Imi place Vișniec.

Ma incanta umorul, exprimarea ideilor, filozofia lui, absurdul personajelor si al

situatiilor, si cu piesa asta ma incanta si faptul ca l-am cunoscut pe Cioran, desi nu am cautat niciodata sa
o fac. M-am bucurat sa ma opresc din lectura si sa ma documentez pentru ca prea multe lucruri erau
doar banuieli (gen Alzheimerul de la capatul vietii) si sa aflu fărâme din viata si opera lui. Asa se face ca
pe site-ul lui Alain de Botton (theschooloflife.com) se vorbeste despre scrierile lui nu ca ar aprofunda
deprimarea, ci ca ar vindeca-o, exact asa cum se spune si in finalul piesei lui Visniec.

Din pacate, citind piesele de teatru mi se intampla ca si cu spectacolele: uit foarte repede ce am citit, si
imi amintesc prea putine franturi. Asta insa nu ma face sa nu le mai citesc. Dimpotriva, maiestria
conturarii povestii doar prin dialoguri imi ofera o placere aparte.

Iar Vișniec merita citit si vazut pe scena.

Nu mai știu dac-am spus că Vișniec scrie un teatru genial sau dacă m-am plîns că n-am fost suficient de
inspirată ani de zile cît s-a jucat piesa asta sau "Istoria comunismului" la Cluj, să merg să le văd. Nu cred
că se mai joacă, dar au o alta de el chiar acum, "Spectatorul condamnat la moarte".

Cartea lui Vișniec "Mansardă la Paris cu vedere spre moarte" are să placă nu doar cunoscătorilor de
Cioran. Este o piesă super-drăguță. Însă cei ce cunosc opera lui o să le placă totuși mai mult.

Eu nu-i cunosc toate "buchiile", însă am fost plăcut surprins să găsesc în piesă idei culese anterior din
cărțile lui.

Vișniec s-a documentat bine (probabil) înainte de a o scrie, reprezentând ironiile, stranietățile, gândurile
lui Cioran cât mai natural.

O piesă care mi-o închipui mai mult ca pe un film gen "Spuma zilelor" decât ca pe o piesă de teatru
jucată. Și cred că e spre bine.

Seară frumoasă.