Iona

De Marin Sorescu
 Dramă postbelică  Parabolă biblică  Teatru de idei  Teatru neomodernist

TEATRUL MODERN
               Tragedia este o specie a genului dramatic care prezintă personaje puternice, angajate în luptă cu un
destin potrivnic sau cu propriile sentimente, conflictul soluţionându-se cu înfrângerea sau moartea eroului.
              Parabola este o povestire alegorică având un cuprins religios sau moral.
        
Trăsăturile teatrului modern :
 renunţarea la regulile teatrului clasic ;              
 renunţarea la distincţiile între specii ;
 preferinţa pentru teatrul-parabolă şi teatrul absurdului ;          
 îmbinarea comicului şi a tragicului ;
 inserarea liricului în text: metaforele-simbol, numeroase imagini cu încărcătură lirică ;   
 valorificarea miturilor ;
 apariţia personajului-idee ;               
 lipsa conflictului ;
 încălcarea succesiunii temporale a evenimentelor .
   

Despre autor:
Marin Sorescu a fost un scriitor complex, aparținând literaturii postbelice alături de Nichita Stănescu, amândoi
integrându-se in curentul literar neomodernism.

Despre contextul publicarii:
Opera literara Iona a fost publicată în 1968 în revista „Luceafărul”, fiind inclusă în triologia cu titlu simbolic
„Setea muntelui de sare”, alături de Paracliserul și Matca. Așadar, opera apare într-o perioadă de regim
totalitar, când ideologia comunistă pune presiune pe întreaga societate și, deci, și pe scriitori.
Marin Sorescu vorbește despre criza omului modern, despre însingurarea acestuia, în cadrul unui
sistem opresiv, în care omul este obligat să trăiască în lipsa unei instanțe superioare care să îi garanteze
echilibrul interior.

Inovație:

SUBVERSIVITATE HIBRIDIZARE DESTRUCTURARE METATEXT

Scrisă într-o Piesa are ca Marin Sorescu Se îndepăr-
perioadă de regim totalitar, subtitlu Tragedie în patru renunță la structura în tează și el de
când libera exprimare nu acte, dar nu păstrează acte și scene. Se pierde funcțiile clasice. Nu
era permisă, drama nimic din structura clasică logica organizării. mai dezvăluie stări
ascunde o critică ascunsă a unei tragedii. De fapt, Începerea unui nou de spirit sau
șa adresa ideologiei combină elemente de tablou nu adduce cu elemente de décor
politice. Pentru asta se tragedie cu elemente de sine nici schimbarea de ci ironizează con-
folosesc coduri prin care comedie, de drame, chiar décor, nici personaje vențiile teareului.
se parodiază sloganurile de teatru absurd. Subtitlul noi. Noua structură Uneori, ambigui-
dictaturii sau se dezvăluie nu se referă, de fapt, la sugerează lipsa de zează textul prin
adevărul din spatele specie, ci numește coerență, dezintegrarea introducerea de noi
adevărurilor idealizate în condiția specifică a lumii personajului. simboluri
epocă. omului modern.
 Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi
propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fața Mea!
Şi s-a sculat Iona să fugă la Tarsis, departe de Domnul. Şi s-a coborât la Iope, unde a găsit o corabie, care mergea la
Tarsis, şi, plătind preţul călătoriei, s-a coborât în ea ca să meargă la Tarsis împreună cu toţi cei de acolo, el fugind din faţa
Domnului.
Dar Domnul a ridicat un vânt năpraznic pe mare şi o furtună puternică s-a stârnit, încât corabia era gata să se
sfărâme.
Corăbierii s-au înfricoşat şi au strigat fiecare către dumnezeul său şi au aruncat în mare încărcătura corăbiei ca să se
uşureze. Dar Iona se coborâse în fundul corăbiei, se culcase şi adormise.
Atunci s-a apropiat de el cârmaciul corăbiei, şi i-a zis: Pentru ce dormi? Scoală-te şi strigă către Dumnezeul tău,
poate El Îşi va aduce aminte de noi, ca să nu pierim!
Şi au zis unul către altul: Haidem să aruncăm sorţi, ca să ştim din pricina cui a venit peste noi nenorocirea aceasta!
Şi au aruncat sorţi, şi sorţul a căzut pe Iona.
Şi l-au întrebat pe el: Spune-ne nouă din pricina cui s-a abătut nenorocirea aceasta asupra noastră? Care este
meşteşugul tău, de unde şi din ce ţară vii şi din ce popor eşti?
Atunci el le-a răspuns: Sunt evreu şi Domnului Dumnezeului cerului mă închin - Cel care a făcut marea şi uscatul.
Şi toţi oamenii s-au temut cu frică mare şi i-au zis lui: Pentru ce ai săvârşit una ca aceasta? Căci ei ştiau că el fuge
din faţa lui Dumnezeu, fiindcă el le spusese.
Şi i-au zis lui: Ce să-ţi facem ca să se potolească marea? Căci marea se ridica din ce în ce mai mult.
Atunci el a răspuns: Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi ea se va potoli, căci ştiu bine că din pricina mea s-a pornit
peste voi această vijelie.
Şi marinarii vâsleau ca să ajungă la ţărm, dar în zadar, căci marea se ridica din ce în ce mai mult împotriva lor.
Atunci au strigat către Domnul şi au zis: O, Doamne, de-am putea să nu pierim din pricina vieţii acestui om şi să
nu ne împovărezi pe noi cu un sânge nevinovat! Că Tu, Doamne, precum ai voit ai făcut!
Şi îl ridicară pe Iona şi îl aruncară în mare şi s-a potolit urgia ei.
Şi oamenii s-au temut cu teamă mare de Domnul şi au adus jertfă lui Dumnezeu şi I-au făcut Lui făgăduinţe.
Şi Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona. Şi a stat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei
nopţi.
Atunci s-a rugat Iona din pântecele peştelui către Domnul Dumnezeul lui, zicând: Strigat-am către Domnul în
strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor către El am strigat, şi El a luat aminte la glasul meu!
Tu m-ai aruncat în adânc, în sânul mării şi undele m-au înconjurat; toate talazurile şi valurile Tale au trecut peste
mine.
Şi gândeam: Aruncat sunt dinaintea ochilor Tăi! Dar voi vedea din nou templul cel sfânt al Tău!
Apele m-au învăluit pe de-a întregul, adâncul m-a împresurat, iarba mării s-a încolăcit în jurul capului meu;
Mă coborâsem până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului erau trase asupra mea pentru totdeauna, dar Tu ai
scos din stricăciune viaţa mea, Doamne Dumnezeul meu!
Când se sfârşea în mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte, şi la Tine a ajuns rugăciunea mea, în templul
Tău cel sfânt!
Cei ce slujesc idolilor deşerţi dispreţuiesc harul Tău;
Dar eu Îţi voi aduce Ţie jertfe cu glas de laudă şi toate făgăduinţele mele le voi împlini, căci mântuirea vine de la
Domnul!"
Şi Domnul a dat poruncă peştelui şi peştele a aruncat pe Iona la ţărm!

Preliminarii:
 Volumul are un titlu sugestiv pentru conturarea dorinței nesfârșite a omului de a căuta absolutul pe tot
parcursul vieții.
 Paralela este expresivă: Cum un munte de sare nu-și poate potoli setea niciodată, nici omul nu va înceta
să viseze la o realitate la care probabil nu va ajunge niciodată.
 Iona deschide o direcție a meditației filosofice asupra omului și vieții lui.

Geneza:
Scrierea operei are doar aparent legatură cu mitul bible. Scriitorul împrumută din biblie doar numele
personajului și cele 3 zile în care Iona a stat în burta chitului.
 TABLOURI
TABLOUL 1 TABLOUL 2
NEVOIA OMULUI DE A  Ecou = CAPTIVITATEA  Cuțit =
COMUNICA Fuga de  Iona nu îşi mai aminteşte dacă a simbol al
 Dorinţa puternică a singurătate fost înghiţit de viu sau mort. libertății; cu el
personajului de a-şi auzi ecoul,  Vorbeşte mult, încearcă să se poate tăia burta
în timp ce îşi strigă propriul  Acvariu= convingă că este liber, că poate să peștelui, pentru
nume. Spațiu închis, facă ce vrea, pentru a-şi demonstra a ieși din ea.
 Este un pescar fără noroc aflat limitat că nu îi este frică.  Banca =
pe o mare bogată.  Meditaţia sa capătă note Refugiu, spațiu
 Pescuieşte în acvariu,  Pești = existenţialiste: de ce trebuie să se al siguranței;
aruncând peştii în năvod. Existența culce toţi oamenii la sfârşitul
 Iona are sentimentul ratării, al banală, vieţii?
incapacităţii de a-şi schimba plictisitoare  Găseşte un cuţit pe care peştele
propriul destin şi este obligat uitase să i-l ia (ca să vezi ce
să îşi accepte propria soartă. înseamnă să te pripeşti la înghiţit) .
 La finalul tabloului este  În finalul tabloului devine
înghiţit de peştele uriaş pe a melancolic, visător şi este ispitit de
cărui gură stătea. o bancă din lemn pe care să o aşeze
în mijlocul mării.
TABLOUL 3 TABLOUL 4
RESEMNAREA  Peștele II  Iona se află în burta ultimului peşte  Plaja =
 Iona este în interiorul peştelui  Peștele III spintecat, unde se zăreşte o plajă. Speranță;
II, care înghiţise primul peşte. =  Este întâmpinat şi afară de aceeaşi
 În spate se vede o moară de Șirul nesfârșit ostalitate. E singur.  Spintecarea
vânt. de limite;  Apar din nou în scenă cei doi burții =
 Iona trăieşte cu speranţa că va depășirea unei pescari, purtându-şi în continuare Încercarea de a
ieşi din burta peştelui. limite bârnele. evada din
înseamnă a
 Apar în scenă doi pescari,  Nu îşi aminteşte cine este, de aceea propria condiție
descoperi o
purtând pe umeri bârne grele, altă limită; încearcă să se regăsească: Încearcă limitată
simbolizând mitul lui Sisif să îţi aminteşti totul !
 Iona ajunge în burta peştelui  Moara de  La final, conştientizează propria-i
III. vânt = identitate: Iona. Eu sunt Iona.
 Îşi aminteşte acum lucruri Zădărnicia  Caută în moarte o eliberare,
mărunte din viaţa sa: plecarea existenței spintecându-şi burta cu cuţitul.
la război, bucuria de a privi umane;  Ultimele sale cuvinte (Răzbim noi
gâzele, imaginea mamei. cumva la lumină.) exprimă
 În finalul tabloului este  Bârne = încrederea că, într-o altă formă de
dominat de o spaimă ivită din Mitul lui Sisif; existenţă îşi va redobândi libertatea
senin: Iona se simte privit de o resemnarea spirituală.
față de povara
mulţime de ochi ai puilor
propriei
mostrului de mare, cei existențe;
nenăscuţi, pe care îi poartă în
pântec.

Ipoteza Opera literara Iona de Marin Sorescu aparține genului dramatic și este o parabolă modernă
 de tip dramă, cultivând categoria estetică a absurdului.
Titlul Titlul operei este format dintr-un substantiv propriu. În sens denotativ, Iona înseamnă „eu”.
În sens conotativ, titlul desemnează un personaj aflat în căutarea propriului „eu”. Iona reprezintă
întreaga omenire în derivă, întruchipând condiția umană în fața vieții sau în fața morții.
Tema Tema textului este condiția omului într-un univers configurat ca spațiu inchis. În text se
dezvoltă o dezbatere despre libertate și necesitate, despre individ și sinele existențial, despre
singurăate și moarte.
Compoziție Piesa este alcătuită dintr-o succesiune de patru tablouri. Fiecare dintre acestea prezintă alt
context în care se afla personajul. Modul de expunere predominant este monologul prin care
personjul își exprimă frământarea sufletească.
Chiar dacă existență în piesă a unui singur personaj poate părea surprinzătoare, nu este
neapărat neobișnuită. Sorescu renunță la dialog, obligându-și personajul să se „dedubleze”, să se
plieze, să se „strângă” după cerințele vieții sale interioare și trebuințele scenice, făcându-l să se
comporte „ca și cum în scenă ar fi două persoane”. Consecințele sunt dispariția conflictului și a
intrigii, iar plasarea acțiunii are loc în planul parabolei.
Rolul indicațiilor scenice este de a ajuta la clarificarea semnificațiilor simbolice și de
asemenea, de a oferi un sprijin pentru înțelegerea problematicii textului. Evident, nimic din ce se
întâmplă în scenă nu trebuie interpretat în plan real, piesa fiind o parabolă a căutării spirituale a
individului. Toate gesturile eroului, indicațiile de regie, decorul, totul trebuie așadar „citit” în
Conținut cheie simbolică.
Tabloul 1 prezintă dorința puternică a personajului de a-și auzi ecoul, în timp ce își striga
propriul nume. Este un pescar fără noroc aflat pe o mare bogată. Pescuiește în acvariu, aruncând
peștii în năvod. Acvariul cu peștișori - comuni, nu exotici – semnifică existența limitată.
Libertatea peștilor din acvariu este o falsă libertate, ca și cea a lui Iona.Datorită faptului că
destinul îi este neprielnic, acesta își aduce peștii de acasă. Iona are sentimentul rătăcirii, al
incapacității de a-și schimba propriul destin și este obligat să-și accepte propria soarta. La finalul
tabloului, este înghițit de peștele uriaș pe a cărui gură stătea. Se identifica motivul vănătorului
devenit vânat. Înghițirea lui Iona de către chit are o semnificație concretă: peștele mare îl înghite
pe cel mic.
Tabloul 2 arată captivitatea. Totul se petrece în întuneric, în interiorul peștelui 1. Iona nu
își mai amintește dacă a fost înghițit de viu sau mort. Vorbește mult, încearcă să se convingă că
este liber, că poate să facă ce vrea, pentru a-și demonstra că nu îi este frică. Meditația sa capătă
note existențialiste. Găsește un cuțit pe care peștele uitase să i-l ia. În finalul tabloului, devine
melancolic, visător și este ispitit de o bancă de lemn pe care să o așeze în mijlocul mării.
Tabloul 3 îl arata pe Iona în interiorul peștelui 2, care înghițise primul pește. Apar în
scenă doi pescari, purtând pe umeri bârne grele, simbolizând oamenii resemnați cu povara în
spate a propriei existențe. Iona ajunge în burta peștelui 3 și își amintește lucruri mărunte din viața
sa. În finalul tabloului este dominat de o spaimă ivită din senin și se simte privit de o mulțime de
ochi.
Tabloul 4 îl arată pe Iona în burta ultimului pește spintecat, de unde se zărește o plaja. Este
tot singur, dar apar din nou în scenă cei doi pescari, purtându-și bârnele. Văzându-i ajunge la
Simboluri concluzia că orizontul e „un șir nesfârsit de burți”. Nu își amintește cine este, de aceea încearcă
Semnificați să se regăsească. La final, conștientizează propria-i identitate: „Iona. Eu sunt Iona”. Prin
i sinucidere, Iona își redescoperă propria individualitate. Iona se va regăsi în final, prin sinucidere.
La nivelul operei, regăsim diferite simboluri și semnificații care îmbogățesc textul.
Labirintul este un simbol al drumului pentru cunoașterea de sine. În mitologie, labirintul
semnifică spațiul inițierii prin cunoaștere, iar ieșirea din labirint înseamnă renaștere.
Apa este existența înțesată de un șir neîntrerupt de capcane.
Burta peștelui semnifică spațiul singurătății absolute, al unui exil forțat.
Dedublarea arată faptul că personajul ajunge la dedublarea verbală și a propriei ființe. El
vorbește cu sine, se strigă. Iona suferă de singurătate și caută să o depășească. Fiind înstrăinat, el
vrea să comunice cu cineva. El vorbește, chiar dacă nu i se răspunde, aceasta fiind condiția
 omului într-o lume cu reale probleme de comunciare, în care ceilalți par că nu pot auzi și nu pot
Personajul vorbi.
Marea înseamnă libertate, iluzie. Visul lui Iona de a instala o scândură în mijlocul mării
este un simbol al statorniciei în jocul neobosit al apelor
Iona este personajul principal, neomodernist, simbolic, alegoric. Este inspirat de personajul
biblic Iona, fiind un personaj care aspiră spre absolut. Este un pescar ghinionist, copilăros și
inocent. Vorbește mult, considerând comunicarea singura metoda de a supraviețui. Din păcate,
devine vânătorul vânat. Fiind un prizonier al vieții, al societății, al familiei, al propriului caracter,
al propriei mentalități, de fapt este simbolul omului secolului 20, care se confuntă cu numeroase
probleme existențiale. Iona este, așadar, omul prins fără voia lui într-o capcană din care încearcă
pur și simplu să scape. Dar conștientizarea propriei condiții și, drept urmare, gândul că trebuie să
găsească o soluție de salvare nu vine de la sine. Ideea căutării se insinuează mult mai târziu în
mintea lui. Primele sale acțiuni sunt mai degrabă rodul unor impulsuri de moment decât niște acte
raționale. Iar rezultatul este nul. Iona spintecă burta peștelui care l-a înghițit și se trezește în burta
altuia mai mare. De fapt, ieșirea din niște limite înseamnă intrarea în limite noi. Va repeta gestul
de mai multe ori, dar de fiecare dată cu același rezultat, căci voința de a se salva, ea singură, nu
este suficientă: Doamne, căți pești unul în altul, exclamă el mirat, când au avut timp să se așeze
atâtea straturi? Înțelegerea se va produce abia la final. Eroul alesese un drum greșit, care ducea
în afară. Calea cea adevărată, singura de altfel, se află înlăuntrul nostru. Trebuie să o iau în
Limbajul partea celalată…E invers. Totul e invers, exclamă el în final, iluminat.Expresia magică, cea care
Concluzie marchează clipa descoperirii propriei identități, a fost eu: Eu sunt Iona!.
Gestul de a-și spinteca burta nu trebuie înțeles ca o sinucidere, de vreme ce nicio acțiune
din text nu se manifestase în planul realității, ci tot simbolic: omul a găsit calea, iar aceasta se
afla in sine.
Limbajul folosit este unul comun, piesa fiind o parabolă sub forma unui monolog dramatic.
Iona este o meditație asupra condiției omului modern care, ca orice om privit generic,
suferă rigorile unei cauzalități exterioare.

Personajul IONA

           Iona este un personaj-simbol care reprezintă omul prins fără voia sa într-o capcană din care încearcă să
scape. Motivul central al piesei este labirintul care simbolizează drumul cunoaşterii de sine. Iona intră în
labirint accidental şi această intrare echivalează cu „spargerea ghinionului, forţarea norocului” (Iona sfidează
norocul pescuind în acvariu), dar şi cu instituirea unui ghinion permanent, consumat zilnic. Dar conştientizarea
propriei condiţii şi, drept urmare, gândul că trebuie să găsească o soluţie de salvare nu vin de la sine. Iniţial,
faptul că se află izolat nu îi stârneşte panică, întâmplarea fiind considerată firească, urmată de o încercare de
adaptare. Dar, treptat, Iona devine conştient de rostul său şi trece de la starea de inconştienţă la un demers lucid:
„Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul
curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat.”                    
        Iona vorbeşte cu sine, se strigă, se ipostaziază în Iona cel fără noroc la pescuit şi Iona cu noroc la nori şi se
întreabă: „Dacă sunt geamăn?”, „Sunt ochii mei aceia care mă privesc?”. El îşi creează un „însoţitor” de
drum pentru că, suferind de singurătate şi încercând să o depăşească, trăieşte iluzia comunicării. Vorbeşte fără
să i se răspundă cu cei doi pescari, scrie o scrisoare pe care nu o citeşte nimeni. Aceasta este condiţia omului
într-o lume a muţeniei universale şi a surzeniei: „Pe omenire o doare-n fund de soarta ta.” Deşi este singur,
multe din gândurile lui se îndreaptă spre ceilalţi. Unul dintre visurile pescarului Iona era să instaleze o scândură
în mijlocul mării, simbol al statorniciei în jocul neobosit al apelor, popas pe care să se odihnească pescăruşii sau
vântul: „Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie
grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot
împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în
când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: «N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn,
punându-i de jur împrejur marea». M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de
stat cu capul în mâini în mijlocul sufleteului.”        
        Totuşi, ideea căutării unei soluţii se insinuează treptat în mintea lui. Primele sale acţiuni sunt mai degrabă
rodul unor impulsuri de moment decât nişte acte raţionale: prins în capcană, el doar încearcă să scape. Iona
spintecă burta peştelui care l-a înghiţit şi se trezeşte în burta altuia, mai mare decât a primului. Burţile sunt o
metaforă pentru limitele existenţei umane: acţiunea de încercare de eliberare rămâne zadarnică pentru că ieşirea
dintr-un peşte înseamnă intrarea în alt peşte, eliberarea dintr-un cerc al existenţei este închiderea în altul, într-o
succesiune nesfârşită de pântece concentrice de peşti. Totdeauna, ieşirea din limite vechi înseamnă intrarea în
limite noi, după cum observă cu luciditate şi Iona: „Toate lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem
înăuntru.” Va repeta gestul de mai multe ori, dar de fiecare dată cu acelaşi rezultat, căci voinţa de a se salva nu
este suficicientă: „Doamne, câşi peşti unul într-altul! – Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?”        
  Înţelegerea şi găsirea soluţiei se va produce abia în final. Eroul alesese un drum greşit, care ducea în
afară. Calea cea adevărată, singura posibilă, se află înlăuntrul nostru: „Trebuia s-o ia în partea cealaltă. [...] E
invers. Totul e invers.” Această evoluţie de la starea de inconştienţă a lui Iona (stă în gura chitului şi nu se
gândeşte nicio clipă că va fi înghiţit) la cea de luciditate din final reprezintă un drum al cunoaşterii. Ieşit în
sfârşit la lumină, deşi îmbătrânit, din spintecătura ultimului peşte, pe o plajă pustie, orizontul care i se arată îl
înspăimântă din nou pentru că şi acesta este alcătuit dintr-un alt şir nesfârşit de burţi de peşte. Iona nu e un
caracter, ci un personaj generic, un „personaj-idee”. Scopul său este acela de a ieşi din labirint, de a se naşte
din nou spre a deveni alt Iona, spre a-şi asuma destinul, spre a afla mereu o altă şansă. Cuvântul care marchează
clipa descoperirii propriei identităţi este „eu”: „Eu sunt Iona!”. Tot mai lucid, Iona realizează că nu e liber şi că
drumul adevărat este cel „invers”, spre centru, adică spre spirit.Vrând să-şi prezică trecutul, el rememorează
propria existenţă, eliberându-se astfel de acţiunea timpului. Iona află o definiţie a vieţii: „drăcia aceea
frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani pe care am trăit-o eu”, caută un nume
pentru sine: „Cum mă numeam eu?”, îşi descoperă identitatea: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!” şi
înţelege că a greşit drumul. Îşi strigă numele din depărtarea în care rătăcise şi, în loc de a mai tăia burţi de peşte,
în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu în afară, ci în
sine deplina libertate: „Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce
contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. – (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim
noi cumva la lumină.” Gestul de a-şi spinteca burta nu trebuie înţeles ca o sinucidere, ci tot simbolic: omul a
găsit calea, iar aceasta se află în sine. O nouă naştere este posibilă numai prin eliberare totală, prin moarte.
Singura soluţie, sinuciderea, este unica posibilitate de a ieşi din labirint. Prin iluminarea finală Iona înţelege că
trebuie să-şi găsească propriul drum. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la
lumină.”) susţin semnificaţia simbolică a piesei.        
        Mijloacele de caracterizare sunt specifice personajului dramatic: este caracterizat direct de către autor
prin intermediul didascaliilor, şi indirect prin limbaj, gesturi, acţiuni simbolice, redate prin intermediul
monologului.     

CITATE SEMNIFICATIVE
 Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul. → nevoia de comunicare a individului care trăiește într-un
univers traumatizant;

 De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui. Să privească în cercul său. Şi să tacă. → Se recunoaște faptul
că omul este o ființă limitată, căreia I ser efuză șansa de a-și depăsși propria condiție;

 Iona n-are noroc şi pace. →

 Dar dacă poţi să-ţi schimbi marea?! - A, nici pomeneală… → Personajul își înțelege condiția limitată;
 Moartea e foarte lungă. →

 Mai bine m-aş face pescar de nori. → Speranța nu dispare, este alimentată de aspirația spre mai mult;
 Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu
o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce
se vede în jur, până dincolo de stele, n-are nici un rost s-o iau. →

 De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii? → Întrebare despre sensul vieții;

 De ce oamenii-şi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte? → Meditație asupra inutilității acțiunilor
noastre;

 Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Ar fi ca un lăcaş de stat cu
capul în mâini în mijlocul sufletului. → Nevoia de a găsi un refugiu;

 Iar într-o parte a scenei – important! – o mică moară de vânt. Poate să se învârtească. Atras de ea ca de un vârtej,
Iona se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn. → Deși Iona înțelege că existent sa este banală,
se ferește din a devein o victimă a mediocrității, a superficialului;

 Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate! → Nevoia de orizonturi, de speranță, de lumină;

 Mamă , mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o

dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă
să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară... -
Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a
treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria
numai din atâta şi naşte-mă mereu. Iona recunoaște eșecul propriei existențe. Și-ar
dori să o poată lua de la capăt, să retrăiască, în
 Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne alt mediu, în libertatea de a căuta propriul rost,
naştem mereu. Soldaţilor le scapă, mai ales pacea; obişnuiţi de a stabili singur ce este cu adevărat important.
să doarmă în zgomot de tobe, de glasuri, la prima linişte
deschid ochii, atât de larg îi deschid, că intră-n ei iarba şi
păsările, ca în craterele vulcanilor stinşi. Somnambulilor le
scapă nevăzută luna, şi se trezesc în mormânt şi umblă tiptil
pe acoperişurile coşciugelor şi se suie-n vârful unui fir de
iarbă, care-i aruncă afară la gălbenuşul ciudatei planete.

 Omul e dator să încerce.

 Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul
curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum
ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin.

 Pe omenire o doare în fund de soarta ta.

 Ce pustietate. - Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici.

 Fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie.

 E prea mică lumea, întâlnim la fiecare pas numai umbre. Copaci, păsări, gângănii, la fiecare pas. Şi cu toate trebuie să
fim atenţi, să le dăm bună ziua, să le întrebăm ce mai fac.

 Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi
moartea, dar odată ajuns aici, în mormânt – nu mai poate învia.

 Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut.
 Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat
şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început nu arau aşa bătrâni? Cum se numea
clădirea aceea în care-am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea
aia cu patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva
rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se numea? Cum se numea
drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă
numeam eu?

 Iona. Eu sunt Iona!

 Răzbim noi cumva la lumină.