Tema 2 Fundamentele teoretico-conceptuale ale pedagogiei sociale

I
Reprezentanti de seama ai pedagogiei sociale sunt Paul Nathorp si Emile Durkheim.
Cel care a afolosit pentru prima oara sintagma de pedagogie socială este Paul Gerhard
Nathorp (1854 – 1924).
El consideră că “ Pedagogia socială înseamnă ,, în cel mai larg înţeles, că problemele de
educaţie trebuie tratate ştiinţific în legătura cu chestiunile sociale sau , în sens mai restrîns, că ştiinţa
despre educaţie trebuie să se întemeieze pe ştiinţa despre viaţa social.”Oamenii sunt deci educaţi
prin comunitate , aceasta oferă scopuri educative şi pune la dispozitie mijloace pentru a le atinge.
Considera ca individul creste si se formeaza, ca urmare a influentei multiple a celorlalti,
dezvoltarea lui fiind dependenta de reactiile la influenta acestora. Individul este in primul rand parte
a societatii si doar dupa aceea este om, fara comunitate cazand in animalitate. Nathorp valorizeaza
constiinta individuala, insa mult mai importanta este educatia care este aceeasi pentru toti, este un
bun comun. Educatia se sprijina pe comunitate, are loc in comunitate, aceasta facilitand ridicarea
individului la lumea scopurilor, a ideilor, la lumea morala.
Moralitatea nu poate fi conceputa in afara societatii si poate fi infaptuita doar prin
societate;  individul izolat nu poate aprecia binele;  acesta este o valoare a societatii si omul
este  apreciat doar prin intermediul acesteia.
Individului ii este imposibil sa se dezvolte singur, nu poate deveni om doar pe baza
perceptiilor sale individuale. Dezvoltarea presupune un schimb de informatii, care implica o relatie
pozitiva cu celalalt, baza dezvoltarii constiintei de sine. In conceptia lui Paul Nathorp, scopul
educatiei este formarea vointei, insa aceasta este un act individual. Pedagogia sociala considera ca
educatia nu este un proces care obliga individul in a accepta normele comunitatii ci ca aceasta ii
arata doar ceea ce valorizeaza, individul urmand a decide  ceea ce doreste.
In viziunea lui Paul Nathorp,  obligatiile practice se realizeaza prin:
-        Instinct (existenta unei tendinte, orientarea spre un scop fara constientizarea acestui
lucru, virtutea fiind masura);
-        Vointa (este prezenta constiinta, virtutea fiind morala);
-        Vointa rationala (este prezenta masura vointei, virtutea fiind adevarul). 
In organizarea procesului educativ se impune dezvoltarea in primul rand a vietii
instinctuale (care se realizeaza in familie);  urmeaza vointa (dezvoltarea vointei se realizeaza in
scoala) dupa care se va dezvolta ratiunea morala (care se poate realiza doar prin ordonarea vietii
comunitatii).
  Emile Durkheim ( 1858 – 1917)
Considera ca exista o realitate sociala anterioara oricarui individ si ca societatea este un
fenomen autonom, care are posibilitatea de a se autodetermina si este diferit de suma indivizilor care
o compun. Fenomenul social are putere de constrangere, pe care o exercita asupra indivizilor,
determinand asimilarea de catre acestia a valorilor si normelor societatii.
Durkheim considera ca educatia  intruneste urmatoarele caracteristici:
-        Exterioritatea.
-        Constrangerea.
-        Calitatea de a fi supus observatiei si explicasiei stiintifice.
Diferite societati au diferite modalitati  reglatoare ale actului educativ, normele si valorile fiind un
produs al comunitatii respective si sunt determinate de viata in comun.
Individul este compus din doua elemente:
-        elementul individual, care este compus din stari psihice.
-        Elementul social, care cuprinde ideile, sentimentele, credintele, traditiile, opiniile
colective.
Scopul educatiei este de fapt formarea indivizilor pentru societate, fiecare copil fiind la nastere
lipsit de informatiile necesar integararii in societate, avand doar natura sa individuala.
Educatia este mijlocul prin care are loc socializarea individului, formarea lui conform
idealurilor valorizate de societatea respectiva in acel moment.
Socializarea individului presupune devenirea lui pe plan moral deoarece moralitatea incepe
acolo unde incepe viata sociala.
Moralitatea individului are la baza :
-        disciplina, care se realizeaza prin exemple oferite de parinti, prin asigurarea unui
mediu adecvat de dezvoltare, transmiterea unor indemnuri la conduite acceptate de
societate si supunerea la aceste norme, baza formarii conduitei morale.
-        Atasamentul fata de un grup uman. Integrarea intr-un grup, dessurarea de activitati
comune dezvlta  devotamentului si disciplinei.
-        Autonomia este acceptarea regulei.
II
Fundamentele sociale ale educaţiei
Fundamentele sociale ale educaţiei constau în aceea că prin funcţiile sale, ea urmăreşte stabilirea
unui echilibru dinamic între personalitate şi societate, condiţie indispensabilă atît pentru existenţa şi
dezvoltarea societăţii, cît şi a fiecărui individ în parte.
Educaţia este un mijloc de transfer de valori între societate şi individ şi asigură condiţii favorabile
pentru asimilarea acestor valori. Vizavi de aceasta, urmărind integrarea individului în societate,
educaţia se ocupă de formarea personalităţii, trăsăturile căreia vor permite asimilarea valorilor
sociale, contribuind, în acelaşi timp, la depăşirea şi dezvoltarea lor în corelare cu sensul general al
dezvoltării sociale.
Educaţia este o acţiune socială specifică, un subsistem al societăţii, avînd structura, logica şi
particularităţile sale.
Fundamente pedagogice ale educaţiei
Fundamentele pedagogice ale educaţiei reprezintă teoriile educaţiei / învăţării, tendinţele lor de
dezvoltare, teleologia educaţiei, legităţile generale ale educaţiei şi instruirii, raporturile educaţionale
de bază, esenţa procesului de educaţie şi instruire, conceptul de educabilitate, care exprimă puterea /
ponderea educaţiei în dezvoltarea personalităţii şi se manifestă în relaţia personalitate - societate,
educator - educat.
Relaţia personalitate - societate, educator - educat constituie o interdependenţă, unde unul se
modifică în funcţie de celălalt, păstrîndu-şi autonomia şi rolul în interiorul relaţiei.
Prospectivitatea educaţiei presupune raportarea ei la cerinţele curente şi de perspectivă ale societăţii
prin orientarea şcolii spre o nouă modalitate de educaţie, care n va asigura individului posibilitatea
de a face faţă evenimentelor neprevăzute prin anticipare şi participare.
Caracterul permanent al educaţiei impune necesitatea influenţelor educaţionale la toate treptele de
dezvoltare ontogenetică. Societatea în continuă schimbare generează noi exigenţe faţă de educaţie,
în care individul se află permanent în calitate de receptor şi agent al acţiunii educative.
Succesul educaţional este determinat de premisele biopsihice favorabile şi de mediul social
stimulativ, educaţia reprezentînd factorul decisiv în formarea/dezvoltarea personalităţii.