Deși anotimpul în care ne aflăm nu este propice formării ceții, cred că o prezentare ceva

mai detaliată a fenomenului este binevenită, în special pentru piloți, ceața fiind unul
dintre cele mai perfide fenomene meteo, având o mare contribuție la un număr
semnificativ de incidente și accidente.

Ceața face parte din categoria “hidrometeorilor”, definiți ca un ansamblu de particule de

apă lichidă sau solidă. Ea poate fi definită ca o acumulare de picături de apă sau
microcristale de gheață, rezultate în urma condensării sau sublimării vaporilor de apă,
acumulare prezentă în stratul de aer situat în imediata apropiere a solului sau mării și care
duce la reducerea semnificativă, sub 1 km, a vizibilității. Ceața poate fi asemuită cu o
pătură de nori Stratus cu baza pe suprafața terestră.
Cînd vizibilitatea orizontală este cuprinsă între 1 și 10 km, vorbim despre ”aer cețos”.

A nu se confunda fenomenul de ceață cu cel de pâclă, chiar dacă efectul este același,
reducerea vizibilității orizontale. Pâcla reprezintă a aglomerare în aer de particule solide.
Bineînțeles că cele două fenomene pot avea loc în același timp, particulele de pâclă
devenind nuclee de condensare într-o atmosferă suficient de umedă.

Ca orice alt tip de nor, ceața se poate forma în mod obișnuit, în două feluri: prin răcire -
aerul este răcit sub punctul de saturație (punctul de rouă) și prin evaporare și amestec -
vaporii de apă sunt transferați în aer prin evaporare, aerul mai umed amestecându-se cu
cel uscat. Pentru ca ceața să se poată menține aerul trebuie să-și mențină gradul de
saturație, ori printr-o răcire continuă, ori prin evaporare și amestec.
În funcție de temperatură, dimensiunile picăturilor ce intră în compoziția ceții sunt foarte
mici, între 2 și 60 μm. Datorită acestor dimensiuni, ele au o viteză de cădere foarte mică,
practic plutesc în aer și pot fi menținute în suspensie de către curenții de aer un timp
îndelungat. Aceasta este una dintre explicațiile persistenței acestui fenomen.

O clasificare a cețurilor după criteriul genetic arată astfel:

1. Cețuri din interiorul maselor de aer
Cețuri de răcire:
a. Ceața de radiație
b. Ceața de advecție
c. Ceața de versant
Cețuri de evaporare

2. Cețuri frontale
La cele prezentate mai sus putem adăuga două forme particulare de cețuri – de amestec
și urbane.

a. Ceața de radiație sau ceața de sol, este produsă datorită răcirii suprafeței terestre
prin radiație. Cele mai bune condiții de formare sunt în nopțile senine când un strat
superficial de aer umed se află în suspensie deasupra solului, în condiții de vânt zero
sau slab. În această situație, suprafața solului se răcește rapid prin fenomenul de
radiație. Pe măsură ce solul se răcește, aerul din apropierea lui se răcește treptat și el.
Aerul umed din stratul inferior, răcit rapid la contactul cu solul, devine în scurt timp
saturat, ducând la formarea ceții. Grosimea stratului de ceață de radiație depinde în
principal de nivelul de răcire radiativă a aerului. Dacă aceasta are loc doar în păturile
inferioare avem de-a face cu “ceața joasă de radiație”. Grosimea acestui strat nu
depășește, de obicei, 10 m. Doar când răcirea este foarte intensă grosimea stratului de
ceață poate atinge pâna la 100 m.
Condițiile de cer senin și vânturi slabe sunt, de regulă, asociate zonelor mari de
presiune atmosferică ridicată (anticicloni). În consecință, pe timpul iernii, când o
masă de aer anticiclonică rămâne imobilă deasupra unei suprafețe, ceața de radiație
poate persista mai multe zile. În astfel de situații ceața de radiație se dezvoltă și în
altitudine, pe grosimi de mai multe sute de metri, fiind denumită “ceața înaltă de
radiație”.
Datorită faptului că aerul rece de pe versanții muntoși se scurge și se acumulează în
văi, cel mai frecvent vom observa formarea ceții de radiație în zonele joase.
Cu cât noaptea este mai lungă, cu atât timpul în care solul se răcește este mai lung și
posibilitatea de formare a ceții este mai mare. Prin urmare, ceţurile de radiaţie apar
cel mai frecvent toamna târziu și iarna.
Limita superioară a stratului de ceață de radiație reprezintă întotdeauna baza stratului
de inversiune termică (aerul de lângă sol este rece, iar cel de deasupra este mai cald).

Ceața de radiație
Un alt factor care contribuie la formarea ceții de radiație este un vânt slab, de până la 3-4
m/s, care aduce o cantitate mai mare de aer umed în contact direct cu suprafața rece a
solului, transferul de căldură producându-se mult mai rapid.
Un vânt cu viteză mai mare va inhiba formarea ceții de radiație prin amestecul aerului
umed din vecinătatea solului cu aerul uscat de mai sus.

Ceaţa de radiaţie este mai densă de obicei în orele de răsărit ale Soarelui. Cu toate
acestea, un strat strat mai subțire de ceaţă se va disipa spre amiază. Fenomenul de
disipare a ceții are loc odată cu radiația solară care pătrunde prin stratul de ceaţă şi
încălzeşte la sol, ducând la creșterea temperaturii aerului aflat în contact cu solul. Aerul
cald se ridică şi se amestecă cu aerul ceţos de mai sus, lucru ce provoacă creşterea
temperaturii acelui volum de aer. În acest fel ceaţa dispare complet. În cazul în care
stratul de ceaţă este suficient de gros, aceasta nu se risipește complet iar regiunea va
rămâne acoperită cu o pătură de nori stratus. Acest tip de ceaţă este numit uneori și ceaţă
înaltă.

b. Cu ocazia deplasării unei mase de aer cald și umed peste o suprafaţă suficient de
rece, acesta poate ajunge la punctul de saturație, ducând la formarea ceţii de
advecție. Genul acesta de ceață este mai frecvent în sezonul rece, poate avea
grosimi de câteva sute de metri și se extinde pe suprafețe adesea foarte întinse.
Luând în calcul mecanismul de producere a advecției, procesul de răcire a aerului
și condensarea vaporilor putem vorbi despre trei feluri de ceață de advecție:
Ceața aerului tropical – Aerul tropical umed, de origine marină, se deplasează către
latitudini superioare, atingând suprafețe continentale mai reci. Contactul între solul rece
și aerul cald și umed duce la formarea ceții. Fenomenul este mai intens în anotimpul rece,
burnița și chiciura fiindu-i adesea asociate.
Ceața de litoral – Apare în situația pătrunderii unei mase de aer maritim, cald și umed,
peste suprafața răcită, în timpul iernii a litoralului. Mecanismul de producere a ceții este
același cu cel descris mai sus. Genul acesta de ceață se poate extinde pe sute de kilometri
în interiorul continentului. Deși este specifică sezonului rece, ceața de litoral poate apărea
și pe timpul verii, prin deplasarea unei mase de aer cald, de natură continentală, peste
suprafața rece a mării.
Ceața maritimă – Este specifică suprafețelor întinse de apă, maritime și oceanice.
Transportul de aer maritim, umed și cald, peste suprafețele de apă cu temperatură mai
scăzută, duce la apariția ceții, prin deja binecunoscutul mecanism. Este de la sine înțeles
că cele mai favorabile zone de pe suprafața Pământului pentru producerea ceții maritime
sunt acelea de întâlnire a curenților oceanici calzi cu cei reci. Cețurile maritime apar pe
tot parcursul anului, însă sunt mai accentuate în perioada caldă, datorită diferenței mari
de temperatură între curenții de apă calzi și cei reci.