Sunteți pe pagina 1din 5

Sase personaje in cautarea unui autor

Luigi Pirandello face parte din grupul restrans de dramaturgi laureati ai premiului
Nobel pentru Literatura, alaturi de George Bernard Shaw, Jean-Paul Sartre, T.S. Eliot
sau Samuel Beckett, premiul pe care l-a castigat in 1934 pentru Indrazneata si
ingenioasa renastere a artei dramatice si scenice. Scriitorul, vazut ca un precursor
al teatrului absurd s-a nascut pe 28 iunie 1967 in satul Italian Caos, intr-o familie
instarita si a declinat dorinta tatalui sau de a intra in afaceri fiind timpuriu pasionat
de literatura.
In 1920 scrie piesa Sase personaje in cautarea unui autor care are premiera pe
10 Mai 1921 la Roma, Teatrul Vale - Compania Niccodemi. Piesa ofera un succes
garantat trupei sale de teatru, efectuand turnee lungi in Italia dar si in Europa,
incununata cu o montare a lui Max Reinhardt in 1924 la Berlin.
Sase personaje in cautarea unui autor sparge conventia unei lucrari progresive,
liniare purtand aceasta atentionare inca de la primele didascalii: Piesa nu are nici
acte nici scene. Luigi Pirandello spunea in timpul unui discurs la Stockholm: Pe
masura ce talentele mele reale se dezvoltau, ma lasau complet neputincios in fata
vietii, asa cum devine orice artist adevarat, capabil doar de gandurile si simtirile
sale. Ganduri pentru ca am simtit si simtiri pentru ca am gndit. De fapt, sub
puterea iluziei de ma crea pe mine insumi, am creat doar ce am simtit si ce am fost
in stare sa cred. Aceste cuvinte par sa incadreze piesa, cel putin ca tehnica de
scriere intr-un soi de suprarealism, constituind un flux continuu de ganduri si
sentimente, care uneori se armonizeaza, iar alteori provoaca un aparent haos total.
Piesa nu este clar plasata, insa putem deduce din scena Madamei Pace ca toti
sunt vorbitori nativi de limba italiana, iar dupa tehnica scenografica a teatrului se
poate presupune ca erau contemporani ai autorului. Tocmai aceasta lipsa
intentionata plasare temporalo-spatiala indica clar ca actiunea piese poate avea loc
oricand in orice teatru, oriunde in lume.
Pirandello are ca teme recurente in scrierile sale paralele intre arta si viata,
minciuna si adevar, realitate si iluzie, teme care constituie insasi esenta teatrului.
Piesa Sase personaje in cautarea unui autor inglobeaza toate aceste teme sub un
singur titlu, iar liniile paralele incep sa se intrepatrunda. Piesa devinde un pretext
prin care Pirandello investigheaza nivelele realitatii.
Geneza acestei piese constituie exact ce propune scriitorul ca joc. Pirandello, aflat
sub hazardul fanteziei, creaza aceste personaje care prind viata si incep incet incet,
dupa cum spune autorul, sa devina independente de el si sa duca o viata proprie.
Apare drama scriitorului care desi a infaptuit un personaj complex nu ii gaseste
locul intr-un univers literar.
Pot zice doar ca, fara sa le caut, m-am trezit cu ele in fata, vii sa le pot atinge, vii
sa le pot asculta pana si rasuflarea acestor Sase Personaje prezente acum pe scena.

Si erau acolo toate, fiecare cu framantarea sa ascunsa, unite prin nasterea si


desfasurarea intamplarilor in care sunt amestecate si asteptand sa le fac eu intrarea
in lumea artei, sa compun eu din persoanele lor, din pasiunile si cazul fiecaruia, un
roman, o drama ori macar o nuvela. Nascute vii, isi cereau dreptul la viata.
Dupa cum se confeseaza Pirandello, el nu dorea sa minimalizeze aceste personaje
umplandu-le de o istorie a faptului, detestand arta simbolica in care reprezentarea
devine un mecanism inutil lipsit de adevar. Destul mi-am indispus cititorii cu zeci si
sute de istorii de ce sa-i mai indispun inca odata cu insirarea tristelor situatii ale
acestor sase nefericiti?
Asadar Pirandello considera ca nu are sens sa le dea viata, dar fiind in aceelasi
timp obsedat de existenta lor se hotaraste sa prezinte cazul unui autor care isi
refuza propriile personaje. Desi initial concepute ca personaje de roman, transferul
lor in spatiul genului dramatic si mai mult al teatrului ca loc de actiune nu este
intamplator.
Pirandello alege singurul loc in care un personaj poate prinde viata, iar in aceelasi
timp locul unde linia dintre realitate si iluzie nu este tot timpul clara: scena.
Piesa se desfasoara intr-un teatru in timpul repetitiilor la piesa Jocul rolurilor de
Pirandello, iar pana la aparitia celor Sase personaje piesa se cufunda in realitatea
monotona de zi cu zi a vietii in teatru. Disputa intre regizorii tehnici si masinisti,
intre regizor si actori, sufleorul care nu spune niciodata textul cum trebuie,
tipologiile oamenilor, toate prezentate in detalii, duc piesa intr-o zona a
hiperralismului, dar arata si o mare apropiere si cunostinta a lui Pirandello fata de
teatru. Pe langa demonstratia lui Pirandello de cunoastere a bucatariei teatrale,
aceasta prima parte a piesei are si rolul de a crea o discrepanta intre personalul
teatrului si cele Sase personaje.
In timpul acestei parti se poate regasi si un comentariu personal a lui Pirandello
legat de atmosfera teatrala a acelei perioade. In primul rand lipsa unei literaturi
teatrale de calitate, apoi critica adusa de scriitor regizorilor, criticilor sau actorilor
care il vad pe Pirandello ca un excentric care scrie pentru a nemultumi pe toata
lumea. Dramei autorului care isi reneaga personajele ii se alatura si drama autorului
neinteles, care, intr-un moment al istoriei in care toti artistii au inceput sa aleaga
drumul artei experiment, este etichetat ca apartinand grupului care doreste sa
starneasca rumoare fara a avea esenta.
Pirandello prezinta cele Sase personaje in cel mai mic detaliu si care pana la
aceasta evadare au avut timp sa se contureze foarte clar in imaginatia autorului.
Mastile de caracter atribuite in descrierea lor, prezenta improvizatiei de-a lungul
piesei si pozitionarea actorilor ca spectatori ne duce cu gandul la Commedia
dellArte si devine o influenta puternica asupra piesei.

Tatal in jur de 50 de ani purtand masca remuscarii, Fata vitrega frumoasa si


indrazneata exprimand razbunarea, Fiul inchis si avand masca dezgustului, Mama
reprezentand durerea si cei doi copii, acestea sunt personajele care invadeaza
realitatea actorilor fara avertisment avand un scop clar: cautarea unui autor.
Desi le plaseaza in zona irealului, Pirandello nu amesteca de la inceput cele doua
concepte, fiecare pastrandu-si clar ideea realitatii sale. Cei Sase sunt considerati de
catre actori si regizori ca fiind niste oameni nebuni dupa ce acestea isi fac
cunoscuta dorinta. Tatal defineste natura celor Sase ca fiind niste fiinte mai putin
reale, poate. Dar mai adevarate!. Intrebarea nascuta din aceasta replica reapare in
mai multe puncte ale piesei unde se afla adevarul? In fapte? (E o cruda
nedreptate sa fim judecati numai dupa fapta, ca si cand viata noastra s-ar reduce
numai la acea fapta). In cuvinte? In arta? Sau in cotidian?
Deranjati de aparitia celor Sase, regizorul si actorii incep sa devina captivati de
povestea lor, asemenea unui cititor care a pus mana pe o cartea buna, sau unui
spectator care privind spectacolul se lasa cufundat in vraja realitatii propuse de
actori. Pirandello exploateaza conditia psihologica a artistului aflat in pragul unei
mari realizari si a unei intalniri miraculoase cu fantezia. Regizorul accepta sa devina
autorul dramei celor Sase, care asemenea unui om de stiinta inaintea unei mari
descoperiri a unei legi sau realitati deja existente trebuie sa fie de fata la reactia
finala si sa se lege vesnic de acest proces prin numele sau. Actorii sai atribuie
interesul regizorului pentru poveste vanitatii de a fi autor.
Asadar cei Sase sunt gata pentru a-si trai povestea sub privirile regizorului. Iar ei
intr-adevar traiesc (spre deosebire de actori, care folosesc tehnica retrairii) si nu se
subjuga legilor teatrale. Astfel, bulversand lumea celor din teatru, apare primul
conflict: aici e absolut necesar sa respectam legile teatrului. Ideile ca alti oameni
vor juca drama lor desi ei sunt vii, ca decorul doar sugereaza un loc, par a fi absurde
si de neinteles pentru cei Sase. Tatal rastoarna conceptele realitatii si ale iluziei,
desi este un personaj el isi afirma clar identitatea: Suntem asa cum ne vedeti, cu
acest trup, cu acest chip...cu greu va putea fi o reprezentare a mea, asa cum sunt
eu in realitate.
Cu toate astea, nimic din cele intamplate pana acum nu a sfidat pentru angajatii
teatrului conceptul realitatii, avand pereri impartite legate de cei Sase neplasandu-i
insa intr-o sfera in afara realitatii.
Aparitia Madamei Pace este primul act care zdruncina realitatea celor prezenti: Ce
fel de trucuri mai sunt si astea?, Astea sunt scamatorii de balci!. Rugat sa
retraiasca scena din bordel, tatal reconstruieste decorul cu elemente care ii apartin
Madame Pace, folosindu-se de palariile actritelor, invocand-o in acest fel pe
matroana. Pe langa conceptul ca personajele prind viata in mediul in care au fost
create, Pirandello descrie si un exercitiu prin care un personaj poate lua viata cu
ajutorul fanteziei folosindu-se de anumite elemente existente in jurul sau.

Tatal si fiica isi incep scena. In acest timp regizorul (devenit autor) incepe sa
altereze scena color doi conform propriei realitati si a realitatii teatrale. La refacerea
scenei personajele nu se identifica cu ceea ce creaza regizorul si actorii pe scena,
parandu-le caraghios acest rol de-a realitatea avand in vedere ca ei traiesc cu
adevarat ce se intampla. Aici suntem la teatru! Adevarul...pana la un punct!.
Aceasta replica a regizorului reprezinta comentariul central asupra relatiei dintre
adevar si arta, fie ca e un comentariu al autorului asupra artei contemporane, sau a
imposibilitatii de a aduce pe scena adevarul(Cred ca o fi adevarul...asa ceva nu e
posibil pe scena).
In timpul unor explicatii legate de piesa unul dintre actori foloseste termenul
iluzie, care se dovedeste a fi crud pentru cei Sase. Regizorul: Trebuie creata iluzia
unei realitati. Tatal: Asa cum suntem nu avem alta realitate in afara acestei iluzii.
Tatal isi sustine dreptul la propria realitate si distruge linia intre realitate si iluzie si
rastoarna inca o data conceptul de adevar. Un personaj are intr-adevar o viata a
lui, pe cand un om poate sa fie un nimeni! In conceptul lui Pirandello apare ideea
realitatii ca iluzie, dat fiind hazardul la care este supusa realitatea (ce a fost ieri
real, azi vi se pare o iluzie...realitatea se schimba de pe azi pe maine) spre
deosebire de realitatea unui personaj care isi are existenta fixata si bine definita. De
asemenea Pirandello isi expune parerea legata de independenta personajelor in
relatie cu scriitorul, a rolului de autor care nu implica altceva decat o ascultare a
personajului Cand personajele sunt vii, vii intr-adevar in fata autorului lor, acesta
nu face altceva decat sa urmeze cuvant cu cuvant, gest cu gest ce propun ele si e
vai de el daca nu se supune.
Inainte de retrairea ultimei scene, regizorul pare intr-adevar cuprins de magia
adusa de cei Sase, vocea sa in constructia decorului avand un caracter
supranatural, neputand insa sa se debaraseze de legile teatrului - Trebuie sa
concentram actiunea
Personajele pun in scena ultimul act al dramei lor, inlocuind din nou realitatea
cunoscuta de cei din jur. Fata cea mica se ineaca in bazin cu toate insistentele de a
o salva ale surorii, iar baiatul cel mic se impusca in gradina. Toate aceste actiuni se
intampla cu adevarat in parametrii celor aflati sa priveasca, starnind panica si
haosul in sala- E mort! Fictiune, sa nu credeti!/ Ce fictiune, e realitate!/ Nu, e
fictiune, fictiune!
Regizorul se da batut si pune capat repetitiei, dar se afla trezit ca dintr-un vis in
care nimic nu a fost real. Finalul poate fi considerat fericit avand in vedere ca cele
Sase personaje si-au gasit un autor si au trait Vrem sa traim cel putin pentru o
clipa in dumneavoastra.
Realitatiile se ciocnesc in mod brutal in aceasta ultima parte a piesei, si
demontreaza actorilor ca realitatea lor si cea a personajelor nu coincide. Si nici nu
trebuie sa coincida. Pentru ca, desi personajul moare pe scena in adevaratul sens al

cuvantului, nu acelasi lucru se intampla si cu actorul. Iar personajul este in aceelasi


timp nemuritor, reinvie in fiecare seara sub realitatea fixata de catre autor.
Pirandello era fascinat de aceasta conditie nemuritoare a unui personaj, o
repetivitate mereu proaspata si o aseamana cu o pictura care va detine in ea
aceeasi incarcatura mereu proaspata de sentimente si senzatii cu fiecare privire. De
asemenea Pirandello recunoaste ca piesa Sase personaje in cautarea unui autor
nu evolueaza ordonat, nu exista o desfasurare logica, e total arbitrara si nu are o
concentrare a evenimentelor, dar asta pentru ca nu doreste sa reprezinte o drama a
unor persoane, ci a personajelor in sine in timpul cautarii unei identitati si a
nemuriri literare.
Acest format ii serveste perfect lui Pirandello care atinge in mod magistral ce si-a
propus. Propune o dezbatere intensa si coerenta asupra problematicii realitatii, duce
genul teatral intr-o zona noua care se va dezvolta mult mai tarziu, si anume
accentele absurdului si ale existentialismului si formeaza o critica potenta asupra
societatii si miscarii teatrale si culturale ale inceputului de secol XX.
Si demontreaza inca o data, daca era nevoie, ca teatrul nu e decat o iluzie