TESTAMENT

De Tudor Arghezi

PRELIMINARII:
În opinia lui Tudor Arghezi:
Orice carte instituie un cult al strămoşilor, fiind forma cea mai înaltă şi mai rezistentă de oglindire a
vieţii şi spiritualităţii unui popor. Scrierile trebuie să fie un prilej de întoarcere către trecutul unui popor,
către strămoși;
Poezia este un proces de purificare a cuvintelor şi de modelare în noua lor substanţă a unui univers de
frumuseţe care să exprime şi să „răzbune” realitatea;
Urâtul poate deveni obiect estetic, frumuseţea având adeseori, în mod paradoxal, rădăcini urâte, aşa
cum unele flori cresc dim mucegai;
Poezia nu e doar inspiraţie („slova de foc”), ci şi meşteşug („slova făurită”), nu numai talent , ci şi
efort intens şi migălos.
Poezia e însăși viața, e umbra și lumina care catifelează natura și dă omului senzația că trăiește cu
planeta lui în cer. Pretutindeni în toate este poezie, ca și cum omul și-ar purta capul cuprins într-o
aureolă de icoană.

De reținut:
Estetica urâtului: Am căutat cuvintele virginale, cuvintele puturoase, cuvintele cu râie; le-am excitat
aroma, le-am infectat pe unele complet; şi cum de la ele la azur e o distanţă directă, o corespondenţă,
am făcut pe cale artificială şi cuvinte oglinditoare sau străvezii şi am silit să intre în lumina lor
eterogenul, ca într-o vitrină de optician ambulant.

Ideea care se desprinde din text este aceea că se poate stabili o identitate între carte (simbolul civilizaţiilor,
legătura dintre generaţii, toiagul necesar urcuşului, siguranţa trecerii prin istorie) şi sudoarea muncii realizată
prin metafore antitetice:
 graiuri cu-ndemnuri pentru vite – cuvinte potrivite
 zdrenţe – muguri şi icoane
 venin – miere
 cenuşa morţilor din vatră – Dumnezeu de piatră
 bube, mucegaiuri şi noroi – frumuseţi şi preţuri noi
 slova de foc – slova făurită
 rob – Domn
Se observă două registre lexicale: cel al cuvintelor bolnave pe de o parte, şi cel al cuvintelor poetice pe de
altă parte. Prima categorie semantică devine sursă stilistică, geneză, pentru a doua. Între cele două registre se
află travaliul poetic, munca istovitoare asupra cuvântului şlefuit, potrivit, transformat prin demers creator.
Acesta este ilustrat prin verbe la perfect compus (timp al acţiunilor trecute şi încheiate definitiv): „am ivit”, „am
prefăcut”, „am preschimbat”, „am luat”, „iscat-am”.
 treaptă hrisovul Dumnezeu hotar înalt
cel dintâi de piatră

experienţa înaintaşilor
(„sudoarea muncii printr-un proces istovitor de
sutelor de ani”) purificare şi transfigurare
ESTE („frământate mii de săptămâni
suferinţa şi umilinţa Le-am prefăcut în versuri şi-n
(„pe brânci”) icoane”)
(„durerea surdă şi
prin îmbinarea
amară”) CARTEA
SURSE CREATĂ inspiraţiei („slova de
foc”) cu meşteşugul
POEZIA („slova făurită”)
limbajul comun
(„graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite”)
ARE ROL cu condei şi călimară
prin transformarea
urâtul „sapei” şi a „brazdei”
(„bube, mucegaiuri şi
noroi”)
trudă, suferinţă
justiţiar,
ca expresie de sine a poporului
(„Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet, pedepsitor,
Odrasla vie-a crimei tuturor”)
 Poezia Testament face parte din volumul Cuvinte potrivite şi este o artă poetică modernă. Fiind prima
poezie din volumul de debut al autorului, ea a fost considerată un manifest literar care sintetizează ideile din
întregul volum. Ca şi Octavian Goga în poezia Rugăciune, Arghezi îşi exprimă opinia despre menirea literaturii
şi despre rolul poetului în societate. Poetul este văzut în ipostaza de artizan al limbajului deoarece el deţine
puterea de a crea şi de a schimba lumea prin intermediul cuvântului. Spre deosebire de creaţia lui Goga,
Testament este o artă poetică modernă deoarece nu se limitează să vorbească doar despre rolul poetului şi al
poeziei, ci tratează şi problema limbajului, a transfigurării socialului în estetic (estetica urâtului), a raportului
dintre inspiraţie şi tehnica poetică. Textul este unul complex în care se disting trei idei fundamentale: aceea a
legăturii spirituale între generaţii şi a responsabilităţilor urmaşilor în faţa mesajului primit de la străbuni, aceea a
luptei cu materia limbii şi cea a menirii poeziei.
               Tema poeziei este creaţia literară văzută sub două ipostaze: ca meşteşug, punându-se accentul pe
efortul creator al poetului, şi ca moştenire, creaţie transmisă urmaşilor ca dovadă şi ca mijloc de cunoaştere.
Poezia este scrisă sub forma unui monolog sau dialog imaginar adresat de „tată” unui fiu spiritual căruia îi este
lăsată drept moştenire „cartea”, care simbolizează de fapt creaţia, opera literară. Deşi este structurată sub
această formulă, nu apare a doua instanţă, lirismul fiind unul de tip subiectiv. Eul liric îşi transmite în mod
direct atitudinile, fapt subliniat şi de mărcile lingvistice ale subiectivităţii, cum ar fi pronumele personale: „eu”,
„mine”, adjectivele pronominale posesive: „mei”, „mea”, „noastră” şi verbele la persoana I: „am ivit”, „am
prefăcut”, „făcui”, „am preschimbat”, „am luat”, „am pus”.
                Titlul face trimitere la Biblie, la Vechiul şi Noul Testament deoarece moştenirea pe care o lasă eul
liric urmaşilor este una spirituală. Testamentul este unul simbolic în care „beneficiarii” sunt atât cititorii, cât şi
ceilalţi poeţi care se vor inspira din ideile transmise.
                Poezia este strucuturată în şase strofe care au un număr inegal de versuri şi sunt construite în jurul
elementului central, metafora „carte” (care reprezitnă astfel şi un element de recurenţă). Termenul are în
fiecare strofă o altă semnificaţie: acumulare spirituală ca operă: „un nume adunat pe-o carte”, „treaptă”,
legătură spirituală între strămoşi şi urmaşi: „Cartea mea-i fiule, o treaptă”, carte de căpătâi pentru istoria unui
popor: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi”, dovadă a efortului creator al autorului: „Eu am ivit cuvinte potrivite”,
„Slova de foc şi slova făurită”, martor al suferinţei poporului, martor al istoriei naţionale: „Durerea noastră
surdă şi amară / O grămădii pe-o singură vioară.” Fiind o artă poetică, accentul nu se pune doar pe
semnificaţiile poeziei şi rolul acesteia, ci şi pe rolul poetului. Acesta este surprins în ipostaza de meşteşugar,
artizan, care îşi caută sursele de inspiraţie şi mijloacele artistice, transformând socialul în estetic: „am ivit
cuvinte potrivite”, „frământate mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe
muguri şi coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere.” etc.
                 Incipitul este formulat ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual prin intermediul căreia
îi lasă moştenire „un nume adunat pe-o carte”, simbol pentru creaţia poetică şi implicit pentru poet. Adresarea
directă se realizează prin intermediul vocativului „fiule”, care reprezintă orice cititor potenţial, poetul devenind
în mod simbolic un tată. Bunul spiritual pe care îl lasă poetul moştenire este o creaţie despre suferinţele
strămoşilor redate prin metafora „seara răzvătită care vine / De la străbunii mei până la tine”. Aceasta este o
„treaptă”, o legătură spirituală între trecut şi viitor, o treaptă în desăvârşirea cunoaşterii. Procesul de creaţie este
descris ca un drum dificil, asemănător cu drumul parcurs de înaintaşi în trecut: „Prin râpi şi gropi adânci, /
Suite de bătrânii mei pe brânci.”
                 În strofa a doua este prezentată o altă ipostază a cărţii, ea căpătând o semnificaţie sacră divină.
Cartea devine un document important, o carte de căpătâi asemănătoare Bibliei: „Ea e hrisovul vostru cel
dintâi”. Creaţia literară are acum o valoare socială deoarece prezintă suferinţele strămoşilor, fiind o mărturie
pentru întreaga lor existenţă: „Al robilor cu saricile pline / De osemintele vărsate-n mine.” Poetul este din nou
elementul de legătură dintre trecut şi viitor, el preia suferinţa strămoşilor: „osemintele vărste-n mine” şi o
transmite mai departe prin intermediul poeziei.
                 În a treia strofă poezia se materializează, se transformă într-o lume obiectuală. Ideea esenţială a
acestei secvenţe este transformarea elementelor concrete, care reprezintă socialul, în elemente estetice.
Realitatea materială capătă prin intermediul poetului valoare spirituală. Ipostaza poetului ca meşteşugar este
subliniată prin intermediul verbelor la persoana I („am ivit”, „am prefăcut”, „am preschimbat”) şi al
elementelor de opoziţie. Efortul creativ este redat prin intermediul elementelor aflate în opoziţie, „sapa”,
„brazda”, care reprezintă munca fizică a ţăranilor, şi „condei”, „călimară” care descriu munca intelectuală a
poetului. Uneltele folosite pentru a lucra pământul se transformă în unelte de scris, munca de creaţie este
asemănată cu munca plugarilor care modelau pământul: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei
şi brazda-n călomară.” În continuare se conturează imaginea poetului ca născocitor, care transformă limbajul
ţăranilor: „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în limbaj poetic: „am ivit cuvinte potrivite”. La Arghezi, poezia
nu este inspiraţie ci meşteşug, efort creativ care are în centru problema limbajului poetic (idee specifică
modernismului). Meşteşugul poetic presupune însă un efort, redat prin intermediul paralelismului cu munca
fizică a strămoşilor: „Sudoarea muncii sutelor de ani / [...] Şi, frământate mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în
versuri şi icoane. / [...] Veninul strâns l-am preschimbat în miere.” Socialul este transformat în estetic prin
trecerea elementelor care ţin de durerea şi suferinţele strămoşilor în elemente ale creaţiei poetice: îndemnurile
pentru vite sunt transformate în „cuvinte potrivite”, „veninul strâns” în sufletul ţăranilor se metamorfozează în
miere, păstrând însă forţa lui socială („Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând întreagă dulcea lui
putere.”). Din „zdrenţe”, „venin”, „ocară”, şi mai târziu, „bube, mucegaiuri şi noroi” se hrăneşte şi capătă o
formă lumea poeziei: „leagăne” devin simbol pentru linişte şi detaşare, „icoane” se referă la partea spirituală a
creaţiei, „muguri” sunt semnele vitalităţii cuvinteleor uitate, „miere” reprezintă valoarea artistică a limbajului
poetic şi „frumuseţi şi preţuri noi” care descriu originalitatea poeziei ca efect al transfigurării socialului.
                   Strofa a patra prezintă în continuare imaginea poeziei ca meşteşug, dar şi imaginea ca posibilitate
de a exprima revolta socială: „Am luat ocara, şi torcând uşure / Am pus-o când să-mbie, când să-njure.” Poetul
are puterea de exprima atât imagini sensibile („să-mbie”), cât şi imagini care descriu răul („să-njure”), poezia
putând avea şi un rol estetic, dar şi unul moralizator. Prin intermediul poetului, trecutul capătă valoare de
simbol, dar şi de îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare justiţiară: „Am luat cenuşa morţilor din
vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt, cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale.”
Rolul poetului de vorbi despre trecut îi revine „fiului”, ca simbol pentru urmaşi, fapt subliniat de adjectivul
posesiv „tale”.
                 În strofa a cincea se reia ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că durerea, revolta
socială sunt transformate în poezie, simbolizată prin substantivul „vioară”: „Durerea noastră surdă şi amară /
O grămădii pe-o singură vioară.” Este reluată şi ideea că poezia este un instrument de luptă socială: „Pe care
ascultând-o a jucat / Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.”, dar şi un mijloc de răzbunare a suferinţei înaintaşilor:
„Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor.” Problema
limbajului este reluată în această strofă prin sublinierea ideii de estetică a urâtului, pe care Arghezi a preluat-o
de la poetul francez Charles Baudelaire, autorul volumului Florile răului. Conform acestei teorii esteticul în
poezie poate cuprinde şi alte categorii, cum ar fi răul, urâtul, grotescul. Ideea se regăseşte în versurile: „Din
bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”, un alt element de opoziţie din poezie. Artistul
îşi poate găsi sursele de inspiraţie în orice mediu social şi poate folosi cuvinte din toate registrele stilistice.
                    Ultima strofă subliniază ideea că poezia este în primul rând meşteşug, sintetizând astfel crezul
poetic al artistului. Muza, simbolizată în poezie de „domniţă” este depăşită de meşteşug, poezia modernă fiind
o expresie a efortului creativ, nu o sursă a inspiraţiei: „Întinsă leneşă pe canapea, / Domniţa suferă în cartea
mea.” Această condiţie a poziei moderne este duală însă, fapt subliniat de opoziţia dintre „slova de foc”
(cuvântul inspirat, de sursă divină) şi „slova făurită” (cuvântul elaborat, meşteşugit de poet): „Slova de foc şi
slova făurită / Îmărechiate-n carte se mărită, / ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.” Condiţia poetului este redată
în versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”, artistul fiind un truditor al condeiului şi se află în slujba
cititorului, „Domnul”. Acest cititor, care reprezintă de fapt urmaşii, este obligat să descifreze sensul ascuns al
„cărţii” în care „zace mânia bunilor mei.” Prin urmare, poezia îşi atinge scopul de a lăsa moştenire o dovadă a
suferinţei şi a destinului strămoşilor.
             Testament este o artă poetică modernă care conţine numeroase elemente specifice curentului literar
modern: poezia se află într-o continuă căutare a limbajului care să exprime cel mai bine frământările eului liric,
introduce elemente care ţin de estetica urâtului, încalcă convenţiile prozodice (strofele au un număr variabil de
versuri), limbajul este caracterizat prin ambiguitate şi expresivitate, cuvintele capătă noi semnificaţii şi sunt
alese din toate registrele stilistice (termeni argotici, neologisme, arhaisme, regionalisme, cuvinte banale: „bube,
mucegaiuri şi noroi”, „slova de foc” etc), rolul poetului este de a potrivi aceste cuvinte pentru a-şi transmite
mesajul poetic.