CUVÂNT ÎNAINTE

al stareţului Vasilie de la Poiana Mărului la cartea fericitului Nil de la Sorska.

Sfinţii Părinţi învăţându-ne să biruim patimile şi să ne curăţim mintea de cugetele cele

rele, hotărăsc cu însuşi poruncile lui Hristos, ca lucrătorul să aibă aceste două arme
puternice: Frica de Dumnezeu şi aducerea aminte că Dumnezeu este aici, de faţă, după
cuvintele: "Cu frica Domnului se îndepărtează tot omul de rele" şi: "Văzut-am pe
Domnul de-a pururea înaintea mea, căci de-a dreapta mea este ca să nu mă clătesc". Şide
la aceasta mai adăugă: aducerea aminte de moarte şi de matca focului, precum şi cetirea
Sfintelor Scripturi.

Toate acestea sunt bune pentru bărbaţii sporiţi şi evlavioşi, dar şi asupra celor
nesimţitori şi împietriţi, însăşi gheena şi chiar arătarea descoperită a lui Dumnezeu nu le
va aduce lor frică. Iar la monahii începători, chiar mintea degrabă se toceşte de amintirea
acestora şi fuge de ele ca albina de fumegarea fumului.

Iar dacă totuşi aducerea aminte de unele ca acestea este de folos, Părinţii cei
duhovniceşti şi încercaţi au descoperit o şi mai neasemănată bunătate, care poate ajuta
chiar şi pe cei neputincioşi, de se vor nevoi.

Asemănare şi chip a bunătăţii celei dintâi sunt cei ce macină la râşniţă cu

mâinile şi cu puterea lor; iar a bunătăţii celei de-a doua, cei ce macină la moara cu apă şi
cu meşteşug. Că precum apa singură porneşte roata şi piatra, aşa şi preadulce Numele lui
Iisus, dimpreună cu aducerea aminte de Dumnezeu este de faţă, porneşte spre rugăciune
mintea celui ce vieţuieşte necurmat întru Iisus Hristos. Despre care lucru, Isihie cel Mare
cu cuvântarea de Dumnezeu zice: "Sufletul cel ce este îmbunătăţit şi îndulcit de Iisus,
înalţă laude Făcătorului de bine cu bucurie, cu dragoste şi cu mărturisire, mulţumind şi
chemându-l cu veselie". Şi încă: "După cum nu este cu putinţă cuiva să petreacă viaţa de
acum fără de mâncare şi fără de băutură, tot aşa fără de paza minţii e cu neputinţă
sufletului să ajungă la ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu, sau să scape de păcatul
cel de gând, chiar de s-ar şi sili, de frica muncilor, să nu mai greşească". Şi încă:
"Cugetele care, fără voia noastră au pătruns, s-au întărit şi stau în inimă, numai
rugăciunea lui Iisus, făcută din adâncul inimii le poate alunga".

Marele acesta Nil, pustnicul de la Sorska, care prin încercare a pătruns taina
unei astfel de rânduieli şi a deprinderii rugăciunii cu mintea, a alcătuit această carte,
arătând începutul lucrării minţii, biruinţa noastră şi înfrângerea luptătorilor celor
nevăzuţi. Căci prin mijlocul cel dintâi, chiar dacă ar fi oarecare sporire, dar fără de paza
minţii, lucrul este cu multă zăbavă şi osteneală.
 Prin acest de-al doilea mijloc însă, degrabă şi cu lesnire se apropie lucrătorul de
Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul. Căci la chipul cel dintâi se face
numai rugăciunea, învăţătura şi lucrarea poruncilor, iar aici se fac amândouă păzirile, şi
cea dinlăuntru şi cea din afară.

Oare călugărul începător, dacă se va lepăda de lume şi de săvârşirea păcatelor

celor mari şi de moarte şi dacă va pune făgăduinţa înaintea lui Dumnezeu să se oprească
nu numai de păcatele cele mici din fiecare zi, care se iartă şi pentru care însuşi Domnul
porunceşte a ne ruga neîncetat, ci şi de lucrarea patimilor celor păcătoase şi de gândurile
cele rele şi intrând cu mintea în inimă, va începe să cheme pe Domnul Iisus Hristos
împotriva puterii vrăjmaşului şi a oricărui gând rău; sau chiar dacă din neputinţă se va
învoi cu îndemnul vrăjmaşului şi făcând cele potrivnice poruncilor lui Hristos, va cădea
către Domnul cu rugăciunea inimii, căindu-se şi defăimându-se pe sine şi va petrece aşa
până la sfârşitul său, căzând şi sculându-se, fiind biruit şi biruind şi cerând ziua şi noaptea
izbăvire de pârâşul său, oare unul ca acesta, nu va ajunge la dobândirea bunătăţilor
nădăjduite?

Căci, după cum ne învaţă cercarea, cei ce se nevoiesc au căderi, nu spre moarte,
gândite şi simţite, astfel: cu cuvântul, cu iuţimea şi cu poftirea, de la întocmirea cea
întreită a sufletului, sau prin simţirile trupului, cu văzul, cu auzul, cu cuvântul, cu gustul,
cu pipăitul şi cu mirosul. Şi nici celor mai mari bărbaţi nu le este cu putinţă să scape de
tot de prihana acestor păcate de fiecare zi, a căror început este cuvântul, cugetul,
nepriceperea, uitarea, nevrerea, voia, întâmplarea şi care se şi iartă prin darul lui Hristos
cel de toate zilele, precum spune Sfântul Casian.

Iar dacă cineva, din puţinătatea de duh va spune că Sfântul Casian gândeşte
aceasta numai despre sfinţi, că adică se curăţă de păcatele zilnice prin harul lui Hristos şi
nu despre cei începători şi pătimaşi, apoi aibă loc şi această părere. Însă acest lucru
trebuie a-l judeca şi dezlega mai vârtos pe temeiul Sfintei Scripturi, care lămureşte în ce
fel începătorul de curând şi cel pătimaş sunt osândiţi pentru aceste păcate şi patimi de
fiecare zi şi se fac vinovaţi de muncile cele veşnice şi cum iarăşi pot dobândi iertare prin
Harul lui Hristos, ca toţi Sfinţii, prin pocăinţa cea din tot ceasul şi prin mărturisirea cea
către Dumnezeu.

Este câte unul, zice Cuviosul Dorotei, care lucrează din patimă şi auzind un
cuvânt se supără şi răspunde cinci sau zece cuvinte pentru unul şi vrăjmăşeşte şi se
întristează şi după ce a trecut tulburarea, continuă să gândească răul asupra celui ce i-a zis
cuvânt jignitor şi, ţinând minte răul asupra lui, îi pare rău că nu i-a zis mai multe şi
pururea pregăteşte întru sine şi mai rele cuvinte ca să-i zică. Şi necontenit îi pare rău:
"pentru ce nu i-am zis aşa?!" şi mereu se mânie. Aceasta este o aşezare şi este vinovată de
chinurile cele veşnice. Un altul, când aude vreun cuvânt se tulbură şi zice şi el cinci
cuvinte sau zece pentru unul şi se întristează că n-a zis încă şi mai rele şi ţine minte răul.
Dar dacă trec câteva zile, el se schimbă.
 Unul petrece într-o astfel de stare o săptămână şi apoi încetează, altul ţine
numai o zi, altul ocărăşte, vrăjmăşuieşte şi se tulbură, dar îndată se schimbă. Iată câte
aşezări deosebite şi toate sunt sub osânda iadului, câtă vreme lucrează cu patimă.

Din toate acestea, se vede limpede, de ce nu poate cel pătimaş să se cureţe cu

darul lui Hristos cel de toate zilele, de păcatele ce par a fi mici şi nu de moarte. Să vedem
acum în ce fel se iartă aceste păcate celor de curând începători şi pătimaşi.

Zice acelaşi Cuvios Dorotei: "Este unul care se mâhneşte când aude cuvânt de
ocară, dar nu pentru că a fost ocărât ci pentru că nu a răbdat ocara. Acesta are aşezarea
celor ce se nevoiesc şi care se împotrivesc patimilor. Altul se nevoieşte şi se osteneşte iar
la urmă este biruit de puterea patimilor. Unul nu voieşte să răspundă cu rău, dar din
pricina obişnuinţei este târât de cuvânt; altul se nevoieşte să nu zică nicidecum vreun
cuvânt rău dar se necăjeşte de ocara primită şi se defaimă pe sine că se necăjeşte şi-i pare
rău pentru aceasta. Toţi aceştia sunt din cei care se împotrivesc patimilor, căci cu voia lor
se luptă cu patima, nu vor să o lucreze, se necăjesc şi se nevoiesc. Căci au zis părinţii:
<<Tot lucrul pe care nu-l voieşte sufletul este degrabă trecător>>. Să vă spun şi o pildă:
cel ce primeşte patima şi o lucrează se aseamănă omului care, fiind săgetat de vrăjmaşii
săi, ia săgeata cu mâinile sale şi şi-o împlântă în inima sa. Iar cel ce se împotriveşte
patimii, este asemenea celui săgetat de vrăjmaşii săi care însă fiind îmbrăcat cu platoşă,
nu este rănit. Unul ca acesta, măcar de va fi şi pătimaş, însă cu Darul lui Hristos poate
dobândi iertăciune de păcatele din fiecare zi, care se fac cu patimă, ci fără de voie şi
pentru care Domnul a poruncit Sfântului Petru să ierte în fiecare zi de câte şaptezeci de
ori câte şapte."

Aceasta o întăreşte şi Sfântul Anastasie Sinaitul zicând: "Să ştii şi să înţelegi

despre cei ce primesc Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului, că măcar de vor
avea şi ei unele păcate ce sunt lesne de iertat, ca cele cu limba, cu auzul sau cu văzul, cu
mărirea deşartă sau cu grija sau cu iuţimea sau cu altceva din acestea, întinându-se pre
sine şi mărturisindu-se Domnului, aşa primesc Sfintele Taine. Crede-mă că unora ca
aceştia, primirea Sfintelor Taine li se face întru iertarea păcatelor". În chip asemănător a
spus şi Sfântul Pimen: "Mai degrabă voiesc pe omul care păcătuieşte şi se pocăieşte,
decât pe cel ce nu păcătuieşte şi nu se pocăieşte"

Dar fiindcă la început s-a spus despre o biruinţă cu meşteşug a patimilor, cu

rugăciunea minţii şi cu lucrarea poruncilor, se cade acum a arăta mai descoperit însăşi
lupta minţii cu patimile.

Cu orice fel de patimă sau gând rău vine adăugirea vrăjmaşului şi lucrătorul,
chemând pe Hristos împotriva acestora, piere diavolul cu meşteşugurile lui. Sau din
neputinţă a căzut cu cuvântul sau cu gândul sau cu iuţimea sau cu pofta trupească, dar se
roagă lui Hristos şi de mărturiseşte Lui şi-i pare rău pentru aceasta. De este cuprins de
trândăvie şi de întristare în minte şi în inimă, se întoarce spre aducerea aminte de moarte
şi de matca focului şi cum că Dumnezeu este de faţă lângă el şi cu aceasta răcorindu-se
puţin cheamă pe Hristos, apoi aflând linişte de luptă, iarăşi roagă pe Hristos să-i ierte lui
păcatele cele de voie şi cele fără de voie. Şi mai drept zicând, el aleargă către Hristos şi în
ceasul războiului şi în vremea liniştei celei sufleteşti şi Hristos îi este lui totul, în toate
întâmplările, fie bune fie rele. Unul ca acesta nu este prins de părerea că ar săvârşi ceva,
când se roagă sau face cele plăcute lui Dumnezeu, căci toată rugăciunea lui îşi are început
şi sfârşit de la frica de chinuri şi de la pocăinţa de păcat.

ai una este rugăciunea cea dinăuntrul şi alta cea din afară. Cel ce face
rugăciunea cea din afară, împlinind numai cântarea, nădăjduieşte către Dumnezeu, iar
lăsând aceasta, se ticăloşeşte. Iar cel ce face rugăciunea cea dinlăuntru, fiind mustrat de
conştiinţa sa pentru păcatele din tot ceasul, despre care s-a zis mai sus şi, răbdând
năvălirea ispitelor vrăjmaşului, pururea strigă către Hristos având în minte aceste cuvinte:
"Chiar dacă vei urca toată scara desăvârşirii, roagă-te pentru iertarea păcatelor" şi iarăşi:
"Mai bine să rostesc cinci cuvinte cu mintea decât multe cu limba". Şi aşa fără de îndoire
împlineşte cuvântul cel zis de Sfântul Dorotei pentru împotrivirea la patimi. Ba încă şi
mai mult, de vreme ce acest sfânt aşează a fi împotriva patimii până la scârbire. Şi
lămureşte zicând: "Unii ca aceştia se aseamănă celor ce sunt săgetaţi de vrăjmaşi, dar
fiind îmbrăcaţi cu platoşă, nu sunt răniţi". Şi aceasta a luat-o sfântul de la Proorocul, care
zice: "Iată, s-a scârbit şi s-a dus trist şi voi tămădui căile lui". Asemenea şi Ioan Gură de
Aur zice: "Chiar şi numai de te vei întrista pentru păcatele tale, aceasta îţi va fi de mare
tămăduire". Iar aici nu-i numai scârbire ci şi rugăciune, zdrobirea de inimă, pocăinţă şi
aşezare bună spre păzirea poruncilor şi suspinare şi mărturisire. Precum învăţăm din
rugăciunea spre somn, care zice: "Ori de m-am jurat cu Numele Tău, ori de L-am hulit în
gândul meu, sau am ocărât pe cineva, sau am întristat, sau am osândit, sau am grăit de
rău, sau m-am mâniat…" şi celelalte aduceri aminte de păcatele cele ce se iartă şi-s fără
de voie, care se întâmplă celor ce învaţă lucrarea minţii, spre care mulţi nici ochii nu vor
ridica, din pricina căderilor în aceste păcate din toate ceasurile. Fiindcă, socotesc ei, că
cel ce învaţă această sfinţită lucrare, se cade să fie curat de toate acestea, ci nu este aşa, ci
precum s-a arătat, numai să nu lucreze patima de voie. Fiindcă aceleaşi păcate se fac
unora miros spre viaţă iar altora miros de moarte. Deoarece cel dintâi, adică cel ce se
împotriveşte patimilor, vine din pricina lor la smerenie, la pocăinţă şi la cunoaşterea
neputinţelor sale, iar cel de-al doilea, adică cel ce lucrează patima de voie, vine la
împietrirea inimii şi la pierzanie veşnică din obrăznicia sa.

Iar dacă va socoti cineva că poate şi fără lucrarea minţii să se cureţe de aceste
păcate, prin harul lui Hristos, prin pocăinţă, pe lângă cele ce s-au spus aici, aceluia îi
răspundem: "O, tu cel ce cugeţi astfel, pune aici înainte, de o parte poruncile lui Hristos,
iar de alta rugăciunea cea de toate zilele care este <<şi ne iartă nouă greşalele noastre>>
şi-mi dă şi hotărâre adevărată de a nu trece nici o poruncă: să nu pofteşti, să nu te mânii,
să nu osândeşti, să nu grăieşti de rău, să nu minţeşti, să nu grăieşti cuvinte deşarte, să
iubeşti pe vrăjmaşi, să faci bine celor ce te urăsc, să te rogi pentru cei ce te asupresc.
Apoi să te depărtezi de iubirea de plăceri, de iubirea de argint, de gândurile cele de
curvie, de grijă, de slavă deşartă, de nebăgarea de seamă, şi în scurt a zice, de toate
păcatele şi de gândurile cele rele. Şi cu acest fel de aşezare, apropie-te de deprinderea
lucrării cu mintea, dar să iei aminte cu dinadinsul, în fiecare zi, de câte ori vei călca
poruncile împotriva hotărârii tale şi de câte ori vei fi rănit de păcatele şi de patimile şi
gândurile cele rele, fă ca şi văduva aceea, care sta înaintea judecătorului ziua şi noaptea,
şi strigă către Hristos în fiecare ceas, pentru fiecare poruncă pe care o vei fi călcat şi
pentru fiecare patimă şi gând rău de care vei fi biruit. La toate acestea, să ai bun sfătuitor
Sfânta Evanghelie.

ai după ce vei fi petrecut o vreme în unele ca acestea, vino şi-mi spune ce vei
vedea în inima ta. Singur tu vei recunoaşte că nu este cu putinţă o astfel de luare aminte
cu rugăciunea cea din afară, ci numai prin singură lucrarea minţii. Numai aceasta învaţă
pe lucrătorul ei taina acestora şi-i încredinţează sufletul că, lăsând multa cântare de
psalmi, canoanele şi troparele şi îndreptându-şi toată silinţa spre rugăciunea minţii, el nu-
şi pierde pravila sa ci dimpotrivă, o înmulţeşte. Căci precum toată puterea şi voia Legii
era să povăţuiască spre Hristos, cu toate că se părea că prin acestea ea se micşorează, tot
aşa şi multa cântare duce pe lucrător către rugăciunea cea cu mintea".

Că nu ni se cade nouă să ne trecem toată viaţa călugărească în multa cântare,

deoarece însăşi practica rugăciunii celei din afară ne învaţă că, rugându-ne noi cu ea,
parcă ar fi o oarecare despărţire între noi şi Dumnezeu "un zid de aramă", cum zice
Proorocul, nelăsând mintea noastră să privească limpede către Dumnezeu în rugăciune
nici să ia aminte la inimă, în care sălăşluiesc toate puterile sufleteşti şi este izvorul
cugetelor bune şi rele.

Dar pentru că această Sfântă Carte a Sfântului Nil, pe cei ce voiesc a petrece în
tăcere îi învaţă păzirea cea mare şi arată şi pricinile înşelăciunii, îndemn pe cititor să o
citească, iar eu mai adaug numai acestea:

Sfinţii Părinţi împart numai în trei cinuri viaţa călugărească: Cea dintâi, viaţa
de obşte, adică împreună vieţuirea cu mai mulţi; a doua, cea numită împărătească sau de
mijloc, adică vieţuirea a doi sau trei la un loc, având împreună agonisirea celor
trebuincioase, împreună hrana şi îmbrăcămintea, dimpreună osteneala şi toată lucrarea
mâinilor şi toată purtarea de grijă a vieţii având-o împreună; iar a treia, adică viaţa de
sihăstrie şi deosebită, este lucrul bărbaţilor celor desăvârşiţi şi sfinţi.

Acum însă unii, neluând aminte la puterea Sfintelor Scripturi, şi-au aflat totuşi
un al patrulea cin, nu după voia sau rânduiala Sfinţilor Părinţi, ci făcându-şi fiecare chilii
unde vor, departe sau aproape unul de altul, vieţuiesc singuri, fiecare făcându-şi voia sa şi
umblând după agonisire, după chiverniseală şi după celelalte. După vieţuire acest cin se
aseamănă cu cel al sihaştrilor, dar după oprirea şi înfricoşata certare a Sfinţilor Părinţi,
care opresc pe toţi cei luptaţi de patimi sufleteşti să nu îndrăznească a se lupta cu dracii
îndeosebi în sihăstrie – ei nu sunt sihaştri, ci asemenea celor ce încep singuri, născocindu-
şi singuri felul de viaţă, în care se împiedică, neputând vieţui într-însa cu pace şi cu
statornicie, ca unii ce se află într-o măsură şi rânduială ce nu li se potriveşte.

Dacă vom lua aminte cu atenţie la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, vom
vedea că el numeşte începere şi luptare deosebită, nu viaţa cea singuratică şi neîmpreună
cu alţii. Dar mai ales din viaţa Sf. Grigorie vedem că el n-a lăsat pe nici unul din ucenicii
săi să vieţuiască singur, mai aproape sau mai departe unul de altul ci, strângând în trei
lavre mulţime de călugări bătrâni şi tineri, le-a pus rânduială de tăierea voii şi de
ascultare, chiar dacă ar fi aceştia simpli şi fără ştiinţă de carte, deoarece ascultarea se
împărtăşeşte din toate faptele cele bune, pentru smerenia ei. Iar celor ce nu sunt sub
smerenie nu li se cade, ca să nu fie înşelaţi, fie ei simpli, fie învăţaţi, că cel ce începe
singur nu poate scăpa de părere şi de toate celelalte.

Însuşi acest fericit Nil, aducând multe şi înfricoşate cuvinte celor ce voiesc să
vieţuiască singuri şi sunt pătimaşi, laudă mult calea cea împărătească, zicând că această
rânduială se află şi în multele Atonului, unde până astăzi aşezarea chiliilor celor de
demult ca şi a celor de acum stă mărturie vie pentru calea împărătească. Ca şi chiliile cu
Biserică, precum şi colibele fără Biserică au încăperi tot pentru doi sau trei şi nu pentru
unul, adică tot câte două sau trei chilii sub un acoperământ. Dacă ar fi fost cale
împărătească vieţuirea îndeosebi aproape sau departe unul de altul, ce-ar mai fi fost
nevoie să pomenească de doi sau trei? După această părere, chiar de vor fi doi sau trei sau
mai mulţi acelaşi lucru este, deoarece fiecare face după voia şi priceperea sa. Acest fel de
viaţă este asemenea acelui frate, care stătea singur în chilie şi răspundea celor ce-l
întrebau: "Iată că acum vieţuiesc sihăstreşte". Pe acela scoţându-l Părinţii din chilie, i-au
poruncit să meargă pe la toţi şi să-şi ceară iertare zicând: "Iertaţi-mă Părinţilor, că nu sunt
sihastru!". Despre aceasta au zis Părinţii: "Dacă vei vedea pe vreunul din cei tineri
urcându-se la cer, apucă-l de picioare şi-l aruncă la pământ". Dar ce zic cei ce vieţuiesc
singuri? "De aceea locuiesc singuri, aparte, ca să nu mânii pe fratele meu şi să nu mă
depărtez de vorbirea cea deşartă şi de clevetire". Dar oare nu-ţi dai seama, frate, că cu
aceste vorbe şi cu alte asemenea, mai mult te osândeşti decât te îndreptăţeşti? Precum au
zis părinţii că şi celor tineri le este de folos a cădea. Iar slava deşartă, părerea de sine,
viclenia şi cele asemenea acestora înalţă şi trufesc. De aceea este mai bine a vieţui cu un
frate împreună şi a-ţi cunoaşte neputinţa şi măsura, a te defăima pe sine-ţi, a te ruga şi a te
pocăi înaintea Domnului şi a te curăţi cu darul lui Hristos cel de toate zilele, precum am
mai spus despre aceasta, decât a fi stăpânit de slava deşartă, de părerea de sine şi de
vicleşug şi a le acoperi şi a le hrăni cu viaţa cea singuratică. Despre unul ca acesta,
sfântul Ioan Scărarul, dimpreună cu toţi Părinţii cei mari, spune să nu îndrăznească nici
măcar să vadă urma tăcerii celei singuratice, căci nu puţină vătămare aduce viaţa
singuratică celui pătimaş. Zice Marele Varsanufie: "Tăcerea cea deosebită duce pe cel
neputincios şi pătimaş la înălţarea minţii, spre care şi patimile lui sufleteşti îl silesc".
Cum deci să mai îndrăznească el spre războiul cel îndeosebi şi să nu se supună învăţăturii
sfinţilor Părinţi, adică să vieţuiască în linişte, cu doi sau trei, după calea cea
împărătească?!. Dacă cineva ascultă şi se supune cu credinţă tare sfătuirii fratelui său,
unul ca acesta fără de osteneală a împlinit porunca Domnului, care zice: "Nu vă îngrijiţi
de sufletul vostru ce veţi mânca, nici de trupul vostru ce veţi îmbrăca", fiindcă şi lucrul şi
şederea şi umblarea care se fac cu sfatul şi cu voia fratelui pentru trebuinţa vieţii lor, vor
scăpa de aţâţarea şi de adăugirea cea iute a potrivnicului, care sminteşte şi cutremură pe
tot cel ce începe singur, ca grâul în ciur.

Viaţa după poruncile lui Hristos face pe monah râvnitor spre tot lucrul, căruia i
se împotriveşte diavolul şi nu-şi găsesc loc la dânsul iubirea de sine şi alipirea de patimi.
Căci cu acestea înfierbântă vrăjmaşul pe cei pătimaşi ce vieţuiesc singuri şi-i silesc să
treacă de la un lucru la altul şi din grijă în grijă. De aceea, în vremile de acum se poate
vedea un lucru de mare mirare, că unii lăsându-şi viaţa cea deosebită au venit la viaţa cea
de obşte, împreună cu alţii şi nu mai au între dânşii pe "al meu" şi "al tău", lucru numit de
Părinţi "grijă drăcească". La această viaţă venind ei şi ştiindu-i pe ei că mai înainte lucrau
cu mâinile după voia lor şi pentru a lor agonisire, li s-a dat de lucru însă mai puţin, adică
într-o săptămână cât lucrau într-o zi când erau deosebi. Iar ei slăbind, au spus că este greu
aceasta. Şi dacă au fost lăsaţi să lucreze numai jumătate din lucrul rânduit au zis că şi
aceasta este cu neputinţă. Şi fiind ei întrebaţi cu mustrări, au răspuns că lucrarea pentru
sine dă omului sârguinţă şi râvnă, iar la viaţa împreună cu alţii, în loc de sârguinţă şi
râvnă creşte cârtirea şi lenevirea.

Deci adevărat este că cel ce vieţuieşte împreună cu un frate sau doi, se

slobozeşte de iubirea de sine şi de alipirea de patimi numai prin această vieţuire şi este
dator să se silească a împlini poruncile lui Hristos în tot lucrul. Că fără acest fel de
credinţă şi învăţătură, el este ca un rob sau argat, care primeşte plată şi nu trăieşte
adevărata viaţă. Şi precum cel ce vieţuieşte singur deosebi şi este neputincios şi pătimaş,
porunca şi silinţa spre tot lucrul din afară le face cu iubire de sine şi cu alipire de patimi
tot aşa şi cel care petrece viaţa împreună cu alţii, este îndemnat la sârguinţă şi la lucrarea
pentru cele de nevoie vieţii lor, numai de poruncile lui Hristos.

De aceea trebuie şi se cuvine ca, noi cei ce suntem pătimaşi, să ne ţinem de

calea cea împărătească, vieţuind împreună la toate cu un frate sau doi, în tăcere, ca să ne
izbăvim de patimi sau de înşelăciune, să nu fim prinşi de iubirea de sine şi de alipirea de
patimi şi să scăpăm de prihana începerii celei singure. Şi în locul tuturor acelora, vom
afla calea cea lesnicioasă şi uşa deschisă spre lucrarea poruncilor lui Hristos şi
deprinderea spre sfinţita lucrare cu mintea, întru Iisus Hristos Domnul nostru, căruia i se
cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor, AMIN!

CUVÂNT ÎNAINTE

AL SFÂNTULUI NIL DE LA SORSKA

Despre lucrarea cea de gând şi cum se învaţă aceasta

Mulţi dintre Sfinţii Părinţi au vorbit despre lucrarea inimii şi despre paza
gândului şi despre paza minţii, cu multe feluri de cuvinte, după cum fiecare a fost învăţat
de Darul lui Dumnezeu, plecând de la cuvântul spus de însuşi Domnul: "Din inimă ies
gândurile cele rele, care spurcă pe om", învăţându-ne să ne curăţim vasul cel dinlăuntru şi
că Tatălui i se cade a ne închina cu duhul şi cu adevărul. De asemenea şi de la cuvintele
Apostolului care zice: "De mă rog cu limba, adică cu gura numai, se roagă duhul meu
care rosteşte cuvintele, dar mintea mea este fără rod, că de mă rog cu duhul, să mă rog şi
cu mintea".
 Despre rugăciunea minţii pomeneşte şi Apostolul, întărind-o mai cu dinadinsul,
când zice: "Voiesc mai bine a rosti cinci cuvinte cu mintea decât mii cu gura". Iar
cuviosul Agaton zice: "Lucrarea cea trupească sunt frunzele iar cea dinlăuntru, adică a
minţii, este rodul. Înfricoşat este lucrul, zice acest sfânt, căci tot pomul care nu face rod –
adică lucrarea minţii – se taie şi se aruncă pe foc".

ai iarăşi au zis Părinţii că "cel ce se roagă numai cu gura, iar de minte nu se

grijeşte acela văzduhului se roagă, căci Dumnezeu se uită la minte". Şi marele Varsanufie
a adăugat: "De nu va ajuta Dumnezeu pe om la lucrarea cea dinlăuntru, în deşert se
osteneşte la cea din afară". Iar Sf. Isaac zice: "Lucrarea trupească, fără lucrarea minţii
este ca un pântece sterp şi ca nişte ţâţe uscate, că nu ne poate apropia de cunoştinţele lui
Dumnezeu"

Mulţi alţi părinţi au zis asemenea şi toţi se unesc la aceasta. Sf. Filotei Sinaitul
zice despre călugării care au numai lucrarea trupească şi din prostie nu cunosc lucrarea
războiului celui de gând şi de aceea nici nu se grijesc de minte, să se facă rugăciune
pentru ei şi să fie povăţuiţi ca, precum se feresc de faptele cele rele, tot aşa să-şi cureţe şi
mintea, care este vederea sufletului. Pentru că Sfinţii Părinţi, cei de demult, nu numai cei
ce vieţuiau singuri şi în pustiurile cele mai dinlăuntru şi-au păzit mintea, au aflat darul şi
au ajuns la nepătimire şi la curăţie sufletească, ci şi cei ce erau în mănăstiri, şi nu numai
cei ce se depărtaseră de lume ci şi cei ce erau în cetate.

Precum Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu şi stareţul său Teodor Studitul

şi alţii, au strălucit ca nişte lumini cu darurile cele duhovniceşti, în lavra cea mare a
studiţilor, în mijlocul cetăţii împărăteşti, cu aşa de mare mulţime de oameni. Asemeni şi
Nechita Stitatul şi mulţi alţii. De aceea Grigorie Sinaitul învaţă despre trezvie şi despre
linişte – care este paza minţii – nu numai pe cei înstreinaţi şi pe cei ce vieţuiau în
singurătate, ci şi pe cei ce erau în viaţa de obşte, îi îndemna să se grijească de aceasta. El
ştia acest lucru, cum că toţi sfinţii au aflat Darul Duhului, prin lucrarea poruncilor, mai
întâi cu simţirea, apoi cu mintea; că fără de aceasta, nu se poate câştiga acest minunat şi
mare dar. Iar fericitul Isihie Ierusalimiteanul zice aşa: "Precum nu este cu putinţă a trăi
această viaţă fără mâncare şi fără băutură, tot aşa nu este cu putinţă, fără paza minţii, care
se numeşte şi trezvie, a ajunge la ceva duhovnicesc, chiar dacă s-ar nevoi omul să nu
greşească, de frica muncilor iadului. Căci adevăraţii lucrători ai poruncilor lui Dumnezeu,
se cade nu numai cu fapta să se păzească de rele, ci şi cu mintea să se ferească de
călcarea poruncilor."

Sfântul Simeon Noul Bogoslov zice că această mare şi prea frumoasă şi de

neam luminată lucrare mulţi o află din învăţătură, iar mai puţini au primit-o de la
Dumnezeu, fără învăţătură, cu nevoinţa lucrării şi cu căldura credinţei. Asemenea şi
Grigorie Sinaitul şi mulţi alţii dintre sfinţi zic că nu puţină nevoinţă trebuie pentru a afla
povăţuitor neînşelat la această minunată lucrare. Iar povăţuitor neînşelat este socotit acel
care are lucrare şi înţelepciunea din Dumnezeieştile Scripturi şi a câştigat duhovnicească
dreaptă socoteală. Sfinţii Părinţi ziceau că şi în vremea lor abia de se găsea vreun
povăţuitor neînşelat la acest fel de lucrare, iar acum foarte împuţinându-se, se cade a
căuta cu multă osteneală. Iar de nu vom afla, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă a ne învăţa din
Dumnezeieştile Scripturi, după însuşi cuvântul Domnului: "Cercaţi Scripturile, că întru
dânsele veţi afla viaţă veşnică". Căci câte s-au scris mai înainte de Sfintele Scripturi spre
învăţătura noastră s-au scris, zice Apostolul, iar sfinţii au aflat pe Domnul şi au câştigat
cunoştinţa cea duhovnicească, lucrând cu simţirea şi cu mintea în via inimii şi curăţindu-
se de patimi. Iar nouă, celor ce suntem prinşi de văpaia patimilor, ne-a poruncit să luăm
apa cea vie din izvorul Dumnezeieştilor Scripturi, care pot stinge patimile ce ne aprind pe
noi şi ne pot îndrepta spre cunoştinţa cea adevărată.

De aceea şi eu, mult păcătosul şi nepriceputul adunând din Sfintele Scripturi,

cele zise de duhovniceştii Părinţi pentru lucrarea minţii, am scris pentru a mea aducere
aminte şi nu ca şi cum eu, negrijuliul şi lenevosul aş fi lucrător al acesteia. Că niciodată
nu am făcut vreun bine şi sunt pustiu de duhovniceştile fapte bune şi sunt ca un rob
cumpărat de patimile cele necuvioase şi supus lor întru toate, căci nu mă aflu întru
sănătatea bunei nădejdi şi neluptat de patimi, ci mă aflu în legătura durerii şi sunt
pătimaş.

Am zis aceste puţine cuvinte nu de la mine, ci lăsând din sfărâmăturile ce cad

de la masa domniilor lor, adică a fericiţilor Părinţi, ca măcar puţin să fiu şi eu următor lor.

CUVÂNTUL 1

Despre multe feluri de războaie ale gândului care vin asupra noastră şi că se cade cu
osteneală a ne împotrivi patimilor

Sfinţii Părinţi au spus despre războiul cel de gând că mai întâi este bântuiala, apoi
însoţirea, după aceea învoirea, apoi robirea şi patima.

Bântuiala, au zis Părinţii Ioan Scărarul, Filotei Sinaitul şi mulţi alţii – este
gândul simplu sau chipul unei întâmplări, care intră în inimă şi se arată minţii. Iar
Grigorie Sinaitul zice că bântuiala este aducerea aminte, pe care o face vrăjmaşul, zicând:
fă aceasta sau aceea, aşa cum arătându-se Domnului Iisus Hristos, L-a îndemnat: "zi ca
pietrele acestea să se facă pâini", în scurt zicând, orice gând adus de diavolul în mintea
omului. Despre aceasta părinţii zic că este fără greşeală, deoarece bântuiala gândului
vrăjmaşului, precum zice Simeon, Noul Teolog, nu este de la noi şi deci nu-i nici de
laudă, nici de ocară. La aceasta a aflat intrare diavolul cu dracii săi, de când a făcut pe om
să fie izgonit din Rai şi de la Dumnezeu, pentru călcarea poruncii, ca să poată tulbura pe
tot omul cu gândul. Căci numai cei desăvârşiţi pot petrece neclătinaţi, precum zice
Sfântul Isaac Sirul.

Însoţirea, zic Părinţii, este convorbirea pătimaşă sau nepătimaşă cu gândul care
se arată, ca şi cum ai primi gândul adus de vrăjmaşul de bună voie. Aceasta nu este cu
totul fără de păcat şi are laudă cel ce-şi va îndrepta gândul spre cele plăcute lui
Dumnezeu. Deci, de nu va tăia omul degrabă bântuiala adusă de vrăjmaş şi puţin va vorbi
cu el, vrăjmaşul sileşte gândul de patimă. Ci trebuie să ne nevoim a-l întoarce spre bine.
Iar cum trebuie să întoarcem noi mintea spre gânduri bune, vom arăta mai departe, cu
ajutorul lui Dumnezeu.

Învoirea, au zis Părinţii, este aplecarea sufletului cu îndulcire spre gândul ivit
sau spre chipul ce s-a arătat. Aceasta se întâmplă dacă primim închipuirea sau gândul
adus de vrăjmaş şi ne învoim puţin la îndemnul lui. Aceasta au zis-o Părinţii despre cei ce
se nevoiesc spre lucrarea cea duhovnicească. Deci, de nu se va afla cineva în lucrarea
faptelor bune şi, cu toate că a primit de la Dumnezeu ajutor pentru izgonirea gândurilor,
de se va lenevi şi nu se va nevoi, nu este fără de păcat pentru negrijirea de a goni
gândurile cele rele şi viclene. Iar de va fi dintre nevoitorii începători şi încă neputincios
de a izgoni gândurile cele viforoase ale vicleanului, unul ca acela îndată să se
mărturisească Domnului, cu părere de rău şi prihănire de sine, chemându-L în ajutor,
precum este scris: "Mărturisiţi-vă Domnului şi chemaţi Numele Lui". Şi Dumnezeu după
mare mila Sa, îl va ierta pe el pentru neputinţa lui. Aceasta au zis-o Părinţii despre cei ce,
fiind în luptă, sunt biruiţi de bântuiala gândului şi nu cu voia lor. Ci mintea să se
întărească şi să nu facă fărădelegea cu lucrul, zice Grigorie Sinaitul.

Pe urmă vine înduplecarea spre patimă. Despre aceasta a zis acelaşi sfânt:
"Cine primeşte de bună voie gândurile vrăjmaşului şi stă de vorbă şi se însoţeşte cu ele,
este biruit de acestea, nu se mai împotriveşte patimii şi se învoieşte să facă păcatul, chiar
dacă n-a putut să-l săvârşească cu lucrul, neajutând vremea sau locul sau vreo altă
pricină. Această înduplecare este mai rea şi se osândeşte cu certarea.

Iar înrobirea sau ducerea cu sila şi fără voia inimii pierde chiar şi aşezarea
noastră cea mai bună, fiind noi uniţi cu gândul patimii. Deci de va fi robită inima de
gânduri şi va fi târâtă zilnic la gânduri viclene, fără voia ta o vei putea întoarce înapoi
îndată cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar dacă este purtată ca de vifor şi este scoasă din
aşezarea cea bună şi dusă spre gândurile cele viclene, neputând reveni la aşezarea cea
bună şi paşnică, aceasta se întâmplă din tulburare şi din vorbăria multă şi nefolositoare.
Această împreunare cu cele rele pierde şi aşezarea cea mai bună. Lucrul acesta se judecă
într-un fel când se face în vremea rugăciunii şi într-alt fel în altă vreme, într-un fel în cele
obişnuite şi în altul când vine de la gândurile cele viclene. Deci de se va robi mintea de
gândurile viclene în vremea rugăciunii este mai greu căci în această vreme mintea trebuie
îndreptată către Dumnezeu şi a lua aminte la rugăciune, ferindu-se de orice gând străin.
Iar de nu va fi în vremea rugăciunii şi gândurile vor fi întru cele trebuitoare vieţii, aceasta
nu este păcat. Că şi Sfinţii se îndeletniceau cu bună rânduială de cele trebuincioase în
viaţă. Iar de gândurile cele rele totdeauna se cade a ne feri.

Iar patima, zic Părinţii, este aceea care multă vreme se încuibează în suflet şi-l
înviforează pururea cu gândurile pătimitoare aduse de vrăjmaşul. Şi din deasa însoţire se
întăreşte şi se face obişnuinţă din multa nălucire şi învăţătură. Aceasta se întâmplă când
vrăjmaşul aduce înaintea omului orice lucru pătimaş, aprinzându-l cu dragoste spre el, dar
mai ales se face aceasta când însuşi omul vorbeşte cu gândul şi se însoţeşte cu el din
neatenţie, sau cu voia cugetă la lucrul cel necuvios, fără grijă de pocăinţă sau teamă de
muncile de veci, adică nu-i pare rău şi nu se roagă pentru izbăvirea de patimă. Unul ca
acesta este supus muncilor celor viitoare, pentru nepocăinţă şi nu pentru că este luptat de
patimă, căci dacă ar fi aşa, nu ar fi dobândit unii iertare fără să fi ajuns la desăvârşita
nepărtinire, precum zice Damaschin. Căci, au zis Părinţii, se cuvine celui luptat de patimă
să se împotrivească ei cu multă nevoinţă. De pildă, este cineva luptat de patimă curviei,
se cade deci ca el să se depărteze cu totul de acea faţă spre care este luptat şi de vorbirea
şi de petrecerea împreună cu ea şi de atingerea hainelor şi de mirosirea lor. Căci de nu se
va păzi acela pe sine de toate acestea, săvârşeşte patima şi curveşte cu gândul în inima sa,
singur aprinzându-şi cuptorul patimilor şi ca pe o fiară băgând întru sine gândurile cele
viclene.

CUVÂNTUL 2

Despre lupta pentru care s-a zis mai sus cum că aducerea aminte de Dumnezeu şi paza
inimii, adică rugăciunea şi liniştea minţii, biruiesc patimile, şi despre daruri

Pentru a lupta împotriva patimilor de care am pomenit, Sfinţii Părinţi ne-au

arătat o cale lucrătoare, prin care să biruim sau suntem biruiţi, dacă ne lăsăm de bună voie
să fim luptaţi şi anume: să ne împotrivim gândurilor celor viclene din toată puterea.
Aceasta este pricinuitoare sau de cununi, sau de munci, sau de cununi celor ce biruiesc şi
de munci celor ce greşesc şi sunt biruiţi în viaţa aceasta. Şi această greşeală este
pricinuitoare muncilor, zice Petru Damaschinul, când se face cu lucrul. Iar dacă suntem
tare luptaţi şi nu slăbim, lupta cea mare a vrăjmaşului ne împleteşte mai luminoase
cununi. Iar luptă înţeleaptă este când tai de la început gândul venit, adică bântuiala, şi te
rogi neîncetat. Că zice: "Cel ce se împotriveşte celei dintâi, adică bântuielii, acela a tăiat
dintr-o dată pe toate cele ce-i urmează, pentru că cel ce se luptă cu înţelegere leapădă pe
mama răutăţilor, adică bântuiala cea vicleană a gândului".

În vremea rugăciunii se cade să ne nevoim ca mintea să fie surdă şi mută,

precum zice Nil Sinaitul şi să avem inima liniştită de orice gând fie el oricât de bun,
pentru că, zice Isihie Ierusalimiteanul, după gândurile nepătimaşe urmează cele pătimaşe,
după cum s-a cunoscut şi din cercare. Aşadar intrarea celor dintâi deschide calea celor de
al doilea şi prin gândurile cele bune intră în noi cele rele. De aceea se cade să ne nevoim
a alunga din minte şi gândurile cele ce par a fi de-a dreapta şi a privi de-a pururea în
adâncul inimii zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Apoi schimbând să
zicem: "Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" ceea ce se potriveşte şi mai
bine nouă păcătoşilor. Şi aşa mereu, cu osteneală să zicem ori stând, ori şezând, sau
culcat fiind, încuind mintea în inimă, ţinând şi suflarea cât va fi cu putinţă ca să nu sufli
adesea, precum învaţă Simeon Noul Teolog.

ai Grigorie Sinaitul zice: "Cheamă pe Domnul Iisus cu dorire, cu răbdare şi cu

aşteptare, ferindu-te de gândurile rele. Iar ceea ce au zis aceşti Sfinţi Părinţi, pentru
ţinerea răsuflării, ca să nu răsufli adesea, cercând vei învăţa degrabă, că foarte mult ajută
aceasta la strâmtorarea inimii".

Chiar dacă nu te poţi ruga în liniştea inimii fără de gânduri, ci vezi că acestea se
înmulţesc în minte, nu slăbi, ci stăruie mereu, rugându-te. Sf. Grigorie Sinaitul, ştiind că
nu este cu putinţă ca noi cei pătimaşi să biruim gândurile cele viclene, a zis aşa: "Nimeni
din cei ce au început de curând nu poate să-şi ţie mintea şi să biruiască gândurile de nu-i
va ţine Dumnezeu mintea şi nu-i va depărta gândurile. Că numai cei puternici pot să-şi
ţină mintea şi să gonească gândurile. Dar şi aceştia nu singuri le izgonesc, ci cu puterea
lui Dumnezeu se oştesc împotriva războiului, ca unii ce sunt îmbrăcaţi cu Harul cu toată
într-armarea Lui".

Iar tu, dacă vezi necurăţenia viclenelor duhuri, adică gândurile ridicându-se în
mintea ta, nu te înspăimânta nici nu te mira. Şi chiar de s-ar părea că unele lucruri sunt
bune, nu lua aminte la ele, ci ţine-ţi pe cât vei putea răsuflarea şi mintea încuind-o în
inimă, în loc de armă, cheamă adesea şi cu tot dinadinsul pe Domnul Iisus şi vor fugi ca
arse de foc nevăzut, de acel foc Dumnezeiesc. De te supără şi mai mult gândurile, atunci
stând roagă-te împotriva lor şi iarăşi ţine cu tărie lucrarea cea dintâi. Iar cum să ne rugăm
împotriva gândurilor, vom zice mai pe urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu.

ai dacă, deşi ne vom ruga împotriva lor, ele mereu se obrăznicesc şi se

înmulţesc în aşa măsură încât mintea nu mai poate păzi inima, zi câtăva vreme
rugăciunea cu buzele, cu tărie şi răbdare. Iar când se va linişti mintea de gânduri, iarăşi ia
aminte la inimă, făcând rugăciunea cu mintea sau cu gura.

Multe sunt roadele faptelor bune, zice Grigorie Sinaitul, dar din parte sunt, pe
când rugăciunea inimii este izvorul a tot binele şi adapă sufletul ca pe o grădină. Acest
sfânt, culegând din scrierile tuturor Părinţilor celor duhovniceşti, ne învaţă că în
rugăciune ei poruncesc să avem grijă să ne ferim de va fi cu putinţă, de orice gând, nu
numai de cele rele, ci şi de cele ce par bune. Că zice: "Rugăciunea este lăsarea gândurilor
până la o vreme, ca nu cumva luând aminte la ele, ca şi cum ar fi bune, să pierdem ceea
ce este mai mare şi anume căutarea Domnului în inimă". Adică în vremea rugăciunii să
păzim inima cu mintea şi rugăciunea să o întoarcem înlăuntru, precum învaţă Simeon
Noul Cuvântător de Dumnezeu. Iar a păzi mintea în inimă fără nici un gând, zice, este o
lucrare foarte anevoioasă pentru cei ce n-au deprins-o, nu numai pentru cei începători, ci
şi pentru lucrătorii cei mai stăruitori, dar care încă n-au primit în inimă dulceaţa
rugăciunii, prin lucrarea Harului; din însăşi cercarea se ştie că această lucrare pare
anevoioasă. Iar când va câştiga omul har, atunci se roagă fără osteneală şi cu dragoste,
fiind el mângâiat de har. Căci zice Grigorie Sinaitul: "Când vom ajunge la lucrarea
rugăciunii, atunci cu adevărat aceea ţine mintea la sine, o veseleşte şi o slobozeşte din
robie.

De aceea se cade să stăruim în rugăciune cât va fi cu putinţă şi să suferim toate

gândurile netrecând la cântare înainte de vreme, pentru că întru răbdare să fie şederea
noastră, după cuvântul care zice:"Stăruind în rugăciune, nu te scula curând din pricina
slăbirii sau a durerii ci, trăgând mintea către strigarea cu înţelegere, adu-ţi aminte de
cuvântul proorocesc, că în dureri se află ceea ce se chinuieşte să nască". Adu-ţi aminte şi
de Sf. Efrem Sirul care zice: "Chinuieşte chin de chinuire ca să treci chinurile chinurilor
celor deşarte". Tot aşa, Grigorie Sinaitul învaţă să ne rugăm plecând umerii şi capul cu
durere, că răbdăm cu dorire chemarea în ajutor a Domnului Iisus Hristos şi mintea să o
încuiem în inimă. Să ne aducem aminte de însuşi cuvântul Domnului, că împărăţia
cerurilor este nevoinţă şi cei nevoitori o răpesc, nevoinţa arătată aici fiind silinţa şi
durerea în rugăciune. Iar dacă mintea va slăbi strigând şi trupul şi inima vor avea durere
din pricina chemării celei grabnice şi dese a Domnului Iisus, atunci să fie lăsată spre
puţina uşurare şi odihnă, trecând la cântare. Această rânduială şi această învăţătură este
pentru cei înţelepţi.

Iar dacă eşti cu un ucenic credincios, aşa să faci. El să citească psalmii, iar tu ia
aminte la inimă şi cu nici un chip să nu primeşti nălucirile chipurilor sau vederea feţelor
ca să nu fii înşelat. Dacă mintea stă în inimă şi lucrează rugăciunea, atunci cugetul nu
umblă, căci acesta se supune numai celor desăvârşiţi în Duhul Sfânt, care au sporit întru
Iisus Hristos. Lucrul acesta, zice acest cuvios, numai din cercare se înţelege şi de aceea
ne porunceşte ca pentru rugăciune să facem toată osteneala şi numai când suntem supăraţi
de trândăvie, să zicem puţini psalmi şi tropare de pocăinţă, fără cântare. Că zice Scărarul:
"Unii ca aceştia nu vor cânta, căci destulă le este spre veselie durerea inimii, care se face
pentru buna nevoinţă". Precum zice şi Sf. Marcu: "bucurie şi mângâiere li se face lor
căldura cea duhovnicească". După rânduiala Părinţilor celor de demult, Varsanufie,
Diadoh şi ceilalţi, la toată cântarea se cade a zice Sfinte Dumnezeule şi a sfârşi cu
Aleluia. Cei ce au aşezat rânduiala pentru lucrători ca un ceas să citească şi unul să cânte
şi aşa să-şi treacă toată ziua, bine au făcut, pentru buna măsură a vremii şi după puterea
fiecăruia din cei ce se nevoiesc. Deci stă în voia fiecăruia, fie să ţină această rânduială, fie
să stea întotdeauna cu mintea la locul lui Dumnezeu. Iar când cu Darul Lui Dumnezeu se
va îndulci rugăciunea şi va lucra în inimă, atunci se cade a lua aminte mai mult la ea.
Căci zice: "Dacă vezi că rugăciunea se lucrează în inimă şi curge neîntrerupt, cu nici un
chip să n-o laşi ca să te apuci de cântare, căci de vei face aşa, va fugi de la tine. Când te
rogi, laşi pe Dumnezeu din afară şi îl afli înlăuntru, ridici pe cele de jos la cele de sus, iar
altfel făcând, tulburi mintea din liniştea ei. Şi liniştea trebuie să o avem întru smerenie,
căci Dumnezeu în smerenie se află şi este mai presus de tulburare şi strigare.

Cei ce nu ştiu rugăciunea, care este izvorul faptelor bune – căci după cuvintele
Scărarului, aceasta după faptele cele bune ca pe nişte pomi sufleteşti – aceştia să se
îndeletnicească în cele multe ale obştii, căci alta este viaţa în tăcere şi alta în obşte.

În toate deci având bună măsură, după învăţătura celor înţelepţi. Deci se cade a
cânta cu măsură, precum au zis părinţii, dar mai mult a se nevoi la rugăciune,
nelenevindu-ne a cânta şi a ceti vieţile Părinţilor cele lucrătoare. Căci n-are nevoie de
vâsle corabia, când este împinsă de vânt şi trece marea patimilor, ci numai când stă
corabia, trebuiesc vâsle şi cu luntrea cea mică a trece marea.

Iar celor ce ne vorbesc despre Sfinţii Părinţi şi de unii din vremea noastră, că
toată noaptea se îndeletnicesc cu necontenită cântare le răspundem după Scriptură aşa:
"Nu sunt desăvârşite toate şi ale tuturor, din pricina neplinătăţii nevoinţelor şi a
slăbiciunii firii. Că cele mici la cei mari nu sunt cu totul mici, iar cele mari la cei mici nu
sunt desăvârşite. Nu toţi lucrătorii cei de acum şi cei de demult şi nici totdeauna au mers
pe aceeaşi cale sau au ţinut-o neîntrerupt până la urmă. Cei ce sunt întru sporire şi au
ajuns la luminare, n-au nevoie de cetirea psalmilor, ci de tăcere, de rugăciune neîncetată
şi de contemplaţie căci ei sunt uniţi cu Dumnezeu şi nu este potrivit să se întoarcă cu
mintea de la Dânsul şi să o bage în tulburare. Că preacurvie face mintea acestora, de se va
depărta de aducerea aminte de Dumnezeu şi se va arunca în lucrurile cele mai de rând".

Sfântul Isaac Sirul, scriind despre aceste lucruri înalte, spune aşa: "Când cineva
ajunge la acea nespusă bucurie şi rugăciunea se opreşte din gură, atunci încetează toată
gura şi limba – păzitoarea gândurilor şi mintea – cârmuitoarea simţurilor şi cugetul –
această pasăre iute zburătoare şi fără de ruşine şi nu mai are cugetul nici rugăciune, nici
mişcare, nici voie, ci este purtat de altă putere şi în acel ceas este stăpânit şi dus la lucruri
neajunse şi neştiute". Şi adaugă: "Aceasta este spaima şi vederea rugăciunii, iar nu
rugăciune. Atunci mintea nu se mai roagă cu rugăciune, ci se află mai presus de
rugăciune, lasă rugăciunea ca să câştige ceva mai înalt, se află în uimire şi nu mai are nici
o dorire, nu ştie, după cuvântul Apostolului, de este în trup sau afară de trup".

Rugăciunea este sămânţa, iar această stare este secerişul snopilor, când cel ce
seceră se minunează de acea negrăită vedere, cum din nişte seminţe goale şi simple pe
care le-a semănat au răsărit fără de veste, spice atât de pline. Părinţii o numesc rugăciune
pentru că a răsărit din rugăciune, pentru că această nespusă dăruire se dă sfinţilor în
vremea rugăciunii şi se arată ca să întărească gândurile cele sufleteşti, dar numele ei care
este, nimeni nu-l ştie.

Deci, când se va ridica sufletul la cele dumnezeieşti şi cu neajunsă unire se va

face cu lucrarea asemenea Dumnezeirii, când va fi luminat în mişcările sale cu raza
luminii celei mari şi când mintea se va învrednici să simtă fericirea cea viitoare, atuncea
se uită şi pe sine şi pe toate cele de aici şi nici o mişcare nu mai are. În alt loc zice: în
vremea rugăciunii mintea este răpită în afară de orice dorire, în cugete netrupeşti, care nu
pot fi grăite cu limba. Fără de veste se aprinde atunci în suflet bucuria şi limba tace,
aceasta nu este hrana ei. În inimă fierbe pururea o negrăită dulceaţă şi pe nesimţite scoate
o vreme pe om din toate celelalte vărsând în tot trupul o bucurie pe care limba nu o poate
spune şi de care mai apoi aducându-şi aminte, pe toate cele trupeşti le socoate cenuşă şi
gunoaie. Când va gusta omul din hrana aceasta, care se revarsă în tot trupul său, în acel
ceas el socoteşte că Împărăţia Cerurilor nu este altceva decât această simţire.

ai iarăşi zice în alt loc: "Cel ce a aflat bucuria în Dumnezeu, nu numai că nu se

mai uită la patimi, ci nici la această viaţă nu se mai întoarce. Că dragostea de Dumnezeu
este mai dulce decât viaţa, iar cunoştinţa de Dumnezeu din care se naşte dragostea, este
mai dulce decât mierea şi fagurul". Dar acestea sunt necuprinse şi negrăite, precum zice
Simeon Noul Teolog: "Ce limbă va spune, ce minte va pricepe, ce cuvânt va cuprinde,
această lucrare înfricoşată şi mai presus de cuvânt! Văd lumină pe care lumea nu o are;
şezând în chilie, văd pe Făcătorul meu şi-L iubesc, mănânc şi mă hrănesc numai cu
vederea Lui. Şi unindu-mă cu El, covârşesc cerurile. Aceasta o ştiu bine şi adevărat, dar
unde este trupul meu atunci nu ştiu". Şi vorbind de Domnul, zice: "Acela mă iubeşte şi
mă primeşte în sine însuşi, mă ia în braţe Cel ce locuieşte în Ceruri şi care este în inima
mea, Îl văd şi aici şi acolo". Apoi îndată către Domnul zice: "Iată, Stăpâne, că m-am făcut
asemenea îngerilor şi mai bun decât ei, pentru că de dânşii este nevăzut cu fiinţa şi cu
firea neapropiat, iar eu te văd cu totul Stăpâne, şi firea mea se amestecă cu firea Ta". Şi
apoi scriind despre aceasta, spune: "Ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inimă
trupească nu s-a suit". Aflându-se întru acestea, zice, nu numai că nu doreşti să ieşi din
chilie, ci te simţi bine chiar şi ascuns într-o groapă. Căci întru acestea fiind răpit,în afară
de toată lumea, văd pe Stăpânul cel fără de moarte şi Ziditorul meu

Sfântul Isaac Sirul, asemănându-se acestuia zice la fel: "Când se va lua

acoperământul patimilor de pe ochii cei sufleteşti şi se va uita omul la acea mărire, îndată
este răpit întru uimire şi de nu ar fi pus Dumnezeu hotar câtă vreme să zăbovească în
acestea în viaţa aceasta, sau dacă l-ar fi lăsat în ele în toată viaţa, n-ar mai vrea omul să
iasă din ele, pentru minunata lor vedere". De aceea, lasă Dumnezeu din mila Sa să se
împuţineze darul de la sfinţi pentru o vreme, ca să aibă ei purtare de grijă şi de fraţi, cu
slujirea cuvântului, învăţându-i spre credinţa cea bună.

Zice şi Sfântul Macarie: cei ce au ajuns la plinătatea măsurii, cu totul fiind

răpiţi de dragostea şi dulceaţa acelor minunate şi înalte vedenii, dacă ar fi avut
întotdeauna acest har, nu s-ar mai fi grijit de greutatea învăţăturii, să mai audă, să mai
vadă sau să se mai grijească de ceva cât de puţin. Şi luând pildă pentru cei desăvârşiţi cu
harul, ca şi cum s-ar fi suit pe o scară cu douăsprezece trepte zice că, slăbind harul, au
coborât cu o treaptă mai jos şi stau pe a unsprezecea. De aceea nu a ţinut măsura cea
desăvârşită, ca să nu aibă grijă şi de slujirea cuvântului.

Ce să mai zicem despre aceştia, care fiind în trup muritor, au gustat din hrana
cea nemuritoare şi aflându-se încă în lumea cea degrabă trecătoare, s-au învrednicit de
bucuria care este păstrată în cereasca moştenire. Aceştia nu se vor învoi nici cu cele mai
frumoase, nici cu cele dulci ale lumii acesteia şi nici nu se tem de cele cu mare necaz, ci
îndrăznesc a zice împreună cu Apostolul: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui
Hristos…". Acestea se întâmplă deci, după cuvântul Sfântului Isaac, celor ce au fost
văzători şi lucrători ai acestei lucrări şi celor ce au învăţat de la aceşti Părinţi şi au aflat
din gura lor tot adevărul. În acest chip şi în acest adevăr şi-au petrecut ei toată viaţa.

Pe când noi netrebnicii, cei vinovaţi cu multe păcate şi plini de patimi, n-ar
trebui nici măcar să auzim de astfel de cuvinte. Însă, nădăjduind în Harul lui Dumnezeu,
am îndrăznit a zice în parte din cuvintele acelor purtători de Duh, ca măcar puţin să ne
dăm seama în ce ticăloşie ne aflăm şi către ce nebunie suntem împinşi, noi cei ce ne
grijim numai de lucrurile acestei lumi şi de agonisirea celor stricăcioase. Şi pentru ele ne
tulburăm şi ne gâlcevim, ne primejduim sufletele şi ni se pare că făcând aşa, lucrăm
binele şi ne lăudăm cu ele. Ci, amar nouă, că nu ne cunoaştem sufletele noastre şi nu ne
dăm seama la ce vieţuire am fost chemaţi, precum zice Sf. Isaac Sirul, ci socotim că viaţa
lumii acesteia şi scârbele ei ar fi ceva. Şi din lenevire, din iubirea de lume şi din
negrijirea de sine, zicem că acestea au fost pentru sfinţii cei de demult, iar nouă nu ne
sunt de trebuinţă, nici cu putinţă. Dar nu, nu este aşa!! Este însă cu neputinţă pentru cei ce
se aruncă cu voia lor în patimi şi nu vor nicidecum să se pocăiască, nici nu voiesc să se
ostenească pentru lucrurile lui Dumnezeu şi pentru cei ce iubesc grijile cele nefolositoare
ale lumii acesteia. Iar pe cei ce se pocăiesc cu dinadinsul pe toţi îi miluieşte Domnul, le
face bine şi îi proslăveşte pe cei ce îl caută cu frică şi cu multă dragoste numai pe Dânsul
şi împlinesc poruncile Lui. Aşa învaţă toată Dumnezeiasca Scriptură. Mulţi dintre Părinţii
cei de demult au fost lucrători şi învăţători ai acestora şi unii pe alţii se zideau se învăţau
şi se întăreau. Iar acum fiindcă aceia s-au împuţinat, pe cel ce se va învoi la lucrul lui
Dumnezeu mai mult harul îl va învăţa, îl va înţelepţi şi îl va ajuta. Iar cei ce nu voiesc să
înveţe cu osteneală, ba şi pe alţii îi duc la nepăsare, şi deznădăjduire zicând că acum
Dumnezeu nu mai dă darurile cele de demult, pe aceştia Dumnezeieştile Scripturi îi
numesc înşelaţi şi înşelători ai altora. Iar unii nici nu voiesc să audă că mai este dar în
vremea de acum. Aceştia, zice Grigorie Sinaitul sunt întunecaţi de multă nesimţire, de
nepricepere şi de împuţinare a credinţei.

Înţelegând noi acestea din Sfânta Scriptură şi dacă cu adevărat voim să ne

nevoim pentru lucrul lui Dumnezeu, să ne depărtăm mai întâi, cât va fi cu putinţă, de
deşertele lucruri ale lumii acesteia, să ne nevoim a împuţina patimile, adică să ne păzim
mintea de gândurile cele viclene şi împlinind toate poruncile lui Dumnezeu să păzim
inima şi să avem rugăciunea totdeauna. Aceasta este treapta cea dintâi a vârstei
călugăreşti.

Nu se pot altfel împuţina patimile. Dar mai mult noaptea se cade să ne ostenim
la această lucrare, au zis Părinţii, căci zice fericitul Filotei Sinaitul, "noaptea mai mult se
curăţeşte mintea". Iar Sfântul Isaac: "toată rugăciunea pe care o vei face noaptea să-ţi fie
mai de cinste decât toată lucrarea pe care o vei face ziua că dulceaţa pe care o primesc
pustnicii ziua curge din lumina de noapte şi ceilalţi Părinţi se nevoiesc la aceasta". Sf.
Ioan Scărarul zice: "Noaptea nevoieşte-te mai mult la rugăciunea iar la cântare mai
puţin". Iar în alt loc: "Ostenind lucrătorul sculând se roagă. Aşa se cade a face când
osteneşte mintea în rugăciune: să o lăsăm să se îndeletnicească puţin la cântare la pravilă
sau la psalmi, la tropare sau la altceva. Cu multă cuvântare în rugăciune adesea ori
răspândeşte mintea iar puţina cuvântare adesea o adună", zice acelaşi Ioan Scărarul.

În vremea risipirii gândurilor osteneşte-te mai mult cu cetirea, precum zice Sf.
Isaac: "În vremea în care mintea îţi va fi risipită, nevoieşte-te mai mult cu cetirea, decât la
rugăciune sau la lucrul mâinilor precum a poruncit îngerul Marelui Antonie". Căci
lucrarea mâinilor cu rugăciunea foarte mult este de folos în vremea risipirii gândurilor
celor ce au început de curând, au zis Părinţii. Şi mai ales este bună în vreme de scârbă şi
mâhnire a gândurilor.

Fericitul Isihie Ierusalimiteanul arată patru mijloace în lucrarea minţii: 1.-să se

ferească de bântuială; 2.-să aibă inima adâncită în tăcere şi liniştită de orice gând; 3.-să se
roage şi să cheme pururea pe Domnul în ajutor; 4.-să aibă aducere aminte de moarte.

Toate acestea, zice, împiedică gândurile cele rele să lucreze în noi, ori în care
din ele ne vom îndulci şi toate se numesc trezvie, adică lucrarea cea de gând. Luând
aminte la toate acestea, fiecare din noi să se nevoiască, cu rânduială, în ceea ce i se
potriveşte.
CUVÂNTUL 3

Cum şi cu ce să ne ostenim când ne supără războiul în lupta cea de gând

Aceasta este nevoinţa noastră în lupta războiului celui nevăzut, de care grăiesc
toate Scripturile. Deci să nu slăbim cu sufletul, nici să nu de mâhnim când suntem luptaţi
de gânduri viclene, nici să nu încetăm din alergarea căii celei întru luptare. Căci acesta
este vicleşugul răutăţii diavolului, ca să ne facă să nu nădăjduim în biruinţa asupra
gândurilor spurcate şi să nu alergăm la Dumnezeu cu pocăinţă pentru a ne ruga împotriva
lor. Ci noi, să-l biruim cu pocăinţa cea de totdeauna şi cu rugăciunea cea neîncetată şi să
nu dăm spatele vrăjmaşilor noştri, chiar dacă am primi mii de răni în fiecare zi. Şi să
punem întru noi aşezământ ca până la moarte să nu ne despărţim nicidecum de această
lucrare dătătoare de viaţă. Căci odată cu aceasta vine în taină şi cercetarea milei lui
Dumnezeu. Căci nu numai nouă celor pătimaşi şi neputincioşi ni se întâmplă, ci şi celor
ce se află în rânduiala cea înaltă a curăţiei, în viaţa vrednică de laudă şi petrec în vieţuirea
cea de linişte sub ocrotirea Domnului – şi lor, zic, li se întâmplă căderi cu gândul, dar
apoi vine pacea, mângâierea şi gânduri curate şi blânde.

Zice Sf. Isaac: "când se simte omul netrebnic, mustrat de nedeprindere şi de-a
pururea fiind slăbănog, atunci este ceasul când este smuls arcul din mâna luptătorului
celui uriaş ce ne dă război. Şi numele lui este înălţat şi lăudat mai mult decât al
nevoitorilor celor vestiţi de biruinţă şi cununi". Înşişi Sfinţii ne arată acest dar ca să ne
risipească îndoiala şi ca să nu slăbim când ne luptă cugetul în vreme de tulburare şi ne
aduce gânduri spurcate. Şi dimpotrivă, când ne cercetează harul să nu fim fără de grijă,
nici să nu ne înălţăm, ci să ne mărturisim lui Dumnezeu şi să-I mulţumim, aducându-ne
aminte de greşalele în care ne aflăm în vremea părăsirii, în ce cădere eram şi ce minte
dobitocească aveam. Adu-ţi aminte şi de ticăloşia firii tale, de necurăţenia gândurilor,
care venise peste tine cu puţin mai înainte, cum nu le-ai văzut din pricina întunecării în
care erai, cum îndată te-ai plecat spre patimi şi ai vorbit cu ele, întru întunecarea
nepriceperii. Aducându-ţi aminte de toate acestea, să-ţi pară rău şi să înţelegi că toate au
fost îngăduite prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru ca să te smereşti. Că zice
Grigorie Sinaitul: de nu va fi lăsat omul să fie biruit şi stăpânit, să fie supus patimilor,
gândurilor şi duhurilor, să fie biruit şi să nu aibă nici un ajutor, nici de la Dumnezeu, nici
de lucruri, nici de la altcineva, aşa încât aproape să ajungă la deznădăjduire, în toate fiind
silit, nu se poate umili, nici nu se socoate pe sine mai prejos decât toţi cei mai de pe urmă
şi tuturor rob, ba şi mai rău decât toţi dracii, de care este silit şi biruit. Aceasta este
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cea mai înainte văzătoare şi smerirea prin pedeapsă.
Prin aceasta ne dă Dumnezeu darurile Sale cele înalte, ia aminte cu frică la acestea: de
nu-ţi vei smeri înţelepciunea ta, te părăseşte harul şi cazi desăvârşit în lucrurile în care
eşti ispitit numai cu gândul. Căci cu puterea harului şi nu cu a ta faci faptele cele bune. El
este cel ce te poartă pe palmele sale, ferindu-te de toţi împotrivitorii.
 Să luăm aminte şi la acest lucru: ca nu cumva din pricina noastră să se
întărească asupră-ne gândurile cele viclene, nevieţuind noi după porunca lui Dumnezeu şi
fiind în răzvrătire şi fără pază. Căci, după Dumnezeieştile Scripturi, cu multă râvnă şi
nevoinţă trebuie să ne întărim toată vieţuirea noastră, petrecând toată vremea pe cât va fi
cu putinţă, în smerenie cu bună cuviinţă, toată nevoinţa făcând-o pentru dragostea de
Dumnezeu şi cu dorul de mântuire cu adevărat. Şi tot lucrul Domnului să-l facem fără de
lenevire şi cu nevoinţă.

CUVÂNTUL 4

Despre întărirea a toată lucrarea Vieţuirii noastre

În aceasta se cuprinde vieţuirea noastră de totdeauna: în toate să petrecem

numai în lucrul lui Dumnezeu cu sufletul şi cu trupul, cu lucrul cu cuvântul şi cu gândul,
pe cât va fi cu putinţă. Că zice fericitul Filotei: "În ce chip fiind noi în lume eram supuşi
înşelăciunii păcatului cu toată mintea şi simţirea, tot aşa se cade ca şi acum, când ne-am
apropiat de vieţuirea cea după Dumnezeu, să slujim lui Dumnezeu cel Viu şi adevărat,
dreptăţii şi Voii Lui".

ai să împlinim sfintele Lui porunci, depărtându-ne cu totul de toate relele, după

Scriptura care zice: "Către toate poruncile Tale m-am îndreptat şi toată calea nedreptăţii
am urât". Aşadar, sculându-ne din somn, mai întâi preamăreşte pe Dumnezeu şi
mărturiseşte-te Lui. Apoi împlineşte aceste lucrări: rugăciunea, cântarea, citirea, lucrarea
cu mâinile şi altceva. Să ai întotdeauna mintea în bună cucernicie şi în nădejde către
Dumnezeu, năzuind ca pe toate să le faci numai pentru buna Lui plăcere şi nu pentru
slavă deşartă şi pentru plăcerea oamenilor, ştiind adevărat că Dumnezeu este cu noi – cel
ce este pretutindeni şi toate le plineşte. Oare nu aude cel ce zideşte urechea şi cel ce
zideşte ochiul nu le vede pe toate? Şi fereşte-te de cârtire, de osândire, de cuvinte deşarte
şi de pricinire. De asemenea, la mâncare şi la băutură fii cu frică de Dumnezeu, iar mai
vârtos în vremea somnului, să fii cu bună cuviinţă înlăuntru cu gândul, iar afară cu toate
mădularele bine acoperite. Căci acest somn de puţină vreme este chipul somnului celui
veşnic, adică al morţii. Culcarea pe pat socoteşte-o aşezare în mormânt. În toate acestea şi
întotdeauna să avem pe Dumnezeu înaintea ochilor, după cum a zis David: "Mai înainte
am văzut pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clătesc".
Cine face aşa întotdeauna, în rugăciune se află.

De are cineva trupul sănătos, se cade să-l slăbească cu post, cu priveghere şi cu

lucrare ostenitoare, fie cu lucrul mâinilor, fie cu metanii, să se silească a supune trupul
sufletului şi cu Darul lui Dumnezeu să-l izbăvească din patimi. Iar dacă trupul este slab,
să-l chivernisească după putere. Dar pentru rugăciune şi cel slab şi cel neputincios
niciodată să nu fie fără de grijă, chiar şi la treaba trupească, mintea să se roage în ascuns,
pentru că şi aceasta se cade a se săvârşi cu frică. Ostenelile trupeşti se vor săvârşi de cei
sănătoşi după puterea fiecăruia. Dar toţi cei ce sunt în mare neputinţă, să se ostenească cu
gândul, să aibă mintea întru bună cucernicie, cu nădejde la Dumnezeu şi să poarte grijă
de dragostea Lui. De asemenea şi faţă de vecinii noştri se cade a ne purta, după porunca
Domnului, cu dragoste şi de vor fi aproape de noi să arătăm aceasta şi cu lucrul şi cu
cuvântul cât va fi cu putinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar de vor fi departe de noi, să ne
unim cu dânşii cu mintea prin dragoste şi toată ţinerea de minte de rău faţă de ei să o
ştergem din inima noastră şi cu smerenie să ne supunem sufletul şi cu bunăvoinţă să
plăcem tuturor.

De ne va vrea Dumnezeu în acest chip, ne va ierta greşalele noastre, ne va

primi rugăciunile ca pe un dar bun şi ne va dărui din destul mila sa cea mare.

CUVÂNTUL 5

Pe scurt, despre cele arătate mai sus

Iată cu darul lui Dumnezeu, am spus din Sfintele Scripturi despre lucrarea
minţii şi despre războaiele cele de multe feluri, pe care le aduce vrăjmaşul asupra noastră
şi despre lupta noastră împotriva acelora şi cum că mare lucrare este a avea mintea fără
de gânduri în vremea rugăciunii.

Apoi am îndrăznit a însemna din Sfintele Scripturi, de ce daruri se învrednicesc

cei ce le lucrează pe acestea, deşi eu nici nu sunt vrednic să mă ating de ele.

Iată că am mai zis apoi, cu ce să se întărească cel ce se atinge de acestea, cum

să petreacă viaţa neclătită cel ce se nevoieşte cu această aleasă lucrare, adică cu liniştea
minţii şi cu adevărata rugăciune.

După aceasta, dându-ne Dumnezeu pricepere, vom spune şi despre celelalte

chipuri de biruinţă în multe feluri de lupte.

CUVÂNTUL 6

Despre lepădarea noastră cea de multe feluri şi despre biruinţa asupra celor opt gânduri
pătimaşe

Multe sunt chipurile războiului prin care dobândim biruinţă asupra gândurilor
celor viclene, au spus Părinţii; fiecare nevoitor, potrivit cu măsura la care se află, putând
să se roage împotriva gândurilor, să le răspundă împotrivă, să le defaime sau să le
izgonească. A le izgoni şi a le defăima pot numai cei desăvârşiţi, a le răspunde împotrivă
numai cei sporiţi, iar noi cei începători şi neputincioşi se cade să ne rugăm împotriva lor
şi să aducem gânduri bune în locul celor viclene. Căci, zice Sf. Isaac, să furăm patimile
cu chipul faptelor bune. Şi Petru Damaschin: "Să avem agonisinţă bună pentru lucrul
gândurilor" şi alţi Părinţi au zis asemenea. Drept aceia, de ne vor supăra vreodată
gândurile, neputându-ne noi ruga cu smerenie şi cu linişte lăuntrică, atunci să ne rugăm
împotriva lor şi să le schimbăm în cele de folos.

Să vedem din Sfintele Scripturi, cum să le schimbăm în cele de folos şi cum să

ne rugăm împotriva lor.

Sfinţii Părinţi ne-au învăţat că sunt opt gânduri pătimaşe cuprinzătoare, din care
se nasc toate celelalte gânduri pătimaşe: al săturării pântecelui, al curviei, al iubirii de
argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al trufiei.

Fiindcă Părinţii au pus în fruntea tuturor gândul săturării pântecelui şi noi

nepricepuţii, ca să nu schimbăm rânduiala celor înţelepţi, vom urma cuvintele lor aşa.

CUVÂNTUL 7

Cel dintâi gând pătimaş – al preasăturării pântecelui

Dacă te supără gândul preasăturării pântecelui, aducându-ţi aminte de multe

feluri de bucate mai dulci şi mai de cinste, ca să le mănânci fără trebuinţă, afară de vreme
şi peste măsură, adu-ţi aminte mai întâi de cuvântul Domnului: "Să nu se îngreuieze
inimile voastre cu preasăturarea şi cu beţia". Apoi chemând în ajutor pe însuşi Domnul şi
rugându-L, cugetă la ceea ce au zis Părinţii: că această patimă la călugări este rădăcina a
tot răul şi mai ales a curviei.

Chiar de la începutul vieţii, omul cel dintâi, strămoşul nostru Adam, prin
aceasta a călcat porunca: că atingându-se de mâncarea cea neîngăduită lui, a căzut din Rai
şi a adus moarte întregului neam omenesc, precum este scris: "Frumos era la vedere şi
bun la mâncare rodul ce m-a omorât". De atunci şi până în ziua de astăzi, mulţi ascultând
de pântece, au căzut în mare cădere, precum spune Sfânta Scriptură. Zice Marele
Varsanufie: "Să ştii că mâncărurile cele cu dulceaţă şi cu bun miros se prefac în gunoi şi
în rea putoare şi fără de nici un folos; de aceea ocărăşte-te pe sine-ţi că pofteşti cele ce
degrabă se fac din dulceaţă şi bună mirosire în aşa de urâtă putoare. Astfel împărtăşeşte-
te din bucate cu măsură şi la vreme cuvenită şi aşa vei birui patima".

Despre măsura mâncării aşa au zis Părinţii: "Dacă îşi va pune cineva rânduială
cât să mănânce pe zi şi va vedea că este prea mult şi îl îngreunează mâncarea, îndată se
mai împuţinează măsura. Iar de va vedea că este prea puţin şi nu-i ajunge pentru
împlinirea trupului, nu pentru dulceaţă ci pentru trebuinţă să mai adauge puţin. Aşa cred
când cu bună chibzuinţă să-şi pună măsura cât este de nevoie pentru trebuinţa trupului.
Astfel mănâncă mulţumind lui Dumnezeu iar pe sine ocărându-se, ca unul ce nu este
vrednic de acea puţină mângâiere.

Însă nu este cu putinţă a găsi o singură măsură pentru toţi, deoarece este mare
deosebire între un trup şi un altul în privinţa tăriei, aşa cum se deosebeşte arama şi fierul
şi ceara. Cea mai bună măsură pentru cel de curând începător este să se scoale de la masă
puţin flămând. De va mânca întru îndestularea săturării şi aceasta este fără de păcat, iar
de se va sătura cât de puţintel, să se ocărască pe sine şi aşa căderea să o întoarcă în
biruinţă.

Despre vremea mâncării, au zis Părinţii că se cade a posti până în ceasul al

nouălea; iar de va vrea cineva să postească mai mult, stă la voia sa, însă timpul cel mai
potrivit este după două ceasuri de la trecerea soarelui de amiază. Ceasul al nouălea e
potrivit toamna şi primăvara, când zilele sunt deopotrivă de lungi pe când vara şi iarna,
zilele şi nopţile se lungesc sau se scurtează foarte mult în părţile dinspre miazănoapte şi
nu-s ca în Palestina sau în Vizantia. De aceea se cade a face potrivit cu vremea precum
este cu cale, iar în zilele în care nu este post a pune mai devreme ceasul mâncării şi de va
fi nevoie, a gusta şi seara puţin.

Cât priveşte felurimea mâncărurilor, se cade a lua câte puţin din toate bucatele
care se află fie ele şi mai dulci. Aceasta este părerea celor înţelepţi, zice Grigorie Sinaitul,
şi nu pe unele a le alege iar pe altele a le lepăda. Ca şi Dumnezeu să fie mulţumit de noi
şi să scăpăm de înălţarea sufletului. Căci, aşa scăpăm şi de înălţare şi nici nu lepădăm
ceva din cele făcute bune de Dumnezeu.

Cei slabi la credinţă şi la suflet însă, este bine să se ferească de cele dulci.
Pentru că nu cred ei că Dumnezeu îi păzeşte, de aceea Apostolul le-a poruncit să mănânce
verdeţuri. Iar dacă cineva din cauza firii sale sau a vre-unei neputinţe este vătămat de
unele bucate, să nu le mănânce în silă, ci să mănânce numai pe cele ce îi fac bine. Că nu
se cade, zice Marele Vasilie, ca cu bucatele cu care hrănim trupul, cu acela să-l şi luptăm.

În ce priveşte deosebirea trupurilor, cine are trup sănătos şi tare, să-l ostenească
pe el după putinţă, ca să se izbăvească de patimi şi să-l supună sufletului, cu Darul lui
Dumnezeu. Iar de este neputincios şi slab, să-l odihnească puţintel, ca să nu cadă cu totul.
Cel ce se nevoieşte, se cade să fie în lipsă atât la mâncare cât şi la băutură: să nu se sature
şi să nu mănânce fără untdelemn. Iar când vrăjmaşul ne luptă trupul, se cade şi mai mult a
posti, deoarece mulţi neînfrânându-şi pântecele au căzut în patima necurăţeniei şi în
groapa cea nespusă a spurcăciunii. Fiind însă pântecele în buna rânduială a înfrânării, este
deschisă calea tuturor faptelor bune. "Că de-ţi vei înfrâna pântecele, zice Marele Vasilie,
vei intra în Rai, iar de nu-l vei înfrâna, te faci arvună morţii"
 Când cineva din pricina ostenelii drumului sau a altui oarecare lucru greu va
adăuga puţintel la obişnuita mâncare, lucrul nu este cu defăimare, deoarece l-a făcut cu
socoteală şi după putere.

CUVÂNTUL 8

Gândul al doilea, al curviei

Mare luptă avem împotriva duhului curviei, foarte cumplită şi îndoită: în suflet
şi în trup. De aceea se cade să ne nevoim tare întotdeauna a ne păzi inima de acest gând,
cu atenţie şi cu trezvie. Iar mai ales să ne nevoim la Sfintele Sărbători, când voim să ne
împărtăşim cu Sfintele Taine, căci atunci se sileşte vrăjmaşul în tot chipul, să ne spurce
mintea noastră.

Când ne bântuie aceste gânduri, se cade să ne întărim în frica de Dumnezeu şi

să ne aducem aminte că nimic nu se poate ascunde de la faţa Lui, nici gândirea cea mai
subţire a inimii, ci pe toate le judecă şi le cercetează Domnul. Să ne mai aducem aminte
de făgăduinţa pe care am făcut-o înaintea îngerilor şi a oamenilor, de a petrece întru
întreaga înţelepciune şi în curăţie nu numai a omului din afară, ci şi omul cel ascuns al
inimii să petreacă curat de gândurile cele spurcate. Lucrul acesta este de mult preţ şi
plăcut înaintea lui Dumnezeu. Iar cel ce de voie se îndulceşte cu gândul curviei şi multă
vreme se spurcă pe sine, acela curveşte în inima sa şi se întâmplă să ajungă şi la faptă cu
lucrul. Părinţii au zis că nici o altă greşeală nu este ca aceasta, de aceea se numeşte
cădere, căci pe cel căzut îl face fără îndrăzneală şi îl duce la deznădejde. De aceea mi se
pare de folos ca în vremea războiului curviei să cugetăm în ce fel de Cin şi rânduială ne
aflăm; că purtăm chip îngeresc şi cu această împuţiciune ne pângărim conştiinţa şi
necinstim acest chip sfânt. De asemenea să ne gândim şi la ruşinea şi la înfruntarea cea de
la oameni ca măcar aşa să lepădăm acest gând necuvios. Că oare n-am voi mai bine să
murim decât să ne vadă oamenii în astfel de spurcăciune, şi ruşine?! Astfel să ne nevoim
în tot chipul ca să lepădăm aceste gânduri şi să avem întotdeauna mare şi înfricoşată
biruinţă asupra lor. Şi să ne rugăm lui Dumnezeu cu stăruinţă, precum ne învaţă Sfinţii
Părinţi. Maxim Mărturisitorul porunceşte să ne rugăm, împotriva gândurilor curviei, cu
cuvintele lui David: "Cei ce mă prigonesc, acum m-au înconjurat. Bucuria mea,
izbăveşte-mă de asupritorii mei!". Ioan Scărarul ne învaţă a striga: "Dumnezeule, spre
ajutorul meu ia aminte şi cele ce urmează, arătând cum trebuie a ne ruga împotriva
acestor gânduri. Şi zice, să chemăm în ajutor pe cei ce s-au nevoit pentru întreaga
înţelepciune şi curăţie, aşa cum a poruncit Daniil Schiteanul fratelui aceluia ce era luptat
de curvie, să cheme în ajutor pe Muceniţa Tomaida, care a fost ucisă pentru curăţie şi să
zică aşa: "Dumnezeule, pentru rugăciunile Muceniţei Tomaida, ajută-mă!". Care lucru
făcând fratele a fost izbăvit de patima curviei.
 Având noi această mărturie, aşa să ne rugăm şi să chemăm în ajutor pe cei care
îi aflăm în Sfintele Scripturi, că s-au nevoit pentru întreaga înţelepciune şi curăţie. Iar
dacă războiul bântuie tare, atunci scoală-te degrabă, ridică mâinile şi ochii la cer şi te
roagă precum a poruncit Grigorie Sinaitul şi Dumnezeu va izgoni gândurile spurcate.
Roagă-te aşa precum zice Sf. Isaac: "Tu, Doamne, eşti puternic şi a Ta este biruinţa. Tu,
Doamne, luptă-te acum şi biruieşte pentru noi!". Fă precum învaţă Sf. Ioan Scărarul:
strigă către cel ce poate să mântuiască, nu cu vorbe meşteşugite, ci cu cuvinte smerite
zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt!" şi vei cunoaşte puterea Celui de
Sus şi pe cei nevăzuţi nevăzut îi vei goni. Bate întotdeauna pe cei ce se luptă cu numele
lui Iisus, că nu este armă mai tare ca aceasta nici în cer nici pe pământ. Zice tot Scărarul
că dracul caută vreme potrivită asupra noastră, când nu ne putem noi ruga trupeşte
împotrivă şi atunci mai ales ne luptă pe noi. Ia aminte dar, călugăre, cu tot dinadinsul la
aceste gânduri în vremea războiului cel cumplit, precum mai înainte am arătat, ridicând
ochiul trupeşte sau sufleteşte, împotriva vremii şi puterii tale. De vei face aşa, vei
cunoaşte că nu cu puterea ta, ci cu puterea Celui de Sus se biruiesc aceste gânduri, cu
nevăzut şi desăvârşit ajutor. Iar de te vei lenevi, apoi te vei ruşina având conştiinţa
spurcată şi fiind biruit de dânsele. Să înţelegem, au zis Părinţii şi această rea meşteşugire
a vrăjmaşului: dacă vreodată îţi va aduce în minte chipuri muiereşti frumoase şi ţie ţi se
va părea că nu este cu patimă, degrabă să le tai pe ele, că de vei zăbovi într-însele îndată
înşelătorul şarpe întorcând gâtul, îl surpă în pofte urâte şi spurcate.

Uneori şi singuri ne amărâm din pricina gândurilor de curvie şi luând seama la

ele ne defăimăm pentru că poftim aceste împuţiciuni, asemenea dobitoacelor. Iar dacă
sunt şi peste cele fireşti, suntem mai rău şi decât dobitoacele. Ci noi şi de acestea să ne
ferim, mai ales cei ce au început de curând, ca nu cumva zăbovind noi în aceste gânduri,
ca şi cum ne-am lupta cu ele, să ne aflăm lucrând patimi. De aceea, e mai bine să tăiem
cu totul orice aducere aminte. Numai cei puternici, care s-au deprins în puterea
dumnezeiască să-şi pună în rânduială gândurile, numai ei pot zăbovi la aceste gânduri.

Păzeşte-te de părerea şi de vorbirea cu femeile, fugi de petrecerea cu cei tineri

şi de vederea celor cu chip muieresc şi cu feţe netede. Căci acestea sunt laţul diavolului
asupra călugărului, precum au zis Părinţii. Şi de va fi cu putinţă să nu te afli împreună cu
ei aparte, precum zice Marele Vasilie, nici la mare trebuinţă, pentru că nimic nu este mai
de preţ decât sufletul, pentru care a murit Hristos. Fereşte-te să mai auzi vorbe
necuviincioase, care pornesc patimile.

CUVÂNTUL 9

Gândul al treilea – al iubirii de argint

Boala iubirii de argint, au zis Părinţii, se face în afară de fire, din puţinătatea
credinţei şi din greşită înţelegere. De aceea, nu mică nevoinţă ne trebuie împotriva acestei
patimi, dacă luăm aminte de sine, cu frică de Dumnezeu şi voim cu adevărat mântuirea.
Iar dacă patima se va întări în noi, se face mai rea decât toate, iar de ne vom supune ei, ne
duce la atâta pierzanie încât Apostolul a numit-o "rădăcina a tot răul", adică a mâniei, a
întristării şi a celorlalte. Ba şi "slujire de idoli" a numit-o pentru că mulţi din pricina
iubirii de argint au căzut nu numai din viaţa creştinească, ci s-au păgubit şi sufleteşte şi
trupeşte precum ne spune Sfânta Scriptură. Iar Părinţii spun că cel ce adună aur şi argint
şi nădăjduieşte spre sine, nu crede că Dumnezeu se îngrijeşte de dânsul. Încă şi aceasta
zice Sfânta Scriptură: "De va fi cineva stăpânit de una din aceste două patimi, de mândrie
sau de iubirea de argint, pe unul ca acela nu-l mai luptă diavolul cu alte patimi, de vreme
ce destul îi este lui spre pierzanie această singură patimă". De aceea să ne păzim de
această patimă pierzătoare şi stricătoare de suflet şi să ne rugăm lui Dumnezeu să
izgonească de la noi duhul iubirii de argint. Şi nu numai de argint şi de aur să ne ferim, ci
şi de tot lucrul cel afară de trebuinţă pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, zidirea chiliei, de
vase şi de unelte. Toate acestea să nu fie de mult preţ şi înfrumuseţate ci lesne de aflat şi
fără de tulburare, ca nu cumva din pricina lor să cădem întru învăluirile lumeşti. Iar
adevărata lepădare de iubirea de arginţi, de iubirea de lucruri şi de poftirea acestora, stă
nu numai în a nu avea agonisire de avere, ci în a nu le pofti nicidecum. Aceasta ne duce
pre noi spre curăţia sufletească.

CUVÂNTUL 10

Gândul al patrulea – al mâniei

De te supără gândul mâniei, silindu-te să ţii minte răul, împingându-te spre

urgie şi să răsplăteşti cu rău celui ce te-a scârbit atunci adu-ţi aminte de cuvântul
Domnului, care a zis: "De nu veţi ierta fratelui vostru din toată inima greşalele lui, nici
Părintele vostru cel Ceresc nu va ierta greşalele voastre". Deci, tot cel ce voieşte să ia
iertare greşalelor sale, este dator el mai întâi să ierte din inimă fratelui său. Căci aşa ne-a
poruncit Dumnezeu să-i cerem iertare de greşelile noastre, precum şi noi iertăm. Şi de nu
vom ierta noi, arătat este că nici nouă nu ni se va ierta. Aşa trebuie înţeles cuvântul
Părinţilor, că rugăciunea celui ce se mânie nu este primită, chiar de ar învia un mort.
Părinţii au spus aşa, nu pentru că cel mânios ar putea să învie un mort, ci pentru ca să
arate urâciunea rugăciunii lui. De aceea, cu nici un chip nu ni se cade nouă să ne mâniem,
nici să facem vreun rău fratelui, nu numai cu lucrul sau cu cuvântul, ci nici cu chipul. Că
poate cineva şi numai cu căutătura să scârbească pe fratele său, precum au zis Părinţii.

Iar biruinţa deplină asupra gândurilor mâniei este a te ruga pentru fratele care
te-a scârbit precum porunceşte cuviosul Dorotei şi zice aşa: "Dumnezeule, ajută fratelui
meu, şi pentru rugăciunile lui mântuieşte-mă pe mine păcătosul". Căci a te ruga pentru
fratele înseamnă dragoste şi miluire, iar a chema în ajutor rugăciunile lui înseamnă
smerenie. Şi să-i facem lui bine cât va fi cu putinţă, căci aşa împlinim porunca Domnului
care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei
ce vă supără şi vă prigonesc". Celor ce fac astfel, Domnul le-a făgăduit răsplată mai
mare decât celorlalţi, căci le-a făgăduit nu numai Împărăţia Cerurilor, vreo mângâiere sau
dăruire ca acelora, ci însăşi moştenirea fiiască, pentru că zice: "Veţi fi fiii Părintelui
Vostru din ceruri". Şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos care a rânduit această poruncă şi
a făgăduit această mare răsplătire, a şi împlinit ceea ce a învăţat, dându-ne nouă pildă să o
facem şi noi pe cât va fi cu putinţă. Câte răutăţi a răbdat El de la evrei, pentru noi
păcătoşii şi nu numai că nu s-a mâniat, ci se ruga pentru dânşii Tatălui zicând: "Părinte
iartă-le lor păcatul acesta!". De asemenea, toţi sfinţii au aflat harul călătorind pe această
cale, nerăsplătind cu rău celor ce-i scârbeau şi făcându-le bine, rugându-se pentru ei şi
acoperindu-le greşeala când o vedeau şi cu milă învăţându-i pe dânşii.

CUVÂNTUL 11

Gândul al cincilea – al întristării

Nu puţină luptă avem de dus împotriva duhului întristării, de vreme ce aruncă

sufletul în pierzare şi deznădejde. De va fi întristarea de la oameni, se cade a răbda cu
bucurie, iar pentru cei ce ne-au scârbit să ne rugăm, cum am spus mai înainte, ştiind cu
adevărat că toate cele ce ni se întâmplă, nu se fac fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi
toate ce ni le trimite Domnul, nu le trimite decât spre folosul şi mântuirea sufletului
nostru. Deşi în vremea de acum ni se pare că nu ne sunt de folos, dar mai pe urmă ne vom
încredinţa că ne este de folos ceea ce ne rânduieşte Dumnezeu, iar nu ceea ce voim noi.

Deci să nu cugetăm omeneşte ci să credem din tot sufletul că ochiul lui

Dumnezeu este atotvăzător, pe toate le vede şi nimic nu ni se întâmplă fără voia Lui. Din
mila Sa ni se întâmplă să ne învrednicească de răsplată, că fără de ispitire nimeni nu s-a
încununat vreodată. De aceea, pentru toate să aducem mulţumire lui Dumnezeu ca
Dătătorul de Bine şi Mântuitorul nostru, căci zice: "gura care binecuvântează va primi de
la Dumnezeu şi în inima care mulţumeşte va intra Harul" (Sf. Isaac).

Să ne păzim dar, a cârti asupra celor ce ne întristează şi să ne rugăm precum

zice acelaşi Sfânt: "Dumnezeu poartă toate neputinţele omului iar cel ce cârteşte pururea,
nu va rămâne nepedepsit". Se cade însă să avem întristarea cea folositoare pentru păcatele
făcute, ştiind cu adevărat că nu este păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, care iartă pe cei ce se pocăiesc şi se roagă.

Această întristare este amestecată cu bucurie şi face pe om râvnitor spre tot

binele şi răbdător în toată durerea. "Că întristarea cea pentru Dumnezeu, zice Apostolul,
lucrează negreşit pocăinţa întru mângâiere, iar întristarea cea adusă de draci, să o
lepădăm de la inimă ca şi celelalte patimi rele şi să o dezrădăcinăm din ea cu rugăciunile,
cu cetirea şi cu împărtăşirea din dumnezeieştii Părinţi. Căci întristarea care nu este pentru
Dumnezeu, este pricină a tot răul şi de va zăbovi întru noi, îndată cuprinzându-ne
deznădejdea, face sufletul pustiu şi trândav, slab şi lenevos spre rugăciune şi cetire.

CUVÂNTUL 12

Gândul al şaselea – al trândăviei

De se va întări prea mult trândăvia asupra noastră, în mare război este cuprins
sufletul. Cumplit este acest duh şi strâns legat cu duhul întristării şi bântuie mai ales pe
cei ce se află în singurătate. Căci când se ridică valuri grele asupra sufletului, în acel ceas
omul socoteşte că nu se va izbăvi niciodată din aceasta. Căci îi aduce vrăjmaşul astfel de
gânduri: dacă azi este aşa de rău, apoi în zilele următoare şi mai amar va fi. ai-i pune lui
în gând că este părăsit de Dumnezeu, că i se întâmplă aceasta fără a Lui purtare de grijă şi
că numai lui i se întâmplă, iar altora nu li s-a întâmplat şi nici nu li se va întâmpla. Ci nu
este aşa, nu este! Căci nu numai nouă, păcătoşilor, ci şi sfinţilor Lui, care bine au plăcut
din veac, Dumnezeu ca un părinte iubitor de fii, din dragoste le aduce toiagul cel
duhovnicesc, pentru sporirea faptelor cele bune. Dar după acestea, degrabă şi fără
îndoială vine schimbarea, cercetarea şi mila lui Dumnezeu. Şi după cum în acel ceas
foarte cumplit, omului i se pare că nu va mai putea duce lupta vieţuirii celei bune, ci toate
bunătăţile i se par urâte prin lucrarea vrăjmaşului, tot aşa în urma schimbării, toate i se
par bineplăcute, iar cele întristătoare ca şi cum nu ar fi fost nimic. Ba se face mai nevoitor
întru cele bune, se minunează de această schimbare şi nicidecum nu se va mai abate din
calea faptelor bune. Şi cunoaşte omul că Dumnezeu din mila sa cea mare rânduieşte unele
ca acestea aducându-i-le lui din dragostea Sa spre folos şi spre învăţătură. De aceea, se
cuprinde cu dragoste de Dumnezeu, ştiind cu adevărat că Domnul este credincios şi
niciodată nu va îngădui să fim ispitiţi mai presus de puterile noastre, căci, fără îngăduinţa
lui Dumnezeu, vrăjmaşul nici un rău nu ne poate face. Fiindcă nu necăjeşte sufletul pe cât
îi este lui voia, ci pe cât îi îngăduie Dumnezeu.

Cu această înţelegere, omul se înţelepţeşte din ispitire şi văzând schimbările

cele ce au fost mai înainte, rabdă bărbăteşte cumplitele încercări. Căci aşa îşi arată
călugărul dragostea de Dumnezeu, răbdând bărbăteşte şi prin aceasta vine întru sporire.
Că nimic nu pregăteşte călugărului atâtea cununi, ca lupta cu trândăvia, dacă se va nevoi
fără pregetare către Dumnezeiasca lucrare, zice Sf. Ioan Scărarul.

Iar în vremea înfricoşatului război, se cade a ne întrarma împotriva duhului

nemulţumirii şi a ne teme de hulă, căci cu acestea ne luptă vrăjmaşul în acest timp. Că se
umple atunci omul de îndoială şi de frică şi îi aduce în minte vrăjmaşul că nu-i cu putinţă
să fie el miluit de Dumnezeu, să dobândească iertare, să fie izbăvit şi mântuit de munca
veşnică. Ba şi alte gânduri rele îi vin, care nici nu se pot scrie, şi de va voi să citească sau
să lucreze, nu-l lasă pe el.
 De aceea, în această vreme să ne păzim cu tărie de deznădejde şi să nu
neglijăm rugăciunea. Să cădem la rugăciune cu faţa la pământ, căci foarte folositor este
lucrul acesta şi să ne rugăm precum zice Marele Varsanufie: "Doamne, ajută-mi mie
păcătosului! Dumnezeule, vezi întristarea mea şi mă miluieşte!". Sau cum învaţă Sfântul
Simeon, Noul Cuvântător de Dumnezeu: "Stăpâne, nu lăsa asupra mea ispitire mai presus
de puterea mea, nici întristare, nici durere, ci mă izbăveşte şi-mi dă tărie ca să pot răbda
cu mulţumire". Sau ridicând ochii spre cer şi mâinile întinzându-le spre înălţime, să ne
rugăm precum învaţă fericitul Grigorie Sinaitul la aceasta patimă, căci pe aceste două
patimi, curvia şi trândăvia le-a numit el cele mai grele.

Aşa nevoindu-ne să ne silim pe cât va fi cu putinţă, la cetirea şi la lucrarea

mâinilor, care sunt de mare ajutor în acest război. Uneori se întâmplă că nici de aceasta
nu lasă patima pe nevoitor să se apropie. Atunci este nevoie de mare tărie şi de nevoinţă
din toată inima spre rugăciune.

Iar împotriva duhului nemulţumirii şi hulei zi aşa: "Du-te de la mine, satano!

Domnului Dumnezeului meu mă închin şi numai Lui voi sluji, iar toate cele dureroase şi
cu întristare le primesc cu mulţumire, ca unele ce sunt trimise de Dânsul, spre pierderea
greşalelor mele, precum este scris: <<Mânia Domnului voi răbda, căci am greşit înaintea
Lui>>. Iar nemulţumirea şi hula se vor întoarce asupra capului tău şi tu vei da seama de
ele. Depărtează-te dar de la mine, să te surpe Dumnezeu, cel ce m-a zidit după chipul şi
asemănarea Sa". De te va mai supăra şi după acestea, treci la alt lucru omenesc sau
duhovnicesc, întărindu-te întru răbdare şi nădejde, căci de acestea se cade să se apuce
sufletul, cel ce vrea să placă lui Dumnezeu, precum scrie Sfântul Macarie. Căci acesta
este meşteşugul răutăţii vrăjmaşului, ca să ne aducă trândăvia şi să ne depărteze sufletul
de nădejdea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu niciodată nu lasă sufletul care nădăjduieşte
întru El să fie biruit de asuprire, de vreme ce El ştie toate neputinţele noastre. Căci dacă
oamenii ştiu câtă povară poate purta catârul, câtă asinul, câtă cămila şi pune pe fiecare
numai cât poate duce, asemenea şi olarul ştie cât foc să dea vaselor, ca nici mai mult
trecând să nu crape, nici înainte de vreme scoţându-le să nu rămână netrebnice, deci dacă
oamenii au atâta pricepere, au nu cu mult mai mult şi nemăsurat mai mult este
înţelepciunea lui Dumnezeu, care ştie ce ispitire şi cât să cerce pe fiecare suflet, ca să fie
bună treabă pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Şi nu numai de răsplata cea viitoare ne
învredniceşte ci şi aici de mângâierea Sfântului duh.

Acestea ştiindu-le noi, să răbdăm cu bărbăţie în tăcerea chiliei. Uneori însă

omul se foloseşte mai mult din vorbirea cu alţii, precum zice Marele Vasilie. Căci zice:
"Adeseori bântuiţi de trândăvie, mergeau la alţii în vreme potrivită şi fără vinovăţie şi
vorbirea poate să strice întru oarecare măsură această patimă a trândăviei". Astfel
nevoitorul întărindu-se puţin se apropie cu mai multă dragoste de lupta cea bună. Dar
răbdarea în linişte este mai de folos, zic Părinţii care cunosc aceasta din cercare.

CUVÂNTUL 13
Gândul al şaptelea – al slavei deşarte

Multă trezvie trebuie să avem împotriva duhului slavei deşarte, care foarte pe
ascuns şi cu multă meşteşugire ne fură aşezarea noastră şi face fără de sporire pe călugăr,
sârguindu-se să strice lucrul nostru, ca să nu fie pentru Dumnezeu, ci pentru slava deşartă
şi pentru plăcerea oamenilor.

De aceea în toată vremea să ne ispitim cu dinadinsul, cu simţirea şi cu gândul,

ca să facem lucrul nostru pentru Dumnezeu şi pentru folosul sufletesc şi în toate să fugim
de lauda oamenilor, aducându-ne aminte de-a pururea de ceea ce s-a zis prin Sf. David:
"Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor". Astfel să izgonim întotdeauna
gândurile ce ne laudă şi ne silesc să facem ceva spre plăcerea oamenilor şi cu tot
dinadinsul să năzuim ca toate să le facem pentru Dumnezeu.

Dacă are cineva bună aşezare duhovnicească şi totuşi uneori, din neputinţă este
biruit fără de voie cu gândul, să se mărturisească, rugându-se Domnului şi atunci întoarce
gândurile de la slava deşartă şi este iertat. Iar de vrem să meşteşugim ceva împotriva
slavei deşarte, să facem aşa: să ne aducem aminte de plângerea şi de rugăciunile noastre
de mai înainte şi de înfricoşata stare înaintea Judecăţii, dacă le-am avut pe acestea
cândva, iar de nu, să ne gândim la ieşirea noastră din viaţă şi aşa vom izgoni neruşinata
slavă deşartă. Iar dacă nici aceasta nu o vom putea, să ne temem măcar de ruşinea care
urmează slavei deşarte. Căci zice Sf. Ioan Scărarul: "Cel ce se înalţă mai înainte de
ispitirea cea viitoare, negreşit se va smeri".

Iar dacă va începe cineva să se laude, sau dacă vrăjmaşii cei nevăzuţi ne vor
aduce gânduri de slavă deşartă, arătându-ne pe noi vrednici de cinste, de slavă şi de
scaune înalte, ca şi cum am fi vrednici mai de cinste decât alţii, îndată să ne aducem
aminte de greşalele noastre sau de altceva mai rău pe care îl ştie cugetul nostru şi să
zicem: "Oare suntem vrednici de laudă, noi care facem unele ca acestea?" Şi îndată ne
vom afla nevrednici de acele laude omeneşti şi gândurile drăceşti vor fugi de la noi şi mai
mult nu ne va mai supăra cu putere, zice Nichita Stitat. Iar dacă nu găseşti la tine lucruri
rele, gândeşte-te la poruncile pe care trebuie să le împlineşti şi te vei afla ca o apă mică
faţă de noianul mării.

Astfel, necontenit şi în tot chipul să ne nevoim a ne păzi de slava deşartă. Iar

dacă nu ne vom trezi, ci ne vom învoi multă vreme cu gândurile slavei deşarte, aceasta
întărindu-se, naşte nebăgarea de seamă şi mândria, care este începutul şi sfârşitul tuturor
răutăţilor.

CUVÂNTUL 14

Gândul al optulea – al mândriei

 Despre înălţare ce vom zice? Că deşi are multe numiri: slavă, inimă înaltă,
trufie şi altele, după cum o numesc Părinţii, toate spun acelaşi lucru şi toate sunt prea
ticăloase, după cuvântul Scripturii care zice că Domnul stă împotriva celor mândri şi urât
este cel cu inima înaltă înaintea lui Dumnezeu şi necurat se numeşte. Deci, dacă acel
mândru are pe Dumnezeu împotrivă, ca unul ce îl scârbeşte şi este necurat înaintea Lui,
cum mai poate el aştepta de undeva vreun bine şi cine îl va milui pe el? Şi cine îl va
curăţi? De aceea, şi numai a grăi de aceasta este lucru ticălos. Că cel ce este biruit de
mândrie, singur îşi este sieşi drac şi potrivnic şi întotdeauna îşi are cu sine gata pierzarea.
De aceea trebuie să ne temem şi să ne cutremurăm de patima mândriei. Să fugim de ea
întotdeauna şi să cugetăm întru sine că fără de ajutorul lui Dumnezeu nu se poate face
nici un bine. Iar dacă Dumnezeu ne va părăsi, vom fi vânturaţi de diavol ca frunza de
furtună şi ca praful de vânt, vom fi de batjocura lui şi de plânsul oamenilor. Înţelegând
acest lucru, să ne petrecem viaţa cu mai multă smerenie. Iar începutul acesteia este a te
socoti mai prost decât toţi oamenii şi mai spurcat decât toată făptura şi de te purta ca şi
cum ai fi căzut în cele peste fire, ca şi cum ai fi mai rău şi decât dracii, căci eşti biruit şi
robit de dânşii. Astfel, la masă şi la adunări şi în mijlocul fraţilor, să alegi locul cel mai
de jos, să porţi hainele cele mai proaste şi să iubeşti lucrurile cele mai fără cinste, pe fraţi
să-i întâmpini cu grabnică şi plecată închinăciune, să iubeşti tăcerea şi să nu te înalţi în
vorbe să nu fii iubitor de pricire în cuvinte, să nu voieşti să se facă după cuvântul tău,
chiar dacă ţi s-ar părea că este bun. Căci au zis Părinţii pentru cei ce au început de
curând: "omul cel dinlăuntru se arată prin cele din afară", zice Marele Vasilie: "să nu
crezi că are bună aşezare lăuntrică". Cu aceasta se biruieşte slava deşartă şi mândria şi
petrece smerenia, adică cu dosirea de sine şi zicând după cuvântul lui Grigorie Sinaitul:
"De unde ştiu eu cu dinadinsul, păcatele oamenilor, cum sunt şi câte sunt? Dacă m-au
întrecut sau sunt ca ale mele? Din pricina neştiinţei noastre, o Sfinte, suntem mai prejos
decât toţi oamenii, ca nişte pământ şi cenuşă sub picioarele lor. Şi cum să nu mă socotesc
pe mine mai spurcat decât toată făptura? Că şi acestea se află în stare firească, aşa cum a
fost făcută, iar eu prin nenumăratele mele fărădelegi mă aflu în cele peste fire. Cu
adevărat Soarele şi dobitoacele sunt mai de cinste decât mine păcătosul, iar eu sunt mai
prejos decât toţi căci mă aflu în iad mai înainte de moarte". Şi cine nu ştie din trăire că cel
păcătos este mai rău decât dracii, ca unul ce este rob şi ascultător lor. În adevăr, fiind
încuiat cu dânşii în adâncul întunericului, cel stăpânit de draci este mai rău decât dânşii.
Pentru aceasta, ticăloase suflete, vei moşteni adâncul împreună cu dânşii. Deci, cum te
poţi socoti că eşti drept, când locuieşti în pământ şi întru întuneric încă înainte de moarte?
Te înşeli cu mintea, fiind păcătos şi spurcat şi drac te faci pe sine-ţi cu lucrurile cele rele.
Amar de sminteala şi înşelăciunea ta, câine rău, necuratule, şi cu totul spurcatule, că
pentru aceasta vei fi aruncat în foc şi în întuneric.

Este şi o mândrie călugărească şi anume când omul se mândreşte pentru viaţa

lui cea cuvioasă, pentru multele osteneli şi nevoinţe pe care le-a făcut, pentru necazurile
pe care le-a răbdat şi pentru faptele cele bune. Sau că are nume bun în locul în care se
află, că mănăstirea sa este mai bună şi că are mai mulţi fraţi. Această mândrie, au zis
Părinţii, este după obiceiul mirenilor, care se laudă cu satele, cu moşiile, cu agoniseala
multor averi şi cu înmulţirea lor. Ce să mai zicem că sunt unii care se înalţă cu lucruri de
nimic: cu buna glăsuire a cuvântului, cu frumuseţea cântării sau cetitului? Ce răsplată
poate avea omul pentru acestea, pe care le are din fire şi pentru care nu s-a ostenit cu
nimic? Alţii se înalţă pentru priceperea lucrurilor cu mâinile, dar şi aceasta este asemenea
cu celelalte. Ba sunt unii care se mândresc că au avut în vreo dregătorie sau cinste
lumească şi că au rubedenii slăvite. Dar şi aceasta este nebunie căci acestea trebuie a le
ascunde. Iar dacă cineva va fi lăudat sau cinstit pentru vieţuirea sa călugărească şi acest
lucru este de ruşine, căci se înalţă cu aceasta, înălţarea sa întru ruşine este. Iar dacă
gândurile de slavă deşartă şi de mândrie vin pentru faptele cele bune ale vieţuirii, pe
acelea nu le putem birui decât rugându-ne lui Dumnezeu şi zicând: "Stăpâne, Doamne şi
Dumnezeul meu, depărtează de la mine duhul slavei deşarte şi al mândriei, iar duhul
smereniei dăruieşte-l mie, păcătosului. Şi dosădeşte-te pe sine-ţi, precum am spus mai
înainte". Că zice Scărarul: "Dacă te dosădeşte pe sine cu adevărat înaintea Domnului, vei
strica slava deşartă şi mândria ca pe o pânză de păianjen".

Iar despre mândrie, Sf. Isaac zice: "Nu judecă nici nu pedepseşte Dumnezeu pe
om numai cât şi-a dat el seama de acest gând sau dacă a fost cumva biruit cu mintea într-
o clipă fără de voie, ci numai atunci când se însoţeşte cu el". Căci de ne vom împotrivi
patimii, să fim încredinţaţi că nu ne cere socoteală Domnul pentru această nepurtare de
grijă, ci numai pentru mândria pe care o primeşte mintea, ca şi cum i s-ar cuveni şi se
foloseşte de ea. Iar mai ales va fi osândit omul de va închipui patima cu cuvântul sau cu
lucrul. La fel zic Părinţii şi despre slava deşartă şi despre orice altă patimă. Iar Sf. Isaac
zice să chemăm pe Domnul într-ajutor împotriva tuturor gândurilor rele, de vreme ce nu
totdeauna ne putem împotrivi viclenelor gânduri. Că nu este alt ajutor decât Dumnezeu.

De aceea, să ne rugăm stăpânului Hristos cu stăruinţă, cu mare suspin şi cu

lacrimi, zice Nil Sinaitul: "Miluieşte-mă Doamne, că neputincios sunt, ruşinează
Doamne, pe vrăjmaşul ce mă luptă, nădejdea mea, umbreşte-mi capul în ziua
diavolescului război, biruieşte, Doamne, pe vrăjmaşul ce mă luptă şi îmblânzeşte cu
liniştea Ta gândurile ce mă tulbură, Cuvinte al lui Dumnezeu!".

Iar Teodor Suditul, luând de la David, aşa ne îndeamnă a ne ruga împotriva

gândurilor celor necurate: "Judecă Doamne, pe cei ce mă necăjesc, biruieşte pe cei ce mă
luptă…" şi celelalte cuvinte ale psalmului. Scriitorul de cântări zice: "Mintea mea cea
risipită adun-o Doamne şi inima cea înţelenită curăţeşte-o, dându-mi pocăinţă ca lui Petru
şi suspinare ca vameşului şi lacrimi ca desfrânatei, ca să-ţi strig ţie: <<Ajută-mi şi mă
izbăveşte de spurcatele gânduri, că se ridică asupra mea fărădelegile mele>>. Ci
îndreptează-mă Doamne, la liman liniştit şi mă mântuieşte că foarte mă întristez din
pricina neputinţelor mele, cum fără voie pătimesc schimbarea fără de voie. Pentru aceasta
strig ţie: <<Dumnezeiască Stăpânire, Treime Sfântă, ajută-mi mie şi întru bună aşezare
mă orânduieşte!>>"

Acestea zicând şi alte asemenea din Sfintele Scripturi să chemăm într-ajutor pe

Dumnezeu la tot gândul şi la toată vremea de trebuinţă. Iar El le va izgoni, chiar dacă vor
mai încerca să se apropie cândva. Fiindcă suntem neputincioşi, apoi când ne vor bântui
gândurile cele viclene, să le certăm, să le răspundem împotrivă şi să le gonim nu oricum
şi la întâmplare, ci numai cu numele lui Dumnezeu şi cu cuvintele din Dumnezeieştile
Scripturi şi după asemănarea Sfinţilor Părinţi. Împotriva fiecărui gând să zicem aşa:
"Domnul să te certe!" sau: "Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea şi vă
abateţi de la mine toţi cei ce vicleniţi, ca să mă învăţ întru poruncile Dumnezeului meu!".
Şi asemenea bătrânului aceluia care zice: "Du-te ticăloase, vino iubite!", care cuvinte
auzindu-le un frate şi părându-i-se că vorbeşte cineva, l-a întrebat zicând: "Cu cine
vorbeai Părinte?", la care acela a răspuns: "Goneam gândurile cele rele şi chemam pe cele
bune". Deci şi nouă de ni se va întâmpla aşa, să zicem acestea şi cele asemenea acestora.

CUVÂNTUL 15

Despre aducerea aminte de moarte şi despre înfricoşata Judecată şi cum să învăţăm a avea
acest gând în inimă

Zic Părinţii că întru luptarea noastră este de foarte mare trebuinţă şi de mult
folos să avem neapărat aducerea aminte de moarte şi de înfricoşata Judecată. Filotei
Sinaitul punând o oarecare rânduială a acestei lucrări zice: "De dimineaţă şi până la
vremea mâncării, îndeletniceşte-ţi mintea cu aducerea aminte de Dumnezeu, adică cu
rugăciunea şi cu paza inimii, iar după aceea mulţumind lui Dumnezeu, cugetă la moarte şi
la judecată". Nevoindu-ne noi cu aceasta, mai mult decât orice, să avem în minte cuvântul
cel zis de Domnul: "Întru această noapte, îngeri cumpliţi vor cere sufletul tău de la tine şi
pentru tot cuvântul deşert vom da răspuns în ziua judecăţii". Şi iarăşi: "Gândurile cele
rele ale inimii spurcă pe om". Apoi adu-ţi aminte de cuvintele cele zise de sfinţii apostoli,
că sfârşitul s-a apropiat şi va veni ziua Domnului, ca un fur noaptea. Că toţi vom sta
înaintea Judecăţii lui Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu, care va judeca nu numai lucrurile
şi cuvintele şi Gândurile inimii. Zice şi Marele Antonie, începătorul Părinţilor: "Aşa să
avem în minte întotdeauna, că nici această zi nu o vom isprăvi toată de trăit". Iar Sf. Ioan
Scărarul zice: "Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi". Iar
în alt loc: "Aducerea aminte de moarte să fie pururea cu tine". Şi Isaac Sirul zice:
"Întotdeauna pune în inima ta, omule, că ai să te duci de aici". Şi numai aceştia, ci toţi
sfinţii au avut această lucrare. Ba şi scrierile filosofiei celei din afară au grăit despre
aducerea aminte de moarte.

Ci noi, pătimaşii şi neputincioşii, ce vom face? Cum vom învăţa această

lucrare, ca măcar cât de puţin să înfigem acest gând în inimile noastre? Că a câştiga
desăvârşit întru sine această aducere aminte de moarte este un dar dumnezeiesc şi
minunat, precum zice Sf. Isaac. Iar pe noi, risipirea minţii noastre şi întunecata uitare nu
ne lasă să petrecem întru aceasta.

Că de multe ori, cugetând sau vorbind unul sau altul despre moarte, nu putem
întipări aceste cuvinte în adâncul inimii, totuşi să nu slăbim nici să nu ne depărtăm de
această lucrare, căci cu ajutorul lui Dumnezeu, cu osteneală şi cu vremea vom izbuti. De
va face cineva aşa şi va cugeta la cele scrise mai înainte, va înţelege cât de trebuincioasă
şi folositoare este această lucrare. Că precum pâinea este mai de trebuinţă decât toate
bucatele, aşa şi aducerea aminte de moarte este faţă de toate celelalte lucrări bune. Şi
precum este cu neputinţă ca flămândul să nu-şi aducă aminte de pâine, tot aşa şi cel ce
voieşte să se mântuiască nu se poate, au zis Părinţii, să nu-şi aducă aminte de moarte.

Să ne aducem apoi aminte de cele ce au scris sfinţii despre multe şi

înfricoşatele feluri de morţi, precum a scris Grigorie Dialogul şi mulţi alţii. De folos mi
se pare că este să ne aducem aminte şi de multele feluri de morţi văzute sau auzite de noi
şi care s-au petrecut în zilele noastre. Că mulţi mireni, ba şi călugări, petrecându-şi viaţa
în zile norocite, iubind veacul acesta şi având nădejde de îndelungare de zile, degrabă au
fost seceraţi de moarte înainte de a ajunge la bătrâneţe, unii neputând spune nici un
cuvânt în acel ceas al morţii, ci au fost răpiţi stând sau şezând, iar alţii mâncând sau bând.
Unii degrabă au murit mergând pe cale, alţii culcându-se în pat să-şi odihnească cu puţin
somn trupul, au adormit somnul de veci. Iar unora, în ceasul acela de pe urmă şi
întâmplări cumplite li s-au întâmplat şi cutremure groaznice şi înfricoşări cu mare nevoie.
De aceea, aducerea aminte de acestea poate să ne înfricoşeze nu puţin. Aducându-ne
aminte de toate acestea, să ne gândim unde ne sunt prietenii şi cunoscuţii şi ce au
agonisit ei din viaţa aceasta. De au fost unii din ei cinstiţi şi slăviţi în această lume, de au
avut bogăţie şi au fost îndestulaţi de hrană trupească, oare nu toate acestea s-au prefăcut
în stricăciune şi praf.

Să ne aducem aminte de scriitorul de cântări care zice: "Care desfătare

lumească rămâne neîmpreunată cu grija? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate
sunt mai neputincioase decât visurile, într-o clipeală pe toate acestea moartea le apasă"

Cu adevărat, toate din lumea aceasta sunt deşertăciune, care nu rămâne cu noi
după moarte. Că nu va merge cu noi bogăţia lumii acesteia, nici nu ne va însoţi mărirea
acestui veac, că venind moartea, pe toate acestea le pierdem. De ce ne tulburăm în deşert?
De ce ne îndeletnicim cu cele lumeşti?

Că scurtă este calea pe care umblăm, fum viaţa aceasta, abur, ţărână şi cenuşă.
Puţină vreme se arată şi degrabă piere. Mai pe rând decât calea aceasta văzută, zice Gură
de Aur, pe care mergând un călător spre o ţară oarecare, acolo unde nu voieşte nu merge.
Şi când soseşte la o casă de oaspeţi ştie când a venit şi când va pleca, dacă a sosit seara,
dimineaţa pleacă iar dacă vrea să mai zăbovească aici şi aceasta o poate face. Pe când noi
ne ducem din viaţa aceasta vrând şi nevrând şi nu avem putere să zăbovim aici mai mult
decât am vrea. Cu adevărat fără de veste soseşte înfricoşata taină a morţii, care desparte
cu de-a sila sufletul de la încheieturile şi alcătuirile legăturii fireşti.

Ce vom face atuncea, de vom fi fără de grijă de ceasul acesta şi nefiind gata
pentru acest amar ceas? Atunci vom înţelege câtă luptă are sufletul când se desparte de
trup. Vai, cum lăcrimează atunci şi n-are cine să-l miluiască pe dânsul. Către îngeri ochii
ridicându-şi, în zadar se roagă, către oameni mâinile întinzându-şi, nu este cine să-i ajute
lui, ci numai Dumnezeu şi faptele sale cele bune. Drept aceea, înţelegând scurtimea vieţii
noastre, să ne grijim de ceasul morţii, nedându-ne întru tulburările lumii acesteia şi întru
griji nefolositoare căci în deşert se tulbură tot pământeanul, precum zice Scriptura: că de
vom şi dobândi toată lumea, tot în groapă ne sălăşluim, neluând nimic din această lume:
nici frumuseţe, nici mărire, nici stăpânire, nici cinste, nici vreo altă îndulcire lumească. Ci
uitându-ne în mormânt, vedem frumuseţea noastră fără chip şi fără de slavă, neavând chip
nici frumuseţe. Şi văzând noi oase goale, aşa să cugetăm întru sine: "Cine este împăratul
sau săracul, cel slăvit sau cel neslăvit, unde este frumuseţea şi îndulcirea lumii acesteia?
Au nu sunt aceste închipuiri urâte şi neputincioase? Iată, toate cele cinstite şi dorite s-au
făcut de tot netrebnice şi degrabă au trecut ca o umbră, veştejindu-se ca o floare căzută.
Aşa se strică tot omul!". Şi mirându-ne întru sine aşa să zicem: O, minune! Ce taină este
aceasta, care s-a făcut întru noi? Cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu
moartea? Cu adevărat, pentru călcarea de poruncă durere s-a făcut lui Adam gustarea din
pom, de demult, în Eden, când şarpele şi-a vărsat veninul. Prin aceasta a intrat moartea
care mănâncă tot neamul omenesc. Ci, cu adâncul înţelepciunii sale nespuse, hotar
punând vieţii şi văzând mai înainte moartea, venind Stăpânul a surpat pe şarpe şi ne-a
dăruit nouă înviere, într-o altă viaţă, slăvind pe robii săi.

Să cugetăm şi la a doua venire, la învierea noastră şi la înfricoşata Judecată,

aducând înainte cuvintele Evangheliei Domnului, precum a scris grăitorul de Dumnezeu
Matei: Că zice, după scârba zilelor acelora, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da
lumina sa şi stelele vor cădea din cer şi puterile cerului se vor clăti. Atunci se va arăta pe
cer semnul Fiului Omului şi se vor jeli toate seminţiile pământului şi vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii săi cu
sunet mare de trâmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi ai săi din cele patru vânturi, de la
marginile cerului şi până la marginile pământului.

Iar Ioan, iubitul ucenic al Domnului, aşa scrie: "Va veni ceasul când toţi cei din
mormânturi vor auzi glasul Fiului Omului lui Dumnezeu, şi vor ieşi cei ce au făcut bine
pentru învierea vieţii, iar cei ce au făcut rele, pentru învierea osândirii".

ai iarăşi Matei zice: "Când va veni Fiul Omului întru mărirea Sa şi toţi sfinţii
îngeri cu Dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale şi se vor aduna înaintea Lui toate
neamurile şi va despărţi pe unul de altul precum desparte păstorul oile de capre şi va pune
oile de-a dreapta iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui:
<<Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la
întemeierea lumii>>. Iar către cei de-a stânga va zice: <<Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi slugilor lui>>. Şi vor merge
aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică". Şi ce este mai amar şi mai cumplit,
fraţilor, decât acea înfricoşată vedere şi groaznic răspuns, când vom vedea pe toţi cei ce
au greşit şi nu s-au pocăit fiind trimişi în veşnicele munci de dreapta Judecată a lui
Dumnezeu, ţipând şi cumplit cutremurându-se şi plângând fără de nici un folos? Cum nu
vom plânge şi nu vom suspina, aducându-ne aminte de acele cumplite munci, precum
zice Scriptura: "foc veşnic şi întunericul cel mai din afară, prăpastie adâncă, viermii cei
cumpliţi şi neadormiţi, scrâşnirea dinţilor şi toate celelalte dureri mari, care vor chinui pe
cei ce au greşit mult şi foarte tare au mâniat pe Dumnezeu cu obiceiurile cele viclene ale
lor, dintre care cel dintâi sunt eu, ticălosul".
 Ce fel de frică ne va cuprinde atunci, fraţilor, când se vor pune scaunele şi
cărţile se vor deschide şi Dumnezeu va şedea la Judecată în mărire şi înşişi îngerii
cutremurându-se înaintea Lui? Şi ce vom face atunci noi oamenii, care suntem vinovaţi
de multe păcate, când îl vom auzi pe El, chemând pe cei blagosloviţi ai Părintelui întru
Împărăţie, iar pe cei păcătoşi trimiţându-i în muncă şi despărţindu-i de cei aleşi? Şi ce
vom răspunde, sau ce vom zice atunci când toate lucrurile noastre vor sta de faţă spre
mustrarea noastră şi toate cele ascunse ale noastre se vor vădi, cele ce le-am făcut în
noapte sau în zi, cu cuvântul sau cu lucrul sau cu gândurile? Ce groază ne va cuprinde
atunci, de vreme ce nimeni nu se mai poate lepăda de păcatele făcute, mustrându-l
adevărul şi frica cea mare de Cel ce judecă? Iar drepţii vor intra în cămara cea cerească,
în bucurie şi veselie, primind plată pentru lucrurile lor cele bune. Cine va putea povesti,
fraţilor, frica aceea şi a judecăţii celei înfricoşate şi nefăţarnice, precum zice unul dintre
Părinţi: "De ar fi fost cu putinţă a muri, toată lumea ar muri de acea îngrozitoare spaimă".

De aceea să ne temem şi să luăm aminte, chiar dacă inima nu vrea, şi să o silim

să cugete la acestea: Vai mie, înnegritule suflete, s-a apropiat vremea ieşirii din trup, până
când nu te mai opreşti de la răutăţi, până când zaci în lene? De ce nu-ţi aduci aminte de
înfricoşatul ceas al morţii? De ce nu te cutremuri de înfricoşata Judecată a lui Hristos? Ce
vei răspunde sau ce vei zice, că iată, faptele tale îţi vor sta înainte mustrându-te şi
pârându-te pe tine. Ci dar, o suflete, cât mai ai vreme, depărtează-te de la lucrurile cele
împuţite şi te apucă de vieţuirea cea bună. Aleargă, întâmpină şi cu credinţă strigă:
"Greşit-am ţie, că ştiu îndurarea Ta cea iubitoare de oameni, pentru aceasta căzând mă
rog bunătăţii Tale să vie peste mine mila Ta, Stăpâne, că tulburat îmi este sufletul şi
spăimântat întru ieşirea sa din ticălosul acesta de trup". Ca nu cumva sfatul vicleanului
celui potrivnic să-l întâmpine şi să-l împiedice pe el întru întuneric pentru păcatele cele
ştiute şi cele neştiute, pe care le-am făcut în viaţă.

Milostiv fii mie, Stăpâne şi să nu vadă sufletul meu chipul cel întunecat al
viclenilor draci, ci să-l primească pe el îngerii Tăi cei prea luminaţi. Cel ce ai putere a
ierta păcatele îngăduie-mi să mă odihnesc şi şterge dinaintea Ta păcatul pe care l-am
greşit din neputinţa firii mele, cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul, cu ştiinţa şi cu
neştiinţa, ca la dezbrăcarea din trupul meu să mă aflu înaintea Ta fără de spurcăciune pe
chipul sufletului meu, să nu mă apuce pe mine mâna stăpânitorului celui cumplit al
acestui veac, ca să mă surpe pe mine, ticălosul întru adâncul iadului, ci-mi ajută şi-mi fii
mântuitor şi sprijinitor. Miluieşte Doamne, sufletul meu, care s-a spurcat cu patimile
acestei vieţi şi curat îl primeşte pe el prin pocăinţă şi mărturisire şi cu puterea Ta mă
ridică la dumnezeiasca Ta judecată.

ai când vei veni pe pământ, Mântuitorule, cu slavă, şi vei şedea pe scaunul

Slavei Tale pentru a judeca cu dreptate, iar noi toţi drepţi şi păcătoşi, vom sta înaintea
nefăţarnicei Tale judecăţi, goi ca nişte osândiţi şi vei începe a face întrebarea păcatelor
noastre, pe care le-am făcut cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul, atuncea Prea-bunule, nu
mustra acele ascunse ale mele, nu mă înfrunta pe mine înaintea îngerilor şi a oamenilor,
ci te îndură spre mine, Dumnezeule, şi mă miluieşte. Că gândesc la înfricoşata Ta
judecată, Prea-bunule mă cutremur şi mă tem de ziua judecăţii, mustrat fiind de conştiinţa
mea şi foarte mă întristez pentru faptele mele cele viclene şi nu mă pricep ce voi răspunde
Ţie Împărate fără de moarte, au care aşa te-am mâniat? Cum voi îndrăzni să caut spre
Tine, Judecătorul cel înfricoşat, eu spurcatul şi desfrânatul? Ci, Doamne al slavei, Bunule
şi îndurate Părinte, Fiule Unul Născut şi Duhule Sfinte, miluieşte-mă şi mă izbăveşte
atuncea de focul cel nestins şi mă învredniceşte a sta de-a dreapta Ta, Judecătorule Prea
Drept!

CUVÂNTUL 16

Despre lacrimi şi ce să facă cel ce voieşte să le afle pe acestea

Acestea zicând şi gândind şi alte asemenea, de vom afla lacrimi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, să plângem cât avem tărie şi putere, au zis Părinţii, ca să ne izbăvim de focul
cel nestins şi de muncile cele veşnice, iar de nu vom putea plânge mult, să vărsăm mai
puţine lacrimi cu durere, că şi pe acestea le primeşte Judecătorul nostru cel prea bun. Zice
Scărarul: "Lacrimile ca şi toate celelalte se judecă după puterea cea firească. Căci am
văzut puţine lacrimi ca nişte sânge, cu durere vărsându-se, şi am văzut izvor curgând fără
durere, iar eu am ales mai mult pe cele cu durere şi nu pe cele cu mulţime şi mi se pare că
şi Dumnezeu tot aşa face". Iar dacă nu vom avea nici puţine lacrimi din pricina
slăbiciunii sau a negrijii noastre sau din alte pricini, să nu deznădăjduim, nici să nu
slăbim, ci să ne necăjim pentru lipsa lor, ostenindu-ne cu bună nădejde că întristarea
pentru nepricepere, zice Sfântul Isaac, plineşte măsura tuturor lucrurilor trupeşti.

Şi iarăşi zice Scărarul: "Cei ce se ticăloşesc pe sine pentru lipsa lacrimilor şi se

osândesc suspinând cu întristare şi cu grijă sufletească, cu adâncă tânguire şi cu
nepricepere, aceştia pot fără de nevoie a plini locul lacrimilor, deşi ei socot aceasta ca o
nimica".

Se întâmplă că şi din neputinţa trupească nu vin lacrimile, precum zice Sf.

Isaac, nu numai celor ce le caută ci şi celor ce le-au aflat şi au primit darul lacrimilor, că
încetează şi se împuţinează căldura din pricina neputinţei trupeşti.

Despre lacrimi zice şi Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu şi porunceşte a

plânge întotdeauna, afară numai dacă nu vin cât de puţine lacrimi, din vreo oarecare
purtare de grijă, sau pentru oarecare pricină. Şi iarăşi tot el, luând din Scriptură cuvintele
lui David: "Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit şi smerit, ne îndeamnă să ne întristăm
cu mintea, să ne sârguim şi să căutăm lacrimile". Iar de voim cu adevărat a căuta să
căutăm aşa cum a poruncit Scriptura şi cum a învăţat mai amănunţit Noul Teolog, care
aducând înainte cuvintele lui David şi scrierea Scărarului, zice: "Cel ce vrea să se
deprindă, să se ostenească pe cât se poate, numai să nu-i slăbească firea trupului, căci
atunci nu este de folos să lupte firea trupului. Căci pe trupul cel neputincios de-l vei sili la
muncă peste puterea lui, multă întunecime aduce sufletului şi-i adaugă mai multă
tulburare". Sf. Isaac şi împreună cu el şi alţi părinţi au zis aceasta despre neputinţa cea
adevărată, iar nu despre cea vicleană, care este neputinţa gândului. De va fi sufletul
nostru într-o astfel de aşezare, nu va petrece niciodată fără lacrimi. Iar noi, dacă nu putem
ajunge niciodată la această măsură, să ne nevoim a ajunge măcar la cea mai mică şi să
cerem aceasta de la Domnul cu durerea inimii, de vreme ce Părinţii zic că darul lacrimilor
este un dar dumnezeiesc din cele mari şi poruncesc să-l cerem. Că zice Preacuviosul Nil
Sinaitul: "Mai întâi de toate roagă-te pentru primirea lacrimilor. Iar fericitul Grigorie,
Papa Romei, scrie: "Dacă a petrecut cineva în fapte bune şi s-a învrednicit de celelalte
daruri dar pe al lacrimilor nu l-a primit, se cade a-l cere, ca să plângă, fie pentru frica de
judecată, fie din dragoste pentru Împărăţia Cerească, fie pentru lucrurile rele pe care le-a
făcut mai înainte. Apoi zice aşa: "ai aceştia vor intra unde se află cei mari şi aprinşi de
dragoste". Şi aduce din Sfânta Scriptură, pildă pe fiica lui Halev, care şezând pe asin şi
suspinând, a cerut de la tatăl său pământul cel izvorâtor de apă zicând: "Pe cel uscat mi l-
ai dat mie, dă-mi-l şi pe cel cu apă". Şi i-a dat pe cel cu apă, care era jos. Ashas, fiica lui
Halev, se tâlcuieşte – sufletul care şade pe asin, adică se află în mişcările trupeşti cele
necuvântătoare. Iar pentru că a suspinat cerând de la tatăl său pământul cel izvorâtor de
apă, aceasta arată că, cu mare durere a inimii şi cu suspinare, trebuie să cerem noi de la
Ziditorul nostru darul lacrimilor. De această părere sunt şi ceilalţi Sfinţi Părinţi.

Dar cum vom cere şi cum ne vom ruga pentru aceasta şi cum vom pune început
decât numai cum ne învaţă dumnezeieştile Scripturi că noi nu suntem în stare să cugetăm
ceva de la sine, ci cugetarea noastră este Scriptura cea insuflată de Dumnezeu, precum au
scris Părinţii.

Andrei Criteanul: "De unde voi începe a plânge lucrurile pătimitoarei mele vieţi
sau ce fel de început voi pune suspinării celei de acum? Ca un îndurerat, Doamne, dă-mi
lacrimi de umilinţă, ca să plâng Ţie, Făcătorule a toate. Dumnezeu şi Ziditorul meu şi să-
mi mărturisesc Ţie câte am greşit eu, ticălosul, cu sufletul şi cu spurcatul meu trup, ca
fiind întărit cu ajutorul Tău, să părăsesc de acum nepriceperea mea cea dintâi şi să-ţi aduc
Ţie lacrimi de pocăinţă".

Gherman Patriarhul Constantinopolului: "Dumnezeule, Făcătorule a toată

lumea, Ziditorul meu, Cel ce ai izvorât izvoare de apă din piatra cea netăiată, Cel ce ai
îndulcit apa cea amară, dă izvoare de apă ochilor mei, capul meu îl umple de apă
curăţitoare şi fă genele mele nori pururea curgători, că la sminteala minţii şi la
spurcăciunea sufletului este nevoie, Stăpâne, de isopul iubirii tale de oameni. Dăruieşte
ochilor inimii mele neîncetate izvoare de lacrimi şi iezere de ape curăţitoare de suflet".

Sf. Efrem Sirul: Dăruieşte-mi Stăpâne, mie nevrednicului, întotdeauna lacrimi

spre luminarea inimii mele, care luminându-se să izvorască pâraie de lacrimi cu dulceaţă
în rugăciune curată, ca să se şteargă zapisul cel greu al păcatelor mele şi prin această
puţină plângere să se stingă focul cel arzător".

Sf. Simeon Noul Bogoslov:

"Doamne şi Ziditorul tuturor, însuţi dă-mi mână de ajutor, curăţeşte-mi

spurcăciunea sufletului meu şi-mi dă lacrimi de mântuire, lacrimi de dragoste, lacrimi de
pocăinţă, lacrimi care curăţesc întinăciunea sufletului, şi fiind luminat de sus să Te văd pe
Tine, Lumina lumii, Lumina ticăloşilor mei ochi".

Scriitorul de cântări:

"O, Hristoase, Împărate al tuturor, dă-mi lacrimi fierbinţi, să-mi plâng sufletul
pe care cu ticăloşie l-am pierdut. Dăruieşte-mi Hristoase, ca un îndurat, izvor de lacrimi,
ca să plâng şi să spăl spurcăciunea cea din îndulciri şi curat să mă fac. Lacrimi dăruieşte-
mi Hristoase, Dumnezeule, precum de demult femeii celei păcătoase…"

… Şi alte stihuri asemenea acestora, care se află în Sfitele Scripturi.

Cererea lacrimilor se cade să o facem cu stăruinţă şi din adâncul inimii,

rugându-ne adesea Domnului, precum zice Sf. Isaac, să ne dea darul lacrimilor, care este
cel mai mare dar şi le întrece pe toate. Dacă ne vom învrednici de el, vom ajunge la
curăţenia cea sufletească, şi vom lua toate bunătăţile duhovniceşti.

Sunt şi unii care, necâştigând deplin darul lacrimilor, le capătă pe acestea

privind la tainele purtării de grijă a lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, sau din cetirea
Scripturilor şi a vieţilor sfinţilor, sau din singura rostire a rugăciunii lui Iisus, sau din
rostirea altor rugăciuni făcute de sfinţi: unii din niscai tropare şi canoane, alţii din
aducerea aminte de moarte şi de judecată, alţii din dorirea bunătăţilor viitoare şi din
multe alte feluri de pricini.

Dacă cel ce, prin oarecare din aceste mijloace va afla lacrimi, se cade să
petreacă întru aceea şi să ţină plângerea până ce se va duce. Pentru că au zis Părinţii, cel
ce vrea să se izbăvească de păcate, tot prin plâns se va izbăvi de ele şi cel ce voieşte să nu
agonisească păcate, tot prin plâns nu le va agonisi. Aceasta este calea pocăinţei şi roadele
ei. Deci, pentru bântuiala ce se ridică împotriva noastră, se cade a plânge înaintea lui
Dumnezeu, cerând ajutor şi degrabă vom afla odihnă, dacă ne vom ruga cu înţelegere.

Sf. Simeon Noul Teolog numeşte faptele cele bune oştire, iar umilinţa şi
plângerea împărat şi comandant, ca unele ce ne întăresc şi ne întrarmează şi ne învaţă
lupta cu vrăjmaşul şi ne apără de cel potrivnic.

Dacă vreodată se va întâmpla ca mintea să se îndeletnicească cu alte gânduri

decât cu cele bune, sau cele potrivnice, de pildă cu cele ce le-am văzut sau auzit, de se
vor afla în dragostea cea firească sau în scârbele cele nefolositoare şi de vom afla lacrimi
întru acestea, se cade să le schimbe pe ele întru cele de folos, fie spre cuvântarea de slava
lui Dumnezeu, fie spre mărturisire, fie spre moarte sau spre judecată şi muncă şi spre
celelalte şi aşa să plângem. Că zice Scărarul: "Este lucru vrednic de laudă a schimba
lacrimile din cele împotrivnice sau din cele fireşti în cele duhovniceşti". Când sufletul, cu
darul lui Dumnezeu, singur, de la sine, se va umili şi va lăcrima, fără cugetarea sau
osteneala noastră, aceasta este cercetarea lui Dumnezeu, lacrimile sunt duhovniceşti şi se
cade a le păzi pe ele ca lumina ochilor, până ce se vor duce. Că au mare putere spre
nimicirea păcatelor şi a patimilor mai mult decât lacrimile făcute cu voinţa şi
meşteşugirea noastră.

Iar când, ca luare aminte, adică cu paza inimii, din darul lui Dumnezeu se va
arăta lucrarea cea duhovnicească în rugăciune, încălzind şi înfierbântând inima, mângâind
sufletul şi aprinzându-l negrăit spre dragostea de Dumnezeu şi de oameni, înveselind
mintea şi dând dulceaţă şi bucurie la cele dinlăuntru, atunci şi lacrimile curg singure, de
la sine şi fără osteneală, singure izvorăsc mângâind sufletul cel necăjit, asemenea
pruncului ce plânge în sine, iar spre cei ce râd zâmbeşte luminat. De aceste lacrimi, zice
Scărarul, să ne învrednicească şi pe noi Domnul, pentru că noi cei ce am început de
curând şi încă nu suntem iscusiţi, nu avem altă mângâiere mai bună decât aceasta. Iar
când, cu darul lui Dumnezeu, se va înmulţi în noi această dăruire, atunci luptele se
uşurează şi gândurile se liniştesc. Iar mintea, săturându-se şi veselindu-se de rugăciune ca
de nişte hrană îndestulată, izvorăşte din inimă o nespusă dulceaţă, care cuprinde tot trupul
şi toate mădularele, prefăcând durerea în dulceaţă.

Aceasta este mângâierea care se naşte din plângere, precum zice Sf. Isaac, după
cuvântul Domnului, după darul care este dat fiecăruia de la Dumnezeu şi omul se preface
într-un chip care nu este din lumea aceasta. Lucrul acesta nu-l ştie decât numai acela care
s-a dat pe sine din tot sufletul la această lucrare.

CUVÂNTUL 17

Despre paza lacrimilor

Iar când Domnul ne va învrednici cu darul Său, să aflăm lacrimi, să plângem

sau să ne rugăm curat, atunci trebuie cu tot dinadinsul să ne păzim de duhul mâniei şi de
celelalte gânduri necuvioase. Căci se sileşte vrăjmaşul în acea vreme să ne tulbure şi
dinlăuntru cu gândurile şi din afară meşteşugeşte tulburare, silindu-se să ne lupte şi să
prihănească lucrul nostru. Căci zice Scărarul: "Când te vei ruga cu trezvie, îndată vei fi
luptat spre mânie, căci aceasta este uneltirea vrăjmaşului nostru".

De aceea zice, că toată fapta bună, dar mai ales rugăciunea să o facem cu multă
simţire. De asemenea după rugăciune să ne ferim de tulburare şi de mânie, să fim mai
buni şi să ne păzim de celelalte lucruri stricătoare de suflet, deoarece la cei ce au început
de curând, nemânierea este legată de lacrimi ca cu un frâu. Şi de vom lăsa frâul şi nu-l
vom ţine bine, îndată umblăm fără de rânduială.

Tot aşa zice şi Nil Pustnicul: "Diavolul pizmuieşte foarte mult pe omul ce se
roagă şi cu toată meşteşugirea se sileşte să-i zădărnicească aşezarea lui, neîncetând a-i
tulbura mintea cu aducerea aminte şi a-i mişca gândurile spre lucruri, ridicând toate
patimile trupului, doar le-ar putea împiedica de la alergarea cea bună şi de la călătoria
spre Dumnezeu".

Iar dacă vicleanul drac vede că nu poate opri, cu multele vicleşuguri, pe

nevoitor de la rugăciune, slăbind puţin se răzbună asupra lui, fie aprinzându-l spre mânie
şi stricându-i aşezarea cea bună dobândită prin rugăciune, fie întărâtându-l spre vreo altă
patimă şi îi întunecă mintea. De aceea zice: "Dacă te-ai ruga cum se cuvine, aşteaptă pe
cele ce nu se cuvin şi stai bărbăteşte păzindu-ţi roada ta, căci aşa s-a rânduit de la început:
lucrează şi păzeşte! Ca nu cumva lucrând, să laşi nepăzită osteneala pe care ai făcut-o. Iar
de nu vei face aşa, nimic nu vei folosi din rugăciune". Ce înseamnă a lucra şi a păzi,
sfântul a luat-o din Scriptura cea veche care zice: "A făcut Dumnezeu pe Adam şi l-a pus
în Rai să-l lucreze şi să-l păzească". Iar aici, Rai a numit rugăciunea, fericirea de
gândurile necuvioase. Mai ales atunci se cade să ne păzim cuvintele, faptele şi simţirile
cu multă atenţie, ca nu cumva din acestea să se ridice lupta asupra noastră. Iar dacă, fără
voie, sufletul va cădea în gânduri, să alergăm cu rugăciunea spre Cel ce ne-a făcut pe noi
şi El pe toate acelea le risipeşte. Nu este altă lucrare mai bună şi mai fără de grijă ca
aceasta. Astfel întărindu-ne Dumnezeu vom păzi sufletele în frica Lui nelăsându-ne
mintea risipită de slăbirea gândurilor, nici de veselia cea deşartă. Şi nici umilinţa nu o
vom pierde din suflet pentru că gândul cel slab nu s-a întărit. Iar după lacrimi şi
rugăciune să ne păzim întru aceeaşi bună aşezare.

CUVĂNTUL 18

Despre lepădarea şi negrija cea adevărată, adică omorârea despre toate

Această minunată lucrare despre care am zis este astfel: trebuie lepădare de
orice grijă, omorâre faţă de toate şi îndeletnicirea cu luare aminte numai pentru lucrarea
lui Dumnezeu, precum au zis Părinţii cei mari care au cunoscut aceasta, cu luare aminte
şi cu înţelepciune.

Zice Marele Macarie: "Cel ce vrea să se apropie de Dumnezeu, să se

îndeletnicească cu viaţa veşnică, să fie locaş al lui Hristos, să se învrednicească cu Duhul
Sfânt şi să ia roada Duhului, iar poruncile Domnului să le împlinească curat şi fără
prihană şi aşa să înceapă. Întâi să creadă cu adevărat Domnului, să se dea pe sine cu totul
poruncilor Lui, să se lepede de lume şi de toate ale ei, pentru ca mintea să nu se mai
îndeletnicească cu vreunul din lucrurile cele văzute, ci numai pe Domnul şi poruncile Lui
să le aibă înaintea ochilor şi numai Lui să-i slujească şi să-i placă. Să petreacă
întotdeauna în rugăciune, nădăjduind în cercetarea şi ajutorul lui Dumnezeu. Mintea să o
aibă pururea la aceasta şi să se ostenească totdeauna la tot lucrul bun şi în toate poruncile
Domnului cât va fi cu putinţă, chiar şi nevrând inima minţii". În alt loc zice: "Să ai viaţă
tăcută, fără de grijă şi omorâtă despre toate. După ce vei fi agonisit acestea, abia atunci
învaţă despre rugăciune şi luare aminte".
 Sf. Isaac zice către cei ce voiesc cu adevărat să petreacă în linişte şi să aibă
mintea curată în rugăciune: "Depărtează-te de vederea lumii şi opreşte-te de vorbe şi nu
primi des prieteni în chilia ta, în orice chip ar veni, afară numai de cei ce sunt de un
obicei cu tine, de un suflet şi împreună tăinuitori şi teme-te de tulburarea sufletească. Ca
să scapi de tulburarea cea fără voie, fereşte-te de întâlnirile cele nepotrivite. Căci dacă ne
vom păzi de acestea şi ne vom depărta de ele, vom avea şi liniştea cea sufletească".
Aceasta o spun cei ce au cunoscut din însăşi trăire proprie. Că după ce încetăm din multă
vorbire, chiar dacă aceasta este bună, ne tulburăm cu cugetul şi fără de pricină, deoarece
cele vorbite şi auzite stăruie în noi multă vreme şi fără să vrem noi. Căci vorbele cele
spuse celor iubiţi, fac tulburare şi împuţinează foarte mult paza minţii şi învăţătura cea de
taină.

Iar în alt loc şi mai greu vorbeşte despre aceasta: "O, ce răutate este vederea şi
vorbirea pentru cei ce petrec în liniştea cea adevărată! O, fraţilor! Precum mulţimea
poleiului căzând pe mugurii pomilor îi usucă, tot aşa şi vorbele omeneşti, măcar că sunt
mici de tot şi par a fi de folos, usucă florile faptelor bune, care au crescut de curând, prin
lucrarea liniştii şi încă sunt tinere şi înconjoară pometul sufletului, cel sădit lângă
izvoarele apelor pocăinţei. Şi precum mulţimea brumei, căzând peste cele crescute de
curând le păleşte, aşa şi vorbele omeneşti, usucă rădăcina minţii noastre, care scoate
verdeaţa faptelor bune". Deci, dacă vorba vatămă sufletul, chiar şi a celor ce se află în
toată înfrânarea şi întru sporire, cu atât mai mult vederea şi grăirea cu cei proşti şi fără
minte, ca să nu zic cu a mirenilor. Că precum un om de bun neam şi cinstit, când se
îmbată uită de bunul său neam şi-şi necinsteşte dregătoria făcându-şi de râs cinstea sa
prin vorbele spuse din cauza beţiei, tot aşa şi întreaga înţelepciune a sufletului se tulbură
de vederea şi de vorbele oamenilor, uită de păzirea sa, i se împuţinează întru pricepere
păzirea şi voia lui şi se destramă întru el toată starea bunei sale aşezări. Iar dacă vorbirea
şi risipirea gândurilor în puţină vreme aduce atâta pagubă celui ce se află în linişte – căci
vederea şi auzirea sunt îndeajuns pentru tulburarea priceperii întru cele dumnezeieşti, prin
răceala ce urmează din multa vedere şi auzire ce vom zice despre întâlnirile care se fac
adesea şi cu îndelungare.

Iar în alt loc zice: "Cel ce iubeşte vorbele lumii, acela se lipseşte de viaţă şi nu
am ce zice pentru dânsul, decât a-l plânge cu suspinare nemângâiată, care umileşte
inimile celor ce o aud". Şi iarăşi zice în alt loc: "O vedere mirenească poate da tărie
patimilor, poate slăbi pe cel nevoitor şi poate schimba buna lui aşezare". De aceea
călugărul să nu se amestece cu cele ce-l luptă pe el, ci să se depărteze de apropierea
tuturor celor prin care este ispitită voia lui. Deci, când vine omul către Dumnezeu şi face
aşezământ cu El, să se ferească de toate acestea: dregătorie mirenească nici să nu o vadă,
nici să nu audă cuvânt de-al lor, sau despre dânşii. Şi multe alte asemenea acestora scrie
acest sfânt şi alţi sfinţi. Şi aşa se crede adevărul neschimbat.

CUVÂNTUL 19

Că nu se cade înainte de vreme şi cu asemenea măsură a începe această lucrare

 Aceste bune şi binecuvântate lucruri se cade a le face cu socoteală, la vreme
potrivită şi cu măsură, precum zice Marele Vasile: "În tot ceea ce faci, înainte de toate să
ai dreapta socoteală, că fără de aceasta şi cele bune se prefac în cele rele, fiind făcute fără
vreme şi fără măsură. Iar cel ce va aşeza vremea şi măsura cu dreaptă socoteală, minunat
lucru va afla.

ai Scărarul, luând cuvântul Scripturii, zice: "Vreme potrivită trebuie la tot

lucrul care se află sub cer şi în toate cele pentru sfinţita noastră vieţuire, fiecărui lucru
trebuindu-i vremea lui". Şi puţin mai departe adaugă: "Este vreme pentru linişte şi vreme
pentru grăirea fără tulburare, vreme pentru rugăciune neîncetată şi vreme pentru slujire
nefăţarnică. Ca nu cumva fiind înşelaţi de lăudăroasa nevoinţă, să căutăm mai înainte de
vreme pe cele ale vremii, iar la vremea cea potrivită să nu le dobândim".

Deoarece este vreme pentru a semăna ostenelile şi este vreme pentru a secera
spicele odihnei a spus cu pildă în altă parte: "Nu-i fără rost ostaşului celui iscusit să nu se
dea la lupta de sine şi este nevoie ca monahul, care nu a învăţat deprinderea patimilor
sufleteşti să înceapă tăcerea, căci unul are nevoie sufleteşte iar altul trupeşte. Puţini sunt
acei care petrec în liniştea cea adevărată şi anume aceia care au primit mângâierea cea
dumnezeiască a înştiinţării ostenelilor şi ajutorul luptelor".

Marele Varsanufie a zis fratelui care cetise la Pateric: "Dator este cel ce voieşte
cu adevărat să se mântuiască, mai întâi să rabde împreună cu oamenii ocări, necinste şi
celelalte, asemenea Domnului şi apoi să meargă la liniştea cea desăvârşită". Ce este
urcarea pe cruce, adică omorârea despre toate? Răspuns-a bătrânul: "Bine au zis Părinţii
şi într-alt fel nu este". Şi către altul a zis: "Liniştea, înainte de cunoaşterea de sine este să
te afli în smerenia cea adevărată". Şi iarăşi a zis: "De vei îndrăzni să treci peste măsura ta,
vei pierde şi pe cele ce le ai. Ţine calea cea de mijloc luând aminte la voia lui
Dumnezeu". Că de va voi cineva mai înainte de vreme să petreacă fără de grijă, vrăjmaşul
cel de obşte îi aduce lui atâta tulburare şi neodihnă, încât îl face să zică: "Mai bine era să
nu mă fi născut!"

Se întâmplă lucrul acesta, zice sfântul, deoarece multe înşelăciuni urmează

acestora, după cuvântul lui Grigorie Sinaitul. Că mulţi în tăcerea cea neiscusită au fost
înşelaţi de demult şi acum şi după multe osteneli. Iar noilor începători, care se dedau la
tăcerea cea cu nepricepere, li se întâmplă şi ocară şi râs. Deoarece aducerea aminte de
Dumnezeu adică rugăciunea minţii este mai înaltă decât toate lucrările şi cap al faptelor
bune, fiind ea dragoste de Dumnezeu. Iar cel ce vrea, fără de ruşine şi cu îndrăzneală, să
vie la Dumnezeu şi să vorbească cu El întru sine, lesne este omorât de draci, ca unul ce
este îndrăzneţ şi nebăgător de seamă, căutând mai mult să ajungă la vrednicie mai înainte
de vreme. Căci numai cei puternici şi desăvârşiţi se pot lupta deosebi cu dracii şi pot
arunca cu tărie asupra lor sabia, scapă de moarte alergând cu bună cuviinţă şi cu temere,
ferindu-se de lupte şi neîndrăznind a se lupta mai înainte de vreme.
 Auzind noi acestea, se cade a ne păzi şi a nu îndrăzni înainte de vreme la cele
înalte, ca să nu ne vătămăm şi să nu ne pierdem sufletul, ci să petrecem în vremea care se
cuvine şi cu măsura cea de mijloc, ceea ce, precum se vede, este mai uşor.

Sfânta Scriptură mărturiseşte că nu este spre cădere calea cea de mijloc şi că

întâi trebuie a ne deprinde împreună cu alţii. Iar cele de mijloc însemnează a petrece în
tăcere cu unul sau cu doi fraţi. Precum porunceşte şi Scărarul ca cei ce voiesc să slujească
de-a pururi lui Hristos, să-şi aleagă locul, felul de petrecere şi şederea potrivit cu firea lor.
Şi trei aşezământuri zice că are viaţa călugărească: starea cea bărbătească sau singuratică
adică sihăstrească, petrecerea în linişte cu unul sau cu doi şi viaţa de obşte. Şi adunând
din Scriptură zice: "Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga, ci mergi pe calea cea
împărătească". Căci pentru pricinile zise mai înainte, calea de mijloc, adică petrecerea în
linişte cu unul sau cu doi, multora a fost foarte lesnicioasă. Iar unul singur fiind, de va
cădea în trândăvie sau în deznădăjduire sau în somn, nu are om care să-l ridice pe dânsul.
Şi însuşi cuvântul Domnului adăugând, zice: "Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele
meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor". Şi în alt loc zice Scriptura : "Bine este a fi doi, mai
mult decât unul, adică bine este cu Tatăl, cu Fiul şi cu lucrarea Sfântului Duh a se lupta
împotriva celor ce s-au întâmplat mai înainte în lume". Şi după puţin zice: "Cei ce se pot
sui din linişte ca dintr-un iad la cer, acelora nu li se potriveşte deloc viaţa de obşte, având
îndreptători pe cei ce îi îndreptează, şi cei neiscusiţi, iarăşi, nu trebuie să petreacă în
tulburările şi smintelile vieţii de obşte. Iar cei ce sunt biruiţi de patimile cele sufleteşti, au
poruncit Părinţii, ca nici să ne se atingă de linişte şi mai ales de cea de unul singur". Iar
patimile sufleteşti sunt acestea: slava deşartă, părerea de sine, vicleşugul şi celelalte
asemenea. Cel ce pătimeşte de acestea şi se retrage în linişte, este asemenea celui ce sare
din corabie pe o scândură, părându-i-se că a ajuns la uscat fără osteneală. Iar cei ce se
luptă cu lutul, adică cu patimile trupeşti, se pot linişti, dar nu la întâmplare, ci numai la
vreme potrivită şi nu singuri ci dacă au povăţuitor, căci la linişte osebită trebuie tărie
îngerească. Apoi amintind de unele patimi sufleteşti, zice: "Cei ce sunt luptaţi de acestea
să nu îndrăznească a vedea nici urma liniştii, ca nu cumva să pătimească ieşirea din
minţi". Vedem din Sfintele Scripturi, că mulţi din sfinţii şi minunaţii Părinţi aşa au
învăţat şi aşa au făcut ei înşişi. Mai mult decât toţi, Sf. Isaac a fericit liniştea, iar Marele
Arsenie a fost desăvârşit petrecător al liniştii. Dar şi el a avut pe cei ce-i slujeau lui şi
ucenici. Tot aşa şi Nil Sinaitul şi Daniil Schiteanul au avut ucenici şi mulţi alţii, precum
mărturisesc scrierile despre dânşii. Şi pretutindeni aflăm în sfintele scrieri că este lăudată
petrecerea în linişte cu unul sau cu doi, precum şi singur, am văzut în Sfântului Munte al
Athosului şi în părţile împărătescului oraş al Constantinopolului şi prin multe alte părţi
sunt petreceri ca acestea. Oriunde vei afla vreun bătrân duhovnic, acela întotdeauna are
un ucenic sau doi şi la nevoie pe al treilea. Şi de petrece cineva în linişte, la vreme de
nevoie venind se luminează de vorbele cele duhovniceşti. Iar noi, cei ce am început de
curând şi suntem nepricepuţi, să ne învăţăm unul pe altul şi să ne întărim precum este
scris: "Frate pe frate ajutând, se face tare ca o cetate". Apoi avem învăţători neînşelători
Scripturile cele insuflate de Dumnezeu, de aceea nouă ni se pare că este mai lesne să
petrecem în lucrul lui Dumnezeu cu fraţi credincioşi de acelaşi gând, cu unul sau cu doi şi
să învăţăm voia lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi.
 Dacă va ajuta Dumnezeu pe cineva să înţeleagă mai mult, frate pe frate să
întărească, să se ajute unul pe altul şi pe cel luptat de draci şi supărat de patimi, precum
ne învaţă Sf. Efrem. Aşa, cu darul lui Dumnezeu, să ne îndreptăm spre lucrurile cele
bune, iar mai presus de toate să ne întărim cu rugăciunea.

Iar când vom voi să zidim locaşul liniştii, să avem înştiinţare de la Dumnezeu
care ne duce la lucrurile cele desăvârşite, precum zice Scărarul, adică şederea cu răbdare,
ca nu cumva după punerea aşezământului, să fim de râs vrăjmaşilor şi poticnire celorlalţi
lucrători, ci să stăruim în lucrul domnului nostru Iisus Hristos cu rugăciunile Prea Curatei
Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi ale tuturor sfinţilor, care au strălucit în
faptele cele bune.

Să ştim şi acest lucru, că alegem să vieţuim în linişte nu ca să facem pravilă

multă, precum învaţă Sf. Isaac, deoarece se ştie că viaţa de obşte cu mai mulţi este mai
prielnică la aceasta, ci ca să ne depărtăm de tulburările şi de gâlcevile cele nefolositoare
şi celelalte lucruri neplăcute lui Dumnezeu. Şi ca să petrecem în poruncile lui Dumnezeu,
agonisindu-ne cele de trebuinţă prin ostenelile noastre, sau primind puţină milostenie, de
unde va socoti bunătatea lui Dumnezeu. Iar de cele netrebuincioase ferindu-ne cu tot
chipul, fugind ca de un venin aducător de moarte de gâlcevile, de vrajbele şi de
tulburările ce se fac pentru dobândirea celor trupeşti. Şi făcând cele plăcute lui
Dumnezeu, adică: rugăciune, cântare, citire de învăţătură duhovnicească şi lucrare cu
mâinile sau şi alte lucrări de vor fi, pe acestea să le aducem lui Dumnezeu cu putere în
omul cel dinlăuntru şi aşa întru toate cele bune să dăm slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh, lui Dumnezeu cel unul, care este în trei feţe, acum şi pururea şi-n vecii vecilor,
AMIN!

Am scris acestea eu nepriceputul, pe măsura proastei mele înţelegeri, spre

aducerea aminte, mie şi celor asemenea mie, care sunt în rânduiala celor ce învaţă, de vor
vrea. Şi precum şi la început am zis, nu de la mine le-am scris, ci de la Sfinţii Părinţi cei
purtători de duh, care au fost luminaţi întru cunoştinţă. Că toate care sunt aici, nu sunt
fără mărturia Dumnezeieştilor Scripturi.

Iar de se va găsi întru acestea ceva neplăcut lui Dumnezeu şi nefolositor

sufletului, din pricina necunoştinţei mele – ceea ce însă să nu fie – mă rog de iertăciune.
Sau de va înţelege cineva mai mult sau mai de folos, acela să facă aşa şi eu mă bucur
pentru aceasta. Iar cel ce va afla vreun folos din acestea, să se roage pentru mine
păcătosul, ca să aflu milă înaintea Domnului.

AL ACELUIAŞI NIL

AŞEZĂMÂNT UCENICILOR SĂI

 Cu toată lucrarea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi cu sporirea
Prea Curatei Maicii Sale, am scris scriptură de folos sufletesc pentru mine şi pentru fraţii
mei, cei de-a pururea întru Domnul, care sunt de un obicei cu mine. Că aşa vă numesc eu
pe voi fraţi, iar nu ucenici, că unul ne este nouă învăţător, Domnul nostru Iisus Hristos
Fiul lui Dumnezeu, cel ce ne-a dat nouă Sfintele Scripturi şi Sfinţii Apostoli şi
Preacuvioşii Părinţi, cei ce învaţă spre mântuirea neamului omenesc, pentru că toţi aceştia
, ei mai întâi au făcut cele bune şi apoi au învăţat şi pe alţii.

Ci eu sunt lucrător al nici unei fapte bune, ci numai grăiesc Dumnezeieştile

Scripturi celor care le primesc şi vor să se mântuiască. Şi fiindcă Scriptura grăieşte că
nemernici şi muritori suntem aici iar după moarte este viaţa cea veşnică: fie odihnă, fie
muncă, precum va răsplăti Dumnezeu fiecăruia după lucrurile sale de aceea şi noi aici se
cade să ne grijim de viaţa cea de după moarte, şi de aceea şi eu am lăsat scriere întru
Dumnezeu fraţilor mei pentru mântuirea mea şi a tuturor celor ce voiesc, sfătuind către
cele mai bune şi păzire de nebăgarea de seamă şi de viaţa rea, de oamenii cei ce rău
înţeleg cele trupeşti şi de poruncile cele deşarte, care au venit de la vrăjmaşul nostru cel
de obşte şi din lenea noastră.

Deci, în chip cuviincios, am socotit că la început să scrie cele despre credinţă.

Cred întru unul Dumnezeu, Cel în Treime slăvit, în Tatăl, în Fiul şi în Duhul
Sfânt, în cea de o fiinţă şi nedespărţită. De asemenea despre întruparea fiului lui
Dumnezeu cred că El este Dumnezeu desăvârşit, aceasta o mărturisesc, precum şi
celelalte mărturisiri ale dreptei credinţe, toate le primesc şi le mărturisesc din tot sufletul.

Asemenea şi pe Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoarea, Preasfânta,

Preacurata, cu multă credinţă şi dragoste o mărturisesc, o primesc şi o proslăvesc şi mă
unesc cu bun darul lui Hristos.

Cu tot sufletul alerg la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică şi

primesc toate învăţăturile pe care ni le-a lăsat Domnul şi Sf. Apostoli şi Sf. Părinţi, cele a
toată lumea şapte Soboare şi cele de pe alocuri şi a celorlalţi Sfinţi Părinţi şi pe care le-a
primit Sfânta Biserică şi predându-ni-le nouă ne-a poruncit pentru dreapta credinţă şi
pentru aşezământ. Pe toate acestea le primesc şi le cinstesc cu multă dragoste, iar
învăţăturile şi poruncile ereticeşti ale dascălilor celor mincinoşi pe toate le afurisesc, eu şi
cei împreună cu mine şi toţi ereticii să ne fie nouă streini.

ai fiindcă mulţi fraţi buni şi evlavioşi vin la mine voind să vieţuiască, şi eu mă

lepăd de mulţi, pentru că sunt om păcătos şi neînţelept, neputincios şi cu sufletul şi cu
trupul şi întorcându-se aceia de la mine nu mă lasă să mă odihnesc, nici nu contenesc să
mă supere şi pentru aceasta ne fac nouă tulburări, de aceea zic, socotind că aceasta este
voia lui Dumnezeu, am hotărât ca acei care vin la noi, să primească şi să păzească
poruncile lui Dumnezeu, iar nu să răspundă împotrivă, îndreptăţindu-se cu păcat şi
grăind, că acum nu mai este cu putinţă a trăi după sfintele rânduieli şi nici a urma sfinţilor
Părinţi. Chiar dacă noi suntem neputincioşi, totuşi trebuie să ne asemănăm şi să urmăm
pururea pomeniţilor şi fericiţilor Părinţi deşi nu putem ajunge la măsura lor. Iar dacă
cineva nu voieşte să facă aşa, să nu mă mai supere pe mine ticălosul, pentru că pe unii ca
aceştia eu îi trimit fără folos, precum am zis şi mai înainte, deoarece aceştia nu vin cu dor
de Mântuire ci ca să mă silească zadarnic. Iar cei ce trăiesc la noi şi nu se sârguiesc să
păzească acestea şi nici nu ascultă cuvântul nostru pe care li-l grăiesc din Sfintele
Scripturi, unora ca acestora n-am ce să le spun, pentru că au rânduială de sine şi
nevinovat sunt eu de dânşii.

Dacă însă voiesc să vieţuiască după Rânduială, îi primesc cu bucurie ai le

grăiesc lor cuvântul lui Dumnezeu, deşi eu însumi nu-l fac, şi aşa poate, cu darul cel bun
al lui Hristos şi cu rugăciunile celor ce se folosesc mă voi învrednici şi eu de cele zise în
dumnezeiasca scriere a Scării: "Fiind ei ticăloşi şi afundaţi în păcate, învăţau pe cei ce
petreceau cu dânşii cele pentru mântuire ca să nu se afunde şi ei în această tină. Şi pentru
aceştia care s-au mântuit, i-a izbăvit Dumnezeu şi pe aceia din tină". Şi iarăşi: "Nu voiesc
să fiu judecător aspru al celor ce învaţă cu cuvântul şi sunt mai lenevoşi în lucrare că de
multe ori lipsirea Lucrului a împlinit-o folosul cuvântului".

Sau precum învaţă Sf. Maxim: "Mulţi suntem cei ce grăim dar puţini cei ce
facem însă este o datorie: cuvântul lui Dumnezeu să nu-l tăinuiască nimeni, cu a sa
nebăgare de seamă, ci, mărturisindu-ne neputinţa, să nu ascundem adevărul lui
Dumnezeu, ca nu cumva să ne facem vinovaţi de călcarea poruncilor, prin greşita tâlcuire
a Cuvântului lui Dumnezeu".

De aceea, cercetând Dumnezeieştile Scripturi, poruncim celor ce vin la noi şi

au nevoie de ele – ci mai degrabă nu noi poruncim ci fericiţii Părinţi, din dumnezeieştile
Scripturi – le poruncim zic, să se sârguiască cu multă atenţie să le păzească pe acestea
căci aşa voim şi păzim şi noi. Iar dacă cineva din fraţi, din lenevire şi nebăgare de seamă
va cădea din cele poruncite lui în oarecare păcate, să se mărturisească celui mai mare şi
acela va îndrepta greşeala după cuviinţă. Fie că se întâmplă greşeala în chilie, fie afară
undeva, prin mărturisire se face multă îndreptare. Însă trebuie să aibă multă grijă pentru
ca mai vârtos să păzească cele poruncite. Multora le vine greu să-şi taie voia după
Dumnezeu şi fiecare din ei îşi are cu prisosinţă rânduiala proprie de sine. Pe aceştia zice
dumnezeiasca Scriptură, că e mai bine a-i izgoni decât a-i lăsa să-şi facă voia lor, că cel
ce a izgonit adesea a făcut mai smerit pe cel izgonit, silindu-şi să-şi taie voia sa, iar cel ce
a socotit iubire de oameni făcând pogorământ faţă de aceştia, i-a făcut ca să-i blesteme în
vremea sfârşitului lor.

Şi acest lucru l-au poruncit sfinţii Părinţi cu hotărâre şi anume ca cele de

trebuinţă pentru slujba Domnului şi a Prea Curatei Sale Maici, precum şi cele pentru
hrana zilnică şi celelalte lucruri de nevoie, să le agonisim din osteneala mâinilor noastre,
căci zice Apostolul: "Cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce". Petrecerea şi lucrarea
noastră să se rânduiască în lucrurile care se pot face sub acoperământ sau dacă este
nevoie şi afară. A ara cu plugul sau a face şi alte osteneli grele în viaţa de obşte este lucru
lăudat de dumnezeieştile Scripturi, dar este de ocară pentru cei ce trăiesc în singurătate.
Şi dacă din pricina neputinţei voastre şi a altor pricini binecuvântate nu ne vom putea
îndestula trebuinţele numai prin lucrarea noastră, atunci să luăm puţină milostenie de la
iubitorii de Hristos, pentru cele de trebuinţă şi nu de prisos.
 Agoniselile făcute cu silnicie din osteneli străine nu sunt de folos cu nici un
chip. Căci, cum am putea păzi noi poruncile Domnului având acestea? Cel ce vrea să se
judece cu tine să-ţi ia haina, dă-i cămaşa încă. Deci, fiind noi pătimaşi şi neputincioşi, să
fugim de toate acestea ca de un venin purtător de moarte şi să le izgonim. La cumpărarea
celor ce sunt de trebuinţă şi la vânzarea rucodeliei să nu păgubim pe fratele nostru, ci mai
degrabă noi înşine să suferim pagubă. Tot aşa, pe cei ce lucrează la noi, de se va întâmpla
să fie mireni, să nu-i lipsim de preţul cu care ne-am tocmit, ci mai degrabă să dăm cu
blagoslovenie şi să-i slobozim în pace.

"De prisos, peste trebuinţă, nu ni se cade să avem, ci să dăm celor ce ne cer, iar
de la cei pe care i-am împrumutat, să nu cerem înapoi, aceasta a fost poruncită pentru cei
vicleni", grăieşte Marele Vasilie, iar "cel ce nu are de prisos întru cele de nevoie nu este
dator a face milostenie, căci dacă zice "nu am" nu a minţit", grăieşte Marele Varsanufie.
Este limpede deci: "Călugărul care nu poate face milostenie, poate zice cu faţa
descoperită: <<Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie!>>" zice Isaac Sirul. Căci
neagoniseala este mai înaltă decât dăruirea. Ci milostenia călugărului este de a ajuta pe
fratele cu cuvântul la vreme de nevoie şi a-l mângâia, în scârbă, cu pricepere
duhovnicească, dar şi aceasta numai cei ce pot să o facă.

Cei începători să rabde însă necazurile, nedreptatea şi ocările. Aceasta este

milostenia sufletească şi ea este cu atât mai mare, cu cât sufletul este mai presus decât
trupul, grăieşte Sf. Dorotei.

De va veni vreun străin, să-l odihnim pe cât ne stă în putinţa şi de este nevoie
să-i dăm hrană şi aşa să-l slobozim.

Iar din locaşurile noastre să nu plecăm oricum, la întâmplare, cu numai la mare

nevoie, că fără rost şi fără binecuvântare nu se cade să ieşim din chilia noastră.

După porunca marelui Vasile, egumenul să rânduiască ascultarea cuvenită

fraţilor, de asemenea şi învoirea de plecare, la vreme de nevoie, iar cel trimis să nu lepede
ascultarea cea întru Domnul şi nici să nu socotească slujba ca prilej de nepăsare, ci să se
întărească cu frica de Dumnezeu şi cu multă răbdare ca să fie de folos şi lui însuşi şi celor
dimpreună cu dânsul.

Toate cele pe care le-am scris voiesc să se împlinească atât în timpul vieţii
mele, cât şi după moarte. Să le împlinim întocmai, dacă sunt plăcute lui Dumnezeu şi spre
folosul sufletelor. Dacă nu, să facem numai ceea ce este de folos pentru suflet şi bine
plăcut lui Dumnezeu.

Despre înfrumuseţarea Bisericii, scrie Sf. Ioan Gură de Aur: "Dacă cineva
doreşte să aducă Bisericii vase de argint sau altă oarecare podoabă sfătuieşte-l să le
împartă săracilor, căci nimeni nu a fost osândit pentru că nu a înfrumuseţat o Biserică" şi
tot aşa grăiesc şi alţi sfinţi.
 Preacuvioasa şi Marea Muceniţă Evghenia nu a primit vasele de argint ce i se
aduseseră, zicând că nu i se cade călugărului să aibă agoniseală de argint. De aceea şi noi
să nu avem nicidecum vase de argint sau de aur, afară de Sfintele Vase. Tot aşa şi despre
celelalte podoabe de prisos, nu se cade a le avea, ci numai cele ce sunt pentru nevoile
Bisericii.

Marele Pahomie, nici clădirea Bisericii nu voia să fie înfrumuseţată, pentru că

fiind zidită Biserica Mănăstirii din Moshu şi având ea stâlpi frumoşi de cărămidă, a
socotit că nu e bine să se mire de lucruri făcute de mâini omeneşti şi să se mândrească cu
frumuseţea clădirilor. Deci. legând funii de stâlpi, a poruncit fraţilor să tragă cu toată
puterea, până când stâlpii s-au înclinat şi nu mai erau frumoşi, ca nu cumva, zicea el, din
cauza laudelor meşteşugului să alunece mintea şi să fie prinsă de cursele diavolului. Deci,
dacă Marele Pahomie a grăit şi a făcut aşa, cu atât mai mult ni se cade nouă să ne păzim
de unele ca aceste lucruri fiind noi neputincioşi şi pătimaşi şi alunecoşi cu mintea.

În privinţa mâncării şi a băuturii, să se urmeze împotriva voii trupului şi spre

îndrumarea sufletului, fugind de preasăturare şi de dulceţi. Să nu luăm cu îndestulare din
nici un fel de băutură. Cei sănătoşi şi tineri să-şi ostenească trupul cu post, cu sete şi cu
nevoinţă de putere, iar cei bătrâni şi neputincioşi să se odihnească puţin.

În chiliile noastre să nu avem vase şi lucruri de mult preţ şi înfrumuseţare. De

asemenea şi clădirea chiliilor şi celelalte lucruri ale locaşurilor noastre, toate să fie nu de
mult preţ şi neînfrumuseţate, precum grăieşte marele Vasile: "să fie lucruri care se găsesc
pretutindeni şi sunt lesne de cumpărat".

Femei în schit la noi să nu fie, ci neamul femeiesc, chiar şi din cele

necuvântătoare, este oprit a-l folosi la vreo slujbă şi să ne păzim de feţele cele netede cu
chip femeiesc.

DUMNEZEULUI NOSTRU SLAVĂ AMIN!

Răspunzând aşadar, pe cât ne-a fost cu putinţă, celor ce pătimesc de îndoială şi

se împotrivesc, fie cu cele de-a dreapta, fie cu cele de-a stânga, să trecem şi la cele
nedesăvârşite, plecând de la cuvântul Evangheliei care zice: "Doamne, au nu am semănat
sămânţă bună? Cum de a crescut neghină?!" Căci este cu putinţă să fie furat binele cu
cele rele, aşa cum în această sfinţită lucrare a minţii se împleteşte înşelătura ca volbura de
copaci. Iar aceasta se întâmplă din părere de sine a cărei tămăduire este smerenia,
cercetarea Scripturilor şi sfătuirea duhovnicească, iar nu fuga de deprinderea cu lucrarea
minţii.

Sfântul Grigorie Sinaitul zice că nu trebuie să ne temem sau să ne îndoim de a

chema pe Dumnezeu, chiar dacă unii s-au ale cu vătămare de minte, deoarece au pătimit
aceasta din nepricepere şi din înălţarea minţii. Iar pricină a înălţării este postul fără
socoteală şi fără măsură, precum şi viaţa de sine. Surpând prima pricină, zice acest sfânt:
"De aceea cel ce petrece în linişte este dator să ţină neabătut calea împărătească. Ca cel ce
începe fără măsură degrabă ajunge la părerea de sine, căreia îi este prielnică
înşelăciunea". Iar pe cea de-a două o taie zicând: "Numai cei puternici şi desăvârşiţi se
pot lupta cu dracii şi pot scoate sabia împotriva lor, adică cuvântul lui Dumnezeu". Iar
chipul şi lucrul înşelăciunii este unirea cu vrăjmaşul, cu partea poftitoare cea dinlăuntrul
mijlocului, vrăjmaşul imită pe cele duhovniceşti, în locul căldurii duhovniceşti aduce
înfierbântarea sa, în locul bucuriei veselie fără de rost şi dulceaţă spurcată, silindu-se să
ne facă să socotim înşelăciunea sa drept lucrare a harului. Ci vremea, simţirea şi iscusinţa
l-au vădit pe dânsul. Iar cea de-a două ferire învaţă zicând: "Dacă petreci în tăcere, cu nici
un chip să nu primeşti tot ce ai vedea cu simţirea sau cu mintea înlăuntru sau în afară, fie
chiar al lui Hristos, fie înger sau al vreunui sfânt, fie lumină, fie foc sau altceva". Şi aici
vine împiedicătorul şi arată lucrarea minţii drept pricină a înşelăciunii părându-i-se că
aceasta nu se amestecă cu cântarea cea din afară. Dar să fie spre încredinţarea tuturor că,
deşi înşelăciunea are putere să se furişeze în rugăciune sau în cântare, aceasta se întâmplă
din neiscusinţa ostenitorului, zice Sf. Ioan Scărarul.

Să vedem, să cercetăm şi să măsurăm deci, care este îndulcirea ce ne vine în

cântare de la dracul curviei şi care din cuvintele duhovniceşti şi din darul şi puterile ce se
află întru dânsele.

Când te rogi sau cânţi, păzeşte căldura care vine ca nu cumva să fie amestecată
cu doftoria cea amară. Ia seama că această înşelăciune se apropie şi de cei ce cântă şi de
cei ce învaţă rugăciunea. Fiindcă cei ce nu ştiu lucrarea minţii şi se grijesc numai ca să
ispăşească pravila cântării şi nu iau aminte la înfierbântarea poftei şi la gândurile rele, şi-
şi dau seama când se înfierbântă partea poftitoare şi se îndulceşte cu patima şi cu
împărtăşirea vrăjmaşului şi nici nu ştiu cum să scape de această. Ci se întâmplă cum zice
Scriptura: "Aud luptele şi primesc răni dar nu ştiu cine sunt cei ce-i luptă pre dânşii şi
pentru ce îi războiesc, deşi pe spatele lor şi mai ales pe feţele lor lucrează păcătoşii
fărădelegea". Din aceasta cunoscând deci că, nu lucrarea minţii este pricina înşelăciunii,
ci numai începerea de unul singur şi înşelarea minţii noastre, să nu fugim de aceasta, care
nu numai că nu ne aduce înşelăciune ci dimpotrivă ne deschide ochii minţii noastre, ca să
putem vedea şi cunoaşte înşelăciunea. Căci pe aceasta în veci nu o va putea cunoaşte
cineva, fie el şi mare pustnic şi trăitor în tăcere, dacă nu va învăţa această sfinţită lucrare
a minţii. Bine este dacă lucrătorii înţeleg şi acest lucru.

De se va înfierbânta căldura de la mijloc, singură de sine, fără gânduri de

curvie, ajungând la inimă, să nu ne înspăimântăm de aceasta şi nici să nu slăbim cu
sufletul, ci numai cu voia şi cu mintea să ne întoarcem la ea, ca şi cum ar trebui să o
respingem, deoarece şi pe aceasta de o va primi cineva şi o va socoti că este dar, se
înşeală. Singura lucrare neînşelată pentru cei ce au început de curând rugăciunea, este a o
începe cu mintea în inimă şi în inimă a o sfârşi, încât să se acopere mintea în adâncul
inimii, iar nu în partea poftitoare, precum zice sfinţitul Patriarh Calist.
 Mai mult decât orice se cade a înţelege de la început că luarea aminte, atenţia,
în vremea rugăciunii să nu fie la jumătatea inimii, nici în mijlocul inimii, ci deasupra
inimii să vegheze mintea.

Iar pricina acestui lucru, precum s-a cunoscut din cercare, aceasta este: dacă în
timpul rugăciunii, mintea se va uita drept la jumătatea inimii, apoi vrând-nevrând, uneori,
se atinge de căldura poftei, ca şi cum s-ar apropia de mijloc. Şi chiar de-şi va da seama de
aceasta şi se va întoarce de la dânsa, multă tulburare va avea din pricina neiscusinţii luării
aminte. Iar de va îndrăzni cineva să ia aminte în josul inimii, mintea acestuia, lăsându-se
toată prin mijloc şi acolo uitându-se în adâncul inimii şi făcând rugăciunea, preacurvie
face în inima sa, aprinzându-şi mădularele cu dulceaţa poftei curveşti şi de bună voie
dând loc vrăjmaşului înlăuntrul său. De care înşelăciune, mulţi amăgindu-se în vremile de
acum şi pătimind cele ce au pătimit, s-au lăsat de lucrarea minţii zicând că aceasta este
numai pentru cei sfinţi şi nepătimaşi. Astfel s-au poticnit şi pe sine şi pe cei ce au vrut să
încerce această luare aminte, ei cărora mai de folos le-ar fi fost să-şi lege o piatră de gât şi
să se înece, decât să se smintească pe sine şi pe mulţi alţi lucrători; fiindcă nu şi-au
mărturisit necunoştinţa, pentru că au început singuri şi cu îndrăzneală, ba şi pe alţii au
învăţat, zicând că toţi care vor veni la această lucrare, vor pătimi ceea ce au pătimit ei,
ceea ce să nu fie.

Deci se cade a umbri inima cu mintea de deasupra, privind necontenit în

adâncul inimii şi aşa a face rugăciunea. Căci, precum zice Scriptura, acesta este mijlocul
inimii şi nu partea cea dinspre piept. Pe acest mijloc şezând inima ca un împărat pe tron,
poate întoarce înapoi căldura poftei. Iar mai vârtos uitându-se de la acea înălţime, poate
pe toţi pruncii babiloneni, care se târăsc jos înaintea sa, pe unii să-i întoarcă, pe alţii să-i
gonească, iar pe alţii să-i ucidă lovindu-i de piatra care este Hristos.

Despre această rugăciune scurtă şi de cinci cuvinte, după glasul Apostolului,

care este: Doamne(1) Iisuse(2) Hristoase(3) Fiul lui Dumnezeu(4) Miluieşte-mă(5), a
scris cel dintâi Sf, Isihie două sute de capete, arătând în ele despre păzirea minţii şi despre
această rugăciune a lui Iisus. De asemenea Sf. Ioan Gură de Aur, Ignatie, Fotie şi Calist,
care au fost patriarhi ai cetăţii Constantinopolului, fiecare deosebit, cu toată
înţelepciunea, aşezând cărţi întregi numai despre această scurtă rugăciune şi luare aminte.

Sf. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, care însuşi a scris în cartea sa sfântă

şase capete, porunceşte celor duhovniceşti şi mirenilor să lucreze această sfinţită
rugăciune, ca o suflate cu mintea şi cu buzele. Apoi Sf. Nil pustnicul, Ioan Scărarul,
Filotei Sinaitul, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Nichita Stitat, Diadoh, Petru
Damaschin, Grigorie Sinaitul, Varsanufie, Filimon, Isaac Sirul şi după dânşii, acest Nil
de la Sorska.

Aceştia toţi şi mulţi alţii au aşezat multe cuvinte pentru această sfinţită lucrare a
minţii, ca unii care, văzând adâncimea ei, cu anevoie de ajuns, s-au nevoit unul după altul
să ne arate mai limpede călătoria ei. Căci nu este lesne de cunoscut această lucrare, cum
este cântarea cea din afară, nu numai mirenilor şi nici călugărilor.