Publius Ovidius Naso, a lăsat în urmă o operă impresionantă.

Datorită perfecțiunii formale a stilului,

umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horaţiu şi
Vergiliu. Considerat astăzi de mulți autori drept „primul poet al spiritualităţii româneşti“, Ovidiu a
surprins în versurile exilului său, legendele, tradițiile, viața cotidiană şi culturală a zonei în care a trăit,
făcând ca „Tristele“ şi „Ponticele“ să devină izvoare de referinţă pentru istoria Dobrogei antice.

Tristia 4.10 este dincolo de orice îndoială elegia autobiografică a lui Ovidiu. Deși nu este singurul său
poem care conține elemente autobiografice, este de fapt singurul în care poetul privește înapoi asupra
vieții sale într-o manieră aproape sistematică.

În lingvistica modernă, noţiunea de „polifonie lingvistică” se referă în primul rând la faptul că, într-un
discurs, pot coexista mai multe voci posibile. Un astfel de mod generic de definire se aplică fenomenului
aluziei la diferite conținuturi trecute sau la coexistența mai multor instanțe de enunț (susținut de lucrări
situate fie în perspectiva intertextuală propusă de M. Bakhtin, fie în teoria enunțiativă inaugurată de O.
Ducrot și dezvoltat recent de ScaPoLine). Mai puțin exploatate din acest punct de vedere, elegiile lui
Ovidiu scrise în Tomis pun în aplicare un întreg set de strategii de duplicare enunțiativă a poetului,
reprezentând de fapt o formă de rezistență față de contextul exilului. Contribuția noastră își propune să
facem o analiză și să începem o categorizare a tuturor acestor procese discursive (semantice și sintactice)
de multiplicare a vocilor și a conținuturilor, precum diferitele moduri de citare, vorbirea legată de stilul
direct și stilul indirect. etc., care ne poate oferi atâtea indicii pentru o mai bună interpretare și înțelegere
a Tristelor și Ponticilor.

În acest studiu vom examina mitul lui Dedal din Ovidiu Ars amandi, Metamorfozele și Tristia, cu privire la
modul de utilizare a diverselor elemente ale acestui mit, în contextul funcției poetice a mesajului lui
Ovidiu. Există o legătură strânsă între imaginea zeului Amor și cea a lui Icar, în opoziție cu imaginea lui
Daedalus, pe de o parte, și a lui Minos, pe de altă parte. Ovidius analizează permanent relația dintre
rațiune și pasiune, fără o opțiune pentru niciuna dintre aceste două trăsături – ambele definind psihicul
uman. În cazul particular al acestui mit, soluția susținută de poet este echilibrul emoțional, reprezentat
de Dedal, între două atitudini extreme, a lui Minos, omul excesiv de rațional, lipsit de căldură umană, și a
lui Icar pentru care curajul entuziast a avut consecințe tragice. .