Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

A. PRELIMINARII:  noțiuni de teorie literară B. PRELIMINARII  despre Lucian Blaga

1. Chatarsis = crezul artistic potrivit căruia o operă de artă 6. Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l
trebuie realizată pentru a duce la purificarea spiritului eului lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-
creator (scriem pentru a ne exprima pe noi înșine); un mister şi mai mare.
2. Mimesis = crezul artistic potrivit căruia o operă de artă 7. Veacuri de-a rândul, filozofii au sperat că vor putea odată
trebuie realizată pentru a imita/copia realitatea pătrunde secretele lumii. Astăzi filozofii n-o mai cred… Eu
imediată/obiectivă; însă mă bucur că nu ştiu şi nu pot să ştiu ce sunt eu şi lucrurile
3. Arta poetică = creație literară în care autorul își exprimă din jurul meu, căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii
opiniile proprii cu referire la: un înţeles…Omul trebuie să fie un creator, de aceea renunţ cu
Felul în care se scrie o opera literară; bucurie la cunoaşterea absolutului.
Rolul operei literare; 8. Pentru Lucian Blaga:
Cum se naște opera literară;  Cunoașterea = posibilă doar prin iubire;
Rolul autorului ca și creator de frumos;  Cunoșterea Absolută nu se poate realiza decât
Într-o artă poetică, autorul încearcă să răspundă la niște dacă:
întrebări fundamentale:  Găsim în noi înșine capacitatea de a
 Ce este creatorul? accepta și adânci toate misterele
 Ce este creația? lumii;
 Cum se naște o operă de artă și care este efortul și/sau
(sacrificiul) pe care trebuie să îl facă un creator  Încercăm să distrugem tainele lumii/
pentru opera sa? să demitizăm/să desacralizăm;
 Creația trebuie să fie chatarsis sau mimesis?  Universul = mister;
 Artistul este un individ plasat între
4. Cunoașterea paradisiacă = specifică oamenilor de știință; sacru (divin) și profan (uman)
aceștia își pun întrebări, cercetează și doresc să afle
răspunsuri care țin de rațiune;
5. Cunoașterea luciferică = specifică poetului, care nu vrea să Este capabil de creație, prin Își pune întrebări, așteaptă
ofere răspunsuri ci să creeze noi mistere; poetul știe că nu intermediul căreia poate să atingă răspunsuri, este înclinat spre
absolutul. raționalizare.
există adevăr absolut, ci doar răspunsuri valabile pentru sine. = iubire = simțuri = destin
= creație = har = dăruire = înger creator

 Actul poetic = atitudinea asumată față de misterele lumii,

emoție declanșată de măreția și complexitatea acestora.
 9. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii deschide volumul de debut al poetului Lucian Blaga: Poemele luminii, apărut în 1919

(Fapt dovedit științific): Întunericul ascunde o mulțime de mistere. Dacă avem răbdare pentru ca privirea noastră să se obișnuiască cu
întunericul, vom putea vedea foarte departe, în zare, o mulțime de lucruri. Dacă, însă, suntem tentați să aprindem o lumină, vom putea vedea foarte
bine lucrurile aflate în imediata noastră apropiere dar nu vom mai putea vedea în depărtare. De aceea, ceea ce vedem în lumină este, de fapt, un
univers pe care îl cunoaștem este restrâns, limitat, fragmentar.

SIMBOLURI:
Lumina = cunoaștere;  lumina mea = gândirea poetică, imaginația, care are ca scop potențarea misterului;
 lumina altora = gândirea rațională, paradisiacă;
Crorola de minuni a lumii = tainele universului, misterele; ( lumea = o floare uriașă care ascunde între petalele ei o mulțime de mistere)

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii  Eu nu doresc să dau răspunsuri la întrebări, să lămuresc mistere…
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc  Nu îmi pun întrebări legate de marile mistere ale lumii
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.  (întrebări referitore la) natură, oameni, iubire, moarte...
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns  Alții, cu întrebările lor, vor să distrugă misterul lumii...
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare  Eu, cu imaginația mea, prin creație, pot să adâncesc misterul universal, să
măreşte şi mai tare taina nopţii, aduc un plus de frumusețe acestuia...
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
GENERALITĂȚI: Eugen Lovinescu il considera pe
Lucian Blaga unul dintre cei mai originali creatori de
imagini ai literaturii noastre.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
deschide volumul de versuri «Poemele luminii«  (1919),
fiind o arta poetică. Lucian Blaga modifică conceptul de act
poetic care nu mai este înțeles ca «arta, meștesug », cum se
întâmplă la Tudor Arghezi ci ca atitudine subiectivă asumată
față de lume, ca modalitate fundamentală de situare a eului
în univers.
Spre deosebire de alti poeți, pe Blaga nu îl interesează
textul care va rămâne ci pe participarea subiectivă la
existență, la tainele universului. Poezia nu este înțeleasă de
Blaga ca rezultat finit, ca operă ci mai ales ca descărcare
spontană de energii interioare, emoții care trebuie trăite chiar
în procesul lor de constituire.
Fiind o artă poetică, poezia Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii exprimă atitudinea lui Lucian Blaga față de
misterele universului, poetul optând pentru potențarea
acestora prin contemplarea formelor concrete în care se
înfățișează. Această idee este exprimată în titlul poeziei și
reluată în incipit.
Metafora corola de minuni a lumii semnifică tainele
universului, în viziunea blagiană lumea fiind o uriașă floare
cu neasemuite petale, palpitând de taine. Această metafora
se amplifică treptat pe parcursul poeziei, potențând ideea de
mister prin alte cuvinte sau sintagme: taine, vraja
nepătrunsului ascuns, adâncimi de întuneric, întunecata
zare, largi fiori de sfânt mister, taina nopții. Nepătrunsul
blagian este simțit cu inima, nu cercetat cu privirea
scrutătoare a minții. Neputința de a cuprinde cu mintea
sporește sițtitor capacitatea de a cuprinde cu inima, poetul
aspirând la o comunicare afectivă.
Concepția poetică este exprimată printr-o condensare
metaforică organizată pe tehnica antitezei dintre viziunea
poetului și viziunea altora: eu  alții. Eu reprezintă eul
liric, transfigurarea nemijlocită a poetului. Lumina mea
simbolizează gândirea poetică, imaginația, intelectul exstatic
caracteristic cunoașterii luciferice, ce are drept scop
potențarea misterelor. Lumina altora simbolizează gândirea
logică, intelectul rațional, exstatic caracteristic cunoașterii
paradisiace. Poetul se declară adept a ceea ce în sistemul său
filozofic se numește cunoastere luciferica prin care se
realizează înlocuirea unui mister cu alt mister.
Poetul este preocupat de atitudinea pe care omul
trebuie să o adopte față de mistere care sunt ascunse în
natură (flori), oameni (ochi- ochii sunt oglinda sufletului, iar
acesta e omul), dragoste (buze), în moarte (morminte),
acesta fiind și cel mai mare dintre mistere.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Gânditorul este cel care riscă să distruga cu mintea sa,
misterele: Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns.
 În antiteză cu alți gânditori, lumina minții poetului se
ferește de o asemenea distrugere cu atât mai mult cu cât
misterele au o vrajă a lor. Poetul, cu lumina lui,  găsește o
cale de menținere și sporire a frumuseții: Eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină [...]/ așa îmbogățesc și eu întunecata
zare/ cu largi fiori de sfânt mister. Poetul procedează astfel
pentru că a înteles rostul tainelor (sfânt mister) și caută, prin
urmare, să le adâncească (ne-nțelesuri și mai mari). Tot
astfel se petrec lucrurile și în natură, sub lumină lunii care
conferă obiectelor un contur enigmatic, straniu:
Și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
și tot ce-i ne-nțeles
se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.
Această-atitudine de protejare a misterelor este
exprimată în final prin iubire care nu înseamnă numai
sentiment ci devine și un instrument de cunoaștere. Din
această iubire pentru lume se naște poezia care reprezintă
pentru om o pătrundere intuitivă în esența lucrurilor, a
fenomenelor.
Prin aceasta, poezia se afirmă ca o deschidere spre
poezia modernă, în care elementul filozofic pătruns în lirica
noastră odată cu Eminescu devine preponderent. La aceasta
se adaugă și tehnica versului liber pe care Blaga îl
încetățenește in lirica veacului al XX-lea. În ceea ce privește
lexicul se poate observa că din cele 76 de cuvinte care
compun textul, doar două sunt neologisme: corola și mister.
Aceasta dovedește o mare grijă în selecția cuvintelor, poetul
manifestând rezervă față de neologisme, preferând cuvintele
mai vechi ale limbii.
Utilizând cuvintele mai vechi ale limbii, Blaga le
conferă acestora multiple semnificații, așa cum proceda și
Eminescu în secolul trecut. Deși întâlnim repetiția, poetul
recurge mai ales la repetiție prin sinonime. Astfel, pentru
cuvântul taină, poetul folosește sinonimele nepătrunsul,
mister, neînțeles, minuni. Lexicul folosit de poet contribuie
la întărirea muzicalității poeziei determinată în primul rând
de ritmul interior care valorifică accentul cuvintelor în
cadrul unui vers liber, frânt în unități mai lungi sau mai
scurte. În felul acesta, Lucian Blaga devine creatorul unor
imagini neașteptate, cu o putere unică în transmiterea
ideilor.
Versificația nu se supune unei scheme prozodice
clasice.Versurile fără rimă și inegale se caracterizează prin
ingambament sau enjambament, procedeau care presupune
continuarea ideii poetice în versul următor, fără a marca
aceasta prin vreo pauză. Este folosită de asemenea
enumerația prin conujncția coordonatoare și care solicită
receptarea individuală a fiecărui termen: și flori și ochi și
buze și morminte.
 Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc
secund de Ion Barbu. Poezia deschide volumul de debut, Poemele luminii şi are rol de manifest literar. Dacă Arghezi punea în centrul artei sale
poetice problema limbajului şi a „cuvintelor potrivite”, Blaga accentuează raportul dintre poet şi lume şi dintre poet şi creaţie. În această poezie
autorul face distincţia între cele două tipuri de cunoaştere teoretizate în lucrarea Cunoaşterea luciferică (1933). Cunoaşterea paradisiacă este
cunoaşterea de tip raţional, care reduce misterul lumii prin intermediul logicii şi al intelectului. În schimb, cunoaşterea luciferică este bazată pe
intuiţie, pe imaginaţie, pe trăiri interioare, putând fi echivalată cu o cunoaştere de tip poetic. În creaţia autorului se observă în mod clar opţiunea
pentru al doilea tip de cunoaştere.
               În poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi
prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei,
creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între eu şi lume care nu reduce însă misterul cuvântului originar.
Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a numi ci pentru a sugera.
               Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului conform căreia cunoaşterea lumii este posibilă numai prin
iubire, prin comunicare afectivă totală. Poezia este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă formula lirismului subiectiv,
subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular: eu
(care se repetă de cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele la persoana I: nu strivesc, nu ucid, întânlesc, sporesc,
îmbogăţesc, iubesc.
               Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”,
imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.
               Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care încheie arta poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
[...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Faptul că această artă poetică începe cu pronumele personal „eu” atrage atenţia asupra
ipostazei eului liric, care este un eu stihial, exacerbat. Încă din primul vers al poeziei se subliniază poziţia pe care o adoptă poetul în legătură cu
misterele lumii, el refuzând să le cunoască în mod raţional, fapt exprimat prin verbul la forma negativă „nu strivesc”. Ideea se menţine pe parcursul
operei prin intermediul altor verbe semnificative: „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.
               Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se într-o relaţie de simetrie deoarece amândouă descriu poziţia
poetului în legătură cu creaţia şi misterul. Se remarcă însă şi relaţia de opoziţie dintre aceste două secvenţe şi a doua, care îi include pe creatorii care
se folosesc de cunoaşterea paradisiacă („lumina altora”).
               Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în particular („eu nu strivesc”) a universalului, a
misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea poetică faţă de acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul
liric refuză cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la dispariţia acestuia. Drumul creaţiei pe care şi-l alege
este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea mea”. Minunile corolei sunt
descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei blagiene: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa,
efemeritatea, dar şi frumosul, ochii cunoaşterea, contemplarea poetică a lumii, buzele iubirea, dar şi rostirea poetică, iar mormintele moartea,
eternitatea, două teme care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul datorită imposibilităţii de a le cunoaşte integral.
               A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi opţiunile altor scriitori în ceea ce priveşte revelarea
misterului. Această opoziţie semnifică de fapt antiteza dintre cele două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două
atitudini poetice este redată la nivelul textului de către pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal posesiv „mea” („lumina mea”) şi adjectivul
nehotărât „altora” („lumina altora”). Metafora luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele luminii, simbolizează cunoaşterea. Cele
două tipuri de cunoaştere sunt redate prin asocierea acestor elemente de opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă: „Lumina
altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporeşte „a lumii taină / [...] nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi
mai tare taina nopţii.” Elementele care ţin de mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac parte din câmpul semantic al
misterului: „nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic, inversiune), „adâncimi de întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina nopţii” (metaforă),
„întunecata zare” (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete metaforice), „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”.
              Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu prima.
Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele
misterului poetic: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa cum reiese din
ultimele două versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă deoarce se pune problema relaţiei dintre poet şi lume şi,
mai ales, dintre poet şi creaţie. Creaţia are rolul unui intermediar între eu şi lume. Actul poetic nu trebuie să reducă misterele lumii ci să le dea o
nouă semnificaţie, să le transforme în poezie prin intermediul cuvântului. La Blaga, ca şi la ceilalţi scriitori moderni, cuvântul poetic nu înseamnă, nu
numeşte lucrurile, ci le sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.