în
1 Vezi și L. Boia, op.cit., p. 167.
488
această horă a nebuniei. Cu buzunarul țării mereu disponibil pentru gesturi filantropice către artiști, cash sau
prin onorarii grase plătite pentru colaborări la RFR, Regele Carol al Il-lea devine un soi de Ramses al Il-lea în
variantă românească: un zeu celebrat în toată opulența cultului său de o lungă coadă de panegiriști. Cu
propagandiștii am stat întotdeauna perfect. Un înger aterizat din ceruri, așadar providențial, este Carol al
Il-lea pentru Mihail Sadoveanu:
„...tot ce e durere, grijă și speranță în noi se află înmiit în ființa Sa (a Regelui - n. m.). Destinul său a fost să
ne cuprindă în întregime - trecut, prezent și viitor -, să valorifice și să apere o moștenire primejduită... Apariția sa,
din cer, pe aripi repezi, întărește și întregește elementul mistic“ (Muncă și Voe Bună, 08.06.1940).
Pentru G. Călinescu, serviciul cultural depus în slujba națiunii de același Rege Carol al Il-lea, prin domnia
„tradiției princiare“ în „educația mulțimii“, îl surclasează pînă și pe Ludovic al XIV-lea!1
„Dragoste și nețărmurit devotament și recunoștință Marelui Stăpîn și îndrumător al sufletului românesc!“
- Ion Marin Sadoveanu dixit!
Tudor Arghezi nu stă pe gînduri și îi servește Regelui în RFR (ediția pe iunie 1940, pag. 483) o poezioară cu
titlul Carol II Rege:
Noi știm, din cazna Ta, muncită de mai bine,
Că numai osteneala-i pentru Tine;
Căci slava Ta, Mărite Doamne, ‘ncepe
De dincolo de unde se pricepe.
Dar sufletele, inimile toate
Bat lîngă Tine, Doamne. Sănătate!
în aceeași ediție din RFR Camil Petrescu nu nădușește sub limbă și îl preamărește pe Rege într-un delir
incontinent:
„Deasupra acestei Românii, ca și deasupra Europei întregi, se înălța, mijind abia ghicită la orizont, steaua
nenorocirilor viitoare. Dar, mai puternică decît ea, se ridica pentru noi, acoperind-o cu lumina ei, steaua Regelui
Carol II. Unde ar fi fost astăzi această Românie hărțuită de ambiții criminale, dacă nu s-ar fi întors Suveranul? (...).
Un măreț prestigiu fizic, o inteligență genială cu o putere de muncă fabuloasă, pe care o vădește din zori
și pînă la miezul nopții... Nervi tari, o răbdare fără margini, luciditate,
1 Citat de L. Boia, op.cit., p. 124.
489
RADU CĂLIN CRISTEA
calm, atenție cînd supraveghează, dar și o putere de hotărîre fulgerătoare și sigură cînd e nevoie (...). Suveranul
nostru este floarea extremă a acelei frămîntări de veacuri care, prin amărăciuni și bucurii, ne-a dus, prin lupte ori
prin tratate cu imperiile vecine, la România de azi care ne-a dat (?!) pe Mircea cel Bătrân, pe Ștefan cel
Mare, pe Mihai Viteazul, pe Brâncoveanu, pe Tudor Vladimirescu, falanga de la 1848, pe Cuza, pe Carol
I, pe Ferdinand I“ (pp. 448-449).
în vorbe măsurate, Lucian Blaga justifică regimul de mînă forte introdus de Carol al Il-lea:
„... Cînd păcatele și absența de la datorie ale oamenilor politici L-au constrîns să introducă în țara Sa un
regim autoritar, El și-a impus cu un maximum de eficiență inițiativele pe atîtea tărîmuri, adică pretutindeni
unde interesul obștesc și de stat le-au cerut“ (p. 514).
Romancierul gonflabil Cezar Petrescu îl caută pe Carol al Il-lea numai printre stele auguste:
„... tot ce-am fost regăsit, la chemarea Suveranului, pentru ca din a lor substanță să urzim viitorul. E o
chezășie aceasta. E nădejdea, siguranța reconfortantă, a ostașului de pe zonă, unde noaptea, tîrziu, cînd înalță
ochii osteniți spre albastrul atlas ceresc, regăsește acum (?!) o stea călăuzitoare. O stea care pentru alte mai
nefericite popoare s-a stins în fumul și scrumul și vaerul Apocalipsului“ (p. 542).
Un mesaj de la Ion Marin Sadoveanu aflat într-un copleșitor proces de prosternație:
„Acolo unde plăsmuirea este mai gingașe, ca nicăieri, Marele Rege Cărturar, cu talismanul intimei experiențe
neîmpiedicată (sic!) de nicio înălțime, se așază călăuză tuturor alor Săi“ (p. 552).
Nu se lasă nici delicatul Ionel Teodoreanu care marchează momentul cu o profeție:
„... Iar Regele timpului meu, încremenit va sta, cu ale sale fapte, în înghețul solemn al istoriei...“ (p.
565).
Nichifor Crainic, mare preot al cultului carlist:
„Aprofundarea în ființa noastră proprie, după normele indicate de Marele Cârmaci, și ridicarea cît mai multor
miracole de frumusețe și înțelepciune în lumina gloriei sale - iată omagiul cu care elita creatoare a neamului
nostru rămîne datoare Majestății Sale Regelui Carol II“ (p. 586).
Istoricul Constantin Giurescu cîștigă detașat, după cronometrajul meu, toate maratoanele zeloților lui
Carol al Il-lea. Pentru Giurescu dictatorul în
490
funcțiune este un Imperator Romanus căruia îi consacră un Ave, Caesar! de zile mari intitulat: „Zece ani de
activitate arheologică în Dacia Superioară - Carol II Prima Decennalia Felicia 1930-1940“. Giurescu citează din
\
discursul pe care l-a ținut în 09.09.1934, la inaugurarea lucrărilor arheologice de la Sarmizegetusa, „în fața
Voevodului culturii românești Carol al Il-lea“:
„Strămoșii ce zac în acest pămînt Vă văd și Vă binecuvîntă, pietrele Vă simt și se cutremură de prezența
Majestății Voastre, poporul românesc vă aclamă cu entuziasm, iar noi, arheologii și tineretul universitar din Dacia
Traiană, ne plecăm frunțile în fața Majestății Voastre, mulțumindu-Vă pentru opera ce o îndepliniți în această zi.“
Un comentariu de Octavian Paler:
„Celor care ar fi înclinați să creadă că exagerez le fac o propunere: să caute în biblioteci numărul din iunie
1940 al Revistei Fundațiilor Regale. Vor vedea acolo cum era lingușit în termeni absolut aiuritori (chiar mai
aiuritori decît cei din volumele cu omagii dedicate lui Ceaușescu) Carol al Il-lea. Și cînd? Cu numai două
luni înainte de tragediile din acel an. Dar Tucidide avea dreptate: suntem învățați să nu învățăm nimic din istorie“
Elitele lèche-cul servesc patria
RFR aniversează primii zece ani de domnie ai Regelui Carol al Il-lea, după revenirea acestuia pe tron în
08.06.1930. într-o ediție omagială, pe lîngă autorii deja menționați, personalități ale neamului (G. Călinescu,
Tudor Vianu, Andrei Oțetea, Mihail Sebastian, Francisc Șirato, Camil și Cezar Petrescu, Vladimir Streinu,
Șerban Cioculescu, Mihail Sadoveanu, Dumitru S. Panaitescu (Perpessicius), Pompiliu Constantinescu,
Păstorel și Ionel Teodoreanu, Petru Comamescu etc.) se dau în stambă celebrînd polivalența creatoare a
Suveranului. Ca niște bancuri de pești înfometați, somități ale intelectualității interbelice se vor repezi la
momelile cu care le-a ademenit Regele Carol al Il-lea. Adaug că venerațiile acestor literați, pictori, istorici
proiectau în sublim efigia Regelui Carol al Il-lea cu doar cîteva luni înainte de abdicare (06.09.1940),
așadar după ce acesta apucase să-și desăvîrșească toate infamiile. O scurtă împrospătare a memoriei.
Prin Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial în 11.02.1938 Regele Carol al Il-lea introduce starea de
asediu. Autoritățile militare capătă dreptul de a „face perchezițiuni oriunde și oricînd va cere trebuința“, de a
491
RADU CĂLIN CRISTEA
„cenzura presa și orice publicațiuni, avînd dreptul de a împiedica apariția oricărui ziar sau publicațiune, sau
numai apariția unor anumite știri sau articole“ etc. A doua zi, în 12.02.1938, se dizolvă Parlamentul. în
20.03.1938 Regele schimbă Constituția-, o „abrogă“ (?!) pe aceea din 1923, concentrînd în mîinile sale întreaga
putere în stat („puterea legislativă se exercită de Rege“, „puterea executivă este încredințată Regelui“ etc.) și
impunînd astfel un regim de dictatură personală. Regele Carol al Il-lea înființează în 16.12.1938 FRN, transformat
ulterior în Partidul Națiunii: „unica organizație politică în stat“; „... va funcționa sub conducerea supremă a MS
Regelui“; „... are, singur, dreptul de a fixa și depune candidaturile pentru alegerile parlamentare,
administrative și profesionale“; »... orice altă activitate politică decît aceea a Frontului Renașterii Naționale (FRN)
va fi socotită clandestină“ etc. Noul Parlament se reunește în 01-02.06.1939. Cîțiva „senatori de drept“ (între ei
- I. Maniu, I. Mihalache, C.I.C. Brătianu) refuză să poarte uniforma FRN și vor fi trimiși acasă.
Cam așa arăta jalnicul peisaj politic sub dictatura carlistă. Cum se raportează intelectualii publici la acest
dezmăț antidemocratic? Ce fac văzînd cum puzzle-ui dictaturii se reconstituie, bucată cu bucată, sub ochii lor?
Răspunsul va fi același, bulversant: vor rămîne fideli Regelui, întărind, prin onorabilitatea și prestigiul cîștigate
prin operele și activitatea lor științifică, rîndurile FRN. Mă refer la George Enescu, George Georgescu, Ion
Jalea, Ștefan Popescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Iuliu Hațieganu, Mihai Ralea, C. Răduleascu-Motru,
Alexandru Rosetti, Dimitrie Pompeiu, C.C. Giurescu, Ion Agîrbiceanu, Grigore Antipa, Horia Hulubei, Ion Marin
Sadoveanu, Tiberiu Brediceanu, Dimitrie Gusti, Emil Racoviță, I. Al. Brătescu-Voinești etc. O altă sectă
intelectuală nu dezbrăcase cămășile verzi pe care le țineau mult mai ferite sub dictatura lui Carol al Il-lea.
Așa cum au putut dezvălui menționările de mai sus, abdicarea de la orice pretenție de moralitate a unei părți
copleșitoare a intelectualității interbelice active și vizibile va ajunge să omologheze un fenomen curent. Admit că
unele cazuri izolate ar fi putut fi minate de ceea ce L. Boia numește „motive mai terestre“:
„Dorința lor (a intelectualilor interbelici - n. m.) de a schimba România are, pe lîngă determinarea ideală, și
motive mai terestre. Se simt nedreptățiți, marginalizați. Cei mai mulți au slujbe modeste, prost retribuite și
prea puțin asortate cu nemărginitele lor proiecte; sunt funcționari, redactori la ziare sau colaboratori plătiți la
«bucată», secretari în birouri de avocatură, în cel
492
mai bun caz profesori de liceu sau cîte un asistent universitar. Trec și prin perioade de «șomaj
intelectual». Așteaptă cu înfrigurare să le pice cîte un ban (din jurnalul Iui Petru Comamescu, sfîrșitul anului
1932: «...tot fără serviciu am rămas (...). Am continuat să trăiesc greu, din micile, nesigurele și neregulatele
venituri de la ziare și reviste»).1
Regele Carol al Il-lea, un protector generos al lumii artistice, s-a priceput să speculeze asemenea slăbiciuni
materiale. Imediat după reînscăunarea Regelui Carol al Il-lea, Tudor Arghezi îi cere, prin aghiotantul acestuia (Gen.
N.M. Condiescu), un ajutor bănesc pentru repararea acoperișului casei de la Mărțișor. Regele se conformează,
scoțîndu-1 pe Arghezi, la fel ca pe mulți alți intelectuali ai vremii, din diverse angarale. Nici Carol al Il-lea,
nici C.Z. Codreanu nu erau lipsiți de charismă, ba chiar au fascinat prin fapte și purtări cu un sîmbure de
mister într-însele. Cedările morale puteau proveni și din atracția pentru un tip de lideri promițători tocmai prin
disprețuirea uzanțelor și oferta unui mesianism croit dintr-o materie nouă, inexplorată. Și aici rămîne loc pentru
concesii. Orizonturile opțiunii personale sau de grup se strîmtează, așa cum văd eu lucrurile, cînd însoțirea unui
cap de standing-ul lui Carol al Il-lea sau C.Z. Codreanu absoarbe într-un program de practică politică de esență
totalitară. Dacă, pentru a da un exemplu la întîmplare, Mircea Eliade s-ar fi păstrat într-o arie benignă
visînd la o „nouă aristocrație“ prin „reînvierea Evului Mediu românesc“, pasul în cadență și sub comandă
legionară avea să-l mute pe autorul „Nunții în cer“ în inima ideologiei crimei și a urii de rasă. Nu poți ști cît de
onești au fost G. Călinescu sau M. Sadoveanu în beatificarea Regelui Carol al Il-lea. Delictul moral al
amîndurora, repetat de altfel și după instaurarea dictaturii comuniste, vine nu de la mici aranjamente
domestice, ci de la aplaudarea, în public, a unui tiran ce a pus cruce democrației și a unor libertăți
cetățenești fundamentale.
CÎND VULTURII PRIND MUȘTE
Mîna de fier în mănușă de oțel
Interzicînd libera exprimare și orice forme de dezbatere publică în afara acelora contrafăcute și regizate de
aparatul de propagandă, regimul comunist se exclude din tema interferării intelectualității umaniste cu prefacerile
vremii sale. Aparatul propagandistic deținea monopolul comunicării, iar disidenții răzlețiți ce înfruntau
regimul sfîrșeau fie în chinurile izolării (arestări, condamnări la ani de pușcărie, interdicții de a publica, restricții
de deplasare etc.), fie erau împinși să părăsească țara. „Elitele" oficiale decorau butaforia generală, ca
reprezentări ale contribuției intelectualilor, împreună cu muncitorii și țăranii de la orașe și sate, la făurirea
socialismului multilateral dezvoltat. Am citit mai multe analize unde paloarea prezenței civice a elitelor
umaniste românești după ’89 era pusă în seama slăbirii „fibrei" intelectualului autohton în lungul îngheț
comunist. Nu mai înșir argumentele pentru că mi se pare o teză greșită. Un om de cultură nu e, totuși, un culturist
ieșit din dictatură mai mult sau mai puțin antrenat pentru competiția democratică.
Imediat după căderea comunismului, elitele umaniste, inclusiv acelea cu orientări de centru dreapta, s-au
avîntat, cu mai mult sau mai puțin succes, spre politica activă.. Revista 22 (ediția din 27.04.1990) anunța listele
de candidaturi independente pentru Senat și Camera Deputaților omologate de GDS: Octavian Paler,
Sorin Dumitrescu, Alexandru Paleologu, Petru Creția, Alexandru Pesamosca, Gabriel Liiceanu, Constantin Ticu
Dumitrescu, Florin Gabriel Mărculescu, Pompiliu Militaru, Petre Mihai Băcanu, Stelian Tănase, Radu Filipescu,
Radu Popa. Niciunul dintre ei n-a intrat în Parlament. Alți patru independenți (Ion Caramitru, Andrei Pleșu,
Mircea Dinescu, Dan Hăulică) au candidat într-un cvartet cel puțin cordial
494
în relația cu FSN: Caramitru venea din siajul lui Ion Iliescu, ca Vicepreședinte al CPUN, Andrei Pleșu a
fost Ministru al Culturii în Guvernul FSN (între 28.12.1989-16.10.1991), Mircea Dinescu s-a simțit cel mai
dezinvolt în aria de influență a FSN-PD, iar Dan Hăulică va fi numit de Președinte, în 31.07.1990, Ambasador
pe lîngă UNESCO. Eșec și pentru cei patru: electoratul n-a mai lăsat din careul de ași decît o chintă spartă.
O splendidă și, probabil, irepetabilă experiență avea să însemne PAC-ul (01.08.1991-28.03.1998,
dizolvat în PNL) care a adunat, sub cupola aceluiași partid parlamentar, personalități culturale din toate
generațiile (N. Manolescu, Ștefan Aug. Doinaș, Alexandru Paleologu, Mihai Șora, Stelian Tănase, Stere
Gulea, Al. Dobrescu, Mircea Nedelciu, Alexandru Dabija, .Ștefan Radof, Emil Brumaru, Daniel Vighi, Liviu
Antonesei, Vasile Popovici, Șerban Rädulescu-Zoner, Laurian Oniga etc.). PAC-ul a mutat intelectualul
ca spectator-implicat într-un partid, în Parlament, în înfăptuirea democrației. Așadar - politică instituționalizată,
transparență de cleștar, într-un partid de „orientare neoliberală, bazată pe valorile civismului, democrației și
moralei“.
într-o ochire retrospectivă, ELB pot fi înscrise într-o linie istorică a unor grupuri sau generații înaripate de
remodelarea imperativă a societății timpului lor printr-un activism civic ce mi ți l-au convertit într-o
coșcogeamitea răfuială politică. „Băsismul“ va fi decontat de ELB strict ca o etichetare injurioasă ce ar fi ipostaziat
aversiunea colerică față de fostul șef al statului și cei cîțiva intelectuali sedentarizați prin Curtea
Cotroceniului.
„Adaptabilii“ definiți de L. Boia în subcapitolul precedent s-au mai născut o dată în postcomunism, ca primă
reuniune omogenă de intelectuali umaniști servind aceeași cauză politică, într-un regim (Băsescu) ce s-a remarcat
prin obstinate difamări ale democrației și sumbre înclinații de sorginte milenaristă. O multiplicitate de cauze au dat
viață acestei baroce racordări a unei fine pături elitiste la deprinderile celui mai necioplit Președinte de
după N. Ceaușescu. Am tot scris despre considerentele și motivațiile ce vor fi determinat ELB să-l aspire à
pleins poumons pe Băsescu. ELB l-au așteptat pe Băsescu cu lauri în gară ca pe un trimis al Providenței. Dar de
unde această impaciență? Am povestit, în multe rînduri, despre consonanțele și afinitățile dintre fostul
Președinte și ansamblul ELB. Să fi fost vreo înzestrare anume a lui Băsescu, vreo facultate furtivă ce au descleștat
fălcile în curs de osificare ale ELB? Am descris, cu citate din texte ale împricinaților, morbiditatea raportării ELB
la PSD și la liderii acestuia.
495
RADU CĂLIN CRISTEA
La începutul lui 2005 ELB erau încercate de stări comatoase datorită lui Iliescu și Năstase, tiranii cu mîini de fier în
mănuși de oțel. Viitoarele ELB cedaseră lupta și se scufundaseră în depresii adînci, imune la tratamentele
convenționale, cu fobii, greață, tremurături, transpirații (mai ales în palmă) etc. A apărut însă anxioliticul
vindecător - molecula Băsescu! Păi, cînd cineva te scoate de moț din angoase, oricum incurabile, să nu-i pupi și
papucii? Băsescu a răsărit pe fondul unei demobilizări generale a virtualelor ELB care se văietau că Administrația
Iliescu din 2000-2004 le mătrășise speranța, le cauzase neurastenii, ba chiar le pregătise un rînd de pardesie
latest trend, de scînduri. Exact cînd nu mai credeau în nimic, Băsescu a revocat irevocabilul și a început primele
exerciții comune de vîslit pe uscat. De asta zic eu că li s-a zguduit anatomia lui Pleșu, Liiceanu et comp.:
după lunga langoare a hibernării, hop și Băsescu - vestitorul unei nesperate primăveri! Adrian-Paul Iliescu ia
lucrurile mai în serios decît mine:
„Neîncrederea în instituții și capacitatea lor de a rezolva problemele sociale conduce la așteptări
exagerate față de o «mînă forte» care ar acționa eficient acolo unde mecanismele obișnuite dau greș; față
de un «om nepătat» care ar «igieniza» viața publică, sarcină pe care justiția și celelalte organisme de stat nu
au putut-o îndeplini; față de un strateg politic, care ar îmbunătăți statutul internațional al țării ș.a.m.d.“1
Cai verzi la galop
N-ai fi crezut că atîtea elite cu ștaif recomandate de opere valoroase se vor încolona ad unum omnes sub
oblăduirea unui fost comandant de vas cu ambiții autoritariste, vorbind spurcat și aruncînd în derizoriu
principii și valori cu care nu te joci, chiar în halul acesta, nici măcar pe apă. Cum poate fi Liiceanu „băsist“? Dar
Pleșu? Există așa ceva? Comment peut-on être Persan? - vorba bătrînului Montesquieu. Cum se poate? Chiar
nimeni nu se alarmează în privința iminenței căderii în ridicol? S-a dus pe pustii spiritul (auto)critic? Pentru cine să
bată clopotele, Mitică? Au bătut, dar degeaba pentru V Tismăneanu care îl soarbe din priviri pe Băsescu
comparîndu-I cu Henric al V-lea. Neclintit în adorație, S. Voinescu spune lumii că „Dl Băsescu se raportează altfel
la cer“. Mîngîieri pe meșă primește Băsescu de la Cărtărescu, Patapievici, Mihăieș etc. care, suflînd simultan
în aceeași
1 A.-R Iliescu, op.cit., p. 239.
496
trompetă, i pak dau știre za șeful statului „pare să devină un președinte pentru alte coordonate“. Curbat din cauza
rigidității prosternării, de i-a fost greu și pămîntului să-l mai susțină^ TRU își molfăie tiutiunul băsist: „România
are, în sfîrșit, primul ei politician autentic.“
Dar Liiceanu, după cei zece ani de mandat ai lui Băsescu, asigurîndu-1 pe Președinte de respectul
„intelectualilor care s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea dumneavoastră“?
Cred, în cele din urmă, că ELB s-au identificat cu acest tip de conducător a cărui democratură convenea de
minune modelului politic în care ar fi îngrămădit-o pe sărmana de Românica. Hitler, Mussolini, Z. Codreanu, Carol
al Il-lea executaseră satanice galopade prin imaginarul intelighenției noastre interbelice. Praful acelor copite
se va fi depus în subconștientul unor capete de afiș din cinul-ELB, răbufnind în trîmbele unor idei, ai zice,
ireconciliabile cu fondul așezat al al gîndirii democrat-liberale. Oricum, ELB vor hăpăi supradoze de Cuza (vezi și
capitolul „Basileus inter pares“), suficient de puternice pentru a întrupa imaginea unei autorități impulsive, din
specia bloodthirsty, capabile să deregleze cea mai perfecționată democrație din lume. Pentru că, pe unde a trecut
Băsescu, democrația a tremurat ca varga. ELB l-au asistat pe Președinte cum a pus la pămînt instituție după
instituție, cum a îndopat sistemul cu oamenii săi de încredere, cum a șubrezit statul de drept și i-a rechiziționat,
una după alta, puterile, cum i-a desenat democrației mustăți și coarne de drac. L-au felicitat pe Traian Băsescu că
a depolitizat justiția tocmai cînd acesta, la vedere, împreună cu M. Macovei, o politizase pentru a putea fi, mai apoi,
dirijată în funcție de interese politice. L-au aplaudat că a întărit domnia legii și a „modernizat“ instituțiile statului.
Pe care dintre ele? Parlamentul - principalul său inamic, înfierat cît l-au ținut mandatele și bojocii? Guvernul -
busculat în fel și chip sub C.R Tăriceanu și aservit, apoi, Cotroceniului sub E. Boc și MRU? Sistemul
judiciar - arma sa letală, construită machiavelic, piesă cu piesă, scăpată apoi de sub control cu largul concurs al
Președintelui K.W. Iohannis?
ELB l-au mai complimentat pe Băsescu pentru că le-a dat „liniștea că vom rămîne pe linia Occidentului“ (G.
Liiceanu, gandul.info, interviu, 28.10.2014). Spaima capitulării României sub laba păroasă a ursului sovietic a fost
unul dintre cele mai șic șlagăre fredonate de ELB. Deși din punct de vedere politic, economic, militar etc. o
dezorientare a României în sensul abdicării de la „linia Occidentului“ reprezenta un simpluț joc naturalist
497
RADU CĂLIN CRISTEA
horror din clasa Grand Guignol, majoritatea ELB și-au pierdut firea în mod zgomotos doar la gîndul că, fără
Băsescu, țara ar fi zbughit-o cu granițe cu tot din UE și NATO.
Andrei Cornea își scoate pălăria în fața „moștenirii legăturii cu NATO, cu aliații pe plan extern, cu Băsescu -
«un adept și un partizan clar și fără ambiguități al alianței occidentale»“ (gandul.info, interviu, 17.12.2014).
Nu-I mai deranjez în stal pe A. Cornea delectîndu-se cu politica externă orchestrată de Băsescu (vezi și
subcapitolele „Ochi în ochi cu licuricii“, „Testul elanului" și „Tiranozarul Rex“). Aș aminti doar că România a
fost primul stat care a răspuns pozitiv, în 1993, invitației Alianței Nord-Atlantice de a participa la Parteneriatul
pentru Pace - un program ce s-a dovedit a fi o anticameră a intrării în NATO. O fi cugetînd Cornea măcar la un lider
politic român valid rațional care, cel puțin după 1993, să fi enunțat vreo ezitare, eventual cu pronunțarea
unei alternative, în privința integrării României în NATO?
în același interviu din Gândul, Liiceanu, unul dintre utopiștii cu prodigioasă priză fantasmatică, se bucură ca
un copil, în numele ELB, că „împărtășea aceleași valori“ cu Președintele Băsescu, de pildă, în privința
oportunității „economiei de piață“.
Geaba mai zic vai de mine
Că tăt nu mă crede nime... (G. Leșe)
Să inserezi economia de piață între valorile băsismului - iată, cu adevărat, o panoramă măreață a
tranziției, mai ales că se oprește, trezind fiori adolescentini, asupra unui sistem de relații economice bătut în
cuie încă de Constituția din 1991! Dar dacă Băsescu se sucea și anunța brusc că România renunță la economia
de piață? Ce se întîmpla, păcatele mele? Cine și-ar putea imagina a asemenea bazaconie? Ce ar fi urmat? Păcat
că G. Liiceanu nu-și duce gîndul mai departe pentru că, în mod sigur, exhibițiile cu dezrădăcinarea economiei de
piață românești s-ar fi înlănțuit într-o genială operă distopică, alături de creațiile unor G. Orwell, H.G. Wells sau
E. Zemiatin.
Observ, din nou, inconsistența frivolă a acestor reflecții trăsnind a velei- tarism fasolit. Ce frămîntări (și ce
opere!) aveau Maiorescu, Macedonski, Slavici, Eliade sau Cioran prin comparație cu reflecțiile cam
bébêtes ale unor invarianți de primă mînă din adunarea ELB! Plimbate în cerc închis, în lesa concordării cu
simetriile tematice ale grupului, perspectivele ELB se
498
pleoștesc și capătă patina insipidității. Simt foarte apăsător decalajul între statura operelor ELB și piticaniile
estropiate din textele așa-zicînd politice ale acestora. Ecartul e copleșitor. Tismăneanu sau Mihăieș din
cărțile de Politologie și, respectiv, critică literară sunt cu totul alți Tismăneanu și Mihăieș în jurnalismul lor
politic. Elitele culturale înecate în gazetăria militantă, supraîncălzită politic și doldora de ideologii lovite de
praștie nu sunt o noutate în istoria intelectualității autohtone, de la Slavici și Macedonski, Eliade și Cioran,
la Sadoveanu și Arghezi, Pleșu și Mihăieș.
Scrisori deschise cu drujba
Visul intelectualului este de a-l consilia pe prinț... (Jean Duvignaud). Poate. Poate că ELB au visat să-l
ferească pe Băsescu de sfaturile altora, motiv pentru care, apelînd la o veche tehnică bolșevică, nu i-au înfruntat pe
criticii Președintelui în luptă dreaptă, strămoșească, ci i-au ucis lent, înmuindu-i în otrava satirelor, tăvălindu-i prin
mizerii, batjocorindu-i. în pamfletele lor jurnalistice - I.L. Caragiale, T. Arghezi, N.D. Cocea, I. Vinea etc.
nu-și executau adversarii cu arme din arsenalul scatologiei, ci se pliau pe niscai norme stilistice comune
acestei specii literare. Scrie Magda Răduță despre pamfletele lui Ion Vinea: „... insulta lucrată
expresiv.pare a fi, pentru el, măsura cea mai înaltă a talentului liric. E aici o fascinație pentru greutatea
meșteșugului de a «înjura cu stil», pentru proba de măiestrie care e prelucrarea celui mai ingrat material lingvistic
pînă la obținerea unui efect de artă literară.“1
Un așa-zicînd pamflet fără aspirație stilistică și minimă apartenență de gen se exclude atît din literatură, cît
și din jurnalism, limitîndu-se a fi mai degrabă o expresie a sindromului Tourette. Aici intră, în special, umorile
nestăpînite și ocările ad personam. Aș spune că n-am cunoscut în textele scrise din România o altă perioadă în
care să se fi coborît, lexical și imaginativ, pînă la un strat atît de adînc al trivialității (vezi și subcapitolul „El ne
mai lipsea: limbricul“). Băsescu a scandalizat lumea mai slabă de înger folosind apelative ca „păsărică“, „țigancă
împuțită“, „cretină și tîmpită“, „muie“, „nerod“, „găozar“ etc. Vocabularul prezidențial se dovedea însă de-a dreptul
simandicos pus alături de idiolectul ELB plin cu „sifilis“,
1Magda Răduță (ed.) - îi urăsc, mă! (O antologie a pamfletului. De la cronicarii munteni la Pamfil Șeicaru), Ed.
Humanitas, 2017, p. 208.
499
RADU CĂLIN CRISTEA
„limbrici“, „viermi“, „blenoragie“, „(a se) pișa“, „supurații“, „scuipați“, „fecale“, „spirochete“ etc. Se poate găsi
aici o explicație a absenței unei cît de firave vexațiuni a onorabilităților din ELB față de abjecțiile lui Băsescu:
făceau parte, în fond, din aceeași familie (vezi și subcapitolele „Elitele loiale lui Băsescu [I, II]“). România s-a
pomenit cu un Președinte care tranșa problemele societății într-o relație de superior-subordonat, prin ordin
sau, la nevoie, prin forță. România a descoperit, tot atunci, că deține, în patrimoniul cultural viu, vreo
două-trei duzine de intelectuali umaniști care se dădeau în vînt după un asemenea conducător. îi fascina, s-ar
subînțelege, violența constitutivă pe care Băsescu o elibera cu nerușinată naturalețe. Paul Johnson:
„Ajungem acum la problema-cheie a vieții intelectuale: atitudinea față de violență. Acesta este punctul
în care intelectualii cei mai sobri, pacifiști sau nu, se împiedică și cad în inconsecvență - sau devin, pur și
simplu, incoerenți. Este posibil ca ei să condamne violența teoretic - cum este logic s-o facă din moment ce
aceasta se află la antipodul metodelor raționale de a rezolva problemele. Dar în practică se întîmplă să subscrie la
ea din timp în timp - este ceea ce s-ar putea numi Sindromul Crimei Necesare - sau să aprobe folosirea ei de către
cei pe care îi simpatizează. Alți intelectuali, atunci cînd sunt confruntați cu faptul că aceia pe care vor să îi apere
practică violența, pur și simplu transferă, printr-o argumentație ingenioasă, responsabilitatea morală asupra celor pe
care vor să-i atace.“1
Născute din spuma societății civile, ELB au surprins prin mostrele abundente de incivilitate care au
propagat violență și „comportări necivile“. John Keane:
„Lipsa de civilitate a fost fantoma care a urmărit permanent societatea civilă. Din acest punct de vedere,
civilizația a fost înțeleasă, în mod normal, ca un proiect menit să rezolve problema permanentă a revărsării, a
răspîndlrii și a manifestării violenței; necivilitatea a fost dușmanul permanent al societății civile.“2
Băsescu și elitele sale au vorbit același esperanto al violenței și tocmai de aceea n-ar trebui să ne mire că
Președintele și ELB au fost de conivență, de pildă, în ocărîrea prin limbaj mahalagesc a foștilor lideri
useliști Antonescu și Ponta, dar nu numai a lor. A avut loc una și aceeași „tăvălire prin salivă
1 John Keane, Societatea civilă, Ed. Institutul European, 2003, pp. 144-145.
500
verde“ (M. Mihăieș). Deloc n-au cîrtit ELB la desfrîul brutalizării unor instituții de către patronul națiunii Traian
Băsescu, cum ar fi CCR („... este evident pentru oricine cît de penibilă poate fi o instituție a statului
inconsecventă cu propriile decizii... “), CSM („... e o propunere pe care v-o fac și dvs. o s-o adoptați!“), CNCD
(„... folosește mijloace specifice fostei Securități...“) etc. Băsescu nu simulează războiul, el este, pe PFA, în stare de
război! Președintele își privește patria de după tăierile salariale din 2011 și conchide:
„...este o țară care suportă efectele unei conflagrații“ (Wall-street.ro, 20.05.2011).
Aceluiași Băsescu i-a fost greu scoasă din cap ideea „atacurilor preventive“ prin care bravele noastre trupe ar fi
putut să se năpustească fără somație, fără să mai consulte pe cineva în prealabil, asupra unor teritorii străine
unde s-ar fi uneltit periculos împotriva României. Traian Băsescu frecventează violența și se comportă extrem de
familiar în ambianța ei. ELB se dau în vînt după șocuri, apariții congestionate, paradoxuri percutante, lexic
acrimonios, figuri de stil mușcătoare; genuri irascibile, ELB alunecă lejer într-o dispoziție principial acroșantă
față de realitatea și interlocutorii la care se raportează. Verbul unor energumeni ca Tismăneanu sau Mihăieș nu
doar agresează, ci aplică lovituri cauzatoare de moarte, desființează, distruge pînă la ultima celulă. „Le e foame“,
cum ar zice mentorul Băsescu.
ELB au fost intelectuali-implicați alături de fostul șef al statului în decadența statului de drept.
Acreditarea arbitrariului între puterile în stat prin ingerințele directe ale ex-Președintelui a pus în scenă acest
imbroglio cu aparență de democrație, dar pe fond de haiducie unde legea cea mai tare era, pînă la urmă, aceea a
lui Băsescu. La ce bun legi, reguli generale și instituții solide cînd provizoratul democratic degajat de regimul
Băsescu lăsa loc tuturor interpretărilor, inclusiv celor injuste? M-aș aventura afirmînd că autoritarismul lui Băsescu
nu s-ar fi impus dacă era contracarat, măcar în cîteva dintre momentele de schilodire a democrației, prin cîteva
scatoalce prompt aplicate acestuia de Liiceanu și ai săi. Sunt convins, în schimb, că amendările hilar de
superficiale (Udrea, EBA, „țiganca împuțită“, „tîmpiții“ produși de universitățile românești) ale politicilor lui
Băsescu, destituirea, în fapt, a spiritului critic din preajma fostului Președinte, mai mult, valurile de adulații în
care l-au îmbăiat Liiceanu, TRU, Patapievici, Mihăieș, Tismăneanu, Voinescu și alții, au însemnat un stimulent
binefăcător pentru derogările de la democrație comise de fostul Căpitan de pe Biruința.
501
RADU CĂLIN CRISTEA
Bumbac 100% în urechi
într-o filipică („Apel către cei cu memorie selectivă“, Observator cultural, 04.03.2015) ai cărei destinatari sunt
chiar ELB, Carmen Mușat scrie:
„Vouă, celor care, intelectuali publici fiind, ați închis ochii sistematic sau ați privit sfios în altă parte, atunci
cînd idolul vostru călca în picioare Constituția pe care jura în mod ipocrit (...).
Vouă, celor care ați confundat mitocănia, mahalagismul, demagogia, venalitatea cu valori umane precum
demnitatea, responsabilitatea, prestanța, sinceritatea sau bună-credință și ați refuzat să vedeți faptele,
preferind să credeți în «basmul» pe care singuri vi l-ați creat (...).
Vouă, celor care ați făcut din dublul standard o conduită permanentă, aplaudînd la «aleșii» voștri ceea ce ați
incriminat vitriolant la adversari (...).
Acceptați că nu sunteți infailibili și că nici în postura de arbitri ai spațiului public nu aveți nicio cădere să vă
autoproclamați. Ați reușit, în timpul «regimului Băsescu», să compromiteți imaginea intelectualului public, prin
omagiile deșănțate pe care le-ați adus unui președinte a cărui performanță absolută este aceea de a fi
transformat statul de drept într-un stat mafiot (...).
Și dacă ați fi fost orbi și surzi pînă acum și tot nu mai aveți legitimitatea necesară să dați lecții de bună purtare
altora. Criteriile voastre morale și-au dovedit failibilitatea, capacitatea voastră de cunoaștere a cunoscut un
eșec penibil (...).
Dacă eroul vostru a fost atît de performant în reformarea instituțiilor Statului și în cruciada sa anticorupție,
cum vă explicați proliferarea monstruoasă a ticăloșilor, a corupților, a faunei acesteia transpartinice? Și cum vă
explicați tăcerea voastră, refuzul de a vă pune întrebări în fața unor disfuncționalități majore ale instituțiilor
«reformate», precum și în fața unor încălcări stridente ale normelor statului de drept?“
Mă întreb și eu, alături de Carmen Mușat, că tot nu ne răspunde nimeni, cum de nu i-a clănțănit inchietudinea,
poate chiar remușcarea, pe toți acești oameni cu carte, care nu numai că nu s-au dezis de concubinajul cu
unul dintre cei mai versați panglicari din politica românească, dar i-au făcut, melancolici, cu batistuța pînă în
ultimele luni de mandat? N-au văzut, n-au auzit, n-au știut? Exclud această ipoteză imposibil de susținut
deoarece
502
Băsescu a mințit permanent, enorm și în public.1 Complicitatea ELB la marea minciună națională înfăptuită în cei
zece ani de regim Băsescu nu poate fi invalidată și nici pardonabilă. Uneori pare să le fi convenit, alteori vor fi pus
totul în seama unui Președinte totuși virtuos, chiar și cînd o făcea de oaie.
Consimțirea prin tăcere și fără crîcnire la hipertrofia fenomenului nociv Băsescu rămîne cea mai halucinantă
strategie pusă în aplicare de curtenii Președintelui. în vara lui 2012, cînd s-au făcut niște simulări cu public pentru
venirea Apocalipsei, niciuna dintre ELB n-a simțit un junghi mental după discuția telefonică, reprodusă public,
dintre Merkel și Băsescu. „Merkel m-a întrebat, a recunoscut Băsescu, dacă este reglementată în Constituție
procedura suspendării președintelui. I-am spus că nu, nu este reglementată“ (Realitatea TV, 15.07.2012). Era
reglementată. Minciuna lui Băsescu a aprins-o pe Merkel, iar pîrjolul s-a împrăștiat, coborînd, punctual, doar
asupra taberelor „popularilor“ europeni (Reding, Barroso). Cum era să fie fără acest incendiu controlat ce a
pornit de la o minciună debitată la un asemenea nivel? Cum vor fi digerat ELB tripotajul prezidențial?
Mai mult mort decît viu, trecut, între două țigări, pe ventilație artificială, Băsescu a ieșit cîștigător la
prezidențialele din 2009 mai degrabă din disperarea sistemului că l-ar putea scăpa din cofa pe Manitou, Marele
Spirit, înregistrarea video cu Băsescu lovind un copil, la Ploiești, în campania din 2004, putea încurca multe
jocuri. ÎNEC s-a mișcat destul de repede și Directorul instituției, C. Dumitrescu, a produs concluzia deteriorării
casetei respective (vezi detalii în subcapitolul „Eba și moartea măgarului din Beltiug“). ELB au intrat în mormînt
pentru a-și asigura o liniște ieșită din comun cînd odiseea casetei a fost narată de Cătălin Grigoraș, fost Director
Adjunct al ÎNEC și unul dintre cei mai apreciați experți criminaliști internaționali în domeniul audio-video
(vezi și Luju.ro, 01.08.2010). Va ajunge, de altfel, după ce va fi izgonit de la ÎNEC, Directorul Centrului Național
American de Expertize Media. în cartea scrisă împreună cu Adrian Petre (înregistrările audio și audio-video -
Mijloace de probă în procesul penal, Expertiză judiciară, Ed. C.H. Beck, 2010), Grigoraș demonstrează că,
ajunsă la ÎNEC pentru expertizare, caseta cu Băsescu și copilul a fost alterată de Directorul Dumitrescu care,
folosind un marker „inadecvat“, a „extins aria contaminată“ și a „facilitat deteriorarea în timp a
1 youtube.com/watch ?v=t4NFYtdahXg
503
RADU CĂLIN CRISTEA
datelor informatice“. Cum ar veni, cu argumentele convingătoare ale lui Grigoraș, după ce caseta a fost deteriorată
și lăsată, apoi, să se deterioreze, ÎNEC a anunțat deteriorarea ei.
Eba! Nothing Compares 2 U... (Prince). Sîcîit, la început, de afrontul candidaturii E. Băsescu la
europarlamentarele din 2009, Mircea Cărtărescu se răsucește în propria teacă: »...o domnișoară Băsescu, pe care
n-o cunosc personal, dar al cărei nume, mi se pare (zău așa! - n. m.), s-a vehiculat prin presă, legat de o controversă
lingvistică.1 Domnișoarei îi place politica, probabil moștenire de familie. Nu e nici un păcat, nici împotriva
legii“ (EVZ, 08.05.2009).
Nu, nu va fi împotriva legii, după cum o dovedește și următoarea circulară internă din PDL:
„Liderii de filiale ai PDL au primit, la ședința Colegiului Director din 25.05.2009, ordin să asigure la alegerile
din 07.06.2009, cite zece voturi în medie, pe fiecare secție de votare pentru Elena Băsescu“ (HotNews,
26.05.2009).
Cărtărescu n-a mai revenit asupra Ebei după aceste dezvăluiri. Legea fusese, în fond, înfăptuită.
2007, primul referendum de suspendare. Băsescu tocmai condamnase comunismul. Un simțămînt de
purificare morală străbătea România. Băsescu - în față liceu, în spate muzeu: a răpus simbolic comunismul,
dar Securității i-a mai ținut sub acoperire cîteva locuri de zbenguială. Col. Florian Coldea, șeful „executivului“
SRI, e deconspirat că a cotrobăit prin dosare, căutînd date despre trei dintre judecătorii CCR (I. Predescu, N.
Cochinescu și A. Cojocaru). Coincidență, cei trei avizaseră propunerea de suspendare a lui Băsescu, iar
acesta urmărea prin luneta lui Coldea dacă nu cumva judecătorii dosiseră ceva osuare prin dulăpioare.
Coldea își ia chiar niște notițe ce cad însă în mîna dușmanului M. Geoană (cf. Antena 3, 18.04.2007). Băsescu
foșnește pe sub masă dosarele fostei Securități!
Ce te gîndești dumneata, că a fost așa un bagadel lucru? (Caragiale)
Contează că Băsescu a dezaprobat comunismul, ca să aibă Tismăneanu, Liiceanu, Cornea și Patapievici despre
ce să scrie pînă la adînci bătrîneți.
1 Nu era vorba de „o controversă lingvistică“, ci de detunături de agramatisme ce s-ar fi cuvenit s-o întoarcă pe Eba în gimnaziu
și nu s-o trimită în PE. Cîteva perle: „succesiiri“; „...legislația noastră (...) este în perfectă coordonanță cu cea europeană...“;
„...pot să fie oameni care nu vor să vorbesc cu tine.Pe scurt - „sa-ntîmplat“.
504
Episodul cu bilețelele Colonelului Coldea nu l-au aruncat pe Băsescu în hîrdăul plin ochi cu „oamenii
Securității“. Dimpotrivă, ELB l-au avansat moral, privind cum o parte din Băsescu a început să se imortalizeze, în
devenirea lui de „președinte pentru alte coordonate istorice“.
Cineva ne-a șterpelit coloana vertebrală
între idolii fățărniciei și ai imposturii răsfirați prin masa ELB, în colcăiala de neptuni, areși, prometei, veste
etc., se putea auzi oricînd, de la „o bătaie de arc“ (Geneza, 21:16), mersătura unui gigant: Vladimir Tismăneanu.
Mr. Wendehals, domnul-care-se-întoarce-după-cum-bate- vîntul (vezi și capitolul „Homo Sovieticus: Vladimir
Tismăneanu“). Tartuferia grandilocventă a fost la VT, cel puțin în timpul regimului Băsescu, prima și ultima,
așadar singura natură. Intelectual double-dealing atît de burlesc în agilitatea inversării opțiunilor sale încît cu
siguranță, dacă nu l-ai lua în serios, VT ar fi personajul cel mai indicat pentru rolul bufonului curții. Citez
din eseul lui VT „Să onorezi un asasin numit «Che» Guevara“ (Contributors.ro, 23.07.2013):
„Stînga radicală este din nou în ofensivă. UNESCO a decis să includă scrierile lui Ernesto «Che» Guevara,
revoluționar de profesie, criminal politic și posedat ideologic, într-un Patrimoniu Cultural Global intitulat
«Memory of the World Register».“
Tismăneanu îl demască pe primul vinovat pentru anomalia cu „Che“ în registrul UNESCO: Victor
Ponta - „admirator declarat al noului Naceaev, aventurierul asasin Ernesto «Che» Guevara, fondatorul
poliției secrete a Gülagului cubanez.“ VT își pierde firul gîndurilor, busola, pămîntul de sub picioare, capul,
cumpătul, piuitul, vremea.
Nu poate fi adevărat: „Decizia UNESCO (...) este obscenă.“
Fără o abreacție, chiar și mai fîsîită, Tismăneanu se afla la limita deflagrației. îi scapără o idee: să atace
decizia UNESCO pe ocolite, printr-un mesager care să-l elibereze din corsetul inuman unde l-a înțepenit
reanimarea lui „Che“. Caută un nume tare. îl presează pe Nicolae Manolescu, Ambasadorul României pe lîngă
UNESCO:
„Dar ambasador la UNESCO este un mare intelectual, un om care nu și-a ascuns convingerile
anticomuniste, fondatorul PAC, autorul «Dreptului la normalitate», președintele Uniunii Scriitorilor,
directorul României literare, profesorul N. Manolescu. Cum vede el această situație într-adevăr
505
RADU CĂLIN CRISTEA
grotescă? I se pare normală? (...). Dl Manolescu nu poate crede că Vaclav Havel ar fi acceptat această ignominie.
Eu nu pot crede că el, figură marcantă a intelectualității publice din România, o va accepta, renunțînd să-și
ridice glasul în semn de protest. Tocmai pentru că îl respect, tocmai pentru că îi cunosc opiniile despre ce-a
însemnat totalitarismul, aștept cu maximă nerăbdare să aud ce are de spus. Bănuiesc că nu sunt singurul care
așteaptă. «Che» Guevara a fost un fel de Felix Dzerjinski al revoluției castriste. A-l venera este ca și cum
ai venera Ceka, GPU, NKDV etc.“
Mircea Platon face trimitere în Cotidianul, via Ziariștionline, 23.08.2013, la volumul Promises of 1968:
Crisis, Illusion, and Utopia (Central European University Press, 2011). Istoricul Charles S. Mayer,
profesor de istorie la Universitatea Harvard, scrie în concluzia cărții:
„în cei douăzeci de ani de după 1945, maturitatea a ajuns să fie înțeleasă ca închidere la experiment și ca
obligație la rutină și la decade de conformism structurat. Cei care au acceptat această misiune stoică au acceptat
și caracterul ei reprimant drept preț al maturizării. Deviza lui Kant, «îndrăznește să știi», pare să fi devenit «știi
că nu poți îndrăzni», o filosofie punctată de periodici contestatari politici - fie ei Pierre Mendès-France, Willy
Brandt, John F. Kennedy, Che Guevara sau alții -, cu toții personaje care nu au reușit să impună un nou
regim, ci mai degrabă să conteste niște regimuri formidabil de persistente“ (pag. 433).
Promises of 1968... a apărut cu sprijinul financiar al ICR care a organizat la Washington, în 2008, sesiunea de
comunicări ce se regăsesc în volum. V. Tismăneanu își arată recunoștința față de concursul dat de ICR. De ce
tocmai Tismăneanu? Pentru că el este cel care a editat volumul! That’s My Boy! Tismăneanu scoate iarăși pe nas
panglici multicolore. Lui VT îi sar majoritatea capacelor în 2013 cînd „Che“ Guevara urma să figureze în acel
Repertoriu al UNESCO, dar se face broască la pămînt cînd editează un volum unde, sub semnătura istoricului
Charles S. Mayer, „Che“ apare într-un grup select, alături de W. Brandt sau J.F. Kennedy.
VT este suma multiplicatelor sale alter ego-uri dotate cu un cameleonism de jivină pe cale de apariție.
Exemplul de mai sus poate adăuga un argument în sprijinul încredințării mele că versatilitatea a furnizat
atleților din ELB, spre cronică folosință, o gamă generoasă de călcîie ale lui Ahile. Mai mult, recunosc
dezarmante elemente de continuitate în labilitatea morală a elitelor românești, într-o analepsă pornind de pe la
începuturile cristalizării noțiunii de intelectual și pînă în trecutul foarte apropiat. La capătul unor
506
minuțioase disecții ce l-au condus la o viziune deloc implauzibilă asupra „anatomiei răului politic“, cu întindere
peste secolul XX și pînă la debutul regimului Băsescu, Adrian-Paul Iliescu ajunge la un état des lieux al cărui
trainic pivot s-a lăsat dezvelit și în unele dintre paginile acestei cărți:
„...una dintre particularitățile cele mai alarmante este fragilitatea morală a elitelor sociale și intelectuale..
„Cum rigorismul moral nu face parte din tradițiile locale (românești - n. m.), care nu au inclus niciodată o
austeritate etică comparabilă (sic!) celei din anumite culturi protestante (bunăoară), nu este decît firesc ca
anumite carențe morale să se fi infiltrat chiar în mentalitatea elitelor creative. Tribalismul, o mentalitate
abrutizantă ale cărei reminiscențe pot fi sesizate la noi și azi, putea intensifica anestezia conștiințelor nu
numai în cazul oamenilor obișnuiți, ci și în cel al elitelor, și este probabil că a făcut-o. în plus, fanatismul
ideologic a anihilat sensibilitatea morală a unor mari spirite pe toate meridianele, și nu este surprinzător să fi
operat la fel și în România.“1
Palatinii și-au scăpat vălurile în coco

„Tribalism“, „anestezia conștiințelor“, „anihilarea sensibilității morale“. Parcă s-a dat liber la torpile. în
perioada 2004-2014 ELB au epuizat, la diverse scări, procedeele notorii ale autocompromiterii morale a unui
intelectual. S-au postat, mai întîi, pe un aliniament de vasalitate față de Traian Băsescu. I s-au prosternat
prin gesturi de un servilism reprobabil. Nu li s-au încurcat limbile în babilonia cerului gurii cînd l-au omagiat
pe Băsescu, dedicîndu-i libații și curtenindu-1 ca niște valeți care deprindeau din mers arta supușeniei
obsecvioase. Unii, virili, dar timizi, au vorbit în căciulă (V. Streinu) în semn de protest față de insanitățile
prezidențiale. Sectanții Președintelui i-au asigurat securitatea politică în momente de criză. De pildă, înaintea
referendumului din 2007, după o levitație pe traseul Piața Presei Libere, Kiseleff, Arcul de Triumf, Piața
Romană, Kentucky Fried Chicken, Piața Victoriei, Piața Unirii, Piața Constituției, Gabriel Liiceanu aterizează
lîngă două babe, după care anunță că se socotește, alături de milioane de români, ostaticul Parlamentului: „Am
ieșit în Piața Parlamentului (există doar Piața Constituției! - n. m.), pentru că, începînd cu data de 19 aprilie,
consider că parlamentul este una din puterile
1 A.-P. Iliescu, op.cit., pp. 66,151-152.
507
RADU CĂLIN CRISTEA
statului scăpate de sub control, iar pe mine, împreună cu milioane de români, mă consider de atunci în arestul
celor 322, prizonierul sau ostaticul lor. Am ieșit duminică, 22 aprilie, în Piața Parlamentului nu pentru că sunt
pro-Băsescu (vai, dar cine s-ar fi gîndit? - n. m.), ci pentru că (breaking news - n. m.) Traian Băsescu a clătinat
vasul cu mîl și apă stătută a tranziției“ (EVZ, 01.05.2007).
Coșmarul că Băsescu ar putea s-o șteargă de la Cotroceni după referendumul din 2007 le determină pe ELB să
se înghesuie, care pe la televiziuni, care prin gazete, să instruiască electoratul cum să voteze împotriva demiterii
Președintelui. ELB imploră poporul să voteze pentru Băsescu. E unul și același popor „intolerant, xenofob,
violent-și-laș, retractil, agitat-și-abulic...“ (Patapievici); „... poporul incult“ ce „va vota ani la rînd, ca
salvator, pe cel care • nu va face decît să-l îmbolnăvească mai rău“ (Liiceanu); nimeni nu se poate opune
„fatalității prostiei poporului“ (TRU). ELB dă poporului mură în gură:
H.-R. Patapievici: „Trebuie, prin urmare, să ne opunem demiterii președintelui Traian Băsescu: Votul este NU“
(EVZ, 19.05.2007).
Andrei Pleșu: „Voi vota contra suspendării!“ (EVZ, 19.05.2007).
TRU: „Rezultatul referendumului va anunța o noutate istorică. Citiți cu atenție inițialele. Națiunea unită -
NU“ (cotidianul.ro, 14.05.2007).
VT: „Votul împotriva suspendării lui Traian Băsescu este unul pentru onoare și verticalitate, pentru franchețe
și adevăr“ (EVZ, 19.05.2007).
E nostim să citești cum ELB îl invocă pe Raymond Aron ori se lasă asociate cu Spectatorul angajat (1981).
Tismăneanu și ai săi cad însă pe capete în toate capcanele intelectualilor îmbarcați politic, așa cum îi definea
R. Aron. Aurelian Crăiuțu:
„Marea eroare a intelectualilor care se angajează în politică, a arătat Aron, este aceea de a adopta o atitudine
romantică, profetică și doctrinară față de fenomenul politic, acompaniată uneori de o considerabilă doză de
metafizică iresponsabilă. Cel mai adesea, critica intelectualilor nu este una tehnică, de detaliu, ci una
ideologică și sentimentală ce tinde să ignore sau să distorsioneze faptele pentru a le ajusta unor doctrine cu
presupusă validitate universală“ (22, 27.07.2005).
„Distorsionarea faptelor“ de către ELB m-a urzicat mai ales în episoadele cînd minciuna netedă servea predării
unor lecții pe de justiție morală. Așezînd față în față realitatea de fapt și reflectarea ei în comentariile ELB ai
senzația ciudată că aceste elite nu erau contemporane cu ele însele. Strînse
508
ciuci în jurul celor doi guru, Liiceanu și Pleșu, prea dedicați autoreflecției pentru a se mai ocupa de
„antrenoratul“ discipolilor, după „modelul paideic“ de la Păltiniș, ELB au dovedit o remarcabilă solidaritate de grup:
au gîndit omogen, partizan politic și zdrumicînd, în haite, orice animăluț străin reperat în teritoriul lor. Ne-au trecut
prin fața ochilor multe fițe de cuconet care, privindu-se în oglinda propriului ego, și-a trăit fortissimo
emoțiile, impudorile, vanitățile. Interbelicii măcar ardeau la flacără mare, iar catastrofa experienței lor politice a
avut forța unui cataclism spiritual plătit cu vîrf și îndesat. Antenele ELB n-au captat viitorul care nu le-a atras
niciodată - ceea ce, iarăși, deconcertrează, pentru că au recepționat o țară aflată în fuleu ambițios după intrarea în
NATO și încheierea negocierilor de aderare la UE. România se oferea sieși ca o foarte bună oportunitate.
ELB nu le era nici cald, nici rece. Plimbau mielul. Le păsa mai mult de-o grămadă dacă ne amintim că, în
02.01.2007, în Cotidianul, a doua zi după semnarea documentelor de aderare a României la UE, Cătălin Avramescu
se întreba ca un blambete: „Cum ieșim din UE?“
Pașoptiștii, intelectualii Primul Război Mondial, interbelicii au privit numai înainte, într-o viitorime a marilor
prefaceri. Celor mai multe dintre ELB le-a stat ceasul în iunie ’90, la mineriadă. Iliescu și urmașii acestuia,
FSN=PCR, oamenii întunericului, vînătorii de intelectuali, Securitatea nemuritoare au dat năvală peste ELB,
torturîndu-le cu o stare de indefectibilă mineriadă. ELB au cărat peste tot această psihologie a plăgii deschise, s-au
umplut de ură și agresivitate, pe ce au pus mîna s-a transformat în conflict, s-au războit cu ortacii asasini din
adîncurile lor și au mutat răfuiala lor interioară într-un discurs public constant irascibil. ELB au descoperit în
Băsescu un luptător împotriva acestei mineriade sofisticate (deși e posibil să-l fi găsit, în episodul cu „inginerul
Mănuțiu“, în mineriada lui M. Cozma din iunie ‘90). Gabriel Liiceanu:
„Nu pot să accept că cei care sunt autorii morali și fizici ai mineriadelor fac pedagogie politică cu Traian
Băsescu, cu Președintele actual. Asta mi-e foarte greu să accept" (Realitatea TV, 07.02.2007).
Dorel. Acvila de pe steag

Dincolo de iadul secund al mineriadei se întindea iadul primordial: comunismul. Anticomunismul de
ultimă serie se va naște, brevetat de Băsescu și Tismăneanu, în 18'. 12.2006, în ședința Parlamentului (vezi și
509
RADU CĂLIN CRISTEA
capitolul „Condamnarea la moarte a comunismului (cu suspendare)“). Patefonul băsist a primit cu acea ocazie o
piesă de rezistență împrumutată prietenilor de cel care, ca la Revoluție, a înșfacat-o primul: VT. în
buzunarul lui Tismăneanu se va afla cheia de boltă a noului anticomunism. Lui Băsescu i s-a rezervat un loc pe
viață în Olimpul marinarilor de cursă lungă, într-o rezervă specială, la doar o aruncătură de ancoră de
Edward Smith, Căpitanul Titanicului. Anticomunismul tismănean îl urcă pe Băsescu pe un soclu unde și pe
Edmund Hillary l-ar lua cu rău de înălțime: pare că Băsescu n-a condamnat doar comunismul din România, ci
comunismul planetar, de la origini și pînă în prezent. Atașat de fostul Președinte ca un timbru sec, acest
anticomunism ornamental va fuziona prin absorbție cu V. Tismăneanu. I se va aduce un omagiu pios în toate
pomelnicele ELB privind moștenirea lui Băsescu.
Am mai scris despre contribuția neprecupețită a ELB la ascensiunea autoritarismului prezidențial.
Lipsit de facultatea unor interogații aprofundate înainte, în timpul și după luarea unor hotărîri, Băsescu n-a
trecut prin experiența scotocirii după vreun antidot la certitudinile sale. A greșit masiv pentru că nimeni din jurul lui
nu l-a îndrumat, semnalîndu-i erori de raționament care, recunoscute la timp, i-ar fi putut cenzura măcar o parte
dintre ideile scandaloase. Cine s-o facă? E drept că lui Băsescu îi repugnau consilierii și prefera să acționeze à
l'improviste, după cum îl tăia capul. Nu vreau să cred însă că o astfel de alergie era intratabilă și nici că Băsescu
le-ar fi trîntit ușa în nas ELB dacă acestea ar fi vrut, cu adevărat, măcar dintr-un impuls civic fleșcăit după 2005, să
amendeze unele dintre rătăcirile prezidențiale. De ce n-au făcut-o? în interpretarea mea, corespondențele, în
special în planul politicii interne, dintre Băsescu și ELB au depășit destul de repede pragul banalei încrederi
reciproce. Punctele de vedere concordau în marile privințe. Se ajunsese la o confraternitate ce distribuia
amical în interiorul egumeniei responsabilitatea fiecărui membru al acestei speciale comunități băsiste.
Paușalizarea vinovățiilor a creat o chimie zburdalnică în relația ELB cu Băsescu.
A fost un joc de intelectuali cinici, ieșiți din timpul lor și intrați pe vremea altora, pînă în depărtări
sălbatice. Atunci cînd nu existau democrație, vot (universal), parlament, partide, opoziție, iar lumea era condusă
de o adunare de elite „după o triere fundamentată pe tradiție, cultul castei și ereditate“ (H.-R. Patapievici).
Guvernarea ar fi fost asigurată de un „Executiv colegial“ (C. Avramescu). Mă și mir că nu s-au gîndit să bată
510
monedă cu Băsescu pe avers, toate ELB pe revers și Tismăneanu pe cant. Nici votul universal introdus în
România după Primul Război Mondial nu lucrează pentru progresul democrației; ar trebui să se revină, după cum se
pronunță același Patapievici, la votul cenzitar, la censul menit să limiteze cît mai drastic accesul poporului
(misera plebs) la urne. Ar vota astăzi, în condițiile impuse, cîteva mii de cetățeni. Nu și femeile. Ar trebui să fiu
consternat citind o căpiță de comentarii unde intelectuali umaniști notabili își reclădesc țara, milenaristic, în
tablouri himerice din care, ca un făcut, lipsește tocmai norodul. Ar trebui să-mi mușc mîinile de necaz gîndindu-
mă că, totuși, poporul e actorul indispensabil al democrației, iar dacă a evoluat mai împleticit, dacă nu i s-au
descîlcit la timp niște înțelesuri, asta se datorează într-o măsură și ELB care, în cei zece ani de regim Băsescu,
n-au făcut decît să-i impuie capul cu postulate trăsnite despre cetăți ideale și elitele lor nemuritoare.
ELB se vor fi simțit la înălțimea valorilor lui Băsescu, așa cum ne asigură G. Liiceanu, dar numai cu
amendamentul că valorile fostului Președinte au aparținut unui spirit brut și anevoie de cizelat, mediocru, modic
în vizionarismul său cu bătaie scurtă și îmbuteliat în credința că lumea pe care a comandat-o zece ani trebuia să se
adapteze, prin reproduceri cît mai fidele, metafizicii existenței pe puntea unui vas. Culmea este că, dacă Băsescu
s-a mai înmuiat uneori pe la încheieturi, ELB și-au păstrat articulațiile în aceeași solemnă înțepenire. Emil
Hurezeanu:
„.. .Ceea ce încerc să reproșez acestor iluștri prieteni, mulți dintre ei, așa îi consider eu (am citat cîteva
dintre ELB - n. m), este că purtînd principii, promovînd valori, indiferent de Președinții trecători, întîlnindu-se cu
un personaj (Băsescu - n. m.) atît de important pentru ei la un moment dat, omul acesta s-a schimbat, e în al
cincilea an de mandat. Oamenii se schimbă, poate că în anumite situații - nu loialitatea, nu e cazul - atașamentul,
înclinația domniilor lor pentru un astfel de personaj trebuia să devină mai relativizantă, mai critică. Simpatia nu
trebuie să devină devotament, trebuie să fie un examen critic permanent“ (Realitatea TV, 18.06.2009).
Poate că în epoca 2004-2014 intelectualitatea umanistă din România trebuia să consume acest fruct otrăvit al
partizanatului politic. îi venise vremea. Analizînd experiența franceză, Jacques Jouillard (într-un tête-à-tête cu
Michel Winock, în Esprit, nr. 262, martie-aprilie 2000) ne-ar putea îndemna să sperăm că, după acest costisitor,
tămbălău de zece ani,
511
RADU CĂLIN CRISTEA
intelectualii noștri, băsiștii, antibăsiștii și nebăsiștii, vor reîncepe să silabisească un dialog dus pe pustii după
apariția lui Traian Băsescu.
J. Jouillard:
«... intelectualii au reluat dialogul între ei. Lucrul n-a durat prea mult. Pierre Bourdieu, de exemplu, a
adus o nouă glaciațiune, prin denunțarea morală a celor care nu sunt de acord cu el. E deci o moștenire a perioadei
numite a angajamentului, în timpul căreia Sartre refuza să dialogheze cu Aron pur și simplu pentru că, independent
de interesul reflexiilor sale, era pentru el un «ticălos» și cu un «ticălos» nu se discută. La sfîrșitul perioadei
angajamentului partizan, intelectualii au reintrat în dialog între ei, dincolo de clivajele politice.“ 1
ELB și-au luat zborul la spartul tîrgului lui Băsescu cu țara. Au lăsat în urmă multă întunericime. Noroc cu
Dorel, chemat să repare o conductă. Și Dorel a venit, cu tîrnăcopul. Și s-a făcut lumină.
1 în Contrafort, aprilie-mai 2002, traducere de Mariana.Codruț.
XV. CODA
1.Impresia mea este că se cuvenea ca această carte să fie scrisă. S-a nimerit s-o scriu eu, probabil, pentru că mă
aflam prin zonă. Eram mai la îndemînă. Am fost norocos, a fost cu ghinion? N-am prea multe păreri formate despre
mine. Oricum, la cîți bolovani am spart, mai abitir din ianuarie 2013 încoace, ideea de muncă silnică nu-mi
mai sparie gîndul ca pe vremea cronicarului. Dacă, ferit-a Sfîntul!, aș fi aruncat în ocnă la crăpat alte pietroaie,
cred că m-aș simți primind un voucher de vacanță, la băi. Ideea lui Roland Barthes despre „imposibilitatea de
a trăi în afara textului“1 mi se pare o trăsnaie. Povestitul din interiorul textului nu e chiar o trebșoară de adormit
copiii: mai te plictisești tu, mai obosește el, ca să nu mai vorbesc de tine, drag cititor, care ai și tu treburi, chestii
socoteli, în afara textului. Așa că n-am avut nicio problemă să mă cărăbănesc, din cînd în cînd, din text, fie și
numai pentru un preacinstit pui de somn. Că, între timp, profitînd de vremelnica mea absență, textul s-a mai lucrat
pe sine, a luat de ici, a pus colea, asta deja nu mă privește. M-am dat bucuros la o parte și cînd tu,
cititorule, te-ai aplecat peste text ca asupra unei ape în oglinda căreia ai văzut încotro trebuia s-o apucăm, împreună,
pentru a ne apropia de miezul bun al lucrurilor.
Pentru mine contează că mi-a plăcut să scriu cartea și am încercat să-ți transfer și ție, cititorule, această stare.
Lasă că prost dispus nu te-am surprins nici din greșeală. Aveam siguranța că axa lumii trecea la cîțiva pași de noi,
mai aproape decît scutul de la Deveselu. Nu te-am socotit niciodată doar un interlocutor și știi prea bine de
cîte ori m-ai întors din drum, mi-ai arătat alte căi și mi-ai deschis atîtea și atîtea priveliști spre înfățișări
autentice ale realității mereu pîndite de plaga falsului. Sluga! Că mult bine mi-ai făcut atunci cînd
1 Roland Barthes, Plăcerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes. Lecția, Ed. Cartier, 2006, p. 33
513
RADU CĂLIN CRISTEA
îmi mai pierdeam capul, iar tu stăteai de veghe ca asupra babiloniei din jurul nostru să stea pacea, iar limbile să nu
se încurce între ele! Never.
2. Mi-era ușor să scriu o monografie seacă a regimului Băsescu și a elitelor fidele acestuia, într-un osuar
sistematizat științific. M-aș fi închipuit și în reptilarii și printre borcane cu formol. Ba chiar aș fi extras din
insectarul epocii fel de fel de gîngănii pe care le-aș fi ordonat pe clase, genuri, specii, varietăți ș.a.m.d. Cu gîndacii
mă scoteam într-un fel, dar nu prea vizualizez pe unde aș fi scos cămașa în inventarierea rezervației de
dihănii ale lui Băsescu: multe ca nisipul mării și rămase, după naufragiul Căpitanului, cu ochii holbați, și arătînd,
simultan, spre toate punctele cardinale. Unele dintre lighioane săriseră deja gardul la vecinul neamț. La rîndul ei,
lumea asta a lui Băsescu se uita la mine ca broasca pe țeavă. Omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd - am
auzit pălăvrăgindu-se în spatele meu. Am întors capul: nimeni. Știam că a fost Marx, dar vocea era a lui Groucho. Și
atunci, iubite cititor, m-am hotărît să recuperez aceste morceaux choisis, așezîndu-le într-o istorie proprie și
reconstituind o daravelă ale cărei doar cîteva secvențe ar fi putut să-l bage în spitalul de nebuni pe însuși
Fibonacci.
Din corăbii-fantomă și petice de stat de drept, din creiere iluminate, contra cost, și smiorcăitul scheletelor
fără dulap, din imolatorul Băsescu și scuipatul în sus al lui Liiceanu, dintr-o porțiune din vomerul uitat de M.
Macovei în hemiciclul PE, la Sonata marilor amnezici (pentru harpă și trombon) interpretată de ELB, de la
steaua roșie, subepidermică, a lui Tismăneanu, la procurori călare pe măgari spanioli, am povestit, altfel, aceeași
istorie, strîngînd laolaltă fragmente disparate care, deși aparțineau aceluiași corp, nici nu apucaseră să-și dea
binețe în cei zece ani de Regim Băsescu. Ce va să zică altfel? Nimic ieșit din comun: un recurs la adevăr. Atîtea
minciuni au năpădit societatea românească în timpul Regimului Băsescu încît începuse să-mi crape obrazul de
rușine într-un mod din ce în ce mai zgomotos. Așa că am ieșit la plivit minciuni: cînd cu săpăliga, cînd cu
buldozerul. Și asta mi-a ocupat aproape tot timpul. N-am scris o istorie, pur și simplu, ci am rescris-o, într-o
povestire mai degrabă nouă decît veche. Jean boxează pentru că, oricum, nu mai contează: meciul s-a terminat
demult.
3. Am găsit pe la începuturi, eu, textul și cititorul meu, un simulacru de Românie ieșită, concomitent, din
matcă, din țîțîni și din pepeni. Sub acoperișul acestui univers aflat în chinurile prefacerii, bătrînul Coșbuc nu
putea da greș:
514
Nu e soare, dar e bine,
Și pe rîu e numai fum.
Plăcut impresionați de faptul că, în Ioc să-i plimb cu cătușe la mîini și Ia picioare, le-am oferit găzduire în textul
meu, oamenii dintîi ai realității acestei istorii s-au lăsat prinși în poveste. Așa stînd lucrurile, povestea regimului
Băsescu a fost reîntregită fără opintiri, prin grația textului, curtoazia cititorului și spre buna folosință a autorului
care o trăise, de altfel, pînă la capăt. Recunoașteam o geometrie cu multe variabile independente. N-am
purces la o relectură .decît în sensul amplu datorat lui Philippe Sollers care scria că „orice text se situează la
joncțiunea mai multor texte pentru care reprezintă deopotrivă relectura, accentuarea, condensarea, deplasarea
și profunzimea.“1 Pe de altă parte, n-aș vrea să crezi cumva, dragul meu cititor, că interferențele eteroclite cu
care îți tot umplu capul ar fi însemnat că, agale, din vorbă în vorbă, Fetița cu chibrituri ajunge vreo Scufiță
Roșie. Nu se pune problema. Fetița cu chibriturile și-a păstrat intacte drepturile fundamentale ale omului, care,
după cum se știe, nu i-au folosit la nimic.
Am descoperit, de la primele ocoale date Regimului Băsescu, o împrăștiere rea, de lucruri și ființe tăiate în
două. La asta s-a priceput Băsescu. I-a despicat pe români de nu s-au mai înțeles mamă cu tată, frate cu soră,
pruncul cu suzetă cu bătrînul cu scufa. Cum să reunești jumătăți dezunite? Asta a stat, s-ar zice, în puterile
mele și ale textului în brațele căruia s-a legănat această dureroasă dezbinare. Și textul și-a făcut treaba. Și s-a
auzit cum sunete mătăsoase răsar din codri mari de crini (I. Alexandru). Care e ideea? Că, dacă se poate pune pace
și între două dobitoace, mare păcat ar fi fost să sporești sălbăticia lăsată în suflete de Băsescu înmuindu-ți, la rîndul
tău, penița numai în acid sulfuric. Adică să dai cu sîc și să scapi de drac, dînd, eventual, peste frate-su. Unii fac însă
pe uitucii. După ce au tras la edec toate corăbiile bete ale lui Băsescu, pentru ca apoi să-și îndese în urechi tone
de cîlți pentru a nu auzi zbieretele unei democrații belite ca mieii de Paște, elitele Regimului s-ar vrea
volatilizate sau, măcar, cît mai omisibile. Fiecare cu ale sale. Recunosc că am adăugat cîteva pasaje și pentru că,
după pigulirea ultimelor fărîmituri din banchetul băsist, niciuna dintre ELB nu s-a întrebat, profund, cu ce s-au ales
după rușinoasa întoarcere „înapoi din Siracuza“, la fel ca Platon după întîlnirea cu Dionysios
1 Philippe Sollers, Écriture et révolution, în TEL QUEL - „Théorie d’Ensemble, Seuil, Paris, 1968, p. 75.
515
RADU CĂLIN CRISTEA
cel Tînăr și fatuitatea utopiei „regilor-filozofi“ la conducerea cetăților grecești.1 Eu am încercat doar să păstrez
memoria formei unui dezmăț și să mă întreb cum de s-a întîmplat să pățim, iarăși, cîte un experiment urît și
absurd ca acesta care, într-o conviețuire parcă prea cursivă cu răul ce ne pătrundea în casă, a reușit să ne
dezbine în moduri, uneori, deplorabile.
4.Poate că, în resurecția lor involuntară, unii dintre eroii acestei cărți se vor simți răniți de întîmplările prin
care vor trece. Poate că ironia, oricît de ludică am visat-o încă de la primul gîngurit, s-a culcușit în satire și
pamflete cauzatoare de suferință. îmi pare nespus de rău dacă vor fi fiind și astfel de cazuri și mă căiesc
pentru orice leziune produsă, cu voie sau fără de voie, de un text care, uneori, a mai scăpat și în trifoi. îmi
cer iertate, in rem, pentru orice întristare neprefacută în bucurie (vezi și Ioan, 16:16) pe care o voi fi adus, ca un
păcătos ce sunt, pe la sălașurile unor ființe. N-a stat în gîndul meu să cotonogesc pe nimeni, darmite să plănuiesc
exterminări politice în masă, ca Mihăieș, TRU sau Cărtărescu. Aș fi fericit dacă m-aș face înțeles pînă la capăt: în
acest text se narează pățaniile unei epoci restructurate într-un registru nou, după alte coduri și convenții decît
pe vremea cînd floarea intelighenției băsiste stătea la coadă la pupatul dosului prezidențial sau cînd M. Neamțu
saluta papal omenirea de la gemulețul din baia neventilată a lui Băsescu. Să nu se supere pe mine Traian
Băsescu și comilitonii săi, dar, dacă aș fi descris exclusiv realitatea brută lăsată în urmă de Regimul lor, mi-aș fi
pierdut suflul à tire-d’aîle, mult mai repede decît am pățit văzînd Annapurna la apus. Kierkegaard spunea
cîndva că apa în stare pură este otravă. în consecință - adăugind mici poțiuni de utopie crudă, un mănunchi de
himere picante, un cățel d’histoire-récit-discours, două-trei canoane carbonizate (cu efect diuretic!), cîte un
linguroi de semnificați și semnificanți în rut, o legătură de frunzulițe de instabilitate compozițională, tropi
stropiți din belșug cu (auto)ironie, un vîrf de cuțit de umanitate extravirgină, (auto)pastișe bine rumenite pe
ambele părți, cîteva uncii de absurd ș.a. n-am făcut altceva decît să mă protejez cu niște ingrediente băbești
într-o lume care, altfel, mi-ar fi luat maul. Trebuie să ronțăi cîteva tone de capace de canal cu canal cu tot
ca să-ți pregătești trupul pentru metabolizarea băsismului. în doze mari, băsismul devine letal, mai ales
1 Mark Lilia, Spiritul nesăbuit - Intelectualii în politică, cap. „Seducția Siracuzei“, Ed. Polirom, 2005, pp. 217-236.
516
pentru profani. Și aici nu glumesc. Nici acum nu pot să gust subcapitolul „Messalina din Pleșcoi“ decît cu o
ladă cu lămîi alături.
5. Mă întorc la text și la cititorul meu. Mă grăbesc pentru că se termină cartea. Textul nu-și luminează de
bunăvoie nici adîncurile, nici înălțimile. E treaba ta, cititorule, să le cauți și să le găsești. Cu toate străduințele
mele, dar fără munca și inspirația ta, textul se poate retrage în cochilia lui, în așteptarea unor cititori mai
vrednici. încărcat cu sunete, muzică de toate felurile, imagini, inserturi cinematografice, emisiuni de televiziune,
grefe culturale, jivine lexicale etc. textul se lasă deslușit doar urmărind navigația sa carnavalescă. îi. scapi repede
înțelesurile, transcendentul, pentru că nu pivotează în jurul unei chei de boltă, dimpotrivă, te provoacă prin
„mobilitatea centrelor sale“ (E Plassard). Nu vreau să par cu mult mai deștept decît aș putea fi, dar, odată
începută, lucrarea textului își urmează rînduielile sale și, în multe situații, se arată dispusă să-l lase naibii pe autor.
Vorbesc îndeosebi de obrăznicăturile de hipertexte. Adio, mamă, șterge-mă din cartea de imobil! Autorul, că doar
autori suntem cu toții, are urgențele și chefurile lui. Mai ies și naratorii din text. Iezii năzdrăvani ai textului par
ocrotiți pînă cînd omniscienta capră se va întoarce din pădure cu „ceva de-a mîncării“. Ai văzut însă ce a pățit
Creangă. Și doar trecuse drumul, la o alivancă! Degeaba, întotdeauna, în orice povestire de pe lume, poate apărea un
element perturbator - lupul -, care să-ți intre în text și să joace țonțoroiul pe bunătate de schemă narativă. Pe de altă
parte, își mai mînca, liniștit, Creangă, alivanca, dacă, peste drum, nu-i tăbăra lupul în poveste? Eu nici nu i-aș
scărmăna prea rău pe lupi, mai ales că toți mor, în chinuri groaznice, în finalul poveștii. Mă întorc la miorițele
mele și spun: dacă, de exemplu, în timp ce eu mă răcoream cu o bere, Emil Brumaru a pătruns în textul meu despre
Elena Udrea și a pipăit-o de-a binelea pe doamnă? Ori: pe cînd luam și eu, omenește, o pauză pentru revenit în
simțiri, incurabilul amorez George Bacovia, mai mult mort decît viu sau mai mult viu decît mort (la même
Jeannette...), se furișează în textul meu despre Monica Mavovei, recitîndu-i leliței procurărese ultimele versuri
pe care i le-a dedicat:
- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plînge și nu-ți fie teamă -
Ascultă cum greu, din adîncuri, Pămîntul la dînsul ne cheamă...
517
RADU CĂLIN CRISTEA
Habar n-ai ce se petrece în burta permanent gestantă a textului în absența ta, ba chiar și cînd ești de față,
pentru că întotdeauna se face după voia cuvîntului. Mai usturătoare, mai nașparlii, mai curve, mai îngerești,
mai răzgîiate, mai sălbatice, frumoase ca inelul de aur pus în rîtul unui porc (Proverbe, 11:22), proaste ca
pinguinii glazurați, cuvintele nu sunt în sclavia nimănui. Autorul, așa cum îl înțeleg eu, nu va intra niciodată în
pielea unui vardist care stă cu ochii, eventual, și cu bulanul, pe viața textului și a cuvintelor sale. Pînă la urmă,
totul rămîne un joc, arză-l-ar focul!
6. Roland Barthes: „Text înseamnă țesătură; dar, cîtă vreme pînă aici s-a luat mereu această țesătură drept un
produs, un văl gata făcut, îndărătul căruia se aține, mai mult sau mai puțin ascuns, sensul (adevărul), noi
accentuăm acum în țesătură, ideea generativă că textul se face, se lucrează printr-o întrețesere perpetuă; pierdut în
această țesătură - această textură - subiectul se desface în ea, ca un păianjen care s-ar dizolva pe sine în secrețiile
constructive ale pînzei sale.“1
Am lăsat cuvintele să respire. Să se nască și să crească, într-o imensă placentă translucidă, pînă cînd se vor topi
în magma eruptiv-creatoare a textului, în acele barthiene „secreții constructive“. Am desțelenit sedimente
lexicale îmbătrînite, date uitării, bătătorite de năvala barbară a neologismelor. M-am străduit să am mai multe
„nădejdi“ decît „speranțe“. Am împins în rîndurile din față cuvinte purtînd sfînta mare nerușinare (G.M.
Zamfirescu) a unei nudități ce sunt convins că le va ține depărtișor de pragul unei minime stabilizări în limbă. Măcar
am făcut prezentările. M-am delectat cu expresii de origini incerte, dar pline de germeni puri, de umor, de o
fermecătoare suculență ideatică. Limbajul standard să se ocupe de istorii moarte; în altă parte, peste tot, se
află limba vivificatoare, propagată fără restricții, chemînd cuvintele să iasă din găoacele lor, să circule, să se
cunoască, să se strige pe numele mic. E rușinos, rebarbativ, strigător la cer, să lași în libertate o expresie tare și
proaspătă precum „a se uita ca berbecul la termometru“? S-a stricat mașina lumii de la această îmbinare de
cuvinte? Cuvintele: une fluidité instable sur une surface fragile.2
Colocvial sunt și nimic din ce este colocvial nu-mi poate fi străin. Vei descoperi, cititorule, în stilul pelasgic,
așadar preelenic, al scriiturii cărții, un soi de călărire în zori (Eminescu) între limbaje: familiar, literar,
regional,
1 Roland Barthes, op.cit., 2006, p. 55.
2 Julia Kristeva, La productivité de texte, în Communications, 11,1968
518
arhaic, argotic. Le-am lăsat să se hibrideze pînă au dat în bîlbîială. Vor trece prin text și vorbe și expresii în latină,
greacă, engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, maghiară, rusă, turcă, indiană, chineză. Am scăpat textul și de
corsetul genurilor: oricum, genurile se plictiseau de moarte, făcînd cuie sau transpirînd tropical, de rond pe
aceleași granițe. Acolo, la hotarele dintre genuri, trăgeau din aceeași țigară și jurnalismul și istoria și
memorialistica și cultura și morala și te-miri-ce alți fumători înrăiți. O flecăreală între transgender-i. Le-am
luat țigările și le-am șters și granițele, lăsînd în seama oștirii de saduchei ce vor veni pe urmele cărții să afle ce
sex are acest text, în imateriala lui carnalitate.
7. Am scris un text dat naibii de laborios, greu de ținut în căpăstru, rupător. M-a tras, uneori, în străfunduri,
m-am trezit plutind, alteori, pe întinderile sale, (într-o parafrază la M. Șolohov) ca un pai pe Nilul liniștit. Nu
vreau să intru în vorbă pe acest subiect. Eu și textul meu ne-am simțit atît de bucuroși împreună încît, în vîrful
acului nostru, cu adevărat nu mai încăpea niciun înger.
N-am speranțe, așa cum scriam mai sus, dar am o nădejde. Am găsit, în lecturile mele, citat de W.
Lepenies, un tîlc nespus de frumos al lui Friedrich Hegel: „Fiindcă, fără îndoială, frumosul artei, asemenea unui
geniu prietenos, străbate toate preocupările vieții și-i împodobește senin toate împrejurările, ambianța,
îndulcind seriozitatea relațiilor și complicațiile realității, umplîndu-ne în mod distractiv răgazurile, și acolo unde
nu e posibil să se realizeze nimic bun, ocupînd cel puțin locul răului, mai bine decît răul.“1
M-aș simți izbăvit dacă eu și cartea mea am ocupat un loc care, fără noi, ar fi putut ajunge o întindere a răului.
Te las, binefăcătorul meu cititor, în seama textului, poate rămîneți la o tacla. Cît mă privește, am și luat-o din loc
și nu văd cum ar putea cineva să mă mai prindă din urmă.2
1E Hegel, Prelegeri de estetică, trad. D.D. Roșea, Editura Academiei, 1966, vol. I, p. 9.
2 youtube.com/watch?v=jJkMVlsm8Mk
POSTFATÀ 1
Chipurile și chipiurile
Există cărți care se scriu singure. Aceasta nu este una dintre ele. E scrisă de Radu Călin Cristea. Calitatea ei
esențială este curajul răbdării și al preciziei. Rezistența de a culege, scana, clasifica și analiza fapte. O imensă
fișă de observație clinică.
Nu știu dacă ea va face vreun bine României, dar îi poate face foarte mult rău autorului, căci România n-are
răbdare decât cu răul. Binele pe care le poartă cu ele precizia și luciditatea este pentru prea mulți dintre noi un
dușman de moarte.
Băsismul nu e tuse măgărească - în ciuda unor imense măgării pe care a fost clădit și consolidat. Nu e nici
pojar, în ciuda fierbințelii spasmodice resimțite cândva la nivel național. Nu este o boală a adolescenței
politice. Este maladia mutanților maturi.
împăratul nu a fost întotdeauna gol. A rămas așa, doar după ce pupinii l-au dezbrăcat pentru a-și pune botul între
marii săi fesieri. El nu a cerut nimănui să lingă clanța Palatului. Până și clanței îi era jenă uneori de exaltarea cu
care era linsă.
Există și pamflet în această mie de pagini? Ba bine că nu. Cum ar fi putut fi altfel, când România (îm)băsistă
este ea însăși un pamflet uriaș? Dacă Parisul a meritat o liturghie, de ce n-ar fi meritat și lumpenelitele noastre o
catedrală-pamflet?
S-a încumetat s-o ridice Radu Călin Cristea. Nouă ne rămâne să alegem între a umbla prin viață cu șapca
împăratului trasă peste ochi sau să facem ochii roată și să înțelegem că niciun împărat nu e gol fără abisul imens din
„ființa“ camarilei sale.
520
Nu vă lăsați furați de culorile vitraliilor din care vă face cu ochiul diavolesc pamfletul vitriolant. Uitați-vă bine
la temelie, la pereți și la cheia de boltă. Astfel veți descoperi soliditatea construcției. Dovezile sunt irefutabile.
Analiza - tranșantă.
Eu, unul, mă pot afla în dezacord cu o caracterizare sau alta a unui om, a unei situații sau a unui context
care apar în această nici tocmai divină, nici tocmai veselă comedie. Dar mă găsesc în acord - și asta contează - cu
imaginea de final.
Sigla de țară propusă de cel mai aiuritor scutier a fost chipul unui „Henric al V-lea“. Poza de grup a
curtezanilor și a camarilei ne arată o coadă la care stau puzderie de capete (unele luminate; altele - nu prea)
spre a primi o șapcă mirosind a coroană.
Mâna de ajutor dată împăratului a fost, chipurile, pentru „instaurarea Statului de Drept“. La plecarea
împăratului, foști vătafi și logofeți dau de pământ cu chipiurile cândva împărătești. Totuși, urmele lăsate de ei în
propășirea Statului de Drept Preferențial nu se lasă duse.
Triste cărămizi!
Dorin Tudoran
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Hannah Arendt - Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, București, 2006 Raymond Aron - Le Spectateur
engagé - Entretiens avec J.-L. Missika et D.
Wotton, Julliard, Paris, 1981
Raymond Aron - Opiul intelectualilor, Ed. Curtea veche, București, 2007
Timothy Garton Ash - Istoria prezentului - Eseuri, schițe, și relatări din Europa anilor ’90, Ed. Polirom, Iași,
2002
Roland Barthes - Plăcerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes. Lecția, Ed. Cartier, Chișinău,
2006
Băsescu, Traian - Traian Băsescu pe Calea Victoriei (în dialog cu Radu Moraru „Nașul“), Editura Sophia-Press,
București, 2008
Julien Benda - Trădarea cărturarilor, Ed. Humanitas, București, 1993
Emest Bernea - Cartea Căpitanilor, Tipografia Bucovina, București, 1937
Lucian Boia - Capcanele istoriei - Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Ed. Humanitas, București,
2015
Lucian Boia - Germanofilii - Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Ed. Humanitas,
București, Ediția a Iii-a, 2014
Lucian Boia - Mitologia științifică a comunismului, Ed. Humanitas, București, 1993
Lucian Boia - Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, București, 1997
Gustave Le Bon - Psihologia mulțimilor, ANTET XX PRESS, București, 2007
Gustave Le Bon - Psihologia politică, Ed. Antet, București, 2008
Botez, Mihai - Intelectualii din Europa de Est, Fundația Culturală Română, București, 1993
Bourdieu, Pierre - Despre televiziune - Dominația jurnalistului, Ed. Meridiane, București, 1998
Brătescu, Liviu - Pe contrasens cu favorita președintelui - cronica unei campanii, Adenium, Iași, 2014
522
Matei Călinescu - A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Ed. Polirom, Iași, 2003
Mircea Cărtărescu - Baroane!, Ed. Humanitas, București, 2007
Ruxandra Cesereanu - Imaginarul violent al românilor, Ed. Humanitas, București, 2003
Mugur Ciuvică - Zece ani răi, Ed. RAO, București, 2015
Andrei Cornea - Realitatea și umbra, Ed. Humanitas, București, 2013
CPADCR - Raport final, Ed. Humanitas, București, 2007
Robert A. Dahl - Poliarhiile - Participare și opoziție, Editura Institutul European, Iași, 2000
S. Damian - Nu toți copacii s-au înălțat la cer, Contemporanul, București, 2011
Mircea Eliade - Textele „legionare“ și despre „românism“, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001
Renée Fregosi - Les nouveaux autoritaires: justiciers, censeurs et autocrates, Ed. du Moment, Paris,
2016
Nicolae Frigioiu - Putere și imaginar politic, Tritonie, București, 2013
Anneli Ute Gabanyi - Cultul lui Ceaușescu, Ed. Polirom, Iași, 2003
Adrian Gavrilescu - Noii precupeți. Intelectualii publici în România după 1989, Ed. Compania, București,
2006
Victor Găetan și Ciprian Nastasiu - Prădarea României - Cum pradă Traian Băsescu România. Crima organizată.
Interesele externe, Ed. Compania, București, 2009
Emest Gellner - Condițiile libertății - Societatea civilă și rivalii ei, Ed. Polirom, București, 2012
Vlad Georgescu - Istoria românilor - De la origini pînă în zilele noastre, Ed. Humanitas, București, 1995
Mihai Dinu Gheorghiu - Intelectualii în cîmpul puterii - Morfologii și traiectorii sociale, Ed Polirom, Iași,
2007
Raoul Girardet - Mituri și mitologii politice, Institutul European, Iași, 1997 André Glucksmann - Discursul
urii, Ed. Humanitas, București, 2007
Jean-Pierre Le Goff - Democrația post-totalitară, Universul Juridic, București, Universitaria, Craiova, 2003
523
RADU CĂLIN CRISTEA
Serge Halimi - Noii dini de pază, Ed. Meridiane, București, 1999
Hervé Hamon și Patrick Rotman - Les Intellocrates - Expédition en haute intelligentsia, Paris, Ramsay,
1981
Friedrich A. Hayek - Drumul către servitute, Ed. Humanitas, București, 1993
Guy Hermet - Poporul contra democrației, Institutul European, Iași, 1998 Leslie Holmes -
Postcomunismul, Institutul European, Iași, 2004
Ovidiu Hurduzeu - Sclavii fericiți - Lumea văzută din Silicon Valley, Ed. Timpul, Iași, 2009
Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon - România profundă, Logos, București, 2008
Emil Hurezeanu - Pe trecerea timpului, Ed. Curtea Veche, București, 2015
Adrian-Paul Iliescu - Anatomia râului politic, Ideea Europeană, București, 2005

Nae Ionescu - Roza vînturilor, Ed. Roza vînturilor, București, 1990
Nae Ionescu - între ziaristică și filosofie, Ed. Timpul, Iași, 1996
Paul Johnson - Intelectualii, Ed. Humanitas, București, 2015

C. G. Jung - Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, București, 1997
Kristeva, Julia - Pentru o teorie a textului, Ed. Univers, București, 1980
Jean Laplanche și J.-B. Pontalis - Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, București, 1994
Cristopher Lasch - La culture du narcissisme, Flammarion, Paris, 2006
Cristopher Lasch - La révolte des élites et la trahison de la démocratie, Flammarion, Paris, 2010
Lepenies, Wolf - Ce este un intelectual european - Intelectualii și politica spiritului în istoria contemporană,
Ed. Curtea Veche, București, 2012
Bernard-Henri Lévy - Eloge des intellectuels, Grasset & Fasquelle, Paris, 1987
Gabriel Liiceanu - Apel către lichele, Ed. Humanitas, București, 1993
Gabriel Liiceanu - Estul naivităților noastre: 27 de interviuri 1990-2001: oare ne putem apăra prin cuvinte?,
Ed. Humanitas, București, 2012
Arend Lijphart - Modele ale democrației, Ed. Polirom, Iași, 2000
524
Mark Lilia - „Spiritul nesăbuit - intelectualii în politică, Ed. Polirom, Iași, 2005
Max Liniger-Goumaz - La démocrature - dictature camouflée, démocratie trucpuée, L’Harmattan, Paris,
1992
Monica Lovinescu - Etica neuitării, Ed. Humanitas, 2008
Edward Luttwak - Lovitura de stat, Ed. Compania, București, 2013
John Keane - Societatea civilă, Institutul European, Iași, 2003
Nicolae Manolescu - Istoria critică a literaturii române - 5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008
Nicolae Manolescu - Dreptul la normalitate: Discursul politic și realitatea, Ed. Litera, București, 1991
Pierre Mannoni - Frica, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995
Andrei Marga - Cultură, democrație, modernizare, ICR, București, 2012
Sorin Adam Matei - Boierii minții - Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor,
Ed. Paralela 45, Pitești, 2004
Sorin Adam Matei și Mona Momescu (coordonatori) - Idolii forului - De ce o clasă de mijloc a spiritului este de
preferat „elitei ‘ intelectualilor publici, Ed. Corint, București, 2010
Mircea Mihăieș - Masca de fiere, Ed. Polirom, Iași, 2000
Czeslaw Milosz - Gîndirea captivă - eseu despre logocrațiile populare, Ed. Humanitas, București, 1999
Vlad Mixich - Fanaticii - Portretele a zece oameni cu vocație, Ed. Humanitas, 2011
Theodor Mrejeru, Marian Enache, Bogdan Mrejeru - Reforma justiției românești, Editura Universitară,
București, 2012
Alina Mungiu-Pippidi - Politica după comunism, Ed. Humanitas, București, 2002
Alina Mungiu-Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian, Tranziția - Primii 25 de ani, Ed. Polirom, București,
2014
Constantin Noica - DE CAELO - încercare în jurul cunoașterii și individului, Ed. Humanitas, București,
1993
Mihail Neamțu - Zeitgeist: tipare culturale și conflicte ideologice, Ed. Curtea Veche, București, 2010
525
RADU CĂLIN CRISTEA
Adrian Niță - Noica: o filosofie a individualității, Ed. Paideia, București, 2009
M. Nițescu - Sub zodia proletcultismului - Dialectica puterii, Ed. Humanitas, București, 1995
Marius Oprea - Adevărata față a lui Traian Băsescu, JN, București, 2012
Z. Ornea - Anii treizeci - Extrema dreaptă românească, Ed. Cartea Românească, București, 2015
David Owen - Bolnavi la putere, Ed. Corint, București, 2009
Vladimir Pasti - România în tranziție. Căderea în viitor, Ed. Nemira, București, 1995
Horia-Roman Patapievici - Politice, Ed. Humanitas, București, 1996 Horia-Roman Patapievici - Omul
recent, Ed. Humanitas, București, 2001 Zoe Petre - Toamna căpitanului, Ed. Adenium, Iași, 2014
Marta Petreu - Un trecut deocheat sau “Schimbarea la față a României“, Biblioteca Apostrof,
Cluj-Napoca, 1999
Marta Petreu - Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian, Ed. Polirom, Iași, 2009
Andrei Pleșu - Obscenitatea publică, Ed. Humanitas, București, 2004
Andrei Pleșu - Față către față - întîlniri și portrete, Ed. Humanitas, București, 2011
Andrei Pleșu - Comédii la porțile Orientului, Ed. Humanitas, București, 2005
Karl R. Popper - Lecția acestui secol, Ed. Nemira, București, 1992
Karl R. Popper - Societatea deschisă și dușmanii ei, I și II, Ed. Humanitas, București, 1993
A. Richard Posner - Public Intellectuals - A study of Decline, Harvard University Press, Cambridge
-Massachusetts, London - England, 2003
Jean-François Revel - Cunoașterea inutilă, Ed. Humanitas, București, 1993

Jean-François Revel - Revirimentul democrației, Ed. Humanitas, București, 1992
G. Adrian Romila - Pirați și corăbii - Incursiune într-un posibil imaginar al mării, Ed. Cartea Românească,
București, 2015
Aurel Romilă - Psihiatrie, volum editat de Asociația Psihiatrilor Liberi din România, București, 2004
526
Adriana Săftoiu - Cronica de Cotroceni, Ed. Polirom, Iași, 2015
Jean Sévillia - Incorectitudinea istorică, Ed. Humanitas, București, 2012
Jean Sévillia - Terorismul intelectual - din 1945 pînă în prezent, Ed.
Humanitas, București, 2012
Valentin Stan - Marinarul, Universul Familiei, București, 2004 Georg Steiner - Maeștri și discipoli, Ed.
Compania, București, 2005 Georges Suffert - Les Intellectuels en chaise longue, Plon, Paris, 1974
Șerban, Stelu - Elite, partide și spectru politic în România interbelică, Ed. Paideia, București, 2006
Stelian Tănase - Revoluția ca eșec - Elite & societate, Ed. Polirom, Iași, 1996
Vladimir Tismăneanu - Noua stingă și Școala de la Frankfurt, Editura Politică, București, 1976
Vladimir Tismăneanu - Ghilotina de scrum, Ed. Polirom, Iași, 2002
Vladimir Tismăneanu - Lumea secretă a nomenclaturii - amintiri, dezvăluri, portrete, Ed. Humanitas, București,
2012
Vladimir Tismăneanu și Cristian Pătrășconiu - Cartea președinților, Ed. Humanitas, București, 2013
Tzvetan Todorov - Confruntarea cu extrema - Victime și torționari în secolul XX, Ed. Humanitas,
București, 1996
Marius Tudor și Adrian Gavrilescu - Democrația la pachet - Elita politică în România postcomunistă, Ed.
Compania, București, 2002
Dorin Tudoran - Luxul indiferenței, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015 Dorin Tudoran - România ca părere,
Ed. Polirom, Iași, 2015
Dorin Tudoran - Băsesc, deci exist! - Intelighenție și putere în România 2004-2014, Ed. Cartier, Chișinău,
2015
George Voicu - Mitul Nae Ionescu, Ars docendi, București, 2009 Vladimir Volkoff - Tratat de
dezinformare, Ed. Antet, București, 2009 Vasile Dem. Zamfirescu - Filosofia inconștientului, Ed. Trei,
București, 2009 Vasile Dem. Zamfirescu - Nevroză balcanică, Ed. Trei, București, 2012 Al. Zub - Discurs
istoric și tranziție, Institutul European, Iași, 1998
Max Weber - Le savant et la politique, Union Générale d’Editions, Paris, 1963

527
RADU CĂLIN CRISTEA
Piotr Wierzbicki - Structura minciunii, Ed. Nemira, București, 1996 Michel Winock - Vocile
libertății - Scriitori angajați din secolul al XIX-lea, Ed. Cartier, Chișinău, 2003
A
*** Vasile Boar, Natalia Vlas, Radu Murea (coordonatori) - Intelectualii și puterea, Institutul
European, Iași, 2012
j *** Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir
r (co-autori) - Explorări în comunismul românesc, Ed. Polirom, Iași, vol. I,
2004
*** Ruxandra Cesereanu (coordonator) - Comunism și represiune în România - Istoria tematică a
unui fratricid național, Ed. Polirom, Iași, 2006
*** Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien (coordonatori) - Cum se
consolidează DEMOCRAȚIA, Ed. Polirom, București, 2012
*** Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Șulea, Ovidiu Țichindeleanu (coordonatori) - Iluzia
anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Ed. Cartier, Chișinău, 2008
*** Virgil Măgureanu (coordonator), Dan Cucu, Vasile Fornea, Grigore Georgiu, Istvan Gocella,
Stelian lordache, Mihai Milea, Vasile Morar, Vladimir Tismăneanu, Ion Zară (autori) - Mic dicționar
social-politic pentru tineret, Editura Politică, București, 1981
*** Eugen Negriei (autor antologie) - Poezia unei religii politice - patru decenii de agitație și
propagandă, Editura Pro, București, 1995 Cristian Pătrășconiu (editor) - Repere intelectuale ale
dreptei românești, Ed. Humanitas, București, 2010
*** Florin Poenaru, Costi Rogozanu (coordonatori) - Epoca Băsescu, Ed.Tact, Cluj-Napoca, 2014
*** Magda Răduță (editor) - îi urăsc, mă! (O antologie a pamfletului. De la cronicarii munteni la
Pamfil Șeicaru), Ed. Humanitas, București, 2017
*** Gabriel Stănescu (autor crestomație) - Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi - Memorii.
Articole. Eseuri. Interviuri. Corespondență, Criterion Publishing Co, Inc, București, 1988
*** Vladimir Tismăneanu (editor) - Anatomia resentimentului, Ed. Curtea Veche, București, 2010
*** Mircea Vasilescu (coordonator) - Intelectualul român față cu inacțiunea, Ed. Curtea Veche,
București, 2002
528
Radu Călin Cristea se naște în 1955, la Ineu (județul Arad) și spiritul gospodăresc transilvan îl va însoți peste tot, în
experiențele sale întemeiate pe disciplină, justețe, statornicie în principii și un dezvoltat simț al moralității. Personalitatea lui
Radu Călin Cristea s-a clădit pe jocul dintre această stilistică severă și o prodigioasă frenezie ludică.
Intră de foarte tînăr pe poarta literaturii, în 1973, la îndemnul lui Ștefan Aug. Doinaș. I se tipărește volumul Emil Botta.
Despre frontierele inocenței (1984, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor). Iese din comunism cu texte curate, fără un
cuvînt cedat în numele supraviețuirii prin compromis. Urmează decembrie ’89, căderea dictaturii și zorii încă nebuloși ai
tranziției. Radu Călin Cristea se află în liniile avansate ale frontului antitotalitar. Este primul corespondent în România al
Europei Libere. Va fi, aproape un deceniu, realizatorul și moderatorul emisiunii-fanion Actualitatea Românească,
succedînd la microfon unei constelații de mari jurnaliști, de la Emil Georgescu pînă la Neculai Constantin Munteanu și
Emil Hurezeanu. Publică analize și comentarii în presa din țară și străinătate. Eseistica sa cu tematică preponderent politică
aparține unui literat cu știința și grația potrivirii vorbelor în frază. Radu Calin Cristea ocupă demnități publice de care se satură
repede. Este decorat cu Crucea Casei Regale a României (2012). Apoi începe să scrie o carte despre supușii învățați de la
curtea unui despot de mahala. Această carte.
„Eu și textul meu ne-am simțit atît de bucuroși împreună încît, în vîrful acului nostru, cu adevărat nu mai
încăpea niciun înger.“
Radu Călin Cristea

Imparatul Cu Sapca

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Imparatul Cu Sapca

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Radu Călin Cristea

Prefață de Al. Cistelecan

I.Cistelecan, Alexandru (pref.)

RADU CĂLIN CRISTEA

NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI J

I.Selfie cu Băsescu ........................................................................................... 41

II. Basileus inter pares .................................................................... 133

Freud: ultimul coșmar .................................................................. 134

III. Moneda cu o singură față ..................................

Elitele loiale lui Băsescu (1) ......................................................................162

Elitele loiale lui Băsescu (2) ..................................................................... 185

Terorismul intelectual în regimul Băsescu .......................................... 202

Aici sunt leii și hienele .............................................................. 241

IV. Băsismul. Fenomenologia spiritului ............................................ 257

Nașterea conceptului. Primii mamoși ......................................... 258

V. Mica incartadă (2007) .......................................................................... 267

Săritura peste cal.......... ........................................................................... 268

Acolo unde te mănîncă lupii ........................................................... 279

Prima cruciadă a sicofanților ........................................................... 292

VI. Ursul bipolar (2009) ................................

Un popor trezit din somn ........................................................... 308

Eba și moartea măgarului din Beltiug .................................................. 327

Vremea rinocerilor negri ............................................................. 356

Orbul care n-a nimerit Brăila .............................................................. 389

VII. Loviturica de stat (2012) ................................

Și vara îngheață apele, nu-i așa? ......................................... 410

Heringul roșu ................................................................................. 441

Boii de la bicicletă .................................................................................... 463

VIII. Hasta luego, companeros! Viva la Revolution! .................... 477

De ce tremură nădragii, Mitică? ............................................................. 478

El ne mai lipsea: limbricul ............................................................ 502

Omagiu Conducătorului iubit ................................................................ 523

La apa Vavilonului unde am plîns de m-am rupt........................ 539

dușmanul pute întotdeauna (Umberto Eco)

Un satyricon cu politicieni și intelectuali

Traian Băsescu și logica riscului

Cum nechează un cal troian?

Ceva ce nu miroase a bine

Să ne trăiești, nene Iancule!

Satirul lui Damocles

Sunteți Securitatea? Ghici!

Apostolii lui Băsescu

Băsescu și mănăstirile Secu

România vinului prost

Luntrea lui Băsescu și puntea BOR

Băsescu după Băsescu

Băsescu la baia populară

Băsescu și priveghetorii Constituției

Cine este Președintele României?

Adevărul despre Traian Băsescu

Moartea lui Păsărilă

România ciuruită a Președintelui Băsescu

Asul din mîneca Președintelui: Igaș

Autocratie, numele tău e Băsescu!

Parola Justiției; click pe „Băsescu“

România după al treilea război mondial

Bastonul de caporal din ranița mareșalului

Rimele lui Nero

Nici revoluțiile nu ne ies ca lumea

Băsescu, colaborator al Securității

Pixul lui Zegrean

Guelfi, ghibelini și Gollum

Fundașii căpitanului Băsescu