Nero

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie

37, Anzio – d. 9 sau 11 iunie 68, Roma) a fost din 54 e.n. până în 68
e.n. al cincilea împărat roman al dinastiei Iulio-Claudiene.
Se presupune că a dat foc Romei. Era bănuit ca ar fi violat-o
pe mama lui.Nero face parte din acei împărați care au fost foarte
aspru judecați în literatura antică. Doar în Grecia au existat voci
preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era
un exemplu pentru justețea afirmației lui Platon, conform căreia
marea nedreptate "nu pornește de la oameni obișnuiți, ci dintr-un
suflet nobil corupt printr-o educație greșită".
Nero a oferit o donație enormă gărzii pretoriene și a ținut un
discurs în fața senatului, prin care promitea întoarcerea la principiile
lui Augustus. Rolul senatului în cadrul guvernării avea să crească, iar
senatorii aveau să se bucure de mai multă libertate în exprimarea
opiniilor.
In anul 41, Claudius, odată cu ascensiunea sa la tron, a rechemat-o pe Agrippina la Roma. Cei doi s-au
căsătorit în anul 49, iar între anii 50-51, Nero a fost adoptat și numit moștenitor. În anul 53, s-a însurat cu fiica
lui Claudius, Octavia. În anul 54, la moartea lui Claudius, Nero, având vârsta de 16 ani, a fost acceptat, fără
opoziție, ca împărat.
Împăratul colinda seara prin oraș, mergând din cârciumă în cârciumă cu prietenii săi, jefuia oamenii în
plină stradă, ataca femeile și fura din magazine și tarabe. Siluia femei măritate și băieți născuți liberi. S-a
căsătorit cu amanții săi, Pitagora și Sporus, un copil castrat. Era pasionat de muzică, și îi plăcea să cânte
propriile compoziții, acompaniindu-se singur la lira. L-a angajat ca profesor pe Terpnus, cel mai mare cântăreț
de liră și organiza concerte private pentru prieteni. Debutul său public a avut loc în anul 64, la Napoli, iar
teatrul în care organizase recitalul a fost lovit de un cutremur și s-a prăbușit. Suetonius spune că Nero avea o
voce slabă și înfundată, Dio Cassius îi califică glasul drept leșinat, dar, poate, era un muzician talentat și
priceput.
În anul 65, într-un acces de mânie, Nero și-a omorât în bătaie soția însărcinată a doua oară și, imediat,
s-a însurat cu Statilia Messalina, dar, apoi, a început o relație amoroasă cu Sporus, având o asemănare fizică cu
Poppaea. A pus să fie castrat și îmbrăcat în veșminte femeiești.
În anul 64, Roma a fost devastată de un mare incendiu, izbucnit în apropiere de Circus Maximus, care a
cuprins 10 din cele 14 cartiere ale orașului, tot centrul Romei și o parte din reședința imperială de pe Colina
Palatină.
 Nero se afla la Antium când a izbucnit incendiul, dar s-a întors degrabă la Roma pentru a afla despre
amploarea dezastrului. A ajutat sinistrații, a transformat unele edificii publice în adăposturi și a oferit grâne
ieftine populației. A oferit bani pentru reconstrucție și a impus măsuri stricte pentru reducerea riscului de
repetare a incendiilor. Lumea credea că Nero însuși ar fi provocat incendiul ca să facă loc pentru Domus Aurea.
În toiul incendiului, privea pârjolul din turnul lui Mecenas și se bucura de frumusețea flăcărilor, cântând
„Arderea Troiei”, și puțini au fost păcăliți atunci când el a aruncat vina asupra creștinilor. Acuzat că ar fi
ordonat marele incendiu de la Roma, Nero a aruncat vina asupra creștinilor, urmând un val de procese
sumare. Mulți creștini au fost crucificați și arși, ca și cum ar fi torțe vii, pentru a ilumina jocurile de circ. Printre
victimele persecuției se numără și Sfinții Petru și Pavel ce au fost uciși prin anul 66.
Indiferent de autor, marele incendiu l-a împovărat financiar pe Nero tocmai când veniturile erau deja
insuficiente. A reluat procesele pentru trădare și s-a ajuns la exiluri, execuții și sinucideri, frică și indignarea
răspândindu-se printre senatori și curteni.
Un grup format din senatori, printre care și ofițeri din garda imperială, condus de Gaius Calpurnius
Piso, a plănuit să-l asasineze în timpul Jocurilor de la Circus Maximus din aprilie 65. Complotul a fost
descoperit, astfel, 19 oameni fiind uciși și 13 exilați.

„Campionul” și „artistul”
Nero era fascinat de cultura grecească și a întreprins o călătorie în Grecia. A ținut ca Jocurile Olimpice și
Nemeene să fie organizate mai devreme. El a ieșit învingător la toate întrecerile, mituind arbitrii și
competitorii. Spectatorii au avut interdicția de a-și părăsi locurile cât timp Nero se afla pe scenă și ținea
recitaluri ore întregi. S-a întâmplat ca femeile să nască în incinta teatrului, alții s-au prefăcuți morți ca să fie
scoși afară, iar viitorul împărat, Vespasian, a adormit în timpul interpretării, fiind exclus din anturajul
împăratului. Tinerii talentați sunt repede reduși la tăcere iar statuile învingătorilor sunt distruse. A participat la
curse cu care trase de zece cai, dar era aproape să fie ucis după ce a căzut din acesta. În final, a fost declarat
învingător în uralele celor 5000 de însoțitori aduși special de la Roma ca să îl aplaude.
La întoarcerea sa la Roma, în anul 67, relațiile dintre Nero și Senat s-au înrăutățit. A sperat că se va
îmbarca la Ostia să caute adăpost în provinciile orientale. Dar pretorienii au refuzat să-l ajute. L-au părăsit și
servitorii. A ieșit în stradă din palat alături de Sporus și s-a întâlnit cu Faon, unul dintre liberții săi, care l-a pus
să se deghizeze și l-a condus la vila sa, nu departe de oraș. Nero se ascundea într-o cameră din spatele casei,
când soldații au venit să-l aresteze. A ales să se sinucidă. L-a chemat pe Epafroditus, secretarul său personal,
să-l ajute să se înjunghie în gât, exclamând, în același timp: „Ah, ce artist piere odată cu mine!”. Astfel, Nero a
murit la 9 iunie 68, la numai 30 de ani.