Toate acestea le-am ştiut numai a doua sau a treia zi, de la

Khokha, dar în noaptea aceea bănuiam lucruri mult mai grave,

bănuiam că Chabà a surprins-o într-o noapte şi a spus aceasta d-nei
Sen. Înainte de patru dimineaţa m-am dus în bibliotecă, s-o aştept pe
Maitreyi cu veşti. Am stat acolo pînă ce s-a luminat bine, ascuns după
rafturi, dar Maitreyi n-a venit, şi nici sora lui Khokha, sau Lilu, prin
care ar fi putut să-mi trimeată un bilet scris. La şapte s-a coborît d-na
Sen jos să pregătească ceaiul şi a trebuit să mă strecor cu multă grijă
în odaia mea, ca să nu fiu observat.
Aşteptam tocmai să mă cheme la ceai, cînd inginerul intră la
mine în odaie, cu ochelarii negri ascunzîndu-i bine privirile, puţin
tremurînd de slăbiciune, şi începu oarecum emoţionat, dar prieteneşte:
― Dragă Allan, m-am hotărît să-mi fac operaţia aceea de ochi,
pe care mi-o cer de atîta timp doctorii. Va trebui să stau la sanatoriu
probabil vreo două-trei luni şi atunci m-am gîndit să trimit familia la
Midnapur, la nişte rude de ale mele.Şi pentru că şi d-ta eşti puţin
obosit, ai face bine să te recreezi undeva în munţi.
― Cînd trebuie să plec? articulai eu cu un calm care mă mira.
(De altfel,nu-mi dădeam încă bine seama ce se petrece cu mine şi am
savîrşit, în acea zi, o sumă de lucruri fără sami dau seama de ele.)
― Chiar astăzi, căci după masă eu mă duc la sanatoriu, vorbi
inginerul,observîndu-mă la adăpostul sprîncenelor negre.
― Bine, dar nu am unde să mă duc, trebuie să-mi găsesc casă,
trebuie să-mi iau lucrurile acestea...
Găsii putere să mă împotrivesc, deşi tot sîngele parcă mi se
scursese din vine, şi arătai nevolnic acele cîteva lucruri pe care le
aveam: un pat, un şifonier, biblioteca, două cufere, masa de scris.
Inginerul zîmbi foarte politicos.
― Un băiat energic ca d-ta iese întotdeauna din încurcătură.
Dacă pleci chiar acum, găseşti casă pînă la unu. Khokha îţi va aduce
lucrurile după-amiază cu un camion. Poate ai să locuieşti cu unul din
prietenii d-tale pînă cînd vei pleca la munte, şi apoi ai să te aranjezi
mai bine...
Tremuram tot cînd s-a ridicat să plece. Eu m-am îndreptat
instinctiv către şifonier, să-mi iau casca şi să plec îndată,
dar d-na Sen, care stătuse pe coridor şi ascultase tot, intră
în odaie şi-mi spuse zîmbind:
 ― Nu poţi pleca de aici pînă nu mănînci...
― Nu mai pot mînca nimic, spusei eu stins.
― Am să te rog eu şi ai să mănînci, continuă d-na Sen pe
acelaşi ton. Ceaiul e gata.
― La ce bun, acum? întrebai eu tot mai stins. (Simţeam că aş
putea să mă prăvălesc din clipă în clipă, căci ştiam că plec şi nu o
văzusem încă pe Maitreyi,şi nu ştiam ce face ea acolo sus.)
Inginerul plecă, şi izbucnii în plîns nebuneşte, smulgîndumi
părul, muşcîndu-mi pumnii. Mă întinsei în fotoliu sfîrşit, aproape
sufocat de o durere pe care nu ştiam pe ce nume să-i spun, căci nu mai
era nici dragoste, nici suferinţă, ci un sentiment de totală năruire, ca
şi cum m-aş fi trezit deodată singur într-un cimitir, fără nimeni lîngă
mine căruia să mă plîng, de la care să aştept mîngîîere. Parcă fusesem
rupt în zece bucăţi, căci îmi simţeam trupul numai o rană, sufletul
risipit, nu mai aveam nici voinţă, nici putere să mă dezmeticesc o
clipă. Intră Lilu, în lacrămi şi ea, şi îmi întinse repede un petec de
hîrtie. „Nu mă lasă să te văd. Nu-ţi zadarnici viaţa, nu te lăsa înfrînt.
Pleacă în lume şi arată tuturor curăţenia ta. Fii om şi ai să afli de mine
în curînd. Maitreyi.” Era un scris împleticit, într-o englezească
improvizată, cu pete de cerneală. Ascunsei repede hîrtia în palmă, căci
venea d-na Sen, cu servitorul, aducîndu-mi ceaiul.
― Nu pot mînca, nu pot mînca nimic, spusei eu, plîngînd.
― Te rog eu să iei o ceaşcă de ceai, vorbi blînd d-na Sen.
Am crezut că întrevăd în glasul ei milă şi puţină înţelegere şi,
amintindu-mi cît de bună fusese cu mine, cît de mult mă iubise şi mă
chema fiul ei, căci atîta dorise să aibă un fiu, alături de cele două fete,
nu m-am mai putut stăpîni şi am căzut la picioarele ei, îmbrăţişîndu-i-
le, plîngînd.
― Iartă-mă, mamă, nu mă lăsa să plec de aici! izbucnii eu,
iartă-mă, iartă-mă...
Lilu plîngea rezemată de uşă. D-na Sen n-a făcut o singură
mişcare de mîngîiere, ci a rămas dreaptă şi zîmbitoare cît timp eu m-
am zbătut la picioarele ei. Am simţit gheaţa aceasta şi m-am ridicat,
ştergîndu-mi ochii,suspinînd.
― Ia-ţi ceaiul, vorbi.
Am pus mîna pe ceaşcă, dar m-a înăbuşit un hohot şi miam
ascuns faţa cu braţul. Lilu n-a mai putut răbda şi a fugit pe coridor,
plîngînd. D-na Sen a rămas tot acolo, lîngă uşă, privindu-mă cu
acelaşi surîs îngheţat, puţin batjocoritor, îndemnîndu-mă:
― Ia-ţi ceaiul...
Am curăţit ca prin somn o banană şi am sorbit din ceaşca în
care se răcise ceaiul. Îmi contenise plînsul deodată şi suspinam numai.
Cînd m-a văzut că mi-am sfîrşit ceaşca, dna Sen a ieşit pe coridor şi a
chemat servitorul să ridice tava.
― Pot vedea copiii înainte de a pleca? mă rugai eu cerşind.
D-l Sen intră chiar atunci şi-mi spuse:
― Maitreyi e puţin bolnavă, nu se poate da jos din camera ei.
Apoi, adresîndu-se către doamna Sen:
― Cheamă pe Chabù.
Cum ieşi d-na Sen din odaie, inginerul îmi întinse un plic închis
şi-mi spuse:
― Să citeşti asta numai după ce părăseşti casa mea. Şi dacă
vrei să-mi mulţumeşti pentru binele pe care ţi l-am făcut, aici, în
India, respectă cele ce te rog eu...
Plecă înainte ca eu să am timp să mai spun o vorbă. Luai plicul
cu un tremur de slăbiciune şi-l vîrîi automat în buzunar. Cînd o văzui
pe Chabù, o cuprinsei numaidecît în braţe şi începui s-o leagăn
plîngînd.
― Ce-ai făcut, Chabù, ce-ai făcut?
Biata fată nu înţelegea nimic, dar văzîndu-mă plîngînd, începu
şi ea să plîngă şi să mă sărute pe obraz, căci eu îmi aplecasem capul
către trupul ei plăpînd şi o legănam aşa, în neştire.
― Ce-ai făcut, Chabù? atît îi puteam spune.
― Dar eu ce ştiam? întrebă ea, încercînd parcă să se trezească.
De ce plîngi, dadà? Tu de ce plîngi?
Am lăsat-o din braţe ca să-mi şterg faţa. De altfel, d-l şi dna
Sen veniseră din nou şi şedeau în uşă, amîndoi de gheaţă, parcă mi-ar
fi spus: „Haide, e timpul să pleci”...
Am sărutat-o încă o dată pe Chabù pe amîndoi obrajii, apoi,
venindu-mi în fire, mi-am luat casca, am îngenuncheat în faţa
doamnei şi domnului Sen, punîndu-mi palmele pe piciorul lor drept
― cel mai vulnerabil salut pe care îl ştiam eu ― şi am plecat.
― Good-bye, Allan, îmi spuse inginerul, întinzîndu-mi mîna.
 Dar eu mă prefăcui că nu văd şi trecui înainte, pe coridor.
Chabù alergă după mine, hohotind.
― Unde pleci, dadà? Unde pleacă Allan-dadà? întrebă pe
maică-sa.
― Dadà e bolnav şi se duce să se vindece, îi spuse d-na Sen
într-o, bengaleză şoptită, apucînd-o în braţe, ca să nu iasă în stradă
după mine.
Cînd am coborît treptele verandei, mi-am ridicat ochii spre
balconul cu glicine şi am văzut o clipă pe Maitrey.
Atunci m-am auzit strigat, un ţipăt scurt şi înspăimîntat, şi
am zărit-o cum cade lată în balcon. Am vrut să mă întorc,dar m-am
întîlnit cu inginerul pe coridor.
― Ai uitat ceva, Allan? mă întrebă el, bănuitor.
― Nimic, sir, n-am uitat nimic...
Am plecat repede. M-am suit în cea dinţii maşină şi am dat
adresa lui Harold. Cînd porneam, am încercat să mai privesc încă o
dată casa din Bhowanipore, dar mi s-au înlăcrămat ochii, maşina a
virat, şi n-am mai văzut nimic.
M-am trezit cînd maşina tocmai ocolea către Park Street.Am
desfăcut plicul lui Sen şi am cetit, cu inima strînsă, cele ce-mi scria el,
în englezeşte, fără cuvîntul de început, pe o coală care purta în colţul
de sus cuvintele „strict confidenţial” subliniate.
„Dumneata eşti străin, şi eu nu te cunosc. Dar, dacă eşti
capabil să consideri ceva sacru în viaţa d-tale, te rog să nu
mai intri în casa mea, nici să încerci să vezi sau să scrii vreunui
membru al familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la
birou, şi, dacă ai vrea vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte
pe care un necunoscut le poate scrie unui necunoscut sau un
funcționar superiorului său. Te rog să nu pomeneşti de această notă
nimănui şi rupe-o după ce o vei ceti. Raţiunea acestei purtări trebuie
să-ţi fie evidentă, dacă ţi-a mai rămas cît de puţină minte în nebunia d-
tale. Îţi cunoşti ingratitudinea şi ofensa pe care mi-ai adus-o!
P.S. Te rog nu fii inoportun, încercând. să te explici şi
adăogînd astfel alte minciuni la depravatul d-tale caracter.”