Notiuni generale privind procesul penal

Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal

Acţiunea civilă se rezolvă în procesul penal potrivit art.
346 CPP prin patru posibilităţi şi anume:1) instanţa
admite acţiunea civilă total sau parţial;2) instanţa respinge
acţiunea civilă;3) instanţa nu acordă despăgubiri civile;4)
instanţa nu soluţionează acţiunea civilă.Soluţionarea
acţiunii civile este influenţată de modul în care a fost
soluţionată acţiunea penală, astfelcă acţiunea civilă este
admisă în toate cazurile în care se pronunţă condamnarea
inculpatului şi se constată căinfractorul a comis un
prejudiciu.Dacă în acţiunea penală s-a pronunţat
achitarea, pe temei că fapta nu există sau nu a fost comisă
dei n c u l p a t , a t u n c i i n s t a n ţ a p e n a l ă r e s p i n g e
acţiunea civilă, pentru că fără faptă şi
v i n o v ă ţ i e e s t e e x c l u s ă răspunderea civilă. În cazul în
care pronunţă achitarea în baza art. 10 lit. b
1
, d, e şi dacă infracţiunea a produsprejudicii instanţa va
admite acţiunea civilă şi va acorda despăgubiri.Î n c a z u l
în care se pronunţă încetarea procesului
penal, conform art. 10 lit. g, dacă
i n f r a c t o r u l cauzează un prejudiciu, instanţa
admite acţiunea şi acordă despăgubiri, amnistia
înlătură doar răspundereapenală, dar îl obligă pe
inculpat să repare paguba. În cazul amnistiei
acţiunea nu se prescrie şi ea urmeazăregulile
Codului de procedură civilă. În cazul în care se
dispune încetarea procesului penal prin
împăcareapărţilor sau prin retragerea plângerii
prealabile, instanţa nu acordă despăgubiri pentru
că atât retragereaplângerii prealabile, cât şi împăcarea
sting total procesul, sub aspect penal şi civil.Atunci când
în acţiunea penală se prevede achitarea, conform
art. 10 lit. b, ori încetarea pentrutemeiul prevăzut
la art. 10 lit. f, j, acţiunea civilă este lăsată
nerezolvată de instanţa penală, pentru că, înprimul
caz, prejudiciul nu este urmarea unei fapte
prevăzute de legea penală, iar în celelalte cazuri
acţiuneapenală a fost neotiuni gelegal exercitată.
Pronunţând aceste soluţii, instanţa penală se
dezînvesteşte, urmând ca instanţacivilă să fie sesizată şi să
procedeze la judecarea acţiunii civile.
VI. PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL
Activitatea procesuală penală este complexă, având loc
prin intervenţia unor organe şi persoane cesunt  interesate
să  asigure  desfăşurarea  acestei  activităţi.  Participanţii
(subiecţii  procesului  penal)  secaracterizează prin faptul
că au capacitatea juridică de a acţiona pentru realizarea
scopului procesului penal. Laactivitatea procesuală
participă ca organe de stat instanţele şi procurorii
şi organele de cercetare ale poliţieijudiciare. La ea
iau parte şi anumite persoane care fie răspund pentru
faptele lor, fie urmăresc realizarea unorinterese născute
din comiterea infracţiunii. Aceste persoane, părţile
din proces ce îşi exercită drepturileprocesuale fie
pesonal, fie prin substituenţi procesuali. Iau parte şi alte
persoane ce sunt interesate în cauză şiduc o activitate ce
duce la înfăptuirea justiţiei: martori, experţi, interpreţi etc.
Apărătorul are o situaţie apartepentru că acţionează de pe
poziţia părţii căreia îi oferă asistenţă juridică.Noţiunea de
participant în dreptul procesual penal este diferită de cea
de participant din dreptul penal.În dreptul penal,
această noţiune îi denumeşte pe cei ce au conlucrat
la comiterea infracţiunii, pe când, îndreptul
procesual penal, pe cei ce îşi desfăşoară activitatea
împreună pentru realizarea procesului penal.
Părţile în procesul penal
Conform art. 23-24 CPP, sunt părţi în procesul
penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă
şipartea responsabilă civilmente.Inculpatul şi partea
vătămată sunt implicaţi în latura penală, în latura civilă
fiind implicaţi: inculpatul,partea civilă, partea
responsabilă civilmente.
Inculpatul 
este figura centrală, subiectul indispensabil
al procesului penal, întreaga
a c t i v i t a t e procesuală desfăşurându-se în jurul faptei
produse de această persoană.Potrivit art. 23, se
numeşte
inculpat 
persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea
penală.Rezultă că persoana faţă de care nu s-a pus în
mişcare acţiunea penală nu are calitatea de inculpat şi
aceastăinterpretare este întărită de art. 29 CPP, potrivit
căruia persoana faţă de care nu se efectuează urmărirea
penalăse numeşte
învinuit,
cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală
împotriva sa. Învinuitul nu este parte înproces, ci subiect
procesual (subiect de drepturi şi obligaţii procesuale).
Înainte de începerea urmăririi penale,cel ce a comis
infracţiunea are calitatea de
făptuitor 
.Inculpatul păstrează calitatea de parte în proces
până la pronunţarea hotărârii definitive,
momentcând devine
condamnat 
(nu mai este parte în proces, ci subiect al executării).Dacă
este  rejudecată  cauza,  ca  urmare  a  exercitării  unei  căi
extraordinare  de  atac,  atunciredobândeşte calitatea
de inculpat pentru a-şi asigura apărarea
intereselor. Momentul în care este pusă în mişcare
acţiunea penală şi învinuitul devine inculpat este ales de
către organul de urmărire penală şi coincide cuexistenţa
unor probe temeinice de vinovăţie. Actele procesuale prin
care se conferă unei persoane calitatea deinculpat sunt:
ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale
,
rechizitoriul 
,
declaraţia orală a procurorului 
,
încheierea instanţei 
,
plângerea prealabilă
 
a persoanei vătămate,
adresată direct instanţei, în condiţiile legii.Inculpatul are
drepturi şi obligaţii atât în cursul urmăririi penale, cât şi în
faza de judecată.
16
 
În cursul urmăririi penale, inculpatul:- poate formula
cereri pentru administrarea de probe sau revocarea
unor măsuri procedurale îndreptateîmpotriva sa.;-
poate prezenta memorii prin care să-şi explice acţiunile
făcute;- poate să participe la unele acte de urmărire
penală;- poate să atace orice act sau măsură netemeinice,
cerând desfiinţarea lor.În faza de judecată, inculpatul are
dreptul:- să ia la cunoştiinţă dosarul cauzei;- să i se
comunice copia rechizitoriului, dacă este deţinut;- să pună
întrebări coinculpaţilor, martorilor sau experţilor;- să
propună probe noi;- să formuleze cereri;- să ridice
excepţii;- să pună concluzii;- să i se acorde ultimul
cuvânt;- să iniţieze căile de atac.Inculpatul îşi poate
exercita drepturile personal sau printr-un apărător.
Nesocotirea drepturilorinculpatului poate atrage
nulitatea , în condiţiile legii.Obligaţii inculpatului sunt:-
să se prezinte personal în faţa organelor de urmărire
penală la toate chemările;- să suporte măsurile de
constrângere procedurale dispuse contra sa;- să se
prezinte la termenele fixate de instanţă;- să respecte
ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată.În general,
inculpatul sau învinuitul trebuie să fie prezent la
desfăşurarea procesului penal, iar în unelesituaţii prezenţa
este obligatorie. Dacă inculpatul se sustrage, iar procedura
e completă, atunci judecata poateavea loc în contumacie.
Partea vătămată
este persoana care suportă direct o vătămare prin
infracţiunea comisă. Noţiunea
parte vătămată
este diferită de noţiunea
victimă
, pentru că parte vătămată poate fi orice persoană
fizică saujuridică, ca subiect pasiv al infracţiunii, în timp
ce victima infracţiunii poate fi doar o persoană fizică ce a
suferito vătămare de natură fizică.Potrivit art. 24 CPP,
persoana care a suferit prin fapta penală o
vătămare fizică, morală, materială,d a c ă p a r t i c i p ă
la procesul penal, se numeşte
parte vătămată
. Pentru a dobândi această calitate, nu
a r e relevanţă felul vătămării suferite, ci este suficient să
se constate o vătămare cauzată de infracţiune şi
persoanavătămată să-şi manifeste voinţa de a participa în
procesul penal.Declaraţia de participare în proces ca
parte vătămată se face scris sau oral, în tot cursul
urmăririipenale, iar în faţa instanţei, până la citirea
actului de sesizare pentru a-i lăsa timp inculpatului să-şi
pregăteascăapărarea. După acest moment constituirea de
parte vătămată poate avea loc numai dacă inculpatul
acceptă.Potrivit art. 76 CPP, organele judiciare sunt
obligate să întrebe persoana vătămată dacă se
constituieparte vătămată, iar încălcarea acestei
obligaţii echivalează cu lipsa de rol activ a
organelor judiciare şi poateduce la casarea hotărârii
pronunţate în aceste condiţii. Partea vătămată îşi
desfăşoară activitatea în legătură culatura penală; ea nu
poate ridica pretenţii materiale. Partea vătămată are
dreptul de a fi ascultată, de a i se dacuvântul în cadrul
dezbaterilor şi poate folosi căile de atac, dar numai când
punerea în mişcare a acţiunii se facela plângerea
prealabilă şi numai privind latura penală a cauzei.În caz
de deces, partea vătămată nu poate fi înlocuită, pentru că
exercită unui drept personal, dar nuînseamnă că ar fi
împiedicată exercitarea în continuare a acţiunii
penale, ci aceasta va fi exercitată de cătreorganele
judiciare.
Partea civilă
. În art. 24 (2) se arată că persoana vătămată ce
exercită acţiunea civilă în procesulpenal se
numeşte
parte civilă
. Constituirea de parte civilă se face numai în
cazul în care partea vătămată –persoană fizică sau
juridică – cere acoperirea unui prejudiciu material sau
moral care a rezultat din săvârşireainfracţiunii. Pentru
dobândirea calităţii de parte civilă se cere, sub
aspect formal, ca persoana vătămată sădeclare că
pune în mişcare acţiunea civilă pe care o alătură acţiunii
penale, iar sub aspect substanţial, calitateade parte civilă
se justifică printr-o pagubă produsă prin infracţiune (ex.
cheltuielile ocazionate cu tratamentul).Pot fi părţi civile
şi alte persoane ce au suferit un prejudiciu prin
infracţiunea comisă împotriva victimei
(ex.persoanele din întreţinerea victimei, persoanele ce au
suportat cheltuielile de înmormântare etc.).Constituirea de
parte civilă se face oricând, în cursul urmăririi penale, iar
în faţa instanţei de judecată,numai până la citirea
actului de sesizare în primă instanţă, iar după acest
moment, numai dacă inculpatulacceptă. Partea
civilă poate renunţa oricând la acţiunea civilă, fără
a pierde calitatea de parte vătămată.Renunţarea la
procesul civil se face prin împăcare cu inculpatul,
dacă legea permite, sau printr-o declaraţie expresă şi
neechivocă de renunţare, ce se poate face personal sau
printr-o procură specială la organul judiciar înfaţa căruia
se află cauza, în condiţiile legii civile .
Partea resposabilă civilmente
. În art. 24 se arată că persoana chemată în
p r o c e s u l p e n a l s ă răspundă, potrivit legii civile,
pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului
sau inculpatului, se numeşte
parte responsabilă civilmente
.Potrivit Codului civil, răspund pentru pagbele cauzate
prin infracţiunile comise de alţii: părinţii pentrucopii lor
minori, institutorii pentru elevii din supraveghere
şi comitenţii pentru prepuşii lor, dacă fapta a
fostcomisă în exercitarea funcţiei încredinţate.
17
 
Partea responsabilă civilmente poate răspunde pentru
inculpat când acesta nu este solvabil (ex. copilulminor)
sau poate răspunde alături de acesta, când este parţial
solvabil. Partea responsabilă civilmente devinep a r t e î n
proces prin două căi: fie prin introducerea sa
în cauză, la cererea celor interesaţi sau din
o f i c i u (organele judecătoreşti au obligaţia să
introducă din oficiu partea resposabilă civilmente
pentru a asiguradespăgubirea unei persoane fără
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă), fie din proprieiniţiativă.Partea civilă este
interesată de introducerea în cauză a părţii
responsabile civilmente pentru a-şiasigura
posibilitatea de a-şi repara prejudiciul, mai ales în
situaţia în care persoana responsabilă
civilmenteprezintă o solvabilitate mai mare decât
învinuitul sau inculpatul. Numai partea civilă poate cere
introducerea încauză a părţii responsabile civilmente, nu
şi inculpatul. Introducerea în cauză a părţii responsabile
civilmenteeste limitată în timp, ea putându-se face
oricând, în cursul urmăririi penale, iar în faza de
judecată, numai înprimă instanţă şi numai până la
citirea actului de sesizare.În schimb, dacă partea
responsabilă civilmente intervine din proprie iniţiativă în
proces ea poate faceaceastă intervenţie până la terminarea
cercetării judiciare în primă instanţă.Partea responsabilă
civilmente se bucură de toate drepturile pe care le au
părţile în procesul penal:poate face cereri sau
memorii, poate solicita şi participa la
administrarea probelor, poate pune concluzii
saufolosi căile de atac. Între partea responsabilă
civilmente şi învinuit sau inculpat se creează o
solidaritateprocesuală, în sensul că actele
procesuale favorabile sau defavorabile le sunt
deopotrivă opozabile. Totuşi,partea responsabilă
civilmente poate avea şi apărări proprii: lipsa de
răspundere civilă pentru paguba produsăprin fapta
inculpatului etc.
VII. TEORIA GENERALĂ A PROBELOR ŞI A
MIJLOACELOR DE PROBĂNoţiunea, importanţa şi
aprecierea probelor în procesul penal
Procesul penal constă într-un proces de cunoaştere,
în care organele judiciare trebuie să ajungă
laaflarea adevărului şi în acest scop desfăşoară
activitatea de probaţiune, în vederea constatării
existenţeiinfracţiunilor, servindu-se de probele
obţinute prin mijloacele de probă. Conform
dispoziţiilor art. 62 CPP,organele de urmărire penală
şi instanţele sunt obligate, în vederea aflării adevărului, să
lămurească sub toateaspectele cauza pe bază de probe.
Definiţia probei 
este cuprinsă în art. 64 CPP, unde se arată că reprezintă
probă orice element de faptcare serveşte la constatarea
existenţei sau inexistenţei unei fapte, la identificarea
persoanei care a săvâşit-o şila cunoaşterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluţionare a cauzei.Probele ajung la
cunoştiinţa organelor de probă prin anumite mijloace
numite
mijloace de probă,
caresunt precizate expres şi limitativ de legea
penală şi prin care se constată elementele de fapt
ce pot servi caprobe. Între probe şi mijloacele de
probă există o legatură foarte strânsă, proba
judiciară putând fi obţinutănumai prin mijloacele de
probă prevăzute de lege.Sub aspect funcţional, proba are
un dublu aspect:1) este un
instrument de cunoaştere
prin care organele judecătoreşti află adevărul;2) este un
instrument de dovedire
, acest caracter manifestându-se pregnant prin condiţia
contradictorialităţiiprocesului penal, când părţile folosesc
şi administrează probele în vederea dovedirii
argumentelor formulate.
Importanţa probelor 
în procesul penal constă în faptul că înfăptuirea
justiţiei depinde de sistemulprobelor, deoarece din
momentul în care a fost declanşat procesul penal şi
până la soluţionarea lui definitivăproblemele
fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul
probelor. Astfel, legea de procedură penală nu
admitetrimiterea în judecată sau condamnarea unei
persoane pe baza cunoştiinţelor personale ale
organelor deurmărire penală sau ale instanţei de
judecată, în hotărârile lor, organele de judecată trebuind
să se întemeiezepe probele obţinute prin mijloacele de
probă prevăzute de lege.Legea de procedură penală
prevede în art. 200 că urmărirea penală are ca obiect
străngerea de probenecesare cu privire la existenţa
infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea
răspunderii acestuia fărăde care procurorul nu poate
dispune trimiterea în judecată, prima instanţă îşi formează
convingerea pe bazaprobelor administrate în cauză şi
nu poate condamna pe inculpat dacă nu există
probe suficiente din care sărezulte vinovăţia sa.
Instanţa de control judiciar (de apel sau de recurs)
are obligaţia de a examina dacă încauză au fost
administrate probele necesare aflării adevărului şi dacă
faptele corespund probelor administrate şirespectă
adevărul.
Aprecierea probelor 
este elementul esenţial al întregii activităţi probatorii,
deoarece întregul volum demuncă depus de organele de
urmărire penală, de instanţa de judecată şi de părţile din
proces se concretizeazăîn soluţia finală, care are la bază
aprecierea corespunzătoare a probelor administrate în
cauză. În procesul penalmodern, în general, legea nu
tarifează probele, nu le dă o anumită putere probatorie sau
grad de credibilitate
inabstracto
, aşa cum era tipic sistemului inchizitorial, prin
teoria probelor formale. Dreptul modern a
introdusteoria liberei aprecieri a probelor.În dreptul
nostru nu se admite sub nici o formă aprecierea prealabilă
de către lege a unei probe, Codulde procedură penală
consacrând expres acest principiu în art. 63 (2),
unde se prevede că probele nu au ovaloare mai
dinainte stabilită, aşadar, în sistemul nostru de
drept funcţionează
principiul liberei aprecieri aprobelor 
, principiu reflectat şi în dispoziţiile art. 63 (2),
unde se arată că aprecierea fiecărei probe se face
deorganul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.
În conformitate cu principiul liberei aprecieri a
probelor,orice infracţiune poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă, dacă organele judiciare şi-au format
convingereacă au aflat adevărul în cauza respectivă.
18