TEMA №14: FINANȚELE PUBLICE ȘI SISTEMUL DE

IMPOZITARE

14.1. Finanțele publice și bugetul național

14.2. Impozitul și sistemul impozitar
14.3. Deficitul bugetar și metodele de finanțare a deficitului bugetar
14.4. Datoria publică: indicatori și modalități de acoperire
14.5. Politica bugetar – fiscală: tipuri și instrumente

14.1. Finanțele publice și bugetul național

În orice ţară bazată pe relaţii de piaţă există un anumit sistem de finanţare, care include
următoarele componente:
1. finanțele publice (de stat şi ale administrațiilor publice locale), care sunt destinate pentru
cerinţele publice;
2. finanțele întreprinderilor, care sunt utilizate pentru producerea şi reproducerea de bunuri şi
servicii la nivelul microeconomic;
3. finanţele populaţiei, care cuprind mijloacele băneşti obţinute în urma activităţii de muncă în
diferite domenii;
4. finanţele organizaţiilor obşteşti (mijloacele băneşti ale sindicatelor, a societăților de
binefacere, a partidelor politice).
Finanţele publice reprezintă ansamblul veniturilor şi cheltuielilor statului şi administraţiilor
publice locale.
Principalele instrumente de formare şi redistribuire a finanţelor publice sunt Bugetul Naţional şi
sistemului fiscal. Politica statului în domeniul finanţelor publice este numită politica bugetar-fiscală.

Finanţele publice îndeplinesc următoarele funcţii:

1. funcţia de reproducţie, care constă în deservirea circuitului şi rotației capitalului real. În
calitate de surse de finanţare a procesului de reproducţie servesc mijloacele băneşti proprii
ale întreprinderilor, cât şi subvenţiile din buget;
2. funcţia de repartiţie, care constă în distribuirea şi redistribuirea venitului naţional. Astfel de
redistribuire are loc prin intermediul impozitelor directe şi indirecte cât şi prin politica de
distribuire a veniturilor promovată de către stat;
3. funcţia de stimulare, care constă în stimularea progresului tehnico-ştiinţific, sporirii
productivităţii muncii şi altor activităţi utile pentru societate;
4. funcţia de control, care constă în exercitarea controlului strict asupra procesului de formare
şi utilizare a finanţelor publice la nivelul micro şi macroeconomic.

Principala componentă în cadrul sistemului de finanțe îl constituie Bugetul Naţional, care

reprezintă un document juridic, elaborat de guvern şi adoptat de parlament şi care reflectă ansamblul
veniturilor şi cheltuielilor publice ale ţării.

Sistem bugetar – totalitatea fondurilor bănești ale organelor administrației publice constituie în
vederea îndeplinirii funcțiilor ce le revin.

Structura bugetului public național:

 BUGETUL PUBLIC NAȚIONAL
Bugetul de stat

Bugetul consolidat
Bugetul unităților
administrativ-teritoriale
Bugetul asigurărilor sociale
de stat

Fondurile asigurărilor
obligatorii de asistență
medicală

Figura 14.1. Structura bugetului public național

Buget de stat – plan financiar anual în care se reflectă cheltuielile planificate și veniturile anticipate de
către autoritățile publice centrale.
Responsabilitățile privind bugetul de stat:
▪ responsabil de elaborare – Ministerul Finanțelor;
▪ responsabil de aprobare – Parlamentul RM;
▪ responsabilitatea privind executarea – Guvernul RM.

Principiile elaborării bugetului de stat:

1. Principiul unității bugetare – toate datele privind veniturile și cheltuielile statului trebuie să se
conțină într-un singur document.
2. Principul neafectării veniturilor bugetare – veniturile încasate la buget se depersonalizează.
3. Principiul anualității – bugetul este aprobat, de regulă, pentru un an calendaristic.
4. Principiul echilibrului bugetar – veniturile și cheltuielile trebuie să fie egale.
5. Principiul publicității – atât proiectul bugetului, cât și bugetul trebuie să fie aduse la cunoștința
specialiștilor și cetățenilor.
6. Principiul universalității – veniturile și cheltuielile publice trebuie să fie înscrise în buget în
sumele lor totale, fără omisiuni și fără compensări reciproce.

Componentele bugetului de stat:

Veniturile Cheltuielile
bugetare bugetare

Figura 14.2. Componentele bugetului de stat

Venituri bugetare – reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării anumitor obiective
economice, sociale sau de altă natură. Ele includ:
▪ Veniturile curente:
− venituri fiscale (impozitul pe venit, pe proprietate, TVA, accizele);
− încasări nefiscale (taxe și plăți administrative, amenzi și sancțiuni administrative,
venitul net al BNM);
− fonduri și mijloace speciale.
▪ Granturile pentru susținerea bugetului și granturile pentru proiectele finanțate din surse externe.
▪ Transferurile formate din transferuri de la bugetele unităților administrativ-teritoriale la bugetul
de stat și alte transferuri.

Cheltuielile publice – se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul
instituțiilor publice (aparat de stat, instituții social-culturale, armată, întreprinderi autonome), care se
acoperă fie din bugetul de stat (central sau local), fie din bugetele proprii, din contul veniturilor
obținute.

Cheltuielile bugetare – se referă numai la cheltuielile care se acoperă din bugetul administrației de
stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat.
După destinație se deosebesc următoarele cheltuieli bugetare:
▪ cheltuieli pentru acțiuni socioculturale: învățământ, sănătate, sport, artă;
▪ cheltuieli pentru securitatea socială: fondul de pensii și indemnizații, fondul de șomaj;
▪ cheltuieli pentru serviciul de stat și menținerea ordinii publice: apărarea, poliția, sistemul
judiciar;
▪ cheltuieli pentru acțiuni economice: agricultură, energetică, telecomunicații.

Prin urmare, cheltuielile bugetare se realizează pentru:

▪ achizițiile publice (G);
▪ transferurile publice (Tr) – subvenții, pensii, burse, asistență pentru săraci sau pentru șomaj;
▪ deservirea datoriei publice (N).

În secolul XIX, economistul german Adolf Wagner a enunțat legea expansiunii crescânde a activității
statului, conform căreia creșterea șocului sectorului public în ansamblul activității economice este
legat de industrializare. Aceasta este însoțită de o dezvoltare a urbanizării, de complexitatea crescândă
a activităților economice și de ridicarea nivelului de viață:
∆𝐶𝑝 ∆𝑌
𝐸𝐶𝑝 = ÷ >1
𝐶𝑝 𝑌
unde:
𝐸𝐶𝑝 − elasticitatea cheltuielilor publice;
𝐶𝑝 − cheltuielile publice;
∆𝐶𝑝 − modificarea cheltuielilor publice;
𝑌 − nivelul venitului;
∆𝑌 − modificarea venitului.

Exercițiu bugetar – intervalul de timp necesar încasării veniturilor și realizării obiectivelor.

Stările bugetului de stat:
1) buget echilibrat – cheltuielile bugetare sunt egale cu veniturile bugetare G=T;
2) buget deficitar – cheltuielile bugetare depășesc veniturile bugetare G>T;
 3) buget excedentar – veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare G<T.

𝑇 = 𝑇𝑎 + 𝑡′ × 𝑌
G, T

Proficit
G

Deficit

Y
Figura 14.3. Stările bugetului de stat

14.2. Impozitul și sistemul impozitar

Sistemul fiscal reprezintă un sistem de percepere a impozitelor şi taxelor, care cuprinde
ansamblu legilor, regulilor şi practicilor privind fundamentarea, calcularea şi perceperea impozitelor.
Sistemul de impozitare include următoarele operaţiuni:
▪ determinarea obiectului de impozitare;
▪ precizarea bazei de impunere fiscală;
▪ calcularea sumei impozitului;
▪ plata;
▪ încasarea impozitului.

Impozitul reprezintă o plată obligatoare încasată de stat de la persoanele fizice şi juridice.

Actualul sistem fiscal din R. Moldova este bazat pe următoarele principii:
▪ posibilitatea reală de plată a impozitelor;
▪ progresivitatea impozitului pe măsura creşterii venitului;
▪ unitatea impozitului;
▪ caracterul obligatoriu al impozitului;
▪ simplicitatea impozitului; mobilitatea impozitului.
Persoanele fizice şi juridice care plătesc impozite sunt numiţi „contribuabili”.
Impozitele îndeplinesc următoarele funcţii:
1. funcţia economică, care constă în stimularea activităţii antreprenoriale, în special stimularea
investiţiilor şi înviorarea conjuncturii economice,
2. funcţia fiscală, care constă în formarea veniturilor bugetare (în R. Moldova – aproximativ
90% din bugetul public) şi finanţarea cheltuielilor publice;
3. funcţia socială, care constă în redistribuirea veniturilor în favoarea păturilor sărace;
4. funcţia de reglare economică, care constă în reducerea impozitelor în faza declinului
economic şi mărirea lor în faza de expansiune economică.
Ca subiecţi ai impozitării sunt:
➢ persoanele fizice;
➢ persoanele juridice;
➢ salariaţii.
Ca obiecte de impozitare sunt:
➢ veniturile persoanelor fizice;
 ➢ veniturile persoanelor juridice;
➢ profitul obţinut de la operaţiunile cu hârtii de valoare;
➢ veniturile de la utilizarea resurselor naturale;
➢ averea persoanelor fizice şi juridice; averea căpătată prin moștenire.

Care sunt formele impozitelor?

Principalele forme sunt: impozitele directe şi impozitele indirecte.
Impozitele directe sunt impozitele încasate direct de la veniturile contribuabililor şi care nu se
transferă asupra preţurilor. Impozitele directe includ:
1. impozitul pe venit de la persoanele juridice, care în R. Moldova constituie 12%;
2. impozitul pe venit de la persoanele fizice, care constituie 12%
3. impozite sociale: contribuţii de asigurări sociale – 24% (din care: 18% plătesc
antreprenorii; 6% - plătesc salariaţii); contribuţii de asigurări medicale – 9% (din care:
4,5% plătesc antreprenorii; 4,5% - plătesc salariaţii);
4. impozitul privat, care constituie în R. Moldova – 0,03 – 0,05 de la valoarea
patrimoniului;
5. impozitul funciar, care depinde de gradul de fertilitate a solului;
6. impozitul de la realizarea bunurilor imobiliare;
7. impozitul pentru folosirea resurselor naturale;

Impozitele indirecte sunt impozitele încasate de la realizarea mărfurilor şi serviciilor.

Acest impozit reprezintă un adaos la preţul de realizare şi nu depinde de mărimea veniturilor
cumpărătorului. Impozitele indirecte includ:
a) taxa pe valoarea adăugată (TVA), impozit indirect care este stabilit şi perceput asupra
valorii adăugate în fiecare stadiu al producţiei şi al distribuţiei bunurilor economice. TVA are un
caracter universal deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor realizate atât din activitatea curentă de
exploatare, cât şi din activitatea financiară de fructificare a capitalurilor disponibile. În R. Moldova în
a. 2010 taxa pe valoarea adăugată constituie 20%, cu excepţia unor produse la care TVA este mai mică
(la produsele agricole – 8%, la gaze naturale – 6%);
b) accizele – impozit indirect care se include în preţul de vânzare a unor mărfuri determinate,
cum ar fi: produsele petroliere, băuturile alcoolice, ţigările, autoturismele de lux, parfumuri, obiectele
din metale preţioase, blănuri şi a. De ex., în R. Moldova acciza la autoturismul de lux constituie cel
puţin 5250 euro;
c) taxa vamală – impozit indirect care se aplică asupra mărfurilor trecute peste graniţa vamală
a unei ţări. Taxa vamală cuprinde exportul şi importul de mărfuri, cât şi mărfurile de tranzit. În R.
Moldova mărimea taxelor vamale variază între 5 şi 15% din valoarea mărfurilor declarate la vamă.
Taxa vamală are următoarele scopuri: fiscal, orientat spre majorarea veniturilor bugetare; protecţionist,
orientat spre limitarea importului de mărfuri care pot fi fabricate în ţară; preferenţial, orientat spre
stimularea importului sau exportului unor grupe de mărfuri; politic, orientat spre a influenţa situaţia
economică şi politică din alte ţări;
d) taxele locale, care sunt determinate de administraţiile publice locale (taxele pentru
amenajarea teritoriului, pentru unităţile comerciale şi de prestări de servicii şi a.).

Impozitele au avantaje şi dezavantaje.

Avantajele impozitelor directe: nivelul jos al impozitelor directe stimulează activitatea
investiţională şi lărgeşte baza de impozitare.
 Dezavantajele impozitelor directe: impozitele mari nu stimulează activitatea antreprenorială,
contribuie la ascunderea veniturilor şi la extinderea economiei tenebre.
Avantajele impozitelor indirecte: aceste impozite sunt invizibile şi nedureroase, fiind incluse în
preţurile de realizare a mărfurilor şi serviciilor.
Dezavantajele impozitelor indirecte: aceste impozite sunt încasate de la toţi consumatorii, fără
a ţine cont de nivelul de venituri al acestora (atât persoana bogată, cât şi cea săracă plăteşte aceleaşi
impozite procurând o marfă sau un serviciu).

Raportul între încasările fiscale şi produsul intern brut constituie presiune fiscală.
I
Formula: PF = 100%
PIB
Unde: PF – presiunea fiscală; I – impozitele; PIB – produsul intern brut.
Presiunea fiscală serveşte la stabilirea sarcinilor fiscale, la evoluarea schimbării, în timp, a
impozitelor, la comparaţii internaţionale. În R. Moldova presiunea fiscală constituie circa 30%.
Presiunea fiscală joasă stimulează creşterea economică şi contribuie la mărirea încasărilor fiscale, iar
presiunea fiscală înaltă are ca consecinţe negative: evaziuni fiscale, fraudă fiscală, reducere a PIB -
ului, scădere a încasărilor fiscale. Este important de a determina rata optimă de presiune fiscală, care
reprezintă acel prag de impunere la care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai slabe. Acest
optim al presiunii fiscale este reflectat în curba lui A. Laffer, economist american (figura 14.4).

În curba prezentată rata optimă de presiune

Venitul fiscală este de 40%
de la
impozitare

Rata de impozitare
10 30 40 60 80

Figura 14.4. Curba Laffer

Gradul de presiune fiscală depinde în mare măsură de politica fiscală promovată de stat.
Politica fiscală cuprinde un ansamblu de măsuri ale statului privind impozitele şi rolul lor în formarea
veniturilor bugetare şi în stimularea creşterii economice.

14.3. Deficitul bugetar și metodele de finanțare a deficitului bugetar

În prezent, majoritatea economiilor se confruntă cu deficite bugetare. De aceea, trebuie făcută
distincția între următoarele tipuri de deficite:
1) Deficitul efectiv (primar) – diferența negativă dintre veniturile și cheltuielile bugetare:
T-(G+TR)
2) Deficit structural – diferența dintre veniturile și cheltuielile bugetare în condițiile ocupării
depline (când șomajul se află la nivelul ratei naturale a șomajului).
 3) Deficitul ciclic – deficitul bugetar de stat ce apare ca urmare a micșorării automate a fluxurilor
de impozitare (T), a majorării transferurilor (TR) și a achizițiilor guvernamentale (G), pe
fondul declinului activității economice:
Deficitul ciclic = Deficitul Efectiv – Deficitul structural
▪ în perioada de recesiune economică: Deficitul Efectiv > Deficitul structural;
▪ în perioada de expansiune economică: Deficitul Efectiv < Deficitul structural;
4) Deficit total = T – (G+TR+N)
5) Deficit nominal (oficial)
6) Deficit real = Deficitul nominal – Datoria de stat la începutul anului×π.

G, T
𝑇 = 𝑇𝑎 + 𝑡′ × 𝑌

Excedent
G
Deficit

Y
Y2 Y0 Y1
Figura 14.5. Stările bugetului de stat
unde:
T – impozite și taxe;
Ta – impozite și taxe autonome;
t’ – rata marginală de impozitare;
Y – nivelul venitului;
G – achiziții guvernamentale.
În faza de creștere economică (Y1>Y0), fluxurile impozitare cresc. Ca rezultat, crește excedentul
bugetar sau scade deficitul bugetar.
În faza declinului economic (Y2<Y0), impozitele plătite scad. Ca rezultat crește deficitul bugetar.
Cauzele deficitului bugetar:
▪ scăderea volumului activității economice măsurat prin valoarea PIB;
▪ creșterea accelerată a cheltuielilor publice pentru programe sociale;
▪ creșterea activității sectorului invizibil al economiei.
Modalități de reducere a deficitului bugetar:
1) Diminuarea cheltuielilor bugetare.
2) Creșterea veniturilor – diminuarea ratei impozitului, mărirea bazei de impozitare.
3) Măsuri combinate – introducerea impozitelor noi, acumularea facilităților fiscale, colectarea
mai eficientă a impozitelor etc.
Finanțarea deficitului bugetar:
1) Emisiunea monetară. Partea pozitivă a acestei măsuri constă în operativitate. Partea negativă –
produce efecte inflaționiste.
2) Emisiunea creditară. Facilitarea creditelor Băncii Naționale acordate întreprinderilor de stat la
un nivel redus al ratei dobânzii.
3) Creșterea fiscalității.
4) Prin datorie publică – este o modalitate noninflaționistă.
Curba LAFFER – reprezintă relația dintre modificarea ratei de impozitare și venitului obținut din
impozite.

T
A
Tma
x

B C

0% tA 100% t

Figura 14.6. Curba Laffer

Laffer considera că modificarea ratei de impozitare are 2 efecte asupra veniturilor din impozitare:
▪ efectul aritmetic – dacă rata de impozitare scade, veniturile din impozite scad;
▪ efectul economic – rezultă în urma scăderii ratei de impozitare care are drept consecință
stimularea activității economice și creșterea bazei impozabile.
În realitate, efectul aritmetic și economic se manifestă combinat.
Curba lui Laffer (fig. 7.7) sugerează că venitul obținut crește mai rapid la niveluri mai reduse de
taxare. Pe măsură ce rata crește, venitul crește cu o rată descrescătoare până atinge nivelul maxim de
venit colectat de către stat, în punctul de echilibru A. Dincolo de această limită orice creștere a ratei
impozitului îi determină pe oameni să muncească mai puțin sau să găsească metode eficiente prin care
să se sustragă de la achitarea obligațiilor către stat, reducând, astfel, veniturile colectate globale.
Venitul colectat de stat în punctul B este același cu venitul din punctul C, dar se obține la o rată de
impozit mult mai ridicată. La o rată ipotetică de impozitare de 100% nimeni nu ar mai fi motivat să
muncească, din moment ce Guvernul ar fi cel care colectează tot venitul obținut prin muncă.
Deficitul bugetar mai poate fi finanțat prin următoarele:
5) Vânzarea din activele proprietății de stat – privatizarea întreprinderilor de stat, vânzarea
terenurilor.
6) Împrumuturi interne – emiterea obligațiunilor de stat.
7) Împrumuturi externe.

14.4. Datoria publică: indicatori și modalități de acoperire

Datorie publică (DP) – totalitatea angajamentelor contractate de către stat față de creditorii
interni și externi la un moment dat:
𝐷𝑃 = ∑ 𝐷𝑒𝑓𝑖𝑐𝑖𝑡𝑢𝑙 𝑏𝑢𝑔𝑒𝑡𝑎𝑟 − ∑ 𝐸𝑥𝑐𝑒𝑑𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑏𝑢𝑔𝑒𝑡𝑎𝑟
Totalitatea sumelor împrumuturilor de stat nerambursate formează datoria publică.
Clasificarea datorie publice:
1) În funcție de originea împrumutului:
▪ datorie publică internă (DPI);
▪ datorie publică externă (DPE):
DP = DPI + DPE
 La datoria internă se referă împrumuturile guvernului de la Banca Naţională şi datoriile faţă de
populaţie. La 31.10.2021 datoria internă a constituit în R. Moldova 33102,642 mii lei.
La datoria externă se referă creditele obţinute de guvern şi de către agenţii economici de la alte
state şi de la organizaţiile financiare internaţionale. În anul 2021, trimestrul II, datoria externă a R.
Moldova a constituit 8504,91 mln USD.

2) În funcție de termenul împrumutului:

▪ datorie consolidată pe termen lung;
▪ datorie flotantă pe termen scurt.
Indicatorii datoriei publice:
1) Gradul de îndatorare a unei țări – [nu trebuie să depășească 60%]:
𝐷𝑃
𝐺𝐼 = × 100%
𝑃𝐼𝐵
unde:
𝐺𝐼 − gradul de îndatorare;
𝐷𝑃 − datoria publică.

2) Serviciul datoriei publice (S):

𝑆𝐷𝑃
𝑔𝑠 = × 100%
𝑃𝐼𝐵
unde:
𝑔𝑠 − ponderea serviciului datoriei publice în PIB;
𝑆𝐷𝑃 − serviciul datoriei publice.

3) Ponderea serviciului datoriei publice în cheltuielile publice (𝒈𝒔 ):

𝑆𝐷𝑃
𝑔𝑠 = × 100%
𝐶𝑝
unde:
𝑔𝑠 − ponderea serviciului datoriei publice în cheltuielile publice;
𝐶𝑝 − volumul cheltuielilor publice ale unei perioade.
4) Ponderea datoriei externe în PIB (𝑮𝑫𝑬 ):
𝐷𝑃𝐸
𝐺𝐷𝐸 = × 100%
𝑃𝐼𝐵
unde:
𝐺𝐷𝐸 − ponderea datoriei externe în PIB.

5) Ponderea serviciului datoriei externe în volumul exporturilor de bunuri și servicii (𝒈𝑫𝑬 ):

𝑆𝐷𝐸
𝑔𝐷𝐸 = × 100%
𝐸𝑥
unde:
𝑆𝐷𝐸 − serviciul datoriei externe;
𝑔𝐷𝐸 − ponderea serviciului datoriei externe în exporturi;
Ex – volumul exporturilor de bunuri și servicii.
6) Datoria externă medie pe locuitor - [cu cât acest indicator este mai mare, cu atât țara este mai
împovarată]:
𝐷𝑃𝐸
̅̅̅
𝑑𝑒 = × 100%
𝑁
unde:
 ̅̅̅
𝑑𝑒 − datoria externă medie pe locuitor;
𝐷𝑃𝐸 − datoria publică externă;
N – numărul de locuitori.

Modalități de acoperire a datoriei publice:

1) Reeșalonarea – constă în transformarea datoriei pe termen scurt în datorie pe termen lung, în
trecerea de la datorii la vedere la cele pe termen. Este posibil a fi realizată doar în condițiile
acordului creditorilor.
2) Luarea unor împrumuturi noi pentru acoperirea împrumuturilor ajunse la scadență.
3) Restructurarea – transformarea datoriei în investiții pe termen lung.
4) Refinanțarea datoriei prin emiterea noilor obligațiuni.
5) Majorarea veniturilor fiscale – din contul impozitelor.

14.5. Politica bugetar – fiscală: tipuri și instrumente

Politica bugetar-fiscală cuprinde măsuri și acțiuni de manipulare a impozitelor și cheltuielilor
bugetare în vederea atingerii scopurilor macroeconomice și a echilibrului economic general.

Pe termen scurt Pe termen lung

Asigurarea creșterii
menținerea PIB la
economice
nivelul potențial
neinflaționiste

asigurarea ocupării
depline a forței de
muncă

menținerea stabilității
plăților

asigurarea echilibrului
balanței de plăți

Figura 14.7. Obiectivele politicii bugetar-fiscale

Tipologia politicilor bugetar-fiscale:

1) Politica stimulativă (G↑ TR↑ T↓) – implică acțiuni și decizii speciale pentru o perioadă
scurtă de timp și are drept scop depășirea declinului economic. Într-o perioadă îndelungată,
politica de reducere a impozitelor poate contribui la extinderea ofertei factorilor de producție și
la creșterea potențialului economic.
2) Politica restrictivă (G↓ TR↓ T↑) – implică acțiuni și decizii speciale pe termen scurt pentru
limitarea expansiunii ciclice și micșorarea inflației prin cerere. Într-o perioadă îndelungată
poate determina micșorarea ofertei agregate și stagflația.
3) Politica discreționară – intervenția explicită, deliberativă, a statului în ajustarea
macroeconomică. Modificarea G, TR, T ca urmare a deciziilor statului orientate spre
modificarea nivelului ocupării volumului de producție și situației balanței de plăți.
 4) Politica stabilizatorilor automați – intervenția implicită, non-deliberativă a statului în ajustarea
macroeconomică, mecanism ce permite a micșora amplitudinea oscilațiilor ciclice ale nivelului
ocupării și a producției fără a recurge la modificări în politica statului.
Modificările în politica bugetar-fiscală într-o perspectivă de scurtă durată sunt însoțite de efectele de
multiplicare a achizițiilor guvernamentale, impozitelor, transferurilor și bugetului echilibrat.
Unul dintre principalele instrumente ale politicii bugetar-fiscale, care influențează cererea agregată,
deși nivelul venitului de echilibru îl constituie achizițiile guvernamentale.
Multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale – arată cum se modifică nivelul venitului de echilibru
(Y) ca rezultat al modificării achizițiilor publice (G) cu o unitate:
∆𝑌
𝑚𝐺 =
∆𝐺
Pentru o economie simplă:
1
𝑚𝐺 =
1 − 𝑐′
Pentru o economie închisă:
1
𝑚𝐺 =
1 − 𝑐 × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′
′

Pentru o economie deschisă:

1
𝑚𝐺 =
1 − 𝑐 × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′ + 𝑚′
′

unde:
𝑐 ′ − înclinație marginală spre consum;
𝑡 ′ − înclinație marginală spre impozitare;
𝑖 ′ − înclinație marginală spre investire;
𝑚′ − înclinație marginală spre import.

AD Y=AD

AD1=C+I+G
E
1
1
∆𝐺 AD0=C+I+G
E
2

∆𝑌

Y0 Y1 Y

Figura 14.8. Efectul creșterii achizițiilor guvernamentale asupra venitului de echilibru

Efectul de transmisie: G↑ AD↑ de la AD0 la AD1 cu mărimea ∆𝐺 Y↑ de la Y0 la Y1 cu mărimea

∆𝐺:
YD↑ C↑ AD↑ Y↑
Prin urmare, creșterea G cu o unitate determină creșterea Y mai mult decât cu o unitate:
∆𝑌 > ∆𝐺 ș𝑖 𝑚𝐺 > 1
Multiplicatorul fiscal – arată cum se modifică nivelul venitului de echilibru (Y) ca rezultat al
modificării impozitelor (T) cu o unitate:
∆𝑌
𝑚𝑓 =
∆𝑇
Pentru o economie simplă:
−𝑐 ′
𝑚𝑓 =
1 − 𝑐′
Pentru o economie închisă:
−𝑐 ′
𝑚𝑓 =
1 − 𝑐 ′ × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′
Pentru o economie deschisă:
−𝑐 ′
𝑚𝑓 =
1 − 𝑐 ′ × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′ + 𝑚′
unde:
𝑚𝑓 − multiplicatorul fiscal;
𝑐 ′ − înclinație marginală spre consum;
𝑡 ′ − înclinație marginală spre impozitare;
𝑖 ′ − înclinație marginală spre investire;
𝑚′ − înclinație marginală spre import.

Multiplicatorul transferurilor – arată cum se modifică nivelul venitului de echilibru (Y) ca rezultat al
modificării transferurilor (TR) cu o unitate:
∆𝑌
𝑚 𝑇𝑅 =
∆𝑇𝑅
Pentru o economie simplă:
𝑐′
𝑚 𝑇𝑅 =
1 − 𝑐′
Pentru o economie închisă:
𝑐′
𝑚 𝑇𝑅 =
1 − 𝑐 ′ × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′
Pentru o economie deschisă:
𝑐′
𝑚 𝑇𝑅 =
1 − 𝑐 ′ × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′ + 𝑚′
unde:
𝑚 𝑇𝑅 − multiplicatorul transferurilor;
𝑐 ′ − înclinație marginală spre consum;
𝑡 ′ − înclinație marginală spre impozitare;
𝑖 ′ − înclinație marginală spre investire;
𝑚′ − înclinație marginală spre import.

Multiplicatorul bugetului echilibrat – influențează asupra nivelului producției prin modificarea

simultană, în proporție egală atât a cheltuielilor, cât și a veniturilor statului.
Teorema lui Haavelmo: creșterea cheltuielilor guvernamentale însoțită de creșterea impozitelor cu
aceeași mărime pentru a menține bugetul echilibrat are ca efect sporirea activității economice cu
aceeași mărime.
Multiplicatorul bugetului echilibrat nu presupune înlăturarea completă a deficitului sau excedentului
bugetar. Are loc doar modificarea echilibrată în partea de venituri și cheltuieli ∆𝑇 = ∆𝐺.
Dacă G↑ cu ∆𝐺 atunci:
1
∆𝑌 = ∆𝐺 ×
1 − 𝑐′
Dacă T↑ cu ∆𝑇 atunci:
 −𝑐 ′
∆𝑌 = ∆𝑇 ×
1 − 𝑐′
1 −𝑐 ′
𝑚𝐵𝐸 = +
1 − 𝑐′ 1 − 𝑐′
𝑚𝐵𝐸 = 1
Modificarea sumară a venitului:
1 −𝑐 ′
∆𝑌 = ∆𝐺 (𝑠𝑎𝑢 ∆𝑇) × ( + )
1 − 𝑐′ 1 − 𝑐′
Prin urmare, putem constata următoarele:
▪ multiplicatorul investițiilor este identic cu multiplicatorul achizițiilor guvernamentale: 𝑚𝐼 =
𝑚𝐺 ;
▪ efectul de multiplicare ca urmare a modificării impozitelor este mai slab decât efectul de
multiplicare ca urmare a modificării achizițiilor guvernamentale: 𝑚𝐺 > 𝑚𝑓 ;
▪ efectul de multiplicare ca urmare a modificării transferurilor este mai slab decât efectul de
multiplicare ca urmare a modificării achizițiilor guvernamentale: 𝑚𝐺 > 𝑚 𝑇𝑅 ;
▪ efectul de multiplicare în economia închisă este mai mare decât efectul de multiplicare în
economia deschisă.