M.crciumarue.-C.nitu, Symbolic Behaviour and Art...

THE “PRINCELY COURT” NATIONAL MUSEUM COMPLEX TÂRGOVIȘTE
The Museum of Human Evolution and Technology in the Palaeolithic
COMPLEXUL NAȚIONAL MUZEAL ”CURTEA DOMNEASCĂ” TÂRGOVIȘTE

Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic
MARIN CÂRCIUMARU, ELENA-CRISTINA NIȚU
SYMBOLIC BEHAVIOUR AND ART

ON THE TERRITORY OF ROMANIA
FROM THE MIDDLE PALAEOLITHIC TO THE MESOLITHIC
(55,000-7,500 B.P.)
COMPORTAMENTUL SIMBOLIC
ȘI ARTA PE TERITORIUL ROMÂNIEI
DIN PALEOLITICUL MIJLOCIU PÂNĂ ÎN MEZOLITIC
(55.000-7.500 B.P.)
Editura Cetatea de Scaun

This work was performed under the project PALEOTECH - Technical and symbolic behavior of the
Paleolithic communities from East of the Carpathians (Romania) before and during the Last Glacial Maximum
(ID - PN III-P3-ID-PCE-2016- 0614), funded by UEFISCDI (Executive Agency for Higher Education,
Research, Development and Innovation Funding, Romania), in the framework of PNCDI III, program
4.Fundamental and Frontier Research.
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului PALEOTECH –Comportamentul tehnic și simbolic
al comunităților paleolitice din estul Carpaților (România) înainte și în timpul ultimului Maxim Glaciar (PN III-
P3-ID-PCE-2016- 0614), finanțat de UEFISCDI (Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului
Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării, România) în cadrul PNCDI III, programul 4. Cercetare
Fundamnetală și de Frontieră.

FROM THE MIDDLE PALAEOLITHIC TO THE MESOLITHIC
(55,000-7,500 B.P.)
COMPORTAMENTUL SIMBOLIC
ȘI ARTA PE TERITORIUL ROMÂNIEI
DIN PALEOLITICUL MIJLOCIU PÂNĂ ÎN MEZOLITIC
(55.000-7.500 B.P.)
Editura Cetatea de Scaun

Traducerea în Engleză a fost făcută de Oana Cătălina Voichici.
The translation into English was made by Oana Cătălina Voichici.
Tehoredactare/Layout: Dan Mărgărit.
Coperta/Cover: Andrei Mărgărit.
Planșe/Plate: Marin Cârciumaru, Elena Cristina Nițu.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CÂRCIUMARU, MARIN
Symbolic Behaviour and Art on the Territory of Romania from the Middle
Palaeolithic to the Mesolithic (55,000-7,500 B.P.) = Comportamentul Simbolic şi
Arta pe teritoriul României din Paleoliticul mijlociu până în Mezolitic (55.000-7.500
B.P.) / Marin Cârciumaru, Elena-Cristina Niţu. - Târgovişte : Cetatea de scaun, 2018
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-537-429-4
I. Niţu, Elena-Cristina
903
ISBN 978-606-537-429-4
Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018
www.cetateadescaun.ro
editura@cetateadescaun.ro
TABLE OF CONTENTS
%*(&,*&%000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000>
%-)&%#&#*(*
%*('(**&%00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000069
((&%&#&#($-&("000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000006<
2

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000076
5=7/"$!-$,'$*
#'*! #555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555>=
5=56'55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555>>
5=56$#*#'($'$'%'%'*$#'$"*$'6$'$)*#-555555555555555555555555555555555555>B
5=56$%#*.*$''$"*$'6$'$)*#-55555555555555555555555555555555555555555555555?>
5=56,!*$*-'555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?B
2

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000008>
5=6/"$!-#$

*$#'),!,6*'
"+55555555555555555555555555555555555555@<
5>6 $!'/'*#*%%'!$!*555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555@A
5>56'*$*(55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555@A
5>55=6#*'$%$"$'%'%'(#**$#(6$#'),!,6*'
"+5555555555555555555555555@A
5>55=57!.$$#*'$%$"$'%'%'(#**$#'$"*'-**#!/'55555@A
5>55=55=7 ."*'!5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555@A
5>55=55>7*#&,$" #*(**,**55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555@C
5>55=55?7*/!(*$#('*$#(55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555@D
5>55=5@6#!$(55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555A<
5>55=57*""$('%#*#*55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555A>
5>55>6'$,(!/#'-$#($,#*$#'),!,6*'
"+5555555555555555555555555555A>
5>55>56#'-%/((55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555A>
5>55>56#'-$'(!*'!"*%$,"555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555A?
5>55>56 #'-$#*(55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555A?
5>55>56$##'-$#*(55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555A@
5>55>56 !!/#'-$#555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555A@
5>55>56'$,(!/#'-("!!$#*"(55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555AA
5>55>56$##'-$#*,%%'5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555AA
5>55>56 #'"*%$,".*#($#(55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555AA
5>55?6#'-%!6$#'),!,6*'
"+555555555555555555555555555555555555555555555555555555AB
5>55@6#'-'%**"6*'$-8#'#$"",#4$*$)#$,#*/955555555555555AC
5>55A6$,#6%'$,#*$$!(6$#'),!,6*'
"+555555555555555555555555555555555555555555555AC
5>556'($#!$'#"#*(55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555B<
5>55=56'$'*(#!(!!(6$#'),!,6*'
"+5555555555555555555555555555555555555555555B<
5>55>6'$'*#"!**5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555C?
5>55>56$'6$'$)*#-5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555C?
5>55>56,' )#$--555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555C@
5>55>56$#'),!,6*'
"+55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555CA
5>55>56'#,55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555CC
5>55?6*$#%##*(#(5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555CD
5>55?56 *$6 !,!#555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555CD
5>55?56$'6$'$)*#-5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555CE
5>55?56$#'),!,6*'
"+55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555D=
Symbolic Behaviour and Art on the Territory of Romania from the Middle Palaeolithic to the Mesolithic (55,000-7,500 B.P.)
5>55@6$###*!'%##*(#(555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555DA
5>55@56 *$6 !,!#555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555DA
5>55@5$'7$'$)*#-5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555DA
5>55@57'#,55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555DB
5?6-'*5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555E<
5?56,,!*-5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555E=
5?56$!$-55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555E@
5?55=6('%*$#$%#*#(55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555EB
5?55>66=@*#555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555EC
5?55?6$'*$#('*$#($#*,-*-%#*#(5555555555555555555555555555555555555555555555555ED
5?55@6(,(($#(555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555EE
1

1

0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000658
5=6 $ !*'$,#,',!,55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=<?
5=56'*$*(555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=<C
5=55=6#'-*"(#*%'-**#!/'8!(,'#955555555555555555555555555555555555555555555=<D
5=55>6#'-*"(#*%%!$!*!/'55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555==?
5=56'($#!$'#"#*(5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555==A
5=55=7'($#!$'#"#*(#*%'-**#!/'555555555555555555555555555555555555555555555555555555==B
5=55>7'($#!$'#"#*(#*%%!$!*!/'55555555555555555555555555555555555555555555555555==C
5=56(,(($#($#*'*$*(#%'($#!$'#"#*($,#,',!,55555555555555555555555=>=
5>6!"#*-55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=>?
5>56'*$*(555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=>@
5>56'($#!$'#"#*(5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=>@
1

0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000067:
5=6!!$-555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=>A
5=56'*$*(555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=>B
5=56'($#!$'#"#*(5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=>D
5>6$#55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=>D
5>56'*$*(555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=>E
5>56'($#!$'#"#*(5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=?@
5?6*'#6''5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=?A
5?56'*$*(555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=?A
5?57!(.*#($#(555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=?B
5@6(*'$-,!$',!,555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555=?B

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000068<

000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000698
0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000008>6
6

FROM THE MIDDLE PALAEOLITHIC
TO THE MESOLITHIC
(55,000-7,500 B.P.)
Introduction
Art is the window to the soul and the emergence of art in the Palaeolithic, especially the
Upper Palaeolithic, bears witness to the associative, receptive and communicative skills, to the
capacity for synthesis, to the aesthetic sense and emotional experiences, to the abilities for
thinking and abstraction which particularise and individualise the human being
(E. Anati, 1989).
The earliest discoveries of Palaeolithic art were made in the second third of the 19th
century, when a harpoon with geometrical decorations was found at Veyrier, Switzerland, and
a reindeer metapodium on which two does were engraved was uncovered at Chaffaud in France.
The first engravings on bone or antler blanks were rhythmic incisions that belong to a non-
figurative style. Later, the evolution of Palaeolithic art occurred, according to A. Leroi-
Gourhan (1988), along four phases throughout the Upper Palaeolithic: style 1 – geometric
figurative, style 2 – synthetic figurative (volumes are subjectively interpreted), style 3 – juxtaposed
analytical figurative (the artist more faithfully renders the proportions of animal representations
under different shapes, but subjectivism is still present), style 4 – linked analytical figurative
(animals are depicted realistically, in motion, complying with proportions).
The first forms of symbolism are related to the Neanderthal, to the moment he introduced
curious objects, such as fossils, minerals, peculiar rocks, into his settlements, which implies that
he was familiar with their characteristics and extracted them from their natural context in order
to endow them with a new value in a culturalised context (M. Otte, 1993). Fossils, in particular,
meant the materialisation and transposition of the fossilised animal, in a figurative petrified
form, into the Neanderthal’s reality and horizon as a vector of a symbolic action between the
two worlds (A. Leroi-Gourhan, 1964 a). Recent research, the re-evaluation of older finds have
helped crystallise the view that art objects and symbolism are not inherent only to the modern
human, but have gradually emerged, as is the case of Neanderthal man (F. d’Errico, 2006).
From the earliest stages of Upper Palaeolithic come quite a few pendants made especially
of animal teeth, as an expression of the modern human’s desire of identity (J. Kozlovski, 1992).
Mollusc shells necklaces or their use in decorating clothes would bear the same significance, as
they were sometimes procured from very long distances. In representing animals, modern
human would come closer to expressing some magic meant to understand the quality and
features of the animal, particularly with a view to ensuring the success of the hunt. Therefore a
transfer occurs in the aesthetic and symbolic field from a certain lifestyle connected to the
economy, the technology and the habitat of the hunter-gatherer community (M. Otte, 1987),
even though the Palaeolithic artist tended to transform the reality, simplifying or exaggerating
it for reasons that are hard to guess.
The discovery of personal ornaments opens wide perspectives of social interpretation,

provided that their archaeological context is very accurately recorded. As a rule, they can be
found in various situations: in graves, isolated necklaces, in cultural layers. Personal ornaments
discovered in graves provide the most important data, because, when preserved on the skeleton,
one can say, considering the initial arrangement of adornments, if they are composite ornaments
or figure out the function of ornamentation (necklace, bracelet, pendants, decoration on clothes,
bonnets, auxiliary items of leather decorated with ornaments etc.) or the types of ornaments
depending on the age and sex of the defunct etc. The recovery of certain types of ornaments
concentrated on a relatively small area, in relatively large numbers or otherwise, may suggest
that they could originate from lost or abandoned necklaces or bracelets. Furthermore, the
frequent discovery of similar ornaments, in the same cultural layer made through semblable
technology, might be the consequence of their having been worn by the majority of community
members; hence, the loss rate would be in accordance. At the same time, such a situation could
be an argument for considering these ornaments as being ethnically representative for that
particular group (M. Vanhaeren, 2010).
With the acknowledgment of Palaeolithic art in the late 19th century, technological
investigations aroused the interest of many prehistorians. Although initially most part of
approaches on the Palaeolithic art focused mainly on stylistic and chronological analyses, in
time, the importance of the “technological reading” (i.e. examining the object surface in order
to identify the manners of intervention on the blank) was not only recognised, but applied in
most studies.
In this respect, a first approach belongs to the researcher L. Leguay (1877), who is
undoubtedly the first ever to produce experimental items in order to pertinently support his
own observations. His main concern was to prove authenticity, while the object manufacturing
technique remained in the background.
A decisive step was taken with the studies of A. Leroi-Gourhan (1943), continued by
those of L. Pales and T. de Saint-Péreuse (1969; 1976; 1981; 1989), when a new vision, a
different way of approaching the analysis of portable art objects emerged, with profound
influences on researches to come. They developed a database resulted from technological
observations (analysis of raw material, contours, natural accidents), highlighting the importance
of the blank and of tools used in engraving. It is, without a doubt, the first time that a study on
art objects emphasises the importance of the blank quality in the making of the engraving.
An important contribution to the study of Palaeolithic art was brought by A. Marshack
(1970; 1991). As early as the 1960’s, he systematically applied microscopic analysis in studying
objects, appealing to new concepts and methods in order to obtain manifold information and a
dynamic vision of gesture from an object. One of Marshack’s initiatives is to have shown the
significance of microscopic analysis, placing this kind of research within an autonomous
framework, independent from the stylistic study.
A century after L. Leguay’s studies (1877), the experiment re-emerged. H. Delporte and
L. Mons (1973; 1975) would point out the real difficulty in engraving some materials and
attempt to decode the artisan’s gestures, thus defining the “operational sequence”.
10
Marin Cârciumaru, Elena-Cristina Nițu
Their method provided valuable information about the time needed to make an engraving and
about the type of tool that could be used for such an action. The consequence of these
investigations was to have relaunched the experiment and proved its fundamental contribution.
The path of this type of research was now completely open. The technical study of
prehistoric art was increasingly taken into account and described in publications, being
supplemented by experimental stages. Most specialists adopted the observations resulted from
such research. An example is that of A. Roussot (1990) and G. Tosello (1997) who produced
replicas of Palaeolithic works with a view to examining the interaction between the blank and
the tool and reconstituting the technique used.
M. Dauvois (1977) was equally interested in explaining the marks noted on the active
part of tools. In this respect, the research and studies of S. A. Semenov (1964) represented a
turning point that opened new perspectives. The outcomes of his activity, which focused on the
microscopic study of traces resulted from the production and use-wear of lithic and osseous
tools, became the basis for the development of traceology, applied in the field of prehistory.
Starting with the second half of the 20th century, such preoccupations became widespread
and improved in many Western European countries, the USA and Canada. Using the electronic
microscope, traceologists would observe the marks on stone or bone tools linked with their
utilisation, which they later compared with those obtained experimentally (F. d'Errico, G.
Giacobini, P. Puech, 1984; P. Anderson-Gerfaut, E. Moss, H. Plisson, 1987; L. H. Keeley,
1980; P. Vaughan, 1983). This research would bring fundamental clarifications on how the
prehistoric man made and used tools.
F. d'Errico’s approach (1991; 1993; 1994) was based on the abovementioned principle, of
combining research and experiment, and a significant part of his work relied on microscopic
observations. The data he obtained answer many essential questions related to the origin of
decorations: the type of tool used, the number of passages through the same incision, the
reconstruction of gestures, the direction of tool motion, the chronology of engraving.
In his study on portable engravings, M. Crémadès (1991) supported a number of
observations based on experiments and microscopic analyses. Relying on a procedure
established by L. Pales (L. Pales, T. de Saint-Péreuse, 1969), by using the binocular lens as a
means of analysing incisions, he emphasised different technical features of figurative and
geometric art.
Significant contributions to the technological study of portable art objects were also made
by C. Fritz (1999) and M. Vanhaeren (2010), who managed to provide two relevant
monographs in this field of research. The obtained results (reproduction of palaeolithic traces
through experiment, checking the experimental results against the microscopic observations,
reconstructing the operational sequence by decomposing the engraver’s gestures and identifying
the moments of decision etc.) have justly come to the attention of specialists.
The importance of applying experiment in the analysis of osseous materials was also
appreciated by I. Sidéra and A. Legrand (2006). This is precisely why they were considered
indispensable in understanding the origin of traces, the use-wear mechanisms, the way the
material and type of tool behave, the working conditions required. It was a question of analysing
11
the solutions by means of which the Palaeolithic engraver’s gestures should be reconstructed in
order to identify the direction of execution of the incisions as well as the transformations of the
implement, to know whether they were made by a single motion or several motions, to establish
the time interval separating them, to find out if they were a unique graphic event or the process
unfolded in time. To many technologists, the gesture may become a means of identifying the
significance of the engraving (F. d'Errico, 1994).
It is also noteworthy to mention the extremely important results obtained by D. Stordeur
(1983) and Y. Taborin (1993a, b) in analysing osseous materials and shells.
A decisive contribution to the study of osseous materials was brought by Henriette
Camps-Fabrer, who carried out her activity in the field as early as the 1970’s. The organisation
of international symposiums on the prehistoric bone industry, the creation of the Commission
de nomenclature sur l’industrie de l’os préhistorique (“Committee of Nomenclature of Prehistoric
Bone Industry”), the launching, by the Committee of Nomenclature, of the project Notebooks
of Typological Sheets under the supervision of Pierre Cattelain – Executive of the Committee
of Nomenclature of Prehistoric Bone Industry, are some of the major results of her research.
Thus, from 1988 to 2014, the 13 Cahiers were published and have become indispensable
working instruments in the study of artefacts, providing the definitions and methodological
criteria accepted and used particularly by the French and Francophone researchers. The last of
these Notebooks, entitled Matière d'art. Représentations préhistorique et supports osseux, relations
et contraintes, appeared in 2014, under the supervision of Lucette Mons, Stéphane Péan and
Romain Pigeaud, in a much improved format and with quality illustration, including a CD.
By applying the technical studies carried out with state-of-the-art means of observation,
often supplemented by experimental stages, the techniques and methods of creating artefacts
could be identified and, at the same time, real progress was made in the field of cultural
technology (F. Poplin, 1974; M. Dauvois, 1974; H. Camps-Fabrer, A. d’Anna, 1977; M. H.
Newcomer, 1977 ; D. Stordeur, 1978; H. Barge-Mathieu, 1982; J. G. Nandris, H. Camps-
Fabrer, 1993; I. Sidéra, 1993; E. David, 1999; A. Averbouh, 2000; N. Goutas, 2004; A.
Legrand, 2005).
The research of A. Marshack (1991; 1996) and F. d'Errico (1996) is based on comparative
theories and models deriving from ethnographic data. On the other hand, the application of
these models and above all the verification of hypotheses inevitably lead to the technological
study of traces, which implies the utilisation of the microscope and the experiment.
In the last decade, technological analyses of portable art objects have received increased
attention in specialised studies in Romania. Thus, a number of approaches on the mobiliary art
phenomenon have focused mainly on general aspects: repertory, description, analogies (M.
Cârciumaru, M. Mărgărit, 2002; M. Cârciumaru et al., 2003; M. Cârciumaru et al., 2004; M.
Mărgărit, 2003). Essential information about the technological study of portable art objects was
provided by C. Beldiman (2003; 2004 a, b, c, 2006; 2007) and C. Beldiman, D.-M. Sctancs (2006;
2007 a, b; 2008; 2010) following a detailed analysis of the traces preserved on several items.
The existence of various interpretations of the manner of study urges the researchers to
reflect on choosing the most efficient method of analysis and establish their theoretical bases
12
with much more rigour. We believe that the level of observation or the meticulousness with
which objects are studied are of the utmost importance, as are the interpretative principles and
questions arising from such an analysis. From this point of view, analytical means are essential
to answering questions and verifying hypotheses. Once the conclusions have been formulated
and, above all, proved by experiments, the hesitations between several interpretations with such
formulas as “we cannot rule out”, “in all probability” find no justification, at least when it comes
to differentiating anthropic traces from natural ones (M. Lorblanchet, 1999, p. 177).
The publication of this synthesis on symbolism and Palaeolithic art in Romania has been
prompted by the recent increase in such finds. Many of new discoveries have been made by the
authors of this work and some of the older ones have been re-interpreted as well. We have
already dealt with them in separate studies, for at the time an overall view of Palaeolithic art in
Romania was not possible; this synthesis is now allowing us to resume them. We hope that
gathering all of them in this volume will pave the way for a more facile evaluation of our
country’s contribution to the cultural heritage of Europe.
13
Main Views on Palaeolithic Art Interpretation
The interpretation of Palaeolithic art evolution has been approached by many specialists
over the years. As early as 1867, E. B. Taylor would mention that prehistoric drawings might
be explained by man’s belief in the existence of a connection between the object and its image,
which implies their mutual conditioning. The theory ‘art for art’s sake’, first proposed by the
naturalist Eduard Lartet, was later embraced and improved by E. Piette (1907) and G. and A.
Mortillet (1910). Basically, it started from the idea that the hunt was an easy occupation for the
Palaeolithic man, which left him enough time for artistic preoccupations stemming mostly from
the collective instinct and from individual quirks. According to E. Piette (1907), the
Palaeolithic man perfected his art as he tried to imitate and depict the animals around him and
thus he managed to make genuine studies of parts of their body, sometimes intentionally
exaggerating the proportions in order to highlight certain features. G. and A. de Mortillet
(1910) would see in this disinterested art an argument of the fact that the Palaeolithic man was
not controlled by religious notions, for he imitated only nature. Therefore, had he believed in
supernatural forces, he would have attempted to represent them as symbols, which would have
later passed on from one generation to another. The meaning of art came down to the
Palaeolithic man’s ability, taste or fantasy. As art in those times was not defined by some
practical utility, for it was rather a luxury activity, the magical meaning excluded itself.
In his turn, G. H. Luquet (1926) remains a precursor of Palaeolithic art interpretation as
he considered the study of it to be incomplete and void of interest if the intention of action of
the creation process was not established. The origin of this process would lie in the progressive
acquisition of some knowledge that generated the ability to depict real images or images
resembling the surrounding world on various blanks. He compared this process to the children’s
manner of drawing.
It was S. Reinach (1903) who first provided the magical interpretation of Palaeolithic art.
His philological training, the solid knowledge and culture in the field of the history of religions,
of magic in the primitive people’s thought and life were the premises which enabled him to
formulate an important view that was to reign over the Palaeolithic art interpretation for a long
time. He would consider two assumptions. One referred to the fact that the animals painted
and engraved by the Palaeolithic man were those the hunting populations fed on. The other
points to an objective reality, according to which current primitive populations are magically
influenced, in that the hunter possesses the image of the animal he is going to hunt on an object.
Therefore, Palaeolithic art may represent the materialisation of beliefs and rituals, a form of
rough, but extremely intense religion. Reinach accepted totemism as a fundamental form of
religious expression. The theory of the hunting magic was adopted and nuanced by H. Breuil
(1952). He believed that the Palaeolithic man was dominated by the idea of disguise, by the
magical power of masks, be they real or imagined, and acknowledged art’s magical character in
multiplying the animals hunted and ensuring the success of the hunt, or the magic of fecundity
etc. According to him, the decorated caves were genuine sanctuaries for sacred ceremonies
14
conducted by the great initiated of the age and for initiation rituals (A. Roussot, 2017). H.
Breuil accepted the ethnographic comparisons with the current primitive populations with a
view to decoding the meaning of Ice Age art and admitted that the significance of Palaeolithic
art might have been religious, fetishist or totemic; however, he gradually started to wonder less
about the meanings of art and be more concerned with the evolution of the various styles of
creation of Palaeolithic art works (P. J. Ucko, A. Rosenfeld, 1966).
Admittedly, the theory of totemism was formulated by J. G. Frazer (1910) and completed
by A. Van Gennep (1920) and others. Under E. Dürkheim’s influence (1925), the totemism
theory, according to which the animals depicted on cave walls or on portable stone blanks and
hard animal materials are the totems of those particular communities, emerged as a hypothesis
for explaining the significance of Palaeolithic art. The totem is sacred and the uninitiated could
not see it and the place where it is deposed is a real sanctuary.
The structurally sexual interpretations, the pioneer of which was Max Raphael (1986),
later cultivated by A. Laming-Emperaire (1962) and completed by A. Leroi-Gourhan (1965),
implied a complex, rigorous approach of Palaeolithic art: the rules, the systems of analysis and
structuring of art and the principles of organisation of sanctuaries in caves with parietal art. Like
H. Breuil, he would view the cave as a sanctuary, which he nevertheless considered as a closed
milieu, with strict rules of organisation of animal or human images and even of signs, far from
being a mere chance. According to A. Leroi-Gourhan (1964), the Homo sapiens is the creator
of art proper, but the Neanderthal man remains a precursor, modest indeed, through his
symbolic behaviour.
Overall, the earliest or more recent theories on Palaeolithic art interpretation may fall
under two important categories: biological and socio-economic. The biological concept refers
to the nervous system functions and the specific psychological characteristics, which manifested
themselves with the emergence of the Homo sapiens, while the socio-economic one reveals the
dynamics of the economic context that may have been decisive in highlighting figurative art
(M. Lorblanchet, 1999).
The biological concept includes a number of approaches which require additional
nuancing. Experiments on apes regarding the psychology of visual perception, in terms of
Palaeolithic art interpretation, have led to the conclusion that they are not aware of the creative
act and do not follow a conceptual scheme, things that were mainly characteristic of the Homo
sapiens (S. Beyries, F. Joulian, 1990). According to J. D. Lewis-William and T. A. Dowson
(1988), many of the parietal drawings or engravings in Palaeolithic caves may represent visions
in a state of consciousness altered during a shamanic trance. The theory of shamanism in
explaining Palaeolithic art was developed by J. Clottes and J. D. Lewis-William (1996), who
started from the interpretation of the San art in South Africa and Lesotho. It triggered a real
war among Palaeolithic art experts (M. Lorblanchet et al., 2006). In their turn, J. Davidson and
W. Nobble (1989) point out the contradiction in the view of J. D. Lewis-William and T. A.
Dowson (1988), who equally invoke the state of trance and the control of the collective
imaginary.
The psychological theory promoted by J. Halverston (1992 a) relies on the psycho-
physiological mechanisms of perceptions that are specific to the Homo sapiens, in that in the
case of figurative art the drawing of the animal starts by making the contour through a line that
15
breaks the bright contrasts in order to separate the surface from the object. Art would thus be
reduced to a mechanism of intellectual projection, representing the state of cognitive
development of the artisan. The result consists of mental images and not of realistic
representations (J. Halverston, 1992 b). This theory seems to actually reiterate older
conceptions, such as that of G. H. Luquet (1926), who distinguished visual intellectual realism
from intellectual realism, or the obsessions of A. Leroi-Gourhan’s (1965), who would become
aware of the naturalist definition of Palaeolithic decorations and the weaker understanding of
their symbolic character.
W. Nobble and J. Davidson (1993) promote the close connection between the emergence
of drawn or engraved images and that of language as a novelty, overlooking in fact that this
concept was defined by A. Leroi-Gourhan (1958; 1964 a, b; 1965). Thus, they consider the late
emergence of elaborate language and question the Neanderthal man’s symbolism.
Socio-economic interpretations were particularly developed by the Anglo-Saxon school,
which forwarded the idea that art is essential within the systems of communications among
human communities, in delimiting communication areas and in defining social territories. One
of the best-known representatives of this concept is B. Hayden (1987), who drew an
ethnographic parallel between the North-American hunter-gatherers and the Palaeolithic
communities in the Franco-Cantabrian region and distinguished two categories:
1 – generalised or common hunters live in an environment with limited natural resources
and therefore the population density is low. Such a situation generates an uncompetitive
equalitarian society, relying on medium- or long-term alliances for their survival. They are
generally nomad societies, rather opportunistic in terms of resources, lacking in competition
and the notion of private property. Such equalitarian structures favour the absence of any sign
of distinction among community members and hence of art. They may be similar to the way of
living of Mousterian societies.
2 – complex hunter-gatherers control territories with rich resources that allow for a
remarkable demographic density. They are semi-nomad societies, with base camps and possibly
short stays in seasonal settlements, familiar with strategies of resource storage and aware of the
importance of economic competition, in control of certain territories with special even exotic
resources, dominated by a social status and by the exercise of various forms of individual and
collective power. All of these are premises for art to represent the distinct visual means through
which power, membership and social status assert themselves. This model may by specific to
the Upper Palaeolithic communities.
The model proposed by B. Hayden should be considered with some reservations, as it is
too theoretical and schematic, aiming, without any arguments, to create a rupture between the
Middle and Upper Palaeolithic communities (M. Lorblanchet, 1999).
Despite all these intentions of interpreting the Palaeolithic art, each painted cave or each
art object possesses its own originality, specific style and a hierarchy of themes represented with
specific associations (A. Roussot, 2017).
16
A Brief Chronological Framework
The term ‘Palaeolithic’ was introduced by J. Lubbock in 1866 in order to point out the
difference between the Old Stone Age or the age of chipped stone and the new Stone Age or
the age of polished stone, called the Neolithic. This means that the Palaeolithic starts with the
first stone chopped by man as a result of some conceptual thinking, i.e. according to a model
conceived before being achieved, following a relatively similar operational sequence. The first
such implements are 2.3 million years old in the Omo River valley (Ethiopia) and 1.8 million
years old in Europe, at Chilhac (France). In this approach, the term ‘Palaeolithic’ was created
based on strictly technical criteria related to chipped stone, which allowed a simple
identification; but it should be considered that it equally has a profound chronological meaning
and even an essential ethno-cultural, techno-cultural and symbolic significance. In a general
sense, the Palaeolithic is a time in which economy relied on the natural exploitation of animal
resources by means of hunting and fishing, of vegetal resources through the picking of fruit and
other plant products, within a process of successive nomadism, dependant on the needs of the
community (M. Cârciumaru, 2006).
Traditionally, the Palaeolithic is divided into the Lower, Middle and Upper Palaeolithic
– a division which generally reflects the rhythm of technological evolution, which is established
by the concepts of technology and lithic typology and hard animal materials, i.e. bone, antler,
ivory, mammalian teeth, shells. Usually, the research of the Palaeolithic is not confined to a
mere historical description of places, dates, objects, which may indeed solve some aspects related
to the determination of technocomplexes, but not those of human behaviour in the dynamics
of its permanent adaptation to the environment.
Typically, the Middle Palaeolithic corresponds to the period between 200,000 and 35,000
years, when the well-known cultural complex specific to this stage – the Mousterian – develops
throughout Europe. On the territory of Romania, the Mousterian does not appear to be older
than the Upper Pleistocene, i.e. the last 120,000 years, which includes the last interglacial Riss-
Würm (Boroșteni heating complex) and the last glacial period Würm, with the typical stades
and interstades, named differently depending on each region. The survival of the Mousterian
on the Romanian territory up to 28,000 B.P. is already accepted as a reality that has been proved
in other European countries as well, particularly in Portugal. The oldest C-14 ages for the
Mousterian in Romania were obtained at Cioarei Cave from Boroșteni (Peștișani commune,
Gorj County) (M. Cârciumaru et al., 2007). The creator of the Mousterian culture, with its
numerous facies and variants in Europe, is the Homo neanderthalensis, although his
contemporaneousness, even for a short period, with the Homo sapiens is accepted nowadays.
The Upper Palaeolithic followed the Middle Palaeolithic, but this succession should be
considered anthropologically and culturally. In terms of the anthropological element, at least in
Europe, it is acknowledged that the Upper Palaeolithic is related to the emergence of Homo
sapiens in this area, around 35,000 B.P. Given that recent research has shown that in several
African regions the Homo sapiens has even older ancestors (Jebel Irhoud, Morocco – 160,000
17
years old; Singa, Sudan – 133,000 years old; Omo, Ethiopia – 200,000 years old; Herto Bouri,
Ethiopia – 160,000 years old) and still one cannot speak about the Upper Palaeolithic in the
areas at these dates, one needs to accept that only the paleontological criterion is not enough to
mark the beginning of this last great subdivision of the Palaeolithic. However, one cannot deny
that the Upper Palaeolithic appeared in Europe as well-individualised towards 34,000 B.P. This
means that these facts imply the existence of at least two hypotheses. One refers to the
possibility that in Western Europe the connection between the emergence of Homo sapiens and
the Upper Palaeolithic is a mere coincidence, without one conditioning the other. According
to the second assumption, we should admit that there is a direct connection between Homo
sapiens’ arrival in Western Europe and the beginning of the Upper Palaeolithic, but this
phenomenon is a feature of our continent only. On the other hand, the cultural criterion
requires some nuancing, especially because recently there have been talks about the existence of
some transition periods from the Middle to the Upper Palaeolithic, particularly as regards the
individualisation of typical regional facies (the Chatelperronian in Western Europe, the
Szeletian in Central Europe, the Uluzzian in Italy etc.). At the same time, there are other
opinions according to which the Upper Palaeolithic may be rooted in the Neanderthal man’s
culture, more precisely in the Middle Palaeolithic, which implies that the transition from the
Middle to the Upper Palaeolithic occurred without any rupture (G. Bosinski, 1990).
The first unanimously accepted Upper Palaeolithic culture in Europe remains,
nevertheless, the Aurignacian. Techno-typologically speaking, the Aurignacian does not imply
a sudden transition, but only an increasingly frequent practice of lamellar debitage starting from
a new way of preparing the core, the circumstances of which had existed with some Middle
Palaeolithic groups. Indeed, the Aurignacian witnessed the completion of this technology and
the achievement of tools on lamellar blanks with regular shapes easy to haft. Chronologically,
recent AMS dates and the discovery of settlements with fine stratigraphy have established that
the Aurignacian generally occurred between 40,000 and 35,000 B.P. (Fr. Djindjian, J.
Koslowski, M. Otte, 1999).
A second important Upper Palaeolithic culture is the Gravettian, with a number of
regional facies, such as the Willendorfian in Austria, the Pavlovian in Moravia or the
Kostenkian in Eastern Europe. The Gravettian lasts until circa 20,000 B.P. The process of
environmental degradation started after 25,000 B.P. and would extend to 16,000 B.P., which
would gradually lead to the occurrence of a cultural break between the Franco-Cantabrian
region and the rest of Europe. Hence, between 21,000 and 17,000 B.P., the Franco-Cantabrian
region as far as the Seine and the Rhone is dominated by the Solutrean. Later, approximately
between 17,000 and 12,000 B.P., the Magdalenian will prevail in these regions, except that this
prestigious culture would extend as far as Central Europe. During the Solutrean and the
Magdalenian, the other European areas were covered by what was called the Epigravettian with
various regional facies, entailed by the climatic instability which influenced the behaviour of
hunter-gatherer communities in permanent search for more favourable environmental
conditions. This fact definitely produced deep changes in the material culture, dealt with in
many synthesis works (G. Bosinski, 1990; R. Desbrose, J. Koslowski, 1988; Fr. Djindjian,
J. Koslowski, M. Otte, 1999; Rozoy J.-G., 1978; M. Cârciumaru, 2006).
18
According to A. Thévenin (1973), a period called the Epipalaeolithic intervenes between

the Magdalenian and the Mesolithic. J.-M. Le Tensorer (1979) would include in the
Epipalaeolithic all the purely Palaeolithic traditional cultures that had survived after the
disappearance of the reindeer. As concerns the Mesolithic, all specialists believe that the
communities preceding the Neolithic are included in this period.
With regard to the Upper Palaeolithic in Romania, the Aurignacian has been identified
to a rather small extent, as many settlements initially attributed to this culture were later
assigned to other cultures. One cannot really say that there is a well-defined Aurignacian in our
country. Instead, the Gravettian is to be encountered in much more areas both in open-air
settlements and in caves. Due to extremely rigorous archaeological excavations, the settlement
of Poiana Cireșului-Piatra Neamț has recently come into prominence through the richness of
archaeological materials and of extremely various and suggestive art objects, in particular
(M. Cârciumaru et al., 2018). The Epigravettian excels through its significant presence as
regards the forms of symbolism and the complexity or art objects at the Iron Gates, where the
rock shelter of Cuina Turcului stands out (Al. Păunescu, 1970; 1978). The Epipalaeolithic and
the Mesolithic are also best-represented in this area, the latter being present in several
important sites under the name of Schela Cladovei culture (V. Boroneanț, 2000).
19
I – THE MIDDLE PALAEOLITHIC
I.1 – Symbolic Behaviour of the Neanderthal Man
In the early 1970’s, A. Leroi-Gourhan would draw attention to the tendency to too easily
view the Palaeolithic art as a privileged testimony of some religious thinking, for art in this age
is no more than the certainty of a symbolic activity which may hypothetically open up the
prospect of later talking about myths or rituals (A. Leroi-Gourhan, 1975). Such a way to see
things is all the more important when one refers to the Neanderthal man.
Symbols are material forms with a subjective cultural meaning, the significance of which
often evades the individuals from another culture (R. White, 2006). An essential issue in
defining symbolism is the establishment of criteria for distinguishing material evidence from
that with spiritual value in the Neanderthal man’s thinking. Conventionally, it has been
considered that the separation of unusual materials from the tools of each community might be
attributed to symbolism, in a spiritual sense. The ochre found in Mousterian settlements was
initially included in the category of unusual materials, but later, fossils, materials or rocks that
surprised through their colour, composition, shape and that had been brought from somewhere
else, unrelated to the natural constitution of deposits in the closed cave environment, were
discovered. The insertion of such curious objects in the cave area, which as compared to the
open space was somehow better protected from other factors but the anthropic, was a real gain
for the Neanderthal man, concretised in an essential intellectual value of his behaviour and in
the materialisation of those particular symbols with spiritual connotation that preceded myths,
rituals and beliefs in various forms. The ochre found in graves is not only a proof of people’s
preoccupations with the inhumation of the deceased. Its presence points to a deep symbolic
character, perhaps even more important than that of adornments discovered in the burial
inventory, as they may have been the personal objects of the dead. It is evidence that the
Neanderthal man should be regarded not only as a maker of tools and hunting weapons, but
also – and that is obviously a certainty – as a creator of symbols and symbolic forms; these latter
attempts were timid at first, in the shape of peculiar objects introduced into their own inhabited
areas (A. Leroi-Gourhan, 1976). Thus, more and more proofs have lately emerged to contradict
the idea that art was a feature of the Upper Palaeolithic, in other words, that the first art
manifestations belong to the Aurignacian and are strictly the modern man’s creation in Eurasia.
Discoveries and reassessments of materials found in the past, especially bones interpreted as
bearing traces of fleshing out, have come to the experts’ attention through the use of 3D or
electronic microscopy, which have proved that the engravings on such blanks were already very
elaborate in the Mousterian, as bone engraving is one of the oldest forms of graphic expression
(A. Majkić et al., 2017). The existence of a preliminary scraping stage, preceding the engravings
that consisted of several types of incisions often made with the same tool, is a very important
finding as regards the anthropic feature of those particular decorations. This is the case of a
21
number of deliberately engraved bones from l'Abri Suard and of other older similar discoveries
from l'Abri Lartet, l'Abri de La Ferrassie, the Mousterian settlement of Pech de l'Azé (M.
Crémades, 1996). Mousterian engraved bones are also mentioned at Cueva Morin, Spain (H.
Delporte, 1990) at l'Abri Tagliente, Italy (P. Leonardi, 1988), and at Zaskalnaya VI rock shelter
in Crimea (A. Majkić et al., 2017). Also, an engraved cortical flint flake was found at Kiik-
Koba (Crimea) in a Mousterian layer (A. Majkić, F. d’Errico, V. Stepanchuk, 2018).
Relatively recent contributions support the Neanderthal man’s symbolic thinking by new
discoveries or the reassessment of the results of older investigations, as well as by symbolic
testimonies of other human types, although some finds have prompted heated debates and even
roaring disputes (P. Bahn, 1996; R. Bednarik, 1995; F. d’Errico et al., 1998; 2003; F. d’Errico,
A. Nowell, 2000; A. Marshack, 1976 a; S. McBrearty, S. A. Brooks, 2000; C. Henshilwood et
al., 2001 a, b; J. Zilhao, F. d’Errico, 1999).
As can be seen, over the years, the debates about the Neanderthal man’s symbolism have
not been lacking in controversy, especially since many of the documents brought into discussion
were the result of very old research, often with sketchily specified context. In the last years,
investigations based on careful observations and increasingly interdisciplinary interdisciplinary
studies have created the more reliable premises for accepting the hypothesis according to which
the Neanderthal man possessed the capacity of various symbolic manifestations. Thus, due to
relatively recent archaeological investigations, we now have certain proofs related to the
Neanderthal man’s symbolism (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, Țuțuianu-Cârciumaru, 2012;
M. Cârciumaru et al., 2015). The artistic explosion produced after the approximate age of
40,000 has deeper roots, which resulted from the experience of the past, of mental images and
symbols accumulated over long periods of time, as well as from the modern human’s intellectual
and cognitive skills (P. Paillet, 2018).
I.1.a - Ochre
The name ochre derives from the Greek term okhros, meaning yellow. Prehistorians use it,
particularly in terms of the colour, to include all earths with yellow, red and brown tints. Red
was obtained from clays rich in hematite, yellow resulted from the high content of limonite.
Sometimes manganese dioxide, black iron oxide and even coal were used to obtain darker ochre,
while calcite was used for lighter colours. Generally, the characteristics of the ochre were given
by the contents of anhydrous or hydrated iron. The anhydrous forms include minerals such as
hematite and oligiste, while the hydrated forms are those from the groups of limonite, goethite,
lepidocrocite, glauconite, laterite etc. Most of them were not difficult to procure. For example,
hematite and its variety the oligiste, characterised by the grey-black colour, could be obtained
by the inhabitants of a cave right from the elements of the area they occupied, i.e. from
stalactites. They also recovered yellow, red or brown limonite from the same formations.
Goethite is defined as a natural red-brown iron hydroxide, lepidocrocite is a red, more rarely
black or golden, natural iron monohydrate, glauconite is a green hydrated aluminium, iron,
magnesium and potassium silicate, while laterite is actually limonite enriched by alteration in
aluminium and iron hydroxides, bright red or brown-red (M. Cârciumaru, 2000; N. Attard
Montalto, 2010). In addition to iron minerals, the prehistoric man used manganese,
22
encountered in nature in the form of oxides, hydroxides or dioxides, for ochre preparation.
Thus, hausmannite is a black-brown manganese oxide, manganite is a black hydrated
manganese sesquioxide, braunite is also a manganese sesquioxide, but grey in colour etc.
Experimental studies have shown that by heating colouring earths, especially those rich in iron
oxides, undergo deep tint changes, which seems not to have been an unknown thing to the
Palaeolithic man, because ochre plaques in various oxidation stages have been found (C.
Couraud, A. Laming-Emperaire, 1979). For example, the colour yellow of a natural ochre
sample gradually becomes darker at temperatures ranging from 100° C to 230° C, suddenly
turns into red at about 250° C and becomes purple red between 700° C and 800° C. In the
centre of a hearth, temperatures may easily reach 450° C to 700° C, enough to obtain the colour
red in about 15 minutes (F. Audouin, H. Plisson, 1982). We can imagine the transformation
by heating of a yellow stone into a red one was viewed as magical by the prehistoric man, just
like powder, resulted from a certain rock after having been dipped into a liquid that became
red, resembling blood, when used for facial or body painting (E. E. Wreschner, 1980).
Archaeological excavations in Palaeolithic deposits early mentioned the existence of ochre
and manganese fragments particularly in Mousterian levels in France. The 1912 research from
La Ferrassie of L. Capitan and D. Peyrony and the investigations of H. Martin (1923) at the
La Quina deposit are well-known. P. Y. Demars (1992) makes interesting observations after
restudying the collections of pigments uncovered by the older excavations of Fr. Bordes and
D. Sonneville-Bordes, carried out in several caves and rock shelters or in open-air settlements
from the Périgord, such as the Combe Grenal Cave, the caves from Pech de l’Azé, the Micoque
settlement in the Vézere valley, the rock shelter of Caminade, the classic layer from Le Moustier
and the Mousterian settlement of Chapelle-aux-Saints. The careful study of samples, their
arrangement according to the Mousterian facies each sample came from, revealed the
surprisingly significant quantity of pigments distributed in all the Mousterian facies identified
in the Périgord. Still, a higher occurrence in layers attributed to the Mousterian of Acheulean
Tradition and maybe to the Quina Mousterian was noted. More specifically, pigments emerge
in the Ferrassie Mousterian, develop in the Quina Mousterian and spread in the Mousterian of
Acheulean Tradition. P. Y. Demars (1992) would thus reach the conclusion that, towards
70,000, pigments that can be interpreted as testimonies of some spiritual practices appeared in
south-western France. The emergence of Mousterian burials at about the same time is probably
not accidental, as revealed by the investigations carried out at La Ferrassie, La Chapelle-aux-
Saints, Roc de Marsal, Le Regourdou, Le Moustier etc. (M. Carciumaru, M. Țuțuianu-
Cârciumaru, 2009 a). Of the 10 cases of Mousterian human burials, six are children and four
are adults. There is no doubt about the existence of some structures especially made for this
purpose and about the fact that the Neanderthal man practiced the inhumation
(B. Vandermeersch, 1976). Furthermore, at the Terra Amata settlement, ochre fragments were
recovered from a very old layer attributed to the Mindel glacial period. In the Near East, ochre
was found in the Qafzeh Cave (B. Vandermeersch, 1969) and at Skhul (P. Y. Demars, 1992).
In the Qafzeh Cave numerous small fragments of red and yellow ochre in the rough were found
alongside of human remains, which confirms that they may have been used as offerings at the
time (D. E. Bar-Yosef Mayer, B. Vandermeersch, O. Bar-Yosef, 2009).
23
Lately, Francesco d’Errico (2003 a, b) has been invoking the presence of ochre in strata
dated quite early in Africa, mentioning that “Il n’existe pas de société traditionnelle dans
laquelle l’utilisation de colorants ait une valeur purement fonctionnelle, même si dans nombre
de cas utilisations fonctionnelles et symboliques sont associées” (p. 35). In addition to the older
finds of red ochre from Kabwe in Zambia (J. D. Clark et al., 1947) or Nooitgedacht in South
Africa, made by P. Beaumont and D. Morris (1990), in layers attributed to the Homo
heidelbergensis or archaic Homo sapiens (F. d’Errico, 2003 a), we should also mention discoveries
dating back to more than 200,000 years ago, in layers attributed to the period of transition from
the Acheulean to the period known in Africa as the Middle Stone Age (MSA), made at
Kapthurin in Kenya and reported by S. McBrearty (2001), or at Twin Rivers in Zambia, due
to L. S. Barham (1998; 2000; 2002). More than 70 samples were recovered from Kapthurin,
dated 285,000 years old, whereas the 176 samples from Twin Rivers include five colour nuances,
have evident utilisation traces and have estimated ages between 260,000 and 400,000 (M.
Cârciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2009 a).
Regarding the identification of the natural mineral pigment in Palaeolithic settlements,
things are not always very simple, because it is frequently found in the form of ferric oxide, in
various calcination stages, yellow or red, often fixed on a poorly defined complex of silica and
hydrated aluminium hydroxide. Unfortunately, there is no way to remove colloidal silica, just
as ochre usually evades when using any classical method of quantitative chemical analysis
because it simply is no more than an undefined chemical substance. Therefore, the possibility
of using ochre in its natural state should not be ruled out (F. Audouin, H. Plisson, 1982).
• Following archaeological excavations in settlements attributed to the Middle Palaeolithic in
Romania, the systematic recovery of ochre was successful only in the Cioarei cave, Boroșteni
village, Peștișani commune, Gorj County (fig. 1). It is one of the few Palaeolithic cave
settlements that has been fully archaeologically investigated and extensively dealt with in
numerous interdisciplinary studies (M. Cârciumaru, 1977; 1980; 1999; 2000). The cave
formed in a limestone spur of Barremian-Aptian age, which descends from the Piatra
Boroșteni peak, part of the Vâlcan Mountains, and is located at an absolute altitude of 350 m
and approximately 30 m above the Bistricioara river, a tributary of the Bistrița (fig. 2/2-3).
Physico-geographically, the Cioarei Cave is located in the south of the Southern Carpathians,
at the contact of the mountain with the Sub-Carpathians of Oltenia (fig. 2/1). The
Palaeolithic people inhabiting the Cioarei Cave during the Upper Pleistocene most certainly
benefited from a natural milieu that was extremely varied in terms of resource exploitation,
pendulating between the typical mountain environment and that provided by the Sub-
Carpathian depressions.
In the Cioarei Cave, ochre is concentrated in layer E contemporary with the Boroşteni
heating complex. C-14 dating of this layer has revealed ages between 51,900 + 5.300 / - 3,200
B.P. and > 45,000 B.P. However, we suspect that the dates mentioned are lower than the real
age, estimated as being higher by palynological and palaeofaunistic investigations, due to the
maximum dating limit of the C-14 method. According to the chronoclimatic correlations of
the Boroşteni heating complex with the last interglacial, it is not excluded that ochre older than
80,000 years old should exist in the Cioarei Cave. Even if we were to consider only the
mentioned C-14 datings, still the Cioarei Cave of Boroşteni has revealed the oldest ochre
known in Romania so far.
24
Along with the discovery of the highest quantity of ochre in layer E (48.62 % of the entire
amount), ochre sample were also recovered from layer F (16.28%), contemporary with the first
glacial phase of the Upper Pleistocene, and from layer J (11.06 %), deposited during the Nandru
3 phase (GrN 15,053: 48,900 + 2,100/-1,700 B. P. - GrN 13,001: 43,000 + 1.300/-1,100 B.P.)
(fig. 2/6; tab. 1).
Geological Number of Total weight of

layers samples % ochre in grams %
E 30 51.71 182.5 48.62 %
F 6 10.34 61.14 16.28 %
G 2 3.44 12.39 3.30 %
H 1 1.72 3.33 0.88 %
J 5 8.62 41.53 11.06 %
L 5 8.62 22.28 5.93 %
M 3 5.17 14.26 3.80 %
N 2 3.44 25.60 6.82 %
O 2 3.44 10.40 2.77 %
P 1 1.72 5.95 1.58 %
Tab. 1 – Occurrence and weight of samples and their percentages in each layer of the Cioarei- Boroşteni Cave
(after M. Cârciumaru, 2000)
This means that these three layers have provided over 75% of the entire amount of ochre
found in the Cioarei Cave. Only 1.58% of the entire amount of ochre comes from layer O,
contemporary with the Upper Palaeolithic.
We do not exclude the possibility that there may also have been ochre in other Romanian
caves with Mousterian culture and even from the Upper Palaeolithic, but they were researched
many years ago, with less attention to the recovery of some vestiges, which has made it
impossible for us to make analogies to situations encountered in the Cioarei Cave.
By the way the ochre samples found in layer E and in the Cioarei Cave, in general, appear,
we believe they were sometimes used by the Palaeolithic man in natural state. Many of them
are clay, others have a fibrous structure similar to that of the goethite. Still, in one case it was
noticed that the red ochre block contained some rather coarse sand and scattered white mica,
which may have been the binder needed for a possible action of preparation of that pigment
(fig. 3). Chemically (tab. 2), several samples seem to be aluminosilicates enriched in calcium
carbonate during the cave sedimentation process, whereas others may be qualified as
phosphates, possibly due to the input of guano. The chemically analysed samples from the
Cioarei Cave surprise because they contain very low amounts of iron oxides and trioxides and
manganese oxide – elements that usually give the tints specific to coloured earths. We should
mention that, during the archaeological excavations from the Cioarei Cave, the ochre was
systematically and very carefully gathered only in the sections X-XIII, especially after the
discovery of the first containers preserving evident traces of colours on them (M. Cârciumaru,
2000).
There is also a close correlation between the highest quantities of ochre and the layers
that were intensely inhabited by the Palaeolithic man, such an example being layer E (tab. 1).
25
The discovery of ochre with various shades in the Cioarei Cave in general and in layer E
in particular is closely related to the recovery of containers for ochre preparation, mostly
concentrated in the same stratum.
Depth in cm
Soil Colour
Section-
Munsell
Colour-
Fe2O3
Al2O3
square
P1O5
MnO
MgO
TiO2
H2O
SiO2
K2O
CaO
FeO
P.C.
230- Reddish yellow
V-3 240 5YR 6/6 _
15.88
40.31
32.31
4.97
2.20
0.05
0.64
0.60
0.25
0.85
0.60
V-2 290- Pink
300 5YR 7/4 _ _
46.62
36.87
4.61
1.47
0.90
0.02
0.27
2.40
0.33
4.05
Pink-light reddish
405- brown
47.30
38.54
V-3 415 5YR 7/4-6/4
6.06
3.10
1.40
0.23
0.04
0.40
0.90
0.04
0.47
0.90
375- Reddish yellow
16.00
34.16
27.47
XIII 395 5YR 7/8 _ _ _
9.88
3.21
0.03
0.80
6.64
0.25
425- Very pale brown
VI 440 10YR 8/4 _ _ _
31.02
14.00
30.83
12.43
4.65
0.35
0.02
0.70
0.25
XII 440- Red
15.10
39.48
32.67
460 2,5YR 5/8 _ _ _
2.24
3.14
0.03
0.50
3.37
0.60
460- Reddish yellow
XIII 480 7,5YR 7/8 _ _ _
12.33
43.12
34.91
1.54
3.14
0.02
0.20
1.50
0.60
XIII 470- Yellow

20.84
10.93
28.98
23.52
485 10YR 7/6 _ _ _
3.21
0.02
0.90
8.46
0.60
XIII 500- Very pale brown

12.20
15.06
22.40
20.78
15.30
515 10YR 8/4 _ _ _

2.86
0.02
2.20
1.20
Tab. 2 – Chemical analysis of ochre samples from the Cioarei Cave (after M. Cârciumaru, 2000)
I.1.b - Containers for ochre preparation from the Cioarei-Boroșteni Cave

As is well-known, there is now sufficient evidence about ochre gathering. This cannot be
said about the material proofs regarding its processing and usage in the Mousterian.
There were authors who did not hesitate to speak about the possibility that the
Neanderthal man may have painted himself with ochre. A. Leroi-Gourhan (1964 a) would
consider the ochre, along with other fossils, as some of the earliest proofs with a tradition
preceding the Upper Palaeolithic. However, he was unable to adequately explain its use in the
Middle Palaeolithic, as no drawings attributed to the Neanderthal man were known of. In 1952,
26
F. Bordes hypothesised about the Neanderthal man’s habit of painting his body. Although
rupestral paintings were not discovered in the Middle Palaeolithic, he would point out the
occurrence in this period of colouring matters, the varieties of ochre or the black manganese
dioxide probably used for body painting by certain Mousterian communities, perhaps during
some magical practices. C. Courand (1983) went even further and tried to establish a typology
of marks that may have resulted from the certain usage of ochre pieces by polishing, abrasion,
scraping, drilling, engraving, modelling etc., some of them noted when the samples were found.
Thus, he proposed a number of possibilities of ochre utilisation, mentioning from the start that
it was too often associated only with their artistic functions, while the study of stigmata showed
the use of ochre as a tool, raw matter, artistic blank, in various ‘domestic’ activities, such as the
preparation of hides, preservation of some objects, spreading in graves etc. The artistic technical
function could include painting, applying colorants directly to a hard blank, to hides that the
clothes were made of, preparing face paints. The author would nevertheless mention that there
was no direct archaeological evidence to support the application of ochre on hides or its
utilisation for body or facial painting.
Starting from the assumption that the oldest proofs of symbolism, similar to those found
in the European Upper Palaeolithic, emerged much earlier in the Middle Stone Age (MSA)
(S. McBrearty, A. S. Brooks, 2000; C. Henshilwood, C. Marean, 2003; C. Henshilwood et al.,
2001 a; C. Henshilwood et al., 2002; C. Henshilwood et al., 2004; F. d’Errico et al., 2003;
F. D’Errico et al., 2005), several researchers have lately considered that if ochre had a symbolic
function, proved in the MSA, it is but natural that this function should be extended to the ochre
found in the European Middle Palaeolithic (F. d’Errico et al., 2003; J. Zilhãoa et al. 2010). But
in fact these are two different species, for the MSA creator in Africa was the Homo sapiens and
that of the European Mousterian was the Homo neanderthalensis.
This means that the discovery of ochre preparation containers in the Cioarei Cave is
indeed direct material evidence about the processing and use of ochre by the Neanderthal man,
even if the purpose of use is hard to infer.
Of course, the ochre preparation could be made for various purposes, such as the painting
of tools, weapons or hides used for body protection or for bedding. P. Chasse and H. Dible
(1987) believe that the mere presence of ochre in Mousterian sites does not necessarily prove
its symbolic feature, as it can have other utilitarian functions as well. Several studies have also
shown that ochre was used for tool hafting (M. Lombard 2007, L. Wadley 2005, L. Wadley,
B. S. Williamson, M. Lombard, 2004; L. Wadley, T. Hodgskiss, M. Grant, 2009), tool
chipping (S. Soriano, P. Villa, L. Wadley, 2009), hide preservation and processing and even
possibly solar protection, by painting the body, as some populations do nowadays (R. F. Rifkin
et al., 2015).
Analyses of pigments found in Pech de l’Azé have pointed to their use on soft materials,
such as human or animal skin (F. d’Errico et al., 2009). Moreover, perforated sea shells with
pigments have been mentioned in two Mousterian sites in Spain, some of them used as
containers, others have been included in the category of personal ornaments, by comparison
with finds in Africa, which may represent some evidence of the Neanderthals’ symbolism
(Zilhãoa et al., 2010).
27
The shape and size of containers from the Cioarei Cave and the climatic period in which
the layer containing them deposited urge us to give more credibility to the assumption on body
and facial painting.
The containers for ochre preparation from the Cioarei Cave are unique for the
Palaeolithic in Romania and probably represent one of the most important finds of this kind in
the Middle Palaeolithic (fig. 4-5).
For some possible analogies regarding the material these containers were made of,
particularly those made of stalagmites, one may refer to those found in the Villars Cave of
Dordogne (B. et G. Delluc, 1974), attributed nevertheless to the Upper Palaeolithic, but similar
in point of aspect to those in the Cioarei Cave (fig. 6). The lamps discovered in the caves Eulene
and Labastide, France, are made of the same stalagmitic materials and calcite crusts, although
they belong to a later period.
Sophie A. de Beaume (1987; 1989) made a very suggestive description of the Palaeolithic
‘lamps’ found mainly in caves inhabited in the Palaeolithic. Because sometimes the same type
of raw material used for containers from the Cioarei Cave was also used in the case of the caves
Villars, Eulene and Trois-Freres, we shall try to employ a similar system of presentation.
For a more accurate understanding of the context and of the characteristics of the eight
containers found in the Cioarei Cave, we will describe each of, numbering conventionally in
order to more easily identify them in the illustration presented fig. 4-5; 7-10) (M. Cârciumaru,
M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2009 a).
- Container 1 was discovered in 1983 in section VI (fig. 2/4), 370-390 cm deep, in layer
E attributed to the Mousterian (fig. 7/1). Two C-14 dates have been obtained for the layer in
which this container was found: GrN 13,004: > 45,000 B.P. - GrN 15,046: 50,900 + 4,400/ -
2,800 B.P., while chronoclimatically this is the Boroşteni heating complex. The container was
made out of the upper part of a stalagmite and is white, the colour of the calcite (fig. 4/1; 7/1a-
c). The item is intact, with circular shape. The cuvette is also circular, quite well-marked and
regular. The sides are oblique, the edge is convex. The lower face is slightly protruding, with
no protuberances, which gives the vessel good stability. No appendage for holding and no
decoration are noted. The container dimensions are: length = 5.8 cm; width = 5.6 cm;
maximum/minimum diameter = 4.9/4.8 cm; depth 5.0 mm; height (maximum thickness) = 1.7
cm. The container was obtained by severing the upper part of a stalagmite and scraping the
successive inner layers. The evidence pointing to its utilisation consists of the residues of yellow,
red-brown ochre with isolated black spots preserved inside the cuvette. By means of the
Keyence VHX 600 optical microscope, superposed layers of paint, combinations of different
colours, black and red in particular, and especially variously coloured isolated pigments could
be observed (fig. 7/1d, g, h).
- Container 2 was found in 1983 in section VI, through the excavation of the level 425-
440 cm deep, C-14 dated to between 50,900 + 4,400/ - 2,800 B.P. (GrN 15,046) and 51,900
+ 5,300/ - 3,200 B.P. (GrN 15,048). Stratigraphically, this particular deposit belongs to layer
E, settled in the Boroşteni heating complex. This container was also obtained from the upper
part of a stalagmite, while the white colour is typical of the calcite (fig. 4/2; 7/2a-c). The removal
of the internal successive layers, specific to stalagmites, was done by scraping and the results of
this action can be seen using the optical microscope (fig. 7/2g). The item is whole and oval, just
28
as the cuvette, which is closed and well-marked. The lower face, slightly protrusive, gives it
good stability. The sides are oblique, with unequally developed rims. There is no decoration.
The utilisation of the container for the preparation of ochre is supported by the traces of colour
with different shades noticed inside the cuvette, black included. Superposed colours (fig. 7/2d),
combinations between the colour black and various tints of ochre, differently coloured pigments
could be observed under the microscope, which proves the successive or simultaneous utilisation
of oxides of various colours in order to obtain the desired colour in the end (fig. 7/2d, h-i).
- Container 3 was recovered during the archaeological excavations of 1985, in section XI,
415-430 cm deep, in a sequence of the Mousterian layer E, dated to between 50,900 + 4,400/
- 2,800 B.P. (GrN 15,046) and 51,900 + 5,300/ - 3,200 B.P. (GrN 15,048). The container was
made out of the upper part of a stalagmite and preserves the white colour of the calcite (fig. 4/3;
8/3a-e). The item is intact, slightly oval. The cuvette is also oval and relatively closed. The sides
are oblique with thin rims, serrated due to a few breakages. The obverse is protruding. However,
given the good balance, the container maintains in a position that even favours the storage of
liquid substances. On the lower face there are no protuberances or gripping appendages or traces
of decoration. The vessel dimensions are: 4.3 cm in length, 3.6 cm in width, 4.1/3.3 cm
maximum/minimum diameter, width of edges 3.0-5.0 cm, 7.0 mm in depth and 2.9 cm in
height (maximum thickness). The container was made by cutting the upper part of a stalagmite
and scraping the inner successive layers. With this container, one can note the neat and uniform
working of the cuvette. Residues of brick ochre have been preserved in the irregularities of the
cuvette (fig. 8/3f).
- Container 4 was found in section X, in 1985, 415-425 cm deep, in the Mousterian layer
E. The level has been C-14 dated to GrN 15,048: 51,900 + 5,300/ - 3,200 B.P. The container
was made out of the upper part of a stalagmite, by scraping the upper face (fig. 4/4; 8/4a-c,
e-g). Its white colour is typical of the calcite. The item is broken, lacking about 1/3 of its initial
shape. The cuvette is oval and quite well-marked. The lower face is convex. The sides are
oblique and edges well-delimited. The relief of the lower face is not uniform, but has some
irregularities (fig. 8/4c). Gripping protuberances are missing, as are the decoration traces.
The dimensions of the container are as follows: length = 5.8 cm; length = 4.6 cm;
maximum/minimum diameter = 4.8/3.5 cm; rim width = 7.0 mm; depth 6.0 mm; height
(maximum thickness) = 2.8 cm. Residues of ochre pigments are relatively uniformly distributed
inside the cuvette (fig. 8/4d).
- Container 5 was recovered during the 1985 archaeological excavations carried out in the
Mousterian layer E, section XI, 415-430 cm deep (fig. 5/5; 9/5a-e). Two C-14 dates establish
the age of the container between 50,900 + 4,400/ - 2,800 B.P. (GrN 15,046) and 51,900 +
5,300/ - 3,200 B.P. (GrN 15,048). The container seems to have been made of a calcite crust by
scooping a small surface through scraping, thus obtaining a small cuvette (fig. 9/5f). The item
has a small handle which may have been larger initially. However, it is not excluded that this
handle should have been accidental. The cuvette is round and very well-marked. The sides are
oblique to straight. The obverse is plano-convex, while its surface has small irregularities. No
decoration has been noted. The item is 3.5 cm in length; width = 3.0 cm; maximum/minimum
diameter = 2.0/1.8 cm; side width 6.0-9.0 mm; depth 5.0 mm; height (maximum thickness) =
1.5 cm. The dimensions of the holding haft: length = 11.5 mm; width = 11 mm. Traces of ochre
29
are laid in the shape of a coloured layer, quite uniformly distributed inside the cuvette. Pigments
of various shades, which, combined together, probably resulted in a single tint, have been
identified under the microscope (fig. 9/5g-h).
- Container 6 was found in layer E, in 1985, during the excavation of the deposit in section
X, 385-395 cm deep (fig. 5/6; 9/6 a-e). The container was made out of a stalagmitic crust and
was broken in very early times. The cuvette, of generally oval shape, is not so well-marked owing
to the destruction caused by the breakage of edges. The obverse is flat, slightly rugged, but with
much stability, while the sides are oblique. Length = 4.2 cm; width = 3.5 cm;
maximum/minimum diameter = 3.0/2.6 cm; side width 0.8 mm; depth 0.8 mm; height
(maximum thickness) = 1.4 cm. Inside the cuvette, residues of red-yellowish ochre and, more
rarely, charcoal were preserved on the entire surface (fig. 9/6f).
- Container 7 was recovered 340-350 cm deep during the excavations carried out in square
3, section XIII, in 1987 (fig. 5/7; 10/7a-e). If the containers described so far were discovered in
layer E, contemporaneous with the Boroșteni heating complex (probably contemporary with
the Riss-Würm interglacial), this container was found in layer F, contemporary with the
interglacial that followed. Two datings, situated at the C-14 limit, point to the age GrN 13,004:
> 45,000 B.P. - GrN 15,055: > 54,000 B.P. The container was made out of the upper part of a
stalagmite. The item is relatively intact and has an oval shape. The cuvette is also oval and is
well closed and clearly marked. The lower face, though quite protrusive, has no protuberances
and gives the item a good stability. Any trace of decoration is missing from the vessel surface.
The container was obtained by severing the upper part of a stalagmite and scraping the
successive internal layers. The item dimensions are as follows: length = 5.8 cm; width = 4.2 cm;
maximum/minimum diameter = 4.2/3.4 cm; depth 1.1 mm; height (maximum thickness) = 2.3
cm. Inside the cuvette, reddish-brick ochre is quite visibly preserved, whereas pigments and
superposed layers of paint have been observed under the microscope (fig. 10/7f).
- Container 8 was recovered in 1995 from section XVII, 265-275 cm deep, in layer J,
C-14 dated to 48,900 + 2,100 / - 1,700 B.P. (GrN 15,053). Chronoclimatically, this particular
deposit belongs to the Nandru A climatic oscillation, characterised by a cool temperate climate.
The container was made out of a stalagmitic crust which preserves the white colour of calcite
(5/8; 10/8a-e). Through its shape, the item suggests the artisan’s intention to obtain a haft for
holding. Generally, the outline of this vessel allows for an easy grip, having a slightly triangular
shape. The cuvette is relatively circular, well-marked, somewhat irregular. The sides are oblique
and edges are quite abrupt. The lower face is a little protruding, but still the container has good
stability. The item has no decoration. Length = 8.7 cm; width = 6.5 cm; maximum/minimum
diameter = 4.4/3.3 cm; depth 0.8 mm; height (maximum thickness) = 3.8 cm. The size of
holding haft: 3.3 cm long. The residues of ochre inside the cuvette are generally lighter in
colour, but isolated remains of ochre pigments from iron oxides have been observed under the
microscope (fig. 10/8f).
Having described every container, a few conclusions may be drawn. First of all, we should
mention the material from which they were made of, for the most part being the receptacle
severed from the upper part of stalagmites. The structure of stalagmites, consisting of successive
layers, differentiated in terms of their mineralogical composition, allowed their easy processing
by scraping the internal layers. Thus, a container of various, but mostly similar sizes and depths
30
was obtained, in which ochre was prepared. The use of the containers is proved by the residues
of ochre of various shades preserved inside them. Occasionally, residues of pigments of different
colours have been noted inside the same container, which probably resulted from the use of
different natural sources. Because the ochre is concentrated to an overwhelming extent in the
cuvette, is all the more reason for considering their utilisation for similar, well-defined purposes.
Had ochre been found on the lower face as well, we might have thought that it came from a
substratum with ochre where it possibly lay. In this regard, we should mention that the deposits
in which the containers were found, the ochre is found isolated in the form of some well-
individualised aggregates.
Three of the containers were made out of calcite crusts, by using a similar technique for
making the cuvette, i.e. scraping. Some of these containers may have had a haft for holding,
but it is not excluded that this should still be accidental or natural. All containers have a good
stability when placed on a horizontal surface.
Another element that renders these Cioarei Cave containers unique is their generally
similar size (fig. 2/4). The length of four containers is 5.7-5.8 cm, while with three of them it
does not go below 3.5 cm; only one container, from layer J, the layer superior to the Mousterian
habitation, has larger dimensions: length = 8.7 cm; width = 6.5 cm; maximum/minimum
diameter = 4.4/3.3 cm. Their shape and functionality, their similarity are elements that point
to the homogeneity of containers in this cave.
But perhaps even more important is their chronological unity, as six of the vessels were
recovered from the same geological layer (Layer E), deposited during the same climatic phase
– the Boroşteni heating complex. In absolute time (with the usual limits of the C-14 method),
they are placed between 50,900 + 4,400 / - 2,800 (GrN 15,046) and 51,900 + 5,300 / - 3,200
B.P. (GrN 15,048). In layer E, the containers are concentrated towards the centre of the cave.
Four of them were recovered from behind the spur where the dense habitation was recorded,
with traces of soot imprinted in the chalk wall, resulted from the hearth that functioned here
(fig. 2/4 a), whereas the other two were found on the axis of the cave, somewhat closer to the
entrance, in an area that greatly favoured habitation (fig. 2/4 b). All these aspects plead for the
unity of this practice of preparing ochre, perhaps for body and/or facial painting of the
Neanderthal man, and for the remarkable technical skill in making the containers. The body
painting ritual allows us to make some considerations on the spiritual traits of those populations,
which made them assign various symbolic values to each colour used.
In terms of the ochre significance to the Palaeolithic man, E. Leach assimilates red to
danger (which may derive from the red-blood connection) as well as to joy, while Levi Strauss
considers it a source of physical and physiological excitations (E. E. Wreschner, 1980). Ochre
has been assimilated to the vital exhalation or to speech, thus emphasising the indubitable part
played by its colour in a possible resemblance with blood or life (A. Leroi-Gourhan, 1964 a),
for red has been used as a symbol of power, authority, domination and even of wealth and
prosperity (A. Elliot et al., 2010).
We presume that the Mousterian Cioarei Cave inhabitants were at least partly possessed
by feelings and symbolic expression abilities, well enough defined so as to justify the significance
of ochre utilisation in so remote a time. It is an element of the utmost importance and deep
reflection in understanding the spiritual life of communities dwelling in the Cioarei Cave in the
31
Middle Palaeolithic. The ochre containers in this cave should be interpreted with the required
caution but also with aplomb in order to complete the picture of the life and material culture of
a very distant time the main actor of which was the Neanderthal man and to which we must try
to get as close as we possibly can.
I.1.c - Geode painted with ochre from the Cioarei-Boroșteni Cave

Sufficient proofs on the Neanderthals’ cognitive skills have been gathered lately and some
of them are elements of interpretation of their symbolic abilities. In addition to ochre and the
evidence of its utilisation we have dealt with above, the Neanderthal man introduced fossils,
mainly gastropods, various minerals and unusual rocks, lately interpreted as testimonies of some
symbolic thinking, into his settlements, particularly into the closed space of caves (F. d’Errico
2003, F. d’Errico et al, 2003, F. d’Errico, M. Soressi 2002; J. Zilhãoa et al., 2010). R. G.
Bednarik (2003) includes the fossils found in Mousterian contexts in the category of
“manuports suggestive of non-utilitarian functions” (p. 89).
During the archaeological investigations conducted in the Combe-Grenal Cave, in 1953-
1965, F. Bordes identified a fossil of the Zeillerinae species in layer 24, attributed to the Quina
Mousterian, and a second fossil of the Rhynchonellidae species in layer 61, both belonging to the
Terebratulina genus, characteristic of the Upper Cretaceous. They were brought to the scientific
attention much later by P.-Y. Demars (1992), who published them alongside of the ochre
samples discovered in the Mousterian layers of Périgord. In addition to the internal mould of a
fossil gastropod and a spherical polypier from the secondary age, A. Leroi-Gourhan (1964 a, b)
would also identify, in the Mousterian layers of Arcy-sur-Cure, an aggregate of iron pyrite.
Furthermore, V. Lhomme and S. Freneix (1993) described in much detail a fossil of the
Glyptoactis (Baluchicardia) sp. (specific to the Maastrichtian-Palaeocene geological period)
recovered from the Charentian Mousterian with an evolved aspect from the Chez-Pourré-
Chez-Comte Cave (Corrèze). The fossil could only be found in areas to which the Neanderthal
man would travel some hundreds of kilometres, which points to its particular importance for
those human communities. Following the study of the collection of materials from the lower
level of the Pech de l'Azé I Cave, a brachiopod assigned to the Terebratulides family, which was
brought to this settlement from about 30 km, has been recently acknowledged (M. Soressi,
F. d'Errico, 2007). In the Tata settlement in Hungary, a nummulite (Nummulites perforatus)
with an engraved cross was found along with a mammoth tooth, also incised (L. Vértes, 1964).
They were apparently the first discoveries interpreted as symbolic testimonies of the
Neanderthal man. These attestations are, in fact, the closest of this kind to Romania.
Of the minerals and rocks the Neanderthals introduced into their settlements, in addition
to the aggregate of pyrite from the Arcy-sur-Cure Cave (A. Leroi-Gourhan, 1964 a-b), we
should also mention a small lump of galena in a Châtelperonian level from Roche-au-Loup
(France) (F. Demnard, D. Neraudeau, 2001) and probably a very small quartz crystal found in
Abri des Pêcheurs (France) (M. H. Moncel, 2003).
As can be seen, among the non-utilitarian objects introduced by the Neanderthal man
into his settlements, ochre and fossils are the most common, while minerals and rocks that were
not used to make lithic tools, with a certain symbolic connotation, are rather scarce. The results
32
of the research from the Cioarei Cave, Boroșteni, are outstanding from this point of view as
well, due to the presence of a strange rock recovered from the cave deposit. The Neanderthals
brought it into the cave as an unusual object as compared to the other rocks used to make lithic
tools (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012; M. Cârciumaru, E.-C.
Nițu, O. Cârstina, 2014). It should be said that the lithic tools from the Cioarei Cave were
made mostly out of various magmatic and metamorphic rocks, with very special techno-
typological features (M. Cârciumaru, M.-H. Moncel, R. Cârciumaru, 2000; M. Cârciumaru et
al., 2002).
Thus, in layer H, 275-285 cm deep, dated to 47,900 + 1,800/ - 1,500 B.P. (GrN 15,054),
along with the lithic tools specific to the Mousterian, the Neanderthal man introduced a bizarre
item, of spherical-ellipsoidal shape, which we likened to a “bubble”. When found in the cave
deposit, this “bubble” was covered in calcium carbonate, white in colour (fig. 11/5). The most
striking thing was the rather heavy weight of the item as compared to its volume. Initially, we
believed that a meteorite might be hidden under the calcium carbonate crust. Out of curiosity,
we removed that crust by means of a weak hydrochloric acid solution, instantly giving up this
approach, having noticed that the item aspect was not that of a meteorite (fig. 11/1-4).
Of the Mousterian layers, the richest habitation is to be noted during the sedimentation
of the geological level H. This layer, of a reddish-yellowish hue (5 YR 6/6), has a loamy
structure with some limestone fragments. It was deposited, according to palynological studies,
in a “steppe-tundra” landscape, between 49,000 and 47,000 B.P. (M. Cârciumaru, 1977).
Mammal fauna associations, present in this part of the deposit, reveal the succession of
sequences of cold climate with Chionomys nivalis, Crocuta spelaea, Ursus spelaeus, Cervus elaphus,
Equus sp., Capra ibex, Bovid, with others of climatic improvement such as Hystrix vinogradovi,
Vulpes vulpes, Ursus arctos, Sus scrofa, Cervus elaphus E. Terzea, 1987; M. Patou-Mathis, 2000-
2001). Culturally, layer H is characterised by numerous lithic tools, as it is the most intensely
inhabited level in the entire period of the Neanderthal man’s presence in the cave
(M. Cârciumaru, M.-H., Moncel, R. Cârciumaru, 2000; M. Cârciumaru et al., 2002).
The difficulty in determining the rock prompted us to run a tomographic analysis of this
object. The internal images obtained by means of a “General Electric HiSpeed Dual”
tomograph, which allows 3D reconstructions, these being digitally processed (fig. 11/6),
enabled us to establish that this was a “petrographic formation” with a spherical to ellipsoidal
morphology, with a geode-like concretionary aspect. The images revealed the characteristic
features of a geode, defined by the successive concentric growth, as well as a hollow core which
might contain forms of crystals (fig. 11/7-10). The high hardness of the geode and the surface
aspect point to its provenance from an amorphic state (opal?). Such geodes are common
especially in hydrothermal areas around volcanic regions and are rarely found in areas with
metamorphism. The origin of the geodes rules out the possibility of being formed in the
Barremian-Aptian limestone deposits in which the Cioarei Cave was carved. This means that
the geode was certainly brought into the cave by the Neanderthal man, in so far as natural
phenomena that could have transported it in the cave deposit are excluded. The images obtained
using the digital Keyence VHX-600 digital microscope stand as proof that the Neanderthal
man subjected the initial surface of the geode to a slight abrasion (fig. 12/5).
33
The occurrence of volcanic activities near the cave is proved by the Palaeozoic magmatite
outcrops in the form of granites and granodiorites developed and crossed by the tributaries of
the Bistricioara river that flows at the base of the cave. Metamorphic rocks are also widespread
in this area (I. Bercia et al., 1968). Therefore, it is quite likely that the geode should have been
found by the Neanderthal man in the gravel of the Bistricioara valley, which was the main
source of metamorphic rocks used to make lithic tools.
The geode is shaped like a sphere with the maximum diameter, after removing the crust,
of 77.0 mm and the minimum of 61.2 mm. It weighs 479 grams. Its surface is uneven, being
sprinkled with numerous circular excavations with a diameter of 6-8 mm as well as with shallow
grooves of various lengths, resulted from the geode’s surface dehydrating (fig. 11/1-4).
The high weight per volume ratio of the object is caused by the high density of the geode,
of 3.99525 g/cm³. We bear in mind that the rocks used most frequently for carving by the
Neanderthal man have much lower densities: flint and jasper – 2.1-2.4 g/cm³, quartz – 2.65
g/cm³, granite – 2.7 g/cm³, basalt – 3.0 g/cm³, gneiss – 2.8 g/cm³, compact limestone – 2.7
g/cm³. The high density of the geode is probably due to metalliferous formations present in its
internal structure. Although its shape recommends it for percussion usage, the Neanderthal
man did not exploit it in this manner.
Although this geode was dipped into a hydrochloric acid solution, its surface preserved
the traces of red ochre which the Neanderthal man certainly used to paint it (fig. 12/1-3) and
even the sediment of the layer where it was found. In most cases, the red ochre is covered in
some kind of black resin or perhaps bitumen (fig. 12/3-4). The overlapping of the two layers is
quite visible, the resin being, probably, responsible for the better preservation of the red ochre.
These observations were only possible after the recent examination of the fossil under the high
resolution digital microscope. In this stage of research it is difficult to determine the chemical
composition of the material covering the red ochre, due to the small preserved quantity.
A physico-chemical determination would mean sacrificing the evidence that testifies to the
overlapping of the two layers applied by the Neanderthal man.
In view of the latest discussions on the symbolic meaning of the ochre, fossils, minerals
and rocks introduced by the Neanderthal man into caves as unusual objects, we believe that the
discovery of a geode painted with ochre and probably resin in the Cioarei Cave increases its
aesthetic value and gives it additional attributes for a symbolic interpretation. We now have at
least some certainty regarding the use of ochre, namely for painting some objects that have no
direct practical utility at a first glance, perhaps in order to endow them with symbolic features,
as is the application of ochre to the geode, which is itself loaded with a symbolic significance.
As we have mentioned, M. Otte (1996) states that the Neanderthal man would bring
unusual objects into caves, and the mere choice of them and their being carried to the
settlements are reasons enough to prove their symbolic character. Soressi and F. d'Errico (2007)
seem nevertheless to doubt this assumption, for they consider that these facts “evoke, but do
not demonstrate their symbolic use” (p. 303), insisting on the need to study ochre and other
materials with symbolic value using modern microscopes in order to find possible stigmata
resulted from their utilisation in various ways.
Over the last years, studies have shown that the presence of ochre in many Mousterian
settlements can be directly related to its utilisation by the Neanderthals (M. Cârciumaru et al.,
34
2002; M. Cârciumaru, M. Tutuianu-Cârciumaru, 2009; F. d’Errico, M. Soressi, 2002; D’Errico

et al., 2009, M. Sorresi, F. d'Errico, 2007). Most finds are dated to between 60,000 and 40,000
(M. C. Langley et al., 2008; W. Roebroeks et al., 2012), but the recent discoveries of
Maastricht-Belvédère, the Netherlands, have pointed out that ochre was used as early as
200–250 kya (W. Roebroeks et al., 2012). If its utilisation cannot be questioned, its association
with symbolism is quite difficult because, in this case, one needs to provide evidence of how it
was used. P. Chasse and H. Dibble (1987) note that although the discoveries of pigments may
point to some aesthetic sense, it is not clear how these colours were used. Moreover, over the
years, according to Anna Belfer-Cohen and Erella Hovers (2010), modern behaviour has been
associated with modern people, while his existence at the Neanderthal man’s requires accurate
evidence. Given these considerations, the discovery of the geode in the Cioarei Cave provides,
through the analyses conducted and presented in this study, precisely the proofs needed to
understand how the Neanderthal man used ochre, namely to paint objects invested with certain
particular meanings.
As we have seen, tomographic research has led to the identification of the “bubble”, as
originally named (M.-H. Moncel et al., 2009), in the Cioarei Cave, and its being attributed to
a geode-type concretion. Naturally, to the Neanderthal man, the genesis of the object itself was
less important, as he was drawn by the geode aspect, with a number of cavities scattered on its
surface (fig. 11/1-4), its polished appearance, spherical to ellipsoidal shape, by the fact that it
weighed a lot as compared to its volume, by the hardness of the surface and its colour. The
Neanderthal man, who was well-aware of the mechanical features of rocks, could not miss or
disregard these characteristics. A. Leroi-Gourhan (1964 a, b) provides an interpretation of the
meaning of these materials, viewing them as the oldest testimonies that confirm the
Neanderthals’ ability to recognise shapes, which very clearly emphasises their search for the
natural fantastic and their promoting the aesthetic sense that was driving them towards the
mystery of the bizarre shapes, as those of fossils.
The Neanderthal man in the Cioarei Cave, as resulted from petrographic studies
(M. Cârciumaru, 2000), procured sources of lithic materials exclusively from the gravels in the
valley of the Bistricioara that flows nearby the cave. It is quite likely that the geode should have
been found among the pebbles from the same valley. It drew the Neanderthal man’s attention
through its morphology, aspect and features, somewhat different from other rocks. He must
have realised from the start that the geode had aroused his interest not in the same way as the
other types of pebbles, needed to make lithic tools, but curiosity, and perhaps not only curiosity,
urged him to take the geode into his cave. We might assume that the unusualness of the geode
as compared to other materials, so necessary for his activities and essential to survival, made
him regard the geode as having particular attributes and not treat it with indifference. It is not
excluded that he should have regarded is as a precious thing (M.-H. Moncel et al, 2009).
If the Neanderthals brought the geode in its current shape into the Cioarei Cave, we
cannot but think about their extraordinary ability to recognise the uniqueness of such an object
and hence treat it as a curious item. In fact, M. Eliade (1987; 1989) admits that we can imagine
the prehistoric man perceived certain objects as carrying meanings, associating perception to
the eye and the spirit. The aesthetic importance granted by the Neanderthal man exists beyond
35
any doubt, as it is not limited to merely identifying it as a strange object. Painting it with ochre
certainly adds to it, possibly giving it a special symbolic value.
The fact that the shades of iron oxides identified under the digital microscope inside the
containers (fig. 4-5; 7-10) are also found on the geode is a direct proof of the Cioarei Cave
Neanderthal man’s having used the ochre for symbolic purposes. The discovery of the ochre
preparation containers and of the geode in this cave is, we believe, undeniable evidence that the
Neanderthals were aware of painting objects with ochre in order to endow them with or
emphasise symbolic traits. Under these circumstances, we find it hard not to accept the use of
ochre for body painting, which was basically a form of language, of expression, of socialisation
and social identity; as regards the Neanderthal man from the Cioarei Cave of Boroșteni, all
these aspects may be defined as testimonies of an symbolic thinking.
I.1.d - The cult of the cave bear

When speaking about the Neanderthal man’s symbolism, the “cave bear cult” is certainly
the most disputed. First brought into discussion by E. Bächler and his 1917-1923 research
conducted in the Drachenloch Cave, located at a rather high altitude, of over 2,444 m, in the
Swiss Alps, the cave bear cult would gain the recognition of J. Maringer (1958; 1960) in the
Wildenmannlisloch Cave, also in Switzerland. Similar finds were also mentioned in French
caves, such as Régourdou (E. Bonifay, B. Vandermeersch, 1962). Among the first to dispute
the cave bear cult was A. Leroi-Gourhan (1965), who mentions the studies of the biologist
F. E. Koby (1951 a, b; 1953), an expert on bear behaviour, in order to support his credibility.
According to him, the situations interpreted as proofs of the cave bear cult, especially the
semicircular arrangement of bones, are the result of this animal’s habit to organise its
hibernation area.
In view of this situation, we would like to mention right from the start that we shall
distance ourselves both from the cave bear cult supporters and from its vehement critics.
However, we must say that we find the concept of “cult” exaggerated. Therefore, we would like
that the discoveries we are going to bring into discussion should be regarded only as the
Neanderthal man’s arrangements with a meaning that would lead to a possible symbolic
behaviour (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012; M. Cârciumaru et
al., 2015).
A number of long bones found next to cave bear skulls in Mousterian layers have been
interpreted by analogy with various ethnographic data. There have been frequent discussions
on the absence of taphonomic analyses conducted in sites especially in the case of cave deposits,
where the occurrence of natural processes could have caused the accumulation of fauna in
certain areas of a relatively closed space such as a cave. Moreover, the lack of rigorousness and
consistency in recording allegedly symbolic situations has also been emphasised (P. Chase,
H. Dible, 1987; I. Wunn 2001).
In Romania, only two caves have been mentioned in connection to the possible presence
of a cave bear cult. The first mention regards a discovery in the Cioarei Cave of Boroșteni,
where two Ursus spelaeus skulls were found in section IV, located towards the middle area of the
cave, 315 cm deep, in the upper part of layer G, very close to a large limestone slab and under
36
a thin layer of charcoal deposits and sediment calcination traces. The two skulls were placed
back to back, almost joint, oriented, intentionally or accidentally, along an east-west axis. The
skulls were laid with the cranium facing up, and other important bone fragments were not found
around them (13/1) (M. Cârciumaru, 2000; M. Cârciumaru, E.-C. Nițu E, M. Țuțuianu-
Cârciumaru, 2012; M. Cârciumaru et al., 2015).
A quite interesting cluster of bear skulls was described in the Rece Cave (Cold Cave), the
Bihor Mountains (western Romania), where, in 1987, four juvenile bear skulls were found laid
in the shape of a cross, with the occipital bone directed towards the inside of the cross (C. Lascu
1999; C. Lascu et al. 1996). The four skulls were discovered in a rather inaccessible chamber,
most of which was covered by a crust of calcite, and, therefore, the skulls were embedded in
this crust. It appears that, besides the cave bear bones, no other animal bones were discovered,
and the human presence in the cave, according to the authors (C. Lascu et al. 1996), may be
suggested by a mammoth tooth blade found in a niche. The C-14 dating of an Ursus spelaeus
jaw found near the skulls revealed an age of 40,000 years, but the crust covering the skulls was
dated by U/Th and indicated an age of 75,000-80,000 years. Therefore, both ages place the
discovery in the Middle Palaeolithic. The interesting position of the four skulls is explained by
I. Wunn (2001) by the movement of the wet sediment and by the presence of some rock
fragments, which moved and deposited the bones around obstacles (rocks, pieces of limestone),
something that can be seen in the photograph published when the Rece Cave discovery was
made (fig. 13/2-3). Such an assumption, so long as it relies on the existence of a single stone,
as appears in the published image, is hard to accept without serious reservations. At the same
time, the lack of taphonomic studies, which are almost impossible to conduct, given the difficult
route to the Rece Cave, is regrettable (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu E, M. Țuțuianu-
In conclusion, the archaeological research carried out in the Cioarei Cave from Boroșteni
or the spelean investigations of the Rece Cave have paved the way for the reassessment and
reinterpretation of the controversial cave bear cult as a form of the Neanderthal man’s
symbolism. The two cave bear skulls laid in a curious position in the Cioarei Cave from
Boroșteni, northern Oltenia, as well as the four juvenile skulls, also belonging to cave bears,
arranged in the shape of a cross in the Rece Cave, the Apuseni Mountains, are sufficiently
important arguments for us to pay greater attention to the testimonies supporting such possible
intentional arrangements of the Neanderthal man due to his worshipping this animal with
which he come into contact or even competition for conquering the space of caves.
The discovery of ochre preparation containers or the geode painted with ochre in the
Cioarei Cave from Boroșteni have allowed a better understanding of other finds for which no
satisfactory solutions had been found. It is the case of numerous ochre samples recovered from
Mousterian sites in Western Europe, for which there had been only assumptions regarding the
use of ochre for symbolic purposes. The discovery of containers made out of the stalagmite
receptacle or stalagmitic crusts, of modest dimensions, used for ochre preparation, are now an
important material piece of evidence on the processing and utilisation of ochre for well-defined
37
purposes, as a result of some conceptual thinking. We consider that, by using small containers
to prepare the ochre, reliable proofs on the Neanderthal man’s use of pigments for various
purposes have been obtained. Their small sizes may lead to the hypothesis regarding the facial
or body painting practised by the members of those particular communities, and confirm that
such preoccupations had even deeper meanings, being one of the most representative social
marks of the visual relationships among individuals (P. Paillet, 2018).
The discovery of a geode, with uncommon shape and morphological features, has
contributed to enlarging the collection of unusual objects introduced by the Neanderthal man
into the closed cave space. The fact that it was proved to have been painted with ochre has
increased its symbolic connotation and the meaning of its having being brought into the cave
has acquired new values. The painting of the geode with red ochre is now important evidence
supporting its utilisation for symbolic purposes.
All these abovementioned aspects will hopefully complete the current picture of the
Neanderthal man’s symbolism and lead, in future, to the much more careful examination of
such discoveries as well as to conducting taphonomic studies needed for a relevant interpretation
of materials.
38
II – THE UPPER PALAEOLITHIC
As already mentioned, it is commonly acknowledged that the Upper Palaeolithic began

in Romania with the Aurignacian culture. In Europe, pendants made of various animal teeth,
pointing to the desire for identification of the man of that age, have been discovered and dated
back to the oldest stages of the Aurignacian. It seems that the use of molluscs to make necklaces
or decorate clothes had the same connotation, for they were procured from hundreds of
kilometres, as noted at Krems-Hundsteig, over 35,000 years B.P. (J. Kozlowski, 1992). The
Homo sapiens’ fascination for shells proves that he was possessed by a strong sexual, particularly
genital symbolism, given that elongated, tubular shells, such as those of Dentalium, have been
found alongside of shells suggesting vulvae. Very often, the shells illustrating vulvae are not
perforated or incised, which might mean that sexual symbolism was independent of their use
as ornaments or of the custom of being worn in various forms (D. Vialou, 1991).
There is no certain evidence of Aurignacian art in Romania. Some erroneous data on the
existence of some pendants have regrettably slipped in the foreign specialised literature, but
there is no real scientific basis for that. This is due to the ambiguous interpretation of certain
published informations. The first case refers to a perforated wolf tooth attributed to the
Aurignacian in the Bordul Mare Cave of Ohaba Ponor. This item was first referred to in 1957,
when the archaeological excavations of 1955 conducted in this cave were published. On this
occasion it was mentioned that the Aurignacian level “is covered and disturbed mostly by lairs”
and the perforated wolf tooth, along with two other items, fell into the category of “Neolithic
ornaments” (C. S. Nicolăescu-Plopșor et al., 1957, p. 46). Later, when the results of the Gura
Cheii-Râșnov Cave, which had revealed two ornaments in the Gravettian level (a red deer tooth
and a fox tooth, both perforated), were published, the authors would state: “On this occasion,
we should mention a wolf canine with perforated root found in the Aurignacian level of the
Bordul Mare Cave from Ohaba Ponor” (C. S. Nicolăescu-Plopșor, Al. Păunescu, I. Pop, 1962,
p. 116). This new opinion was backed by no other explanation to justify the change in the initial
option. Unfortunately, this last view, assumed without reservations (C. Beldiman, 2004 a;
2006), confused the foreign specialists, who in their turn mentioned the existence of the only
perforated wolf tooth from the Romanian Aurignacian as such and viewed it as a discovery that,
naturally, was important to the European archaeological heritage (M. Vanhaeren, F. d’Errico,
2006). A similar thing happened with three juvenile teeth of Ursus spelaeus, found in the
Cioclovina Cave during the excavations of 1912, which Marton Roska (1912) would describe
as having been “préparées au perforage, soignées au tournage”, but nowise perforated. During
his trip through Romanian, H. Breuil (1925), did not confirm any anthropic intervention,
pointing out with reference to the fractured bear teeth that they should be considered natural
“ainsi que les perforations incompletes de dents de lait de ce même animal” (p. 215). Although
M. Roska would not return to this issue in any of his subsequent studies on the Cioclovina Cave
(M. D. Teodorescu, M. Roska, 1923; M. Roska, 1925; 1929; 1927-1932), Al. Păunescu (2001)
said that M. Roska had discovered in this cave “three bear milk teeth, perforated or with an
39
incentive perforation” (p. 230). This information as such was taken by other Romanian experts
and thus disseminated in foreign publications (C. Beldiman, 2006; C. Beldiman, D.-M.
Sztancs, 2008).
We have made these comments in order to show that in Romania we have reliable
stratigraphic evidence and accurate cultural classifications on ornaments and art objects starting
with the Gravettian (fig. 14-15).
II.1 - Symbolic Evidence of Homo sapiens at Poiana Cireșului-Piatra Neamț
In a previous chapter, we have discussed the Neanderthal man’s habit of introducing

curious objects into his settlements as the first forms of symbolism. Among these were the fossil
molluscs. Apparently these preoccupations persisted during the Upper Palaeolithic as well, as
the modern human endowed molluscs with sexual connotations (D. Vialou, 1991). Thus, in
2003, four bivalve fossils were found in the Palaeolithic settlement of Poiana Cireșului-Piatra
Neamț.
The Palaeolithic settlement of Poiana Cireșului is located on the right bank of the Bistrița
River, near the confluence with the Doamna rivulet. Administratively, the settlement belongs
to the city of Piatra Neamț, Neamț County (46º55'919'' north latitude and 26º19'644" east
longitude) (fig. 1; 16/1-2). The first investigations of this site started in 1963 under the
supervision of C. S. Nicolăescu-Plopșor (C. Scorpan, 1976), in 1968 two other sections were
excavated (V. Căpitanu, 1969), generally up to 1.50 m deep, and it was only in 1998 that the
settlement would be subjected to systematic research (M. Cârciumaru et collab., 2002-2003;
2006; 2007; 2007-2008; 2010; 2012). This last stage of research from Poiana Cireşului showed
the remarkable potential of this site in defining the Upper Palaeolithic cultural aspects on the
Bistriţa Valley, in particular, and in Romania and the environs, in general. The following
sequence was highlighted:
- on the upper part of the deposit an Epigravettian layer was identified (more than
1,500 lithic pieces);
- Gravettian I level between 170-210 cm, for which several dates have been provided,
but the most reliable place this level between 19.320 ± 80 (OxA-36785) (23.538-
22.992 cal. B.P.) and 20.154 ± 97 B.P. (ER 12,163) (24.096 cal B.P.). The recovered
lithic material is extremely rich, totalling more than 15,000 items;
- Gravettian II layer, between 290-310 cm, with dates between 23.420 ± 310 B.P.
(OxA-X-2762) and 25.135 ± 150 B.P. (Beta Analytic 244,072). This level revealed
a few thousand of lithic pieces;
- Gravettian III layer, between 375-415 cm, dating to between 25,390 ± 140 B.P.
(Beta Analytic 244,073) (29.895-29.030 cal. P.B.) and 27.321 ± 234 B.P. (ER
11,859) (31.969 cal B.P.). This level, as it was excavated in fewer sections, delivered
a few thousand lithic materials.
Several radiocarbon datings provide chronological details on each cultural level identified
at Poiana Cireșului-Piatra Neamț (tab. 3).
40
Archaeozoological studies have focused, due to the richness of osteological material (over
20,000 remains), on the Gravettian I layer (fig. 16/3-6). They have shown that the settlement of
Poiana Cireșului was extremely important, with people specialised, particularly, in the hunt the
reindeer (Rangifer tarandus), identified in the highest proportion, but also, to a lesser extent, of the
bison (Bos/Bison), red deer (Cervus elaphus), horse (Equus sp.), chamois (Rupicapra rupicapra) and
fox (Vulpes/Alopex). The existence of the mammoth can only be mentioned due to the presence of
a few ivory tools, and of the wolf only in terms of the existence of a pendant made out of a canine
and of two tools. The study of reindeer lower dentition and antlers proves that the Gravettian people
of Poiana Cireșului would hunt from the beginning of autumn until early winter, when mainly adult
females and young specimens of both genders were caught, particularly for food (M. Cârciumaru
et al., 2006).
Palynological analyses carried out on the Bistriţa Valley, upstream of Poiana Cireșului, in the
settlements of Dârțu and Bistricioara Lutărie, have revealed, with regard to the Gravettian I, an
open landscape, where coniferous forests, mainly of spruce, pine and juniper, prevailed, due cold
climate and moderate humidity. In more sheltered regions and along river valleys, there were still
small forested areas, in the form of gallery forests of birch and more rarely oak and elm (M.
Cârciumaru, 1980).
The Gravettian settlement of Poiana Cireșului-Piatra Neamț has delivered almost all the art
objects (94 %) and over 85 % of the personal ornaments found in the Romanian Palaeolithic (fig.
14-15) (M. Cârciumaru et al., 2018). In the Gravettian I level from Poiana Cireșului, in section V,
square A-1, four fossilised bivalves, of the Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis) subcarinata
subcarinata (Deshayes, 1838), were found, being typical forms of the Homo sapiens’ symbolism and
the only such evidence discovered in Romania so far (fig. 17/1-4, 8-11). More specifically, the
aragonite moulds of those fossils attributed to the Class Bivalvia, Subclass Heterodonta (Neumayr,
1884); Order Veneroida (H. Adams & A. Adams, 1856), Superfamily Dreissenacea (Gray, 1840),
Family Dreissenidae (Gray, 1840), Genus Congeria (Partsch, 1835), Congeria sp. aff. Congeria
(Mytilopsis) subcarinata subcarinata (Deshayes, 1838) (M. Cârciumaru et al., 2011), were discovered.
The occurrence of this species urges us to consider that this fossil specimens come from
deposits of Middle-Upper Pontian age. In this respect, we should mention that Pontian deposits
with similar fauna do not crop out less than 100 kilometres from the Poiana Cireșului settlement.
Instead, they can be encountered further south, in the Curvature area of the Carpathians, starting
from a line that would link the towns of Oneşti and Bârlad. West of Piatra Neamţ, such deposits
are beyond the mountainous area, on the eastern rim of the Transylvanian Basin, where Pannonian
deposits crop out.
Therefore, the Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis) subcarinata subcarinata fossils originate
from no less than 100 km from the settlement. They were procured by the Gravettian community
members either directly from an outcrop in the Curvature area of the Carpathians, or by means of
exchanges with other communities from regions where these fossils cropped out. In the current
stage of research, we should not completely rule out the western origin of these fossils, the eastern
rim of the Transylvanian Basin where Pannonian deposits would abundantly crop out. Whatever
the situation, the study of Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis) subcarinata subcarinata fossils has
provided important evidence on the mobility of Gravettian I communities from Poiana Cireșului-
Piatra Neamţ about 20,000 years ago.
41
Depth Culture Material Laboratory Age B.P. Age (cal.)

(cm) type (uncal.) (95.4%
probability)
185 Gravettian I Charcoal RoAMS 63.33 16850 ± 63 20.529–20.100
120 Above the BT 499
Gravettian I Soil (OSL) - 22.660 ± 1.810
layer
185 Gravettian I Bone RoAMS 67.33 18.607 ± 87 22.696-22.300
183 Gravettian I Tooth RoAMS 68.33 18.819 ± 96 22.941-22.450
183 Gravettian I Charcoal OxA-36785 19.320 ±80 23.538-22.992
190 Gravettian I '$! ER 12.162 19.459 ± 96 23.730-23.085
185 Gravettian I Tooth OxA-X-2762-24 19.440±130 23.779-23.020
182 Gravettian I Charcoal OxA-36786 19.555 ± 80 23.856-23.265
185 Gravettian I Charcoal RoAMS 65.33 19.571 ± 67 23.850-23.320
184 Gravettian I Charcoal RoAMS 64.33 19.615±105 23.961-23.321
180 Gravettian I Reindeer tooth OxA-X-2762-23 19.790±180 24.277-23.385
192-193 Gravettian I Charcoal Beta 224.156 20.020±110 24.380-23.790
210 Gravettian I Charcoal Beta 244.071 20.050±110 24.408-23.828
207 Gravettian I Charcoal ER 9.964 20.053 ± 88 24.370-23.869
210 Gravettian I Charcoal ER 9.965 20.076±185 24.601-23.648
210 Gravettian I Charcoal ER 12.163 20.154 ± 97 24.484-23.959
303 Gravettian II Bone OxA-X- 23.420±310 28.200-27.112
(Bos/bison) 2762-25
295 Gravettian II Charcoal OxA-36787 23.820±110 28.128-27.656
330 Gravettian II Charcoal Beta 507.497 23.940±100 28.260-27.730
318 Gravettian II Charcoal RoAMS 60.33 24.410±127 28.753-28.511
320 Gravettian II Charcoal RoAMS 61.33 24.566 ±88 28.827-28.369
339 Gravettian III Charcoal OxA-36790 25.390±140 29.895-29.030
381 Gravettian III Charcoal Beta 507.492 25.530±110 30.101–29.295
42
380 Gravettian III Charcoal Beta 507.494 25.560±110 30.150-29.337

408 Gravettian III Charcoal ER 9.963 26.185±379 31.038-29.553
415 Gravettian III Charcoal ER 9.962 26.347±387 31.140-29.676
360 Gravettian III Bone OxA-36914 26.480±230 31.100-30.271
(Bos/bison)
360 Gravettian III Bone OxA-36915 26.610±230 31.158-30.440
(Bos/bison)
375-415 Gravettian III Charcoal ER 11.860 26.677±244 31.204-30.487
382 Gravettian III Charcoal Beta – 507.493 26.700±120 31.102–30.695
375-415 Gravettian III Charcoal ER 11.859 27.321±234 31.551-30.921
510-520 Early Upper
Palaeolithic Charcoal Beta 507.489 32.400±180 36.750-35.850
530 Early Upper
555 Early Upper
690 - Soil ER 11858 - 55.923±12.926
Tab. 3 - Absolute dating from Poiana Cireșului-Piatra Neamț site.
In addition to the fact itself and the originality of the situation of discovering such fossils,
which must have emerged in that settlement as a result of some deliberate action of those
particular society members, we should from the very first start mention that their shapes
strikingly suggest the vulva, so frequently invoked in Western European rupestral art as a
feminine symbol and bearer of sexual connotations (D. Vialou, 1991; J.-P. Duhard, B. Delluc,
G. Delluc, 2014; B. Delluc, G. Delluc, J.-P. Duhard, 2016) (fig. 17 B/1-8, 10-13).
It is no less important that Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis) subcarinata subcarinata
fossils are in fact moulds of the species, made up of aragonite. Due to its appearance, aragonite
was probably an additional element with a symbolic value that drew the attention of the dwellers
from Poiana Cireșului. The microscopic study has shown that no interventions of natural
alteration were attempted on those moulds, nor were there any signs of perforation with a view
to suspending them as necklaces or on clothes. Actually, it is not excluded that these alterations
of fossils may have been a purpose in itself to those communities, for their shape and aspect
were enough to suggest a symbolic message, with a sufficiently revealing sexual connotation.
43
As regards the meaning and role of the bivalves found in the settlements attributed to the
Upper Palaeolithic, interesting interpretations have been given. “Formes naturelles et formes
symboliques se confundent dans ces objets exceptionnels comme dans un redoublement de sens
unissant la nature à l’oeuvre. Dans les cas de ramassage de véritables fossiles, c’est la portée
symbolique de l’objet naturel qui est, par choix délibéré, introduite dans l’habitat et investie de
signification.... La fascination pour des coquilles suggérant fortement une imagerie sexuelle,
particulièrement génitale, est un des caractères les plus marqués de quantité de parures...d’un
côté, les coquilles allongées tubulaires, comme les dentales, évoquant avec quelque imperfection
des phalus, de l’autre des coquilles ovales à fente longitudinale,...illustrant explicitement des
vulves...le symbolisme sexuel qui en émane fut considéré indépendamment de leur utilisation
éventuelle comme parure, portée sur le corps ou les vêtements grâce à des liens....En d’autres
termes, le sens symbolique de ces objets, sommairement aménagés après avoir été sélectivement
recueillis, dérive du rapport en quelque sorte direct entre leurs formes naturelles et leurs
fonctions de parure” (D. Vialou, 1991, p. 22-23).
The fossils of Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis) subcarinata subcarinata (Deshayes, 1838)
were not brought to the Poiana Cireşului settlement only because their shape excited the curiosity
of those Gravettians. The reason for picking them is to be found in the significance suggested by
the fossil shape, unusual indeed, but with a powerful symbolic connotation materialised in the
sexual message conveyed by the aspect of a vulva (fig. 17A/8-11). Their so particular a shape
points to the vulvae represented in Western European caves, with all their symbolic implications
(fig. 17/B). Because they have such a suggestive shape, often identical to the rupestral ones, and
because they were found in an open-air settlement, they acquire similar meanings as those in caves
and somehow, in the absence of the blank represented by the cave wall, become a projection of
these in a natural environment precisely due to their symbolic vocation. The symbolical sexual
connotation of Congeria fossils, given by their shape, was emphasised by the fact that the aragonite
moulds were painted with ochre. As the moulds were covered by a calcium carbonate crust in the
post-depositional period (fig. 17A/1-4), the ochre has preserved and is easily visible especially in
areas where the crust can be removed. Furthermore, analyses under the fibre optic digital
microscope have led to additional conclusions (fig. 17A/5-7).
The vulvar motif within the mobiliary art of the Kostenki 1 open-air settlement (A.
Leroi-Gourhan 1965) is also extremely revealing (fig. 17/B-9). The resemblance between this
representation and that suggested by the fossils of Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis)
subcarinata subcarinata (Deshayes, 1838) from Poiana Cireşului is remarkable. This is all the
more important as, this time, analogies are between two open-air settlements, located on close
chronological levels. Their occurrence at Poiana Cireșului is not isolated if we consider, besides
the rich and various lithic material, the wealth of objects made of hard animal materials, of
personal ornaments and art objects in particular. These complete the image and ample picture
of a full spirituality, with major significances in the life of that respective community.
44
II.2 - Mobiliary Art in the Upper Palaeolithic
II.2.a - Art objects
II.2.a.1 - Anthropomorphic representations - Poiana Cireșului - Piatra Neamț
II.2.a.1.a – Silicified wood anthropomorphic representation from the Gravettian I layer

In 2015, the first anthropomorphic Palaeolithic figurine in Romania was found in the
Gravettian I layer of Poiana Cireșului Piatra Neamț, in section XII, square C-3, 184 cm deep.
The Poiana Cireșului statuette preserves only the lower half of the body and is 7.5 cm high, 2.0 cm
wide in the buttocks area, has the maximum thickness of 1.65 cm and the minimum of 1.1 cm. The
upper part of the figurine body is 1.40 cm on all sides. The statuette lay in a tilted position, next to
some intense burning stains, which were probably part of a former hearth (fig. 18/1-2). In the area
circumscribed by the semicircular outline of the burn, there were few materials, consisting of an
antler, several bones, a reindeer mandible and some teeth, generally amounting to 18 faunistic
remains. Two personal ornaments were also recovered, at relatively close depths, from the same
square where the statuette was found. It is a Dentalium bead (181 cm deep) and a perforated Cyclope
snail shell (180 cm deep). The fact that the statuette was placed or abandoned on the edge of the
hearth had a direct consequence on its aspect, which has burn marks on the area that was in direct
contact with the hot substrate (fig. 19/1-3, a-f). At first, before conducting experimental studies,
we assumed that subjecting the figurine to high temperatures had led to the obvious degradation of
the upper part of its body. Experiments did not confirm this assumption, so we had to accept the
fact that the destruction of this part was owing to other causes. One should not rule out the action
of gelifraction processes, with great diurnal and seasonal variations, in a deposit that was subject to
the pergelisol characteristic of the Glacial Maximum (fig. 19/4-7). This may explain the severe
cracks in this part of the statuette (M. Cârciumaru et al., 2018).
II.2.a.1.a.1 – Raw material

The lithic raw material from which the Gravettian statuettes were carved has often been
established with too little accuracy (J. Hahn, 1987), although it is extremely important to know
the rocks they were made of in order to appreciate the technology used and the effort put into
this action.
Determining the rock of the Poiana Cireșului statuette was no easy task, because at the
time of the discovery it was all covered with a thicker or thinner brownish-yellow (HUE 10 YR
6/6) film, on which there were numerous concretions of calcium carbonate and ferric
compounds (fig. 20/1-4). The removal of the latter was not enough to get to the rock itself.
Under these conditions, we proceeded to cleaning the brownish-yellow film, which allowed us
to get to the rock the rock from which it was carved. Thus, the path was open to microscopic
and petrographic observations, to various physico-chemical analyses and even to the
identification of stigmata preserved on the rock surface (fig. 18/3-6; 20/7; 21/1-4).
The layer that gave this colour was some kind of cortex on the side with the straight profile of
the statuette (fig. 18/6; 20/7; 21/4; 23/1-2), being somewhat thicker and more consistent.
The rest of the figurine surface was covered by some kind of thinner patina (fig. 18/3-5), formed
45
probably after the abandonment of the statuette, in special environmental conditions that have
favoured its preservation.
In order to identify the raw material, the main chemical elements in its composition had
to be established by appealing, naturally, to non-destructive analytical methods. The PIXE
method was one of them (fig. 22/1-4). PIXE analyses were carried out using the experimental
device of the 3MV TandetronTM particle accelerator, Măgurele-Bucharest (I. Burducea et al.,
2015). This device analyses the composition of fragile or large samples, without geometrical
constraints and virtually without producing any damage to the examined object.
The surface of the statuette was also subjected to analyses at the Technological Irradiation
Centre, the “HoriaHulubei” National Institute for Research & Development in Physics and
Nuclear Engineering. The vibration spectra were recorded with the FTIR spectrometer, the
VERTEX 70 (Bruker) series, equipped with: Raman module, RAM II and MIR and Raman
probes for non-destructive analysis, NIR source of excitation laser, 1064 nm (Nd:YAG), power
1 ÷ 500 mW, resolution 1 mW, liquid nitrogen cooled high purity Germanium diode detector.
FT-Raman spectra were obtained non-destructively by direct reflection to the probe, spectral
range 50 - 3500 cm-1, spectral resolution of 4 cm-1, adjustable power 1 - 500 mW of the
LASER source (1064 nm), 64 / 256 scans. Spectra processing was done by using the OPUS_65
software. The presence of characteristic bands around the values of 1087(s) and 281(m), both
on the film and directly on the cleaned rock, led to the identification of calcium carbonate
(CaCO3) only (fig. 22/5). The absorption bands corresponding to the vibrations present in the
FT-Raman spectra for the analysed sample were also identified in the specialised literature as
belonging to the calcium carbonate (L. Burgio, R. J. H. Clark, 2001).
The PIXE and RAMAN analyses pointed to similar chemical compositions of the
protective film on the statuette and of the rock itself, which entailed real difficulties of
interpretation. This situation was explained only after specifying the type of rock the statuette
was made of.
The surface morphology was decisive in defining the rock, after the removal of particularly
that so-called cortex on the side with straight profile of the figurine. The presence of grooves,
frequently discontinuous but present on the entire surface, was noted under the cortex (fig.
18/6; 20/7; 23/1-2). Petrographic observations led to the conclusion that these were typical,
through their morphology, of the silicified wood. Silicified wood sometimes preserves,
depending on the degree of metamorphosation, the original structure of the plant tissue, being
some sort of three-dimensional representation of it after filling the initial spaces mainly with
silicon and less with calcium. In fact, silicified wood is a fossil in which the organic structure of
wood was filled with silicon and the anaerobic and diagenetic processes entailed its
transformation into a siliceous rock. The high amount of silicon, identified by PIXE, which
replaced the vegetal matter of the initial trunk, confirms the chemical composition of silicified
wood. It is on the side with straight profile of the statuette (fig. 18/6; 20/7), on which the
artisan did not intervene much, that the initial wood structure was better preserved
(fig. 23/1-2).
As can be seen, on a natural sample of silicified wood, what has been defined as cortex is
specific to such rocks and represents an area of lower silicification and hardness located right
under the bark of the tree (fig. 23/3). This also explains the unaltered preservation of the natural
46
wood morphology for the strongly silicified part (fig. 23/1-2; 4), which was protected from a
possible deep abrasion of the Palaeolithic artisan precisely by this protective layer. We should
say that this structure of the longitudinal section of the silicified wood, characterised by these
grooves, projects in the entire rock, depending on the extent of diagenetic processes. It is not
excluded that the Poiana Cireșului Gravettian man should have considered such morphology
of the silicified wood as an additional attraction when choosing this rock to carve the statuette.
The PIXE analysis has identified the presence of iron in the statuette composition, which
gave the rock its brown-yellow colour, while manganese is responsible for the orange-pink hue.
This composition resulted in the dark yellow-brown colour (HUE 10YR 4/4) of the silicified
wood from which it was carved.
The possible sources of supply with silicified wood may be connected with the volcanic
area west of the Eastern Carpathians. Access to such sources was possible upstream of the
Bistrița Valley, its tributary the Bistricioara, from where one could penetrate into the Toplița
and Bilbor area through several tracks. Here, silicified wood samples have been found on some
valleys (data Iuliu-Cristinel Pop and Stelian Grigore). Silicified wood is also mentioned by
geological works in much more accessible regions for the Poiana Cireșului Gravettian people,
namely the Oligocene-Miocene deposits east of the Carpathians, the closest outcrops being
those of Fărăoani, not far from the confluence of the Bistrița with the Siret river (Iamandei
S. Et al., 2012; S. Iamandei, E. Iamandei, C. Miclăuş, 2016).
J. Hahn (1987) believed that amber and hematite might be considered the first sources of
exotic raw materials used to make the anthropomorphic statuettes. We believe that silicified
wood may add to them.
II.2.a.1.a.2 – The technique of making the statuette

In any attempt to reconstruct the technique of creating an artefact, it is very important to
first establish the raw material used and speculate on the shape of the blank. Knowing the raw
material properties helps reconstruct the technical means employed to obtain the final shape of
the object. Sometimes, the natural, pre-existent shape may have inspired and even suggested
the outline of the future art object to the Palaeolithic artisan, who often adapted to that volume
or form to complete the final morphology (R. White, 2002). From this point of view, the Poiana
Cireșului statuette suggests that its straight side has preserved, for the most part, the original
shape. This observation was probably entailed by the schematic style of making such statuettes,
which frequently have a straight side (fig. 18/5-6; 21/3-4). We should emphasise that this
surface was finished by abrasion without getting to the strongly silicified core. The PIXE
analysis has revealed a chemical composition of film on the surface of the item similar to that
of silicified wood, which actually points to a common origin. These parts of the statuette have
also preserved the most obvious stigmata resulted from the working of the blank.
Knowing the rock from which it was made, we have tried to see how silicified wood
behaves when subjected to various types of percussions. The mechanical features of the rock
have several characteristics that limit the debitage pretty much. These aspects are different
depending on the degree of diagenesis of silicified wood. Thus, the initial wood structure,
developed as growth rings typical of trees, was more or less obviously imprinted on rocks of this
kind, depending on the silicification degree. Hence, the attempt to knapping on the
47
longitudinal surface of silicified wood initial structure tends to turn into laminar detachments,
as if the rock cleaved. In these conditions, debitage is possible only perpendicularly to the old
wood fibres. Therefore, we consider that the rough shape of the statuette was sketched through
such detachments. The finishing process continued with scraping and mainly abrasion (fig. 24).
The rock mechanical characteristics respond very well to abrasion and the resulted stigmata are
rather superficial, even insignificant. This also explains the scarcity of such working traces on
the statuette from Poiana Cireșului.
The replica we produced allowed us to draw some conclusion. As with the Poiana
Cireșului statuette, we used a not so strongly silicified wood sample, which still preserved the
structure of the tree it had been formed from. When the Gravettians obtained a silicified wood
sample, in a stage that still preserved the general wood aspect in the upper part, they were
probably tended to treat it as a normal piece of wood they most certainly used every day to make
a multitude of utilitarian or other type of objects. Naturally, they must have been struck, at the
same time, by a number of typical features of the silicified wood, such as the higher weight,
which suggested the specific characteristics of many of the frequently used siliceous rocks,
superior hardness etc. The Gravettian craftsman was probably aware there was an unusual raw
material, which resembled the wood he used every day but behaved as the lithic sources the
features of which were better known to him. If we accept this argument, we can imagine that
they would use wood to make, among other things, figurines, which were remarkable through
the beauty of fibres of each tree species and, at the same time, they would carve statuettes from
stone, which due to the hardness of material gave them increased resistance and durability.
As a result, when carving a statuette from silicified wood, the Poiana Cireșului Gravettians were
perhaps surprised to note that the polished surfaces reminded of the wood fibre aspects, while
the difficulty of finishing was similar to that of stone. It is not excluded that, traditionally, the
Gravettians should have appreciated wood figurines due to the easiness with which they were
made, due to the beauty given by the diversity of wood nuances etc., whereas the stone ones
were a guarantee of resistance in much more various conditions. This means that, once the
silicified wood statuette accomplished, the Gravettian human from Poiana Cireșului was faced
with a new reality, an unsuspected fusion of two of the most familiar and perhaps most
frequently used sources of raw material – wood and stone. This synthesis of wood and stone
statuettes must have had symbolic consequences particularly to the hunter-gatherers of this
settlement.
II.2.a.1.a.3 – Stylistic considerations

Under the rather severe conditions of the Pleniglacial, the evolution of the apparently
self-sufficient communities led to a schematisation of the female image and the same tendency
to reflect the desire for dissimulation and, at the same time, for symbolism (M. Otte, 1987).
Stylistically, the Poiana Cireșului statuette is quite schematic, the tendency to make
representations with obvious figurative traits of great diversity being often noted in the
Gravettian. Schematisation is defined by the original outline of buttocks. Viewed from one of
the sides, the perspective of the curvature of buttocks is double, the two being separated by a
crease (fig. 18/3; 21/1). This adds one more effect, namely the buttocks are sketched and, at
the same time, legs are suggested. However, on the opposite side, by carving and finely
48
polishing the rock, the artisan created, not accidentally, a curved relief (fig. 18/5; 21/3).
The other side of the statuette, which is opposite the buttocks, consists of a straight plane all
throughout its minimum thickness (fig. 18/6; 21/4).
As with other female statuettes, the legs of the one from Poiana Cireșului are not very
clearly depicted. Its extremities have a conical shape, as a means of simplifying the distal part
of the body, which could have sometimes been required, according to J. Hahn (1987), by the
raw material and not by the fact that such a shape had to help fix the statuette in the ground.
The discreetness of working stigmata on the surface of the rock the Poiana Cireșului figurine
was carved from may be the result of its having been worn on a leather garment or even carried
in a leather bag.
In Palaeolithic settlements, alongside of realistically rendered statuettes, many stylised
representations with indubitable feminine traits have been found. These are more schematised,
often clearly simplified images, which emphasise a detail, as an excessively depicted pelvis or
hypertrophic buttocks. Such types of schematic statuettes are more often hard to interpret.
Female Palaeolithic figurines are not true to life, but the deliberate compositions borrow
elements from the real world; they are neither completely objective nor fully subjective, but they
take into account a hybrid reality (A. Weinberger, 2014). In a classification of the statuettes
found in the Russian Plain, M. D. Gvozdover defines the third type as schematic (Z. Abramova,
1995). With regard to the female figure in the Palaeolithic art, A. Leroi-Gourhan (1965)
mentions an evolution in three successive stages: classical (realistic female representations),
schematic (schematic profiles) and abstract (claviforms). In terms of how claviforms are
represented, he makes an extremely synthetic and at the same time revealing description, stating
that they consisted of “l'axe du corp et une expansion latérale” (A. Leroi-Gourhan, 1958, p.
388). On the other hand, B. and G. Delluc (1995) doubt the existence of an evolutional
trajectory in three successive stages. The desire for stylisation might have been explained by
aesthetic choice and probably by certain symbolic constants. R. White (2002) says that female
figurines are often anatomically ambiguous and C. Cohen (2003) believes that one should not
rule out the reasons that have to do with the type of material, which sometimes can influence
the shape, the aspect and even the properties of the statuettes. Though aware of the clear
difference between the hardness of ivory and the much softer marl, L. Iakovleva (1999)
considers that the Gravettian craftsmans from Kostienki I and Adveevo managed to create
female sculptures with the same precision in rendering shapes and details realistically. It is
interesting to point out that in the same settlements, in addition to the realistic female
sculptures, zoomorphic marl statuettes have been found. Therefore, the author considers that
the creation of mobiliary art objects is not connected so much to the nature of the raw material,
but mostly to the tradition of figurative representations. In A. Leroi-Gourhan’s opinion (1965),
the Poiana Cireșului-Piatra Neamț statuette is included in the second category of schematic
representations, anticipating through its shape the abstractisation specific to Magdalenian
claviforms.
As regards the very ancient origins of the schematic style in female representations, we
find the discovery from Pavlov extremely interesting. B. Klima (1994; 1995) mentions here “une
statuette gravée en ardoise, stylisée de la mme manière que, celle du Magdalénién, type de
Lalinde, Petersfels ou Gönnersdorf, Bernik, Nebra et dans notre pays de la grotte de Pekarna”
49
(fig. 25/22) (B. Klima, 1995, p. 131). A second sculpture, though made of a hard material, is
included in the same style (fig. 25/23) (B. Klima, 1994).
The anthropomorphic representations from Mezin were often described as depicting
birds (F. K. Volkov, 1913), but they are in fact undeniable stylisations of the female body, never
missing the projection of buttocks (H. Delporte, 1993). They are in any case completely original
shapes and stylistically resemble those from Weinberg and Petersfel, Germany, or from
Pekarna, Moravia, of a rather uncertain cultural classification (H. Delporte, 1993).
Stylistically, the creator of the Poiana Cireșului statuette remained in the spirit of that
age, in the sense that, in a simplistic interpretation, most of the so-called Gravettian Venuses
are generally characterised by the emphasis on those body parts that highlight the woman’s
image in all her plenitude. The very schematic style in which the silicified wood statuette from
Poiana Cireșului was made is found on a bone engraving also discovered in this site and in the
same Gravettian I layer. By the manner of representation, this engraving precedes the countless
claviforms in the Western European rupestral art. Judging from how the Gravettian artisan
from Poiana Cireșului made the silicified wood statuette, he must have started to look more
and more for simple shapes out of the desire to get to the essential by treating volumes with
tendencies of geometrisation, without losing the traits suggesting the female model. Such a
tendency was to spread gradually, starting from various centres, until it would become general
over large areas in the Western and Central European Magdalenian or in the Eastern European
Epigravettian.
II.2.a.1a.4 - Analogies
The Poiana Cireșului silicified wood anthropomorphic statuette, despite its unusual
schematic style, is not singular in Europe. Such schematic representations, as opposed to the
realistic ones, have often been neglected. Through its shape and even through the part that has
been preserved, she finds a first analogy in a statuette published by A. P. Tchernysh (1961),
from layer 7 of Molodova V, and republished in restored and completed form by I. Borziac and
C.-V. Chirica (1996). The statuette from Molodova V is in the form of a plaque, modelled in
profile in a schematic manner (fig. 25/2). Level 7 from Molodova V has two C-14 datings:
GIN 11 – 23,700 ± 320 B. P. and MO 11 – 23,000 ± 800 B. P. (I. Borziac, C.-V., Chirica,
1996). The Molodova V figurine, carved from marlstone, preserves, just like that from Poiana
Cireșului, only the lower part of the body, being broken surprisingly about in the same way (fig
25/1-2). Even their sizes are quite similar, the Molodova V being 7.5 cm long and with a
maximum width of 3.3 cm. In terms of the schematic manner of execution, another possible
analogy may be the statuette from Cosăuți (Republic of Moldova), also carved from marlstone.
It is 10 cm high and it is assumed to have been painted with ochre (I. Borziac, C.-V. Chirica,
1996; I. Borziac, M. Otte, 1996).
The sandstone statuette from Dobranichevka is in a similar schematic style (fig. 25/3).
It is 8 cm high, has no sign to mark the sex and was intensely painted with ochre (Z. Abramova,
1995; H. Delporte, 1993). Also from Dobranichevka comes another female statuette, of dark
yellow amber, 9 cm high, very schematic, which may have been worn as a pendant (fig. 25/4).
The artisan is assumed to have been taken advantage of the natural shape of a large amber lump
(Z. Abramova, 1995; L. Iakovleva, 2009). It is carved en ronde-bosse, depicting from the front
50
and from profile a female body, with straight trunk and protrusive round and slightly angular
buttocks, without any decorations. The style of depiction is to be found later with the Mezin
female figurines (fig. 25/13), consisting of a very schematic female body, without head and
limbs or a female body with upright trunk and the always present protruding, rounded, perhaps
slightly angular buttocks. Sometimes the statuettes represent a female body that is straight from
the front and profile, often carved in cylindrical shape, with flattened torso and protrusive
buttocks (L. Iakovleva, 2004).
In an attempt to establish the most interesting features of Palaeolithic populations in the
Dnieper Basin, L. Iaklovleva (2004) states, among others, that schematic mobiliary art, through
the statuettes of Dobranicevka, Mezin etc., is characterised by a small figurative repertory,
dominated by extremely schematic female representations, made according to quite constant
laws, as a general tendency of schematisation of the recent Upper Palaeolithic figurative art in
this area. In fact, the exhibition of the first schematic statuettes from Mezin triggered heated
discussions on their figurative aspect with particular stylisations and the tendency to be
interpreted in terms of their hybrid nature (F. K. Volkov, 1913; Z. Abramova, 1962; R. G.
Klein, 1973; L. Iakovleva, 2010) (fig. 25/13).
At Krasnyi Jahr (Siberia), on the right bank of the Angara River, an ivory statuette, 3.7
cm high, 1.1 cm wide, 0.8 cm thick, highly stylised, was found (Z. Abramova, 1987; 1995) in
a level that might be correlated to the cultural layers from Kokorevo and Afontova Gora, c.
14,000-16,000 B.C. (H. Delporte, 1993). It was strongly polished on the entire surface. On the
front side of the statuette, a strong angle, located in the upper third of its height, would depict
the breasts, while the back side forms an obtuse angle suggesting the buttocks. A number of
irregular striations are on the lateral and posterior side (fig. 25/7). The Krasnyi Jahr statuette is
quite different stylistically from those of the neighbouring Mal'ta and Buret settlements.
The similarity may lie only in how the buttocks were rendered. Synthetically, the Krasnyi Jahr
may be said to be a hyper-stylised form, on which only the breasts and buttocks are marked
(H. Delporte, 1993).
At Kostenki I (Russia) a fragment of a calcareous marl statuette was discovered by P. P.
Efimenko (A. Z. Abramova, 1995). The statuette is schematic, interpreted in a sitting position.
As it lacks the upper part, it is only 3.5 cm high (fig. 25/5). One can note the elongated
unseparated calves, the prominent massive bottom and the torso, which is slightly tilted back.
The statuette is richly worked on the longitudinal faces. The age of that level from Kostenki I,
according to recent dating, is between 24,100 ± 500 B.P. (GIN 2,529) and 21,300 ± 400 B.P.
(GIN 2,534).
A similar style of schematic carving is to be encountered later, in the Magdalenian, with
a statuette from Andernach (Germany) (fig. 25/6), discovered by G. Bosinski (1990), carved
from mammoth ivory, portraying a schematic woman in “fessu” style (with big bottom),
engraved with incisions “en chevron”, which remind of the zigzag motifs from Mezine (Al.
Marshack, 1987).
As compared to the Poiana Cireșului statuette, the nine engraved Gravettian claviform
pendants found in the Barma Grande Cave from Grimaldi (Liguria, Italy), dated to between
23,000 and 24,000 B. P., are also pretty interesting stylistically. They are related to the ivory
Gravettian pendants from the Swabian Jura (A. Scheer, 1995).
51
According to all these analogies, the statuette from Poiana Cireșului is a female figurine.
Through its shape and deep stylisation, we believe that, in certain respects, it may also suggest
a bird in flight, without having indubitable details in this regard. However, we take into account
the shape of the upper part (fig. 19/4-7) and especially the longitudinal striae which might
suggest the plumage (fig. 18/3-4; 21/1-2). They are obvious even if the statuette was covered
by a solid patina layer. One of the lateral sides, carved in such a way as though the image of a
feather had been intended, is perhaps even more convincing (fig. 18/5; 21/3). Actually, the
opposite side has a slight alveolus as well, which may suggest the intention of getting a similar
effect (fig. 18/3; 21/1). We do not exclude the artisan’s desire to depict a bird prior to its
landing.
Given such circumstances, we deem it justified to issue the hypothesis according to which
the Poiana Cireșului statuette may be a hybrid bird-woman representation, a stylistic concept
that precedes the representations made in this way in other regions or different cultural facies,
such as the famous figurines from Mezin (Z. Abramova, 1962; L. Iakovleva, 1999; R. G. Klein,
1973).
II.2.a.1.b – Item made of serpentinite

In 2018, a fragmented trapezoidal serpentinite item was found in section VII, square
A-1, 332 cm deep, in the Gravettian II level (fig. 26).
Such a rock was used to make the female Venus statuettes from Grimaldi (Italy).
R. White (1997) mentions that among the statuettes found here, two are made of light
green fibrous serpentine and five of dark green fibrous serpentine.
Serpentinite is a rock formed by hydrothermal metamorphism, with scaly appearance,
resembling the snake skin, of dark green to black colour, high granulation, which favours the
visibility of green serpentine crystals (J. Farndon, 2008). Its hardness varies between 2.5 and 5,
depending on a number of chemical and petrographic factors. Gravettian communities from
Poiana Cireșului may have gathered it directly from the gravels of the Bistrița valley, where it
is still present nowadays, carried from the Hăghimaș Mountains by the Bicaz river
(Gr. Alexandrescu et al., 1968).
The relatively low hardness of the serpentinite facilitated its manufacturing in various
ways and in the end polishing was done particularly on the sides, which could possibly represent
the legs of a figurine (fig. 26). Polishing marks are found on the rest of the item, but they are
less obvious. It is not excluded that this partial shaping of the item should be an argument to
support the assumption that it was not completed, but underway and its fragmentation occurred
probably during manufacturing.
II.2.a.2 - Variously engraved bones found at Poiana Cireșului-Piatra Neamț
II.2.a.2.a - Engraved diaphysis

In 2002, the Gravettian I revealed in section IV, square D-3, 216 cm deep, an engraved
diaphysis 11 cm long, 1.0 cm wide, with a maximum thickness of 1.0 cm. Though found in a
fragmentary state, on one of the edges it still preserved the 17 well-highlighted rhombus-shaped
notches (fig. 27/1), which are part of the non-figurative decorations.
52
The technical scheme of transforming the blank started with its being rectified by
abrasion in order to also highlight the edge on which the notches engravings were later made
(fig. 27/2-4). Probably, the initial purpose was to obtain a practical object, a point or a tool,
which was engraved with the 17 notches from the very beginning or as it was being used in
order to mark certain significant moments or events. However, we do not rule out the
assumption that the notches engravings were made after the function as a tool had ended, out
of the desire to invest the former item with a symbolic meaning. Nor do we exclude the
hypothesis on the use of the blank for other purposes, such as a numerical system, which may
mean that the diaphysis was periodically engraved.
The notches engravings are V-shaped and were carved with a sharp flint blade/flake or
another siliceous rock, operated at an approximately 45° angle (fig. 27/4).
The particular technical and artistic features of this engraved diaphysis hardly find
analogies in the Central and Eastern European Gravettian. A comparison may be drawn with
a rib fragment from Khotylevo II, similarly decorated, which comes from a level dated to
between LU 359: 23,660 ± 270 B.P. and IGAN 73: 24,960 ± 400 B.P. (Z. Abramova, 1995).
Such non-figurative decorations are nevertheless known as early as the Western European
Aurignacian, such as at Abri Cellier (Dordogne), sometimes interpreted as “marques de chasse”,
the meaning of which remains difficult to grasp (R. White, 2003, p. 68; F. d’Errico et al., 2018).
II.2.a.2.b - Engraved horse lateral metapodium

In 2007, a horse lateral metapodium was found in section VII, square D-3, 210 cm deep,
in the Gravettian I layer. It is hard to say whether the blank was meant for a practical purpose,
as the metapodium has a naturally curved shape, with rectangular section. Its fragmentation in
the distal part makes it even more difficult to issue any hypothesis in this regard. On one of the
edges of the metapodium there are 11 superficial notches, less worked as compared to those on
the diaphysis, which were probably made by merely notching with a lithic blade/flake
(fig. 27/5).
II.2.a.2.c - Rib engraved on the side

It was found in 2015, in section XII, square A-3, 143 cm deep, in the Gravettian I layer.
The blank is broken, being reconstructed from two larger parts, which united together are 11.4
cm long. In addition, there are three other small fragments totalling 3.8 cm, which complete
the upper face only (fig. 27/6). In the engraved area, the rib is 1.7 cm wide and 0.6 cm thick.
The rib surface was refined by abrasion, including the engraved part (fig. 27/9). The engravings
are arranged on the two sides of the rib, in the shape of series of notches: 5 on the right and 4
on he left (fig. 27/7-8). There were certainly more of them, but unfortunately the rib is broken
at this end. At first sight, the engravings resemble those on the diaphysis, V-shaped, quite deep,
but this time they were probably made with a sharp tool by repeated to-and-fro motions. This
interesting art object finds analogies in an almost similar item from Kostienki 9 (A. E. Dudin,
I. V. Kotliarova, 2014) and even in the Aurignacian from Abri Pataud (L. Chiotti, B. et
G. Delluc, 2007, fig. 4) and from the Gargas Cave (C. San Juan-Foucher, C. Vercoutère,
P. Foucher, 2010).
53
II.2.a.2.d - Bone engraved on the side

This small bone fragment engraved on two sides was found in 2014, in section XI, square
C-2, 180-190 cm deep, in the Gravettian I. The fragment is 2.8 cm in length, between 0.5 and
0.4 cm in width and 0.3 cm thick. The engravings are concentrated on two sides of the
fragmented end. 4 notches have been preserved on the left side and 9 on the right (fig. 27/10-
13). The blank surface was refined by scraping (fig. 27/14-16) not only in the engraved area.
II.2.a.2.e - Medially engraved bone

A very interesting engraved bone was found in 2003 in the Gravettian I from Poiana
Cireșului, section V, 193 cm depth. Given that it is broken on both ends, it is 7.0 cm long and
2.0 cm wide, with a maximum thickness of 0.7 cm (fig. 28/1-2). The state of preservation of
the item at the moment of its discovery was rather precarious and the attempt to recover other
fragments in order to reconstruct the morphology and possibly the initial functionality of the
artefact was futile. The upper surface is slightly convex and preserves only a few preparation
stigmata prior to the execution of engravings (fig. 28/3). The lower face was not too much
altered. In such conditions, it is difficult to specify the destination of this bone blade. The
engravings are located on the median area, thirteen of them being arranged in a single row,
while two others at one of the extremities, set laterally in relation to the others. The engravings
were thoroughly studied under the fibre optic digital microscope and thus it was possible to
reconstitute the operational sequence of their making; 3D images of engravings were also
obtained (fig. 29; 30) (M. Carciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2009 b). Technically, the
engravings are fairly unitary, the small differences being only details in obtaining some of them.
Generally, a dihedral burin was used to create a bone compact tissue detachment front, then a
spongy tissue detachment front, similar to the width of the burin. Even stigmata resulted from
the gradual penetration of the bone have been preserved in the form of sequences of microlithic
steps, each time the second step meaning the deepening of engraving in the bone structure. The
final gesture implied a movement of the burin in vertical plane, from the level of maximum
depth to the surface of the bone, which resulted in an abrupt front of the engraving in its
terminal part (fig. 29).
This kind of successive engravings located on the medial part of the bone blank is to be
found later on a 10-cm-long bone recovered from the Placard Cave (Charente) in France,
attributed to the Magdalenian I-II (P. Graziosi, 1960, pl. 92/h). It has a decoration that
somehow resembles the Poiana Cireșului one, only which in the case of the Placard Cave bone
there are two rows of incisions. Surprisingly, they end similarly in both cases, with three
engravings.
As mentioned before, the very particular technique of engraving this bone is quite
remarkable (M. Carciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2009 b). A similar description, along
with adopting the hypothesis proposed for the Poiana Cireșului artefact and the operational
sequence illustrated, was published for Badegulian-Magdalenian materials from Asturias (E.
Duarte Matías, M. Rasilla Vives, E. Aura Tortosa, 2014). Regrettably, the authors of that study
have not deemed it necessary to quote the source of the technological model proposed, as can
easily be noted, five years before.
54
II.2.a.2.f - Variously engraved small bone items

The 2006 and 2007 excavation campaigns in section V led to the discovery of eight bone
fragments, of small sizes, engraved in various ways, in the Gravettian I (fig. 31). Three of them
were found in 2006 in square C-4b, 212 cm depth (fig. 31/1), another one in 2006 as well, in
square 5b, 207 cm depth (fig. 31/2), and four other fragments were recovered in 2007 from
square B-5a, 201 cm depth (fig. 31/3). As can be seen, although these fragments are of modest
sizes, they stand out through the aspect of the engravings, probably as a consequence of their
being part of some larger objects, each one notable due to a certain manner of decoration.
Microscopic observations have identified engravings with different profiles, U-shaped (fig.
32/2, 6) or V-shaped (fig. 32/4). The various engravings on the small bone items recovered
from Poiana Cireșului prove the high artistic capacity of Gravettian artisans in this settlement
and make us hopeful that larger art objects engraved in this manner will be found one day. Such
engraved items of small dimensions, made out of hard animal materials, were mentioned at
Predmosti, the Czech Republic (R. Farbestein, J. Svoboda, 2007).
II.2.a.2.g - Bone engraved on the upper face

In 1998, a bone fragment of modest dimensions (length=2.5 cm, width=1.7 cm) was
found in the Gravettian I layer, in section I, square A-4, 170-180 cm deep. On its upper face,
a very interesting engraving, which anticipates in a way the well-known claviforms of Lalinde-
Gönnersdorf (G. Bosinski, 1990; 2011), was noted (fig. 33). The engraving of a so-called
claviform in the Gravettian I from Poiana Cireșului, with datings around 20.000 B. P. (tab. 3),
may be surprising, for it precedes such representations usually attributed to the Magdalenian
culture (G. Bosinski, 1990). The claviforms of Gönnersdorf have been divided into five types
according to the degree of schematisation (G. Bosinski, 2011). Due to the fact that the Poiana
Cireșului bone, on which the claviform was engraved, is fragmented, we cannot say in which of
the types described at Gönnersdorf it may be included. As we have seen, the schematism in
anthropomorphic representations is not singular through this claviform from Poiana Cireșului,
because the silicified wood statuette is more or less made in the same manner.
II.2.a.2.h - Reindeer metapodium with incisions

In 2014, a reindeer metapodium broken in the distal part was found in the Gravettian I
from Poiana Cireșului, in section XI, square D-2, 189 cm depth. The current dimensions of
the blank are: 4.2 cm in length, 1.9 cm maximum width in the distal part, 1.1 cm in width in
the proximal part and 0.8 cm maximum thickness. Three groups of two or three incisions on
one of the faces are to be noticed, due to which it has acquired a special status (fig. 34/1-3), for
they are not the result of fleshing out. The metapodium fragmentation in the distal part has
made it difficult to opine on the possible human interventions in this area. The particular shape
of such a bone, whose aspect reminds one of the human silhouette, urged some Palaeolithic
communities to make “copies” in order to turn them into blanks used to create objects with
symbolic values.
Several metapodia from the Upper Palaeolithic have been found, sometimes with
anthropic interventions, which have provided various and often controversial interpretations.
An early attestation of the transformation of a metapodium into a pendant is that from the
55
Chatelperronian in Grotte du Renne, which was shaped in the distal part for hanging (fig. 34/4)
(F. Caron, F. d’Errico, P. Del Moral, F. Santos, J. Zilhão, 2011). A reindeer metapodium
perforated in the proximal part for suspension, with an incision on one face, is mentioned at
Abri Pataud, the Early Aurignacian (L. Chiotti, B. et G. Delluc, 2006). A pendant made of a
metapodium through the perforation of the proximal part is illustrated in the Early Gravettian
from Kostenki 8 (fig. 34/5) (A. A. Sinitsky, 2007). A rabbit metapodium with transversal
incisions is mentioned at Afontova Gora II (GIN 117: 20,900 ± 300 B.P.) (Z. Abramova, 1995,
p. 250, fig. 100/35). A reindeer metapodium, worked in the distal half in order to highlight the
human silhouette, the buttocks in particular, is invoked at Fontalès (fig. 34/6) (R. Dale Guthrie,
2005, p. 369). H. Delporte (1993) quotes Darrase, according to whom the metapodium from
Fontalès is “un stylet de renne à la partie large taillée de façon telle que l'ensemble a un allure
grossièrement anthropomorphe” (p. 46). The statuette is made out of a reindeer left
metapodium and suggests a schematic female figure in profile, without arms and legs
(M. Lorblanchet, A. C. Welte, 1987; A. C. Welte, E. Ladier, 1995). In his turn, H. Delporte
(1993) finds analogies between the Fontalès metapodium and the schematic representations
from the Magdalenian of Gönnersdorf interpreted as female figurines. Speaking about the
discovery of Fontalès, G. Bosinski (2011) states that it is a “Statuette féminine achevée,
façonnée à partir d'un os styloïde de Renne”... “La forme naturelle de cet os, en effet, évoque la
forme recherchée, et seule la courbure de son dos a été travaillée, tandis que la majeure partie
du fessier et la face avant intègrent sa surface externe intacte” (p. 134). Anne-Catherine Welte
(2001) has dealt with this metapodium as well, stating that the reindeer metapodium from
Fontalès is shaped as a female statuette, with working stigmata located on the prominence of
buttocks and the two depressions surrounding this area. One can even speak about a long-term
manipulation of the statuette (A.-C. Welte, G.-N. Lambert, 2014). The Reiss-Engelhorn-
Museen collections of Mannheim (Germany) include a reindeer metapodium, broken in the
distal part, with transversal parallel incisions placed on almost the entire length of the bone,
attributed to the Upper Palaeolithic and interpreted as anthropomorphic (G. Rosendahl,
W. Rosendahl, 2004). Therefore, because it is fragmented, the metapodium from Poiana
Cireșului (fig. 34/1-3) is hard to interpret whether it was intended as a pendant or regarded,
due to its specific morphology, as suggesting a human silhouette. The existence of incisions
might be an argument that prompts us to believe that he was awarded a symbolic value.
II.2.a.3 - Engraved pebble - Poiana Cireșului-Piatra Neamț

In 2001, in the Gravettian I, section III, square C-2, 192 cm deep, an oval-shaped
quartzite pebble with flat aspect was found. It had the following dimensions: length – 48.5 mm;
width – 32.7-25.9 mm; maximum thickness – 10.5 mm; minimum thickness – 5 mm (fig. 35).
On 1/4 of its contour it was decorated with 6 parallel notches, painted with red ochre
(fig. 35/3-6). Residues of ochre were also preserved on the rest of the surface (fig. 35/7), which
makes us assume that the pebble may have been entirely painted. This might add to the
symbolic value of this object.
The modern human would often gather pebbles of modest dimensions, regular in shape,
sometimes vividly coloured in their natural state, without any other interventions to give them
a particular destination and introduce them into the Upper Palaeolithic settlements of Europe
56
(M.-H. Moncel, L. Chiotti, C. Gaillard, G. Onoratini, D. Pleurdenu, 2009). Two pebbles with
notches on one side of the outline, resembling the Poiana Cireșului pebble, were found at
Isturitz, being attributed to the Gravettian III and IV (O. Rivero, D. Garate, 2016). Not only
was the quartzite pebble of Poiana Cireșului introduced into the site, but it was also worked on
part of the contour through six incisions. Furthermore, the pebble was painted with red ochre,
at least the area of incisions, which emphasises its symbolic role. We should mention that at
Poiana Cireșului dozens pebbles were found, all having similar dimensions, exclusively of
sandstone, with traces of utilisation on one of the faces, but not engraved as the quartzite one.
II.2.a.4 - Engraved graphite item - Stracova (Șendriceni commune, Botoșani County)

Stracova or Strachina village is nowadays part of the commune of Șendriceni, located in
the south-west of Dorohoi town, Botoșani County. The Palaeolithic settlement is situated on
Polonicu peak, which separates the valleys of Beldiman and Codău, consisting of a thin level,
without habitation structures, which has provided flint tools attributed to a Late Gravettian
(Al Păunescu, 1968). In addition to a few small pieces of red ochre, a graphite object with four
somewhat parallel incisions was mentioned in this level. According to Al. Păunescu (1999 b),
the latter might fall under the category of art objects (fig. 35/8-13). C. Beldiman (2004 a)
describes this item as an oval piece of graphite, 5.4 cm long and 2.6 to 1.8 cm in diameter,
which preserves faint traces of corrosion and stigmata resulted from shaping by abrasion on the
surface and on extremities. The outline is marked by four clear parallel lines, up to 1.5 mm
deep, with symmetrical and asymmetrical V-shaped profile. The item is quite fragmented. The
raw material may have been obtained from about 100 km away, from Iacobeni and Broșteni in
Suceava County.
Due to the shape and parallel circular engravings, this curious graphite object might
suggest a larva. Such representations may not be unprecedented. Possible analogies may be
made with a similar item from the final Magdalenian of Kleine Scheurer (Württenberg-
Germania), interpreted as a larva of a reindeer warble fly (Oedemagena tarandi) (fig. 35/14)
(G. Bosinski, 2005) or as an insect from the Magdalenian of the Durif shelter from Enval
(Vic-le-Compte, Puy-de-Dôme – Franța) (fig. 35/15). Such insects, made especially of lignite,
have also been reported at Petersfels, Kesslerloch (Germany), the Trilobite Cave, Fontalès and
Arcy-sur-Cure (France) (J.-C. Merlet, F. Plassard, F.-X. Chauvière, 2016).
II.2.a.5 - Sound-producing tools - Poiana Cireșului-Piatra Neamț

The diversification of the means of communication was a major gain in the spiritual
evolution of Palaeolithic communities. Sound-producing instruments were certainly among the
first forms of refining the ways of expression. Such tools, when made out of hard animal
materials, have frequently been preserved well enough so that we may make suppositions on
how they were used. When resulted from the working of long bird or mammalian bones with
hollow inside, they were much more complex, whereas those made of herbivore phalanges are
simpler and have only one hole.
As regards the Upper Palaeolithic, the first category includes many discoveries, such as
those of Istállóskö in Hungary or Grosse Badlhöhle, Lieglloch, Bukovácer Höhle,
Salzofenhöhle in Austria (Fr. Z. Horusitzky, 2003). An extremely interesting whistle in this
57
category is that from Hohle Fels (Ulm valley - Germany), made out of a griffon vulture (Gyps
fulvus) bone, which after reconstruction was about 22 cm long, the most complete musical
instrument found in the Palaeolithic so far (N. Conard, M. Malina, S. C. Münzel, 2009). The
Aurignacian level of Geissenklösterle (36,800 +/- 1,000 B.P.) has also delivered a whistle of
swan ulna or radius (D'Errico et al., 2003). Over 20 whistles of long bones, mainly of birds,
most attributed to the Gravettian, have been found in the Isturitz Cave (France), being
characterised by a remarkable morphological, technological and functional unity, which gives
them extra authenticity (D. Buisson 1990; D’Errico F., 2003 b).
Whistles from mammalian phalanges are quite numerous and have been recovered from
cultural contexts which start in the Mousterian and go as far as the Magdalenian (they are also
present in the Mesolithic, Neolithic and even the later quite recent stages, particularly with
Pre-Columbian populations in North America, such as the Indians of Mackenzie, north-
western Canada) (M. Dauvois, 1989; M.-P. Verge, M. Dauvois, X. Boutillon, B. Fabre, 1989)
(fig. 36). Such phalanx items interpreted as whistle, found in archaeological contexts attributed
to the Palaeolithic, have raised countless discussions on their anthropic origin. According to
some researchers, the hole of some phalanges is the result of the morphological particularities
of the bone that reacts, under special sedimentation circumstances, by developing orifices
naturally. R. A. Harrison (1978) carried out experimental studies in an attempt to recreate the
way in which such phalanges lay in sedimentary deposits. The results seem interesting, as he
mentions that the phalanges experimented on suffered a crack, with an outline similar of those
intentionally processed, due to the bone particularities, and only to a lesser extent was it
determined by the shape of the lithic material that had caused it (M. Cârciumaru, M. Țuțuianu-
Cârciumaru, 2011). Another hypothesis was issued by Ph. Chase (1990) and aims to dispute
the anthropic interpretation of whistle made out of herbivore phalanges. He believes that the
phalanges swallowed by certain carnivores, under the action of very active gastric acids, may be
perforated in their more fragile parts, usually in the proximal area in the case of reindeer. His
supposition is based on the identification of a perforated cervid phalanx discovered in a coyote
coprolite. Some authors, such as F. d’Errico and P. Villa (1997), go even further, nuancing Ph.
Chase’s hypothesis (1990). They consider that, before being swallowed by carnivores, certain
small bones are easily perforated with the canines, then ingested and affected by gastric acids in
the animal’s stomach. Finally, they are regurgitated with perforations. Certainly, some of these
herbivore phalanges may undergo such actions, materialised in the emergence of holes. As their
position is often atypical for producing sounds, we had better not absolutise these situations.
In this context, in 2002, the excavations made in section IV, 210 cm depth, in the
Gravettian I layer of Poiana Cireșului, revealed a reindeer phalanx 3.6 cm long and 1.9 cm wide,
with a perforation located in such a way as to allow the production of whistle -specific sounds
(fig. 37/1-6).
The study by means of the fibre optic digital microscope, with the capacity of penetrating
the material structure in a non-destructive way, has allowed us to obtain a superior resolution
of stigmata preserved as a result of human intervention (fig. 37/7).
As we have mentioned, the discussions that have given rise to many controversies have
been entailed by the causes of the appearance of holes, by means of which these phalanx whistle
58
produce sounds. What needs to be demonstrated has to do with documenting the human
intervention with a view to making the orifice.
In this respect, the observations on the perforated phalanx from Poiana Cireșului have
revealed the existence of stigmata resulted from the creation of the hole with a lithic tool by
rotation (fig. 37/7). The particular qualities of the digital microscope have clearly highlighted
that the wind instrument from Poiana Cireșului is the result of anthropic action, the stigmata
left by the rotation of a lithic tool to shape the perforation being quite clearly noticed.
We should say that we do not exclude Ph. Chase’s hypothesis (1990), according to which
many phalanges have holes as a result of acids from the stomach of carnivores mentioned in
some archaeological contexts, or that issued by F. D’Errico, P. Villa (1997) which states that
sometimes they were regurgitated by those animals. Nor do we contradict R. A. Harrison’s
opinions (1978), namely that the holes are resulted from post-sedimentary processes. Our
assertions rely on the discovery of Poiana Cireșului, in the same layer as the phalanx pipe, of a
phalanx with an orifice that might have been the consequence of any of the aforementioned
situations. This phalanx has a hole with no working marks, as its aspect is clearly the result of
natural processes, with edges in the shape of fringes; the inside of the phalanx preserves the
internal structure undisturbed by an intervention that would have had to clear that space.
Furthermore, the location of the hole is completely atypical and does not allow the production
of sounds.
This means that not every perforated phalanx is the result of human intervention,
although it may sometimes produce sounds; nor does it entail that the exclusion of all perforated
phalanges from the category of those that are the consequence of anthropic actions would be a
final solution. We do believe nevertheless that today there are plenty of technical means which
facilitate the most appropriate observations to draw pertinent conclusions. Thus one can
separate the phalanges turned intentionally into whistle by man from those whose orifice is the
product of mere chance. On the other hand, we must consider only those phalanges the hole of
which is in a well-defined point and easily produce sounds. As this area coincides with the most
fragile part of the phalanx, we need to also regard it as an opportunity which the Palaeolithic
man was aware and took advantage of. It would be wrong to believe that only owing to
sedimentation conditions and the animals’ action have they revealed themselves to us perforated
in the flimsiest parts of the bone.
At the same time, we deem it useful to grant special attention to phalanges which really
generate sounds due to the placement of the hole in the only way that allows their production.
Experimental studies have proved that if the hole is not placed in a well-established point, the
phalange does not become a sound-producing tool. We think there is a real chance of their
having preserved human intervention stigmata, which may be identified by high-performance
technical microscopic means.
Most whistle made intentionally by the Gravettian people probably had first of all a
practical utility, to obtain sounds with a view to communicating. Our analyses made by means
of the abovementioned microscope have also revealed the symbolic connotations of the Poiana
Cireșului whistle, because it was at least in part painted with red ochre, as can be noted
(fig. 37/7). Naturally, this offers us arguments and urges us even more to draw the conclusion
59
that this whistle is not only a creation of the Gravettian man, but it was also an object with
complex aspects for the spirituality of that community.
Of the publications that have provided revealing images, we suspect that the whistle of
Poiana Cireșului is morphologically similar to those of Grubgraben, Castanet, Dolni Vestonice,
Laugerie Bas, La Madelaine, Le Mazerat, Banwell Bone Cave, Somerset, Bruniquel, Haute
Garonne – Aurignac, L'abri Laugerie Haute, etc. (fig. 36) (M. Cârciumaru, M. Țuțuianu-
Cârciumaru, 2011).
II.2.b. - Personal ornaments
II.2.b.1. - Perforated snail shells - Poiana Cireșului - Piatra Neamț

Of the multitude of forms of manifestation of Palaeolithic art, personal ornament is the
most frequently encountered in sites, whether it is made of bone, antler, ivory, nacre or various
rocks. The preference for transforming, by perforation, objects from nature, such as animal
teeth, shells etc., points to the Palaeolithic man’s aptitudes and motivations to take certain
shapes from the natural environment and bring them to a completely different milieu
(M. Lorblanchet, 1999). He did that in order to either apply them to clothing or wear them as
necklaces. The aspect, colour and natural shape were sometimes the only reasons for gathering,
often revealing enough to invest them with a symbolic function. Turning them into ornaments
indicates a particular attitude towards the environment which he perceives, in this situation,
not only as a source of subsistence, but also as a supplier of elements loaded with spiritual value.
Thus, body ornament, in all its aspects (necklace, garment, face paint), becomes the way in
which the individual or the social group can express themselves. Beyond the undeniable
aesthetic value, it is the element that differentiates the individual from a group or from other
individuals. More specifically, body decoration is closely related to social identity. To the Upper
Palaeolithic human, the personal ornament must have represented a deep transformation of the
technology of information codification and transmission. As a form of communication,
personal ornament has a certain advantage over other means of communication, even language
itself, because once exhibited by those wearing it, they need not make the slightest effort to pass
on their message, membership to a group, social status etc. Beside the possibility of delivering
social messages, the ornament is at the same time a proof of the typically human ability to
manipulate symbols (S. L. Kuhn, M. C. Stiner, 2006). Personal ornament therefore holds an
important place in the origin of symbolic thinking and in the evolution of the Palaeolithic man’s
cognitive capacities, playing an important role in defining ethnic groups, developing the feeling
of belonging to a group and strengthening the cohesion of community. Probably it often helps
establish boundaries with neighbouring groups (M. Vanhaeren, 2010). As a symbol of social
membership, in the Palaeolithic, personal ornament was a means of communication within the
group or between neighbouring groups, a token of power and social inclusion, indicative of age,
gender, taste, faith and social status, a means of exchange and even a carrier of ideas and cultural
symbols, of traditions (M. Maudet, 2003). Being passed on from one generation to another,
they become a vehicle of capital information regarding their creators and the cultures they
belong to, the transfer of contacts and dissemination of ideas, very well reflecting the dynamics
of societies and their cultural vitality (P. Paillet, 2018). One may say therefore that ornaments
60
have long been considered more than mere art objects, used only for decoration and adornment;
now they are acknowledged as very important in understanding the origin of symbolic thinking
and the evolution of cognitive skills of hunter-gatherer communities (O. Moro Abadia, R. M.
Gonzáles Morales, 2011), essential for marking ethnicity and social organisation (Y. Taborin,
2002), used as exchange items that facilitated the establishment of exchange networks
(D. Sachi, 1986, Y. Taborin, 1993 a, b, 1996; E. Ladier, A. C. Welté, 1994; M. Vanhaeren,
2006; 2010 ; M. Vanhaeren, F. d’Errico, 2006) and, why not, essential for revealing the artistic
sense of hunter-gatherer community members (M. Vanhaeren, 2005; F. d’Errico, 2006;
M. Soressi, F. d’Errico, 2007), who managed to turn the mystery of the bizarre shapes of snail
shells, animal teeth or the colour and shape of stones into aesthetic feelings (A. Leroi-Gourhan,
1964 b). In fact, palaeoethnographic studies have shown the multifunctional character of
personal ornaments, even the fact that their aesthetic role was often secondary to the symbolic
one, in the sense that the ornament was a system of communication within group members as
well as with individuals who belonged to other communities (S. Rigaud, 2012). Therefore,
personal ornament may be viewed as a synthesis of messages with encoded meanings, well-
particularised depending on the type of pendant, its position on the body or the clothes of each
individual, manner of associating various types of pendants etc.
Shells were often transformed into art objects through perforation, and the various marks
may be the consequence of their utilisation. By identifying the traces, one could also reconstitute
the way shells were fastened: hanged or sewn. As some ornaments were deposed with the
deceased, as part of the funerary inventory, we may assume that their role was preserved after
the death of the individual as well. In this regard, S. A. de Beaune (2004) would remark that
“leur role se prolongeait meme dans lau-dela puisque nombre dentre eux ont été retrouvés sur des corps
inhumés” (p. 179). Thus, they may be interpreted as personal attributes which individuals did
not separate from even after death. Others were passed on from generation to generation or
made the object of exchanges.
The Upper Palaeolithic people were obviously more and more interested in natural objects
they sought to turn, according to their thinking, into an idea, thus giving a certain meaning to
them, a personalised shape. They harvested the shells in order to make adornment items, one
criterion of selection being linked to a number of features, such as shape, size or colour. This
tendency to collect natural objects which drew attention through their distinct aspect,
apparently without having a well-defined utility, would go beyond a mere curiosity and get a
symbolic value. According to Y. Taborin (2004), we are faced with a real difficulty of
recognising the real criteria of selection and especially of identifying the meaning assigned to
each shell, nuancing the importance of knowing the origin as an essential indicator of the
relationships among human groups, “un document essentiel pour connaître le dynamisme social”
(p. 68). The fundamental role of the personal ornament is to communicate; the adornment is a
sign which has to be grasped, understood. The diversity of methods of transformation (choosing
the blank elements, type of hanging) involves a diversity of meanings expressed (Y. Taborin,
1993).
Commonly, shells may be ornament objects attached to hairdos, various garments, in
necklaces or rings adorning arms and feet. As is well known, an ornament can be either
61
represented by a single suspended pendant or included in an ensemble of several distinct

elements, in terms of both the raw material and shape or size.
In 2004, during the archaeological excavations from Poiana Cireșului, the first ten
perforated shells from the Gravettian in Romania were found in section V, 375 cm depth. The
shells belonged to the Lithoglyphus naticoides species and lay in the Gravettian III layer, dated
to between 25,390±140 B.P. (OxA 36790)(29,895-29,030 cal. B.P.) and 27,321 ± 234 B.P.
(ER 11,859) (31,969 cal. B.P.). In 2006, following the extension of section V by D1-F3 squares,
two more specimens of perforated Lithoglyphus naticoides shells were also found in the same
Gravettian III level (M. Cârciumaru et al., 2006). The concentration of the 12 Lithoglyphus
naticoides over a small area led to the conclusion that they might have been part of the same
necklace (M. Cârciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012).
The 2016 campaign of archaeological excavations was a real success, in that 19 perforated
snail shells of the Lithoglyphus naticoides species and 3 of the Lithoglyphus apertus species were
found in section XII. The following year, in section XIV, 4 perforated Lithoglyphus naticoides
snail shells were to be recovered, and in 2018, 6 other perforated shells of the same species were
found (fig. 38). This means that the Poiana Cireșului settlement has delivered 41 specimens of
Lithoglyphus naticoides and 3 of Lithoglyphus apertus, which is an important collection in the
European Gravettian in terms of these two species of Lithoglyphus (fig. 38).
The Lithoglyphus naticoides gastropod is part of the Hydrobiidae family and lives in rivers,
being attached to stones and even the moist bank nearby. The shell is oval, with finely or
irregularly striate surface, greyish-white or even greenish-yellow. It has five relatively convex
whorls, firmly separated, which grow abruptly. The species dimensions are generally of 8.9 mm
in height and 7.5 mm in width. Its occurrence points to its abundance in the Pontic Basin in
the Dniester, the Dnieper, the Don, the Donets and even in the Danube and some of its
tributaries (Al. V. Grossu, 1956). Data on the distribution of this species in the Pleistocene are
scarce and often contradictory. In this regard, we should point out that, in terms of our territory,
the Lithoglyphus naticoides was mentioned by Al. V. Grossu in the pre-Mousterian from
Ripiceni Izvor, between the elevations of 9.0 and 10.8 m of the 12-m terrace of the Prut, in the
deposit of alluvial sand and sandy clay deposited in a favourable, interstadial climate, along with
other fluvial species (Al. Păunescu, A. Conea, M. Cârciumaru, V. Codarcea, Al. V. Grossu, R.
Popovici, 1976), as well as in the German Danube Basin, in the Sesselfelsgrotte II deposit, layer
N dated to 56,653 ± 6.934 cal. B.P. and in the upper layer O (R. Musil, 2010). In a less reliable
stratigraphic context, imperforate Lithoglyphus naticoides snail shells are mentioned in the
Gravettian settlement of Milovice IV in Moravia, not far from Pavlov and Dolni Vestonice.
The level the Lithoglyphus naticoides specimens might come from is dated to between
26,470 ± 120 B.P. (GrA-48931) (31,174–31,003 cal. BP) and 24,250 ± 110 (GrA-44407)
(29,347–28,857 cal. BP) (J. Svoboda et al., 2011). In Eastern Europe it was mentioned at Buran
Kaya 3 in Crimea (A. Yanevic et al., 2009).
The only mention of perforated shells of the species Lithoglyphus naticoides in Early Upper
Palaeolithic in Eastern Europe is at Siuren I (K. Mikhailescu, 2012), but the specimens were
found in Aurignacian context. In contrast, this species was frequently used during the Late
Epigravettian, as is the case of the shells found at Eliseevich (Z. Abramova, 1962), or in the
eastern area of the Alps (E. Cristiani, 2012), in settlements on the coast of the Adriatic Sea
62
(E. Cristiani, R. Farbstein, P. Miracle, 2014; B. Cvitkušić, D. Komšo, 2015) and particularly
in Epipalaeolithic and Mesolithic sites, as those of the Iron Gates Gorges of the Danube
(Al. Păunescu, 2000).
The perforated Lithoglypus naticoides shells of Poiana Cireșului come mostly from mature
specimens, but in terms of dimensions, young specimens were also used. The maximum
diameter, for the majority of specimens, exceeds 6.3 mm, while the minimum is over 5 mm.
The largest specimens have the maximum diameter of 7.7 mm and the minimum diameter of
5.8 mm. Despite their frail appearance at first sight, of the 41 specimens, only 11 have been
fragmented since old times (tab.4; fig. 38).
As we have mentioned, in 2016 three perforated Lithoglyphus apertus shells (fig. 38) were
discovered. Nowadays, the Lithoglyphus apertus is 13-14 mm high and 14-15 cm wide; the shell
is globular, thick, greyish-white, finely striated, with widely conical spire, five whorls, the last
of which is very big. The typical biotope is the bottom of some large rivers, such as the Danube,
the Sava river, etc. (Al. V. Grossu, 1956).
Unfortunately, all L. apertus specimens recovered from the Gravettian III of Poiana
Cireșului are fragmented, hence the measurement of dimensions is somewhat unreliable. In
these conditions, the maximum diameter (height) varies between 10.1 and 9.1 mm, whereas
the width is between 8.5 and 7.9 mm. As with the Lithoglyphus naticoides specimens, the
dimensions of the Lithoglyphus apertus shells are inferior to current ones, probably also due to
the specific climate of the last glacial period.
The perforation of each snail shell was designed for suspension and the marks resulted
from the study of the Lithoglyphus from Poiana Cireșului confirm that they were worn for a
shorter or longer period of time; this can be noted following the technological study conducted
through microscopic observations, which helped capture extremely revealing images of the
wear-tear areas resulted from their utilisation by suspension (fig. 39-40).
It is interesting that the use-wear area on each shell is in direct accordance with its
position, determined by the centre of gravity, when suspended on a thread. The wear of
perforation is an indication of how important the ornament was to the person who wore it.
Interesting studies aiming to identify and specify stigmata due to utilisation by suspension
were set off especially by Y. Taborin (1993 a, b) and refined by F. d'Errico (1993) through
observations based on modern means of electronic microscopy and even experimental studies
on the mechanical use-wear or wear and tear resulted from a person’s wearing it for a certain
period of time.
63
Conventional number of each snail, context, Height Width

coordinates etc. (maxim (minim
diameter) in diameter) in
mm mm
1 Poiana Cireșului, 2004, S-V, square A1-A2, 375 cm 7.5 6.9
2 Poiana Cireșului, 2004, S-V, square A1-A2, 375 cm - 6.1
9 Poiana Cireșului, 2004, S-V, square A1-A2, 375 cm - -
11 Poiana Cireșului, 2006, S-V, square E-2, 410 cm 7.5 6.9
12 Poiana Cireșului, 2006, S-V, square E-2, 410 cm - -
13 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square A-2, 300 cm Fragmented 5.1
14 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square B-2, 315 cm 6.7 4.8
15 Poiana Cireșului,2016, S-XII, square C-1, 315 ± 5 6.9 5.1
cm
17 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square A-3, 315 cm 6.3 4.8
18 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square C-1, 320 cm 6.4 Fragmented
22 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square A-2, 310 cm Fragmented 4.8 ?
23 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square C-1, 315 ± 5 6.4 ? 5.1 ?
cm
25 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square, C-3, 315 ± 2 6.2 5.0
cm
26 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square, C-3, 315±2 Fragmented Fragmented
cm
27 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square A-2, 313 cm Fragmented 4.8 ?
29 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square C-3,316-323 7.7 5.5
cm
30 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square C-3, 310 ± 5 6.5 4.8
cm
31 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square B-3, 313 ± 3 7.3 5.8
cm
32 Poiana Cireșului,2017,S-XIV, square, B-3,295-303 7.2 5.0
cm
33 Poiana Cireșului,2017, S-XIV, square,B-3,295-303 7.5 5.4
cm
64
34 Poiana Cireșului, 2017,S-XIV, square,B-3,295-303 7.5 5.8

cm
35 Poiana Cireșului, 2017,S-XIV, square,B-3,295-303 7.1 5.5
cm
36 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square C-1, 305 cm Fragmented 8.5
37 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square, A-2, 300 cm 10.1 7.9
38 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, square B-3, 312 cm 9.1 ? Fragmented
39 Poiana Cireșului, 2018 S-V, square A-4, 380 cm 7.0 5.1
40 Poiana Cireșului, 2018 S-V, square A-4, 380 cm Fragmented 4.5
44 Poiana Cireșului, 2018 S-V, square A-4, 382 cm Fragmented 5.3
Tab. 4 – Dimensions of Lithoglyphus naticoides shells (1-23) and Lithoglyphus apertus shells
(24-26) found in 2004 (1-10), 2006 (11-12) 2016 (13-31; 36-38), 2017 (32-35), 2018 (39-44).
An important issue has been to establish how the shell was perforated, even only because
making the perforation is essential for determining the function of the object as an ornament.
There have been attempts to specify the technical means and tools used for this purpose and
experiment is crucial to approaching the Gravettian man’s gestures and thinking as much as
possible. The starting point have been the existing studies dealing with technological
considerations on the choice of gastropods to be turned into suspended objects functioning as
adornments, on how the orifice was made or the most appropriate spot was set, depending on
a number of factors, the area to be pierced etc. (Y. Taborin, 1993 a, b; F. d'Errico., P. Jardón-
Giner, B. Soler-Mayor, 1993; B. Avezuela, 2010). Most of the times, experimental studies
proposed by various authors were performed on marine gastropods whose shell has totally
different structure and texture, being generally more consistent and more solid than that of
freshwater snails. Therefore, freshwater gastropod shells are much more fragile and behave
rather differently in the process of making the orifice for hanging. Y. Taborin (1993 a, b)
implies that the shell was pierced from the outer part, by previously preparing the surface
through different techniques, while F. d'Errico, C. Henshilwood, M. Vanhaeren and K. van
Niekerk (2005), following laborious experimental studies supported by traceological
observations, suggest a totally different scenario, according to which the hole was made by
pressure from the inside of the shell. In his turn, B. Avezuela (2010) offers an experimental
study of obtaining the orifice on marine gastropods by indirect percussion, using a lithic
implement, both from the inside and from the outside of the shell. The advantage of this
experiment is that it presents the stigmata observed under the microscope for each of the two
cases.
Our experimental approach was preceded by microscopic observations of the 12
Lithoglyphus naticoides shells found at Poiana Cireșului in 2004 and 2006. Observation under
the optical digital microscope has helped capture useful images of stigmata preserved on the
shells, which emerged following the manufacturing of the perforation (fig. 39-40).
65
The experiment first verified the behaviour of land or freshwater snails to perforation
from the outside. It was noticed that the relative fragility of these shells, as compared to marine
ones, does not allow an easy perforation and there is always a risk of failure. Furthermore, we
do not consider piercing the shell from the inside by indirect percussion to be the most
advantageous method either, for between the hammer and the surface of the shell a flint tool (a
sort of chasse lame) is interposed, according to the scenario suggested by B. Avezuela (2010).
Under such circumstances, we noticed that with land or freshwater snails, rather feeble and of
modest dimensions, perforation is easy to make by fixing the shell on a support and exerting
from the inside, through the aperture, a direct pressure with a bone point or an antler branch
from a young buck, which allows efficient hand grip to put enough pressure needed for quick
piercing (fig. 41/5-11). The marks observed with the fibre optic microscope on the upper and
the inner face of the shells found at Poiana Cireșului (fig. 39-40, 41/1-4) and those resulted
from the experiment are surprisingly similar (fig. 41/10-11). This means that the experiment
proposed by F. d'Errico, C. Henshilwood, M. Vanhaeren, K. van Niekerk (2005) is the most
appropriate in the case of small snails with thin shell, such as the Lithoglyphus naticoides and L.
apertus. The position of the orifice on the last whorl of the shell was chosen so as not to endanger
the position of the blank, for efficiency reasons for hanging, so that the centre of gravity should
determine a relatively similar position for all items and, last but not least, answer the aesthetic
requirements intended (M. Cârciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012). The morphology of
Lithoglyphus shells and particularly the low shell resistance led to the perpetuation of the manner
of making the perforation until the Mesolithic and even later (S. Rigaud, 2012).
Most of Lithoglyphus naticoides shells found in 2016 and 2017 are intact and only seven
specimens are broken in the perforation area (fig. 38/13, 18-19, 22-23, 26-27), whereas two
others have small fractures on the shell surface. The maximum diameter (height) varies between
7.7 and 6.2 mm, while the minimum diameter is between 5.9 and 4.5 mm (tab. 5). The four
specimens discovered in 2017 in section XIV are larger and very similar in dimension, which
proves a more rigorous selection of the samples chosen. They probably belonged to an individual
other than that or those who lost the perforated shells recovered in 2016.
During the 2016 archaeological excavations of Poiana Cireșului, 10 perforated shells of
the Homalopoma sanguineum species (fig. 42) were discovered in section XII (E. C. Nițu et al.
2018). These specimens were found alongside of the Lithoglyphus ones. Homalopoma
sanguineum is a red gastropod that belongs to the Turbinidae family, the subclass Prosbranchia,
Archaeogastropoda order. It currently lives in the Mediterranean Sea and it is assumed that the
species also existed in cold Würmian periods and that the cold climate in this stage did not
cause the disappearance of this species (Y. Taborin, 1993 a).
The Homalopoma sanguineum perforated shells found at Poiana Cireșului generally come
from mature specimens, most of them with a maximum diameter of over 6.40 mm and the
minimum of at least 5.23 mm. The largest of the specimens is 8.14 mm (maximum diameter)
by 6.99 mm (minimum diameter), while the smallest has a maximum diameter of 5.78 mm and
the minimum of 4.96 mm (tab. 5). Of the 10 specimens found, three are fragmented: one with
a functional hole and two with broken holes. With all three of them, fragmentation is old. One
of the specimens with damaged hole is the smallest of those discovered.
66
Number and coordinates Large diameter Small diameter Large Small

snail snail diameter hole diameter
mm mm mm hole
mm
1: Square B-2, Depth 320 cm 6.70 5.93 3.24 1.49
2: Square B-2, Depth 320 cm 7.42 6.22 2.65 2.21
(X-75, Y-46)
3: Square A-2, Depth 310 cm
(X-52, Y-20) - - - -
Fragmented
4: Square A-2, Depth 7.18 5.96 2.36 1.38
310 cm (X-52, Y-20)
5: Square A-1, Depth 315 cm 5.78 4.96 - -
(X-13, Y-28)
Fragmented hole
6: Square A-2, Depth 310 cm 8.14 6.99 2.40 1.62
7: Square A-2, Depth 310 cm 6.41 5.23 2.82 1.74

8: Square A-2, Depth 300 cm 6.45 5.67 1.87 1.63
9: Square A-2, Depth 310 cm 7.34 6.34 2.51 1.19
(X-55, Y-30)
10: Square A-1, Depth 314
cm - - - -
Fragmented
Tab. 5 - Shell beads of the Homalopoma sanguineum species found in section XII, in 2016, at Poiana
Cireșului-Piatra Neamț (grey=shells found in excavation; white=shells found through sieving)
(after E.-C. Nițu et al., 2018).
There is great unity as regards the execution of the hole for suspension (fig. 43-44). In all
the specimens, the hole was made in the middle of the umbilicus, i.e. on the last anfract or
whorl. It is located near the suture between the umbilicus and the whorl preceding it. In a way,
it is the E2 area invoked by Y. Taborin (1993 a, fig. 52, p. 171; 1993 b, p. 259). Technologically,
the hole was made in at least two stages. The first one, consisting in the outer abrasion of the
shell until penetration of the ostracum and even of the hypoostracum (the two layers of the
shell), was followed by the perforation proper, by repeatedly rotating a sharp lithic implement.
When abrasion failed to penetrate the two layers of the shell, direct percussion was probably
used on the area resulted from abrasion, until a small hole was created. Finally, the sharp lithic
implement was rotated in the resulting crack in order to complete the hole. In fact, the first
scenario combines two methods (6 and 8) of penetrating shells, while in the second situation
there are three (6, 1 and 8), as described by F. d’Errico, P. Jardón-Giner, and B. Soler-Mayor
(1993). Most of the specimens have preserved the stigmata produced by abrasion and especially
the flat surface on shell face around the hole (fig. 44/4c).
The hole was constantly positioned in the same area of the shell, which is actually the
most suitable for the opening to be optimally placed in continuity with the aperture.
This particularly facilitated the insertion of the suspension thread.
67
Hole sizes are quite similar (tab. 5), and when the maximum diameter has higher values
it seems to be so because of prolonged usage, which led to its elongation (fig. 43-45). Large
diameters vary between 3.24 mm and 1.87 mm, while minimum diameters are between 2.21
mm and 1.19 mm. It is certain that Homalopoma sanguineum shells were worn by suspension,
for there is a clear roundness in the area that came in permanent contact with the suspension
thread, depending on the centre of gravity that had been determined by how the hole was to be
positioned (fig. 43-45). Furthermore, some of the outer areas of the shells have preserved a
particular gloss resulted from prolonged wearing, most likely on leather garments, without
however excluding the use of those specimens as necklaces (fig. 43/1b-c; 2b-e; 44/4d-e, 5c;
45/6b-d, 7b-c).
The Homalopoma sanguineum is undoubtedly a Mediterranean species and it has never
been mentioned in the Black Sea. It is not found in the catalogue of gastropods of Romania, as
it results from the investigations conducted on the eastern and northern coast of the Black Sea
(Al. V. Grossu, 1955; 1956; 1981). Recent updating of the database of marine molluscs on the
Turkish coast, which includes the Black Sea, the Aegean Sea, the Sea of Marmara, the
Levantine Sea, the Bosphorus and Dardanelles straits, is indicative of the distribution of
molluscs in this area (B. Öztürk et al., 2014). Not only has the Homalopoma sanguineum not
been encountered in the Black Sea, but it has always been absent from the Bosphorus straits,
which represents the connection with the Sea of Marmara, where this species exists nowadays.
In fact, of all the abovementioned seas, the Black Sea has the fewest species of molluscs
(B. Öztürk et al., 2014). Under these circumstances, the Sea of Marmara and the Aegean Sea
are the closest and most plausible sources in terms of the distance to the Poiana Cireșului site,
900 km, which is the shortest distance.
With regard to the configuration of the Black Sea coast, some aspects should be
mentioned. The beginning of the Würmian glacial stages meant the outset of a process of
abrupt decline in the Black Sea level of about 100-110 metres. In fact, during this period the
Black Sea re-became a lake with semi-salty water, with Caspian fauna, while connections with
the Mediterranean Sea were cut (A. L. Chepalyga, 1984; N. Panin, I. Popescu, 2007).
The Black Sea water level rose again between 40,000 and 25,000 B. P., during the Surozhian
interstade, as shown by the increase in the water salinity and the emergence of Mediterranean
marine fauna, which proves the connection between the two seas through the Bosphorus straits.
During the two Surozhian sub-phases, there were relatively minor changes. Thus, if during the
first phase the Black Sea level was about 10 metres lower than nowadays, during the second
phase it reached the level of today and, in some areas, it slightly exceeded it. On the south-
eastern coast of Romania, cliffs eroded by waves were found approximately 12-38 metres deep,
which points to a slightly lower level of the shore as compared to the present day (A.L.
Chepalyga, 1984; N. Panin, I. Popescu, 2007). The sandy deposits of circa 28,500 – 25,000
years B. P. ago indicate a position of the western shore of the Black Sea relatively close to the
current Danube delta (A. Bahr et al., 2005). Instead, in the north-west of the Black Sea, the
palaeo-Prut, the palaeo-Dnieper and the palaeo-Bug formed a deltaic relief that descended to
the south as far as 80-180 metres deep as compared to the current sea level (E. Larchenkov, S.
Kadurin, 2001). During the existence of the Neoeuxinian lake, a terrace dug by waves could be
68
noticed 100 kilometres along the Romanian shore, 98-115 metres deep (N. Panin, I. Popescu,
2007).
As regards the very long distance between Piatra Neamț and the Mediteraneean Sea, at
least two scenarios might be proposed to explain the occurrence of the Homalopoma sanguineum
shells in the site of Poiana Cireșului. The first one would imply the existence of a very well-
organised exchange network between Gravettian communities on the route connecting Poiana
Cireșului to the Mediterranean coast. Such an assumption might be supported by the existence,
along this route, of some settlements at the chronological level of the Gravettian III from
Poiana Cireșului. Physico-geographically, the easiest route may have been the valley of the Siret
(into which the Bistrița flows), crossing the Danube, then along the western Black Sea coast
and, further on, along the northern Aegean coast and maybe further east (fig. 46). Of course,
one should not completely rule out that these Homalopoma sanguineum could have been
transported by the members of the same community. In fact, the second assumption
presupposes the occurrence of an important migration from the north-eastern coast of the
Mediterranean Sea to the north, possibly following the aforementioned route.
In relation to the route along the Black Sea as far as the Aegean Sea, we should say that,
as yet, discoveries of Palaeolithic settlements with Homalopoma sanguineum shells have not been
made. Palaeolithic sites in Greece, located on the Aegean Sea coast, in which Homalopoma
sanguineum specimens have been found, are very few and, chronologically, habitations with a
more significant number of such shells are either older than 30,000, or very recent (fig. 46).
At Franchthi, in the 4 levels attributed to the Early Upper Palaeolithic, only 14 samples have
been found, of which only 4 are perforated and 6 lie in Gravettoid levels (layers R and S1)
(C. Perlès, 2018). As three of the perforated shells come from Aurignacian levels (K. Douka et
al., 2011), it means that only one perforated specimen is in one of the two Gravettoid layers.
A recent dating of the Gravettoid level (layer R) has indicated the age 23,510 ± 90 BP
(K. Douka et al., 2011). The scarcity of perforated Homalopoma sanguineum samples in
Gravettian settlements on the Aegean Sea coast is also emphasised by the Klissoura Cave 1
findings, where a very small number of perforated samples are to be encountered in Aurignacian
or Early Upper Palaeolithic levels. In Near East settlements located east of the Mediterranean
Sea, such as those of Turkey, levels which are older than 20,000 years BP have revealed no
sample of Homalopoma sanguineum.
On the other hand, Gravettian settlements in Europe where perforated shells of
Homalopoma sanguineum have been mentioned are quite rare. Most of the shells were
discovered, naturally, in sites that are closer to the Mediterranean coasts, at Riparo Mochi in
Italy, where approximately 200 specimens were recovered in levels D and F (M. Stiner 1999).
Only level D is attributed to the Gravettian and new dating suggests the age of 25,000 B.P.,
while level F is dated to between 26 and 27 ka and is attributed to the Aurignacian (K. Douka
et al., 2012). In the Perigordian VI (N3) of Abri Pataud (France) only one perforated shell of
the Homalopoma sanguineum species has been found (Y. Taborin, 1993); the settlement is
located 200 km from the Mediterranean Sea shore (E. Alvarez Fernández, 2006) and that
particular level is dated to 23,010 ± 170 B.P. At Mainz-Lisenberg by the Rhine River, in a level
that G. Bosinski (1995) and J. Hahn (1969) attributed to the Perigordian VI/VII, 15 samples
of Homalopoma sanguineum perforated shells were found. We should take into account that this
69
site and the Mediterranean coast are 800 km apart, which made E. Alvarez Fernández (2002)
speak about the existence of a complex network of contacts between human groups; however,
he dismisses that idea of direct displacements of these groups across such an appreciable
distance. Except the Mainz-Lisenberg settlement, no other Gravettian sites with Homalopoma
sanguineum have been found in Central Europe. At the same time, a number of studies have
shown that in Central Europe the majority of shells come from fossil deposits and most of them
are not perforated, while in Eastern Europe both fossil and marine species from the Black Sea
and freshwater species were used.
Central European settlements with chronologically close habitations to Poiana Cireșului
are suggestive of the uniformity of shells used in the Gravettian in this area. At Dolni Věstonice
I, II and III, all the shells found come from Tertiary deposits (J. Svoboda et al., 1996). In the
tomb of Brno II, around 600 Tertiary mollusc shells were discovered and one of the mentioned
species is Dentalium (J. Svoboda et al., 1996). At Pavlov I, the Tertiary shells were collected
near the site (J. Svoboda 2012). An impressive number of shells were also recovered at Pavlov
VI, near the site, and are represented by 204 specimens of Tertiary molluscs, composed of 159
gastropods, 43 scaphopods, and two bivalves, of which only 32 were perforated (J. Svoboda
2012; J. Svoboda, M. Frouz, 2011). At the Grub/Kranawetberg settlement (Austria), in the
main and upper level, approximately 100 specimens of Dentalium were found alongside of other
molluscs used as adornments (Melanopsis, Terebrarium), which were collected from the old
marine sedimentary deposits around the site (W. Antl-Weiser, 2008). Perforated shells of
Glycimeris were discovered at Ollersdorf/Heidenberg (Austria), a settlement located near the
Grub/Kranawetberg site (W. Antl-Weiser, 2008). This species had also been mentioned at the
settlement of Geißenklösterle and at Hohle Fels as well (both in Swabian Jura, Germany) along
with ornaments made out of snail shells such as the Dentalium sp. (N. J. Conard and L. Moreau,
2004).
In Gravettian settlements of Eastern Europe (Republic of Moldova, Ukraine, Russia) no
specimen of perforated shells from exclusively Mediterranean species has been found
(Z. Abramova. 1962, L. Iakovleva, 2012). Certain species, such as the Cyclope, allegedly of
Mediterranean origin, are actually spread in the Black Sea and in the fossil deposits of this
region. For example, in level 2 of Poiana Cireșului, 3 specimens of Cyclope were found, but they
originate from fossil deposits (M. Cârciumaru et al., 2018).
Regardless of all these scenarios, it remains an undeniable fact that the Homalopoma
sanguineum shells found in the Gravettian III of Poiana Cireșului, i.e. 27,321 ± 234 B.P. –
25,390 ± 140 B.P., originate from the Mediterranean coasts, about 900 km away. All these
aspects have implications on the origin of the Early Gravettian in Central Europe (M. Otte,
L. H. Keeley, 1990; N. Bicho, J. Cascalheira, C. Gonçalves, 2017). One the other hand, one
should not disregard the discussions on the Mediterranean origin of the Gravettian (J. Svoboda,
2007). Without generalising to the entire culture, this theory appears to be valid in the case of
the Gravettian III (level IV) from Poiana Cireșului-Piatra Neamț (E.-C. Nițu, M. Cârciumaru,
2018). The discovery of perforated shells attributed to the Homalopoma sanguineum and the two
species of Lithoglyphus naticoides and L. apertus entails significant interpretations of social
geography of the Poiana Cireșului settlement and raises many questions about the circulation
of personal ornaments from one site to another, the usage duration, which could cover one or
70
several generations, the similarity relations between objects from various sites, aspects which
are related to formulating hypotheses on chronostratigraphic regroupings (M. W. Conkey,
1987).
The symbolic behaviour of Early Gravettian communities of Poiana Cireșului is
characterised by the exclusive use of perforated shells from the species: Homalopoma sanguineum,
Lithoglyphus naticoides and Lithoglyphus apertus. The elements that these species have in
common are the round shape and the small sizes of the specimens. Most likely, it is why the
Poiana Cireșului communities chose such shells. As pointed out by Kuhn and Stiner (2007),
standardisation and formal redundancy are essential properties of any system of
communication, and in the case of Palaeolithic adornments standardisation was imposed by the
consistent choice of particular natural forms (shells, teeth, claws) and by manufacturing
processes. When natural forms are used, people make restrictive selections from a wide range
of possibilities. As regards the Poiana Cireșului perforated shells, their selection is obvious, as
the uniformity of shape and sizes is striking. The association of these two species is unique
within the south-eastern European Palaeolithic and is a proof of group individualisation and
identity.
In the Gravettian I level of Poiana Cireșului, dated to between 18,607 ± 87 B.P. (22,300
age ka) (RoAMS 67.33) and 20,076 ± 185 B.P. (24,000 age ka) (ER 9,965), the 2015
archaeological excavations in section XII, square C-3, 145 cm deep, revealed a snail shell of the
Cyclope sp. with a maximum diameter of 8.1 mm and height of 4.9 mm (fig. 47/4-7).
The gastropod shell is mainly formed of two layers: the ostracum or the calcareous layer
(consisting of several sub-layers of calcium carbonate or aragonite) and the hypostracum or the
nacreous layer, much more consistent with marine snails (Al. V. Grossu, 1956). The Cyclope
specimen found at Poiana Cireșului was post-depositionally affected, so that on the outer shell
surface, in some parts, only the upper sub-layer of the ostracum came off, in others the second
substratum is missing as well, thus revealing the hypostracum or the nacre with metallic, silver
aspect (fig. 47/7). In the absence of typical stigmata, the technological chain that led to the
transformation of the Cyclope shell from Poiana Cireșului into an ornament is hard to
reconstruct. The perforation was made on the median part of the umbilicus. Considering the
aperture dimension and the perforation position, it is difficult to think that indirect percussion
was done from the inside of the shell, since there are no stigmata on the outer face, which would
be typical in this case. As no abrasion marks are preserved on the outer face either, we assume
diffused indirect percussion was employed, applying several percussions on the edge of the shell,
held in hand, by means of a pebble (F. d'Errico, P. Jardón-Giner, B. Soler-Mayor, 1993).
The perforation was much altered due to prolonged wearing by suspension of the shell. The
deep wear of the circular outline occurred, depending on the centre of gravity of the ornament,
to such an extent that it leaves no doubt as to its having been worn by suspension (fig. 47/6).
A second shell of the Cyclope sp. was also found in section XII, but in square C-1. Because
the specimen is fragmented, it can be measured only in height, which is 4 mm. Anyway, the
specimen is smaller than the previous one. The umbilicus was damaged to a great extent in the
71
area where the perforation was located and the aperture is missing altogether. That is why it is
very hard to make considerations on how the perforation was made, as only half of its shape is
preserved.
In section XII, square C-3, 145 cm deep, near the intact Cyclope specimen, a shell
fragment, from which the apex and two whorls were preserved, were found. It is quite possible
that this fragment should also belong to a specimen of the Cyclope sp.
The Cyclope perforated shells are often discovered along with red deer canines
(Y. Taborin, 2004). Cyclope specimens have been occasionally found in Eastern European sites
(L. Iakovleva, 2012), where in fact there is a tradition of using the shells recovered from older
deposits.
Also in 2015, in section XII, square B-5, 146 cm deep, the first and only bead of
Dentalium sp. from the Palaeolithic in Romania was found in the Gravettian I of Poiana
Cireșului (fig. 47/1-3). The Dentalium is a mollusc of the Class Scaphopoda. They are exclusively
marine molluscs, having the body protected by a calcareous shell shaped like a conical tube,
slightly curved, with openings at both ends. The dorsal face is concave, while the ventral is
convex. The broader part is the aperture, whereas its opposite is the apex. The shell surface may
be smooth or ornamented in the form of longitudinal ribs of various sizes. The shell consists of
two layers. The outer layer is thicker, consisting of crossed aragonite prisms, while the inner is
made of lamellar aragonite (E. Nistor-Hanganu, N. Șuraru, D. I. Grigorescu, 1983).
The Dentalium bead from Poiana Cireșului has small dimensions: maximum length -
4 mm, minimum length – 3.3 mm, large diameter – 4.5 mm, small diameter – 4.2 mm, while
the thickness of the wall is about 1 mm. Although the bead sizes are small, the truncated cone
shape typical of the species morphology is preserved (fig. 47/2-3). The shell contour preserves
most of the ribs of the species. Because on part of the surface these ribs are not very visible,
probably owing to wearing the bead by suspension, their number may have exceeded thirty,
amounting probably to thirty-two. The cut contour on both ends of the shell as well as the
inside of the tube are polished due to the wearing of the ornament by suspension.
If in Western and Central Europe there are many proofs regarding the existence of
Dentalium beads in the Palaeolithic (Y. Taborin, 1993 a), in Eastern Europe such finds are
scarce, which makes the Poiana Cireșului discovery a singular occurrence for the Gravettian in
this part of Europe. In addition to the attestation of a few Dentalium beads found in a younger
chronological level, at Borchtchevo 2 (LU 742: 13,210 ± 270 B.P. - GIN 88: 12,300 ± 100
B.P.) (Z. Abramova 1995), the Dentalium bead from Poiana Cireșului-Piatra Neamț
(fig. 47/1-3) is the oldest such evidence for the Glacial Maximum settlements.
In 2018, in Trench 3, 205 cm deep, a perforated shell of Potamides bicostatus was found
in the Gravettian I level, which is a novelty for the Palaeolithic in Romania (fig. 47/8). It is a
fossil species that has been mentioned in deposits attributed to the Sarmatian in the Moldavian
Plateau. An outcrop in which this species occurs has been identified close to Poiana Cireșului,
less than 100 km, along the Șomuzul Mic, at Siliștea (Osoi village, Vulturești commune,
Suceava County) (V. Ionesi, 2006). The recovered shell is almost intact, being damaged only
in the upper part of the aperture since old times. The shell dimensions are: 22.1 mm in length
and 7.8 mm maximum width. The hole overlaps the last three whorls and is elongated due to
72
wearing by suspension. The resulted traces are visible in the upper part of the hole. The hole
was made from the outside by abrasion and then by penetrating the surface with a lithic tool.
II.2.b.2 - Perforated animal teeth

In the Palaeolithic of Europe, personal ornaments made of animal teeth are well
represented, bovine (bison and bos) incisors, fox canines and red deer residual canines (also
known as croches or craches) being the most valued. Carnivore teeth came mostly from fox, bear
and more rarely wolf. The occurrence of fox canines should not be so surprising, because,
although this animal has been said to have lacked any special nutritional value, we have to bear
in mind that its fur, whether of red fox (Vulpes vulpes) or of polar fox (Vulpes lagopus), could not
be ignored by the Palaeolithic man, particularly during the Glacial Maximum periods. In fact,
it is known that in the Palaeolithic, the symbolic value of representing animal species in
rupestral art or of turning teeth into ornaments or various skeleton parts into art objects does
not necessarily coincide with the list of animals that were most hunted by man for food. Perhaps
the most revealing example in this regard are the red deer residual canines, which held a special
place in the making of adornments not only in the Palaeolithic, but in the entire prehistory, as
this tradition continued systematically up to the Bronze Age. The tradition of using red deer
canines is in a certain correlation with the powerful symbolic value given by their use, because
they are among the most common personal ornaments in those climatic periods in which red
deer was no longer present in those particular areas. Moreover, the limited possibilities of
procuring these teeth in certain stages prompted the prehistoric man to create copies of red deer
canines from other materials, such as bone, and maybe other perishable materials. With regard
to these red deer canines that were so precious to the prehistoric human, we should point out
that these are two atrophied upper canines with no function in mastication and therefore they
are often called residual. These canines are encountered with both male and female red deer,
but those of male deer were certainly more appreciated, as they were much more voluminous
than the female ones, which were generally thinner and flattened (Y. Taborin, 2004). Such
teeth could easily be removed from the red deer maxillary.
II.2.b.2.a - The Cioarei-Boroșteni Cave

In the upper part of the deposit in the Cioarei Cave from Boroșteni, Peștișani commune,
Gorj County, a Gravettian level, developed in the geological layer O, stands out. Four C-14
dates have been provided for this level, pointing out that this layer is contemporary with the
period between 23,570 ± 230 B.P. (GrN 15,050) and 25,900 ± 120 B.P.(GrN 15,051).
Palaeoclimatically, the sedimentation of layer O occurred in a cold period following the Ohaba
B climatic oscillation and ended in the first part of the Herculane I climatic oscillation
(M. Cârciumaru, 1977; 1980; M. Cârciumaru, R. Dobrescu, 1997; M. Cârciumaru, 2000;
M. Cârciumaru et al., 2007).
The 1995 archaeological excavations in section XVII, 75 cm deep, under a cornice that
developed on the right wall, toward the back of the cave, were to lead to the discovery of three
ornament items concentrated over an area of about 75 sq. cm, namely a perforated incisor and
a perforated phalanx, both of Ursus spelaeus, and an engraved pendant of highly silicified marly
sandstone. Near ornaments, two lithic items were found: an obsidian retouched blade and a
73
flint flake. The study of fauna in this section has also led to the recovery of a bead made out of
a “soda straw” stalactite. The fact that the marly sandstone engraved pendant, the cave bear
incisor and phalanx are concentrated over a rather small area has entailed the hypothesis that
they were part of a single necklace or were worn, in a certain form, by a single individual when
they were lost or abandoned (M. Cârciumaru, M. Otte, R. Dobrescu, 1996). It is not excluded
that the stalactite bead should have also belonged to the same assemblage, just like the obsidian
blade, especially since it was the only item made out of such material found in the Cioarei Cave
from Boroșteni.
The perforated cave bear incisor found in the Cioarei Cave (fig. 48/1; 49/1-6) is 3.9 cm in
length, 1.2 cm in width at median level, 1.3 cm maximum width and 0.7 cm maximum diameter
of perforation. The perforation was made in the middle of the tooth, slightly towards the root
tip (1.7 cm from the root tip and 2.2 cm from the upper part), from both sides, relatively equally,
resulting in a sandglass-shaped biconical perforation with the minimum diameter of 0.3 cm.
The fibre-optic microscopic observation has highlighted the penetration of the sediment on the
dental nerve canal, due to the long time the perforated tooth had lain in the cave deposit
(M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012).
Cave bear incisors are some of the teeth that were rarely used for making ornaments in
the Palaeolithic, although they do not require complicated interventions for perforation in the
root area. However, the emergence of a perforated incisor of this species may be put down to
the permanent competition between man and bear for the occupation of the Cioarei Cave.
A cave bear incisor is mentioned in the Solutrean of Laugerie-Haute (Y. Taborin, 2004) and
two others from Laugerie-Basse, from the collection of Marquis Paul de Vibraye, which is now
at the National Museum of Natural History in Paris (P. Paillet, 2014).
II.2.b.2.b - The Gura Cheii Râșnov Cave

The Gura Cheii Cave is located on the right side of the Cheia valley, 200 m downstream
of the entrance to Rasnoavei Gorges, dug by the same valley. The absolute altitude of the cave
mouth is 776 m, while the relative altitude (in relation to the thalweg of the Cheia valley) is 5
m. The cave mouth is oriented towards the south-west (fig. 50). The cave is formed in the
Callovian-Tithonian limestones, which seem well-developed to the right of the valley, in the
Postăvaru Massif. The cave dimensions are comparatively small, with a maximum length of 15
m, widths ranging between 3 and 6 m and heights of the cave ceiling descending from 8 m at
the entrance to 1 m in the bottom of the cave (M. Cârciumaru et al., 2008; 2010).
Following the archaeological investigations carried out by C. S. Nicolăescu-Plopşor, Al.
Păunescu şi I. Pop (1962) in the Gura Cheii-Râșnov Cave, two personal ornaments, namely a
red deer residual canine (croches) perforated near the root tip (fig. 48/2; 49/7-14) and a fox
canine perforated in the distal part (fig. 48/3; 51/1-8), were found in the Gravettian level. Alex.
Bolomey’s palaeofaunistic study identified the existence of the two species in the cave deposit
(C. S. Nicolăescu-Plopşor, Al. Păunescu şi I. Pop, 1962). A C-14 date obtained later for the
Gravettian level and hence for the two ornaments pointed to the age of 22,160 ± 90 B.P. (GrN
14,621). Palaeoclimatically, the Gravettian layer in the Gura Cheii Cave is contemporaneous
with a cold stadial climate (M. Cârciumaru V. Glăvan, 1975; A. C. Păunescu, 1996-1998;
C. Rădulescu, P. Samson, 1992).
74
The red deer canine is 2.6 cm long, with a maximum width of 1.5 cm and the perforation
diameter of 0.3 cm. The perforation is located 2.2 cm from the tip of the canine and 0.4 cm
from the end of the root. The root morphology, thin enough, allowed the perforation to be
made directly, probably with a borer (perçoir), without other prior interventions (fig. 49/7-11).
According to the criteria specified by Fr. d’Errico and M. Vanhaeren (2002), red deer canines
have specific traits: they are generally wide, with a globular crown in young specimens and a
triangular one in mature animals. This has prompted M. Mărgărit (2008) to consider that it was
the right canine of a red deer aged over 6 years that may have been transformed in the Gura Cheii
Cave from Râşnov; this is shown by the state of wear of the crown, the still open root apex, the
visible pulp cavity and the presence of the disto-linguo-cervical lobe.
The fox canine is 2.9 cm long, 0.8 cm in maximum width. The perforation has a diameter
of 0.2 cm and is located 2.4 cm from the tip of the tooth and 0.5 cm from the root end (fig.
51/1-8). In order to make the perforation, the respective surface was scraped beforehand. Later
a borer was probably used from both directions, resulting in a biconical perforation.
The two canines from the Gura Cheii-Râșnov Cave preserve traces of ochre on the
surface, which could be observed under the fibre-optic microscope (fig. 49/12-14; 51/2-3, 8).
The fact that the Gravettian community in the Gura Cheii Cave chose teeth from the
two species – fox and red deer – is by no means meaningless, if we consider that A. Leroi-
Gourhan (1964 a), following the research of 300 perforated teeth from various Upper
Palaeolithic sites (Spain, France, Germany, the Czech Republic, the former USSR), pointed
out that among the preferred species fox canines came first with 31% and deer canines came
second with 25%. Furthermore, traditionally, the same sequence is mentioned for the entire
Gravettian culture (J.-P. Mohen, Y. Taborin, 1998). In terms of the symbolic significance of
red deer canines, interesting considerations have been made: “Leur aspect en boule luisante et
leur profil en larme appartient à la famille des signes convexo-concaves, formes traditionnelles
dans la mythologie paléolithique et encore lourde de sens dans notre société.” (Y. Taborin,
2004, p. 27-28).
II.2.b.2.c - Poiana Cireșului - Piatra Neamț

Fox canine. The 2014 campaign of archaeological excavations revealed in the Gravettian
I of Poiana Cireșului, in section XI, square A5, 190 cm deep, a fox canine that was perforated
towards the root tip (fig. 48/5). The tooth was broken both in the proximal and distal part. Its
current dimensions are: length of 2.2 cm and maximum width of 0.67 cm. The perforation for
suspension was made biconically, almost exclusively by rotating a sharp flint point or of another
hard rock. This action was not preceded by a special preparation of the surface to be pierced.
Only a few faint traces of scraping have been preserved (fig. 51/9-12). There are no stigmata
on the canine surface to have resulted from the prolonged wearing of the ornament. Instead,
evidence of usage by suspension of the ornament are easily noticeable on the perforation outline.
A second fox canine, fragmented since very old times, has been found during the 2018
campaign, in the Gravettian I from Poiana Cireșului, Trench 3, 205 cm depth (fig. 48/8). Its
current length is of 2.49 cm, width of 6 mm and thickness of 3.1 mm. The perforation was
made toward the tip of the root and is almost completely damaged. Still, one of the faces
preserves the traces of the orifice.
75
Wolf canine. During the 2002 campaign, a canine wolf, which had been perforated close
to the apex in order to be suspended (fig. 48/4), was discovered in section IV, 180 cm depth.
The canine dimensions are significant: length of 5.4 cm, maximum width of 1.5 cm and
maximum thickness of 1.1 cm, suggesting that it belonged to a mature specimen
(M. Cârciumaru, E.-C. Nițu E., M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012).
The perforation was made from one direction, about 0.3 cm from the root tip and 4.5 cm
from the upper part of the canine (fig. 52). In order to obtain the perforation, one of the surfaces
was subjected to rather deep scraping with a blade or flake from the mesial part to the root tip
(fig. 52/1, 3). The width of incisions ranges between 0.34 and 0.08 mm. Scraping was combined
with abrasion on the surface of the would-be perforation (fig. 52/4). The initial sizes of the hole
altered due to its having been worn by suspension and now they are 5.3 mm (maximum length)
and 3.0 mm (maximum width).
The images obtained with the fibre-optic microscope have allowed us to observe a number
of stigmata of the canine surface that resulted from working the surface and wearing it
suspended on a leather garment (fig. 52/7-10). This is proved by the similarities between these
stigmata and those obtained by experimenting on various materials (F. d'Errico, 1993, fig. 4A).
The personal ornaments made of wolf teeth are certainly more numerous than the
faunistic remains in Upper Palaeolithic settlements. This assumes that dentition turned into
ornaments was obtained rather from animals that had died naturally. A wolf perforated canine
has been found at Laugerie-Basse (P. Paillet, 2014).
Red deer canine. In 2001, a fragmented red deer canine, which had been perforated in
order to be transformed into an ornament, was found in section III, 187 cm deep. Its current
dimensions are: length of 2 cm, maximum width of 1.3 cm and maximum thickness of 0.9 cm
(fig. 48/6). The crochet, as is known, is a residual tooth that is specific to deer. Such a tooth was
completely to the Upper Palaeolithic man’s liking. Because this sample is damaged in the
perforation area, one cannot make too many technological observations on how it was made. In
fact, only one side of the perforation has remained unaffected and allows us to state that
penetration was made from this part also by rotating a lithic tool with a sharp point (fig. 53/1-
2), after having previously abraded this area (fig. 53/3). There are no visible marks of wearing
on the tooth surface.
In 2004, a second red deer canine, 2.4 cm long, 1.3 cm maximum width and 0.7 cm
maximum thickness, was recovered from section XI, square B-5, 189 cm deep. It was found
near a hearth, which seriously affected it, as it is quite burnt (fig. 48/7; 53/5-8). The perforation
intended for suspension is to be found at the tooth root. The upper part of the perforation is
missing, having been destroyed in early times. Enough of the perforation has been preserved to
let one note that working was done from both faces. The area intended for penetration was first
prepared through quite obvious detachments, which is visible on one of the faces (fig. 53/10).
It is very interesting that on both faces of the tooth there is evidence of wearing by
suspension on a leather support and stigmata are almost similar to those described and
illustrated on the wolf canine. These wear are more obvious and easy to notice on the canine
convex faces, which came into direct and permanent contact with the clothes.
76
II.2.b.2.d - Țibrinu
The archaeological settlement of Ţibrinu is located on the southern side of the lake
formed by damming the homonymous valley nearby this locality, more precisely about 3.5 km
west-northwest of the Ţibrinu village, Mircea Vodă commune, Constanța County.
In 1996, Alexandru Păunescu conducted some surveys on the southern bank of Lake
Țibrinu (point III), on which occasion he mentioned two Gravettian levels with scarce remains
of habitation, with burn marks and coals, some bones, particularly of bison and a few lithic
items. It was also reported that in the area of these excavations, two ornaments, namely a cave
bear canine perforated in the apical part of the root and an engraved bone pendant, were
recovered on the beach (Al. Păunescu, 1997). The author would resume these discoveries in an
extensive study, stating surprisingly that the two ornaments had been uncovered not during the
aforementioned investigations, but an amateur archaeologist had found them in 1993, hence
three years later, on the beach near point III, where those particular surveys had been carried
out (Al. Păunescu, 1996-1998). Moreover, in a 1999 work, the same author revealed that the
lithic material recovered during excavations in point III, where the two Gravettian levels had
been reported, consists actually of only one blade from level I, the rest of the lithic items being
discovered by the same amateur archaeologist on the lake beach nearby (Al. Păunescu, 1999 a).
Under these conditions, it is hard to figure out what arguments the author brought for
identifying and defining the two Gravettian levels and, furthermore, why he attributed the two
ornaments to level I.
The two levels have been C-14 dated as follows: level I – GrN 23.073: 18.350 ± 200 B.P.
and level II (upper) – GrN 23,074: 13,760 ± 170 B.P. (Al. Păunescu, 1998; 1999 a).
As mentioned, of the two adornment items found at Țibrinu, one is a cave bear canine
perforated towards the root end in order to be suspended (fig. 48/9). It was the palaeontologist
C. Rădulescu who attributed the canine to the Ursus spelaeus species (Al. Păunescu, 1999 a).
The general canine appearance and especially its small dimensions have prompted us to bring
the item to the attention of palaeontologists Emanoil Ştiucă and Marius Robu from the “Emil
Racoviţă” Institute of Spelaeology, the Romanian Academy of Bucharest. Here are their
conclusions: lower canine of Ursidae with root incompletely filled with dentin – subadult-adult
element (root length 54.34 mm, root collar width 14.20 mm), crown damaged up to the canal
possibly during the life of the animal or shortly before its death (wear striae missing). In terms
of the shape, size, wear degree and filling with dentin of the root, the specimen belongs to a
lower right canine of an Ursus arctos female (M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-
Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010).
Unfortunately, the bear canine pendant underwent a completely inappropriate
“preservation” intervention, being consolidated probably at first with parquet varnish and,
because this was not enough, it was dipped into a concentrated solution of glue, which made it
impossible to conduct a relevant technological study of this pendant.
A perforated bear canine is mentioned in the settlement of Laugerie-Basse (P. Paillet,
2014).
77
II.2.b.3 - Stone pendants and beads
II.2.b.3.a - Mitoc - Malu Galben

The Palaeolithic settlement of Mitoc-Malul Galben is located on the territory of Mitoc
commune, Botoșani County, on the middle terrace on the right side of the Prut, at the
confluence with the Ghireni brook. The archaeological research of this settlement is related to
the name of the archaeologist Vasile Chirica, who published, together with his collaborators,
particularly from abroad, several studies, including two monographs of this site (V. Chirica,
2001; M. Otte, V. Chirica, P. Haesaerts, 2007).
During the 1981 archaeological campaign, excavations revealed an amulet-pendant (as
the author called it) in the complex workshop 27, squares B 3-5, consisting of two hearths and
a lithic workshop, 7.10 m depth, in the lower Gravettian level (V. Chirica, 1982). We do not
know if the name used by Vasile Chirica, i.e. amulet, is justifiable if we take into consideration
that the amulet has the function of protecting the individual wearing it from certain dangers,
such as diseases and even death etc. Just as the notion of talisman assumes the role of attracting
prosperity. In many traditional societies, the adornment is indeed a sacred object symbolising
the connection with the ancestors and conferring identity and continuity on the community
(M. Vanhaeren, 2010). Sadly, according to our knowledge, the author of the Mitoc-Malul
Galben discovery never explained his arguments for having conferred the attribute of amulet on
this ornament. Therefore, we would rather consider that a pendant was actually found at Mitoc-
Malul Galben, the first stone pendant from the Romanian Palaeolithic. According to Vasile
Chirica’s description (1982), the pendant was made on a “middle cortical flake”, 3.4 x 3.4 x 0.8
cm, relatively oval-shaped, slightly concave at the base, i.e. the part opposite the perforation (p.
229). The complexity of incisions on both faces of the pendant entailed the assumption that a
cervid was represented on one face and a bovid on the other. As a lot of imagination is needed
to agree to such an interpretation, we would rather consider C. Beldiman’s hypothesis (2004 c)
as more reasonable; he concludes that the two surfaces of the cortex were first prepared by
scraping and only after that the decoration, consisting of engraved straight and curved, radially
arranged lines with asymmetric V or U profile, was made. The biconical perforation was
achieved through an alternative rotation. The pendant circumference is decorated with 23
notches parallel to each other and placed perpendicular to the blank axis, 7 on the two convex
sides and 9 on the concave (fig. 54/1-2).
The initial publication dealing with the discovery of the pendant from Mitoc-Malul
Galben provided the age of 20,495 ± 850 B.P. (GX 8503), claiming that it represented the
dating of the material from a hearth located 7 m deep. It does not specify if it is one of the two
hearths mentioned to be part of the complex 27, situated 7.10 m depth (V. Chirica, 1982).
Later, V. Chirica (1989) stated that the “amulet-pendant” from complex 27, 7.10 m depth,
with workshops and two hearths, was dated to 26,700 ± 1,040 B.P. (GX – 9,418) resulting from
dating some charcoals from one hearth. Because this dating is part of a series of dates
characteristic of the Gravettian II level from Mitoc-Malul Galben, we deem it useful to indicate
other C-14 dates as well for a better accuracy of the age of the layer from which this pendant
was recovered (tab. 6) (V. Chirica, 1989).
78
Laboratory Age B.P. Square,

depth in m
GrN-14037 26,900 ± 450 H-7, 8.75
GrN-14035 26,750 ± 600 G-5, 6.80
GX-9418 26,700 ± 1.040 B-5, 7.10
GrN-15451 26,530 ± 400 H-3, 9.45
GrN-15449 26,100 ± 800 J-5, 6.80
GrN-15456 25,930 ± 450 A-7, 10.10
GrN-15808 25,840 ± 90 J-7, 7.00
GrN-15450 25,610 ± 220 G-4, 7.00
GrN-14913 25,330 ± 420 C-4, 8.15
GrN-14036 25,140 ± 210 G-4, 7.00
Tab. 6 - C-14 Dates for the Gravettian II level from Mitoc-Malul Galben where was found
the cortex engraved pendant (after V. Chirica, 1989).
The confirmation of this pendant’s belonging to the Gravettian II level is also reiterated
in later studies (V. Chirica, P. Noiret, 2007).
Surprisingly, two years later, P. Noiret (2009) would attribute the date 26,700 ± 1.040
B.P. (GX – 9,418) to Gravettian I level, 7a, which is associated with the date 25,840 ± 90 (GrN
– 15,808). All these ambiguities are meant to raise certain questions regarding the real age of
this pendant from Mitoc-Malul Galben.
II.2.b.3.b - The Cioarei-Boroșteni Cave

Highly silicified marly sandstone engraved pendant. As we have mentioned, in the
Gravettian level from the Cioarei-Boroșteni Cave, the 1995 excavations in section XVII, 75 cm
deep, revealed, in addition to the perforated cave bear incisor, an engraved pendant of highly
silicified marly sandstone, in layer O characteristic of the Gravettian level, dated to between
23,570 ± 230 B.P. (GrN 15,050) and 25,900 ± 120 B.P.(GrN 15,051). Its dimensions are:
5.3 cm - length, 1.9 cm – maximum width, 0.7 cm – maximum thickness, 0.25 cm – thickness
at the extremity towards the perforated end, 0.5 cm – diameter of the suspension hole. Its shape
is roughly triangular, with sides of 5.25 cm, 4.95 cm and 1.5 cm (fig. 54/5-6).
The longest side, converging to the distal part (fig. 55/1, 3-4), is decorated with five
oblique incisions, which develop on both faces and form an angle the vertex of which is pointed
to the distal part, suggesting the chevron engraving. At the proximal part, there are four visible
transversal incisions and one that is slightly less deep, located on the edge (fig. 55/1, 3-4). On
the second longer side, which is thicker in the distal part, there are eight well-preserved
transversal incisions, one that is more difficult to perceive and a very poorly traced one
(fig, 55/2). Finally, the short side of the triangle, above the hole, has two incisions (fig. 55/5).
On the upper face, in the middle and particularly at the proximal part, some stigmata
point to the intervention by abrasion on the surface with a view to reducing the thickness of the
blank in order to make the perforation. The perforation intended for the pendant suspension is
placed 0.85 cm under the short side and was made with a lithic tool moved more from the upper
79
part (fig. 55/1, 6-7). The adjustment of the perforation was done more on the lower part
(fig. 55/3, 8-9). The general aspect of the perforation is unidirectional. The pendant preserves
traces of ochre on the entire surface, which are more evident in the irregularities of the rock and
in the incised parts (M. Cârciumaru, R. Dobrescu, 1997; M. Cârciumaru, M. Otte,
R. Dobrescu, 1996).
Highly silicified sandstone circular conic pendant. The 1996 arcaheological excavations in the
Cioarei Cave in section XVII were to lead to the discovery, in the layer between 70 and 82 cm,
of a quite curious object, of elongated and slightly conic shape, decorated with circular incisions
(fig. 54/3-4). Its length is of 3 cm, maximum thickness of 0.7 cm and minimum thickness of
0.45 cm. At the proximal part, 0.7 cm from the end, the most visible incision was made,
developing on the entire circumference; at the opposite end, there are two more circular
engravings with less continuity of incisions, located 13 mm and 7 mm from the thinner part of
the blank (M. Cârciumaru, R. Dobrescu, 1997). We believe that the dots on the rock surface
are natural, specific to the material structure. The incision in the proximal part, with the largest
thickness, is the only one that has continuity on the entire outline, is much deeper than the
others, which makes us assume it did not necessarily have an aesthetic value, but rather a
functional role, of suspension. This manner of hanging is not without precedent and gives this
object the status of pendant. To all this we may add its general shape, which may suggest a
phallus. Stylistically, in terms of the shape and decoration, it resembles an ivory item found in
a much more recent cultural level from the settlement of Gontzi in Ukraine, considered to have
functioned as a needle (Z. Abramova, 1995), or maybe more accurately as a poinçon (awl).
Stalactite beads. A first bead made of a “soda straw” stalactite (fig. 54/11-13) was recovered
during the investigations of fossil fauna in section XVII, excavated in 1995. The stalactite bead
was attached to a mammalian bone found 100-105 cm deep. The bead is 2.0 cm long, 0.9 cm
thick, while the maximum diameter of the hole is 3.9 mm and the minimum is 3.5 mm.
The wall thickness ranges from 2.1 to 3.0 mm. Its general shape is tubular, it did not undergo
other shaping interventions, except its being severed at a size that would confer that respective
function. At the two ends the walls are rounded, probably due to usage. Unfortunately, the
structure of the material has not preserved sufficient stigmata in this regard. As in section XVII,
over a small area three ornament objects were found, namely the highly silicified marly
sandstone engraved pendant, the perforated cave bear canine and phalanx, which were probably
the elements of the same necklace, one may hypothetically speak about a possible connection
between the stalactite bead and the three mentioned items.
A second bead made of a “soda straw” stalactite was found in section XIX, excavated in
1995, in a relatively sheltered and quite isolated area of the cave, which revealed, as we have
mentioned, other personal ornaments as well, such as the circular sandstone pendant and, as we
shall further see, a bone bead. It is however somewhat more voluminous and coarser in aspect
than the other stalactite bead (fig. 54/14-16). It is 2.29 cm long, 1.95 to 1.65 cm thick, whereas
the hole diameter varies considerably between 5.5 mm and 2.5 mm. The wall thickness is
between 5.6 and 2.3 mm.
80

Engraved siltite pendant. The 2013 archaeological excavation campaign carried out at
Poiana Cireșului-Piatra Neamț revealed, in section X, square A-1, 190 cm depth, Gravettian I
layer, a stone pendant geometrically engraved on both sides and with notches on the
circumference (fig. 54/7-8). The pendant dimensions are as follows: length = 3.4 cm, width =
1.9 cm, thickness = 4.5 mm. The pendant was made of siltite, with a slight greenish tint.
The colour intensity is accentuated if the rock is wet. This property was probably noticed by
the Gravettian hunters who wore this pendant (M. Cârciumaru, E.-C. Niţu, O. Cîrstina,
N. Goutas, 2016).
The pendant is oval, with a convex-slightly concave profile; through its shape, it met,
depending on the proper placement of the perforation, the requirements of balance by vertical
hanging. The perforation is biconic, being probably the result of a lithic tool with a sharpened
end. The current dimensions of the orifice, considering that the wear resulted from hanging is
obvious, are 2.2 mm maximum length and 1.4 mm maximum width. Suspension marks are also
visible with the naked eye, in the sense that an elongation of the orifice, which probably had
initially a more or less circular shape, occurred. Using the fibre-optic digital microscope, a
revealing image was obtained, confirming the wear and smoothness of the upper part of the
hole (fig. 56/1-2; 9-10).
A particular decorative element of this pendant is represented by the two incisions near
the hole. The one on the upper face (fig. 56/1) is slightly placed to the left, while that on the
lower face (fig. 56/9) is towards the middle of the perforation. We do not rule out that they
might have been traced to mark the position of the hole that was to be made from both faces
of the pendant.
The pendant from Poiana Cireșului was decorated with schematic and abstract themes.
It is possible that the use of geometrical motifs should have been suggested in this case precisely
by the relatively regular and oval shape of the pendant, which required engraving of independent
linear regular incisions, with certain logic, with a view to achieving a visual equilibrium
(Y. Taborin, 2004).
Most part of the pendant outline is marked by 23 parallel incisions, arranged, in an
overwhelming proportion, roughly 3 mm apart and only a few, placed on the upper part of the
right side, around 2 mm apart. They were meant to give the pendant a unique aspect, given that
those particular incisions were painted with ochre, which is visible with the naked eye but
mainly with the digital microscope (fig. 56/3-8; 11-16). As a matter of fact, vague marks of
pigments could also be noticed on both sides of the pendant, but, because of the conditions in
which the pendant had lain in the deposit, they were probably not preserved as well as the
incisions on the circumference. Under these circumstances, it is difficult to say whether the
pendant was painted entirely or only on the circumference incisions.
One of the attributes which singularise the pendant from Poiana Cireșului is the
engraving of both sides, which is rather rare with Gravettian pendants in Europe, especially
those decorated with geometrical motifs (M. Cârciumaru, E.-C. Niţu, O. Cîrstina, N. Goutas,
2016). The engravings on the upper face consist of four rows of incised relatively parallel lines,
rather insecurely made, even by combining two or three incisions intended to achieve maybe a
greater depth and, perhaps, why not, superior aesthetic value. These features are more obvious
81
with the two rows in the distal part and fade out towards the proximal part of the hole made
for suspension (fig. 56/1). The reverse is decorated with two relatively parallel incisions which
are quite firmly traced, without hesitation. The incision in the distal part is slightly irregular in
terms of width as compared to the proximal (fig. 7/5) (fig. 56/9). The difference in the technical
execution of the decoration on the two sides of the pendant may not be accidental. Doubling
or tripling of incisions in independent rows on the upper side emphasise the Gravettian artisan’s
intention to give that particular surface greater aesthetic value.
As for the shaping of the blank by scraping or polishing, due to the rock structure, no
traces were preserved, although several observations were made using a powerful digital
microscope with magnification up to 200 times and capacity of penetration into the structure
of the material.
Usage by suspension of this pendant is certain. This is proved not only by the rather
elongated hole (fig. 56/1-2; 9-10), but also by the distal part of the lower face of the pendant,
which is heavily polished due to the contact with the body of the individual who wore it or with
his/her clothes (fig. 56/9). The preservation of traces, especially on this side, was favoured by
the slightly curved shape of the surface of the pendant obverse.
Analogies with the Poiana Cireșului pendant that meet two of its important features,
namely the lithic material it was made of and decoration of the outline with incisions, are to be
found in a number of settlements in the Eurasian area. We believe that marking the
circumference of the blank, which was perhaps made on certain pendants as a tabu, is significant
enough to invoke possible analogies. This way of decorating was maybe intended to give the
ornament extra originality and the symbolic value acquires additional nuances and implies the
complexity of social relationships (Y. Taborin, 1987). From a certain point of view, this method
of decoration would denote the mental universe of certain Palaeolithic groups and a legacy
probably from the Aurignacian. There are several interesting examples of Aurignacian pendants
on which the outline is marked by incisions, such as a schist pendant whose shape suggests a
horse head, from the typical Aurignacian of the Isturitz Cave (M. Lorblanchet, 1999) and a
perforated pebble with genuine notches on the contour, made of mica schist, from the
Aurignacian II layer of the southern chamber of the Isturitz Cave (D. Sacchi, 1987). As a matter
of fact, the Perigordians from Isturitz also appreciated the pebble pendants that generally have
an oval and flat shape, a convex side opposite a concave one, on which they intervened with a
perforation needed for suspension, even though the hardness of the rock was sometimes an
impediment. Y. Taborin (2004) points out that the stone pendants from the Western European
Perigordian, commonly round-shaped, with the perforation placed on one of the extremities,
do not have an apparent decoration. However, in Italy, the archaeological research from the
settlement of Trasimène (Ombria), published in 1907 by G. Beluci, in a level that may be
attributed to the Gravettian, mentions, in addition to a Venus-like representation, a steatite
pendant with notches on the contour and linear engravings on the two faces (D. Zampeti,
F. Alhaique, 2004), quite similar stylistically to the Poiana Cireșului pendant.
As regards the Early Upper Palaeolithic, stone pendants were also discovered in Eastern
Europe. For example, the Spitsynean II layer of the Kostienki 17 settlement revealed 7 stone
pendants, of which only one is similar, to a certain extent, to that of Poiana Cireșului, even if it
has no additional decoration except the orifice which was made by perforations from both sides
82
(A. A. Sinitsyn, 2012). For Central Europe, J. Svoboda (2012) mentions four flat perforated
pebbles of small dimensions, alongside of other decorative objects, from Pavlov VI. One can
notice, in the illustration provided, that one of them has a few incisions which, if they are not
natural, seem to have been executed rather sloppily.
Relatively close to Poiana Cireșului is the amulet-pendant found at Cosăuți, the Republic
of Moldova. The amulet-pendant from Cosăuți was discovered in the Gravettian II level dated
to between 19,020 ± 925 B.P. (SOAN 2462) and 15,520 ± 800 (LE 3305) B.P. It was made of
a disc-shaped stone, with oval section, measuring 5 x 4 x 0.9 cm. The piece had been broken in
four fragments before being discovered and has a hole for suspension. The decoration consists
of about 60 incisions on the entire circumference, nine alignments of deep punctuation on one
surface and traces of ochre (I. Borziac, 1991; I. Borziac, V. Chirica, N. A. Chetraru, 1996;
I. Borziac, M. Otte, P. Noiret, 1998; P. Noiret, 2009).
Naturally, as these are schematic decorations, analogies can extend on ample
chronological levels, but the importance of the pendant found at Poiana Cireșului is given by
its uniqueness within the East-European Late Gravettian (M. Cârciumaru, E.-C. Niţu,
O. Cîrstina, N. Goutas, 2016). Pendants of the same type as that from Poiana Cireșului seem
to be found more towards Eastern Europe and even the Asian part of Russia. Analogies on a
chronological level that is similar or close to the Poiana Cireșului Gravettian I layer can be
drawn with the following Eastern European settlements. Following the investigations
conducted at the Sungir settlement, in the level attributed to the latest phase of the Kostienki-
Streletzkaja culture, with absolute datings between 25,500 ± 200 B.P. (GrN 5425) and
21,800 ± 1.000 (GrN 326a) B.P., eight flat irregularly elongated or round-shaped argillaceous
schist pebbles with perforations on one end were found (Z. A. Abramova, 1995). None of them,
except for the hole made for hanging, had any human interventions intended for additional
ornamentation. An oval calcareous marl pebble, with an asymmetrically placed hole, was found
in a layer attributed to the Kostienki-Avdeevo culture at the Kostienki 13 settlement. From the
Kostenki 8 settlement comes an ivory blank which much resembles the Poiana Cireșului
pendant in terms of general shape, incisions on the contour and, to some extent, the decoration
on one face (A. E. Dudin, I. V. Kotliarova, 2014). Also, as regards the category of stone
pendants, the famous Kostienki I settlement disclosed only a few quite massive stone pendants,
not very attractive in aspect, made of calcareous marl (Z. A. Abramova, 1995). Much closer in
aspect and dimensions of the pebble is the Kokorevo II pendant (Z. A. Abramova, 1995),
which, unfortunately, comes from a more recent culture layer than that of Poiana Cireșului.
The Ust'-Kanskaya Cave in the Altai Mountains gave two bone pendants with incisions on the
circumference, one even with incisions on both sides (S. I. Rudenko, 1960, Z. Abramova,
1995).
Another similar example is one of the two stone pendants discovered in the Dzudzuana
Cave in the Caucasus (Georgia), in the upper part of the stratigraphic unit C, dated to between
19,920 ± 300 B.P. (23,410–24,285 cal.) and 25,300 ± 570 B.P. (29,574–30,943 cal.) (Bar-Yosef
O. et al., 2011). The dimensions and shape of the pebble, very similar to that of Poiana
Cireșului, are seconded by the same type of incisions placed on the pendant outline.
The stratigraphic and cultural sequence, fairly similar in the two sites, adds to all this, although
they seem quite remote geographically. In terms of decoration type only, the regular peripheral
83
incisions seem to be a particular and common feature of decorated objects discovered in the
Siberian sites, the Irkutsk region: Oshurkovo, Malta, Buret, Afontova Gora II, Afontova
Gora III, Itkutskii gospital, etc. As a matter of fact, the bone pendant from Oshurkovo is
stylistically comparable to that from Poiana Cireșului (R. Bednarik, 2003). Still in Siberia, level
II of the Khotyc site revealed ornamented stone pendants made of soft rocks and the
Prerelencheskyi-punkt 1 site disclosed a pendant with peripheral incisions and biconical
perforation. This type of schematic decorations was discovered in the two sites only in levels
dated to between 25,000 and 30,000 years B.P. (L. Lbova, 2010; 2012). What we find
interesting is the intensification of colour in contact with water with the Khotyc pendants, a
phenomenon which is noticeable with the Poiana Cireșului pendant.
In conclusion, there are several elements which bring the Poiana Cireșului pendant close
to Eastern Europe and Northeast Asia, such as the lithic blank of relatively soft rocks, with
ability to change colour depending on the intensity of wetting, engraving with geometrical
motifs on both faces, incisions on the circumference, painting of blanks with red ochre, the
similar chronological level of the discoveries etc.
Calcareous marl bead. The 2014 excavation campaign from Poiana Cireșului was to record
the discovery of the first bead made out of calcareous marl from the Romanian Palaeolithic (fig.
54/9-10). It was recovered from section XI, square A-4, 188 cm depth, the Gravettian I layer.
It has the following dimensions: maximum diameter of 2.1 cm, minimum diameter of 1.8 cm,
maximum thickness of 0.6 cm, minimum thickness of 0.2 cm. Its outline is not perfectly round,
but rather oval, as resulted from the ratio of the two diameters. The hole is located roughly in
the middle of the surface and is about 0.4 cm in the maximum diameter and 0.3 cm in the
minimum diameter. It is biconical, tilted relative to the bead plane, as a result of the attempt to
correlate the perforation from the two directions. The bead surface was transformed by actions
and post-depositional processes. The two surfaces still have portions that were polished, which
are actually the only ones that preserve vague traces of ochre.
The calcareous marl bead from Poiana Cireșului is a curious occurrence within the
Central and Eastern European Gravettian. With a few exceptions, such as a calcareous marl
bead (1.5/1.2 cm) from Kostenki 11 (GIN 2.531: 21.800 ± 200 B.P.), Z. Abramova (1995)
considers that stone beads are concentrated particularly in Siberia. For example, at Sabanika
(23,000 – 22,000 B.P.) greyish-blue beads of agalmatolite (a soft metamorphic rock), highly
polished, have been found; they have a central perforation and the following dimensions:
diameter between 0.8-1.0 cm; thickness 0.3-0.15 cm. Several flat steatite beads (known as discs)
with variously sized-perforations, arranged symmetrically, have been described at Afontova
Gora II (GIN 117: 20,900 ± 300 B.P.). Beads obtained by perforating pebbles have also been
found at Cosăuți. In younger sites there are several mentions. Four circular greyish-greenish
serpentinite beads with a central perforation made from one side, 0.8-0.7 cm in diameter and
thickness of 0.2 cm, have been found at Kokorevo I (IGAN 105: 15,200 ± 200 B.P. - LE 526:
12,940 ± 270 B.P) and a similar green bead, but with a larger diameter (1 cm in diameter and
0.15 cm thick) has been found at Novosselovo (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, N. Goutas, M.
Otte, O. Cîrstina, T. Sava, M. Straticiuc, M. M. Manea, F. I. Lupu, M. Leu, A. Nicolae, T.
84
Neagu, 2018). Steatite beads have also been mentioned in the Arenian from the Rainaude Cave
(Italy) (G. Onoratini et al., 2016).
II.2.b.4 - Bone and antler pendants and beads

In 1993, at the Mitoc-Malul Galben settlement, in the Gravettian IV layer, square 04b,
4.83 m depth, a pendant made out of a fragment of large herbivore diaphysis was found. It was
almost entirely preserved, except a small part in the perforation area, which was lost during
excavations (fig. 57/1-2). C. Beldiman conducted a careful technological study of the pendant,
with revealing images of the stigmata preserved on its surface (M. Otte, V. Chirica, C.
Beldiman, 1995). It is a straight pendant, with a single perforation intended for hanging,
located at one extremity. The blank outline is relatively trapezoidal, with slightly curved sides
and two somewhat curved convergent faces. The dimensions of the pendant are: length 4.5 cm,
maximum width 1.9 cm, minimum width 1.5 cm, maximum thickness 0.8 cm, minimum
thickness 0.2 cm, outer diameter of perforation 0.1-0.8 cm and internal diameter of perforation
0.5-0.4 cm. On the upper face, one can notice series of fine and sometimes clearer striations,
generally parallel, oblique or transversal, owing to the shaping of the item. The perforation is
biconical, located rather eccentrically towards the right of the upper face. Technically, the two
longitudinal planes of the blank were obtained by fracturing the bone, most likely by launched
direct percussion, while the two extremities were fractured through bending or sawing, after
which the surfaces were shaped by multidirectional scraping. Several C-14 dates have been
provided for the Gravettian IV from Mitoc-Malul Galben, in which the bone pendant was
found isolated, ranging from 20,945 ± 850 B.P. (GX-8503) to 19,910 ± 990 B.P. (GX-8724)
(V. Chirica, 1989).
II.2.b.4.b - The Cioarei - Boroșteni Cave

Bone bead. It is a small bead made of a highy fossilised bone, with straight profile and
rectangular section and the general shape of a “drop” (fig. 57/7-8). The bone blank was shaped
by scraping and polishing. The hole is unidirectional and preserves the traces resulted from the
rotation of the lithic tool. The sizes of this bead are modest, 12 mm long, 7.7 mm wide and 3
mm thick.
Cave bear perforated phalanx. The phalanx dimensions are: 2.9 cm in length, 1.4 cm
medium width, 1.9 cm maximum width, 0.9 cm medium thickness, 1.5 cm maximum thickness
(fig. 57/5-6). The perforation at the level of the two faces is about 0.6 cm in diameter, having
been made from both sides, with a minimum diameter of 3.2 mm resulting from it (M.
Cârciumaru, 2000). Phalanges that were perforated in order to be used as ornaments by
suspension are quite rare in the Gravettian, with the exception of 13 phalanges with geometric
decorations discovered at Kostenki I (J. Kozlovski, 1992). In the Middle Magdalenian from Las
Caldas in Cantabria a red deer phalanx perforated in the median area has been mentioned (S.
Corchón Rodriguez, 2004).
85
II.2.b.4.c – Țibrinu
At Țibrinu, Mircea Vodă commune, Constanța County, in the same unclear stratigraphic
conditions already mentioned when we described the cave bear perforated canine (in subchapter
II.2.b.2.d – Țibrinu), a splendid geometrically decorated red deer pendant was found
(Al. Păunescu, 1997; 1996-1998; 1998; 1999 a; M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-
Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010). The engraved pendant from Țibrinu has been dealt with in an
elaborated technological study carried out by C. Beldiman and D.-M. Sztancs (2006; 2010).
With regard to the engraved pendant from Țibrinu, Al. Păunescu (1996-1998) remarks
that it was made of a “bone flake perforated at one end… which comes from a large animal
(probably a herbivore)” (p. 76), according to the determination of the palaeontologist Costin
Rădulescu (Al. Păunescu, 1999 a). This hypothesis is also resumed in the following studies “Un
des objets, entièrement façonné, est une pendeloque de type long, droite, prise sur éclat
diaphysaire d’os long d’un grand herbivore – probablement Bos sp./Bison priscus” (C. Beldiman,
D.-M. Sztancs, 2010, p. 13).
Direct observations of the pendant and comparisons with the referential material made
by the archaeozoologist Dr. Adrian Bălăşescu from the “Vasile Pârvan” Institute of
Archaeology, Bucharest, as well as our experimental research conducted by comparison to cervid
antlers have shown that the Ţibrinu pendant was actually made out of a cervid antler
(M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010). This new view
is extremely interesting, as we shall see when dealing with the general appearance of the
engraved pendant upper surface (fig. 57/3-4).
The blank was made through knapping by launched direct percussion followed by shaping
of the upper surface through polishing in order to attenuate the asperities on the cervid antler
outer structure. It appears that this was done by means of an iron oxide-rich rock, which was
efficacious enough to also achieve the polishing of that surface, most likely a hematite. Traces
of ochre are still clearly preserved in some areas on the engraved surface of the pendant. They
can be easily observed with the naked eye, but if studied under the digital microscope they are
exceptionally revealing (fig. 58/A; 1-9). In fact, the research by means of this high-resolution
microscope has allowed us to find with surprise that the action of polishing with such a rock as
the hematite resulted in imprinting the ochre in the general structure of the antler upper surface.
This aspect is even noticeable on a picture taken with a high-performance camera (fig. 58/B).
Therefore, it is necessary to highlight the role of colorants, particularly the ochre and, in this
case, of the hematite, in making art objects and ornaments.
Beyond the most frequently invoked symbolic value, other assumptions may be accepted
as well. Among the most unusual usages of hematite and sometime of ochre, we should point
to their utilisation as raw material in manufacturing art objects (M.-H. Moncel et al., 2009).
Another assumption which is becoming increasingly obvious is the relationship between
colouring materials and polishing activities. Such an example is provided by the two colouring
perforated blocks from the Enlène Cave and from Fourneau-du-Diable, which have traces of
utilisation. The most widespread hypothesis is that they were used to polish bone and antler
objects such as arrow points or rods. The theory is also supported by the traces of usage observed
on various items stored at the Les Eyzies Museum (C. San Juan, 1990).
86
Starting from the abovementioned premises, the use of hematite as abrader in the
finishing action might find its arguments in the case of the Ţibrinu pendant, too, which would
demonstrate both the polished appearance of the cervid antler outer surface and the presence
of the colorant on the surface of the item.
The position of the perforation in correlation with the general shape of the blank, with
the areas covered by particular incisions, prompts us to hypothetically accept that the engraved
pendant of Ţibrinu suggests, in its entirety, a fish (fig. 59/1).
We believe that the making of the Ţibrinu pendant started with the perforation of the
hole intended for suspension, which precedes the delimitation of the three registers by
longitudinal incisions.
There are cases, mainly among elongated items with a hole for suspension, with schematic
or abstract decoration, in which the perforation exceeds its “utilitarian” function and even
acquires a symbolic value (Y. Taborin, 1990, p. 34). Such examples may be the engraving with
cut contour representing a fish from the Gourdan Cave (E. Piette, 1907, board X), the horse
head with severed outline from the Mas-d’Azil Cave and a fish tail from the Gourdan Cave
(M.-H. Thiault, J.-B. Roy, 1996). In his turn, I. M. Barandiaran (1973) mentions the fish
representations on several blanks, as that on a cut bone plaque from the Magdalenian of El
Pendo (P. Arias Cabal, R. Ontañón Peredo, 2004). Other examples may also be invoked, such
as the hatched schematic fish with oval motifs on a rib in Altamira, on a bone from El Valle,
on a cervid antler rod from Hornos de la Peña or on a bone fragment from Ermittia
(M.-H. Thiault, J.-B. Roy, 1996).
Another aspect, which must be specified from the start in order to further understand the
sequence of gestures for achieving the decoration on the upper part of the blank, refers to the
fact that the making of each of the three longitudinal registers involved manoeuvring the blank
from two directions (fig. 59/2-3). In stating this, we rely on the fact that each of the three
longitudinal registers displays a lack of continuity in their median part, which would plead for
the supposition that the zigzag incisions were made in two times: for each half by taking hold
of the opposite end (fig. 59/4).
In Figure 60, starting from this supposition, we propose the sequence of gestures within
the chaîne opératoire underlying the achievement of the engraved pendant from Ţibrinu
(M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010). As mentioned,
the hole for suspension was created from the very beginning (fig. 60/1). In the next stage, the
first register was delimited by a longitudinal incision (fig. 60/2), which preceded the zigzag
incisions. Each zigzag was probably made in two phases: a first phase of engraving the parallel
lines tilted in one direction and a second phase when those with reversed inclination, which
actually completed the zigzags, were incised (fig. 60/3).
After achieving the first register (fig. 60/4), we believe that the second was delimited by
scribing the two median longitudinal incisions. Once the boundaries of this register established,
the three short longitudinal incisions below the pendant hole were made, followed by the
incision of three more transversal ones below them. It is in this stage also that the three engraved
lines in the distal part of the pendant were also incised, perhaps as some kind of replica or
connection with those located under the orifice. This means that the artisan had already
thought about the symbolic significance of the pendant, which was to suggest a fish and these
87
final incisions were precisely intended to mark its tail (fig. 60/5). This supposition is also
supported by the fact that, by making the two transversal incisions (made somehow clumsily or
with difficulty, possibly owing to the structure of the blank surface), the artisan wanted to
delimit this register from the distal part of the pendant, in order to confer the mentioned
significance. Next, the zigzag decoration was made in the median register, following the same
procedure as in the lateral one and, naturally, first tracing the parallel lines which form the
zigzags and working by successively shifting the two halves of the blank (fig. 59/2-3; 60/6-7).
Setting the boundary of the lateral register, on the left side of the blank, was also done by a
longitudinal incision, which, just like the first one on the right, extends over the entire length of
the pendant, going beyond the level of the hole for suspension. This confirms once more that the
hole preceded all the other actions. Furthermore, as this longitudinal incision is the only one
intersecting the transversal ones in the distal part, it is an important argument that it was made
prior to these and that this register, on the left, was the last to be approached by the artisan.
In fact, to support this hypothesis, we should mention, in addition to what has already
been said, the too much space which was left to the artisan in the end, which made him no
longer comply with the requirement of parallelism with the neighbouring longitudinal incision
and with a certain symmetry that should have been achieved if he had traced them parallel. The
only solution for this contingency was to give the zigzags, in this last register, dimensions similar
to the other two. While incising the zigzags in this last register, he did not forget to complete
and harmonise, with two more incisions located under the transversal ones, the general aspect
of the pendant with a view to endowing it with the intended symbol (fig. 60/8). The decoration
of the entire pendant was completed following the same already mentioned gestures as in the
case of the other zigzags (fig. 60/10).
The perforation intended for the suspension of the pendant was made biconically by an
alternate rotation of a lithic tool and is partly deformed by wearing, so that the longitudinal
diameter is of 4.3 mm and the transversal diameter is of 4.1 mm. By means of the fibre-optic
microscope, one can observe the traces resulted from the vertical suspension of the pendant (C.
Beldiman şi D.-M. Sztancs, 2010; M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-Cârciumaru,
E.-C. Nițu, 2010).
The existence of the Ţibrinu pendants is an objective reality we should take as such. There
is no doubt that this archaeological site raises serious questions. The site itself is interesting mainly
due to the engraved pendant, as Beldiman and D.-M. Sztancz (2006) well emphasised “que la
pendeloque de Ţibrinu, chargée de hautes significations esthétiques (mise en œuvre d’un décor
structuré en symétrie parfaite), magiques et sociales (objet de prestige) est un unicum spectaculaire
pour ces régions, rattachant le territoire du pays à l’aire continentale de manifestations notables
de l’art mobilier au Paléolithique supérieur” (p. 16). With all the justified perception of the
aesthetic and technological virtues of this pendant, we believe that it was with too much
superficiality that an archaeological and particularly a chronological context without any
connection with the objective reality have been created for this item. Every time, some facts have
been too easily overlooked, namely that it lacks any stratigraphic context, that the archaeological
surveys conducted around the area where it was found in secondary position are totally irrelevant.
They have provided only an unretouched flint blade, which we believe it cannot say much techno-
typologically, some residues of coal presumed to have come from hearths and disseminated areas
88
of ash, some osteological remains and a few residues of red ochre. Therefore, we wonder about
the arguments for defining the Palaeolithic cultural context of those layers, apart from the ages
invoked for some coal residues that are not related to lithic tools which are defining for a certain
Palaeolithic facies. It is difficult to understand the reason of assimilating the lithic items found in
secondary position, even on the soil surface, which are irrelevant techno-typologically, with the
alleged hearths for which the two C-14 dates have been obtained. It is even harder to accept the
bizarre suppositions pendulating between the inclusion of the engraved pendant in one or the
other artificially created cultural levels for which the two C-14 dates are invoked, given that the
explanations for these options are completely missing.
Of course, in making these considerations, we do not wish to lessen the importance of
the engraved pendant from Ţibrinu and even of the bear tooth pendant. The extremely
interesting decoration, the methods of techno-typological execution of the engraved pendant
further require a special attention and urge us to find pertinent arguments for defining its
chrono-cultural context. Under the circumstances above described, starting probably from
certain stylistic considerations, we might expect to identify some analogies which will allow us
to compare it to a similar cultural, possibly Palaeolithic, facies.
We should mention from the very beginning that the zigzag motif itself is quasi-present
in time and space, therefore its being invoked as a special decoration of some hard animal
materials cannot be sufficiently revealing, only to the extent it is used on items of similar shapes
and especially organised in parallel registers, such as those on the Ţibrinu pendant.
Consequently, the analogies proposed by Al. Păunescu (1996-1998), somewhat chronologically
related to the Ţibrinu datings, do not always correspond stylistically (J. Kozlowski, 1992).
Moreover, sometimes these analogies start from confusing the zigzag engraving system with
the chevron motif (R. Bégouën, J. Clottes, 1990) or even more complex decorations, particularly
when referring to the fragments of tiaras and ivory bracelets with decorations from Mezin and
the chevron decoration on some human figurines or on decorated items from Avdeevo, in no
way related to the Ţibrinu pendant (Z. A. Abramova, 1995).
If we were to invoke the use of zigzags on objects made of hard animal materials, we
would say they are present on various chronological levels and over extremely wide spaces, from
Western Europe as far as the Russian Plain. For example, they appear on a spatula from the
Upper Magdalenian of Tito Bustillo, considered to be “decorations pisciformes” (A. Moure
Romanillo, 1990), on a bone from the same period in the La Vache Cave (curiously interpreted
as chevrons) (M.-H. Thiault, J.-B. Roy, 1996), on a half-round rod fragment from Isturitz
(A. Leroi-Gourhan, 1965), on numerous forms of blanks in the Espélugues à Lourdes Cave,
published by E. Piette (1907) in the shape of “epi sculpte en ramure de renne avec quatre rangées
de graines (pl. XIV), fragmentes en ramures de renne (pl. XV, XXXVI)”, on a harpoon in the
Lorthet Cave (Hautes Pyrénées) (E. Piette, 1907, pl. LX/11) in Western Europe, as far as
Eastern Europe in the settlements of Mejiritch on a decorated rod fragment and on a complexly
and variously decorated tusk fragment on which zigzags are present, at Mézine on an ivory
phallic statuette (even with some tendency of organisation in parallel registers)
(Z. A. Abramova, 1995) etc.
Therefore, from a stylistic point of view, one cannot speak about unequivocal analogies
between the Ţibrinu pendant and similar situations in other regions. At the same time, we do
89
not rule out that the type of incisions, the manner of organising the engravings and the
decoration in its entirety might belong to a style that is related to various cultural facies which
evolved in different parts of Europe after 20,000 B.P. In this stage of knowledge, we consider
that it is easier to find stylistic similarities with decorations made on hard animal materials from
the Pleistocene than with those from the Holocene.
Our reservations regarding the chronological context of the Ţibrinu pendant do not aim
to minimise its importance. On the contrary, especially through the technological study which
we have attempted and which has emphasised the complexity of this authentic art object, we
would like to draw even more attention to its importance. As the engraved pendant from
Ţibrinu is undoubtedly an undeniable heritage element, perhaps it would be necessary to carry
out an investigation of its age using the latest physico-chemical dating methods. Until we find
out the real age, we would rather remain cautious about the hypotheses that have been issued
on its cultural and chronological affiliations.
II.3 - Cave Art
The history of the discovery of rupestral art is apparently related to the Niaux Cave in
Ariège (France), because in 1867 it was visited by dr. Garigou, present in this area during the
excavations from the Bruniquel Cave. On this occasion, he would notice and take notes on the
drawings on the Niaux Cave gallery walls. Unfortunately, the painted bison, in spite of their
having gone extinct in that region, did not make him suspect any connection between these
images and the archaeological vestiges in the cave and thus this cave missed the opportunity of
being considered the first cave with rupestral paintings known in the scientific world, as those
notes remained unpublished.
It was the Altamira Cave that would have the privilege of being considered the first with
rupestral art and its history was to actually identify with the history of the Palaeolithic cave art.
In 1879, during a second visit to the Altamira Cave, Marcelino S. De Sautuoa and his youngest
daughter Maria would notice, for the first time, the painted bison on the polychromous ceiling.
This did not entail the recognition of authenticity and particularly of the age of the paintings,
but rather a terrible war with the “scientific” world of those times, mainly with E. Cartailhac, a
professor of prehistory at Toulouse, or G. Mortillet, considered at that time to be the father of
French prehistory. Rescue came a bit later, when E. Rivière, who was conducting the
archaeological excavations from the La Mouthe Cave of Dordogne, noted the striking
resemblance between the cave wall paintings and those engraved on the petrified bones
extracted from the cave deposit. The presentation of these results in front of the members of
the Academy of Sciences not only entailed the acknowledgment of the age of the parietal
paintings, but also made E. Cartailhac, one of the fiercest opponents, to write a famous article
in the well-known journal L’Anthropologie, entitled “The Mea Culpa of a Sceptic”, in which he
openly admitted he had been wrong in not recognising the authenticity of the frescoes from
Altamira. Altamira’s having been attributed the status of the first discovery of a cave with
Palaeolithic paintings is certainly also due to the fierce war that broke out at the time, which
involved the greatest personalities of European prehistory. The reason we are saying this is that
there is another cave with rupestral art which had been known as early as 1878, therefore a year
90
before Altamira, called the Chabot, in the department of Gard, France. As regards the
engravings here, L. Chiron would note they could be related to the prehistoric strata he had
excavated. Unfortunately, the value of this discovery was too late acknowledged.
Once the struggle for the authenticity of cave art won, things would come to normality,
new discoveries of painted caves, mainly attributed to the Magdalenian in France and the
Cantabrian area, being made year after year. Furthermore, the area of development of this
extraordinary component of Palaeolithic art would extend enormously through the finds of
paintings in the Kapovaia Cave in the Urals. Although the Kapovaia Cave had been known as
early as 1760 due to P. Ricikov and since 1770 through I. Lepekșin’s descriptions, the paintings
were acknowledged only in 1959 by A. Runin and mainly on account of the description made
by de O. Bader. Also in the Urals, another cave had been known for a long time, about the
same time as the Kapovaia, namely the Ignatevska Cave, whose paintings would be however
described relatively recently by V. I. Petrin (M. Cârciumaru, 1987; M. Cârciumaru,
M. Mărgărit, 2002).
II.3.a - The Cuciulat Cave

In 1978, a team from the “Emil Racoviță” Spelaeological Club of the University of
Bucharest, made up of Adrian Done, Florin Cucu, Tarquinius Vădeanu, Mihai Codescu and
Simona Manolescu, entered the Cuciulat Cave to carry out a first mapping. On this occasion,
red spots were noticed on a less accessible galley, with the outline of a horse standing out. Its
image was caught on a slide and presented to one of the authors of this book, who was a
scientific researcher at the Institute of Archaeology at the time. As a result, on 30 March 1979,
one hundred years after the discovery of the parietal paintings in the Altamira Cave, Marin
Cârciumaru, accompanied by Adrian Done and Adrian Muraru, members of the
abovementioned spelaeological club, entered the cave in order make a first evaluation of the
authenticity of drawings and take relevant photographs (M. Cârciumaru, M. Bitiri, 1979;
M. Cârciumaru, 1987; 1988; 1988-1989; M. Cârciumaru, R. Cârciumaru, 2000).
The cave is located in the Someș Platform, about 500 m from the Cuciulat village, Letca
commune, Sălaj County. It formed in the Eocene limestones and the entrance opens in front
of the terrace dug in limestone by the waters of the Someș, about 210 m absolute altitude and
20 m relative altitude (fig. 61/1). The terrace bridge is covered by a pile of sands and gravels.
The first part of the cave was destroyed, over at least a few hundred metres, as a result of
limestone exploitation from a quarry developed at the cave front before World War I (fig. 61/2-
3). According to local people, there was an enormous chamber at the cave entrance, which may
have sheltered a deposit from the Pleistocene with possible Palaeolithic vestiges
(M. Cârciumaru, 1983; 1985; 2010). The wide valley of the Someș is flanked by large terraces
and fed by many tributaries, which spring from the southern versants of the Rodna Mountains
as well as from the Apuseni Mountains (M. Cârciumaru, M. Bitiri, 1980). It was an attraction
for people in all times and a convergence zone for prehistoric populations. Moreover, after the
Someșul Mare meets the Someșul Mic, the valley of the Someș becomes a wide communication
route that connected the Transylvanian Plateau to the Tisa Plain and further to the Pannonian
91
Plain, for Palaeolithic communities as well indeed (M. Cârciumaru, 1981; 1985;
M. Cârciumaru, M. Bitiri, 1980).
The current cave entrance was created through the limestone blocks arranged in a thick
pile at the base of the terrace obstructing the gallery and the cave entrance. Under these
conditions, access to the cave was very difficult and was done via two very narrow vents crossing
the limestone blocks that had been reinforced by the mud from the terrace bridge. Having
crossed this narrow part, one reaches a gallery of about 2 m in height and between 1.5 and 2 m
in width over a length of about 15 m, which is part of the upper cave floor or the fossil gallery
that remains dry even during the greatest floods. In addition to the fossil gallery, the cave also
has a periodically flooded sub-fossil gallery and an active gallery with a permanent water course
(fig. 61/6-7). Parietal paintings are gathered over a small area in the fossil gallery 3.70 m long
and 2.50 m wide (fig. 61/8). In order to reach this small chamber, after crossing the 15 m of
the entrance gallery, one enters a large chamber with a funnel-shaped floor towards the well
that makes the connection with the sub-fossil level. It is continued over a length of 25 m by a
new narrow gallery the ceiling of which sometimes descends below 1.5 m high. At the end of
it there is a small chamber with paintings (fig. 61/8; 62/1), then the fossil floor dead-ends
approximately 70 m away. Once having entered the painted small chamber, one is welcomed
by the silhouette of the horse placed in such a way as to be easily noticed (fig. 62/2). It is
monochrome, tile-red, without an outline incised or drawn in another colour. The horse is 24.5
cm long and 12.5 cm high.
Among the animals present in 66 caves with Palaeolithic painting in Western Europe,
the horse is the most common, because, of the 2,188 animals, 610 are horses, 510 bison, 205
mammoths, 176 moufflon etc. (A. Leroi-Gourhan, 1965).
In the central part of the small chamber ceiling, among many red spots the outline of a
feline probably, 80 cm long and almost 45 cm high, stands out (fig. 62/3-4). The back of the
body is well preserved, so that the arched shape of the legs suggests an animal making a leap.
The head is not so well preserved, but still the short snout characteristic possibly of a feline can
be seen. The ears seem to be highlighted by some kind of incisions into the rock. Instead, the
front legs were probably most affected by the paint degradation. As much as they are preserved,
they seem consistent with the rest of the body, resembling an animal attacking or running.
It should be pointed out that, because of the configuration of the wall on which the feline was
painted, the angle from which it is viewed is very important, meaning that besides the
impression of a silhouette of an animal attacking, it may sometimes look like a resting animal.
Feline is one of the rather rarely encountered species in Palaeolithic rupestral painting.
While horse in Western European caves accounts for 24%, feline barely holds 2% (A. Leroi-
Gourhan, 1964). It is difficult to speak about a certain style of depicting the feline in the
Palaeolithic rock art. Anyway, both the horse and the feline in the Cuciulat Cave seem to have
been rendered in a realistic manner, typical of this period, in which the animal is most often
depicted in its specific positions, according to A. Laming-Emperaire’s statement (1962) that in
the Palaeolithic art the animal may be sometimes illustrated awkwardly, but always in a familiar
position. The associations of two animals are frequent both in the rupestral art and in the
Palaeolithic engraving, among these the horse-feline association, which is indeed less common.
There are enough examples; one may even say that whenever a feline appears it is in association
92
with a horse. This is the case of the Font-de Gaume Cave (R. de Saint-Perier, 1932, pl. XLI/1),
the “Lion Panel” in the Le Combel gallery, the lion in the “Black Hall” of the Niaux Cave etc.
In terms of proportions, one should not be surprised at the difference and incongruity of
the relation between the real dimensions of the feline and of the horse in the Cuciulat Cave.
Nowhere in the Palaeolithic rupestral art are not proportions complied with. This happens in
the La Mouthe Cave where a moufflon and a mammoth have the same sizes, at Lascaux a small
brown bear is nestled between the feet of a huge bull, in the Trois Frères Cave charming
moufflons of a few centimetres, reindeer, horses and bison, which are several times larger, are
crowded on the same wall (A. Laming-Emperaire, 1962).
In the painted chamber from the Cuciulat cave there are countless colour spots, more or
less damaged by the conditions in the cave. As they are rather hard to infer without a dose of
ambiguity, we would prefer not to refer to them in this context.
Stylistically, the horse and the feline in the Cuciulat Cave resemble the paintings of the
caves in the Ural Mountains, mainly those of the Kapovaia Cave. The paint is well settled,
generally covered by a calcite crust, which gives it stability. The chemical analysis of the paint
on the Cuciulat Cave chamber walls has revealed a high content of FeO of 13.17%, and
24.33% for the clay that is frequently encountered in the cave, which is a percentage similar to
that of a Neolithic ochre sample from Căscioarele (tab. 7). The calcination losses are even more
curious, of 25.40%, which may include the substances possibly used as paint binder
(M. Cârciumaru, M. Bitiri, 1980).
Paint drawing Clay-the Neolithic ochre

Cuciulat Cuciulat Cave Căscioarele
% % %
SiO 13.80 35.14 56.12
AlO 3.57 12.73 9.92
Fe O 13.17 24.33 25.53
CaO 30.66 1.12 traces
MgO 1.30 0.40 traces
MnO 0.13 - traces
P O 0.66 0.37 1.09
NaO - 0.22 -
KO - 2.42 -
Ti O - 0.55 -
S - - -
P. C. 25.40 7.43 -
Humidity - 15.60 -
Tab. 7 – Chemical analysis of the paint of drawings, of a clay sample from the Cuciulat Cave and of a
sample from the Căscioarele Neolithic settlement (after M. Cârciumaru, 1988).
With regard to the age of the painting in the Cuciulat Cave, we have no direct dates,
because, as mentioned before, the chamber lying at the initial entrance to the cave was
destroyed, and with it the deposit which could have preserved Palaeolithic cultural layers.
Under these circumstances, the most important evidence of a Palaelithic habitation lies precisely
on the valley of the Someș, about 12 km away, where the Palaeolithic settlement of Ileanda
93
Perivadului is located. The upper level from the Ileanda-Perivadului settlement, to which the
age of the paintings from Cuciulat may be related, according to the pollinic analysis (M. Bitiri,
M. Cârciumaru, 1980), developed in the first part during a cold stage of the Upper Pleistocene,
in a steppe landscape, most likely from the Tardiglacial, possibly on of the Dryas stages. All
these were arguments to consider from the very beginning that the Cuciulat Cave paintings
were more than 10,000 years old (M. Cârciumaru, 1981). Stylistically, there was even an
assumption that they might be contemporaneous with the Western European Magdalenian
(M. Cârciumaru, 1988). The most pertinent stylistic similarities were drawn with the Kapovaia
Cave paintings in the Urals and analogies with them, determined by the manner of execution
and depiction of animal figures, colour and way of painting, were made from the start
(M. Cârciumaru, M. Bitiri, 1980). At that moment, there was no C-14 date for any of the two
caves. Lately, in the Kapovaia Cave, a cultural level attributed to the Upper Palaeolithic, dated
to between 14,680 ± 150 and 13,930 ± 300, has been identified (V. E. Schelinski, 1989;
J. Kozlowski, 1992). These dates enable us to estimate a similar age for the Cuciulat Cave
paintings, in accordance with J. Kozlowski (1992), who would state that “l’analogie frappante
entre les chevaux de Kapovaya et celui de Cuciulat permettrait de replacer ce dernier dans les
15-e ou 14-e millénaires B.P.” (p. 89).
The discovery of Palaeolithic paintings in the Cuciulat Cave has been of the utmost
importance. First of all, because at that time, between the Atlantic shores and the Ural
Mountains stretched a vast area without caves with rupestral art. It was because of this great
distance between Western European painted caves, mainly in France and Spain, and the Urals,
that the Kapovaia Cave was looked upon with scepticism. In such conditions, the emergence of
the Cuciulat Cave became a necessary and important pillar for this wide bridge between the
extremes of the European continent and made an undeniable contribution to the enrichment
of the treasure of material and spiritual culture of universal rock art.
II.3.b - The Coliboaia Cave

The Coliboaia Cave is located in the splendid Sighiștel Gorge in the Apuseni Mountains,
at an absolute altitude of about 560 m and a relative altitude of roughly 50 m, having an
impressive east-west oriented entrance (fig. 63/1). The cave had been known to speleologists
before 1900; in 1981 it was visited by G. Halasi, who would cross the active gallery as far as
siphon 4, probably not noticing the entrance to Galeria desenelor (‘Gallery of drawings’).
Although the cave exploration was resumed in several stages starting with 1997, the Coliboaia
paintings remained unnoticed until 20 September 2009 (C. Ghemiș, J. Clottes, B. Gély,
F. Prud’homme, 2011 a, b), when in an upper gallery of the cave, 700 m from the entrance, five
speleologists - Mihai Besesek, Valentin Alexandru Radu, Roxana Laura Tociu, Tudor Rus and
Marius Kenesz, from the Speowest Spelaeology Association of Arad, the Speodava Spelaeology
Club of Stei and the Zarand Speleo Club of Brad, would break the news about the existence of
paintings (M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu, 2010). The discovery of paintings in the
Coliboaia Cave had been therefore preceded by spectacular spelaeological investigations of the
karstic system, more often than not with the inherent risks (M. Besesek, 2008; M. Besesek,
V. Radu, P. Brijan, T. Tulucan, 2008; P. Brijan, T. Rus, 2012).
94
The discoverers of paintings deemed it necessary to resort to the expertise of some

specialists from France (B. Gély, M. Meyssonnier, V. Plichon and F. Prud’homme), but the
harsh conditions of October 2009 would not allow them to enter and cross the siphon in order
to get to the chamber with paintings. Therefore, the first publication of the paintings was done
by a group of Romanian speleologists (M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu, 2010). It was
mentioned that the article had been carried out in collaboration with B. Gély, but logically
without him probably having seen the paintings directly. Even without advice from the French
team, the three Romanian speleologists inferred the Palaeolithic age of the drawings, which
was actually the first estimation of their age. We do not know if it was a suggestion from
B. Gély or it was their own conviction.
Surprisingly, in the absence of some experts on the Palaeolithic, familiar with the
distribution of sites, the authors asserted that the Coliboaia Cave “se trouve au bout d’un «
couloir sous-carpatique » qui comprend les dépressions des rivières de Crisul Negru et Crisul
Repede, où les occupations préhistoriques remontent jusqu’au Paléolithique, le début du
Paléolithique supérieur étant assez bien représenté” (M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu,
2010, p. 8). Archaeological research, even in a number of caves located in the Sighiștel Gorge,
showed unfortunately that the valley was not an area of interest for Palaeolithic communities,
with all the remarkable and spectacular caves and rock shelters (M. Cârciumaru, R. Dobrescu,
2010). As a matter of fact, we should say that other investigations we have also undertaken in
the Apuseni Mountains, such as the surveys carried out in the Șura de Piatră Cave on the
Ampoiu valley, together with our fellow archaeologist Horia Ciugudean, have not led to the
discovery of consistent Palaeolithic habitations in the area, certainly not Aurignacian or even
Gravettian.
The drawings in the small chamber with paintings were made with wood charcoal and,
according to the authors of these first testimonies, consisted of animals, especially a bison,
possibly a feline, a rhinoceros, a small bear and a number of engravings, of which a vulva stands
out whose anthropic origin is mentioned with some reservation. The homogeneity of
decorations, the black linear traces, the depiction of animals consisting in protomes in upright
profile through the frequent use of the natural relief of the blank are to be noted. The prevalence
of dangerous animals, alongside of the stylistic aspects, made them formulate a first assumption
regarding the belonging of the paintings to an old stage of Palaeolithic art, between c. 35,000
and 25,000 years B.P. These considerations, along with the presence of a bear skull, in
association with a long bone stuck in sediment behind the skull and another one in horizontal
position lying in front of the skull, located in the gallery that precedes the chamber with
paintings (first noticed as early as 1984 by P. Brijan and I. Mateuță – see P. Brijan, T. Rus,
2012) –, were deemed as sufficient arguments to launch analogies between Coliboaia and
Chauvet (M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu, 2010). The study concludes by announcing a
project, which was to be carried out in the next stage, under the authority of the renowned
expert on rock art, in general, and of the parietal art in the Chauvet Cave, in particular - Jean
Clottes.
This occurred in May 2010, under the coordination of V. T. Lascu. The French team
consisted of two specialists in rock art - Jean Clottes and Bernard Gély, a palaeontologist
specialised in Ursidae - Michel Philippe, two speleologists - Marcel Meyssonnier and Valérie
95
Plichon, as well as Françoise Prud’homme from Musée de Préhistoire d’Orgnac, Ardèche. They
were accompanied by a group of Romanian speleologists. This collaboration resulted in a
number of studies which allow us to further on make references to the parietal art of the
Coliboaia Cave (J. Clottes et collab., 2011 a, b; 2012; C. Ghemiș, J. Clottes, B. Gély,
F. Prud’homme, 2011 a, b).
II.3.b.1 - Description of paintings

The paintings, made with wood charcoal, are concentrated in a unique gallery, located
about 7 m above the bed of the rivulet that flows through the main gallery, which can be reached
by climbing over a small stalagmitic cascade. They cover both walls of the gallery, with a
preference for the right one which is somewhat more vertical and appropriate for drawing (fig.
63/2-3). With the exception of a horse and a rhinoceros, which appear to be disposed opposite
of each other, a tendency to organise the setting within the gallery was not identified. In the
floor sediment, disseminated charcoal scraps were found. The following animal representations
were noted on the two walls:
On the right wall, between 143 and 202 cm from the ground surface, in the first row,
there is the drawing of a male bison (fig. 63/2-4), its horns in frontal perspective. The wall
configuration was exploited pretty well in order to make the animal silhouette, which reaches
83 cm in length. The grey-bluish colour is considered to belong to an earlier generation of cave
paintings. The painting is affected by a number of bear claw scratches (griffes). Above the head,
traces of smoke, coming probably from the torch which provided the necessary light, are
mentioned to be visible.
In an alveolus, 60 cm from the bison, between 117 and 142 cm from the gallery floor, a
series of black lines, 32 cm long, having a bluish tint, would suggest the silhouette of an animal
that is difficult to identify as a species (fig. 63/5).
About 30 cm from these lines, between 179 and 202 cm from the ground, a bear head
appears to have been drawn (fig. 63/6). This drawing is attributed to a second stage of cave
painting, because the aspect of the colour is fresher and the calcite does not cover the drawing.
Somewhat further, 70 cm from the supposed bear head, between 170 and 195 cm from
the gallery floor, the shape of an animal 89 cm long and 39 cm high is drawn, but it is hard to
say whether it is a horse or a feline (fig. 63/7). The lack of calcite and the fresh colour aspect
also attribute this drawing to the second stage of painting in the Coliboaia Cave. The first
charcoal samples used for dating were taken from near this drawing.
On the right wall, several colour spots are still preserved over a length of 10 m, but it is
difficult to infer if they belonged to animal silhouettes preceding the outline of a 45-cm long
horse, first observed by Viorel Lascu during the visit of the cave made in order for the French
experts to authenticate the paintings. It is located very close to the ground in the concavity of a
niche (fig. 64/1) and is 45 cm long, head tilted and turned to the right. Furthermore, it is stated
that “la crinière est traitée en «cimier»” (J. Clottes et al., 2012, p. CD 521). Only a little farther,
still very close to the ground level, in the same concavity, there appears to be a rhinoceros head
(20 cm long), also painted in black, but it is possibly only its two horns and ears that can be
seen (fig. 64/2).
96
On the left wall, besides several black spots scattered over the entire surface (fig. 64/4), a
black rhinoceros head, 47 cm long, stands out, perhaps the most spectacular representation in
the Coliboaia Cave, all the more so as it is located in front of a horse on the opposite wall
(fig. 64/3). It was painted between 59 and 98 cm from the ground. The extremity of its nasal
horn is covered with calcite and, because of the bluish tint, it belongs to the first generation of
paintings in the Coliboaia Cave.
The erosion and concretioning of colour traces, the lack of freshness of the colour, the
bear (probably Ursus spelaeus) claws and the presence of bats affecting some of the drawings, the
use of the wall relief and natural contours to make animal silhouettes, the compliance with
stylistic conventions that are characteristic of the European Palaeolithic art, such as the horse
crest or the bison horns in frontal perspective – all these arguments are invoked in order to attest
the authenticity of paintings. The estimation of the age of the paintings – attributed to the
Upper Palaeolithic, more specifically to the Gravettian (23,000-29,000 B.P.) or the
Aurignacian (29,000-35,000 B.P.) – relied at first only on the comparison with the Western
European Palaeolithic art, especially on the species represented, such as rhinoceroses and bears,
which are rather infrequent in rock art representations of later periods. Despite assumptions
regarding the existence of two stages of drawing, one of which is specific to a more recent phase,
it is stated that “L’ensemble donne une impression d’unité et pourrait être dû à une même main”
(J. Clottes et collab., 2012, p. CD-525).
II.3.b.2 - C-14 dating

As previously mentioned, in 2010 a sample of black paint was taken in order to be
subjected to C-14 dating. It was taken from the head area of the representation not yet
identified, considered to be either a horse or a feline, drawn on the right wall of the gallery
(fig. 63/7), which was said to belong to a more recent painting stage. The age resulted was
27,870 ± 250 B.P. (31,450/32,820 calibrated age) (GifA 11002/Sac A23417). Moreover, a
charcoal also recovered in 2010 from a ledge below the painting is dated 31,640 ± 390 B.P.
(35,120/36,780 calibrated age) (GifA 11001/SacA 23416) (J. Clottes et al., 2011a, b; 2012).
In 2012, new samples were taken from the Coliboaia Cave in order to be radiocarbon
dated by accelerator mass spectrometry at the Laboratory for Sciences of Climate and
Environment from Gif-sur-Yvette (B. Gély et al., 2018). It is mentioned that, before dating,
the samples were chemically treated in order to eliminate foreign carbon contaminations, which
consisted of a succession of attacks: acid (0.5 N) to remove carbonates and fulminic acids, base
(0.1 N) to destroy humic acids and, lastly, acid again (0.5 N) to eliminate carbonaceous gas.
In between these phases, distilled water rinses were carried out.
One of the samples is charcoal recovered from a wall crack located right after the “horse-
feline” representation, of which only the humic fraction that provided the age 28,950 ± 810
B.P. (34,574/31,340 cal. BP) (GifA 13457/SacA3648) was exploited. Another sample of
charcoal comes from the Median chamber without decor: GifA 13453/SacA36479: 27,240 ±
600 B.P. (32,911/30,282 cal. B.P.). The humic fraction associated with this charcoal sample
was also dated: FHGifA 13456/SacA36481: 23,350 ± 480 B.P. (28,525/26,605 cal. B.P.).
97
II.3.b.3 - Short considerations on the Chauvet Cave paintings

In order to better understand the consequences of comparing the parietal art in the
Chauvet and Coliboaia caves, we deem it necessary to briefly mention the discussions and
controversies over the Chauvet Cave. Generally, they have focused on the cultural context of
finds and perhaps more on results from C-14 dating conducted in this cave.
The Ardèche Gorges, where the Chauvet Cave is located, is an area dominated by the
human presence particularly in the Gravettian and the Solutrean cultures, with most of the
caves in this region being attributed to these cultures. At the same time, an objective reality has
been invoked, namely that rock art in most of Europe is closely related to the mobiliary art, as
there are often undeniable stylistic resemblances, the result of a common inspiration. But,
curiously, in Ardèche, it seems that, as regards the Palaeolithic art previous to the Magdalenian,
revealing mobiliary art evidence, which should allow such analogies, is missing. J. Combier and
G. Jouve (2014) point out the analogies brought forward or initially accepted by J. Clottes
himself (2001), such as the red punctuation from Pech-Merle, the use of yellow colour at
Chauvet which reminds of the Solutrean and Magdalenian paintings from Quercy or the
Cantabrian area, the presence of the Megaceros species similar to the Cosquer Cave occurrences
dated to between 18,500 and 19,000 years, the particular shape of bison horns (S-shaped) well-
known at Ebbou, the horses “en bec de canard” characteristic of the Solutrean from the Pech-
Merle or Parpalló caves. Undoubtedly, J. Clottes was well-aware of the Solutrean or Gravettian
age of the above-mentioned caves when he mentioned them, but, after the emergence of C-14
datings, obviously much older, which pushed the age of paintings from the Chauvet Cave back
to the Aurignacian, this appeared as a sufficiently tempting perspective. It was in fact the spark
that ignited the dispute, which was soon to turn into a real war, regarding the Chauvet Cave.
In terms of the authenticity of those datings, of the technical limitations of the method due to
risks occurring during sampling and the possibility of contamination, many specialists joined,
but this did not mean the denial of the necessity and of the continuation of C-14 dating of
Palaeolithic parietal paintings. For example, F. J. Fortea Perez (2002) emphasised the need to
continue the radiometric dating of parietal paintings, since this technique contributed
essentially to establishing their age prior to the Magdalenian, while M. Lorblancet and P. Bahn
advocated, as early as 1993, the importance of isotopic dating that marked significant progress
in the chronology of rock art, because now one can even talk about a post-stylistic period.
However, whenever such datings are in blatant contradiction with the archaeological reality, in
that they provide a too high or too little an age, they should be regarded with much discernment
(J. Combier, G. Jouve, 2014). Such a situation was created by the publication of C-14 datings
undertaken on the coal used to draw a number of paintings in the Chauvet Cave (J. Clottes et
al., 1995 a, b), which prompted J. Combier (1995-1996) to remark that the parietal decoration
would remain poorly known until deeper analytic research and new dating were undertaken.
His observations were followed by harsh criticism of the Aurignacian age of the Chauvet Cave
paintings formulated by C. Züchner (2007), who brought various arguments.
98
II.3.b.4 - Discussions
Ever since the Coliboaia Cave paintings were first published, the presence of a cave bear
skull was noted at the entrance to the gallery of paintings, lying on the ground facing upwards.
Right behind it, in the same direction, a long bone, probably from a bear also, was stuck in the
sediment (fig. 65/1). In front of the skull, there was also a bone fragment of smaller sizes, in
horizontal position (M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu, 2010). It is very interesting that this
bear skull and the long bone stuck in the ground, as well as the Gallery of drawings of Coliboaia,
had also been noted by other specialists long before: “In August 1984, Brijan Petru and Mateuţă
Ioan passed through siphon 3 in the Coliboaia Cave and discovered, at the end of the passage,
a chamber with bear claw marks and bones and noticed the skull of an Ursus spelaeus on a clay
ledge and a tibia stuck in vertical position about 10 cm behind the skull”… “On 25 October
2008, a Speodava-Speowest team (Tudor Rus, Anamaria Suciu, Valentin Alexandru Radu)
managed to clean out siphon 3 of the Coliboaia Cave and thus reached the end of the cave. But,
on their way back through a fossil side gallery (the Gallery of Drawings), they noticed only the
claw marks and bones of Ursus spelaeus” (P. Brijan, T. Rus, 2012, pp. 70-71).
The resemblance between the position of the bear skull in the cave in association with the
long bone in the Coliboaia Cave and a similar situation from the Chauvet Cave (fig. 65/2) was
much too striking not to be noted and invoked from the very beginning as an important element
in support of the analogy between the two caves (M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu, 2010).
It was but natural that such a situation, prone to similitude, should prompt one to formulate
assumptions regarding the similarity between the two caves. Undoubtedly, such information
particularly encouraged the hypothesis of the resemblance between the two caves, so it is not
surprising that it was also taken over by the French media and, probably, not only. For example,
P. Lima mentioned: “Dernier fait troublant: l’association d’un os planté dans la paroi de la grotte
roumaine avec un crâne d’ours dessiné, qui rappelle le crâne d’ours de la cavité ardéchoise déposé
sur un « autel » rocheux et les ossements qui y ont été fichés dans la pierre par les artistes”
(P. Lima, 2011, p. 1).
The surprise comes from a group of French authors and two Romanians, V. T. Lascu and
C. Ghemiș, under the authority of J. Clottes, who would state that “l’association d’un os planté
avec un crâne d’ours évoquait des faits semblables connus dans la grotte Chauvet. En fait, lors
de l’expertise de mai 2010, nous avons pu constater que ces ossements de Coliboaia avaient été
déplacés à l’époque moderne, à en juger d’après les traces de manipulations récentes qu’ils
portent, sans doute par des spéléologues antérieurement à la découverte de l’art” (J. Clottes et
al., 2011 b, p. 1). We wonder to what extent the Romanian speleologists had the inspiration to
create such a faithful image regarding the positioning of a skull in connection with a long bone
similar to a situation existing in the Chauvet Cave. Did they have knowledge about the Chauvet
Cave and thus they consciously created a similar situation? Did this enthusiasm, which is hard
to accept, confine only to these actions? We believe that, in order to avoid any doubts regarding
the authenticity of the outstanding finds of the Coliboaia Cave, some explanations must be
found to eliminate these suspicions.
The Coliboaia Cave bear (fig. 63/6; 65/3) is so schematic and sketchily represented that
it is hard to find analogies. However, as can be seen in fig. 65, one could hardly say that
stylistically it would have too much in common with the Chauvet Cave bears either. Given that
99
only the head is represented in the Coliboaia Cave, one of the details, such as the ears, is
missing, which is strange because such elements are specific to representations of this animal in
the parietal art, alongside other details such as its massiveness, the roundness of the body, the
pronounced trapezoid shape of the head. It may be said that there was only an intention to
sketch the ear of the animal. There are also rare exceptions such as a bear head engraved in the
Rouffignac Cave (Magdalenian period – roughly 19,000-11,000 years) or a bear engraved on a
bone, also attributed to the Magdalenian, from La Madeleine settlement in Dordogne. The
manner of rendering the bear generally varied very little over time and a number of aspects
which might have been expected to impress the Palaeolithic man more, such as canines or claws,
are totally neglected (C. Schwab, E. Man-Estier, 2016). The stylistic features mentioned in
relation to the bear head drawn in the Coliboaia Cave, with an evident tendency for stylisation,
is one of the aspects that clearly distinguishes the paintings of this cave from those in the
Chauvet Cave.
The Coliboaia Cave bison does not stand out through too many details; for example, it
lacks the “beard” which is so typical of such representations (fig. 63/4). If one were to refer to
the manner of rendering the horns, one would note that there are specimens in the Chauvet
Cave which have S-shaped horns, therefore double-curved (fig. 66/8-9), while in the Coliboaia
Cave the bison horns are represented in a much simpler style, with a single curvature in normal
position (fig. 66/7), resembling, in this respect, rather the great bison of the “Clastres” network
from the Niaux Cave (J. Clottes, 1995, fig. 67) or a bison engraved in the Gabillou Cave
(J. Gaussen, 1964, pl. 30/1).
In contrast, the head of the rhinoceros in the Coliboaia Cave (fig. 64/3; 66/1) finds a
significant analogy, nearly to identification, with one of the rhinoceros in the Chauvet Cave,
where the entire animal is nevertheless depicted (fig. 66/6). Strangely enough, in contradiction
to all rhinoceros representations from the Palaeolithic art, the Coliboaia rhinoceros has perhaps
only one ear represented with the curvature backwards and not to the front. It is difficult to
explain how the Coliboaia Cave painter left out this detail. We should keep in mind that such
a situation is an exception not only to the way of representing rhinoceros in the Chauvet Cave,
As regards the horse in the Coliboaia (fig. 64/1), it is stated, surprisingly, that “la crinière
est traitée en «cimier»” (J. Clottes et al., 2012, p. CD 521). This description is perfectly suitable
for the splendid horses from the “panel of horses” or the horses in the niche of the Chauvet
Cave, but by no means for the Coliboaia horse (fig. 67). The Coliboaia Cave horse has no crest,
as compared to the striking “crest” which makes the Chauvet Cave horses so special. Why would
not one consider as reasonable the analogies to one of the horses in the Pech-Merle Cave,
attributed to style III by A. Leroi-Gourhan (A. Leroi-Gourhan, 1965, fig. 76, p. 166), or to
the Las Monedas horse attributed to style IV by the same A. Leroi-Gourhan (1965, fig. 84,
p. 175)?
The comparison of the Coliboaia Cave paintings with those in the Chauvet Cave is
exaggerated, void of any stylistic arguments for most of the drawings in terms of the
organisation of the painted area, of the representation of animal species. As opposed to the
complexity of parietal representations of Chauvet, the Coliboaia ones are mere sketches,
without any major similarities for most of the existing drawings, often lacking significant
details; therefore one cannot speak about symbolic constructions in the sense advanced by
100
D. Vialou (1986). Coliboaia Cave representations are, of course, part of the general atmosphere
of Palaeolithic rock art and, as we have seen, may as well find analogies in a number of West-
European caves, certainly in a much more convincing manner than with those in the Chauvet
Cave. Naturally, the appearance of C-14 dating has greatly influenced these comparisons
between the two caves. Doubts expressed over the accuracy of dating in the Chauvet Cave are
nolens volens transferred to Coliboaia as well. Considering that the Coliboaia datings are correct,
they are rather inscribed within the boundaries of the Gravettian period. However, we do wish
to remain of good faith and hope that current dates confirm their authenticity, even if they by
no means attest the Coliboaia paintings’ belonging to the Aurignacian, although, curiously,
many authors dealing with the Coliboaia pretend not to see this.
The involvement of the team that scientifically exploited the Chauvet Cave has probably
influenced the interpretation of Coliboaia Cave paintings to a great extent. The Coliboaia Cave
has too much been intended to become the Chauvet of Central and Eastern Europe.
The stylistic analogies suggested for the two caves are hard to accept by other experts on rock
art. While the Chauvet is a cave with magnificent painting ensembles, with animals rendered
realistically in their entirety, the Coliboaia Cave is a cave of numerically restricted protomes,
elaborated in a single gallery. It is difficult to say now if this forced comparison with the Chauvet
Cave was a benefit or a misfortune for the Coliboaia, just as we are not aware of the reasons of
making this analogy, to what extent this situation was premeditated or not, in order to obtain
some enhancement of the image of one or both sides.
Dating a representation on the wall of a cave cannot be generalised without risks to the
entire ensemble of paintings in that particular cave. Actually, the age remains strictly valid only
for the pigment and not for the moment when that representation was made (J. J. A. González,
R. de Balbin Behrmann, 2007).
Under these circumstances, it means that, of the dating instances regarding the Coliboaia
Cave, the date that is actually directly related to the age of the paintings is 27,870 ± 250 B.P.
(GifA 11002/Sac A23417), which is nearer to the Gravettian rather than to the Aurignacian,
at least for the more recent stage of paintings. On the other hand, in order to be more accurate,
that C-14 date points in fact to the age of the charcoal used. We cannot know for certain if that
was also the moment the paintings were made, as long as charcoals from an older hearth could
have been used. As a matter of fact, the dating of charcoals collected near the paintings has
indicated either much greater ages or more recent ones. At the same time, because we do not
know the amount of time separating the two stages of painting, we do no believe that the first
stage is so old as to consider it contemporaneous with the development of the Aurignacian. On
the other hand, we must comply with an objective reality that concerns the boundaries of the
Gravettian, at least in this part of Europe where Romania lies and where it is generally
considered as a culture evolving between 20,000 and 30,000 B.P. (M. Otte et al., 1996).
To obstinately invoke the calibrated dates from Coliboaia, included and interpreted
nevertheless within the classical chronological limits of the Aurignacian, is a form of mystifying
the real affiliation of paintings in this cave.
In our opinion, the discovery of parietal paintings in the Coliboaia Cave is extremely
important for the entire Palaeolithic art, especially as regards its distribution throughout our
continent; as for Romania, it is an essential heritage element of Palaeolithic art. Their age,
101
according to the only direct dating of the painting so far, could be of 27,870 ± 250 B.P., which
is most certainly an age attributed to the Gravettian. We fail to understand this wish against
the existent arguments to turn Coliboaia into a cave painted in the Aurignacian. Is this some
kind of competition in terms of the oldest painted cave, is it desirable that the paintings should
be as old as those of Chauvet in order to give them more credibility and prove the universality
of this phenomenon in the Aurignacian?
It has been said that the “iconocenoses” from the Aurignacian and the Gravettian cannot
be distinguished (F. Djindjian, 2004), but with the Coliboaia Cave it is not even the case. The
Coliboaia Cave must remain defined by its stylistic and age-specific particularities and not
necessarily always related to the typical features of the Chauvet Cave. Future research must
define the context of this discovery, a more accurate stylistic study, free from preconceived
approaches. The paintings should be analysed by other experts on Palaeolithic rock art as well,
for additional attestations are needed. Spelaeological geomorphological research should focus
on explaining the evolution of the initial configuration of the cave in order to demonstrate the
Palaeolithic man’s access to the current painted gallery. New datings, carried out in laboratories
acknowledged for the accuracy of results and ability to remove polluting elements, are necessary.
102
III - THE EPIGRAVETTIAN-EPIPALAEOLITHIC
The archaeological investigations in the Iron Gates area were given an unparalleled
impetus with the commencement of the construction works of the Hydro-energetic Complex
in this region. At that time the “Iron Gates Complex Research Group” was created and, from
1964 to 1971, multidisciplinary investigations were conducted for the entire area of the Danube,
including archaeological ones undertaken between Șimian and Moldova Veche, so on a large
surface covering the entire area that was to be flooded by the waters of the future storage basin.
Their extent was unprecedented and received great support and encouragement from a
reputable personality, C. S. Nicolăescu-Plopșor. Naturally, very soon, sites attributed to the
Palaeolithic were found, which something was new in this area where no such settlement,
except Cuina Turcului, had been known until then (C. S. Nicolăescu-Plopșor și colab., 1968).
Those attributed to the Epigravettian, the Epipalaeolithic and the Mesolithic particularised this
area for the territory of Romania (C. S. Nicolăescu-Plopșor și colab., 1968).
III.1 - The Rock Shelter of Cuina Turcului
The 1961 investigations revealed the important settlement of Cuina Turcului (C. S.
Nicolăescu-Plopșor, M. Davidescu, Șt. Roman, V. Boroneanț, 1965). Cuina Turcului (cuina
means ‘kitchen’) is a well-defined rock shelter, 40 m long, 10 m deep and 25 m high, located
between Moara Dracului and Proluca Turcului, about 450 m downstream of the entrance to
Cazanele Mari, at the foot of the Ciucarul Mare massif, carved in limestone attributed to the
Tithonian-Neocomian ages, south-east of the Almăj Mountains (44°35'30"N, 22°15'33"E) (fig.
68/1-3). The shelter, which today lies under the waters of the Iron Gates storage basin, was
located at the time of its formation at an absolute altitude of 60 m and 12 m above the Danube
level (fig. 68/4-5). Administratively, it belonged to the Dubova village, the former commune
of Plavișevița, Mehedinți County. Its position ensured a favourable microclimate, without
currents, sheltered from rain and in the sunlight a large part of the day. The first survey
conducted by C. S. Nicolăescu-Plopșor and his collaborators was enough to allow him to draw
important conclusions and attempt an attribution that was surprisingly accurate for the stage of
the research. The great palaeolithician’s intuition made him include two lower layers of the
deposit in the Epipalaeolithic, a culture unknown in that area up to that moment. Furthermore,
he noted that the traits of this period here were “distinct from those we know around”, which
prompted him to propose the attribution of the Cuina Turcului levels to a “new culture” he
called the “Clisurean culture” with two stages: the Lower and Upper Clisurean (C. S.
Nicolăescu-Plopșor, M. Davidescu, Șt. Roman, V. Boroneanț, 1965, p. 408). Moreover, he
would observe the possible analogies of the Upper Clisurean with the West-European Azilian,
remarking that the discovery at Cuina Turcului of snail shells of Mediterranean origins, such
as Dentalium, may be an argument for the existence of contacts between the respective cultural
103
areas. At that time, he would assert that there were no significant cultural differences between
the two levels, namely the Upper and the Lower Clisurean.
The observations of C. S. Nicolăescu-Plopșor and his collaborators are all the more
important as, in the following period, the Cuina Turcului cultural layers would be classified
under a multitude of names, but, essentially, the initially specified cultural content remained
generally the same. Thus, after Al. Păunescu took over the Cuina Turcului excavations and
conducted, in 1965-1969, five excavation campaigns at the deposit under the Cuina Turcului
rock shelter, uncovering about 200 square meters, mainly in the east-north-eastern part, 6.40
m deep, the cultural layers which C. S. Nicolăescu-Plopșor, M. Davidescu, Șt. Roman, V.
Boroneanț (1965) had called the Lower and Upper Clisurean remained the same, only their
name would repeatedly change, even in Al. Păunescu’s publications. In a first work, probably
under the influence of C. S. Nicolăescu-Plopșor and his collaborators (1965) who had
mentioned Azilian influences, Al. Păunescu (1970) defined the first layer of Cuina Turcului
(i.e. the Lower Clisurean) as an Epipalaeolithic Romanello-Azilian I settlement, just like the
second layer, which he separated into Romanello-Azilian IIa and IIb. Eight years later, the two
layers remained only Epipalaeolithic (Epipalaeolithic I and Epipalaeolithic IIa and IIb) (Al.
Păunescu, 1978), but in 1989 they became Tardi-Gravettian (Al. Păunescu, 1989). Things
would not remain this way because, in a final work, Al. Păunescu (2000) designated the two
layers as Epipalaeolithic Tardi-Gravettian I and Epipalaeolithic Tardi-Gravettian II (with the
subdivisions IIa and IIb), which was rather bizarre at first sight. However, trying to somehow
nuance the differences between the layers that he probably had noted, Al. Păunescu (2000)
multiplied their names. V. Boroneanț (2000) remained consistent and preserved the name
Clisurean for both Cuina Turcului strata, trying to bring arguments in favour of abandoning
the term Romanello-Azilian. There have been casual intentions to return to the term
“Clisurean”, but without much consistency (C. Bonsall et al., 2015). More recently, C. Bonsall
and A. Boroneanț (2016) have been using the word Epigravettian to refer to layers I-II of Cuina
Turcului and to the Clisurean from the Climente II Cave.
It should be said that the use of the phrase Romanello-Azilian itself is slightly forced, if
we consider even the fact that while certain connections with the final Magdalenian are
accepted in the case of the Azilian, the Romanellian does not seem to derive from the
Magdalenian but rather from a Mediterranean Epigravettian. In the Azilian, the animal
engravings become more abstract than the Magdalenian, then disappear altogether and are
replaced by geometrical representations. The Azilian is therefore characterised by the
predominance of abstract geometrical representations, including areas with parallel incisions
limited by a curved line, perpendicular to one another, fascicles of parallel, scalariform lines and
chevron motifs. An aspect that should not be neglected is that in the Azilian the blank remains,
to an overwhelming extent, the pebble in almost the entire area of development of this culture
(C. Couraud, 1985; F. D’Errico, 1994). Only the Cantabrian area is an exception through
engravings on other blanks and even on pendants, such as the sites of Morin, La Chora, El
Pielago, Rascaño, San Juan (C. González Sánz, 1989; F. d’Errico, 1994). We do not believe
that including the Final Epigravettian schematic works of Italy in the Azilian art (C. Couraud,
1985) was a good option; at the same time, the tendency to describe as Azilian all settlements
that were more or less contemporaneous with the Azilian proper, defined in its area of evolution
104
(A.Thévenin, 1982), has been criticised insofar as this term has lost its credibility and the notion
of Epipalaeolithic also includes the Azilian alongside all other synchronic civilisations. Usually,
the Azilian occurred between 11,900 and 9,200 B.P. (F. d’Errico, 1994). In the Romanellian,
well-defined geometrical decorations, consisting of parallel lines, crosshatches, grid lines and
stylised animals are often encountered (H. Camps-Fabrer, 1976). It appears that both the
features of Azilian decorations (C. Couraud, 1985; F. d'Errico, 1994) and those of the
Romanellian do not occur too much in the art on the left bank of the Danube in the Iron Gates
area. A review of the evolution, definition and cultural attribution of the facies in the Iron Gates
area has been done by A. Boroneanț (2011).
It is regrettable that some of the authors who have been directly involved in the research
of the Cuina Turcului site lack consistency when culturally attributing the finds here and prove
they have serious shortcomings when defining the techno-typological features of the lithic
material, of hard animal material industry, of material culture in general, for this settlement
has revealed an outstanding collection of ornaments and mobiliary art objects that perhaps have
been too little exploited in publications through significant images, although it is more than
half a century since their discovery; even A. Marshack, in 1976, would point out the importance
of mobiliary art in this region. Only three recent doctoral theses have made more substantial
references to the art objects found in the Cuina Turcului rock shelter, sometimes including a
somewhat more revealing illustration (C. Beldiman, 2007; M. Sandu (Mărgărit), 2008;
M. Vintilă, 2011).
The few C-14 dates obtained for the cultural layers of Cuina Turcului are of real help in
specifying their age (tab. 8) and even in terms of a more precise cultural attribution, in
accordance with the accepted European terminology. We have attributed layer I, which was
initially defined as Epipalaeolithic I, to the Epigravettian (=Clisurean). It developed between
12,600 ± 120 B.P. (Bln. 803) and 11,960 ± 60 B.P. (GrN 12,665). As regards layer II,
designated as Epipalaeolithic II at first, we shall continue to refer to it as Epipalaeolithic.
Its age is between 10,435±45 B.P. (OxA 19,203) and 10,125±200 B.P. (Bln 802). Therefore,
the Cuina Turcului Epigravettian (Clisurean) layer I was contemporaneous with the second
part of the Tardiglacial, which would mean that it reached the end of Bölling climatic oscillation
(13,300-12,300 B.P.), the cooling during Dryas 2 (12,300-11,800 B.P.) and some part of
Alleröd climatic amelioration (11,800-10,800). The Epipalaeolithic II layer was possibly
deposited entirely in the cold episode of Dryas 3 (which occurred from 10,800 to 10,000 B.P.).
Generally, such attribution of Cuina Turcului layers, which should include Alleröd climatic
oscillation and late Dryas, was suggested by Alex. Bolomey (1970) as well, based on the study
of mammalian fauna.
Pollen analysis is too little revealing in this case, as for the Romanello-Azilian I layer
(Clisurean) and the Romanello-Azilian IIa layer only a pollen spectrum is mentioned for each.
In the context of C-14 dates obtained after the palynological study, the results may be
nevertheless reinterpreted. The fact that the first pollen spectrum is characterised, along with
the existence of the Pinus genus (the species of which has not been determined), by the
significant presence of thermophilic deciduous trees of the mixed oak group (37%), in which
Tilia was 23%, is a sign of an indubitable climatic amelioration, which might have been precisely
the end of Bölling climatic oscillation, as indicated by C-14 dates as well. But it is harder to
105
explain the second pollen spectrum, to the extent that, curiously enough, it is stated that it was
obtained from the “Romanello-Azilia IIa level, the sterile deposit above it, the upper
Romanello-Azilian IIb level and the sterile deposit below the Starćevo-Criș I level” (E. Pop,
N. Boșcaiu, V. Lupșa, 1970, p. 31). We do not understand how a pollen spectrum, which should
reflect only an episode in the deposit of a sediment, is this time characterising an enormous
period in which almost 2 m of sediment accumulated. It is difficult to imagine that the sediment
on such large thickness mixed and thus the respective pollen spectrum resulted or that an
average of taxa identified in several samples was determined. Be that as it may, we believe that
that particular pollen spectrum is aberrantly interpreted. That is why, in this context, what the
authors of the palynological study state should not surprise us: according to them, this spectrum,
in which linden reached over 70%, shows that we were in the midst of the Boreal age. Of course,
this is hard to accept considering that the C-14 dates point to the minimum age 10,125±200
B.P. (Bln 802) for the Cuina Turcului II layer (Romanello-Azilian II). In conclusion, the
palynological study of the Cuina Turcului rock shelter deposit, which has often been invoked
without careful consideration, should be interpreted with much caution, at least with regard to
the Epigravettian and Epipalaeolithic layers.
Cultural layer Depth in m and context of Material used for Laboratory

sample dating and age
B. P.
Epipalaeolithic Human bones, OxA19,203:
Trench M individual 1, adult, 10,435±45
female, left humerus (10,003±71
corrected)
Epipalaeolithic Human bones, OxA19,202:
Trench B individual 2, adult, 10,350±45
male?, 25–30 years, left (9,918±71
ulna corrected)
Epipalaeolithic 3.68 – 3.85 Bln. 802:
(intermediary A, hearth in the Pine coal 10,125 ± 200
lower part of the layer)
Epigravettian 5.70 – 5.85 GrN. 12,665:
(Clisurean) (trench S, hearth in the lower Pine coal 11,960 ± 60
part of the layer)
Epigravettian 5.90 – 5.95 Bln. 803:
(Clisurean) (trench B, hearth base of the Pine coal 12,600 ± 120
layer)
Epigravettian 6.20 – 6.40 Bln. 804:
(Clisurean) (trench O, hearth base of the Pine coal 12,050 ± 120
layer)
Tab. 8 - C-14 dates in the Cuina Turcului Epigravettian (Clisurean)

and Epipalaeolithic cultural layers
As already mentioned with regard to the attribution of Cuina Turcului cultural layers, in
the absence of a direct re-evaluation of the techno-typological aspects of the lithic material and
of tools made of hard animal materials, considering the existing C-14 dates, some elements
106
observed in the description and illustration of the published lithic tools and those made of hard
animal materials and a number of features of art objects and ornaments, to which we shall
further refer, we propose that layer I should be attributed to the Epigravettian and layer II (a
and b) to the Epipalaeolithic (fig. 68/4). We consider that layer I from Cuina Turcului is
obviously rooted in the Gravettian traditions and thus its being attributed to the Epigravettian
would be better justified, whereas layer II would be more in the spirit of the notion of
Epipalaeolithic. In other words, the Clisurean I is equivalent to an Epigravettian and the
Clisurean II to the Epipalaeolithic. Using the term Epipalaeolithic for layer II from Cuina
Turcului would be thus in accordance with the European view, this period being considered
contemporaneous with the Preboreal pine phase, which includes all cultures developing after
the disappearance of reindeer, characterised by industries with “pointes à dos courbe à une ou
deux pointes, à grattoirs courts sur fragment de lame ou sur éclat, à burin sur troncature, avec
ou sans galets gravés et pents” (A. Leroi-Gourhan, 1988, p. 375). In fact, it is also employed by
Serbian researchers, who have been dealing with similar cultures on the right bank of the
Danube in the Iron Gates Gorges area, and presents the cultural succession in this region more
rationally and without difficulties in accepting the terminology used.
In terms of the art objects found at Cuina Turcului, those from the Epigravettian
(Clisurean I) outnumber those from the Epipalaeolithic (Clisurean II) layer above.
Unfortunately, in almost all studies published by authors of those particular finds (Al. Păunescu,
1970; 1978; 2000; V. Boroneanț, 2000), the description of decorations on various art objects is
much too general, there is no particularisation of details on each of them, let alone the blank
whose nature (bone or antler) is not even specified. It is universally mentioned that “the incised
geometrical decoration comprises irregularly arranged lines, lines in network, groups (bands) of
horizontal, vertical or oblique, shorter or longer, parallel lines… five objects have a meandroid
or typically meandrous decoration made up of groups of two lines each” (Al. Păunescu, 1970,
p. 17). There is no elaborate technological study which might determine how the engravings
were made, what tools were used and explain the chaîne opératoire for the decorations on each
item. When attempting a more detailed description of decorations, the figure referred to is not
very precisely pointed out so identifying the item in question becomes difficult and sometimes
impossible (Al. Păunescu, 1970, p. 20). A step forward was made by the publication of the
doctoral theses of M. Mărgărit (2008) and C. Beldiman (2007), which sadly did not benefit by
an illustration to match the importance of the material.
III.1.a - Art objects

The Cuina Turcului rock shelter archaeological excavations have provided a large number
of authentic art objects for the Epigravettian and Epipalaeolithic in Romania, which has turned
this site into an important reference point. We shall try to bring back into discussion the most
significant of them, along with pictures that will prove the virtues of artisans who created them
with such craft and stylistic unity.
From 12,500 B.P. to 11,000 B.P, the style of representations becomes more and more
stylised, even abstract and geometrical crosshatches emerge (F. d'Errico, 1994; F. Djindjian,
2004).
107
The term ‘decoration’ for the Cuina Turcului art objects defines the “non-figurative” (or
geometrical) and schematic engravings. We have tried to avoid the term ‘stylisation’, sometimes
used in the sense of ‘schematisation’ (M. Chollot-Varagnac, 1987). In other words, the “non-
figurative” motifs include all categories of abstract, more or less geometrical figures, often
known as “signs”, which comprise shapes such as relatively simple lines, crosses, the so-called
‘chevrons’ or angular signs made of two convergent lines (O. Rivero, 2015). As a matter of fact,
the generic term ‘geometrical motif’ is not always used consistently in a well-defined sense.
The word ‘geometrical’, often assimilated to ‘abstract’, commonly includes elementary
structures, such as the dot and the line, or more elaborate, such as accolades, angular,
bird-shaped, barbed, claviforms etc. These shapes may be the creation of personal imagination
or a codification of reality, just as they merely represent the graphical creation of the craftsman.
The graphical diversity often suggests an irreducible semantic mosaic; sometimes, these signs
are called ‘motifs’. Geometrical signs are universal and timeless, being constantly present ever
since the beginning of the Upper Palaeolithic (P. Paillet, 2014).
III.1.a.1 - Engraved items in the Epigravettian layer I (Clisurean)

- Smoother made from a bone flake, with biconvex front smoothed by polishing and usage
(fig. 69/1). The proximal part of the tool was not preserved, having been broken long ago,
therefore the current dimensions of the item are 7.9 cm long, medium width of about 2.9 cm
and an average thickness of 0.8 cm. The blank was shaped on the sides by scraping (fig. 70/3)
and on the inner side by axial or oblique scraping and polishing. Scraping stigmata are quite
evident on a large surface (fig. 70/4-5), while in certain areas of the inner side, close to the right
edge, they were blurred through polishing (fig. 70/6). The distal, active part of the tool still
preserves the stigmata resulted from scraping, abrasion and obviously polishing on both sides.
There was no intervention on the upper side of the bone to refine the surface, which preserves
the initial bone structure. Instead, it was decorated with geometrical motifs made with much
craft and remarkable technical virtues. Being an elongated item, the symmetry of the decoration
follows the median longitudinal axis, in the sense defined by G. Sauvet (1987) as axial
symmetry. Two registers appear to stand out: on the right, longitudinal engravings consisting
of double lines, one of which is very deep, with a V-shaped profile, penetrating into the distal
part as far as the active front of the tool (fig. 70/7; 71/1); on the left, longitudinal engravings
made of series of double lines, with a U-shaped profile, which bend in about 45° towards the
proximal part. The setup of the decoration thus aimed to create an area for the engraving of the
ladder-shaped decoration, which is in median position. This consists of two vertical lines,
united with eight other horizontal ones, with a U-shaped profile U (fig. 70/8, 10; 71/2). In fact,
it is a vertically oriented rectangle hatched by horizontal lines. The two registers developing on
the upper side are separated by a longitudinal double line, which is straight in the distal half
and zigzagged in the proximal one, with a U-shaped profile and bar code (fig. 70/8-9; 71/3).
The last zigzag is so oriented as to provide enough room for the ladder-shaped engraving.
All engravings are deep, with diverse profile, U-shaped and less V-shaped and bar code. Their
scribing is surprisingly firm on most part of the engraved area considering that they were made
on bone, with a structure that is rather difficult to work. The fact that longitudinal and
particularly zigzag engravings are double, keeping the parallelism and the relatively equal
108
distance along the entire line, fully emphasises the artisan’s talent in handling the burin used to
make them. On the bottom of the U-shaped engraving one can sometimes see the striae from
the burin front (fig. 70/9; 71/3). The stigmata resulting from the preparation of the active front
as well as the usage stigmata are obvious (fig. 71/4-6).
- Spatula on longitudinal bone fragment, with a slightly convex-concave profile, engraved
on the upper face (fig. 69/4). Fragmented both laterally and at the proximal part, the tool was
initially of larger sizes. In its current state, it seems rather a reworked tool, functioning as a
spatula or even an awl, if we consider the wear pattern of the sides in the distal area. Its current
dimensions are: length – 7.5 cm, medium width – 1.2 cm, medium thickness – 0.5 cm.
The inner face still preserves the axial scraping stigmata resulted from shaping, particularly
towards the left side and the distal part of the tool. Otherwise, the inner surface is quite
polished, perhaps owing to prolonged usage (fig. 72/3).
On the outer face, the tool is engraved in a geometrical style, apparently in keeping with
the idea of two registers only that, this time, one register stands out in the distal part and the
other towards the proximal. The deep engravings, with a transition U-V profile (fig. 72/1-2; 4-
5), are double incisions, almost perfectly parallel. The register in the distal part consists of linear
double engravings, which initially may have been a rectangle delimitating an area in which two
geometrical shapes are inscribed. The first is a pentagon, the second is somehow triangular,
each having one common side with the vertical line on the right. The spaces inside the pentagon
and the triangle are filled with three parallel lines each. A linear engraving fills that particular
space. Also in the distal half, very close to the right edge, a vertical double line, which closes at
the base with a transversal line, fills the engraved distal half. The function as a tool of this item
definitely affected the initial engravings through permanent wear in the active part (fig. 72/1).
The decoration in the proximal half is very complex, for double deeply engraved lines,
scribed longitudinally, transversally and obliquely sometimes merge into a genuine labyrinth,
with angles ranging from 90° to 45°. It is not excluded that the complete shape of engravings,
consisting of these geometrical meanders, should have been a decoration known as the “Greek”
type (A. Marshack, 1987). Thus, from the middle of the item, a transversal double line is
continued on the right side, at an angle of almost 90°, by a similar longitudinal double line.
Towards the proximal side it again changes direction to the distal part, this time at an angle of
about 45°. From here, it continues in the form of a linear double engraving as far as the
transversal line and then it runs parallel to the latter. Thus, the first path of the labyrinth is
made (fig. 72/2). The item is destroyed on the right side, which prevents us from knowing if
the engraving followed the same course, i.e. if the engraving continued and delimited that
particular path which may have completed the labyrinth ornamentation with at least two other
paths. As the other details are similar, we may assume that in fact, on the whole, the engraving
was a labyrinth, which formed a decoration of “Greek” type. The profile of engravings is deep
enough and preserved the same U-V-shaped profile. The decoration known as “Greek” might
derive from the serpentine one, sequential and continuous, pointing to an abstract and
schematic symbol of periodicity and continuity of time, months or years. Such an interpretation
is also supported by M. Lorblanchet in his ethnographic studies on the Australian aborigines;
he states that many figures were ritualistic and periodically repainted and reactivated
(A. Marshack, 1987).
109
- Engraved antler plaque (perhaps an awl), fragmented, of modest sizes: length – 5.2 cm;
medium width – 1.4 cm; medium thickness – 0.5 cm (fig. 69/5). The lower face was shaped,
but there the spongy structure of the antler is still visible (fig. 72/8). While in the mesial and
proximal part the edges are rectilinear, in the distal area they are slightly concave. The point
resulted from the contact of the two edges is broken. We do not rule out that it may have
continued with an awl.
The upper face is engraved quite intricately with linear double incisions, but not as tidily
as the previous items (fig. 72/6). One can easily notice that the artisan did not have the same
skilfulness, even though the antler blank is easier to work (A. Averbouh, 2000). However, it
preserves the same style of double lines with U-shaped profile, but not as deep. There are also
finer incisions with a V-shaped profile. At the distal part, a triangle was meant to be engraved,
but its sides do not meet, most probably due to the artisan’s lack of craft. This is also noticeable
on the entire decorated surface. The base of the triangle is doubled and the space between the
two incisions is filled with eight short vertical lines. The inside of the triangle is, in its turn,
covered with nine horizontal incisions intersected by three other inclined incisions, not very
deep and with a V-shaped profile, contrasting with the two slightly concave convergent sides
with U-shaped incisions. Three series of three incisions which are inclined to the left come off
from the base of the triangle. A transversal line closes this space, then splits into a first series of
four incisions, followed by a second series formed of three incisions, all inclined to the left as
the previous ones, then a third series of incisions that resembles a triangle. The surface is
delimited by a double transverse line with U profile, with a number of incisions in that particular
space the sense of which is quite difficult to decode. They may be nothing more than some
defects, except two series on the right which look like small quadrilaterals each with an incision
inside. The proximal part consists of five double lines that appear to have been made by tracing
the transverse line, as it often intersects it. The last double line bends to an angle of 45°, but the
craftsman’s imprecision can be noticed again, as the continuity and parallelism of incisions are
missing. Despite these small technical flaws, the item stands out through the complexity of the
decoration and leaves some doubts regarding their meaning and even the interpretation of its
function. In terms of the organisation of the decorated area, we believe there are two registers
in a transverse symmetry, in the sense that the first register consists of the triangle located at
the distal part and the decorations going as far as the double transverse line where vertical
double lines, which actually form the second register, start towards the proximal part.
The register in the proximal part confers rhythm to the decoration through the repetition of
several series of parallel double lines. Transversal symmetry is not commonly encountered with
geometric decorations in the Palaeolithic (G. Sauvet, 1987).
- Engraved bone of small sizes, whose extremities and one of the sides are fragmented
(fig. 69/6). It is only 6 cm long, roughly 1.5 cm medium width and about 0.7 cm medium
thickness. The inner side was arranged by scraping, the stigmata of which were blurred by
polishing (fig. 72/9). The upper side, which preserves the initial structure of the bone surface,
is covered with engravings consisting of zigzag double lines located at relatively equal distances.
Four zigzags form on one side while a fifth is united with one of the two double zigzags inverted
110
in order to delimitate the space in which a hatched rhombus with three parallel incisions was
engraved (fig. 72/7). This may have been the central part of the engraved area, around which
the other double zigzag lines would gravitate. Although the incisions sometimes seem deep
enough, their profile is V-shaped. The blank fragmentation prevents us from intuiting the
initial directions of the decoration, but even so the balance given by the parallelism of zigzags
around a central point, which might be the hatched rhombus, is remarkable.
- Engraved bone fragment, only 2.1 cm long and 1.0 cm wide (fig. 69/2). The lower side
has preserved scraping and polishing stigmata as well as traces of degradation of the bone
structure under the influence of physico-chemical and biological agents present in the deposit
where the artefact lay. These processes are also visible on the upper side, with a decoration that
consists of five double lines, two of which still preserve the zigzag extension, as if to remind of
the organisation of engravings on the previous bone (fig. 69/6). Zigzag motifs are believed to
symbolise water and point to the concept of life and periodical renewal (A. Marshack, 1987).
- Engraved bone fragment which no longer has any of the sides. Even if its length is about
2 cm, its shape and surface are reduced and irregular (fig. 69/3). Under these circumstances, it
is extremely difficult to make technological considerations on the blank. The initial bone
structure is to be found on both surfaces, the lower however having been more affected by the
biological agents in the soil. On the upper surface one can note a double line and two other
similar fragments that are parallel to each other. The incisions are deep, U-shaped and remind,
stylistically speaking, of those on the item presumed to be an awl (fig. 69/5; 72/6).
- Antler flake fragment. It is a mesial fragment of red deer antler, with straight profile and
rectangular section (fig. 69/7). At the proximal part, percussion stigmata resulted from breaking
off one of the tines are still visible. On the lower surface, the antler internal structure can be
noted due to its not having been subjected to major shaping interventions. On the right side,
which was detached by longitudinal fracturing, grooving stigmata are visible (M. Mărgărit,
2008). However, the upper surface does not preserve traces of processing. Instead, there is a
decoration consisting of a zigzag double line, with deep incisions and U-shaped profile, which
seems to rest on a linear incision. Under this incision, at the distal part, two convergent lines
that are engraved deeper are united by two other more finely scribed incisions. The surface is
completed with three parallel double lines, sometimes discontinuous and quite negligently
traced (fig. 73/1).
- Bone awl, longitudinally fragmented on the left edge and in the proximal part (fig. 69/8).
The two sides are convergent and the blank profile is convex-concave. The right side was shaped
by scraping, while the distal part, in fact the active front of the tool, is quite polished by its
having been used as an awl. The lower surface was not shaped and the upper one was firstly
subject to scraping and then to polishing (fig. 73/3-5). The decoration on the upper surface was
done in the same style as that on the antler fragment (fig. 69/7; 73/1), i.e. a zigzag double line
which seems to be resting on a V-profile incision. It is even more surprising that the rest of the
111
surface is covered with parallel double lines that appear to be traced in the same inartistic and
perhaps untechnical manner (fig. 69/7-8; 73/1; 3-4).
The resemblance of decorations on two different blanks, i.e. antler and bone, is important
if we consider that the two raw materials behave differently (A. Averbouh, 2000). The bone
blank, in this case, is a tool, namely an awl, transformed from a point. Unfortunately, there is
no way to know if the antler blank was a utility object in order to see if the zigzag decoration,
in combination with parallel double lines, was preferred on certain tools, possibly carrying a
particular significance. As regards the zigzag motif, it has been suggested that, alongside of the
serpentiform one, it may be a water-related symbol representing a concept of life and periodical
renewal. The zigzag motif, together with the ‘Greek’ type motif, may be conceptually associated
with femininity and the idea of rebirth, revival and periodicity (Al. Marshack, 1987).
- Decorated bone fragment. This item has been published so far as a mere fragment of
engraved bone (Al. Păunescu, 1970; 1978; 2000; V. Boroneanț, 2000; M. Mărgărit, 2008) or
as a segment of hyoid bone with a superficially modified anatomical morphology, decorated
with axially disposed zigzag double lines and short transverse double lines (C. Beldiman, 2007).
The bone blank is fragmented at both ends, but the mesial part is complete enough (fig. 74/1-
2). The Cuina Turcului craftsman intervened by scraping and polishing on the lower surface
(fig. 74/8) and on the edges (fig. 74/7, 9). A shape which might suggest a human silhouette
resulted. In order to highlight the buttocks and outline the curved shape of the back, abrasion
was especially used (fig. 74/5). The item dimensions are: 6 cm long, about 1.5 cm medium
width and 0.7 cm medium thickness. The upper surface did not undergo significant
transformations, as the engravings that cover it are made on the initial bone surface.
The decoration falls under the specific Cuina Turcului Epigravettian style, more specifically
double lines, but this time they are rather curved than zigzagged, engraved deep, with U-shaped
profile. In fact, the engravings resemble, in a stylised form, the succession of some kind of
claviform. Through their abstractisation, they remind of representations on a sandstone Azilian
smoother from Niederbieber in Rhine and on a bone fragment from Petersfels (G. Bosinski,
1990; 2011a, b) (fig. 74/10-11).
The left longitudinal line, intersected by six parallel series of two incisions each, is similar
to an engraving defined as a festoon (M. Chollot-Varagnac, 1987) or as a jagged line
(F. d'Errico și M. Vanhaeren, 2000). The festooned line in this case is a kind of boundary of a
series of other incisions. A similar situation may be observed on an Azilian bone pendant,
engraved in several series of parallel lines delimited, each time, by a festooned one, from El
Pielago II (fig. 74/13) (P. Arias Cabal, R. Ontañón Peredo, 2004), in Cueva de la Chora (fig.
74/12) (F. Bouvry, 2007), cueva de Rascaño (fig. 74/14) and cueva San-Juan (fig. 74/15) in
Spain. In the Cantabrian caves mentioned above longitudinal lines are often arranged in three
to five-line bands, in which serrated motifs are made exclusively on the sides (F. d'Errico și
M. Vanhaeren, 2000). Such serrated lines are also mentioned on two pendants found in the
Aven des Iboussières in Malataverne, France.
On the back of this item, in the middle part, a number of incisions seem to suggest a
vulva (fig. 74/2-3), reminding of the vulva described by B. Delluc, G. Delluc and J.-P. Duhard
(2016) on the reverse side of a triangular pebble from Abri Pataud.
112
One may say that mobiliary art objects found in the Epigravettian (Clisurean) level of
Cuina Turcului represent authentic works of art of undeniable quality and technical
achievement, which are definitely the product of exceptional craftsmen, with special experience
in this respect.
III.1.a.2 - Engraved items in the Epipalaeolithic layer II

The Epipalaeolithic art objects are not as numerous and do not even rise to the same level
of technical and artistic achievement (fig. 75). The only exception is a phalange, interpreted,
ever since its discovery, as suggesting a human figure (Al. Păunescu, 1970).
- Horse phalange with complex engravings is, most certainly, the most important art piece,
in a way a “chef-d'oeuvre” within the Cuina Turcului Epipalaeolithic art (fig. 76). It is different
from the other art objects in this layer in terms of the manner of execution of the engravings,
resembling the style which is so common in the Epigravettian layer I, in which the organisation
of decoration is based on double lines, with deep incisions with generally a U-shaped profile
and geometric shapes that have the inner space covered with horizontal lines.
According to Alexandra Bolomey’s observations (1970), the item is represented by the
phalange I, probably left posterior, of a wild horse, which underwent some anthropic
interventions: for example, the proximal and distal edges on the plantar face and the surface of
ligamentous insertion on the plantar face, which were attenuated through polishing, while distal
tuberosities were erased (Al. Păunescu, 1970; 2000). The entire item was shaped before
engraving and the traces of an axial scraping are still visible particularly in the proximal part of
the object.
On the plantar surface, the decoration is the most complex and elaborate. A central
rhombus, delimited by deep double lines, is filled with 10 horizontal incisions. From its apices,
towards the distal and proximal part, angles open up and, in turn, are filled with other smaller
and smaller angles, with parallel sides, thus covering the whole space. In the distal part there
are four angles, while six others are at the proximal part. This type of decoration at the distal
and proximal part may be considered chevron. All engravings are deep and U profile. One of
the right sides of the rhombus has four transverse incisions between the two lines that delimitate
it and three and two similar incisions at the opposite sides. Technologically, the chevron
decorations started with tracing the external sides in the distal part and probably the other sides
of the angles inside. In the second stage, the inner delimitation line of the rhombus was traced,
being continued by the outer line of the angle in the proximal part. In the third stage, the outer
line of the rhombus was completed and in stage four the horizontal lines inside the rhombus
were made. In the fifth stage, there was an attempt to fill the space between the two incisions
representing the rhombus sides (fig. 76).
On the dorsal surface there are only nine parallel incisions with U-shaped profile at the
distal part. The rest of the space on the sides of the phalanx and the one left empty on the
plantar and dorsal face are engraved with series of two short incisions each, with V profile,
slanting and aligned in longitudinal rows.
The engraving of the central rhombus, from which the angles traced through parallel lines
on the plantar face of the nine parallel incisions form on the dorsal part, as well as the covering
113
of the entire plantar surface with incisions give a particular aspect and balance to the entire
ensemble. The complexity of this decoration has been interpreted as suggesting the apparel of
a human representation (Al. Păunescu, 1970; 2000).
- Carved bone of plano-convex section. The profile is straight and at mesial level the edges
are rectilinear, converging to the distal part; then follows a short convex part, the convergence
of which is interrupted by a concavity that has been interpreted as a former biconical perforation
intended for suspension. This may have been fractured and abraded (fig. 77).
The current dimensions of the item are: 8.93 cm long, maximum width of 1.9 cm and
medium thickness of 0.56 cm. The blank was probably regularised, especially in the distal area,
where the initially straight profile was narrowed down through scraping and sawing. Enhanced
polishing later applied completely erased the stigmata resulted from previous actions (fig. 77/3-
4). On the upper surface, in the proximal part, there is a fragment of decoration consisting of two
relatively parallel lines, transversally arranged, joined by parallel inclined lines, subsequently traced
by a single, downward stroke, as can be observed by the digital microscope. The incisions, though
quite superficial, have a symmetric or asymmetric U-shaped profile in a 3D image (fig. 77/5).
As early as 1968, C. S. Nicolăescu-Plopșor would draw attention to this item, which he

considered to be a human figurine (C. S. Nicolăescu-Plopșor et al., 1968). Later studies labelled
it in various other ways: bone spatula (Al. Păunescu, 1970), bone object (Al. Păunescu, 1978),
portable art object (Al. Păunescu, 2000), item with geometric decoration (V. Boroneanț, 2000),
“elongated oval bone plaque (spatula)” (C. Beldiman, 2007, p. 152), “pendant that fractured
and could still be suspended by means of a different fastening system, facilitated by the distal
extremity morphology” (M. Mărgărit, 2008, p. 87).
The dimensions and shape of the item, achieved through specific shaping, the very slim
profile and extremely fine polishing on both surfaces prompt us to make further considerations
on this object which has a particular morphology and other purposes than those assessed so far.
No doubt, the fracturing of the item hinders the reconstruction of the initial shape to a great
extent (fig. 77/6). Nevertheless, we estimate that, morphologically, it may be the carved outline
of a fish, quite similar to a Magdalenian pendant from Marsoulas (P. Citerne, B. Chane, 2005-
2006, p. 73, fig.4/2) (fig. 77/7). What has been interpreted as the head of an anthropomorphic
representation and the broken and remade hole might actually represent the fish tail. Its
functionality is hard to guess. Starting from the idea that the item is a utility object, it may have
served as a float or even bait, since at one end there was a hole for suspension, more precisely at
the end of the fish tail (J.-J. Cleyet-Merle, 1990).
At the same time, we do not rule out the possibility that, in certain circumstances, the
item should have represented a suspended ornamental object. It is however harder to accept its
function as a spatula due to its thickness, which is 0.56 cm at most, and thus it probably did not
provide the resistivity required for such operations. Furthermore, had it been a spatula, it should
have had specific stigmata.
A representation which morphologically resembles the Cuina Turcului Epipalaeolithic
item appears to be that of the Pendo Magdalenian (I. Barandiarán, 1994).
114
- Engraved rib, fragmented, with curved profile and of biconvex section. Current
dimensions are: 15.82 cm long, maximum width of 3.18 cm and medium thickness of 1.54 cm.
There are no stigmata to indicate the preparation of the blank with a view to making a tool out
of it. The only anthropic evidence is the five series of incisions aligned on one of the surfaces,
with U-shaped profile (fig. 75/A), consisting of 4, 4, 3, 4, 4 short lines (4.0-6.7 mm long),
parallel and tilted relative to the rib axis (fig. 75/1a). On the other surface, the incisions do not
appear to comply with a certain order, are shorter and at various distances (fig. 75/1b). It is not
excluded that this item should have been intended as a blank for lithic armatures.
- Mesial fragment of engraved bone, of small sizes: length – 2.71 cm; maximum width –
1.22 cm; maximum thickness – 0.86 cm. The blank probably originated from a rib that was
fractured inclusively on one of the faces (fig. 75/2). The decorated surface underwent superficial
polishing, while the engravings consist of very short dot-like incisions with U-profile (fig. 75/5).
Series of 4-5 parallel rows sometimes intersect in order to create a decoration that, in its own
way, is original, especially since the item was painted with red ochre.
- Mesial bone fragment with net-shaped engravings, straight profile and, because one of the
surfaces is broken, of convex-concave section. Its dimensions are small: length – 3.24 cm;
maximum width – 1.09 cm; medium thickness – 0.75 cm (fig. 75/3). Following the fracturing
of one side, the edges were shaped by axial scraping. The upper surface was retouched by
abrasion for the net-shaped decoration (fig. 75/6).
The decoration was made by intersecting two networks of more or less parallel incisions,
oblique relative to the item axis, which created quadrilateral or rhombus shapes on the bone
surface (fig. 75/6). By means of the fibre-optic digital microscope it has been noted that most
of the incisions are right-left upward oriented, with returns, accidents and parasite striae along
their trajectory. Even if the incisions are superficial, their profile is symmetric or asymmetric
U-shaped.
- Superficially engraved, transversally and longitudinally fragmented bone has six incisions
on one surface that may be considered casual. Under these circumstances, it is rather difficult
to include this item in the category of art objects ((fig. 75/4).
III.1.b - Personal ornaments

Personal ornaments had a certain role in the mentality of prehistoric communities and
quite various functions, as they were used as an identity mark of a social group or of a particular
social status, as a way of distinguishing the individual within the group according to age, gender
or personal status, as objects of trade etc. (M. Vanhaeren, 2010).
Palaeolithic communities most certainly defined themselves, among other things,
through the significance of certain ornaments, which, to their members, acquired the value of
real codes. They would become the symbol of a human group they defined and each member
was aware that his/her belonging to that particular group was defined by a particular type of
ornament. This does not mean that all members wore certain ornaments that particularised the
115
group, as more often than not they were meant to bestow upon individuals the symbol of power,
of a particular social status acknowledged by the community.
The personal ornament became very early a means “de comunication formidable parce
qu'adaptable et permament.....un langage muet mais riche de toutes les variations des
significations....C'est le transfert d'un objet matériel, concret, dans la sphère intellectuelle des
humains” (Y. Taborin, 2004, pp. 10-11).
III.1.b.1 – Personal ornaments in the Epigravettian layer I

Layer I has revealed a pendant made on a red deer antler mesial fragment with converging
rectilinear edges and the upper surface prepared by axial scraping (fig. 78/1), which preserves
fairly well half of the perforation intended for suspension (fig. 78/2). The pendant dimensions
are: 6.7 cm long, medium width of 2.0 cm and 0.6 cm thick. The upper face is engraved with 9
notches which are deep enough, tilted, parallel and arranged at relatively equal distances, with
V-shaped profile (fig. 78/1). This suspended object was surprisingly neglected in older
publications, without being included in the category of possible ornaments of Cuina Turcului
(Al. Păunescu, 1970, 1978, 2000; V. Boroneanț, 2000). It is C. Beldiman and D.-M. Sztancs
(2006; 2010) who described it as a pendant for the first time.
Al. V. Grossu (1970) identified a fragmented shell of Dentalium sp. only 1 cm long and
with a maximum diameter of 0.5 cm and minimum of 0.4 cm (fig. 78/9). According to Al. V.
Grossu (1970), the Dentalium sp. is a fossil specimen collected from the Danube alluviums and
the tributaries which have affected the deposits or the outcrops where the species is found. The
large sizes of the sample uncovered at Cuina Turcului would exclude its provenance from the
present-day Mediterranean Sea.
Starting from the assumption that the populations represented in layers I and II of Cuina
Turcului originate from the Mediterranean area, C. S. Nicolăescu-Plopșor et al. (1965) believe
that the Dentalium, like other Mediterranean species, may be current species brought from this
region, without completely ruling out their fossil origin. An argument would be their state of
fossilisation, resembling that of the Lithoglyphus naticoides species (identified in the
Epipalaeolithic II layer), which still lives in the Danube waters.
The collection of perforated teeth in this layer is very interesting. Considering their number
and the variety of species to which they belong, we deem that they were not given the proper
attention by the archaeologists who carried out the excavations in this settlement; half a century
after their discovery, no study explained in sufficient detail which species each specimen
belonged to, no scale was added to see the exact size of each of them and the illustrations
consisted merely in publishing a few drawings of red deer canines and of a wolf incisor, without
any other technological specifications. There was no mention whatsoever of the layer to which
each tooth belonged (Al. Păunescu, 1970; 1978; 2000; V. Boroneanț, 2000). It was rather late
that a study on the important perforated teeth collection of the Cuina Turcului Epigravettian
(Clisurean) and Epipalaeolithic was conducted by Corneliu Beldiman (2004 b), who also made
the first techno-typological considerations. Resuming discussions on perforated teeth findings
in this extremely interesting Epigravettian-Epipalaeolithic settlement is, we believe, still
necessary, insomuch as we shall try to accurately illustrate the specimens and make separate
techno-typological considerations with regard to each of them (fig. 79).
116
13 teeth from six animal species have been found in the Epigravettian layer I (fig. 79).
The perforated teeth belong to the following species: a boar lower incisor (fig. 79/1), a beaver
incisor (fig. 79/2), a bovid incisor (fig. 79/3), a herbivore incisor (fig. 79/4), a wolf incisor (fig.
79/5) and eight red deer canines (fig. 79/6-16).
Deer teeth are much better preserved than the teeth of other species. Only one red deer
canine is broken in the upper part of the hole located at the tooth root (fig. 79/11).
The occurrence of the deer teeth in the Epigravettian layer I is all the more important as this
animal was not identified in the fauna analysed by Al. Bolomey (1970, 1973), so it is not among
the hunted animals.
As regards the technological aspects of hole-making, sufficient stigmata have been
preserved to prove the preparation of that particular area located at the tooth root prior to the
drilling proper, generally by circular motion, usually more obviously from one face, while on
the opposite face only the regularisation of the hole was performed. If we refer to the red deer
canines, the following technological actions can be distinguished: deep scraping on one face
and percussion on both faces (fig. 79/6; fig. 80/1), abrasion on one face and deep rotating
motion on the opposite (fig. 79/7; fig. 80/2), mere rotating motion from both faces without a
special preparation of the surface (fig. 79/8; 16; fig. 80/3), longitudinal scraping on both faces
(fig. 79/9; fig. 80/4), scraping on both faces over a much wider area than the hole (fig. 79/10;
13; fig. 80/5) and perforation by rotating a lithic tool from one face of the blank (fig. 79/12;
fig. 80/6). The boar lower incisor (length – 2.9 cm, medium width – 0.7 cm, medium thickness
– 0.3 cm) (fig. 79/1) has not preserved scraping stigmata, but most likely the drilling proper,
performed by rotating a lithic tool at a slight angle, was preceded by a preparation of the surface
(fig. 81/1). The beaver incisor (fig. 79/2), the perforation of which is mostly destroyed, preserves
obvious scraping traces on one face (fig. 81/2). Because the bovid incisor was fractured
longitudinally, only one worked face is preserved, which points out that the perforation was
made by rotating a lithic tool at an angle (fig. 81/3). As the herbivore incisor is broken
longitudinally and has the upper part of the hole destroyed, we cannot say much technologically
speaking. On the other hand, before drilling, the wolf incisor (length – 2.9 cm, medium width
– 0.7 cm, medium thickness – 0.3 cm) (fig. 79/5) underwent a preparation of both faces near
the root end by scraping (fig. 81/4). Mostly red deer canines and boar and wolf incisors have
elongated perforations due to wearing by suspension, just as deer canines are often highly
polished on both sides probably due to the contact with the leather clothing.
III.1.b.2 – Personal ornaments in the Epipalaeolithic layer II

A rectangular bone item, of plano-convex section and with a hole on the distal side, near
the middle of it, interpreted as a pendant (fig. 78/3) (Al. Păunescu 1970, 1978, 2000;
C. Beldiman, D.-M. Sztancs 2006; M. Mărgărit, 2008) stands out first and foremost among
the personal ornaments uncovered in the Epipalaeolithic layer II from Cuina Turcului. The
pendant is 2.5 cm long, 2.1 cm wide and 0.4 cm thick. Its blank was worked from a larger bone
because the stigmata resulted from cutting through transversal sawing and bending are still
visible in the proximal and distal parts. The initial bone surface has been preserved on one face,
while the other was superficially polished and has vertical parallel or intersecting lines which
derive more or less from the initial bone structure. The perforation of the pendant, 3.5 to 5.0
117
mm in diameter, was made especially from the inner side of the bone, which preserves a few
scraping marks and the relatively conical form of the hole (fig. 78/4b). On the upper face the
trimming of the drilling was rather performed (fig. 78/4a). The pendant was painted with red
ochre (Al. Păunescu, 1970, 1978) (fig. 78/3).
In fact, in both the Epigravettian layer I and the Epipalaeolithic layer II of Cuina Turcului
red ochre has been uncovered, even yellow-orange ochre in layer I. Furthermore, hematite
samples in pure state and graphite have been noted, both most likely to have been used for
painting the few oval-shaped river pebbles and a sandstone fragment (Al. Păunescu, 1970).
The bone pendant of Cuina Turcului (fig. 78/3) has analogies, we might even say up to
sameness, with two pendants found at Vlasać in Serbia, on the right bank of the Danube in the
Iron Gates area, a little upstream from the Cuina Turcului rock shelter. One of the pendants
was discovered in the Vlasać I level (about 2.8 cm long and 2.0 cm wide) and the other in the
Vlasać II level (about 2.5 cm long and 1.8 cm wide) (D. Srejović, Z. Letica, 1978). Naturally,
it is not uncommon if we bear in mind that the two sites are very close to each other (fig. 68/1),
but the strata in which they were found are attributed to rather different cultural and
chronological aspects. In terms of C-14 dating, the Cuina Turcului Epipalaeolithic is dated to
between 10,435 ± 45 B.P. and 10,125 ± 200 B.P. (tab. 8). The Vlasać I-II levels, according to
older dating, developed between circa 7,900-6,790 B.P. (D. Srejović, Z. Letica, 1978), while
recent dates are contemporaneous with the period between 8,231 ± 36 and 7,035 ± 40 B.P.
(D. Borić et al., 2014). This presupposes a gap of at least 2,000 years between the layers of the
two settlements. Therefore, it is difficult to assume that there was a common cultural tradition
and by no means to think about the existence of exchanges between the two communities.
Of course, only the similarity of artistic themes is not sufficient to explain interactions or social
relationships between certain communities (M. W. Conkey, 1987).
The morphological resemblance between the two “pendants” of Cuina Turcului and
Vlasać may have a completely different explanation, in the sense that these items are not
ornaments but utility objects. In this case, we do not exclude that the so-called pendants should
have functioned as floats used for fishing.
The morphology of these particular items was determined by their functionality, which
may have been similar in different periods of time. That would make it easier to explain the
resemblance of the two objects of Cuina Turcului and Vlasać, considering the significant age
difference between them. Except for the hole for suspension, the two items are devoid of any
engraving on their surfaces, which may be an argument in favour of their having the floating
function. The Azilian bone pendant of El Pielago II (Cantabria, Spain) (P. Arias Cabal,
R. Ontañón Peredo, 2004) (fig. 74/13), which may resemble, in shape and sizes, those of Cuina
Turcului and Vlasać, is however engraved on both the upper and the lower surface, each with
three series of parallel vertical lines.
The functionality and importance of such items as floats was established by J.-J. Cleyet-
Merle (1990) and the analogies with the Iron Gates objects are quite numerous, especially in
the Mesolithic of Norway (K. A. Bergsvik, E. David, 2015).
In fact, we need to emphasise that, aside from the resemblance between the alleged
pendants of the Cuina Turcului and Vlasać, the other types of ornaments found in the two
settlements are not similar. For example, according to the latest investigations of Vlasać (2006-
118
2009), the perforated gastropods belong to the Cyclope neritea, Columbella rustica and Spondylus
spp. (D. Borić et al., 2014), which means that only the Cyclope is common for both settlements.
This may be explained by a similar accessibility to the fossil deposits containing this species.
As for the pierced teeth, only two samples of red deer canines are mentioned (D. Borić et al.,
2014). The aforesaid issues imply important interpretations of social geography of the Iron
Gates communities during the Tardiglacial and raise many questions about the circulation of
personal ornaments from one site to another, throughout the entire period of use, which could
cover one or several generations, about the similarity relations between two personal ornaments
from different sites which may help establish or confirm chronostratigraphic regroupings
(M. W. Conkey, 1987).
The Epipalaeolithic layer II has revealed two circular fish vertebrae, of biconcave section,
with the diameters of 2.7 cm and 2 cm respectively, each with a hole in the middle 0.5 and 0.4
cm. They are believed to have been used as beads or for adornment, possibly of clothes. One of
them preserves fairly well the stigmata resulted from its use by suspension, but the second
specimen was subject to post-depositional processes which affected it, including the perforation
area (fig. 78/5).
The most numerous ornaments in this layer are represented by snail shells attributed to
various species (Al. V. Grossu, 1970):
- Lithoglyphus apertus – three specimens with the maximum diameter of 1.1 to 2.0 cm
(fig. 78/6-8). The hole was made by abrasion, while the last operation was the drilling and
shaping with a lithic tool, by a semi-revolving motion. The diameter of holes is between 3.4
and 4.5 mm.
- Lithoglyphus naticoides, through the 37 samples, is the best-represented species in the
Epipalaeolithic II layer of Cuina Turcului (fig. 82/A; B. The maximum diameter of the shells
is between 1.1 and 0.6 cm, while the diameter of holes varies between 2 and 5 mm. The hole
was made by using indirect percussion from the inside of the shell, then by intervening from
the outside using an implement in a semi-revolving motion. Two of the shells have two holes
each (fig. 82/A: 30-31). Wear stigmata resulted from the prolonged use by suspension of shells
are noticeable on most samples. As regards the Lithoglyphus naticoides, we assume that it was
gathered from the gastropod fauna existing in the Danube River Basin.
- Nassa (Cyclope) neritea is represented by three specimens with maximum diameter between
1.2 and 0.9 cm and the hole diameter around 4 mm (fig. 83/1-3). As with the Lithoglyphus
naticoides species, the hole was made by using indirect percussion from the inside of the shell.
With all samples, it is highly altered by the prolonged suspension of those particular ornaments.
- A single sample is attributed to the Zebrina detrita species (fig. 83/4), with a maximum
diameter of 1.1 cm. The hole was made by pressure from the inside, after the shell had been
propped against a support.
- As regards the Theodoxus genus, Al. V. Grossu (1970) mentions two species:
T. transversalis and T. danubialis. Six specimens of the two species, with the maximum diameter
between 1.0 and 0.8 cm, have been retrieved (fig. 83/5-12). The hole was made both by pressure
from the inside and by diffused percussion in the upper part of the shell. It is not excluded that
both techniques should have been applied on the same sample.
119
With most shells described above, the hole was made in the middle of the umbilicus, i.e.
on the last anfract or whorl. It is near the suture between the umbilicus and the preceding whorl.
As previously mentioned, with all specimens, the holes have obvious traces of deformations
resulted from prolonged wearing.
The two Theodoxus species are certainly local, as the T. transversalis samples have been
recovered at the confluence of the Cerna river with the Danube and at Drobeta-Turnu Severin,
while T. danubialis has been gathered at Moldova Veche and Mraconia, i.e. the Danube Gorges
area at the Iron Gates (A. Negrea, 1994).
The Zebrina detrita is a pulmonate gastropod whose habitat is on the calcareous cliffs
flanking the Danube in this area, whence it easily reaches the alluvial deposits on the banks of
the great river. The Nassa (Cyclope) neritea is of marine origin and the specimens brought to the
settlement are fossil forms existing in the geological deposits nearby. Together with the two
Theodoxus, they may have been dislocated from the Levantine deposits outcropping in the
Danube hydrographic basin.
Many of the gastropod species recovered from the Cuina Turcului deposit are found in a
number of settlements in Croatia. For example, in the Late Upper Palaeolithic in the littoral
zone, the Cyclope neritea species is mentioned in the Istria region in the Ljubićeva Cave
(1 sample) (Beta-249,371: 13,230±70 B.P.), on the Dalmatian coast at Vlakno (9 specimens)
(Beta 277,309: 12,350±70 B.P.) and Vela spila (2 specimens), whereas in the mountainous area
it is to be found at Zala (14 samples). Instead, the Dentalium only appears in the settlement of
Vlanko. In the Mesolithic, specimens of Cyclope neritea have been identified in the Pupićina
Cave in Istria (1 specimen), Vlakno (80 specimens) and Zala (1 specimen) in the mountainous
area. Theodoxus danubius has been identified only in the Pupićina Cave (1 specimen) (Z-2,577:
8,770 ± 310 B.P.), while Lithoglyphus naticoides is more common, having been identified in the
Istria region at Lim 001 (3 specimens) and the Pupićina Cave (8 specimens), at Vlakno in
Dalmatia (3 specimens) and the mountainous area at Zala (34 specimens) (B. Cvitkušić, 2017).
Cyclope neritea is also present in the Franchthi Cave Mesolithic in Greece (C. Perlés,
M. Vanhaeren, 2010).
With regard to the personal ornaments made of teeth, only three red deer canines have
been found in the Epipalaeolithic layer II (fig. 79/14-16).
As for the deer teeth discovered in both layers of Cuina Turcului, C. Beldiman (2004 b)
mentions that, of the 12 specimens at his disposal, eight are male and four female, whereas six
are on the right side and just as many on the left. In relation to our study, in which we mention
only 11 samples (fig. 79), the twelfth deer canine may be precisely that which is considered by
the author to lack exact stratigraphic attribution.
*
The analysis of ornaments reveals significant differences between the two levels and this
is all the more important as this category is represented by personal objects with great power to
characterise and particularise groups. For ornaments in layer I attributed to the Epigravettian,
teeth of several animal species were preferred, while in the Epipalaeolithic II layer shells were
chosen. Moreover, the larger number of pierced red deer teeth in the Epigravettian I layer as
compared to the other species, given that deer has not been identified among the hunted
animals, grant special status to this category of personal ornaments of this period.
120
As can be seen, the Cuina Turcului rock shelter has provided a collection of ornaments
consisting of a great variety and a significant number for the archaeological patrimony and
represents a unique landmark for the Romanian Epigravettian and Epipalaeolithic, a period of
time ranging between 12,600 ± 120 and 10,125 ± 200 B.P. (tab. 8). The variety of perforated
teeth species and the gastropod species turned into ornaments are essential.
III.1.c - Discussions on the art objects and personal ornaments of Cuina

Turcului
Portable art has a real advantage over parietal art and rupestral art in that it can circulate
and indeed does. It is true that a too mobile object may lose a little of its interest and the ideas
it expresses may dilute in time and space, just as the object may be assimilated, integrated or
reinvented by the artisans of other communities, without necessarily preserving the original
semantic content (P. Paillet, 2014). At the same time, the age and authenticity of portable art,
as compared to the parietal and rupestral, cannot be questioned, insofar as the archaeological
context in which art objects are discovered may be most of the times dated with great precision.
Under these circumstances, considerations on mobiliary art evolution are easier to make
(J. Clottes, 2016).
Art objects found at Cuina Turcului, with decorations made on bone or antler blanks, have
been generically included in the incised geometric style (Al. Păunescu, 1970; 1978; 2000) or the
geometric and abstract style with no connection with the naturalistic style of the Upper
Palaeolithic (V. Boroneanț, 2000). This aspect of the Epigravettian (Clisurean) and of the
Epipalaeolithic from Cuina Turcului was apparently quite important in the initial stage of the
site research for comparing these cultures with the so-called Romanello-Azilian in Italy, the
Pyrenees, the Périgord etc. Globally, the geometrisation of art decoration at the end of the Upper
Palaeolithic is not a particular trait of a region. Geometrisation as form is specific to various
cultural aspects (fig. 84). In the Russian Plain, where geometrisation is much more expressive,
abstract motifs could have a symbolic function and represented an original form and a regional
cultural aspect comparable to the role of the realistic animal images of the Magdalenian in
Western Europe (Al. Marshack, 1987). Furthermore, it is also exaggerated to consider that
geometrisation is characteristic only of cultures developing during the Tardiglacial and in the early
Holocene, because it had been present long before (L. Iakovleva, 2015). In its turn, geometric art
carries various significances when inspired by the forms of nature or by the geometrisation
processes of figurative art (F. Djindjian, 2015). More often than not, geometric art is associated
with abstract art which, in its turn, may be a testimony of the capacity of synthesis. However, the
identification of the prehistoric man’s capacity of synthesis often depends on our limitations of
understanding the mechanisms underlying the associations between reality and the representation
of man in various stages of the Palaeolithic (E. Anati, 1989).
In an attempt to explain the long-distance relationships and the Epigravettian social
networks of settlements in the Balkans and Italy, D. Boric and E. Cristiani (2016) invoke the
similarities between the engravings found at Cuina Turcului and those on bones discovered in
the Settecannelle site, Lazio, Italy (fig. 84/4). The example chosen for exemplification is
suggestive and indeed shows resemblances with the decorations noted at Cuina Turcului, but
121
only with those in level I. The Settecannelle fragment of engraved bone, offered as an example,
comes from layer 8, dated 10,000 BP, and is therefore 2,000 years younger than the Cuina
Turcului items.
We often tend to designate as signs all the traces whose figurative meaning we do not
immediately recognise, to the detriment of a rational approach, to conventionally associate the
sign to a significant idea or an obvious content (G. Sauvet, 1987). From this point of view, we
believe that the art objects from the Cuina Turcului we have dealt with excel through the
richness of decoration and the rational manner of covering the space. In terms of the decoration
on the upper surface, many of them are plain examples which comply with the concepts of
organisation of the decorated space or field, namely symmetry and division of the plan into
registers, by promoting either the axial or the transversal symmetry. The delimitation of
registers by means of parallel lines is a frequently used method which highlights an area of the
field, while the graphical elements inside these series of lines that are generally not closed at the
extremities, the transverse hachures shaped like ladders are types of decoration (G. Sauvet,
1987). What truly distinguishes the linear decorations from Cuina Turcului is the doubling of
lines, which form well-individualised series executed with much firmness, often maintaining
their parallelism to perfection, traced deep, most of the times with U-shaped profile. These
genuinely original features from the Epigravettian (Clisurean) of Cuina Turcului particularise
the Iron Gates area in the European Tardigravettian context and brings significant
contributions in terms of defining issues of social geography of this age and of the extent to
which the existence of a different style may represent an argument in describing a social group
with certain distinct particularities (M. W. Conkey, 1987). This trait of parallel lines incised
on bone and antler blanks from the Epigravettian of Cuina Turcului was noted only by
V. Boroneanț in 1972 and was reiterated much later, in 2000, although it is indeed a
distinguishing feature of this settlement. In fact, neither V. Boroneanț nor the other authors
who refer to this site and take over the information (J. Koslovski, 1992), observe this special
particularity of the engravings in the Cuina Turcului Epigravettian level. On the other hand,
the skill with which the engravings in the Cuina Turcului Epigravettian are made turns them
into real works of art. As previously mentioned, the parallel double line style is consistent with
the firmness of their scribing, proving both the talent of the craftsman and his ability to actually
create an aesthetic current pertaining to the Epigravettian inhabitants of the Cuina Turcului
rock shelter, who thus achieved authentic art productions, full of originality. It is not excluded
that the personalities standing out among the artisans should have become those who passed
on their experience in real workshops (L.-R. Nougier, 1993) and that the interpretation of
construction, the logic of representations and ultimately language should unveil the original
concepts of the very community (E. Guy, 1996). Essentially, the image was meant to become
an efficient visual product (M. Groenen, 2013).
The aspect of this decoration, dominated by deep double lines, executed with much talent
by maintaining parallelism, without too many hesitations, the way in which the engraved space
is covered etc. are defining elements of the original style of the Cuina Turcului Epigravettian,
which might stand out as a self-contained facies, under the name of Clisurean. This means we
believe that the attempt to attribute the two strata of Cuina Turcului to a unique “new culture”
called the “Clisurean culture” (C. S. Nicolăescu-Plopșor, M. Davidescu, Șt. Roman,
122
V. Boroneanț, 1965, p. 408) should be confined only to layer I of Cuina Turcului, defined as
an Epigravettian level. In conclusion, the Cuina Turcului layer I is Epigravettian, standing out
as an independent facies called Clisurean.
This type of decoration in the form of double lines, so typical of the decorations on bone
or deer antler, is hard to identify in other similar settlements belonging to the same
chronological level with such intensiveness as in the Epigravettian of the Cuina Turcului rock
shelter. It timidly occurs on a cortex fragment from Riparo Tagliente, therefore on a different
type of blank, close in age to those of Cuina Turcului, dating to between 13,270 ± 170 B.P.
(OxA-3532) and 12,650 ± 160 B.P. (OxA 3530) (S. Bertola et al., 2007). Engravings in the
shape of parallel lines, but of a different nature, not very deep, have been described on a bone,
the context of which is somewhat uncertain (the end of the Magdalenian-the end of the
Azilian), from the Rochereil Cave (France) (P. Paillet, E. Man-Estier, 2014, fig. 21).
According to J. Koslovski (1992), the Cuina Turcului Epigravettian is located within a
Mediterranean context and differs from the eastern Epigravettian in the Pontic area.
In addition to aspects regarding the mobiliary art, the Clisurean facies is characterised by
a significant Epigravettian tradition in terms of the features of the lithic tool, while a large
proportion of tools and weapons on hard animal materials are engraved with geometric motifs
which belong to a style that stands out through originality and distinct traits. To some extent,
the hunting economy relied on fishing-related occupations, as shown by a number of finds
specific to such activities (M. Cârciumaru, E. C. Nițu, 2018). Personal ornaments excel through
the use of animal teeth; the variety of species (red deer, boar, bovines, wolf, beaver) and, with
the only exception of a Dentalium specimen, the absence of mollusc shells are noteworthy.
In this respect, the multitude of red deer teeth used as ornaments should be highlighted, given
the fact that this animal is not part of the list of mammals recovered from the deposit in layer I
attributed to the Clisurean facies. This assumes the existence of a remarkable Gravettian
tradition of those communities. The lack of interest in mollusc shells is just as interesting if we
consider the location of the site in the vicinity of the Danube.
We consider that the particular aspects of most of art objects and even of personal
ornaments, which individualise the Epigravettian in the Cuina Turcului rock shelter not only
in the Iron Gates gorges region but also over larger areas, form an original assemblage that may
justify defining it under the name of the Clisurean facies.
III.2 - The Climente II Cave
The Climente II Cave (cave no. 1 from Gura Ponicovei) is 47 m long and lies at the foot
of Proluca lui Climente, about 500 m downstream from the entrance to Cazanele Mari, in
Dubova commune. During excavations, it was located 12 m above the Danube level and 60 m
absolute altitude. The first investigations were made by C. S. Nicolăescu-Plopșor and
V. Boroneanț in 1964 and were continued in 1968 by V. Boroneanț, who identified, among
others, a layer attributed to the Epipalaeolithic (Clisurean) (C. S. Nicolăescu-Plopșor et. al,
1965; 1968; V. Boroneanț, 2000; A. Boroneanț, 2012). Lately, important C-14 dating has been
conducted for the Epipalaeolithic in the Climente II Cave (tab. 9), which C. Bonsall et al.
(2015) have named Epigravettian (“Clisurean”).
123
Both V. Boroneanț, the author of excavations in the Climente II Cave, and Al. Păunescu,
who dealt with the features of the material culture in this cave, agree that this is perhaps an
older level than the Cuina Turcului layer I (Epigravettian=Clisurean I) (V. Boroneanț, 1970;
1979; 2000; Al. Păunescu, 2000). In keeping with the cultural framings we have specified for
the Cuina Turcului layers, we believe that the habitation level of the Climente II Cave may be
considered Epigravettian (Clisurean). Not only do C-14 dates reveal that the Epigravettian
from Climente II is not older than the Cuina Turcului Epigravettian layer I (Clisurean), but
they also indicate that it is contemporaneous with the Cuina Turcului Epipalaeolithic as well
(tables 8-9).
Cultural layer Depth in m and Material used for dating Laboratory and age
sample context B. P.
Epigravettian Trench IV, sq. 2, Homo sapiens, bone (L OxA-22042/24990:
(Clisurean) burial M1 (1968) femur), adult, male 12,220 ± 58
Epigravettian Trench I, 0.80 m Cervus elaphus, bone OxA-26310:
(Clisurean) (1968) (metatarsal), split 11,970 ± 55
Epigravettian Trench III, sq. Cervus elaphus, bone (tibia), OxA-26199:
(Clisurean) 1, 0.95 m (1968) worked to a crude point 11,880 ± 55
Epigravettian Trench II, 0.65 m Cervus elaphus, antler, OxA-25735:
(Clisurean) (1968) worked 10,900 ± 50
Epigravettian Trench II, 0.25 m Cervus elaphus, bone OxA-26198:
(Clisurean) (1968) (metacarpal) with cutmarks 10,840 ± 50
Tab. 9 – C-14 datings for the Epigravettian (Clisurean) from the Climente II Cave
(after C. Bonsall et al 2015)
III.2.a - Art objects

Art object from the Epigravettian (Clisurean) of the Climente II Cave consist mainly of
two engraved bone fragments (V. Boroneanț, 1979; 2000). One of them seems more
interesting, with the decoration consisting of a zigzag, some of the sides ladder-shaped, framed
by two dotted lines (fig. 85/1). The blank is too fragmented for us to intuit if this was initially
a utilitarian item. The second bone is covered with several cross-shaped incisions, parallel lines
etc., without being organised in relevant registers (fig. 85/2).
III.2.b - Personal ornaments

Ornaments have been identified in the Climente II Cave, but they are not as numerous
as those from Cuina Turcului. Three residual red deer canines and a fox one with hole for
suspension have been discovered (fig. 86/1-4), as well as a large enough shell of Dentalium sp.,
2.8 cm long, slightly cone-shaped and with a vaguely curved profile (fig. 86/5). The conic shape
is almost imperceptible because the diameter at the aperture (i.e. maximum) is 0.4 cm and at
the apex (i.e. minimum) is 0.3 cm. The ribs specific to the species are hardly visible due to the
degradation of the upper layer. The Dentalium shell seems to be in the rough and was to be
worked in order to obtain a bead.
124
IV - THE MESOLITHIC
Schela Cladovei Culture

The Epipalaeolithic found at Cuina Turcului is succeeded by the Mesolithic, which
includes the Schela Cladovei Culture on the Romanian bank of the Danube, with the
settlements of Ostrovul Banului, Veterani, Icoana, Schela Cladovei, Ostrovul Corbului,
Climente II etc. (D. Borić, 2011). Art objects and personal ornaments have been discovered
only in some of these settlements and in a smaller number than in the Epigravettian.
IV.1 - Schela Cladovei
The Mesolithic settlement of Schela Cladovei is located on the south-western periphery

of the city of Drobeta-Turnu Severin, on the lower terrace of the Danube, along a tributary of
the great river, in a spot known as “la canton” (‘Canton’ point). The excavations started in 1965,
under the coordination of V. Boroneanț, who later continued them in several stages between
1967 and 1968, 1982 and 1997 and then in 2001-2002 and 2006 up to the present moment, as
part of a Romanian-British cooperation (A. Boroneanț, V. Boroneanț, 2009).
V. Boroneanț (1973) identified two habitation levels attributed to Schela Cladovei culture
at the Mesolithic settlement of Schela Cladovei. Al. Păunescu (2000) referred to the first one
as Epipalaeolithic Tardigravettian. In fact, he criticises the fact that the author of excavations
did not separate the archaeological material according to levels, which prompts us to globally
look upon the two levels attributed to Schela Cladovei culture. The ambiguity of defining the
content of Mesolithic strata from the Schela Cladovei settlement, particularly as regards the
lithic tool structure, makes us even more rely on the existent C-14 datings (tab. 10), according
to which layers attributed to Schela Cladovei culture (i.e. Mesolithic) developed between 8,570
±105 B.P. (OxA 4384) and 6,773±70 B.P. (AA 7751).
The eponymous station of Schela Cladovei culture excels through the multitude of
discovered skeletons, of which more than 45 belong to adults and much less to elders and
children. Even the skeleton of a woman with a foetus in the pelvis area has been found.
Inhumation was done by placing the dead in supine position, heads on the abdomen or on the
chest. Traces of incinerations have been identified on one skeleton. Anthropological studies
have revealed traumatic lesions on some skeletons, with bones pierced by arrow points
(D. Nicolăescu-Plopşor, 1976). The discovery of skeletons near hearths that had been redone
several times, after various inhumations, may be the first proofs of the cult of house and of
respect for ancestors. The position of skeletons seems to be in relation to the hearth, legs
towards the hearth and head oriented to the outside. On some skeletons, red ochre and bone
spear points with incisions have been noted in the head and abdomen area (V. Boroneanț,
1970). Great progress has been recently made in the study of funerals from Schela Cladovei
125
culture and extremely important C-14 dates have been obtained on the human bones found in
this settlement (C. Bonsall et al., 2012; 2013; 2015).
Cultural layer Depth in m and Material used for dating Laboratory and age
sample context B. P.
Mesolithic - Human bones OxA 4384: 8570 ±105
Mesolithic 1.67 Sus scrofa bones AA 66376: 8192±79
Mesolithic 0.82-0.87 Sus scrofa bones AA 67749: 8065±79
Mesolithic 0.45-0.53 Sus scrofa bones AA 7751: 6773±70
Tab. 10 - C-14 (AMS) dates of Mesolithic layers (Schela Cladovei culture)

from the Schela Cladovei settlement
As regards the hard animal material industry, there is a small number of bone tools, but
they are carefully worked by polishing, fine points with a perfectly circular profile, of various
sizes. Antler tools are much more numerous and typologically diverse (V. Boroneanț, 2000).
IV.1.a - Art objects

Art objects in this settlement, though not numerous, stand out nevertheless through the
variety of blanks; for instance, boar tusks may be considered a feature of Schela Cladovei culture
for both tools and art objects and ornaments (V. Boroneanț, 1973).
- Mesial bone fragment with straight profile, of convex-concave section, with a longitudinal
sectioning that gives it parallel rectilinear edges, one of them being worked. The current sizes
are: length of 7.0 cm, maximum width of 1.3 cm and maximum thickness of 0.7 cm. The lower
face still preserves the bone spongy tissue, which proves it was not worked in any way (fig.
87/1). The upper face, even if it was not subject to regularisation, is entirely covered with a
decoration consisting of a network of intersecting, rhomboidal incisions. Technically, the
incisions are not characterised by too much unity, because they are traced in symmetric or
asymmetric V-shaped and sometimes U-shaped profile, which points out to some certain
carelessness in making the decoration or to the artisan’s inexperience. However, it was possible
to establish the order of tracing the network of lines (fig. 88). Furthermore, if we consider the
exit points of incisions on the right extremity of the item, oriented upward from left to right,
we might assume that the decoration was made after the longitudinal fracturing of the blank.
126
- Decorated skullcap fragment with irregular shape and thickness between 7.3 and 2.4 mm.
The upper face, which did not undergo shaping, is partially decorated. Still, two registers of the
decoration stand out. The first is made up of two deep curved and convergent incisions with U
profile, which delimit about 16 relatively parallel, more or less curved and continuous incisions
subsequently traced, which form a ladder-shaped motif. The second register, only partially
preserved, develops on the left. It consists of a meander-like line, with U-shaped profile,
flanking five parallel incisions interrupted by the fracturing of the skull in this area. A few
incisions were made to the left of the item as well (fig. 87/3). The blank was broken after the
decoration had been completed, thus affecting the engravings altogether.
“Non-figurative” engraving of calvariae belonging to various mammal species, including
human, has been mentioned in quite a large number of Palaeolithic settlements, such as on a
horse frontal bone in the Aurignacian from Hornos de la Peña (San Felices de Buelna-
Cantabria) (P. Arias Cabal, R. Ontañón Peredo, 2004, p. 218, cat. No. 80; J. M. Tejero,
C. Cacho, F. Bernaldo de Quirós, 2008), on a human skullcap fragment from the Magdalenian
settlement of Isturitz (D. Buisson, D. Gambier, 1991), on cervid and caprid cranial bones from
the Las Caldas Solutrean (M. Corchon-Rodriguez, 1994; 2004) etc. Classification of art objects
made of cranial bones, when included into the category of non-utility objects and the decoration
is “non-figurative”, is made either based on typological criteria of the engraved surface or
depending on the anatomical position of the blank (M. Lázničová-Galetová, S. Péan, 2014).
- Apical red deer fragment decorated with incisions 4.8 cm long, with a maximum width of
1.52 cm, width at the apex of 0.65 cm, minimum diameter of 0.3 cm and maximum diameter of
0.99 cm. The antler is fractured at the proximal part, while the distal end preserves wear-and-tear
stigmata (fig. 87/4, 4a). The antler surface was rectified by abrasion. Series of notches, arranged
at relatively equal distances, were made on the convex side and on one of the antler sides.
- Boar tusk awl measuring 5.6 cm in length, 1.5 cm maximum width, 0.4 cm maximum
thickness. The tool has a concave-convex section, with convergent edges, with one of the
extremities fully preserved and the other one quite well (fig. 89). The boar tusk was worked by
means of lithic implements in order to be given a functional form. The sides were then rectified
by scraping, abrasion and probably polishing. The stigmata left by these actions were mostly
blurred by the use of the awl. On the concave side 13 notches, grouped in series of 6, 3, 4, and 3,
with a generally asymmetric V profile, were made by sawing (fig. 89/3, 4). The last series of
notches is somewhat less visible than the others, owing to the manner in which the tool was used.
With this superb item, its functionality as a tool is certain and is rather difficult to include
it in the category of art objects.
The arrangement of the 13 notches on the boar tusk from the Mesolithic (Schela Cladovei
culture) of Schela Cladovei has analogies in a number of horse incisors found in the Middle
Magdalenian settlements of La Garma in Cantabria and Las Caldas in Asturia, both in Spain
(P. Arias Cabal, R. Ontañón Peredo, 2004, pp. 196-197, cat. No. 39-40).
- Boar tusk awl with chevron decoration, 4.9 cm long, with a maximum width of 1.7 cm,
the width of the active part at base of 0.52 cm and maximum thickness of 0.4 cm. The shape
of the item is convex-slightly concave, convergent at one end. This partly destroyed extremity
is also the active part of the tool. The tool blank was rectified by scraping especially towards its
active part.
127
The item is decorated on one face with a chevron motif which is oriented opposite the
direction of use of the tool as an awl (fig. 90). The chevron motif consists of rather superficial
incisions, being oriented towards the centre of the decorated area. Some of the incisions are
only visible under the microscope, the series on the left consisting of 14 incisions, while on the
right there are merely 12. The regularity of incisions pleads for the assumption that they were
made by a single individual. The fact that the incisions are barely visible may hypothetically
have two explanations. The first would be that the discretion of incisions was deliberate, as the
decoration was meant to have a symbolic value only to that particular artisan. The second
supposition is that the decoration is actually a draft which was to be later approached
(M. Vintilă, 2011).
- Engraved pebble. The oval-shaped pebble with relatively circular section and convex
edges is 5.2 cm long, 1.9 cm wide and 1.2 cm thick and has been found near a human skeleton,
being attributed to the funerary inventory of the deceased (V. Boroneanț, 1981). The decoration
consists of a few fine incisions with a V-shaped profile, which intersect and form an incipient
network (fig. 87/2). Some traces of red ochre have been also identified. There is no similarity
between this pebble and the well-known Azilian painted pebbles.
IV.1.b - Personal ornaments

- Stone pendant, black in colour, 3.8 cm long, 0.9 cm thick and wide, with convex-concave
sides (fig. 91). Knapping and scraping actions were performed before the execution of the
perforation. A first failed attempt of making the perforation was from one direction only;
consequently, drilling was bidirectional (fig. 91/1a, 1b).
- Bone fragment on which drilling was done by rotating a lithic implement from both faces
(fig. 91/2). Considering the general shape of the blank as well as the fact that the two bone
faces were not subjected to any shaping intervention, we may assume that the attempt to make
the perforation was merely an exercise.
IV.2 - Icoana
Located at the foot of the limy steep slope of the Ciucarul Mic in the Cazanele Mici
region, the settlement of Icoana belonged, administratively speaking, during the archaeological
excavations, to the village of Ogradena, Ieșelnița commune, Mehedinți department. At the
moment of discovery, the site was merely a narrow strip of land stretching between the Danube
bank and the rocky wall. It is not excluded that the settlement should have been originally part
of a rock shelter destroyed in the late 18th century when the road and the related retaining wall
were built. The discovery and the archaeological excavations are due to V. Boroneanț (1973;
2000). The richness and diversity of art objects in this settlement, recovered from a small area
in only three excavation campaigns, between 1967 and 1969, make us believe that this site is
indeed very important in defining the Schela Cladovei culture, perhaps even larger and more
significant than the eponymous station of this culture. Stratigraphically, at the Icoana
settlement, one can speak about an Epipalaeolithic level overlapped by a Mesolithic one, with
a sterile layer in between (Al. Păunescu, 2000). Previous studies would attribute the Icoana
128
finds to the Mesolithic, this classification being supported by several recent C-14 dates (tab.
11) (A. Boroneanț, A. Dinu, 2006; Dinu A., Soficaru A., Mirițoiu D., 2007).
Cultural Depth in m and Material used for dating Laboratory and age
layer sample context B. P.
Mesolithic 130 Sus scrofa bones AA 7750: 9044±88
Mesolithic 1.20 Sus scrofa bones AA65562: 8907±98
Mesolithic 2.10 Sus scrofa bones AA 66377:8855±93
Mesolithic 0.50 Coal Bln 1078: 8605±250
Mesolithic 2.10 Coal Bln 1077: 8265±100
Mesolithic - Coal Bonn 2: 8070±130
Mesolithic - Coal Bln 1056: 7445±80
Tab. 11 - C-14 (AMS) dates for the Mesolithic layers of Icoana.

- Engraved burnt antler point, with a length of 6.6 cm, medium width of 1.3 cm and
medium diameter of 1.2 cm (fig. 92/1). In the proximal part, the antler fragment has preserved
detachment stigmata resulted from percussion of the branch, because no regularisation was
done later. Although the antler is burnt on one side, it has a circular section in the proximal
and mesial parts and convex-concave edges, while in the distal part the section is plano-convex,
with rounded end. The active part of the tool was first rectified by scraping on both faces, then
by polishing perpendicular thereto. These actions resulted in the flattening of the distal part of
the tool.
On the unburnt side of the antler there is a fine decoration consisting of superficial
incisions with a V-shaped profile, which intersect and generate a network of quadrilaterals with
rhomboid aspect. For the most part, the incisions perpendicular to the longitudinal axis were
129
traced first, then the oblique ones followed. The decoration was made after the burning of the
antler on one face, probably by a single artisan who used one tool only.
- Antler mesial fragment, 6.7 cm long, medium width of 2 cm and medium diameter of 1.4
cm. The convex side of the antler was decorated, along a length of 5.8 cm, with transversal
notches, slightly variable in dimension and distance between them (fig. 92/4-6). The depth and
profile of incisions is asymmetrical V-shaped, depending on the inclination of the tool (fig. 92/7).
- Intermediate engraved antler item. The blank is longitudinally fragmented, with a plano-
convex profile and the following dimensions: length of 5.9 cm, maximum width of 1.2 cm and
average thickness of 0.6 cm (fig. 93). The distal part was worked by longitudinal abrasion and
the tool edges by scraping and polishing. After being prepared by abrasion and polishing, the
inner face was decorated, in the distal and mesial area, with incisions that are tilted relative to
the longitudinal axis, which intersect forming a network of quadrilaterals and rhombuses.
By means of the Keyence VHX 600 fibre-optic digital microscope the intersection points of
incisions could be more accurately observed and in the end there was an attempt to reconstruct
the order in which incisions were made (fig. 94). Unfortunately, due to the fracturing of the
item, about half of the initial surface of the decoration was lost.
- Engraved bone spatula of 7.1 cm in length, 1.4 cm average width and 0.5 cm average
thickness. Through the complexity and style of decoration it is one of the most interesting art
objects from the Mesolithic settlement of Icoana, which rather reminds of the Epigravettian
(Clisurean) decoration of Cuina Turcului (fig. 95). The inner face underwent shaping
operations, the last being polishing, with a view to giving this item the function of spatula.
Post-depositional actions, mainly biological and physico-chemical, were serious enough for one
to be able to identify other stigmata left by the working of the lower surface. In the distal part,
i.e. the functional part of the tool, the section is biconvex, sides are convergent and the extremity
is rounded and quite polished, which is consistent with the destination of the item as a spatula.
Classifying this item as a point (C. Beldiman, 2007) is not supported either by the general
morphology of the blank or by the fact that only the upper surface was chosen to be decorated,
as mentioned before, quite elaborately.
The decoration, which was partly affected by the longitudinal fracture of the item,
develops in the mesial and proximal part in two main registers. The first, which is simpler,
consists of two series of double parallel lines and is developed towards the distal part, transversal
relative to the longitudinal axis. The space between the parallel lines is crosshatched with short
oblique lines: six in the first series and at least four in the second. This register is completed by
two transversal parallel lines and a short incision to the right of the decorated area. The second
register, much more complex, is located in the proximal part, made up of two angles which
cross, while the two vertexes oppose each other. Each angle is formed of double lines
crosshatched with short incisions that are tilted relative to the lines they delimitate. We have
tried to reconstruct the order of tracing the incisions in this second register (by observations
with the fibre-optic digital microscope) consisting of the two crossed angles (fig. 95/4), but we
have failed to figure out which of the two registers was made first. For the entire decoration,
the incisions are deep, with asymmetric V-shaped profile (fig. 95/5-6). As in the proximal part
a few incisions suggesting that the angle motif kept going have been preserved, it means that
130
the initial decoration was in fact a crossed zigzag, which is truly an element of originality for
the Mesolithic at the Iron Gates and in Romania, in general.
The decoration on this item finds some stylistic analogies with the one described on an
Azilian harpoon in the Los Azules Cave in Asturias (Spain) (M. Menéndez, 2004). This
similarity between the decorations on the two items brings us somewhat closer to C. Beldiman’s
hypothesis (2007), according to which this item was a point.
- Fragmented bone rod of modest dimensions, of only 3.1 cm in length, 0.7 cm in width
and 0.7 cm in diameter. The item is circular in section and is fractured at both ends. The circular
decoration on this bone rod is rather hard to interpret because the difficulty of making it on
such a blank and probably inexperience did not allow the artisan to scribe continuous lines,
slightly tilted relative to the longitudinal axis (fig. 96/1). In the next stage, the decoration was
intended to be completed by short incisions between the parallel lines, perpendicular to them,
in order to create a succession of rhombuses. For the already mentioned reasons, the rhombuses
turned into incomplete quadrilaterals in very few cases. Incisions are not very deep, have a
V-shaped asymmetric or symmetric profile (fig. 96/2). Due to the multitude of incisions
concentrated over a small area, the item remains interesting enough.
- Bone rod fragment, plano-convex in section, convergent rectilinear edges, 1.8 cm long,
maximum width of 0.6 cm and maximum thickness of 0.3 cm (fig. 96/3). One of the faces is
covered with more or less parallel, not very deep incisions, often with U profile. It is hard to say
to what extent there was an intention to make a decoration in the true sense of the word or this
is rather mere scraping.
- Engraved bone flake with plane section and convex-slightly concave convergent sides,
which gives the item the crescent shape (fig. 96/4). The flake was detached from the bone wall
by percussion, without other subsequent workings (fig. 96/5) and seems to have been affected
by superficial burning. Its sizes are: length of 3 cm, medium width of 1.2 cm and medium
thickness of 0.6 cm. On the upper face, a zigzag decoration consisting of an alternation of two
simple and two double incisions, not too deep, with a generally asymmetric U-shaped profile,
was made. There is an assumption that this flake represents a rest of a harpoon (V. Boroneanț,
2000). The technological study under the fibre-optic digital microscope has not confirmed such
a supposition.
- Decorated antler fragment, 9.6 cm long, average width of 1.9 cm and average diameter of
2 cm. The proximal part was detached from the branch by percussion, with no significant
subsequent interventions. As a matter of fact, the rest of the antler surface was not subjected to
workings either, except perhaps the engraved face. In the proximal part, there was an attempt to
make a perforation, but we do not know why it was not finished. The decoration consists of
several parallel tilted incisions, characterised by countless returns. This prevents us from exactly
specifying the real number of incisions (fig. 96/6-7). The incisions are superficial with a V profile.
It is difficult to determine the purpose of the item, which has been presumed to have been meant
as a small bifacial chisel (M. Mărgărit, 2008) or a perforated baton (C. Beldiman, 2007).
- Incised awl on mammal ulna, 5.8 cm long, maximum width of 1.8 cm and 1.0 cm thick
(fig. 96/8). The distal part of the blank was worked by polishing in order to turn it into an awl.
A group of six series of incisions located in the proximal part of the tool is the decoration.
131
The series of lines, traced rather sloppily, of various lengths, are made up of 4, 2, 4, 2, 3, 1
incisions. The item preserves ochre traces on its surface.
- Bone point with incisions, 9.3 cm long, maximum width of 1.2 cm and maximum
thickness of 0.9 cm. The bone blank was regularised by scraping, increasingly deeper towards
the distal part, which is the active part of the point.
The incisions are somewhat circular, without discontinuity, absent from the concave side,
of variable dimensions, not necessarily parallel, being concentrated in the mesial part of the
item (fig.97/1). The number of significant incisions on the various sides is around 6-7, not very
deep and with U-shaped and exceptionally W-shaped profile, when deviated from their course.
One could not speak about logic in the manner of tracing the incisions; the impression is rather
of a skill exercise. Neither could one exclude the hypothesis according to which the incisions
were meant to fix the hafting elements of the point (M. Vintilă, 2011).
- Fragmented bone spatula, 9.9 cm long, 1 cm medium width and 0.7 cm medium
thickness. The bone antler was rectified by longitudinal scraping, deeper at the distal part,
where it was seconded by polishing, with a view to giving the item the function of spatula (fig.
97/3-4).
In the distal half, near the active front of the spatula, on the upper face, a decoration
consisting of chevron-organised incisions was made (fig. 97/2, 4). Four incisions to the right of
the decoration, two of which are doubled and deeper, unite in an angle with four other incisions
to the right, which are traced somewhat more discreetly (fig. 97/4). The decoration itself does
not reveal special artistic virtues.
- Perforated baton with decoration is one of the most interesting objects of Mesolithic art
(the Schela Cladovei culture) from the Iron Gates, due both to its being among the few
relatively intact art objects and to its stylistic particularities and possibly its function, somewhat
unusual for the Tardiglacial art in Romania. The antler the baton was made of kept its initial
morphology, being slightly curved, with convex-concave edges and oval section. The distal end
is fractured and the fractures along its length allowed the reconstruction of the entire antler.
The current dimensions of the item are: length - 22 cm, medium width – 2.2 cm and medium
thickness – 1.8 cm. Traces of detachment from the initial branch have not been preserved,
particularly due to the prolonged handling of the artefact. The entire antler surface was rectified
by longitudinal scraping in order to make the decoration.
The decoration is structured in three distinct registers. The first is located on the convex
side of the antler, where there are 58 short, deep enough notches with a V profile,
perpendicular-slightly tilted relative to the longitudinal axis (fig. 98/3, 8). Microscopic study
has allowed us to observe that most of them were traced from right to left and were painted
with ochre. The second register is placed on the face to the left, along a length of about 13 cm
and consists of 14 incisions tilted relative to the antler axis. These particular incisions unite and
create a zigzag motif which ends, towards the distal part, with a circle (fig. 98/1b, 2b, 6, 9b).
Under the fibre-optic digital microscope we have been able to note the entry points of incisions
and finally to propose a pattern of reconstructing the order in which they were traced (fig.
98/1b, 6, 7). The third register, located on the right face, is also formed of a zigzag motif, much
shorter, consisting of lines of various lengths and traced with much less skill (fig. 98/1a, 2a, 9a).
This ends with a circle as well.
132
The baton is obviously given this function also by the existence of a hole in the proximal
part, made from two parts, by rotating a lithic tool, without the surface having been previously
prepared (fig. 98/10-11).
Considering the particular importance of this splendid art object, we should regrettably
say it did not undergo a proper restoration; it is almost inconceivable that fractures should be
glued with polyvinyl acetate, as we noticed when we had the opportunity to study it, let alone
the fact that its place is not, almost half a century later, in a repository, but in the main exhibition
of an important museum. In fact, this is the case with most Epigravettian, Epipalaeolithic and
Mesolithic ornaments and art objects from the Iron Gates, which are hidden and forbidden to
the public at large, although they are part of the archaeological heritage of this country and
their importance certainly resonates at a universal level.
The zigzag decoration on the baton from Icoana is found on a harpoon from Zlotów and
a point from Podgorovka from the Late Palaeolithic in the southern Baltic Basin of Poland
(T. Plonka, 2017).
Some of the art objects from Icoana have not been accessible to us, which is why we
present only a few considerations and illustrate them with pictures from publications
(V. Boroneanț, 2000; Al. Păunescu, 2000; C. Beldiman, 2007, M. Mărgărit, 2008).
- Red deer antler fragment the surface of which seems not to have undergone special
preparations for the two registers of the decoration: the convex part with the 13 notches and
one face with a chevron motif made of two parallel incisions (fig. 99/1).
- Bone point fragmented at the proximal part (fig. 99/2) and with a quite complex circular
decoration. The decoration consists of chevron and zigzag motifs crosshatched with short
incisions. These are interrupted by two transversal parallel lines, having the space in between
crosshatched with oblique incisions. The two crosshatched parallel lines do not unite.
- Bone point fragmented at the distal part (fig. 99/3) and decorated in the proximal half.
The decoration consists of three double parallel lines in chevron. The space between the lines
of each motif is crosshatched with short parallel incisions.
- Engraved bone mesial fragment with three parallel slanting bands on one face, each made
up of two lines with the space in between crosshatched with short incisions, numbering 7, 8, 6
(fig. 99/4). Above these, there is a small angle with an incision that is parallel to one of the sides
and three parallel transversal lines intersected by an oblique one.
The Mesolithic (Schela Cladovei culture) settlement of Icoana, as compared to the other
similar settlements in the Iron Gorges area, excels through the decorated tools and the
ornaments made out of wild boar tusks.
- Fragmented boar tusk blade, 2.5 cm long, 1.3 cm wide and average thickness of 0.2 cm
(fig. 100/1-2). The boar tusk was turned into a blade by longitudinal fracturing and rectification
of sides by scraping, just as the active distal part, which seems to have been used for scraping.
The item is fractured in the proximal part. On the upper face there is a rather chaotic
decoration, created in two stages and with different tools. First, four incisions tilted relative to
the longitudinal axis were traced; they are slightly curved, with some deviations from the
proposed trajectory, quite deep, with asymmetric V-shaped profile. In the second stage, three
longitudinal incisions were made; they are much more refined and two of them extend along
the entire length of the item and seem convergent towards the proximal part, while the third
133
disappears in the mesial area. These are intersected by seven visible transversal incisions and
probably four others which are hardly noticeable with the naked eye. The combination of
longitudinal and transversal incisions creates the image of a ladder-shaped decoration. Many of
these superficial incisions suffered many returns in order to correct the trajectory, which points
to the artisan’s lack of experience.
- Small boar tusk chisel, with a length of 3.4 cm, medium width of 1.4 cm and medium
thickness of 0.9 cm (fig. 100/3). The tool was obtained first by the longitudinal fracturing of
the boar tusk by direct percussion, then the active front of the chisel was also achieved by
percussion. The blank was next rectified by scraping, thus achieving the triangular section of
the tool. The decoration consists of a variable number of parallel notches with a V profile on
the three sides (3-8-10), but they are more evident only on two of them. One should not rule
out that these notches may have been actually meant to facilitate tool hafting. Traces of ochre
have been observed, at a magnification between x100 and x200 under the digital microscope,
on the surface of the item.
- Boar tusk bladelet with decoration, 6.5 cm long, 2.7 cm average width and 0.3 cm average
thickness (fig. 100/4-5). The bladelet was achieved through the longitudinal sectioning of the
boar tusk and shaping by scraping the edges. After the removal of the specific tooth enamel,
the upper face was decorated with seven incisions, most of them parallel and slightly tilted
relative to the axis of the item with asymmetric V-shaped profile. Five incisions are more visible
as compared to the lateral ones.
- Boar tusk awl with decoration, 4.7 cm long, 2.1 cm maximum width and 0.4 cm thick,
with convex-concave section (fig. 100/6, 8). The active part of the tool was shaped by percussion
and scraping (fig. 101/1, 3-4). On the lower face of the tusk initial structure there is a decoration
consisting of a zigzag which is completed in the median part by several vertical incisions, very
close to each other, which may have been returns upon the same unique incision fig. 100/6, 8;
101/2). The zigzag is engraved with a burin the stigmata of which are typical of the “bar code”
style (fig. 101/5-8). According to V. Boroneanț (1980), the decoration on this item may
represent a schematised bird (fig. 100/8). The general aspect of decoration reminds of the
manner of execution of several paintings from the Gaura Chindiei Cave (Caraș-Severin
County) (fig. 100/9), which have been interpreted as depicting a bird (vulture) in flight
(V. Boroneanț, 1977). Furthermore, a similar decoration occurs on a wild boar tusk from the
Continenza Cave (P. Astuti, R. Grifoni Cremonesi, 2012).
- Boar tusk awl with an incision, convex-concave in section and a point at the distal part
which was shaped by scraping and which represents the active part of the tool. On the upper
face there is a transversal quite deep incision, with V profile (fig. 100/10), with regard to which
it is hard to say whether it represents some kind of decoration or only an incision that marked
the area where the fracturing of the blank was supposed to be carried out (M. Mărgărit, 2008).
IV.2.b - Personal ornaments

- Fragment of engraved boar tusk ornament. The ornament was made out of a blade which
had been obtained from a wild boar tusk, shaped by scraping, including on the lower face and
particularly in the perforation area. Polishing stigmata are present on the lower face as well.
134
The item preserves the convex-concave section and the tooth enamel on the upper face, which
gave the ornament a special aesthetic aspect (fig. 102/1). Unfortunately, the item is fragmented
and only half of it is available for study. Therefore, we can only estimate the initial dimension
of the ornament. A particular feature of this ornament, besides the perforation intended for
suspension, is given by the few incisions on the lower face of the tooth (fig. 102/2). Two of
them are deep, with a V-shaped profile and are part of an intended decoration, while the others
seem rather to have resulted from scraping the lower face, maybe even in order to facilitate
drilling.
- Fragment of boar tusk ornament. Technologically, this ornament does not differ from the
previous one, as the blank and the final product are similar (fig. 102/3). Even their
fragmentation is similar. What distinguishes them is the absence of any decoration on this item.
IV.3 - Veterani-Terrace
The Veterani-Terrace settlement is located on a fossilised alluvial cone in front of the

Veterani Cave, at the foot of the limy steep slope of the Ciucarul Mic. Administratively, the
settlement belonged to the village of Dubova, Plavișevița commune, Mehedinți County.
The site was discovered in 1968 and archaeological excavations began in 1969, when a part of
the deposit was attributed to the initial stage of the Schela Cladovei culture (V. Boroneanț,
1973). Instead, Al. Păunescu (2000) multiplies the habitation layers and identifies two
Epipalaeolithic levels overlapped by a Mesolithic one.

Bone spatula currently having the following dimensions: length of 4 cm, medium width
of 1.5 cm and medium thickness of 0.5 cm. This item was initially published in a much more
complete form (fig. 103/1) (V. Boroneanț, 1973) and later in the same form by Al. Păunescu
(2000) and C. Beldiman (2007), but we do not know if they conducted a direct study of the
artefact in the initial state of preservation. Only a part of the original item was available to us
and fortunately it was the decorated part (fig. 103/2-3). That is why we cannot make too many
considerations regarding the shaping of the blank and the functionality of the tool, apart from
the data already existing in the specialised literature.
The fragment we have studied is the mesial part of the item, which, in addition to the
fractures in the proximal and distal parts, has a longitudinal fracture that affected the decoration
on the right side of the tool. The lower face was certainly shaped, the last preserved stigmata
indicating a quite obvious abrasion, while the upper face seems not to have suffered significant
rectifications. The spatula function of this item has been mentioned by V. Boroneanț (2000), Al.
Păunescu (2000) and M. Mărgărit (2008), whereas C. Beldiman (2007) has considered it a point.
The decoration on the upper face of the item is extremely complex. The study under the
fibre-optic digital microscope has revealed that it consists of incisions of variable depths and
various directions made most likely in two stages, with different tools, without one being able
to tell whether there was one artisan or two (M. Vintilă, 2011).
135
There seems to be two registers. The most developed is on the upper face, the smaller on
the lower. The main motif of the decoration is the crosshatched zigzag with 4-5 oblique lines
parallel to each other. In its current shape, only four elements of the zigzags have been preserved
intact, while two others located laterally are only partially preserved due to the blank
fragmentation (fig. 103/2). It is very interesting that these zigzags are, as we have said, partially
continued in the lower face (fig. 103/3).
The crosshatched zigzag in the upper face is overlapped by a second zigzag motif, which
is much larger, made up of double or triple lines having the space between them crosshatched
with parallel, inclined incisions. Sadly, because of the longitudinal fracture, the complete image
of this decoration was lost, more precisely the zigzag tips in this second register. It is not
excluded that the decoration of the upper surface should have been made in two different stages,
considering the depth of incisions.
The general aspect of decoration on this spatula, the way it is organised and the depth of
incisions remind of that described on the upper face of a spatula, of bone also, from the
Mesolithic (Schela Cladovei culture) settlement of Icoana (fig. 95). Just as we have revealed the
stylistic resemblance between the decoration on the Icoana item and that on an Azilian harpoon
found in the Los Azules Cave in Asturias (M. Menéndez, 2004), we shall also invoke it for the
Veterani item, considered to be a spatula by V. Boroneanț (2000), Al. Păunescu (2000),
M. Mărgărit (2008) and a point by C. Beldiman (2007).
IV.3.b – Pebbles with incisions

In the Mesolithic (Schela Cladovei culture) settlement two stone pebbles, 12.6/10.3/7.5
cm and 8.4/6.5/4.4 cm, with superficial incisions have been discovered (fig. 104/1-2). As
mentioned in the case of the pebble found at Schela Cladovei (fig. 87/2), such pebbles have
nothing in common with the famous painted pebbles from the Western-European Azilian.
IV.4 - Ostrovul Corbului
The Mesolithic settlement of Ostrovul Corbului is located in the Gura Văii commune,
Mehedinți County, along the Iron Gates Gorges of the Danube. From the level attributed to
the Schela Cladovei culture, a necklace of Cyclope neritea has been mentioned. The number of
specimens of perforated snails shells is not known; it has been assumed that some of them were
to be worked (V. Boroneanț, 2000).
136
CONCLUSIONS
The Neanderthal man’s symbolism has become quite recently a topic of discussion in
Romania, with the discovery of ochre and particularly of ochre-preparation containers in the
Cioarei Cave from Boroșteni. The containers for the preparation of ochre in the Cioarei Cave
are evidence that ochre was used for a certain purpose by Neanderthal communities, for instance
for body painting (M. Cârciumaru, 2000; M. Cârciumaru et al., 2000, 2002, 2012, 2015).
Furthermore, the discovery of cave bear skulls in curious positions in the Cioarei Cave has led
to discussions on the controversial “cave bear cult” practised by the Neanderthal man. This
assumption was to be supported by the find in the Rece Cave (the Apuseni Mountains)
(C. Lascu 1999; C. Lascu et al. 1996).
At the same, in the Cioarei Cave from Boroșteni, a geode painted with ochre was found,
pointing out undeniably to the Neanderthal man’s symbolism. It completes the list of unusual
objects the Neanderthals introduced into their caves, while its being painted with ochre invests
it with additional symbolic values (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, M. Țuțuianu-Cârciumaru,
2012; M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, O. Cîrstina, 2014).
The first authentic ornaments attributed to the Palaeolithic in Romania were only
mentioned in 1962 (C. S. Nicolăescu-Plopşor, Al. Păunescu şi I. Pop, 1962), rather late as
compared to similar finds in the rest of Europe. These are the two perforated teeth recovered
from the Gravettian level documented in the Gura Cheii Cave of Râșnov. It was only almost
20 years later that the first Gravettian stone pendant would be found at the Mitoc-Malul
Galben settlement (V. Chirica, 1982) and after more than 10 years (in 1993), the first bone
pendant was discovered at Mitoc-Malul Galben as well (M. Otte, V. Chirica, C. Beldiman,
1995). The 1995, archaeological excavations in the Cioarei Cave were to lead to the discovery
of a necklace made up of a silicified marly sandstone pendant, an incisor and a phalanx of Ursus
spelaeus, both perforated, whereas those of 1996 revealed a slightly conical pendant of highly
silicified sandstone, a bone bead and another bead made out of a ‘soda straw’ stalactite
(M. Cârciumaru, R. Dobrescu, 1997; M. Cârciumaru, M. Otte, R. Dobrescu, 1996).
These were all the Palaeolithic ornaments found in Romania before archaeological
excavations from the settlement of Poiana Cireșului-Piatra Neamț were resumed in 1998, under
the coordination of Marin Cârciumaru (M. Cârciumaru et el., 1999). Research in this site
meant a radical change in the manner of approaching archaeological excavations, based on the
three-dimensional recording of each found object, reference to a single zero point, millimetric
removal of sediment in the cultural layers, utilisation of wood tools in order to protect the most
fragile artefacts etc. This rigorous system of research of a Palaeolithic site has proved its
efficiency from the very beginning, because during the first year of excavation, the first art object
was found in the Gravettian I layer, dated to around 20,000 years B.P., consisting of a bone
engraved on the upper face (tab. 12). The excavation campaigns which went on uninterruptedly
until 2007 were to reveal a perforated red deer canine and an engraved quartzite pebble in 2001;
a beautifully engraved diaphysis, a first Palaeolithic pipe made out of a reindeer phalanx and a
137
perforated wolf canine in 2002; a bone engraved on the median part of the upper surface in
2003; 10 perforated Lithoglyphus naticoides shells recovered in 2004, which, together with two
other specimens found in 2006, formed the first shell necklace from Gravettian in Romania.
Also in 2006, a few very small bone fragments engraved with various motifs were discovered,
amounting at eight following the 2007 excavations, which were to provide an engraved horse
metapodium as well.
After two years of interruption, the excavations from Poiana Cireșului were resumed by
Marin Cârciumaru under different auspices, alongside of a team of collaborators that had been
largely changed. The rigour and intensity of research acquired superior values and the results
stand as proof.
Since 2013, the responsibility of Poiana Cireșului investigations has been yielded to and
assumed by Elena-Cristina Nițu, who has made sure that research will continue at a scientific
level that should meet the requirements of the site importance and that results should be
integrated within the Central and Eastern European Palaeolithic. In 2013, a significant
discovery was made in this site, namely of one of the most interesting Gravettian decorated
stone pendants. 2014 brought with it the recovery of a large number of personal ornaments and
art objects from the Gravettian I: a laterally engraved bone, a reindeer metapodium with
incisions, a perforated fox canine, a perforated red deer canine and a calcareous marl bead. In
2015, an exceptional discovery for the Palaeolithic in Romania was made: the first
anthropomorphic sculpture along with a laterally engraved rib, two perforated Cyclope shells
and a Dentalium one – all of which representing a novelty for the Gravettian art in our country
(M. Cârciumaru et al., 2018). The excavation of the Gravettian III level in 2016 was to
significantly complete the collection of perforated Lithoglyphus shells and was to uncover a new
species, Homalopoma sanguineum, whose origin is exclusively Mediterranean, which implies the
existence of contacts between the Poiana Cireșului communities and others from extremely
remote areas.
The 2017 archaeological excavations led to an increase in the number of perforated shells,
with 4 more specimens added to the collection of Lithoglyphus. The year 2018 was marked by
several very special discoveries: probably a serpentinite statuette fragment from the Gravettian
II, 6 perforated shells of Lithoglyphus naticoides in the Gravettian III level and a perforated shell
of Potamides bicostatus retrieved for the first time from the Gravettian I level, obtained from a
Sarmatian outcrop about 100 km away, as well as a perforated fox tooth.
As can be seen, the archaeological excavations from Poiana Cireșului-Piatra Neamț
settlement in the last 20 years have significantly enriched the collection of personal ornaments
found in Palaeolithic settlements in Romania; currently this site provides 85% of the entire
number of ornaments discovered in Gravettian settlements so far (fig. 14) and over 94% of all
Gravettian art objects in our country (fig. 15). It may be said that indeed the investigations
conducted at the settlement of Poiana Cireșului have helped put Romania on the map of such
discoveries in Europe, for this site is now considered essential for the Palaeolithic on the
old continent.
138
No. YEAR OF NAME SITE

DISCOVERY
1 1962 Perforated red deer canine Gura Cheii-Râșnov Cave
2 1962 Perforated fox canine Gura Cheii-Râșnov Cave
3 1981 Engraved cortex pendant Mitoc-Malul Galben
4 1993 Herbivore diaphysis pendant Mitoc-Malul Galben
5 1995 Highly silicified marly sandstone engraved Cioarei-Boroșteni Cave
pendant
6 1995 Perforated Ursus spelaeus incisor Cioarei-Boroșteni Cave
7 1995 Perforated Ursus spelaeus phalanx Cioarei-Boroșteni Cave
8 1995 Beads of “soda-straw” stalactite Cioarei-Boroșteni Cave
9 1996 Highly silicified sandstone circular pendant Cioarei-Boroșteni Cave
10 1996 Bone bead Cioarei-Boroșteni Cave
11 1998 Bone engraved on upper face Poiana Cireșului-Piatra Neamț
12 2001 Engraved pebble Poiana Cireșului-Piatra Neamț
13 2001 Perforated red deer canine Poiana Cireșului-Piatra Neamț
14 2002 Engraved diaphysis Poiana Cireșului-Piatra Neamț
15 2002 Reindeer phalanx pipe Poiana Cireșului-Piatra Neamț
16 2002 Perforated wolf canine Poiana Cireșului-Piatra Neamț
17 2003 Medially engraved bone Poiana Cireșului-Piatra Neamț
18 2004 10 perforated shells-Lithoglyphus naticoides Poiana Cireșului-Piatra Neamț
19 2006 2 perforated shells -Lithoglyphus naticoides Poiana Cireșului-Piatra Neamț
20 2006-2007 Variously engraved small bone items Poiana Cireșului-Piatra Neamț
21 2007 Engraved horse metapodium Poiana Cireșului-Piatra Neamț
22 2013 Engraved siltite pendant Poiana Cireșului-Piatra Neamț
23 2014 Bone engraved on the side Poiana Cireșului-Piatra Neamț
24 2014 Reindeer metapodium with incisions Poiana Cireșului-Piatra Neamț
25 2014 Perforated fox canine Poiana Cireșului-Piatra Neamț
26 2014 Perforated red deer canine Poiana Cireșului-Piatra Neamț
27 2014 Calcareous marl bead Poiana Cireșului-Piatra Neamț
28 2015 Rib engraved on the side Poiana Cireșului-Piatra Neamț
29 2015 Anthropomorphic statuette Poiana Cireșului-Piatra Neamț
30 2015 2 perforated shells-Cyclope sp. Poiana Cireșului-Piatra Neamț
31 2015 1 shell -Dentalium sp. Poiana Cireșului-Piatra Neamț
32 2016 19 perforated shells-Lithoglyphus naticoides Poiana Cireșului-Piatra Neamț
33 2016 3 perforated shells-Lithoglyphus apertus Poiana Cireșului-Piatra Neamț
34 2016 10 perforated shells-Homalopoma sanguineum Poiana Cireșului-Piatra Neamț
37 2018 1 perforated shell -Potamides dicostatus Poiana Cireșului-Piatra Neamț
38 2018 Perforated fox canine Poiana Cireșului-Piatra Neamț
39 2018 Fragment of anthropomorphic statuette (?) Poiana Cireșului-Piatra Neamț
Tab. 12 – The chronology of discovery of art objects and personal ornaments in the
Gravettian settlements of Romania
139
Evidence of Epigravettian art in Romania is documented for the early stage at the
settlement of Țibrinu in Dobruja and for the late stage in the Danube Gorges area at the Iron
Gates, particularly the Cuina Turcului rock shelter and the Climente II Cave. Unfortunately,
at Țibrinu, the discovery of a perforated bear canine and that of a bone pendant with rich
geometric engravings lack a stratigraphic context. Instead, the discovery of numerous art objects
from the Late Epigravettian at the Iron Gates is provided with well-specified archaeological
contexts, supported by coherent C-14 dates (C. S. Nicolăescu-Plopșor, M. Davidescu,
Șt. Roman, V. Boroneanț, 1965; Al. Păunescu, 1970, 1978; V. Boroneanț, 2000).
The Epigravettian level at Cuina Turcului rock shelter has delivered a various collection of
adornments consisting of 8 perforated red deer canines, a specimen of beaver incisor, one of
boar, one of bovid, one of herbivore and another one of wolf, a red deer antler pendant and a
Dentalium bead. Art objects mainly comprise variously engraved utility objects, such as
smoother, spatula, plaque, awl etc. The geometric decoration stands out through parallel double
lines, traced firmly and with a special talent, which creates an aesthetic current typical of the
Epigravettian in this region.
Epipalaeolithic art is concentrated exclusively in the Iron Gates area in one of the levels
identified at the Cuina Turcului rock shelter. Art objects no longer live up to the artistic values
achieved in the Epigravettian level in this settlement, except a horse phalanx, which, through
the manner in which engravings were made, seems to belong rather to the Epigravettian level.
Ornaments are represented in the Cuina Turcului Epipalaeolithic mainly by the perforated
shells belonging to the Lithoglyphus naticoides, L. apertus, Nasa (Cyclope) sp., Zebrina detrita,
Theodoxus transversalis, T. danubius species.
Mesolithic settlements where art objects and ornaments have been discovered are also
gathered in the Danube Gorges area at the Iron Gates, namely Schela Cladovei, Icoana,
Veterani Terrace and Ostrovul Corbului. Although the engravings made on bone or red deer
antler blanks are not always very deep, they sometimes excel through the refinement of
incisions, the diversity and complexity of decoration. A number of art objects are remarkable,
such as a boar tusk awl from Schela Cladovei, a fragment of a small engraved red deer chisel,
an engraved bone spatula, a perforated baton with decoration, the boar tusk ornaments from
Icoana and a beautifully engraved bone spatula from Veterani Terrace.
In relation to the density of Palaeolithic settlements in Romania, the discoveries of
ornaments and art objects attributed to this period are extremely scarce. There are nevertheless
two areas of concentration of such finds. As regards the Gravettian culture, the Poiana
Cireșului-Piatra Neamț site indubitably stands out, for, as already mentioned, it has provided a
large proportion of the art objects found on the Romanian territory so far. The Cioarei Cave
from Boroșteni and the open-air settlement of Mitoc-Malul Galben add to it, but with rather
low percentages. As for the Epigravettian-Epipalaeolithic-Mesolithic, the situation is similar,
for they are overwhelmingly attested in the Danube Gorges area at the Iron Gates. The reasons
underlying this abnormal, at a first sight, situation are, in our opinion, objective. First, there is
a matter of approaching archaeological excavations, in terms of the rigour with which the
scaling of cultural layers is done. In order to retrieve objects, some of which are very fragile, of
millimetric dimensions, such as the perforated shells, the use of extremely fine tools, made of
wood, is required, thus allowing the sediment to be removed in very thin layers. Applying such
140
a research method has led to the discovery of an important number of art objects and ornaments
at the Poiana Cireșului settlement, which has turned this site into the depositary of the largest
part of the Gravettian art treasure in Romania. To all this one may certainly add the consistency
in researching a settlement or even a region with Palaeolithic sites. From this point of view, we
are very close to explaining the concentration of Epigravettian-Epipalaeolithic-Mesolithic art
in the Iron Gates area. Here the situation was favoured by the implementation of an extensive
research programme entailed by the construction of the hydro-energetic system in this region,
under the authority and guidance of the creator of Palaeolithic research studies in Romania -
C. S. Nicolăescu-Plopșor, who would keep watch and impose the rhythm, method and exigency
needed to recover the archaeological material.
We believe that only when all these aspects become a natural practice in the research of
Palaeolithic settlements in Romanian can we expect the number of discoveries to increase.
141
ILUSTRATIONS
ILUSTRAȚII

Fig. 1 – Sites with symbolic testimonies, Palaeolithic personal ornaments and art object in Romania.
Fig. 1 – Siturile cu mărturii simbolice, podoabe și obiecte de artă paleolitice din România.

< =

Fig. 2 – Cioarei-Boroșteni Cave. 1-southern rim of Vâlcan Mountains; 2-the limestone spur Cioara in which the cave is
carved; 3-entrance to the Cioarei Cave; 4-excavated sections (red square: a – concentration of four ochre containers in layer E;
b – concentration of two ochre containers in layer E); 5-stratigraphic profile; 6-synthetic palynological diagram and C-14 dates
(1-cold climate trees; 2- termophilous trees; 3-6 – pollen of various herbs (after M. Cârciumaru, 1977; 1999; 2000).
Fig. 2 – Peștera Cioarei-Boroșteni. 1-rama sudică a munților Vâlcan; 2-pintenul de calcar Cioara în care este săpată
peștera; 3-intrarea peșterii Cioarei; 4-secțiunile săpate (caroul roșu: a - concentrarea a patru recipiente de ocru din stratul
E; b - concentrarea a două recipiente de ocru din stratul E); 5-profil stratigrafic; 6-diagrama polinică sintetică și datările
C-14 (1-arbori de climă rece; 2-arbori termofili; 3-6 - polen de diferite ierburi (după M. Cârciumaru, 1977; 1999; 2000).

: ;

Fig. 3 – Ochre and severed stalagmites probably with a view to obtaining blanks for containers. 1-sandstone with
yellow-orange mineralisation; 2-3 ochre samples; 4-stalagmites severed in the upper part found in the cave deposit.
Fig. 3 – Ocru și stalagmite retezate, probabil în vederea obținerii suporturilor pentru recipiente. 1-gresie cu
mineralizări de culoare galben-portocaliu; 2-3 mostre de ocru; 4-stalagmite decupate în partea superioară descoperite în
depozitul peșterii.

Fig. 4 – Upper face of containers 1-4 of the Cioarei-Boroșteni Cave (scale = 1 cm).
Fig. 4 – Fața superioară a recipientelor 1-4 din peștera Cioarei-Boroșteni (scara = 1 cm).

Fig. 5 – Upper face of containers 5-8 of the Cioarei-Boroșteni Cave (scale = 1 cm).
Fig. 5 – Fața superioară a recipientelor 5-8 din peștera Cioarei de la Boroșteni (scara = 1 cm).
8 9

Fig. 6 – Containers from the Villars Cave (France). 1-container in calcite crust; 2-container made of the upper part
of a stalagmite (after B. and G. Delluc, 1974).
Fig. 6 – Recipiente din peștera Villars (Franța). 1-recipient în crustă de calcit; 2-recipient din partea superioară a
unei stalagmite (după B. et G. Delluc, 1974).

Fig. 7 – The Cioarei Cave-containers 1 and 2. 1a-c upper face, profile and lower face; 1d-superposed layers of
pigments; 1e-f – drawings of the upper face and profile; 1g-various colour pigments; 1h-combination of black, red and
other colour hues; 2a-c – upper face, profile and lower face; 2d- colour overlay; 2e-f – drawings of the upper face and
profile; 2g – scraping marks; 2h, j-combination of black with other hues; 2i-isolated pigments (1d, 1g-h; 2d, 2g-j – images
obtained with fibre optic microscope) (scale: 1a-c; 2a-c=1cm; 1d, g-h; 2d, g-j=0,25 mm).
Fig. 7 – Peștera Cioarei-recipientele 1 și 2. 1a-c fața superioară, profil și fața inferioară; 1d- strate de pigmenți
suprapuse; 1e-f - desene ale feței superioare și profilului; 1g- pigmenţi de culori diverse; 1h- combinaţia de negru, roşu şi
alte nuanţe de culoare; 2a-c - fața superioară, profil și fața inferioară; 2d- suprapunere de culori; 2e-f - desene ale feței
superioare și profilului; 2g - urme de raclaj; 2h, j- combinaţie de negru cu alte nuanţe; 2i- pigmenţi izolaţi (1d, 1g-h; 2d,
2g-j - imagini cu microscopul cu fibră optică) (scara: 1a-c; 2a-c=1cm; 1d, g-h; 2d, g-j=0,25 mm).

Fig. 8 – The Cioarei Cave - containers 3 and 4. 3a-c upper face, profile and lower face; 3d-3e drawings of the upper
face and profile; 3f - ochre traces inside the container; 4a-c upper face, profile and lower face; 4d - ochre traces inside
the container; 4e-f - drawings of the upper face and profile; 4g - scraping marks inside the container (3f; 4d, 4g - images
obtained with fibre-optic digital microscope) (scale: 3a-c; 4a-c=1cm; 3f; 4d, g=0,25 mm).
Fig. 8 – Peștera Cioarei - recipientele 3 și 4. 3a-c fața superioară, profil și fața inferioară; 3d-3e desene ale feței
superioare și profilului; 3f-urme de ocru din interiorul recipientului; 4a-c fața superioară, profil și fața inferioară; 4d-urme
de ocru din interiorul recipientului; 4e-f - desene ale feței superioare și profilului; 4g - urme de raclaj în interiorul
recipientului (3f; 4d, 4g - imagini cu microscopul digital cu fibră optică) (scara: 3a-c; 4a-c=1cm; 3f; 4d, g=0,25 mm).

Fig. 9 – Containers 5 and 6. 5a-c upper face, profile and lower face; 5d-e drawing of the upper face and profile;
5f- scraping stigmata inside the couvette; 5g-colour layer; 5f-concentration of pigments of various hues; 6a-c upper face,
profile and lower face; 6d-e drawing of the upper face and profile; 6f-ochre and black colour inside the cuvette (5f, g, h;
6f - images obtained with fibre-optic digital microscope) (scale: 5a-c; 6a-c=1 cm; 5f-h; 6f=0,25 mm).
Fig. 9 – Recipientele 5 și 6. 5a-c fața superioară, profil și fața inferioară; 5d-e desen al feței superioare și profilului;
5f-stigmate de raclaj în interiorul cuvetei; 5g-strat de culoare; 5f-concentrare de pigmenţi cu nuanțe diverse; 6a-c fața
superioară, profil și fața inferioară; 6d-e desen al feței superioare și profilului; 6f-ocru și culoare neagră din interiorul
cuvetei (5f, g, h; 6f - imagini obținute cu microscopul digital cu fibră optică) (scara: 5a-c; 6a-c=1 cm; 5f-h; 6f=0,25 mm).

Fig. 10 – Containers 7 and 8. 7a-c upper face, profile and lower face; 7d-e drawing of the upper face and profile;
7f- pigments and superposed layers of paint; 8a-c upper face, profile and lower face; 8d-e drawing of the upper face and
profile; 8f- shade of yellowish ochre and residues of pigments (7f, 8f - images obtained with fibre-optic digital microscope)
(scale: 7a-c; 8a-c=1cm; 7f; 8f=0,25 mm).
Fig. 10 – Recipientele 7 și 8. 7a-c fața superioară, profil și fața inferioară; 7d-e desen al feței superioare și profilului;
7f - pigmenţi şi strate de vopsea suprapuse; 8a-c fața superioară, profil și fața inferioară; 8d-e desen al feței superioare și
profilului; 8f- nuanţă de ocru gălbui și resturi de pigmenţi (7f, 8f-imagini obținute cu microscopul digital cu fibră optică)
(scara: 7a-c; 8a-c=1cm; 7f; 8f=0,25 mm).
8 9 :
<
;

>
? @
87

Fig. 11 – Geode from the Cioarei-Boroșteni Cave. 1-4 images of the geode; 5 initial aspect of the geode covered with
a calcium carbonate crust; 6 geode under tomograph; 7-10 3D images of the geode structure obtained with the tomograph.
Fig. 11 – Geoda din peștera Cioarei-Boroșteni. 1-4 imagini ale geodei; 5 aspectul inițial al geodei acoperită de o crustă
de carbonat de calciu; 6 geoda la tomograf; 7-10 imagini 3D obținute la tomograf asupra structurii geodei.

8 9 :
; <

Fig. 12 – Ochre, bitumen or resin and abrasion marks on the surface of the geode from the Cioarei Cave obtained by
means of the fibre optic digital microscope. 1-2 traces of red ochre; 2 red ochre covered by a bitumen or resin layer; 4 3D
image of the bitumen or resin layer; 5 stigmata resulted from abrasion (scale=0,25 mm).
Fig. 12 – Ocru, bitum sau rășină și urme de abraziune pe suprafața geodei din peștera Cioarei, obținute cu microscopul
digital cu fibră optică. 1-2 urme de ocru roșu; 2 ocru roșu acoperit cu un strat de bitum sau rășină; 4 imagine 3D a stratului
de bitum sau rășinei; 5 stigmate rămase în urma abraziuni (scara=0,25 mm).

Fig. 13 – Evidence of the cave bear cult: 1 - the Cioarei-Boroșteni Cave; 2-3 - Ursus spelaeus skulls in the Rece Cave;
4 – reconstruction in the Rece Cave (after 1-M. Cârciumaru, 2000; 2-4 – C. Lascu, 1997, 2001; C. Lascu et al., 1996).
Fig. 13 – Mărturiile cultului ursului de peșteră: 1 - peștera Cioarei-Boroșteni; 2-3 - cranii de Ursus spelaeus din peștera
Rece; 4 – reconstituire din peștera Rece (după 1-M. Cârciumaru, 2000; 2-4 – C. Lascu, 1997, 2001; C. Lascu et al.,
1996).

4

"! <:3;?>DCA4
%'**4 "!! %+((! ;C3=<:DB:3 3
(% )

"! %!! <:3;?>DCA4

%'**4 %+((! ;C3=<:DB:43 3
(% )

"! %!! <:3;?>DCA4

%'**4 %+((! ;C3=<:DB:3 3

(% )
"! "-!! <:3;?>DCA4

%'**4 %+((! ;C3=<:DB:3 3
(% )
"! "-!! <:3;?>DCA4

%'**4 %+((! ;C3=<:DB:3 3
(% )
'(%*%
4'!"+ %!! %+((! <<3;@:DC:3 3

'(%*% "-!!
4'!"+ %+((! <<3;@:DC:3 3

%!*
#%+((! ;B3=?:D<::3 3
*!
!!

*! %!! #%+((! ;<3:?:D;<:5

*%** 6B( &7 ;;3C@:D@:3 3

*! "%!&"% #%+((! ;<3:?:D;<:5

*%** ;;3C@:D@:3 3
*! +%!&"% #%+((! ;<3:?:D;<:5

*%** ;;3C@:D@:3 3

*! "+!&"% #%+((! ;<3:?:D;<:5

*%** ;;3C@:D@:3 3

*! %+"% #%+((! ;<3:?:D;<:5

*%** !&"% ;;3C@:D@:3 3

*! "!&"% #%+((! ;<3:?:D;<:5

*%** ;;3C@:D@:3 3

'(% %!! #%+((! ;<3<<:D?B4

!( 6=( &7 ;:3B>:D?:3 3

'(% "-!! #%+((! ;<3<<:D?B4

!( ;:3B>:D?:3 3

'(% <?3C::D;<:4

"%4 !&"% %+((! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!
'(% <?3C::D;<:4

!#% "%4 #! %+((! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!

"! <:3;?>DCA5
%'**4 (( %+((! ;C3=<:DB:3 3
(% )

'(% <?3C::D;<:4

"%4 &!&("! %+((! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!
'(% .& <?3C::D;<:4

"%4 &!&("! %+((! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!
%%*)

("4
*

! "%(- %+((! <@3A::D;3:>:3 3

("4
* "!#.&& <:3?>:D;;:5
! 6%+"%7 %+((! <:3=::DA::3 3

*! %!(% #%+((! ;<3:?:D;<:5

*%** ;;3C@:D@:3 3

%!* %!(% #%+((! ;B3=?:D<::3 3

"! <:3;?>DCA4
%'**4 %"*& % %+((! ;C3=<:DB:3 3
(% )

)
'(% <?3C::D;<:4
"%4 "! %+((! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!

'(% <?3C::D;<:4
"%4 ((( %+((! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!

"! %"%(&& <A3=<;D<=>4

%'**4 " %+((! <?3=C:D;>:3 3
(% )

6>>( &7

"! %"%(&& <A3=<;D<=>4

%'**4 " %+((! <?3=C:D;>:3 3
(% )
6;:( &7

"! %"%(&& <:3;?>DCA5

%'**4 "
%+((! ;C3=<:DB:3 3
!##)
(% )
6<( &7

"! &#3 %+((! <:3;?>DCA5

%'**4 6;( 7 ;C3=<:DB:3 3
(% )

"! %"%(& %+((! <:3;?>DCA5

%'**4 " ;C3=<:DB:3 3
(% (

6;( 7
'(% &#3 #%+((! ;<3<<:D?B4

!( 6;( 7 ;:3B>:D?:3 3
*! &#3 #%+((! ;<3:?:D;<:5

*%** 6;( 7 ;;3C@:D@:3 3

4

"! <:3;?>DCA4
%'**4 !!*# %+(! ;C3=<:DB:3 3
(% )

"! !!% <:3;?>DCA4

%'**4 %+(! ;C3=<:DB:43 3
(% )

"! !!% <:3;?>DCA4

%'**4 %+(! ;C3=<:DB:3 3
(% )

"! !!+*# <:3;?>DCA4

%'**4 %+(! ;C3=<:DB:3 3
(% )

"! !!+*# <:3;?>DCA4

%'**4 %+(! ;C3=<:DB:3 3
(% )
'(%*%
4'!"+ !!% %+(! <<3;@:DC:3 3

'(%*% !!+*#
4'!"+ %+(! <<3;@:DC:3 3

"%+"'(&(+"

%!* !! #%+(! ;B3=?:D<::3 3

*! !!% #%+(! ;<3:?:D;<:5

*%** 6B- #%7 ;;3C@:D@:3 3

*! !&+ #%+(! ;<3:?:D;<:5

*%** &(%) ;;3C@:D@:3 3
*! !&+&("% #%+(! ;<3:?:D;<:5

*%** ;;3C@:D@:3 3

*! !&+ #%+(! ;<3:?:D;<:5

*%** "+* ;;3C@:D@:3 3

*! !&+ #%+(! ;<3:?:D;<:5

*%** %+"% ;;3C@:D@:3 3

*! !&+*# #%+(! ;<3:?:D;<:5

*%** ;;3C@:D@:3 3

'(% !!% #%+(! ;<3<<:D?B4

!( 6=- #%7 ;:3B>:D?:3 3

'(% !!+*# #%+(! ;<3<<:D?B4

!( ;:3B>:D?:3 3

'(% !&+ <?3C::D;<:4

"%4 %+(! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!

#% '(% ! <?3C::D;<:4

"%4 %+(! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!

"! <:3;?>DCA5
%'**4 (( %+(! ;C3=<:DB:3 3
(% )

'(% %&&( <?3C::D;<:4

"%4 %+(! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!

'(% %&!(!& <?3C::D;<:4

"%4 &( %+(! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!

%%*"-

("4
*
! "%(- %+(! <@3A::D;:>:3 3

("4
* /"& <:3?>:D;;:5
! 6%+"%7 %+(! <:3=::DA::3 3

*! "%!% #%+(! ;<3:?:D;<:5

*%** ;;3C@:D@:3 3

%!* "%!% #%+(! ;B3=?:D<::3 3

"! <:3;?>DCA4
%'**4
%! %+(! ;C3=<:DB:3 3
(% ) %"&

'(% <?3C::D;<:4

( #
"%4 & %+(! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!

'(% <?3C::D;<:4
"%4 ((( %+(! <=3?A:D<=:3 3
"%"'(!

"! <A3=<;D<=>4

%'**4
%+(! <?3=C:D;>:3 3
(% ( 6>>- #%7

"! <A3=<;D<=>4

%'**4 %+(! <?3=C:D;>:3 3
(% ) 6;:- #%7

"!
<:3;?>DCA5
&!"#""'(&(*
%'**4 6<- #%7 %+(! ;C3=<:DB:3 3

(% )

"! &#3 %+(! <:3;?>DCA5

%'**4 6;- #%7 ;C3=<:DB:3 3

(% )

"! %+(! <:3;?>DCA5

%'**4
;C3=<:DB:3 3
(% ) 6;- #%7
'(% &#3 #%+(! ;<3<<:D?B4

!( 6;- #%7 ;:3B>:D?:3 3

*! &#3 #%+(! ;<3:?:D;<:5

*%** 6;- #%7 ;;3C@:D@:3 3

Fig. 14 – Personal ornaments found in the Upper Palaeolithic of Romania.

Fig. 14 – Podoabele descoperite în Paleoliticul superior din România.
"* .$*("# ,#*,( *"% "*,()

"! !%+ <:3;?>DCA4

%'**4 (% #.&& %+((! ;C3=<:DB:3 3

)

"! !%+"%& <:3;?>DCA4

%'**4 (% (#"* %+((! ;C3=<:DB:3 3

)

"! <:3;?>DCA4
%'**4 (% !%+"! %+((! ;C3=<:DB:3 3

)

"! <:3;?>DCA4
%'**4 (% !%+"! %+((! ;C3=<:DB:3 3
)

"! <:3;?>DCA4
%'**4 (% !%+"! %+((! ;C3=<:DB:3 3

)

"! <:3;?>DCA4
%'**4 (% !%+% %+((! ;C3=<:DB:3 3

)

"! %"*&. <:3;?>DCA4

%'**4 (% !%+& %+((! ;C3=<:DB:3 3
) "!( &

"! !%+ <:3;?>DCA4
%'**4 (% $*%(/(# %+((! ;C3=<:DB:3 3

)

"! !%#!-4
%'**4 (% &"*!4#%"*! %+((! <:3;?>DCA4
) (""& ;C3=<:DB:3 3

"! !%+%!% <:3;?>DCA4
%'**4 (% (#"* %+((! ;C3=<:DB:3 3
)

( "
"! &%#!(!( %+((! <?3;=?D;?:3 34
%'**4 (% <=3><:D=;:3 3
)

,""
"! !(%"#" "%# <:3;?>DCA4
%'**4 (% %#%&!(("! %+((! ;C3=<:DB:3 3
)

(%"+ !%+%#( %+((! 4

(

"* *("'("$ ,#*,( ()* $ "%

"! <:3;?>DCA4
%'**4 (% /%+( %+(! ;C3=<:DB:3 3

)

"!
(#" <:3;?>DCA4
%'**4 (% %+( %+(! ;C3=<:DB:3 3

)

"! <:3;?>DCA4
%'**4 (% &%+( %+(! ;C3=<:DB:3 3

)

"! <:3;?>DCA4
%'**4 (% &%+( %+(! ;C3=<:DB:3 3
)

"! <:3;?>DCA4
%'**4 (% &%+( %+(! ;C3=<:DB:3 3

)

"! <:3;?>DCA4
%'**4 (% "&(%+( %+(! ;C3=<:DB:3 3

)

"! (%+( <:3;?>DCA4

%'**4 (% !"& %+(! ;C3=<:DB:3 3
) !&*!

"! (*%)( <:3;?>DCA4
%'**4 (% %+( %+(! ;C3=<:DB:3 3

)

"! !%!4
%'**4 (% !&(%* !( %+(! <:3;?>DCA4
) &*( ;C3=<:DB:3 3

"!
(#" <:3;?>DCA4
%'**4 (% %!%+( %+(! ;C3=<:DB:3 3
)

(
"! #%*%(! %+(! <=3><:D=;:3 34
%'**4 (% &%#!(!( <?3;=?D;?:3 3
)

#%/!(%
"! !(%"#" "% <:3;?>DCA4
%'**4 (% ! ! %+(! ;C3=<:DB:3 3
) &(

(%"+ %(%+( %+(! 4

Fig. 15 – Art objects found in the Gravettian of Romania.

Fig. 15 – Obiecte de artă descoperite în Gravetianul din România.

1 2
3 4
5 6
Fig. 16 – Location, stratigraphy and habitation complexes from the settlement of Poiana Cireșului-Piatra Neamț.
Fig. 16 – Așezarea geografică, stratigrafia și complexe de locuire din așezarea de la Poiana Cireșului-Piatra Neamț.

Fig. 17 – A-Aragonite moulds of the species Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis) subcarinata subcarinata (1a-4c),
pigments stains on the surface of the aragonite moulds (5-6), the reverse of the calcium carbonate crust with traces of
pigments (7) and lower face of the four bivalves suggesting the image of a vulva (8-11); (5-7- images obtained with fibre
optic digital microscope); B- representations of the vulva in the Upper Palaeolithic rupestral and mobiliary art in Europe.
1-8 various types of vulvae in western European rupestral art (1-7 Périgord, 8 Pyrénées); 9 vulvar motif in the mobiliary
art of Kostenki; 10-12 vulvae engraved on stone blocks (10-11 La Ferrassie; 12 Cellier rock shelter); 13 rupestral vulvae
painted on a wall of the Tito Bustillo Cave (B1-10; 12 after A. Leroi-Gourhan, 1965; 11; 13 after D. Vialou, 1991)
(A-B after M. Cârciumaru et al. 2011).
Fig. 17 – A-Mulaje de aragonit din specia Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis) subcarinata subcarinata (1a-4c), pete
de culoare pe suprafața mulajelor de aragonit (5-6), reversul crustei de carbonat de calciu cu urme de culoare (7) și fața
inferioară a celor patru bivalve care sugerează imaginea vulvei (8-11); (5-7-imagini cu microscopul digital cu fibră optică);
B- reprezentări de vulve în arta rupestră şi mobiliară din Paleoliticul superior din Europa. 1-8 diverse tipuri de vulve din
arta rupestră vest europeană (1-7 Périgord, 8 Pyrénées); 9 motiv vulvar în arta mobiliară de la Kostenki; 10-12 vulve
gravate pe blocuri de piatră (10-11 La Ferrassie; 12 adăpostul sub stâncă Cellier); 13 vulve rupestre pictate pe un perete
din peştera Tito Bustillo (B1-10; 12 după A. Leroi-Gourhan, 1965; 11; 13 după D. Vialou, 1991) (A-B după
M. Cârciumaru et al. 2011)

9

: ; < =

Fig. 18 – Poiana Cireșului-Piatra Neamț: the position of the statuette when found on the edge of an area with intense
burn traces, which belonged to a hearth (1-2), and the female statuette after the first cleaning of the concretions of calcium
carbonate, iron oxides and manganese from the surface (3-6) (scale=1 cm) (after M. Cârciumaru et al., 2018).
Fig. 18 – Poiana Cireșului-Piatra Neamț: poziția statuetei în momentul descoperirii pe marginea unei zone cu intense
urme de arsură, care aparțineau unei vetre (1-2), și statueta feminină după prima acțiune de curățire a suprafeței de
concrețiunile de carbonat de calciu, oxizi de fier și de mangan (3-6) (scara=1 cm) (după M. Cârciumaru et al., 2018).

8 9 :

; <
= >

Fig. 19 – Burn traces on two parts of the statuette from which of the cortex was partly removed (1-2) and patina (3):
1 (a-c); 2 (d); 3 (e-f); upper part of the statuette with traces of degradation probably due to gelifraction processes (4-7).
Fig. 19 – Urme de arsură pe două din părțile statuetei care au fost curățate parțial de cortex (1-2) și patină (3):
1 (a-c); 2 (d); 3 (e-f); partea superioară a statuetei cu urme de degradare din cauza, probabil, a proceselor de gelifracție (4-7).

8 9 : ;
< = >

Fig. 20 – The Poiana Cireșului statuette before the removal of concretions (1-4) and area in which the more consistent
patina layer is noticeable (1-2, 5-6) and cortex (4, 7).
Fig. 20 – Statueta de la Poiana Cireșului înainte de curățirea concrețiunilor (1-4) și zone în care se observă stratul de
patină ceva mai consistent (1-2, 5-6) și cortex (4, 7).

Fig. 21 – The statuette after removing the cortex and large part of the patina.
Fig. 21 – Statueta după curățarea cortexului și unei bune părți din patina (scara=1 cm).

'-'..2*.1,25

#'4*.3-(*0)-

Fig. 22 – Distribution of oxides in six different points (1-4) obtained through the PIXE analysis and FT-Raman
Spectra for the Poiana Cireșului statuette (red - FT – Raman spectra of 18.11.2015; blue - FT – Raman spectra of
03.02.2016).
Fig. 22 – Distribuția oxizilor în șase puncte diferite (1-4) obținute prin analiza PIXE și Spectrele FT-Raman pentru
statueta de la Poiana Cireșului (roșu - spectrele FT - Raman din 18.11.2015; albastru - spectrele FT - Raman din
03.02.2016).

9

;

Fig. 23 – Morphology typical of silicified wood after removing the cortex (1-2) and silicified wood found on the
western rim of Eastern Carpathians, in the Toplița region (3-4) (scale=1 cm).
Fig. 23 – Morfologia specifică lemnului silicifiat după îndepărtarea cortexului (1-2) și lemn silicifiat descoperit pe
latura vestică a Carpaților Orientali, în regiunea Toplița (3-4) (scara=1 cm).

Fig. 24 – Stigmata resulted from manufacturing through scraping and abrasion of the statuette surface observed under
the fibre optic microscope (scale=0,25 mm).
Fig. 24 – Stigmate rezultate din prelucrarea prin grataj și abraziune a suprafeței statuetei, observate la microscopul cu
fibră optică (scara=0,25 mm).
;
8 9 :
< = >
? @

88
8 89 8: 8; 8<
87
8
;
8= > 8?
8> 8@ 97 98 99 9:
Fig. 25 – Stylistic analogies of the anthropomorphic statuette of Poiana Cireșului-Piatra Neamț. 1-Poiana Cireșului;
2-Molodova V (after I. Borziac, V.-C. Chirica, 1996); 3-4 - Dobranicevka (after Z. Abramova, 1995; L. Jakovleva 2009;
J. M. Burdukiewicz, 2013); 5 - Kostenki I (after Z. Abramova, 1995); 6-Andernach (after A. Marshack, 1987); 7- Krasnyi
Jahr (after Z. Abramova, 1987); 8, 12, 21 - Gönnersdorf (after G. Bosinski, 2011); 9 - Fontalès (after G. Bosinski, 2011);
10 - Pekárna (after G. Bosinski, 2011); 11, 19-20 - Petersfels (after G. Bosinski, 2011); 13 - Mezin (after L. Iakloveva,
2009); 14 - Valée de l'Aveyron; 15 - Saut-du-Perron (14-15 after Y. Taborin, 2004); 16 - Wilczyce; 17 - Byči Scála;
18 - Œknitz (16-18 after G. Bosinski, 2011); 22-23 - Pavlov I (after B. Klima, 1984).
Fig. 25 – Analogii stilistice ale statuetei antropomorfe de la Poiana Cireșului-Piatra Neamț. 1-Poiana Cireșului;
2-Molodova V (după I.Borziac, V.-C. Chirica, 1996); 3-4 - Dobranicevka (după Z. Abramova, 1995; L. Jakovleva 2009;
J. M. Burdukiewicz, 2013); 5-Kostenki I (după Z. Abramova, 1995); 6-Andernach (după A. Marshack, 1987); 7- Krasnyi
Jahr (după Z. Abramova, 1987); 8, 12, 21 - Gönnersdorf (după G. Bosinski, 2011); 9 - Fontalès (după G. Bosinski,
2011); 10 - Pekárna (după G. Bosinski, 2011); 11, 19-20 - Petersfels (după G. Bosinski, 2011); 13 - Mezin (după
L. Iakloveva, 2009); 14 - Valée de l'Aveyron; 15 - Saut-du-Perron (14-15 după Y. Taborin, 2004); 16 - Wilczyce;
17 - Byči Scála; 18 - Œknitz (16-18 după G. Bosinski, 2011); 22-23 - Pavlov I (după B. Klima, 1984).

Fig. 26 – Symbolic serpentinite item, probably a figurine fragment, in the Gravettian II layer of Poiana Cireșului
(1, 3 front-back view; 2, 4 side view; scale = 1 cm); details of working by polishing, particularly the sides, obtained with
the fibre optic digital microscope (a-i; scale = 0,25 mm) and serpentinite pebble found in the Bistrița river bed by A. Smeu
(5, scale = 1 cm).
Fig. 26 – Obiect simbolic din serpentinit, probabil un fragment de statuetă din nivelul Gravetian II de la Poiana
Cireșului (1, 3 vedere față-spate; 2, 4 vedere laterală; scara = 1 cm); detalii de prelucrare prin polisaj, în special pe părțile
laterale, obținute cu microscopul digital cu fibră optică (a-i; scara = 0,25 mm) și galet de serpentinit descoperi în albia
Bistriței de A. Smeu (5, scara = 1 cm).

9 :
<

=
> ?
8;
87 88 89 8:
8<
8=

Fig. 27 – Engraved bones: 1-4 diaphysis; 5 lateral horse metapodium engraved with notches on one side; 6-9 broken
rib with notches on two sides; 10-16 small bone with notches on two sides (9, 14-16 images obtained with the fibre optic
microscope) (scale: 1, 5-6, 10-13=1 cm; 2-4, 9, 14-16=0,25 mm).
Fig. 27 – Oase gravate: 1-4 diafiză; 5 metapod lateral de cal gravat cu encoches pe una din laturi; 6-9 coastă fragmentată
cu encoches pe două laturi; 10-16 os de mici dimensiuni cu encoches pe două laturi (9, 14-16 imagini cu microscopul cu
fibră optică) (scara: 1, 5-6, 10-13=1 cm; 2-4, 9, 14-16=0,25 mm).

9

Fig. 28 – Medially engraved bone. 1 - engraved upper face; 2 - lower face; 3 - working on the upper face
(scale 1-2=1 cm).
Fig. 28 – Os gravat în zona mediană. 1 - fața superioară gravată; 2 - fața inferioară; 3 - stigmate de prelucrare a feței
superioare (scara 1-2=1 cm).

8 9 : ;
< = > ?

@ 87 88 89
8: 8; 8< 8=

Fig. 29 – 3D images of engravings obtained with the fibre optic microscope (scale=0,25 mm).
Fig. 29 – Imagini 3d ale gravurilor obținute cu microscopul cu fibră optică (scara=0,25 mm).

8 9 : ;

< = > ?
Fig. 30 – Technological operational sequence of making the engravings. 1-bone initial surface; 2-7 stages of manufacturing an engraving; 8-the engraving
manufactured (drawing dr. F. Dumitru).
Fig. 30 – Lanțul tehnologic operatoriu de realizare a gravurilor. 1-suprafața inițială a osului; 2-7 fazele de realizare a unei gravuri; 8-gravura realizată (desen
dr. F. Dumitru).

Fig. 31 – Fragmented engraved bones. 1-3 photo images; 4- images obtained with the fibre optic microscope
(1-3 scale in mm; 4 scale=0,25 mm).
Fig. 31 – Oase gravate fragmentate. 1-3 imagini foto; 4-imagini obținute cu microscopul cu fibră optică
(1-3 scara în mm; 4-scara=0,25 mm).

Fig. 32 – 3D images obtained with the fibre-optic microscope, in which the U and V-shaped profile of engravings is visible
(scale=0,25 mm).
Fig. 32 – Imagini 3d obținute cu microscopul cu fibră optică în care se observă profilul în U și V al gravurilor
(scara=0,25 mm).

Fig. 33 – Claviform engraved on a bone. 1-upper face; 2-lower face (scale =10 mm).
Fig. 33 – Claviformă gravată pe un os. 1-fața superioară; 2-fața inferioară (scara =10 mm).

Fig. 34 – Reindeer metapodium with incisions found in the Gravettian I from Poiana Cireșului (1-3) and some
analogies: 4-grotte du Renne (after F. Caron et al., 2011); 5-Kostenki 8 (after A. A. Sinitsky, 2007); Fontales (after
G. Bosinski, 2011) (scale 1-3 = 1 cm).
Fig. 34 – Metapod de ren cu incizii descoperit în Gravetianul I de la Poiana Cireșului (1-3) și câteva analogii: 4-grotte
du Renne (după F. Caron și colab., 2011); 5-Kostenki 8 (după A. A. Sinitsky, 2007); Fontales (după G. Bosinski, 2011)
(scara 1-3 = 1 cm).

Fig. 35 – Quartzite pebble from Poiana Cireșului with lateral incisions and traces of ochre (1-7), circular view (8-11) and
the two ends (12-13) of the engraved graphite item from Stracova; an object from the Final Magdalenian of Kleine Scheurer
(Germany) interpreted as a reindeer warble fly (14), item made from lignite representing a larva from the Magdalenian of the
Durif shelter from Enval (France) (15) (14- after G. Bosinski, 2005; 15- after J.-C. Merlet et al., 2016) (scale: 1-3; 8-13=1 cm;
4-6=0,25 mm).
Fig. 35 – Galet din cuarțit de la Poiana Cireșului cu incizii laterale și urme de ocru roșu (1-7), vedere circulară (8-11) și
cele două capete (12-13) ale obiectului din grafit gravat de la Stracova; obiect din magdalenianul final de la Kleine Scheurer
(Germania), interpretat ca larvă de musca renului (14), obiect prelucrat din lignit reprezentând o larvă din Magdalenianul din
adăpostul Durif de la Enval (Franța) (15) (14-după G. Bosinski, 2005; 15-după J.-C. Merlet et al., 2016)
(scara: 1-3; 8-13=1 cm; 4-6=0,25 mm).

Fig. 36 – Perforated reindeer phalanges found in Palaeolithic cultural levels (after H. Martin, 1906; I. Morley, 2003;
Ph. Chase, 2001; R. A. Harrison, 1978; B. Klima 1994; M. Cârciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2011). 1-Poiana
Cireșului-Piatra Neamț; 2-3 - Grubgraben, 4 - Castanet, 5-6 -Tarté, Haute Garonne, 7 - Le Moustier; 8-9 - Combe
Grenal; 10 - Aurignac; 11 - L'abri Laugerie Haute; 12 - Tuto de Camalhot; 13 - Gourdan-Haute Garonne; 14 - Dolni
Vestonice; 15 - Tuto de Camalhot; 16-17 - Laugerie Bas; 18 - Le Mazerat; 19- Banwell Bone Cave, Somerset;
20 - Bruniquel; 21 - Picken's Hole-Somerset; 22 - La Madelaine; 23 - Petit-Puyrousseau-Dordogne; 24 - Picken's Hole-
Somerset; 25 - Pavlov.
Fig. 36 – Falange de ren perforate descoperite în niveluri culturale paleolitice (după H. Martin, 1906; I. Morley, 2003;
Ph. Chase, 2001; R. A. Harrison, 1978; B. Klima 1994; M. Cârciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2011). 1 - Poiana
Cireșului-Piatra Neamț; 2-3 - Grubgraben, 4 - Castanet, 5-6 -Tarté, Haute Garonne, 7 - Le Moustier; 8-9 - Combe
Grenal; 10 - Aurignac; 11 - L'abri Laugerie Haute; 12 - Tuto de Camalhot; 13 - Gourdan-Haute Garonne; 14 - Dolni
Vestonice; 15 - Tuto de Camalhot; 16-17 - Laugerie Bas; 18 - Le Mazerat; 19 - Banwell Bone Cave, Somerset;
20 - Bruniquel; 21 - Picken's Hole-Somerset; 22 - La Madelaine; 23 - Petit-Puyrousseau-Dordogne; 24 - Picken's
Hole-Somerset; 25 - Pavlov.

Fig. 37 – The reindeer phalanx whistle from the Gravettian I of Poiana Cireșului. 1-the phalanx transformed into a
whistle; 2-6 – position of perforation; 7 – technological study: marks resulted from shaping the perforation (blue arrows)
and traces of ochre on the phalanx surface (red arrows) obtained with the fibre-optic microscope (scale 1-6=1 cm ;
7=0,25 mm).
Fig. 37 – Fluierul din falangă de ren din Gravetianul I de la Poiana Cireșului. 1-falanga transformată în fluier;
2-6 - poziția perforației; 7 - studiu tehnologic: stigmate de fasonare a perforației (săgețile albastre) și urme de ocru pe
suprafața falangei (săgețile roșii) obținute cu microscopul cu fibră optică (scara 1-6=1 cm ; 7=0,25 mm).

Fig. 38 – Perforated snail shells of the Lithoglyphus naticoides species (1-35; 39-44) and L. apertus species (36-38)
found at Poiana Cireșului-Piatra Neamț: 1-10 in 2004; 11-12 in 2006; 13-31; 36-38 in 2016; 32-35 in 2017 and 39-44
in 2018 (numbers are conventional and are found in the subsequent description of each specimen).
Fig. 38 – Cochiliile perfortate de Lithoglyphus naticoides (1-35; 39-44) și L. apertus (36-38) descoperite la Poiana
Cireșului-Piatra Neamț: 1-10 în anul 2004; 11-12 în anul 2006; 13-31; 36-38 în anul 2016; 32-35 în anul 2017 și 39-44
în anul 2018 (numerele sunt convenționale și se regăsesc în descrierea ulterioară a fiecărui exemplar).

Fig. 39 – Lithoglyphus naticoides – traces resulted from making the perforation for snail shells 3 and 5. Snail shell 3:
a-general view; b-traces on the outer surface resulted from making the perforation by pressure from the inside and wear-
and-tear by suspension; c-aspect of perforation from the inside of the aperture; Snail shell 5: a-general view; b-detail of
the perforation and stigmata resulted by pressure from the inside of the aperture; c-aspect of perforation from the inside
of the aperture. Images obtained with the fibre-optic microscope (after E.-C. Nițu et al., 2018).
Fig. 39 – Lithoglyphus naticoides - stigmate de prelucrare a perforației pentru cochiliile de melcii nr. 3 și 5. Cochilia 3:
a-vedere generală; b-stigmate de pe suprafața externă în urma efectuării perforației prin presiune dinspre interior și modul
de tocire prin suspendare; c-aspectul perforației dinspre interiorul aperturii; Cochilia 5: a-vedere generală; b-detaliu al
perforaței și stigmatele rezultate prin presiune dinspre interiorul aperturii; c-aspectul perforației dinspre interiorul
aperturii. Imagini obținute cu microscopul cu fibră optică (după E.-C. Nițu et al., 2018).

Fig. 40 – Stigmata resulted from making the perforation for snails shells 6 and 7. Snail shells 6: a-general view;
b-traces on the outer surface resulted from making the perforation by pressure from the inside and wear-and-tear by
suspension; c-aspect of perforation from the inside of the aperture; Snail shell 7: a-general view; b-detail of the perforation
and traces resulted from pressure (after E.-C. Nițu et al., 2018).
Fig. 40 – Stigmate de prelucrare a perforației pentru cochiliile de melci nr. 6 și 7. Cochilia 6: a-vedere generală;
b-stigmate de pe suprafața externă în urma efectuării perforației prin presiune dinspre interior și modul de uzura prin
suspendare; c-aspectul perforației dinspre interiorul aperturii; Cochilia 7: a-vedere generală; b-detaliu al perforaței și
stigmatele rezultate ca urmare a presiunii (după E.-C. Nițu et al., 2018).

Fig. 41 – Technological observations regarding the manner in which the perforation was made from the inside to the
outside of the shell and specific traces on the upper face of snail shell 5 (1-4) and experimental study (5-11) showing,
through the traces on the upper face of a current snail shell, that the perforation was made from the inside by pressure on
the shell propped on a support (5-11); 10-image of the upper face of perforation; 11-image of the inner part of perforation
(2-4; 10-11 images obtained with the Keyence VHX 600 microscope).
Fig. 41 – Observații tehnologice privind modul de realizare a perforației dinspre interior spre exteriorul cochiliei și
stigmatele specifice de pe fața superioară a cochiliei cu nr. 5 (1-4) și studiul experimental (5-11) care demonstrează, prin
stigmatele rezultate pe fața superioară a cochiliei unui melc actual, că perforația a fost realizată dinspre interior, prin
presiune pe cochilia sprijinită pe un suport (5-11); 10-imagine a feței superioare a perforației; 11-imagine a părții interne
a perforației (2-4; 10-11 imagini obținute cu microscopul Keyence VHX 600).

Fig. 42 – Homalopoma sanguineum shells (A – images of the perforated area; B – aperture of snails shells;
c - presumptive reconstruction of a perforated Homalopoma shells necklace).
Fig. 42 – Cochilii de Homalopoma sanguineum (A – imagini cu zona perforată; B – apertura cochiliilor;

C – reconstituirea presupusă a unui colier din cochilii perforate de Homalopoma).

Fig. 43 – Homalopoma sanguineum – details of shells 1 and 2 obtained by means of the fibre-optic digital microscope.
1: a-general view and dimensions; b-c – hole for suspension and traces resulted from wearing; 2: a- general view and
dimensions; b-c - hole and traces resulted from wearing by suspension; d-area polished by wearing around the hole;
e-the same traces on the snail shell back (after E.-C. Nițu et al., 2018).
Fig. 43 – Homalopoma sanguineum - detalii asupra cochiliilor nr. 1 și 2 obținute cu microscopul digital cu fibră optică.
1: a-vedere generală și dimensiuni; b-c - orificiul pentru suspendare și stigmate rezultate prin purtare; 2: a-vedere generală
și dimensiuni; b-c - orificiul și stigmatele rezultate în urma purtării prin suspendare; d-suprafață din jurul orificiului
lustruită prin purtare; e-aceleași stigmate de pe spatele cochiliei (după E.-C. Nițu et al., 2018).

Fig. 44 – Homalopoma sanguineum - details of shells 4 and 5 obtained by means of the fibre-optic digital microscope.
4: a- general view and dimensions; b-hole with worn-off part resulted from suspension; c-abrasion traces in the lower
part of the hole; d-e – areas around the apex polished by suspension; 5: a- general view and dimensions; b-wear and tear
of the hole due to suspension; c-gloss near the apex resulted from wearing (after E.-C. Nițu et al., 2018).
4: a-vedere generală și dimensiuni; b-orificiul cu partea uzată prin suspendare; c-stigmate de abraziune din partea
inferioară a orificiului; d-e - zone din jurul apexului lustruite prin purtare; 5: a-vedere generală și dimensiuni; b-modul de
tocire a orificiului prin suspendare; c-lustru din apropierea apexului rezultat în urma purtării (după E.-C. Nițu et al.,
2018).

Fig. 45 – Homalopoma sanguineum - details of shells 6 and 7 obtained by means of the fibre-optic digital microscope.
6: a- general view and dimensions; b- hole with worn-off part resulted from suspension; c-traces resulted from suspension
in the upper part of the perforation; d-detail of traces produced by wearing; 7: a- general view and dimensions; b- hole
with worn-off part resulted from suspension; c-traces resulted from wearing in the upper part of the perforation; d-wear
and tear of perforation on the left side (after E.-C. Nițu et al., 2018).
6: a- vedere generală și dimensiuni; b-orificiul cu partea uzată prin suspendare; c-stigmate produse prin suspendare în
partea superioară a perforației; d-detaliu al stigmatelor produse prin purtare; 7: a- vedere generală și dimensiuni; b-orificiul
cu partea uzată prin suspendare; c-stigmate produse prin purtare în partea superioară a perforației; d-uzura perforației în
partea lateral-stânga (după E.-C. Nițu et al., 2018).

Fig. 46 – Gravettian settlements with finds of Homalopoma sanguineum and a possible circulation route from the Aegean Sea (modified after https://maps-for-free.com/;
after E.-C. Nițu et al., 2018).
Fig. 46 – Situri gravetiene cu descoperiri de Homalopoma sanguineum și o posibilă rută de mișcare dinspre Marea Egee (modificată după https://maps-for-free.com/;
după E.-C. Nițu et al., 2018).

Fig. 47 – Personal ornaments made of Dentalium sp. (1-3), Cyclope sp. (4-7) and Potamides bicostatus (8) found in the
Gravettian I from Poiana Cireșului-Piatra Neamț (scale 4-7 = 5 mm; 8 = 10 mm).
Fig. 47 – Podoabe din Dentalium sp. (1-3), Cyclope sp. (4-7) și Potamides bicostatus (8) descoperite în Gravetianul I de
la Poiana Cireșului-Piatra Neamț (scara 4-7 = 5 mm; 8 = 10 mm).

Fig. 48 – Animal teeth ornaments from the Upper Palaeolithic in Romania: 1- the Cioarei-Boroșteni Cave- cave bear
incisor; 2-3 - the Gura Cheii-Râșnov Cave-red deer and fox canines; 4-8 - Poiana Cireșului-Piatra Neamț - canines of
wolf (4), fox (5, 8), red deer (6-7); 9 - Țibrinu – bear canine (scale = 1 cm).
Fig. 48 – Podoabe din dinți de animale descoperite în Paleoliticul superior din România: 1- peștera Cioarei-Boroșteni-
incisiv de urs de peșteră; 2-3 - peștera Gura Cheii-Râșnov-canini de cerb și vulpe; 4-8 - Poiana Cireșului-Piatra Neamț
- canini de lup (4), vulpe (5, 8), cerb (6-7); 9 - Țibrinu - canin de urs (scara = 1 cm).

Fig. 49 – Technological study of the cave bear incisor in the Cioarei-Boroșteni Cave (1-6) and of the red deer canine
in the Gura Cheii-Râșnov Cave (7-14) (2, 4-6, 8-9, 11-14 images obtained with the fibre-optic microscope) (scale 1, 7,
10=1 cm; 2, 4-6, 14=0,25 mm).
Fig. 49 – Studiul tehnologic al incisivului de urs de peșteră din peștera Cioarei-Boroșteni (1-6) și a caninului de cerb
din peștera Gura Cheii-Râșnov (7-14) (2, 4-6, 8-9, 11-14 imagini obținute cu microscopul cu fibră optică) (scara 1, 7,
10=1 cm; 2, 4-6, 14=0,25 mm).

Fig. 50 – The Gura-Cheii Râșnov Cave. 1-location of the Gura Cheii Cave at the base of the mountainous rim;
2-cave mouth relative to the Cheia valley; 3-cave mouth; 4-pictures taken during excavations; 5-6 – northern stratigraphic
profile of the cave deposit (after M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, J.-G. Bordes, G. Murătoreanu, M. Cosac, R. Ștefănescu,
2008; M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, R.Dobrescu, R. Ștefănescu, 2010).
Fig. 50 – Peștera Gura-Cheii Râșnov. 1-amplasarea peșterii Gura Cheii la baza ramei montane; 2-gura peșterii în
raport cu valea Cheia; 3-gura peșterii; 4-imagini din timpul săpăturilor; 5-6 - profilul stratigrafic de nord al depozitului
peșterii (după M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, J.-G. Bordes, G. Murătoreanu, M. Cosac, R. Ștefănescu, 2008;
M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, R.Dobrescu, R. Ștefănescu, 2010).

Fig. 51 – Technological study of the perforated fox teeth in the Gura-Cheii Râșnov Cave (1-8) and Poiana Cireșului-
Piatra Neamț (9-12) (2-3, 5-8, 10, 12 images obtained with the fibre-optic microscope) (scale: 1, 4, 10, 12=1 cm; 2-3, 5,
11, 13=0,25 mm).
Fig. 51 – Studiul tehnologic al dinților perforați de vulpe din peștera Gura-Cheii Râșnov (1-8) și Poiana Cireșului-
Piatra Neamț (9-12) (2-3, 5-8, 10, 12 imagini obținute cu microscopul cu fibră optică) (scara: 1, 4, 10, 12=1 cm; 2-3, 5,
11, 13=0,25 mm).

Fig. 52 – Technological details of the execution of perforation (1-5) and working and use-wear stigmata on the surface
resulted from wearing on a leather garment (7-10) of the Poiana Cireșului wolf canine (images obtained with the fibre-
optic microscope) (scale 1-2, 7-10=0,25 mm).
Fig. 52 – Detalii tehnologice de realizare a perforației (1-5) și stigmate de prelucrare și utilizare a suprafeței prin
purtare pe un veșmânt de piele (7-10) a caninului de lup de la Poiana Cireșului (imagini obținute cu microscopul cu fibră
optică) (scara 1-2, 7-10=0,25 mm).

Fig. 51 – Technological study of the perforated fox teeth in the Gura-Cheii Râșnov Cave (1-9) and Poiana
Cireșului-Piatra Neamț (10-12) (2-3, 6-9, 11, 13 images obtained with the fibre-optic microscope) (scale: 1, 4, 10,
12=1 cm; 2-3, 5, 11, 13=0,25 mm).
Fig. 51 – Studiul tehnologic al dinților perforați de vulpe din peștera Gura-Cheii Râșnov (1-9) și Poiana Cireșului-
Piatra Neamț (10-12) (2-3, 6-9, 11, 13 imagini obținute cu microscopul cu fibră optică) (scara: 1, 4, 10, 12=1 cm; 2-3,
5, 11, 13=0,25 mm).

Fig. 53 – Technology of making the perforation on red deer canines found at Poiana Cireșului in 2001 (1-4) and 2014 (5-
12) - images obtained with the fibre-optic digital microscope (2-x50; 3-x150; 4; 9-10 - x30; 11-12 - x20) (scale: 5-8=1 cm; 2-
4, 9-12=0,25 mm).
Fig. 53 – Tehnologia realizării perforației la caninii de cerb descoperiți la Poiana Cireșului în 2001 (1-4) și 2014 (5-12) -
imagini obținute cu microscopul digital cu fibră optică (2-x50; 3-x150; 4; 9-10 - x30; 11-12 - x20) (scara: 5-8=1 cm; 2-4, 9-
12=0,25 mm).

Fig. 54 – Pendants and beads of various types of rock discovered in the Gravettian of Romania. 1-2 Mitoc-Malul Galben-
cortex pendant; 3-4 the Cioarei-Boroșteni Cave-conic circular pendant made out of highly silicified sandstone; 5-6 the
Cioarei-Boroșteni Cave – silicified sandstone pendant; 7-8 Poiana Cireșului-Piatra Neamț-siltite pendant; 9-10 Poiana
Cireșului- calcareous marl bead; 11-16 the Cioarei-Boroșteni Cave –beads of “soda-straw” stalactites (scale = 1 cm).
Fig. 54 - Pandantive și mărgele din diverse tipuri de rocă descoperite în Gravetianul din România. 1-2 Mitoc-Malul
Galben-pandantiv din cortex; 3-4 peștera Cioarei-Boroșteni-pandantiv circular conic din gresie puternic silicifiată; 5-6
peștera Cioarei-Boroșteni-pandantiv din gresie silicifiată; 7-8 Poiana Cireșului-Piatra Neamț-pandantiv din siltit; 9-10
Poiana Cireșului-mărgea din marnă calcaroasă; 11-16 Peștera Cioarei-Boroșteni-mărgele din stalactite de tip macaroană
(scara = 1 cm).

Fig. 55 - Highly silicified marly sandstone engraved pendant from the Cioarei-Boroșteni Cave. 1-5 – engraved faces
and sides; 6-7 – orifice aspect on upper face; 8-9 - orifice aspect on lower face (7, 9 - images obtained with the fibre-
optic microscope) (scale: 1-4=1 cm; 7, 9=0,25 mm).
Fig. 55 - Pandantivul gravat din gresie marnoasă puternic silicifiată din peștera Cioarei-Boroșteni. 1-5 - fețele și
laturile gravate; 6-7 - aspectul orificiului pe fața superioară; 8-9 - aspectul orificiului pe fața inferioară (7, 9 - imagini cu
microscopul cu fibră optică) (scara: 1-4=1 cm; 7, 9=0,25 mm).

Fig. 56 – Engraved pendant from Poiana Cireșului. 1-upper face; 2-use-wear-tear of perforation on upper face
resulted from wearing; 9-lower face; 10-use-wear-tear of perforation on lower face resulted from wearing; 3-8; 11-16
traces of ochre preserved in the notches on the pendant circumference - images obtained with the fibre-optic
microscope, scale=0,25 mm).
Fig. 56 - Pandantivul gravat de la Poiana Cireșului. 1-fața superioară; 2-modul de tocire a perforației pe fața
superioară în urma purtării; 9-fața inferioară; 10- modul de tocire a perforației pe fața inferioară în urma purtării; 3-8;
11-16 urme de ocru conservate în crestăturile de pe circumferința pandantivului - imagini obținute cu microscopul cu
fibră optică, scara=0,25 mm).

Fig. 57 – Bone and antler pendants. 1-2 Mitoc-Malul Galben-pendant of herbivore diaphysis; 3-4 Țibrinu-red
deer antler pendant; 5-6 the Cioarei-Boroșteni Cave-perforated cave bear phalanx; 7-8 the Cioarei-Boroșteni Cave-
bone bead (scale = 1 cm).
Fig. 57 - Pandantive de os și corn. 1-2 Mitoc-Malul Galben-pandantiv din diafiză de ierbivor; 3-4 Țibrinu-
pandantiv din corn de cerb; 5-6 peștera Cioarei-Boroșteni-falangă perforată de urs de peșteră; 7-8 peștera Cioarei-
Boroșteni-mărgea din os (scara = 1 cm).

Fig. 58 – Traces of ochre on the upper face of the Țibrinu pendant. A-upper surface; B-detail of ochre traces;
1-9 – ochre images obtained with the fibre-optic microscope (scale: A=1 cm; 1-9=0,25 mm).
Fig. 58 – Urme de ocru pe fața superioară a pandantivului de la Țibrinu. A-suprafața superioară; B-detaliu cu
urmele de ocru; 1-9 - imaginile ocrului obținute cu microscopul cu fibră optică (scara: A=1 cm; 1-9=0,25 mm).

Fig. 59 – Engraved pendant from Țibrinu. 1- morphometrical and decoration elements of the pendant, possibly
suggesting the shape of a fish; 2-3 – sequence of the manner in which the antler blank was fixed in order to make the
incisions on each of the two halves of the pendant upper face; 4 – areas of discontinuity between zigzags in the medial
part of the pendant. The blue rectangles indicate the connection areas, while the green arrows point to the direction of
execution of zigzags (acc. to M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010).
Fig. 59 – Pandantivul gravat de la Țibrinu. 1- elemente morfometrice și de decor ale pandantivului care sugerează,
eventual, forma unui peşte; 2-3 - succesiunea modului de prindere a suportului de corn în vederea realizării inciziilor pe
fiecare din cele două jumătăţi ale feței superioare ale pandantivului; 4 - zonele de discontinuitate dintre zig-zaguri în
partea mediană a pandantivului. Dreptunghiurile albastre indică zonele de racord, iar săgeţile verzi direcţia de realizare a
zig-zagurilor (după M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010).

Fig. 60 – Operational sequences for the technological execution of the Ţibrinu engraved pendant (1-11). 1 blue –
the execution of the hole for suspension by rotating a lithic tool; 2 red – first stage in making the zigzags and some
longitudinal and transversal lines; 3 green – second stage of making the zigzags and some longitudinal and transversal
lines (after M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010).
Fig. 60 – Lanţurile operatorii pentru realizarea tehnologică a pandantivului gravat de la Ţibrinu (1-11). 1 albastru –
realizarea orificiului pentru suspendare prin rotaţia unui utilaj litic; 2 roșu – prima fază în realizarea zig-zagurilor şi a
unor linii longitudinale şi transversale; 3 verde – a doua fază de realizare a zig-zagurilor şi a unor lini longitudinale şi
transversale (după M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010).

Fig. 61 – The Cuciulat Cave. 1-limestone quarry that damaged the first part of the cave; 2-the valley of the Someș
flowing by the entrance to the cave; 3-4 current cave entrance covered by the sediment draining from the plateau above
the cave; 5-entrance aspect when one of the authors entered the cave for the first time; 6-7 – plans of cave galleries; 8-
configuration of the painted chamber.
Fig. 61 – Peștera Cuciulat. 1-cariera de exploatare a calcarului care a distrus prima parte a peșterii; 2-valea Someșului
care curge prin fața peșterii; 3-4 actuala intrare a peșterii acoperită cu sedimentul scurs de pe platoul de deasupra peșterii;
5-aspectul intrării în momentul când unul dintre autori a pătruns prima data în peșteră; 6-7 – planurile galeriei peșterii;
8-configurația sălii cu picturi.

Fig. 62 – Paintings from the Cuciulat Cave. 1-general aspect of the hall and arrangement of horse and feline; 2-the
Cuciulat Cave horse; 3-4 the Cuciulat Cave feline photographed from two different angles; 5-attempt to restore the horse
painting (5 after C. Lascu, 2001 - drawing R. Olteanu).
Fig. 62 – Picturi din peștera Cuciulat. 1-aspect general al sălii și modul de dispunere a calului și feline; 2-calul de la
Cuciulat; 3-4 felina din peștera Cuciulat fotografiată din două unghiuri diferite; 5-încercare de reconstituire a picturii
calului (5 după C. Lascu, 2001-desen R. Olteanu).

Fig. 63 – The Coliboaia Cave. 1-cave entrance; 2-location of paintings; 3-decorated gallery; 4-bison; 5-undetermined
animal figure; 6-cave bear head; 7-feline or horse (after J. Clottes et al., 2012).
Fig. 63 – Peștera Coliboaia. 1-intrarea peșterii; 2-amplasarea picturilor; 3-galerie ornată; 4-bizon; 5-siluetă animal
indeterminabilă; 6-cap de urs de peșteră; 7-felină sau cal (după J. Clottes et al., 2012).

Fig. 64 – The Coliboaia Cave. 1-horse; 2-rhinoceros head; 3- rhinoceros; 4-5 black spots; 6-charcoal sampling for
dating (after J. Clottes et al., 2012).
Fig. 64 – Peștera Coliboaia. 1-cal; 2-cap de rinocer; 3-rinocer; 4-5 pete de culoare neagră; 6-prelevarea probelor de
cărbune pentru datare (după J. Clottes et al., 2012).

Fig. 65 – Similarities and differences between the Chauvet and Coliboaia caves. 1-cave bear skull and femur stuck in
the ground in the Coliboaia Cave; 2- cave bear skull and femur stuck in the ground in the Chauvet Cave; 3- Coliboaia
Cave bear; 4-8 representations of bear in the Chauvet Cave (1 after M. Besesek et al., 2010; 2, 4-8 after J. Clottes, 2001;
J. Clottes et al., 2012).
Fig. 65 – Asemănări și deosebiri dintre peșterile Chauvet și Coliboaia. 1-craniu de urs de peșteră și femur înfipt în sol
din peștera Coliboaia; 2- craniu de urs de peșteră și femur înfipt în sol din peștera Chauvet; 3-urs din peștera Coliboaia;
4-8 reprezentările ursului în peștera Chauvet (1 după M. Besesek et al., 2010; 2, 4-8 după J. Clottes, 2001; J. Clottes et
al., 2012).

Fig. 66 – Stylistic similarities and differences related to the representation of the rhinoceros (1-the Coliboaia Cave;
2-6 the Chauvet Cave) and bison (7- the Coliboaia Cave; 8-9 the Chauvet Cave) in the Coliboaia and Chauvet caves
(after J. Clottes, 2001; J. Clottes et al., 2012).
Fig. 66 – Asemănări și deosebiri stilistice în modul de reprezentare a rinocerului (1-peștera Coliboaia; 2-6 peștera
Chauvet) și bizonului (7-peștera Coliboaia; 8-9 peștera Chauvet) în peșterile Chauvet și Coliboaia (după J. Clottes, 2001;
J. Clottes et al., 2012).

Fig. 67 – Stylistic differences between the horse representation of Coliboaia and the horses from the Chauvet Cave
(after J. Clottes, 2001; J. Clottes et al., 2012).
Fig. 67 – Deosebiri stilistice dintre reprezentarea calului de la Coliboaia și caii din peștera Chauvet (după J. Clottes,
2001; J. Clottes et al., 2012).

Fig. 68 – The Iron Gates Gorges of the Danube and the Cuina Turcului rock shelter. 1-Epigravettian, Epipalaeolithic
and Mesolithic settlements of the Iron Gorges; 2-gorge image; 3-the Dubova gulf; 4-the Cuina Turcului rock shelter
after the filling of the basin; 5-the Cuina Turcului rock shelter before the filling of the basin; 6-N-NW profile of trench
M, sections III and IV (1 - after D. Boric, 2011; 2,3 - photo by N. Grimacovschi; 4, 5 - after A. Boroneanț, A. Bălășescu
2016; 6 - modified after A. Păunescu 2000, p. 340, fig. 136).
Fig. 68 – Defileul Dunării de la Porțile de Fier și adăpostul sub stâncă Cuina Turcului. 1-așezările epigravetiene,
epipaleolitice și mezolitice de la Porțile de Fier; 2-imagine din defileu; 3-golful Dubovei ; 4-adăpostul sub stâncă Cuina
Turcului după umplerea lacului; 5-adăpostul sub stâncă Cuina Turcului înainte de umplerea lacului; 6-profilul de N-NV
din șanțul M, sectiunea III și IV (1-după D. Boric, 2011; 2-3 foto N. Grimacovschi; 4 după A. Boroneanț, A. Bălășescu,
2016; 5 – după V. Boroneanț 1999, fig. 7; 6 profil modificat după A. Păunescu, 2000, p. 340, fig. 136)

Fig. 69 – Art objects engraved with geometric motifs on bones and antler from the Epigravettian (Clisureanul) of
Cuina Turcului (scale = 1 cm).
Fig. 69 – Obiecte de artă gravate cu motive geometrice pe oase și corn din Epigravetianul (Clisureanul) de la Cuina
Turcului (scara = 1 cm).

Fig. 70 – Traces resulted from shaping the sides and lower face (1-6) and details of decoration on the upper face and
of polishing in the distal part (7-11) of the smoother, Epigravettian layer I. 1 - lower face; 2 - polishing of the active
distal part; 3 - right edge shaped by scraping; 4 - area with traces of axial scraping; 5 - scraping-detail; 6 - area prepared
by scraping followed by polishing; 7-11 - details of decoration (scale = 1 cm).
Fig. 70 – Stigmate rezultate din fasonarea laturilor și feței superioare (1-6) și detaliile decorului de pe fața superioară
și polisajului de partea distală (7-11) ale lustruitorului, stratul Epigravetian. 1-fața inferioară; 2-polisajul părții distale
active; 3-marginea laturii drepte fasonată prin raclaj; 4-zonă prezentând urme de raclaj axial; 5-detaliu raclaj; 6-zonă
prelucrată prin raclaj urmat de polisaj; 7-11 detaliile decorației (scara = 1 cm).
Fig. 71 – Types of incisions (1-3), shaping traces (4-5) and use-wear marks on the smoother, obtained with the
VHX 600 digital microscope.1-V-shaped incisions to the right of the upper face (x 30; x100); U-shaped incision (x50;
x100); 3-bar code incision (x50; x100); 4-axial scraping in the distal part (x30); 5-oblique scraping in the distal part
(x20); 6- use-wear stigmata of the tool (x50).
Fig. 71 – Tipuri de incizii (1-3) și stigmate de prelucrare (4-5) și utilizare a lissoir-ului obținute cu microscopul
digital VHX 600.1-incizie în V în partea dreaptă a feței superioare (x 30; x100); incizie în U (x50; x100);
3-incizie în cod de bare (x50; x100); 4-raclaj axial în partea distală(x30); 5-raclaj oblic în partea distală (x20); 6-stigmate
de utilizare a uneltei (x50).
5
Fig. 72 – Details of engraving on the upper face and of preparation by scraping of the lower face of the spatula (1-
5); details of engravings on the antler plaque (maybe awl) (6, 8) and on the bone flake (7, 9), Epigravettian layer. 1, 2, 6,
7 - the upper faces; 3, 8, 9 - lower faces (1-3, 6-9 scale = 1 cm; 4, 5 - images obtained with the digital microscope;
4=x20; 5=x100).
Fig. 72 – Detalii ale gravurilor de pe fața superioară și de amenajare prin raclaj a feței inferioare a spatulei (1-5);
detalii ale gravurilor pe placheta din corn, posibil un ”poinçon” (6, 8) și pe așchia din os (7, 9) din stratul Epigravetian.
1, 2, 6, 7 – fețele superioare; 3, 8, 9 – fețele inferioare (1-3; 6-9 scara = 1 cm; 4, 5 imagini obținute cu ajutorul
microscopului digital; 4 = x20; 5 = x100).
Fig. 73 – Antler and bone awl with zigzag engraving (scale = 1 cm).
Fig. 73 – Corn și poinçon din os gravate în zigzag (scara = 1 cm).

Fig. 74 – Decorated bone fragment from the Epigravettian layer of Cuina Turcului. 1-upper face with series of double-
line engravings; 2-lower face; 3-vulva; 4-5 area rectified by abrasion; 6-9 scraping marks on lower face; 10-11 – analogies
regarding the representation style: 10-Niederbieber; 11-Petersfels; 12-15 engravings with denticulate or festooned lines
(12-Cueva de la Chora-Cantabria 13-El Piélago II-Cantabria; 14-Cueva de Rascaño-Cantabria; 15-Cueva San Juan-
Asturia) (10-11 after G. Bosinski, 1990; 2011a, b; 12 after F. Bouvry, 2007; 13 after P. A. Cabal, R. O. Peredo, 2004;
14-15 after F. d'Errico, M. Vanhaeren, 2000) (1-9 scale = 1 cm).
Fig. 74 – Fragment de os decorat din stratul Epigravetian de la Cuina Turcului. 1-fața superioară cu serii de gravuri
cu linii duble; 2-fața inferioară; 3-vulvă; 4-5 zonă rectificată prin abraziune; 6-9 stigmate de prelucrare prin raclaj pe fața
inferioară; 10-11 – analogii privind stilul de reprezentare: 10- Niederbieber; 11- Petersfels; 12-15 gravuri cu linii zimțate
sau în feston (12-Cueva de la Chora-Cantabria 13-El Piélago II-Cantabria; 14-Cueva de Rascaño-Cantabria; 15-Cueva
San Juan-Asturia) (10-11 după G. Bosinski, 1990; 2011a, b; 12 după F. Bouvry, 2007; 13 după P. A. Cabal, R. O. Peredo,
2004; 14-15 după F. d'Errico, M. Vanhaeren, 2000) (1-9 scara = 1 cm).
Fig. 75 – Engraved bones from the Epipalaeolithic layer of Cuina Turcului. 1-engraved rib; A-U-shaped profile of
incisions (100x); 2-engraved bone mesial fragment; 3-bone mesial fragment with networked engravings; 4-
longitudinally fractured bone fragment with a few incisions on one face (scale=1 cm); 5-detail of dotted engravings on
the engraved bone mesial fragment (20x); 6-detail of engravings on the bone mesial fragment with networked
engravings (3) and traces resulted from abrasion to rectify the surface (50x) (A; 5-6 images with the fibre-optic digital
microscope) (2-4 scale =1 cm; 5-6 = 0,25 mm).
Fig. 75 – Oase gravate din stratul Epipaleolitic de la Cuina Turcului. 1-coastă gravată; A-profil în U al inciziilor
(100x); 2-fragment mezial de os gravat; 3- fragment mezial de os cu gravuri în rețea; 4-fragment de os fracturat
longitudinal cu câteva incizii pe una din fețe (scara=1 cm); 5-detaliul gravurilor sub formă de puncte de pe fragmentul
mezial de os gravat (20x); 6-detaliul gravurilor de pe fragmentul mezial de os cu gravuri în rețea (3) și stigmatele
abraziunii pentru rectificarea suprafeței (50x) (A; 5-6 imagini la microscopul digital cu fibră optică) (2-4 scara = 1 cm;
5-6 = 0,25 mm).

Fig. 76 – Horse phalanx with complex engravings (1, 2 front-back photo images; 3-6 drawing of engravings on all
sides) and 7 order of tracing the main incisions on the plantar face of the phalanx: phase 1 = red (the interrupted lines
followed the continuous ones); phase 2 = blue (dotted lines followed the continuous lines); phase 3 = green; phase
4 = yellow; phase 5 = brown, from the Epipalaeolithic layer II (3-6 after V. Boroneanț 2000) (scale = 1 cm).
Fig. 76 – Falangă de cal cu gravuri complexe (1-2 imagini foto față-spate; 3-6 desen cu gravurile pe toate laturile) și
7 ordinea de trasare a incizilor principale de pe suprafața plantară a falangei: faza 1 = roșu (linile întrerupte au urmat celor
continui); faza 2 = albastru (linia-punct au urmat celor continui); faza 3 = verde; faza 4 = galben; faza 5 = maron, din
stratul II Epipaleolitic (3-6 după V. Boroneanț, 2000) (scara = 1 cm).

Fig. 77 – Carved bone which may represent a fish. 1-engraved upper face; 2-lower face; 3-4 shaping details;
5-decoration detail; 6-reconstruction; 7- fish-shaped Magdalenian pendant from Marsoulas (3-5 images obtained with
the fibre-optic digital microscope; 7-after P. Citerne, B. Chane, 2005-2006) (1-2 scale=1 cm; 3-5 scale=0,25 mm).
Fig. 77 – Os decupat care poate reprezenta un pește. 1-fața superioară gravată; 2-fața inferioară; 3-4 detalii de prelucrare;
5-detaliu decor; 6-reconstituire; 7-pandantiv Magdalenian sub formă de pește de la Marsoulas (3-5 imagini obținute cu
microscopul cu fibră optică; 7-după P. Citerne, B. Chane, 2005-2006) (1-2 scara = 1 cm; 3-5 scara = 0,25 mm).

Fig. 78 – Pendants and beads from the Epigravettian layer (Clisurean) (1-2) and from the Epipalaeolithic layer (3-5),
Lithoglyphus apertus perforated shells (6-8) from the layer II Epipalaeolithic and shell of Dentalium sp. (9) in the layer I
Epigravettian. 1-engraved red-deer antler; 2-detail of the antler pendant perforation (x20); 3-lower and upper face of the
bone “pendant”; 4a - detail of perforation from the upper face (x50); 4b- detail of perforation from the lower face (x30);
5-fish vertebrae with hole in the middle; 6-8: a-aperture; b-perforation position; c-detail of perforation (a-b=20x; c=50x);
9: a-photo image; b-microscope image x20 (6-8; 9b images obtained with the digital microscope) (1, 3, 5 – scale = 1 cm)
(6-9 modified after M. (Sandu) Mărgărit, 2008).
Fig. 78 – Pandantive și mărgele din stratul Epigravetian (Clisurean) (1-2) și stratul Epipaleolitic (3-5), cochilii
perforate de Lithoglyphus apertus (6-8) din stratul Epipaleolitic și cochilie de Dentalium sp. (9) din nivelul Epigravetian.
1-pandantiv gravat din corn de cerb; 2 detaliu perforației pandantivului din corn (20x); 3-fața inferioară și superioară a
”pandantivului” din os; 4a - detaliu al perforației dinspre fața superioară (50x); 4b - detaliu al perforației dinspre fața
inferioară (30x); 5 - vertebre de pește cu orificiu în mijloc; 6-8: a-apertura; b-poziția perforației; c-detaliu perforație (a-
b=20x; c=50x); 9: a-imagine foto; b-imagine microscop 20x (6-8; 9b imagini obținute cu microscopul digital) (1, 3, 5 –
scara = 1 cm) (6-9 modificate după M. (Sandu) Mărgărit, 2008).

Fig. 79 – Personal ornaments of perforated teeth from the Epigravettian layer I (Clisurean) (1-boar lower incisor;
2-beaver incisor; 3-bovid incisor; 4-herbivore incisor; 5-wolf incisor) and red deer canines in the Epigravettian layer I
(Clisurean) (6-13) and the Epipalaeolithic layer II (14-16) (scale = 1 cm).
Fig. 79 – Podoabe din dinți perforați din stratul Epigravetian (Clisurean I) (1-incisiv inferior de mistreț; 2-incisiv de
castor; 3-incisiv de bovideu; 4-incisiv de ierbivor; 5-incisiv de lup) și canini de cerb din stratul Epigravetian (Clisurean)
(6-13) și stratul Epipaleolitic (14-16) (scara = 1 cm).
Fig. 80 – Perforation technology for red deer canines. 1-deep scraping on both faces; 2 - abrasion on one face and
deep rotating motion on opposite face; 3- rotating motion from both faces, without a special preparation of surface;
4-longitudinal scraping on both faces; 5-scraping on both faces on a much wider surface than the hole; 6- perforation
by rotating a lithic tool from a single direction.
Fig. 80 – Tehnologia realizării perforației pentru caninii de cerb. 1 - raclaj adânc pe ambele fețe; 2 - abraziune pe o
față și mișcare rotativă profundă pe fața opusă; 3 - mișcare rotativă dinspre ambele fețe, fără pregătirea specială a
suprafeței; 4 - raclaj longitudinal pe ambele fețe; 5 - raclaj pe ambele fețe pe o suprafață mult mai întinsă decât orificiul;
6 - perforare prin rotirea unui utilaj litic dintr-o unică direcție.
1 2
3 4
Fig. 81 – Manner of drilling teeth from several mammalian species from the Epigravettian (Clisurean) of Cuina
Turcului.
Fig. 81 – Modul de realizare a perforație dinților de la mai multe specii de mamifere din Epigravetianul (Clisureanul)
de la Cuina Turcului.
A
Fig. 82 – Perforated shells of Lithoglyphus naticoides from the Epipalaeolithic of Cuina Turcului (20x) (A) and
reconstruction of a presumed necklace (B) (A - modified after M. (Sandu) Mărgărit, 2008; B - after M. Mărgărit, 2008).
Fig. 82 – Cochilii perforate de Lithoglyphus naticoides din Epipaleoliticul de la Cuina Turcului (20x) (A) și
reconstituirea unui presupus colier (B) (A - modificat după M. (Sandu) Mărgărit, 2008; B - după M. Mărgărit, 2008).

Fig. 83 – Perforated shells of Cyclope neritea (1-3), Zebrina detrita (4), Theodoxus transversalis and T. danubialis (5-12)
from the Epipalaeolithic layer. a-aperture; b-perforation position; c-detail of perforation (a-b=x20; c=x50) (modified after
M. (Sandu) Mărgărit, 2008).
Fig. 83 – Cochilii perforate de Cyclope neritea (1-3), Zebrina detrita (4), Theodoxus transversalis și T. danubialis (5-12)
din stratul Epipaleolitic. a-apertura; b-poziția perforației; c-detaliu perforație (a-b=x20; c=x50) (modificat după M.
(Sandu) Mărgărit, 2008).
Fig. 84 – Geometric decoration. 1-engraved bone from the Continenza Cave; 2-Azilian pendant from the Moulin
Cave of Troubat-en-Barousse (Hautes-Pyrénées); 3- engraved bone from the Polesini Cave (Italy); 4- engraved bone
from the Settecannelle Cave; 5-6-geometric engravings on ivory from Mezine [after P. Astuti, R. Grifoni Cremonesi
2012 (1); M. Barbaza, C. Fritz, M.-P. Pomies 1998 (2); A. Radmili 1957 (3); D. Borić, E. Cristiani 2016 (4); M.
Lázničkova-Galetová 2012 (5-6)].
Fig. 84 – Decorul geometric. 1-os gravat din peștera Continenza; 2-pandantiv azilian din peștera Moulin de la
Troubat-en-Barousse (Hautes-Pyrénées); 3-os gravat din peștera Polesini (Italia); 4-os gravat din peștera Settecannelle;
5-6-gravuri geometrice pe fildeș de la Mezine [după P. Astuti, R. Grifoni Cremonesi, 2012 (1); M. Barbaza, C. Fritz,
M.-P. Pomies, 1998 (2); A. Radmili, 1957 (3); D. Borić, E. Cristiani, 2016 (4); M. Lázničkova-Galetová, 2012 (5-6)].

Fig. 85 – Engraved bone items from the Climente II Cave attributed to the Epigravettian (Clisurean) (after V.
Boroneanț, 2000).
Fig. 85 – Piese din os gravate din peștera Climente II atribuite Epigravetianului (Clisureanului) (după V. Boroneanț,
2000).
Fig. 86 – Personal ornaments from the Climente II Cave from the Epigravettian (Clisurean). 1-3 red deer canines; 4
fox canine; 2a-4a details of manner in which the perforation for suspension; 5 Dentalium sp. (after M. Sandu (Mărgărit),
2008).
Fig. 86 – Podoabe din peștera Climente II din Epigravetian (Clisurean). 1-3 canini de cerb; 4 canin de vulpe; 2a-4a
detalii ale modului de realizare a perforației pentru suspendare; 5 Dentalium sp. (după M. Sandu (Mărgărit), 2008).
Fig. 87 – Art objects from the Mesolithic settlement of Schela Cladovei (2 after M. Sandu (Mărgărit), 2008)
(scale = 1 cm).
Fig. 87 – Obiecte de artă din așezarea mezolitică de la Schela Cladovei (2 după M. Sandu (Mărgărit), 2008)
(scara = 1 cm).

Fig. 88 – Decorated bone mesial fragment from Schela Cladovei (1) and order of tracing and incision trajectory (2):
red arrow-initial incisions; blue arrow-subsequent incisions; yellow arrow-incisions with different trajectory within the
network (2-study by means of the fibre-optic digital microscope) (scale=1 cm).
Fig. 88 – Fragment mezial de os decorat de la Schela Cladovei (1) și ordinea de trasare și traiectoria inciziilor (2):
săgeata roșie-incizii trasate inițial; săgeata albastră-inciziile ulterioare; săgeata galbenă-inciziile cu traiectoria diferită în
cadrul rețelei (2-studiu cu microscopul digital cu fibră optică) (scara=1 cm).

Fig. 89 – Boar tusk awl from Schela Cladovei with 13 notches on the concave side (image with the fibre-optic
microscope) (scale = 1 cm).
Fig. 89 – Poinçon din defensă de mistreț de la Schela Cladovei cu 13 encoches pe latura concavă (imagine microscop cu
fibră optică) (scara = 1 cm).

Fig. 90 – Boar tusk with chevron decoration from Schela Cladovei Mesolithic settlement (1-drawing; 2-upper and
lower face; 3-detail of the upper face).
Fig. 90 – Defensă de mistreț cu decor în chevron din așezarea mezolitică de la Schela Cladovei (1-desen; 2-fața
superioară și inferioară; 3-detaliu de pe fața superioară).
Fig. 91 – Stone and bone pendant with the perforation in progress from the Mesolithic settlement of Schela
Cladovei (after M. Sandu (Mărgărit), 2008) (1-2 scale = 1 cm).
Fig. 91 – Pandantiv din piatră și os cu perforația în curs de realizare din așezarea mezolitică de la Schela Cladovei
(după M. Sandu (Mărgărit), 2008) (1-2 scara = 1 cm).
Fig. 92 – Burnt engraved antler point (1-3) and antler mesial fragment decorated with short incisions (4-7) from the
Mesolithic (Schela Cladovei culture) settlement of Icoana (7 3D image of an incision obtained with the digital
microscope (scale = 1 cm)
Fig. 92 – Vârf de corn ars gravat (1-3) și fragment mezial de corn decorat cu incizii scurte (4-7) din așezarea
mezolitică (cultura Schela Cladovei) de la Icoana (7 imagine 3d a unei incizii obținută cu microscopul digital)
(scara = 1 cm)
Fig. 93 – Small red deer antler engraved chisel fragment from the Mesolithic (Schela Cladovei culture) settlement of
Icoana (scale=1 cm).
Fig. 93 – Fragment de dăltiță gravată din corn de cerb din așezarea mezolitică (cultura Schela Cladovei) de la Icoana
(scara=1 cm).
Fig. 94 – Detail and execution scheme of the decoration on the small red deer antler chisel from the Mesolithic
(Schela Cladovei culture) settlement of Icoana: stage 1= blue; stage 2 = red; stage 3 = yellow; stage 4 = green) (scale = 1
cm).
Fig. 94 – Detaliu și schema de realizare a decorului de pe dăltița din corn de cerb din așezarea mezolitică (cultura
Schela Cladovei) de la Icoana: faza 1= albastru; faza 2 = roșu; faza 3 = galben; faza 4 = verde) (scara = 1 cm).
Fig. 95 – Engraved bone spatula from the Mesolithic (Schela Cladovei culture) settlement of Icoana. 1-engraved
upper face; 2-lower face with use-wear marks in the distal part; 3-tool viewed in profile; 4-operational scheme of
making the zigzags (red = previous incision; blue = subsequent incision); 5-6 – details of incisions with V-shaped profile
obtained with the digital microscope (x50) (scale = 1 cm).
Fig. 95 – Spatulă din os gravată din așezarea mezolitică (cultura Schela Cladovei) de la Icoana. 1-fața superioară
gravată; 2-fața inferioară cu urme de utilizare în partea distală; 3-unealta privită din profil; 4-schema operatorie de
realizare a zigzagurilor (roșu = incizarea anterioară; albastru = incizarea posterioară); 5-6 - detaliile inciziilor cu profil în
V obținute cu microscopul digital (x50) (scara = 1 cm).
Fig. 96 – Engraved bone and antler objects from the Mesolithic (Schela Cladovei culture) settlement of Icoana.
1-development of decoration on a bone rod; 2- 3D image of an incision on the bone rod (x200); 3-bone rod fragment;
4-bone flake engraved upper face; 5-unworked lower face; 6-red deer antler fragment decorated in one part; 7-drawing
of decoration; 8-incised awl on an ulna (2- image with the fibre-optic digital microscope; 7-drawing after V. Boroneanț,
2000) (scale = 1 cm).
Fig. 96 – Obiecte de os și corn gravate din așezarea mezolitică (cultura Schela Cladovei) de la Icoana. 1-desfășurarea
decorului pe o tijă din os; 2-imagine 3D a unei incizii de pe tija din os (x200); 3-fragment de tijă din os; 4-fața
superioară gravată a unei așchie de os; 5-fața inferioară neprelucrată; 6-fragment de corn de cerb decorat pe una din
părți; 7-desen al decorului; 8-poinçon pe ulnă incizat (2-imagine cu microscopul digital cu fibră optică; 7-desen după
V. Boroneanț, 2000) (scara = 1 cm).
Fig. 97 – Engraved bone point and spatula from Mesolithic (Schela Cladovei culture) settlement of Icoana
(scale = 1 cm).
Fig. 97 – Vârf și spatulă din os gravate din așezarea mezolitică (cultura Schela Cladovei) de la Icoana (scara = 1 cm).
Fig. 98 – Perforated baton with decoration from Icoana Mesolithic (Schela Cladovei culture) settlement. 1a-1b
drawing of the two engraved sides; 2-4 extended images of antler sides; 5-6 order of tracing incisions on the decorated
sides; 7-detail of zigzags; 8-notches on the convex side; 9a-9b circles closing the zigzags on the two sides; 10-11 item
hole (1a-1b drawing after V. Boroneanț, 2000).
Fig. 98 – Baston perforat cu decor din așezarea mezolitică (cultura Schela Cladovei) de la Icoana. 1a-1b desen al
celor două laturi gravate; 2-4 imagini desfășurate a laturilor cornului; 5-6 ordinea trasării inciziilor de pe laturile
decorate; 7-detaliul zigzagurilor; 8-encoches de pe latura convexă; 9a-9b cercurile care închid zigzagurile de pe cele două
laturi; 10-11 orificiul piesei (1a-1b desen după V. Boroneanț, 2000).
Fig. 99 – Drawings of bone and red deer antler tools, weapons and art objects from the Mesolithic (Schela Cladovei
culture) settlement of Icoana. 1-red deer antler tool fragment; 2-circular development of decoration on a bone point;
3- fragmented engraved bone point; 4-decorated bone mesial fragment (items were published without a scale) (afetr
V. Boroneanț, 2000).
Fig. 99 – Desenele unor unelte, arme și obiecte de artă din os și corn de cerb din așezarea mezolitică (cultura Schela
Cladovei) de la Icoana. 1-fragment de unealtă din corn de cerb; 2-desfășurarea circulară a decorului pe un vârf de os;
3-vârf fragmentat din os gravat; 4-fragment mezial din os decorat (piesele au fost publicate fără scară) (după
V. Boroneanț, 2000).
Fig. 100 – Engraved boar tusk tools from the Mesolithic (Schela Cladoveri culture) settlement of Icoana (1-8, 10)
and a rupestral painting from the Gaura Chindiei Cave (9) (8-after V. Boroneanț, 1980; 9-after V. Boroneanț, 1977;
10-after M. Sandu (Mărgărit, 2008) (scale = 1 cm).
Fig. 100 – Utilaje din defense de mistreț gravate din așezarea mezolitică (cultura Schela Cladovei) de la Icoana (1-8,
10) și o pictură rupestră din peștera Gaura Chindiei (9) (8-după V. Boroneanț, 1980; 9-după V. Boroneanț, 1977; 10-
după M. Sandu (Mărgărit, 2008) (scara = 1 cm).
Fig. 101 – 3D images of the boar tusk awl obtained with the fibre-optic digital microscope. 1- boar tusk awl;
2-detail of upper face engraving; 3-active part of tool with working marks (x20); 4-traces left by scraping carried out in
order to turn the blank into an awl (x50); 5-bar code engraving showing the use of the same tool for shaping the awl
and for making the item decoration; 6-first part of zigzag (x30); 7-second part of zigzag (x20); 8- 3D image of the
decoration incision (x100).
Fig. 101 – Imagini 3D pentru poinçon-ul din defensă de mistreț obținute cu microscopul digital cu fibră optică.
1- Poinçon din defensă de mistreț; 2-detaliu gravurii de pe fața superioară; 3-partea activă a utilajului cu stigmate de
prelucrare (x20); 4-stigmate ale raclajului pentru transformarea suportului în poinçon (x50); 5-gravură cu aspect de ”cod
de bare” care demonstrează utilizarea aceluiași utilaj atât pentru fasonarea poinçon-ului, cât și pentru decorul piese;
6-prima parte a zigzagului (x30); 7-a doua parte a zigzagului (x20); 8-imagine 3D a inciziei decorului (x100).
Fig. 102 – Mesolithic (Schela Cladovei culture) boar tusk ornaments from Icoana. 1-fragmented ornament with
engravings (lower face and upper face); 2-detail of engraved lower face; 3- fragmented ornament of boar tusk (upper
face and lower face) (scale=1 cm).
Fig. 102 – Podoabe mesolitice (cultura Schela Cladovei) din defense de mistreț de la Icoana. 1-podoabă fragmentată
cu gravuri (fața inferioară și fața superioară); 2-detaliu suprafeței inferioare gravată; 3-podoabă fragmentată din defensă
de mistreț (fața superioară și fața inferioară) (scara=1 cm).
Fig. 103 – Bone spatula from Veterani and details of decoration. 1 – original shape of the item (L=4 cm; l=1.5 cm);
2 – upper face; 3 – lower face; 4 – direction and order of engravings: red arrows represent the starting point of deep
incisions with U profile (x50); yellow arrows represent the intersection of these with the incision delimitating them;
5 – continuity between upper face engravings on the lower face (x50) (4-5 images obtained with the fibre-optic digital
microscope, after M. Vintilă, 2011) (scale: 1-3=1 cm; 4-5=0,25 mm).
Fig. 103 – Spatulă din os de la Veterani și detaliile decorului. 1 - forma originală a piesei (L=4 cm; l=1,5 cm);
2 - fața superioară; 3 - fața inferioară; 4 - direcția și ordinea gravurilor: săgețile roșii rerezintă punctul de plecare a
incizilor adânci cu profil în U (x50); săgețile galbene intersecția acestora cu incizia care le delimitează; 5 - continuitatea
dintre gravurile de pe fața superioară pe cea inferioară (x50) (4-5 imagini obținute cu microscopul cu fibră optică, după
M. Vintilă, 2011) (scara: 1-3=1 cm; 4-5=0,25 mm).

Fig. 104 – Engraved pebbles from the Mesolithic (Schela Cladovei culture) settlement of Veterani-Terrace (after V.
Boroneanț, 2000).
Fig. 104 – Galeți gravați din așezarea mezolitică (cultura Schela Cladovei) de la Veterani-terasă (după V. Boroneanț,
2000).
COMPORTAMENTUL SIMBOLIC ȘI ARTA

PE TERITORIUL ROMÂNIEI
DIN PALEOLITICUL MIJLOCIU
PÂNĂ ÎN MEZOLITIC
(55.000-7.500 B.P.)
CUPRINS

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000698

0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000007::
%*(&,(00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000007:<
(%'##&%'+ %%*('(*((*'#&#*00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000007;6
,(*(,(&%&#&0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000007;:
2

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000007;>
5=7$"%$'*"#*,!("$!!$",!,
#'*!555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555>BE
5=56',!55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555>C<
5=56 %#*!%#*',%'%''$',!,#%)*'$'6$'$)*#55555555555555555555555555555555>C@
5=56$-$%(*,$',#%)*'$'6$'$)*#55555555555555555555555555555555555555555555555555555555>D<
5=56,!*,!,'(,!,%)*'55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555>D@
2

000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000007=<
5=6 '*,'("$!!!,

($%'*!$#'),!,6*'
"+555555555555>DD
5>6'*"$!'#!$!*,!(,%'$'55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555>E?
5>56*!'*555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555>E?
5>55=6 %'0#*'!#*'$%$"$'6$#'),!,6*'
"+55555555555555555555555555555555>E?
5>55=57 %'0#*'#*'$%$"$'#!"#(!*4#-!,!'-*#55555555555555555555>E?
5>55=5=6 *'%'"555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555>E?
5>55=55>6#'!0'(**,*55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555>EA
5>55=5?6$#('+(*!(*555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555>EC
5>55=55@6#!$555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555>ED
5>55=57*%'!,'*#('%#*#*5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?<<
5>55>6(-'('-*($%'*!$#'),!,6*'
"+5555555555555555555555555555?<=
5>55>560'-*55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?<=
5>55>56 *%$!*'!!'-*555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?<=
5>55>56$(*'-*!*'!555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?<=
5>55>56('-*!*'!55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?<>
5>55>56('-*"#555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?<>
5>55>56*"$('*'-*5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?<?
5>55>56('-*%+(,%'$'55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?<?
5>55>56 *%$'#,#0555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?<@
5>55?7!*'-*6$#'),!,6*'
"+55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?<A
5>55@6*'-*#'*6*'$-8$"5#'#4,5$*$)#955555555555555555555555555?<A
5>55A6#(*',"#*%'$,((,#*6$#'),!,6*'
"+55555555555555555555555555555555?<B
5>56$$!5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?<D
5>55=6$!!"!%'$'+6$#'),!,6*'
"+55555555555555555555555555555555555?<D
5>55>6#+#"!%'$'+555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?>=
255
Comportamentul Simbolic și Arta pe teritoriul României din Paleoliticul mijlociu până în Mezolitic (55.000-7.500 B.P.)
5>55>56)*'$'6$'$)*#555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?>=
5>55>56)*','6 )#$-5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?>>
5>55>56$#'),!,6*'
"+5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?>?
5>55>56'#,5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?>A
5>55?6##*-)"'!#%*'555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?>B
5>55?57 *$6 !,!#555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?>B
5>55?56)*'$'6$'$)*#555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?>C
5>55?56$#'),!,6*'
"+5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?>E
5>55@6##*-)"'!#$()$'#5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555???
5>55@56 *$6 !,!#55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555???
5>55@56)*'$'7$'$)*#555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555???
5>55@57'#,5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555??@
5?6'*',%(*'55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555??D
5?56)*',,!*55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555??E
5?56)*'$!$555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?@?
5?55=6(''%*,'!$'555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?@@
5?55>6*'!6=@55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?@B
5?55?6,'*$#('+(,%'%*,'!$'#%)*',-*55555555555555555555555555555555555555555?@B
5?55@6(,+55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?@C
2

1

000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000008:6
5=6%$(*,!(,(*#!,#,',!,555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?A=
5=56*!'*555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?AA
5=55=6(!'-*#(*'*,!%'-*#8!(,'#9555555555555555555555555555555555555555555555555?AB
5=55>6(!'-*#(*'*,!%%!$!*5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?B=
5=56$$!5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?B?
5=55=7$$!#(*'*,!%'-*#55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?B@
5=55>7$$!#(*'*,!%%!$!*5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?BA
5=56(,+(,%'$*!$''*)%$$!$'!,#,',!,555555555555555555555555555555?BE
5>6)*'!"#*5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?C=
5>56*!'*555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?C>
5>56$$!5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?C>
2

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000008<8
5=6!!$-555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?C?
5=56*!'*5555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?C@
5=56$$!55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?CB
5>6$#55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?CB
5>56*!'*55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?CC
5>56$$!555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?D?
5?6*'#*'(55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?D?
5?56*!'*55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?D?
5?56!+%*',#0555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?D@
5@6(*'$-,!$',!,55555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555555?D@

0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000008=:

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000008>6
256
Introducere
Arta este fereastra sufletului, iar apariția artei în Paleolitic, în mod deosebit în Paleoliticul
superior, este o mărturie a capacităților asociative, receptive și comunicative, de sinteză, a simțului
estetic și trăirilor emotive, a capacităților de gândire și abstractizare care particularizează și
individualizează ființa umană (E. Anati, 1989).
Primele descoperiri de artă paleolitică s-au făcut în a doua treime a secolului al XIX-lea, când
în Elveția, la Veyrier, s-a descoperit un harpon cu decorații geometrice, iar în Franța, la Chaffaud,
un metapod de ren pe care erau gravate două căprioare. Primele gravuri pe suporturi din os sau corn
constau în incizii ritmice care se înscriu într-un stil non-figurativ. Ulterior, evoluția artei paleolitice
urmează, după A. Leroi-Gourhan (1988), patru stadii de-a lungul paleoliticului superior: stilul 1 -
figurativ geometric, stilul 2 - figurativ sintetic (volumele sunt interpretate subiectiv), stilul 3 - figurativ
analitic juxtapus (artistul urmărește mai fidel proporțile reprezentărilor animaliere sub diferite forme,
dar nu dispare subiectivismul), stilul 4 - figurativ analitic înlănțuit (animalele sunt redate în chip
realist, în mișcare și cu respectarea proporților).
Primele forme de simbolism sunt puse în legătură cu omul de Neanderthal, atunci când
introduce în așezările sale obiecte curioase, precum fosile, minerale, roci deosebite, ceea ce
presupune că le recunoștea carcteristicile și pentru aceasta le extrăgea din contextul lor natural pentru
a le reda o valoare nouă într-un context culturalizat (M. Otte, 1993). Fosilele, mai ales, însemnau
materializarea și transpunerea animalului fosilizat, figurat și împietrit, în realitatea și orizontul
omului de Neanderthal ca un vector al unei acțiuni simbolice dintre cele două lumi (A. Leroi-
Gourhan, 1964 a). Cercetările din ultima vreme, reevaluarea unor descoperiri mai vechi, au
contribuit la cristalizarea concepției că obiectele de artă și simbolismul nu sunt proprii doar omului
modern, ci au luat naștere treptat, așa cum este cazul omului de Neanderthal (F. d’Errico, 2006).
În fazele vechi ale paleoliticului superior, apar destul de multe pandantive realizate mai ales
din dinți de animale, ca o expresie a dorinței de identitate a omului modern (J. Kozlovski, 1992).
Aceeași semnificație aveau și colierele din cochilii de moluște sau utilizarea acestora la decorarea
veșmintelor, în măsura în care erau procurate uneori de la distanțe foarte mari. Prin reprezentarea
animalelor, omul modern se apropia de expresia unei magii destinate înțelegerii calității și însușirilor
animalului, în primul rând în vederea asigurării succesului la vânătoare. Are loc, astfel, un transfer
în domeniul estetic și simbolic, de la un anumit mod de viață legat de economia, tehnologia și
habitatul comunității de vânători-culegători (M. Otte, 1987), chiar dacă artistul paleolitic are
tendința de a transforma realitatea, pe care o simplifică sau exagerează din motive greu de intuit.
Descoperirea podoabelor deschide largi perspective de interpretare de ordin social, cu condiția
înregistrării cu multă exactitate a contextului lor arheologic. De regulă, ele se pot afla în diverse
situații: în morminte, coliere izolate, în stratele de cultură. Cele mai importante informații oferă
podoabele descoperite în morminte, pentru că atunci când se conservă pe schelet, după modul de
aranjare inițial al podoabelor, putem să ne dăm seama dacă este vorba de podoabe compozite, funcția
ornamentației (colier, brățară, pandantive, decorație de veșminte, bonete, auxiliare din piele
decorate cu podoabe etc.), tipurile de podoabă în funcție de vârsta și sexul defunctului etc.
257
Recuperarea anumitor tipuri de podoabă, concentrate pe o suprafață relativ restrânsă, într-un număr
mai mult sau mai puțin numeroase, poate să sugereze că puteau să provină de la coliere sau brățări
pierdute sau abandonate. Totodată, descoperirea frecventă a unor podoabe asemănătoare în același
nivel cultural, realizate printr-o tehnologie similară, ar putea să fie consecința purtării lor de către
majoritatea membrilor comunității și, prin urmare, rata pierderilor să fie pe măsură. În același timp,
o astfel de situație ar putea fi un argument de a considera aceste podoabe ca având o semnificație
etnică pentru grupul respectiv (M. Vanhaeren, 2010).
Odată cu recunoaşterea artei paleolitice, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cercetările
tehnologice au suscitat interesul unui număr mare de preistoricieni. Deşi, iniţial, cea mai mare parte
a abordărilor privind arta paleolitică au fost consacrate, în principal, analizelor stilistice şi
cronologice, cu timpul importanţa “lecturii tehnologice” (examinarea suprafeţei obiectului în scopul
descifrării modalităţilor de intervenţie asupra suportului) a fost nu numai recunoscută dar, mai ales,
aplicată în majoritatea studiilor.
O primă atitudine, în acest sens, aparţine cercetătorului L. Leguay (1877), fără îndoială cel
dintâi care a realizat piese experimentale în scopul susţinerii, cu pertinenţă, a propriilor observaţii.
Principala sa preocupare rămâne aceea de a dovedi autenticitatea, tehnica fabricării obiectelor fiind
plasată într-un plan secundar.
Pasul decisiv este făcut odată cu studiile lui A. Leroi-Gourhan (1943), continuate cu cele ale
lui L. Pales şi T. de Saint-Péreuse (1969; 1976; 1981; 1989) când se remarcă o nouă viziune, un alt
mod de abordare în analiza obiectelor de artă mobiliară, cu profunde influenţe asupra cercetărilor
viitoare. Ei au realizat o bază de informaţii rezultate din observaţiile tehnologice (analiza materiei
prime, contururilor, accidentelor naturale), reliefând importanţa suportului şi a uneltelor folosite în
acţiunea de gravare. Fără îndoială, este pentru întâia dată când un studiu asupra obiectelor de artă
evidențiază importanţa calităţii suportului în realizarea gravurii.
Un aport important în studiul artei paleolitice a fost adus de A. Marshack (1970; 1991). Încă
din anii '60 ai secolului trecut, a aplicat sistematic analiza microscopică în studierea obiectelor,
făcând apel la utilizarea unor noţiuni şi metode noi pentru a obţine de la un obiect informaţii
multiple și o viziune dinamică a gestului. Una dintre iniţiativele lui Marshack rămâne aceea de a fi
subliniat importanţa analizei microscopice, plasând acest tip de cercetare într-un cadru autonom,
independent de studiul stilistic.
După un secol de la studiile lui L. Leguay (1877), reapare experimentul. H. Delporte şi L.
Mons (1973; 1975), subliniind reala dificultate în a grava unele materiale, au încercat să descifreze
gesturile artizanului, definind astfel “lanţul operațional” (chaîne opératoire). Metoda lor a putut oferi
informaţii preţioase atât despre timpul necesar realizării unei gravuri cât şi despre tipul de unealtă
ce putea fi folosită într-o astfel de acţiune. Consecinţa cercetărilor lor a fost aceea de a relansa
experimentul şi de a demonstra aportul său fundamental.
Calea spre acest tip de cercetare era complet deschisă. Studiul tehnic al artei preistorice este
din ce în ce mai mult luat în seamă şi descris în publicaţii, fiind completat cu etape experimentale.
Majoritatea specialiştilor şi-au însuşit observaţiile obţinute din acest gen de cercetare. Un exemplu
important este oferit de A. Roussot (1990) şi G. Tosello (1997) care au realizat imitaţii ale operelor
paleolitice, scopul fiind acela de a vedea interacţiunea dintre suport şi unealtă, precum şi de a
reconstitui tehnica utilizată.
258
În egală măsură, M. Dauvois (1977) a fost interesat în explicarea stigmatelor observate pe

partea activă a uneltelor. Pe acest plan, un moment de cotitură şi deschizător de noi perspective au
fost cercetările și studiile lui S. A. Semenov (1964). Rezultatele activităţii sale în studierea
microscopică a urmelor de fabricare şi de uzură a pieselor litice şi din materii dure animale au devenit
baza dezvoltării disciplinei traseologice, aplicate în domeniul preistoriei.
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, preocupările de acest gen au luat o mare
amploare şi s-au perfecţionat în multe ţări vest europene, SUA şi Canada. Prin utilizarea
microscopului electronic, traseologii observau urmele lăsate pe uneltele din piatră sau os, în urma
utilizării lor, ulterior fiind comparate cu cele obţinute experimental (F. d'Errico, G. Giacobini,
P. Puech, 1984; P. Anderson-Gerfaut, E. Moss, H. Plisson, 1987; L. H. Keeley, 1980; P. Vaughan,
1983). Tipul de cercetare aducea clarificări fundamentale asupra modului în care omul preistoric
fabrica, apoi utiliza uneltele.
Demersul lui F. d'Errico (1991; 1993; 1994) a avut la bază principiul enunţat mai sus, al
îmbinării cercetării cu experimentul, o parte importantă a muncii sale bazându-se pe aportul
observaţiilor microscopice. Datele obţinute, răspund multora din întrebările importante legate de
geneza decorurilor: tipul de unealtă utilizată, numărul pasajelor prin aceeaşi incizie, reconstituirea
gesturilor, sensul de mişcare al uneltei, cronologia gravurii.
În studiul său, privind gravurile mobiliare, M. Crémadès (1991) a susţinut o serie de observaţii
pe baza experimentelor şi analizelor microscopice. După un procedeu elaborat de L. Pales (L. Pales,
T. de Saint-Péreuse, 1969), prin folosirea lupei binoculare ca mijloc de analiză a inciziilor, a pus în
evidenţă trăsături tehnice diferite între arta figurativă şi arta geometrică.
Contribuţii însemnate privind studiul tehnologic al obiectelor de artă mobiliară aparţin, de
asemenea, lui C. Fritz (1999) și M. Vanhaeren (2010), care reușesc să ofere două monografii de
referință pentru acest domeniu de cercetare. Rezultatele obţinute (reproducerea urmelor paleolitice
prin experiment, confruntarea rezultatelor experimentale cu observaţiile microscopice,
reconstituirea lanţului operator prin descompunerea gesturilor gravorului şi reperarea momentelor
de decizie etc.) au intrat în mod justificat în atenţia specialiştilor.
Importanţa aplicării experimentului în analiza obiectelor realizate din materii dure animale a
fost apreciată şi de I. Sidéra şi A. Legrand (2006). Tocmai de aceea, erau considerate indispensabile
în înţelegerea originii stigmatelor, mecanismele de uzură, modul în care materialul şi tipul de unealtă
se comportă, condiţiile de lucru care se impun. Este vorba de a analiza soluțiile prin care să se
reconstituie experimental gesturile gravorului paleolitic, pentru a identifica direcţia de execuţie a
inciziilor, precum şi schimbările utilajului, a şti dacă ele au fost realizate dintr-o singură mişcare sau
mai multe, a determina intervalul de timp care le separă, a şti dacă se constituie într-un eveniment
grafic unic sau procesul se derulează în timp. Pentru mulţi tehnologi, gestul poate deveni un mijloc
care permite identificarea semnificaţiei gravurii (F. d'Errico, 1994).
De remarcat sunt şi rezultatele deosebit de importante obţinute prin activitatea desfăşurată
de D. Stordeur (1983) şi Y. Taborin (1993a, b) în analiza materiilor dure animale şi a cochiliilor.
Un aport definitoriu în studiul materiilor dure animale a fost adus de Henriette Camps-
Fabrer, a cărei activitate în domeniu s-a desfăşurat încă din anii ’70 ai secolului trecut. Printre
rezultatele majore ale cercetării sale, se numără organizarea colocviilor internaţionale asupra
industriei preistorice a osului, crearea Comisiei de nomenclatură a industriei preistorice a osului,
lansarea, de către Comisia de nomenclatură, a proiectului Caietelor de Fişe tipologice sub îngrijirea
259
lui Pierre Cattelain - Responsabil al Comisiei de nomenclatură a industriei osului preistoric. În acest
sens, între 1988 şi 2014 au fost editate 13 Cahiers, care se constituie în instrumente de lucru
indispensabile studiului artefactelor, oferind definiţiile şi criteriile metodologice acceptate şi
utilizate, în special, de cercetătorii francezi şi francofoni. Ultimul din aceste Caiete, întitulat Matière
d'art. Représentations préhistorique et supports osseux, relations et contraintes, a apărut în 2014, sub
direcția lui Lucette Mons, Stéphane Péan și Romain Pigeaud, într-un format mult îmbunătățit și
cu ilustrație de calitate, fiind însoțit chiar de un CD.
Prin aplicarea studiilor tehnice realizate cu mijloace de observare performante, adesea
completate cu etape experimentale, au putut fi identificate tehnicile şi metodele de realizare a
artefactelor şi, în acelaşi timp, s-a înregistrat un real progres în materie de tehnologie culturală
(F. Poplin, 1974; M. Dauvois, 1974; H. Camps-Fabrer, A. d’Anna, 1977; M. H. Newcomer, 1977
; D. Stordeur, 1978; H. Barge-Mathieu, 1982; J. G. Nandris, H. Camps-Fabrer, 1993; I. Sidéra,
1993; E. David, 1999; A. Averbouh, 2000; N. Goutas, 2004; A. Legrand, 2005).
La baza cercetărilor lui A. Marshack (1991; 1996) și F. d'Errico (1996) a stat existența
teoriilor și modelelor comparate izvorâte din datele etnografice. Pe de altă parte, aplicarea acestor
modele, dar, mai ales, verificarea ipotezelor, conduc, inevitabil, la studiul tehnologic al urmelor, ceea
ce implică folosirea microscopului şi experimentului.
În ultimul deceniu, analizele tehnologice ale obiectelor de artă mobiliară beneficiază de o
atenţie sporită şi în studiile de specialitate din România. Astfel, o serie de abordări ale fenomenului
artei mobiliare s-au axat, în special, pe aspecte generale: repertoriu, descriere, analogii
(M. Cârciumaru, M. Mărgărit, 2002; M. Cârciumaru et al., 2003; M. Cârciumaru et al., 2004;
M. Mărgărit, 2003). Informaţii esenţiale privind studiul tehnologic al obiectelor de artă mobiliară
au fost obţinute de C. Beldiman (2003; 2004 a, b, c; 2006; 2007) și C. Beldiman, D.-M. Sztancs
(2006; 2007 a, b; 2008; 2010) printr-o analiză detaliată a urmelor conservate pe o serie de piese.
Existenţa unor interpretări diferite în ceea ce privește modalitatea de studiu, îndeamnă
cercetătorii să reflecteze asupra alegerii celei mai eficiente metode de analiză şi să-şi conceapă bazele
teoretice cu mai multă rigoare. Apreciem că este important nivelul de observare sau minuţiozitatea
cu care obiectele sunt studiate dar, mai ales, principiile interpretative, întrebările care derivă dintr-o
asemenea analiză. Tocmai din acest punct de vedere, mijloacele analitice sunt esenţiale pentru a
răspunde întrebărilor şi a verifica ipotezele exprimate. Odată formulate concluziile şi, mai ales,
probate prin experimente, ezitările între mai multe interpretări cu formule de genul “nu putem
exclude”, „după toate probabilităţile”, nu îşi găsesc justificare, cel puţin la nivelul diferenţierii urmelor
antropice de cele naturale (M. Lorblanchet, 1999, p. 177).
Publicarea acestei sinteze asupra simbolismului și artei paleolitice din România a fost
determinată de multiplicarea descoperirilor de acest fel din ultima vreme. Multe dintre aceste noi
descoperiri aparțin autorilor prezentei lucrări, iar o serie din cele deja existente au fost și ele
reinterpretate. Valorificarea lor în studii separate, pentru că nu permitea o viziune de ansamblu
asupra artei paleolitice pe teritoriului României, ne-a determinat să le reluăm în cadrul acestei
sinteze. Adunarea lor în acest volum sperăm să faciliteze evaluarea mai ușoară a contribuției țării
noastre la patrimoniul cultural al continentului european.
260
Principalele concepții în interpretarea artei paleolitice
Interpretarea evoluției artei paleolitice a fost abordată, de-a lungul timpului, de foarte
mulți specialiști. Încă din 1867, E. B. Tylor menționa că desenele preistorice s-ar putea explica
prin credința omului în existența unei legături între obiect și imaginea sa, ceea ce presupune
condiționarea lor reciprocă. Teoria „arta pentru artă”, lansată inițial de către naturalistul Eduard
Lartet, a fost îmbrățișată și dezvoltată ulterior de E. Piette (1907) și G. și A. Mortillet (1910).
În esență, se pleca de la ideea că vânătoarea era pentru omul paleolitic o îndeletnicire facilă care
îi lăsa suficient timp pentru preocupări artistice, izvorâte mai cu seamă din instinctul colectiv și
capriciile individuale. E. Piette (1907) considera că omul paleolitic se perfecționa în arta sa în
măsura în care încerca să imite și să redea animalele din jurul său, ajungând să facă adevărate
studii ale anumitor părți din corpul acestora, uneori exagerând intenționat proporțile cu scopul
de a scoate în evidență anumite caractere. G. și A. de Mortillet (1910) vedeau în această artă
dezinteresată un argument al faptului că omul paleolitic nu era stăpânit de noțiuni religioase, el
rezumându-se în a imita strict natura. Altfel, dacă ar fi crezut în forțe supranaturale, încerca să
le reprezinte sub forma unor simboluri, care se transmiteau generațiilor următoare. Semnificația
artei se rezuma la abilitatea, gustul sau fantezia omului paleolitic. În măsura în care ea nu se
definea printr-o utilitate practică, arta acelor vremuri fiind mai degrabă o activitate de lux, sensul
magic se excludea de la sine.
La rândul său, G. H. Luquet (1926) rămâne un precursor al interpretării artei paleolitice,
el considerând că studiul acesteia ar fi incomplet și lipsit de interes dacă nu se determină intenția
acțiunii procesului de creație. Originea acestui proces ar fi în cucerirea progresivă a unei
conștiințe care a generat capacitatea de a figura imagini reale sau asemănătoare din lumea
înconjurătoare pe diverse suporturi. El asemăna acest proces cu modul de a desena al copiilor.
S. Reinach (1903) a oferit, pentru prima dată, interpretarea magică a artei paleolitice.
Formațiunea sa de filolog, informația și cultura solidă în istoria religiilor, a magiei în gândirea
și viața populațiilor primitive, au reprezentat premise în formularea unei concepții importante,
care avea să domine mult timp interpretarea artei paleolitice. El avea în vedere două premise.
Prima dintre ele se referea la faptul că animalele pictate și gravate de omul paleolitic ar fi cele
cu care s-au hrănit populațiile de vânători. A doua privește o realitate obiectivă, conform căreia
populațiile primitive actuale sunt influențate din punct de vedere magic, atunci când vânătorul
posedă imaginea pe un obiect a animalului pe care urma să-l vâneze. În consecință, arta
paleolitică reprezenta materializarea credințelor și riturilor, o formă de religie grosieră, dar
foarte intensă. El accepta totemismul ca formă fundamentală a expresiei religioase. Teoria
magiei vânătorii a fost adoptată și nuanțată de H. Breuil (1952). El credea că omul paleolitic
era dominat de ideea deghizării, de puterea magică a măștilor, reale sau figurate și recunoștea
caracterul magic al artei pentru multiplicarea vânatului și asigurarea succesului la vânătoare,
magia fecundității etc. Peșterile ornate le vedea ca adevărate sanctuare în care se desfășurau
ceremonii sacre conduse de marii inițiați ai epocii și în care se produceau ritualuri de inițiere
(A. Roussot, 2017). H. Beuil a acceptat paralele etnografice cu populațiile primitive actuale în
vederea descifrării sensului artei din epoca glaciară și acceptă că semnificația artei paleolitice era
poate religioasă, fetișistă sau totemică, dar treptat a început să se întrebe mai puțin care sunt
semnificațiile artei și să fie preocupat mai mult de evoluția diferitelor stiluri de realizare a
operelor de artă paleolitică (P. J. Ucko, A. Rosenfeld, 1966).
Așa cum se știe, teoria totemismului a fost formulată de J. G. Frazer (1910) și completată
de A. Van Gennep (1920) și alții. Sub influența lui E. Dürkheim (1925), teoria totemismului,
conform căreia animalele figurate pe pereții peșterilor sau pe suporturi mobile de piatră și
materii dure animale reprezintă totemuri ale comunităților respective, a apărut ca ipoteză pentru
explicarea semnificației artei paleolitice. Totemul este sacru, iar neinițiații nu îl puteau vedea,
locul unde este depus fiind un veritabil sanctuar.
Interpretările structural sexuale, al căror precursor a fost Max Raphael (1986), cultivate
apoi de A. Laming-Emperaire (1962) și desăvârșite de A. Leroi-Gourhan (1965), au însemnat
abordarea complexă, riguroasă de ansamblu a artei paleolitice, regulile, sistemele de analiză, de
structurare a artei și principiile organizării sanctuarelor din grotele cu artă parietală. El, ca și
H. Breuil, vedea grota ca un sanctuar, pe care însă îl considera ca un mediu închis, cu reguli
precise de organizare a imaginilor animale, umane și chiar a semnelor, departe de a reprezenta
doar un hazard. Pentru A. Leroi-Gourhan (1964), chiar dacă consideră că Homo sapiens este
creatorul artei propriu zise, omul de Neanderthal rămâne totuși un precursor, este adevărat
modest, prin comportamentul simbolic.
În general, teoriile emise asupra interpretării artei paleolitice de-a lungul timpului sau mai
recent ar putea fi incluse în două categorii importante, prima de natură biologică, cea de a doua
socio-economică. Conceptul biologic se referă la funcțiile sistemului nervos și caracteristicile
psihologice specifice, care s-au manifestat odată cu apariția lui Homo sapiens, iar cel socio-
economic relevă dinamica contextului economic care ar fi hotărâtor în evidențierea artei
figurative (M. Lorblanchet, 1999).
Conceptul biologic include o serie de abordări care necesită nuanțări suplimentare.
Experimentele care s-au făcut asupra maimuțelor antropoide privind psihologia percepției
vizuale, în perspectiva interpretării artei paleolitice, au dus la concluzia că ele nu au conștiința
actului creator și nu urmăresc o schemă conceptuală, iar aceste aspecte rămân cu certitudine
apanajul, în special, al lui Homo sapiens (S. Beyries, F. Joulian, 1990). După J. D. Lewis-William
și T. A. Dawson (1988), multe din desenele sau gravurile parietale din peșterile paleolitice ar
reprezenta viziuni într-o stare de conștiință modificată în cadrul unei tranșe șamanice. Teoria
șamanismului în explicarea artei paleolitice a fost dezvoltată de J. Clottes și J. D. Lewis-William
(1996), plecând de la interpretările asupra artei San din Africa de Sud și Lesotho. Ea a declanșat
un adevărat război în rândul specialiștilor în arta paleolitică (M. Lorblanchet et al., 2006).
La rândul lor, J. Davidson și W. Nobble (1989) relevă contradicția din concepția lui J. D. Lewis-
William și T. A. Dawson (1988) care invocă, în aceeași măsură, starea de transă cu controlul
imaginarului colectiv.
Teoria psihologică, promovată de J. Halverston (1992 a), se bazează pe mecanismele
psihofiziologice de percepție proprii lui Homo sapiens, în sensul că, în cazul artei figurative,
desenarea animalului începe prin realizarea conturului printr-o linie care produce o ruptură a
contrastelor luminoase în scopul separării suprafeței de obiect. Arta ar însemna că se reduce la
un mecanism de proiecție intelectuală, reprezentând starea de dezvoltare cognitivă a artizanului.
262
Rezultatul constă din imagini mentale și nu din reprezentări realiste (J. Halverston, 1992 b).
Această teorie pare să reitereze de fapt concepții mai vechi, cum ar fi cea a lui G. H. Luquet
(1926), care diferenția realismul intelectual vizual de realismul intelectual, sau obsesiile lui
A. Leroi-Gourhan (1965) care conștientiza definirea naturalistă a decorurilor paleolitice și mai
slaba înțelegere a caracterului simbolic al acestora.
W. Nobble și J. Davidson (1993) promovează strânsa legătură dintre apariția imaginilor
desenate sau gravate de cea a limbajului ca o noutate, uitând de fapt că acest concept a fost
definit de A. Leroi-Gourhan (1958; 1964 a, b;1965). In acest fel, ei consideră apariția târzie a
limbajului elaborat și pun la îndoială simbolismul omului de Neanderthal.
Interpretările socio-economice au fost dezvoltate în special de școala anglo-saxonă, care a
promovat ideea că arta este esențială în sistemele de comunicații între comunitățile umane,
delimitarea ariilor de comunicare și definirea teritoriilor sociale. Unul din cei mai cunoscuți
reprezentanți ai acestui concept este B. Hayden (1987), care, făcând o paralelă etnografică între
vânătorii-culegători nord-americani și comunitățile paleolitice din regiunea franco-cantabrică,
distinge două categorii:
1 – vânătorii generalizați sau comuni trăiesc într-un mediu cu resurse naturale limitate și,
în consecință, densitatea populației este scăzută. O astfel de situație generează o societate
egalitară, necompetitivă, care se bazează pentru supraviețuire pe alianțe pe termen mediu și
lung. Sunt în general societăți nomade, destul de oportuniste în privința resurselor, lipsite de
competiție, de noțiunea de propietate privată. Astfel de structuri egalitare favorizează absența
semnelor de distincție între membrii comunității și, prin urmare, a artei. Ele s-ar potrivi
modului de existență a societăților musteriene.
2 – vânătorii culegători complecși stăpânesc teritorii cu resurse bogate care permit o
densitate demografică remarcabilă. Sunt societăți semi-nomade, cu campamente de bază și
eventual scurte sejururi în așezări sezoniere, care cunosc strategii de stocare a resurselor și sunt
conștienți de importanța competiției economice, au controlul asupra anumitor teritorii cu
resurse deosebite, chiar exotice, sunt dominate de un statut social și de exercitarea diferitelor
forme de putere individuală și colectivă. Toate acestea sunt premise ca arta să reprezinte
mijloacele vizuale distincte prin care se afirmă puterea, apartenența și statutul social.
Acest model ar fi specific comunităților din Paleoliticul superior.
Modelul propus de B. Hayden trebuie privit cu destule rezerve, fiind prea teoretic și
schematic, urmărind fără argumente să creeze o ruptură între comunitățile din Paleoliticul
mijlociu și superior (M. Lorblanchet, 1999).
Peste toate aceste concepții de interpretare a artei paleolitice, fiecare peșteră pictată sau
obiect de artă posedă propria lor originalitate, stil specific și o ierarhie a temelor reprezentate
cu asocieri specifice (A. Roussot, 2017).
263
Scurt cadru cronologic
Termenul de Paleolitic a fost creat în 1866 de J. Lubbock pentru a releva diferența dintre
vârsta veche a pietrei, sau vârsta pietrei cioplite, de vârsta nouă a pietrei sau vârsta pietrei
lustruite sau șlefuite, denumită Neolitic. Înseamnă că Paleoliticul începe cu prima piatră cioplită
de om ca rezultat al unei gândiri conceptuale, adică după un model conceput înainte de a fi
realizat, urmând un lanț operatoriu relativ asemănător. Primele utilaje de acest fel au 2,3
milioane de ani în valea Omo (Etiopia), iar în Europa 1,8 milioane de ani la Chilhac (Franța).
În această abordare, termenul de Paleolitic a fost creat pe criterii strict tehnice legate de piatra
cioplită, care permitea o identificare simplă, dar trebuie să se aibă în vedere că are totodată un
profund sens cronologic și chiar o esențială semnificație etnoculturală, tehnoculturală și
simbolică. Într-o accepțiune generală, Paleoliticul este o perioadă în care economia se baza pe
exploatarea naturală a resurselor animale prin vânătoare și pescuit, a resurselor vegetale prin
culesul fructelor și altor produse vegetale, în cadrul unui proces de nomadism succesiv, în funcție
de necesitățile comunității (M. Cârciumaru, 2006).
În mod frecvent, Paleoliticul se împarte în inferior, mijlociu și superior, această împărțire
reflectând în general ritmul evoluției tehnologice, care se stabilește prin noțiunile de tehnologie
și tipologie litică și materii dure animale, adică os, corn, fildeș, dinți de mamifere, cochilii de
melci și scoici. De obicei, cercetarea paleoliticului nu se rezumă la simpla descriere istorică a
locurilor, datelor, obiectelor, care poate rezolva într-adevăr aspectele legate de precizarea
tehnocomplexelor, dar nu și pe cele ale comportamentului uman în dinamica adaptării sale
permanente la mediu.
În general, Paleoliticul mijlociu corespunde perioadei dintre 200.000 și 35.000 de ani,
când pe teritoriul Europei se dezvoltă binecunoscutul complex cultural specific acestei etape -
Musterianul. Pe teritoriul României, Musterianul nu pare a fi mai vechi decât Pleistocenul
superior, adică ultimii 120.000 de ani, în care se include ultimul interglaciar Riss-Würm
(complexul de încălzire Boroșteni) și ultima perioadă glaciară Würm, cu stadiile și interstadiile
specifice, denumite diferit în funcție de fiecare regiune. Supraviețuirea musterianului pe
teritoriul României până spre 28.000 B.P. este deja acceptată ca o realitate dovedită și în alte
țări din Europa, în special în Portugalia. Cele mai mari vârste C-14 pentru Musterianul din
România s-au obținut în peștera Cioarei de la Boroșteni (com. Peștișani, jud. Gorj)
(M. Cârciumaru et al., 2007). Creatorul culturii musteriene, cu numeroasele faciesuri și variante
în Europa, este Homo neanderthalensis, chiar dacă acum se acceptă contemporaneitatea sa,
pentru o perioadă scurtă, cu Homo sapiens.
Paleoliticul superior a urmat paleoliticului mijlociu, dar această succesiune trebuie privită
în sens antropologic și cultural. Dacă ne referim la aspectul antropologic, cel puțin pentru
Europa, se admite că Paleoliticul superior este legat de apariția în această regiune a lui Homo
sapiens în urmă cu circa 35.000 B.P. Având în vedere că cercetările recente au demonstrat că în
mai multe zone din Africa Homo sapiens cunoaște ancestrali la vârste mult mai mari (Jebel
Irhoud, Maroc - 160.000 de ani; Singa, Sudan – 133.000 de ani; Omo, Etiopia – 200.000 de
ani; Herto Bouri, Etiopia – 160.000 de ani) și totuși nu putem vorbi de Paleolitic superior în
aceste regiuni la aceste date, trebuie să acceptăm că numai criteriul paleontologic nu este
suficient pentru a marca începutul acestei ultime mari subdiviziuni a paleoliticului. Totuși, nu
se poate contesta că Paleoliticul superior apare în Europa bine individualizat spre 34.000 B.P.
Înseamnă că aceste fapte implică existența a cel puțin două ipoteze. Prima se referă la
posibilitatea ca în Europa de vest să vorbim doar de o coincidență între apariția lui Homo sapiens
și Paleoliticul superior, fără o condiționare reciprocă. Conform celei de a doua supoziții, ar
trebui să admitem că există o legătură directă între venirea în Europa de vest a lui Homo sapiens
și debutul paleoliticului superior, dar acest fenomen particularizează numai continentul nostru.
Pe de altă parte, criteriul cultural necesită numeroase nuanțări, mai ales pentru că în ultima
vreme s-a vorbit de existența unor perioade de tranziție între Paleoliticul mijlociu și superior, în
special sub forma individualizării unor faciesuri regionale specifice (Chalelperonian în Europa
de vest, Szeletian în Europa Centrală, Uluzzianul în Italia etc.). În același timp, există păreri
care susțin că Paleoliticul superior și-ar avea rădăcinile în cultura omului de Neanderthal, mai
exact în Paleoliticul mijlociu, ceea ce ar presupune că tranziția de la Paleoliticul mijlociu la
Paleoliticul superior s-a produs fără o ruptură (G. Bosinski, 1990).
Prima cultură a Paleoliticului superior acceptată unanim în Europa rămâne, totuși, cea
Aurignaciană. Din punct de vedere tehno-tipologic, Aurignacianul nu înseamnă o trecere
bruscă, ci doar o practică din ce în ce mai frecventă a debitajului lamelar plecând de la o nouă
manieră de preparare a nucleului, ale cărei premise existau însă la anumite grupe din Paleoliticul
mijlociu. În Aurignacian se produce, într-adevăr, desăvârșirea acestei tehnologii și obținerea
utilajelor pe suporturi lamelare de forme regulate ușor de înmănușat. Din punct de vedere
cronologic, datările AMS din ultima vreme și descoperirea unor noi așezări cu stratigrafie fină
au stabilit desfășurarea aurignacianului, în general, între 40.000 și 35.000 B.P. (Fr. Djindjian,
J. Koslowski, M. Otte, 1999).
A doua cultură importantă a Paleoliticului superior este Gravetianul, cu o serie de faciesuri
regionale, cum ar fi Willendorfianul în Austria, Pavlovianul în Moravia sau Kostenkianul în
Europa de Est. Gravetianul persistă până spre 20.000 B.P. Procesul de degradare a mediului
început după 25.000 B.P. se va prelungi până spre 16.000 B.P. va duce treptat la producerea
unei rupturi culturale între regiunea franco-cantabrică și restul Europei. Așa de exemplu,
regiunea franco-cantabrică, până la Sena și Rhon, între 21.000 și 17.000 B.P., este dominată de
Solutrean. Ulterior, aproximativ între 17.000 și 12.000 B.P., în aceste regiuni va prevala
Magdalenianul, cu deosebirea că această prestigioasă cultură se va extinde până spre Europa
Centrală. În timpul desfășurării Solutreanului și Magdalenianului, celelalte regiuni ale Europei
au fost acoperite de ceea ce a fost numit Epigravetian, cu diverse faciesuri regionale, determinate
de instabilitatea climatică care a influențat comportamentul comunităților de vânători-
culegători, aflate într-o permanentă căutare de condiții de mediu mai favorabile, fapt care a
generat profunde schimbări ale culturii materiale, tratate în multe lucrări de sinteză
(G. Bosinski, 1990; R. Desbrose, J. Koslowski, 1988; Fr. Djindjian, J. Koslowski, M. Otte,
1999; Rozoy J.-G., 1978; M. Cârciumaru, 2006).
A. Thévenin (1973) consideră că între Magdalenian și Mezolitic se interpune o perioadă
care a fost denumită Epipaleolitic. J.-M. Le Tensorer (1979) includea în Epipaleolitic toate
culturile de tradiție pur paleolitică care au supraviețuit după dispariția renului. Referitor la
266
Mezolitic, majoritatea specialiștilor consideră că în această perioadă se includ comunitățile care

preced Neoliticul.
În Paleoliticul superior din România, s-a identificat destul de restrâns Aurignacianul,
multe așezări atribuite inițial acestei culturi fiind ulterior reatribuite unor alte culturi. Nici nu
se poate spune, de fapt, dacă în țara noastră se poate vorbi de un Aurignacian bine definit. În
schimb, Gravetianul se regăsește în mult mai multe regiuni atât în așezări în aer liber, cât și în
peșteri. Datorită unor săpături arheologice extrem de riguroase, în ultima vreme așezarea de la
Poiana Cireșului-Piatra Neamț s-a detașat prin bogăția materialelor arheologice și, în special, a
obiectelor de artă extrem de diverse și semnificative (M. Cârciumaru et al., 2018).
Epigravetianul excelează prin prezența sa semnificativă, în privința formelor de simbolism și
complexitatea obiectelor de artă, la Porțile de Fier, unde se evidențiază așezarea din adăpostul
sub stâncă Cuina Turcului (Al. Păunescu, 1970; 1978). Tot în această regiune, este cel mai bine
reprezentat și Epipaleoliticul și Mezoliticul, acesta din urmă fiind prezent în mai multe situri
importante pentru această perioadă sub denumirea de cultura Schela Cladovei
(V. Boroneanț, 2000).
267
I – PALEOLITICUL MIJLOCIU
I.1 – Comportamentul simbolic al omului de Neanderthal
Încă de la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, A. Leroi-Gourhan atrăgea atenția asupra
tendințelor de a considera prea ușor arta paleolitică ca mărturie privilegiată a unei gândiri
religioase, în măsura în care arta din această perioadă nu reprezintă decât certitudinea unei
activități simbolice care deschide, eventual, perspectiva de a vorbi apoi de mituri sau ritualuri
(A. Leroi-Gourhan, 1975). Un astfel de mod de a vedea lucrurile este cu atât mai important
atunci când ne referim la omul de Neanderthal.
Simbolurile reprezintă forme materiale cu un sens cultural subiectiv a căror semnificație
adesea scapă indiviziilor dintr-o altă cultură (R. White, 2006). O problemă esențială în definirea
simbolismului o constituie stabilirea criteriilor de diferențiere a mărturiilor materiale de cele cu
valoare spirituală în gândirea omului de Neanderthal. Convențional, s-a considerat că s-ar putea
atribui simbolismului, într-o accepțiune spirituală, separarea obiectelor insolite de uneltele
specifice fiecărei comunități. La început, în categoria materialelor insolite a fost inclus ocrul
descoperit în așezările musteriene, apoi s-au descoperit fosile, minerale sau roci curioase prin
culoare, compoziție, formă, aduse din exterior, fără legătură cu constituția naturală a depozitelor
din spațiul închis al peșterilor. Introducerea unor astfel de obiecte curioase în spațiul peșterilor,
bine protejat de alte aporturi decât cele antropice, a însemnat un mare câștig pentru omul de
Neandertal, concretizat printr-o valoare intelectuală esențială în comportamentul său și prin
materializarea simbolurilor respective cu conotații spirituale care au premers miturile, ritualurile
și credințele sub diverse forme. Ocrul descoperit în morminte nu este numai o dovadă a
preocupărilor semenilor legate de înhumarea defunctului. Prezența sa dovedește un profund
caracter simbolic, poate mai important decât al obiectelor de podoabă descoperite în inventarul
funerar, pentru că acestea din urmă puteau să reprezinte obiecte personale ale celui decedat.
Este o dovadă că omul de Neanderthal ar trebui să fie privit nu numai ca făuritor de utilaje și
arme pentru vânătoare, în măsura în care, după cum se vede, este de acum o certitudine că este
creator de simboluri și forme simbolice, la început timide sub forma obiectelor curioase
introduse în propriile spații locuite (A. Leroi-Gourhan, 1976). În acest sens, tot mai multe
mărturii au apărut în ultima vreme care contrazic ideea că arta este apanajul paleoliticului
superior, altfel spus, primele manifestări de artă ar aparține aurignacianului și ar fi pe teritoriul
Eurasiei creația strict a omului modern. Descoperiri și reevaluări ale unor materiale găsite în
trecut, în special oase interpretate cu urme de descarnare, au intrat sub atenția specialiștilor prin
utilizarea microscopiei 3D sau electronice, demonstrându-se că gravurile pe astfel de suporturi
erau deja foarte elaborate în Musterian, gravarea oaselor fiind una din cele mai vechi forme de
expresie grafică (A. Majkić et al., 2017). Existența unei faze preliminare de raclaj, precedând
gravurile care constau din mai multe tipuri de incizii, adesea efectuate cu același utilaj, sunt
constatări foarte importante privind caracterul antropic al decorurilor respective. Așa este cazul
mai multor oase gravate intenționat din l'Abri Suard, dar și a unor descoperiri similare mai vechi
din l'Abri Lartet, l'Abri de La Ferrassie, așezarea musteriană de la Pech de l'Azé (M. Crémades,
1996). În Spania, sunt menționate oase gravate musteriene la Cueva Morin (H. Delporte,
1990), în Italia la l'Abri Tagliente (P. Leonardi, 1988), iar în Crimea în adăpostul sub stâncă
Zaskalnaya VI (A. Majkić et al., 2017). De asemenea, o așchie corticală din silex gravată a fost
descoperită la Kiik-Koba (Crimea) într-un nivel musterian (A. Majkić, F. d’Errico,
V. Stepanchuk, 2018).
Contribuțiile relativ recente susțin gândirea simbolică a omului de Neanderthal prin noi
descoperiri sau reevaluarea rezultatelor unor cercetări mai vechi, precum și cu mărturii
simbolice ale altor tipuri umane, chiar dacă unele descoperiri au suscitat discuții aprinse și chiar
contestări răsunătoare (P. Bahn, 1996; R. Bednarik, 1995; F. d’Errico et al., 1998; 2003;
F. d’Errico, A. Nowell, 2000; A. Marshack, 1976 a; S. McBrearty, S. A. Brooks, 2000;
C. Henshilwood et al., 2001 a, b; J. Zilhao, F. d’Errico, 1999).
După cum se vede, dezbaterile purtate de-a lungul timpului asupra simbolismului omului
de Neanderthal nu au fost lipsite de controverse, mai ales că multe din documentele aduse în
discuție erau rezultatul unor cercetări foarte vechi, adesea cu contexte precizate sumar.
Cercetările din ultimii ani, bazate pe observații atente și tot mai multe studii interdisciplinare,
au creat premise mult mai sigure pentru acceptarea ipotezei conform căreia omul de
Neanderthal avea capacitatea unor manifestări simbolice diverse. În acest sens, prin cercetările
arheologice relativ recente din România, există mărturii certe asupra simbolismului omului de
Neanderthal (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, Țuțuianu-Cârciumaru, 2012; M. Cârciumaru et al.,
2015). Explozia artistică care se produce după vârsta de circa 40.000 de ani are, cel mai probabil,
rădăcini mai adânci, care au rezultat din experința trecutului, a imaginilor mentale și
simbolurilor acumulate de-a lungul unor lungi perioade, precum și ca rezultat al capacităților
intelectuale și cognitive ale omului modern (P. Paillet, 2018).
I.1.a - Ocrul
Numele de ocru își are originea în grecescul okhros, care semnifică culoarea galbenă.
În accepțiunea preistoricienilor, mai ales din punct de vedere coloristic, înseamnă mai mult,
incluzând toate pământurile cu nuanțe de galben, roșu și brun. Culoarea roșie era obținută din
argile bogate în hematit, cea galbenă o dădea conținutul ridicat de limonit. Uneori era folosit în
obținerea ocrului mai închis la culoare dioxidul de mangan, oxidul de fier negru și chiar
cărbunele, iar pentru culorile mai deschise s-a utilizat calcitul. În general, trăsăturile ocrului erau
date de conținutul de fier sub formă anhidră sau hidratată. Formele anhidre includ minerale
precum hematitul și oligistul, iar cele hidratate pe cele din grupele limonitului, goetitului,
lepidocrocitului, glauconitului, lateritului etc. Majoritatea dintre ele nu erau greu de procurat.
Așa de exemplu, hematitul și varietatea sa oligistul, caracterizate de culoare cenușiu-negru,
puteau să fie obținute de locuitorii unei peșteri, chiar din spațiul pe care îl ocupau, adică din
formațiunile de tipul stalactitelor. Din aceleași formațiuni se recupera și limonitul de culoare
galbenă, roșie sau brună. Goethitul se definește ca un hidroxid natural de fier de culoare brun-
roșcat, lepidocrocitul ca monohidrat natural de fier de culoare roșie și mai rar neagră sau auriu,
glauconitul este un silicat hidratat de aluminiu, fier, magneziu și potasiu de culoare verde, iar
270
lateritul este de fapt un limonit îmbogățit prin alterare în hidroxizi de aluminiu și fier, de culoare
roșu aprins sau roșu-brun (M. Cârciumaru, 2000; N. Attard Montalto, 2010). Pe lângă
mineralele de fier, omul preistoric folosea pentru prepararea ocrului manganul aflat în natură
sub formă de oxizi, hidroxizi sau dioxizi. Astfel, hausmanitul este un oxid de mangan de culoare
negru-brun, manganitul este un sescvioxid de mangan hidratat de culoare neagră, braunitul este
tot un sescvioxid de mangan de culoare cenușiu etc. Studiile experimentale au demonstrat că
prin încălzire pământurile colorante, mai cu seamă cele bogate în oxizi de fier, înregistrează
profunde modificări de nuanță, aspect care nu pare să fi fost străin omului paleolitic, atâta timp
cât au fost descoperite plachete de ocru în diferite stadii de oxidare (C. Couraud, A. Laming-
Emperaire, 1979). Așa de exemplu, culoarea galbenă a unui eșantion natural de ocru la
temperaturi între 100° C și 230° C se închide gradual, înspre 250° C se transformă brusc în
roșu, între 700° C și 800° C se ajunge la roșu purpuriu. În centrul unei vetre se atinge ușor
temperaturi între 450° C și 700° C, suficiente pentru a obține în circa 15 minute culoarea roșie
(F. Audouin, H. Plisson, 1982). Ne putem imagina că transformarea prin încălzire a unei pietre
galbene într-una roșie era privită de omul preistoric ca magică, ca și pudra, obținută dintr-o
anumită rocă, după introducerea ei într-un lichid care căpăta culoarea roșie, asemănătoare
sângelui atunci când era folosită la vopsitul facial sau corporal (E. E. Wreschner, 1980).
Săpăturile arheologice în depozitele paleolitice au menționat de timpuriu existența
fragmentelor de ocru și mangan, mai ales în nivelurile musteriene din Franța. Sunt cunoscute
cercetările lui L. Capitan și D. Peyrony din 1912 de la La Ferrassie și ale lui H. Martin (1923)
în zăcământul La Quina. P. Y. Demars (1992), face observații interesante în urma restudierii
colecțiilor de coloranți rezultate din săpăturile mai vechi ale lui Fr. Bordes și D. Sonneville-
Bordes efectuate în mai multe peșteri și adăposturi sub stâncă, sau în așezări în aer liber din
Perigord, cum ar fi peştera Combe Grenal, peşterile din colina Pech de l’Azé, aşezarea de la
Micoque de pe valea Vézere, adăpostul sub stâncă de la Caminade, stratul clasic din Le
Moustier şi în aşezarea musteriană de la Chapelle-aux-Saints. În urma studiului atent al
eșantioanelor, a ordonării lor în funcție de faciesul musterian din care provenea fiecare mostră,
este surprinzătoarea cantitatea însemnată a coloranților repartizați în toate faciesurile
musteriene identificate în Perigord. S-a constatat totuşi o mai mare răspândire a sa în stratele
atribuite Musterianului de tradiţie acheuleeană şi poate în Musterianul de tip Quina. Mai exact,
coloranţii apar în Musterianul de tip Ferrassie, se dezvoltă în Musterianul de tip Quina şi se
răspândesc în Musterianul de tradiţie acheuleeană. P. Y. Demars (1992) ajunge astfel la
concluzia că, spre 70.000 de ani, apar în industriile musteriene din sud-vestul Franţei coloranţi
care pot fi interpretaţi ca mărturii a unor practici spirituale. Probabil că nu este întâmplătoare
apariţia înmormântărilor musteriene cam în aceeaşi perioadă, aşa cum au relevat cercetările de
la La Ferrassie, La Chapelle-aux-Saints, Roc de Marsal, Le Regourdou, Le Moustier etc.
(M. Carciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2009 a). Din cele 10 cazuri de înmormântări
umane musteriene, şase sunt copii şi patru adulţi. Nu încape îndoială asupra existenţei unor
structuri amenajate pentru acest scop şi că omul de Neandertal practica înhumarea
(B. Vandermeersch, 1976). De asemenea, din așezarea de la Terra Amata s-au recuperat
fragmente de ocru dintr-un strat foarte vechi, atribuit perioadei glaciare Mindel. În Orientul
Apropiat, s-a descoperit ocru în peștera Qafzeh (B. Vandermeersch, 1969) și la Skhul
(P. Y. Demars, 1992). În peştera Qafzeh s-au recuperat numeroase fragmente mici de ocru roşu
271
şi galben în stare brută, alături de oseminte umane, care atestă că ele au putut să fie întrebuinţate
în acest timp ca ofrande (D. E. Bar-Yosef Mayer, B. Vandermeersch, O. Bar-Yosef, 2009).
În ultima vreme este invocată de Francesco d’Errico (2003 a, b) prezenţa ocrului în strate
datate destul de timpuriu în Africa, care de altfel menţionează că „Il n’existe pas de société
traditionnelle dans laquelle l’utilisation de colorants ait une valeur purement fonctionnelle,
même si dans nombre de cas utilisations fonctionnelles et symboliques sont associées” (p. 35).
Pe lângă descoperirile mai vechi de ocru roşu de la Kabwe în Zambia (J. D. Clark et al., 1947),
sau de la Nooitgedacht din Africa de Sud făcute de P. Beaumont şi D. Morris (1990), din strate
atribuite lui Homo heidelbergensis sau Homo sapiens arhaic (F. d’Errico, 2003 a), sunt demne de
menţionat în acest sens descoperirile mai vechi de 200.000 de ani, din strate atribuite etapei de
tranziţie de la Acheulean la perioada cunoscută în Africa sub numele de Middle Stone Age
(MSA), de la Kapthurin în Kenya, comunicate de S. McBrearty (2001), sau de la Twin Rivers
din Zambia datorate lui L. S. Barham (1998; 2000; 2002). Cele peste 70 de eşantioane
recuperate de la Kapthurin au fost datate la 285.000 de ani, iar cele 176 de mostre de la Twin
Rivers, includ cinci nuanţe coloristice, prezintă evidente urme de utilizare şi au vârste estimate
între 260.000 şi 400.000 de ani (M. Cârciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2009 a).
Referitor la identificarea pigmentului mineral natural în așezările paleolitice, lucrurile nu
sunt întotdeauna foarte simple, pentru că el se găsește adesea sub formă de oxid feric, în diverse
stadii de calcinare, de culoare galben sau roșu, adesea fixat pe un complex rău definit de silice și
de hidroxid de aluminiu hidratat. Din păcate, nu există o metodă de îndepărtare a silicei
coloidale, după cum prin orice metodă de analiză chimică cantitativă clasică ocrul, de obicei,
scapă, pentru că pur și simplu el nu este decât o substanță chimică nedefinită. De aceea, nu
trebuie îndepărtată posibilitatea utilizării ocrului în stare naturală (F. Audouin, H. Plisson,
1982).
În urma săpăturilor arheologice în așezările atribuite paleoliticului mijlociu din România,
s-a reușit recuperarea sistematică a ocrului doar în peștera Cioarei din satul Boroșteni, comuna
Peștișani, jud. Gorj (fig. 1). Este printre puținele așezări paleolitice din peșteri care a fost
cercetată arheologic integral, de-a lungul a 22 de ani, și care beneficiază de numeroase studii
interdisciplinare (M. Cârciumaru, 1977; 1980; 1999; 2000). Peștera s-a format într-un pinten
de calcar de vârstă Barremian-Aptian care coboară din vârful Piatra Boroșteni, parte
componentă a Munților Vâlcan, fiind situată la o altitudine absolută de 350 m și relativă de
aproximativ 30 m în raport cu apa Bistricioarei, afluent al râului Bistrița (fig. 2/2-3). Din punct
de vedere fizico-geografic, peștera Cioarei este situată în sudul Carpaților Meridionali, la
contactul muntelui cu Subcarpații Olteniei (fig. 2/1). Omul paleolitic, care a locuit în peștera
Cioarei în timpul pleistocenului superior, a beneficiat cu siguranță de un cadru natural extrem
de variat în ceea ce privește exploatarea resurselor, pendulând între mediul specific munților și
cel oferit de depresiunile subcarpatice.
În peştera Cioarei, ocrul se concentrează în stratul E contemporan cu complexul de încălzire
Boroşteni. Datările C-14 din acest strat au relevat vârste între 51.900 + 5.300 / - 3.200 B.P. şi >
45.000 B.P. Bănuim însă că datările menţionate sunt inferioare vârstei reale, estimată prin
cercetările palinologice şi paleofaunistice ca fiind mai mare, din cauza limitei maxime de datare
a metodei C-14. Nu este exclus, conform corelaţiilor cronoclimatice ale complexului de încălzire
Boroşteni cu ultimul interglaciar, să existe în peştera Cioarei ocru mai vechi de 80.000 de ani.
272
Chiar dacă am lua în considerare numai datările C-14 menţionate, în peştera Cioarei de la
Boroşteni s-a descoperit cel mai vechi ocru cunoscut până acum în România.
Pe lângă descoperirea celor mai mari cantități de ocru în stratul E (48,62 % din cantitatea
totală), s-au recuperat mostre de ocru din stratul F (16,28 %), contemporan primului stadiu
glaciar din Pleistocenul superior, precum și din stratul J (11,06 %), sedimentat în faza Nandru
3 (GrN 15.053: 48.900 + 2.100/-1.700 B. P. - GrN 13.001: 43.000 + 1.300/-1.100 B.P.)
(fig. 2/6; tab. 1).
Strate Numărul Greutatea totală

geologice eşantioanelor % a ocrului în gr %
E 30 51,71 182,5 48,62 %
F 6 10,34 61,14 16,28 %
G 2 3,44 12,39 3,30 %
H 1 1,72 3,33 0,88 %
J 5 8,62 41,53 11,06 %
L 5 8,62 22,28 5,93 %
M 3 5,17 14,26 3,80 %
N 2 3,44 25,60 6,82 %
O 2 3,44 10,40 2,77 %
P 1 1,72 5,95 1,58 %
Tab. 1 - Frecvenţa și greutatea eşantioanelor și procentele acestora în fiecare strat din peștera Cioarei-
Boroșteni (după M. Cârciumaru, 2000)
Aceasta înseamnă că aceste trei strate au livrat peste 75 % din întreaga cantitate de ocru
descoperit în peștera Cioarei. Din stratul O, contemporan paleoliticului superior, provine doar
1,58% din întreaga cantitate de ocru.
Nu excludem posibilitatea ca să fi existat ocru şi în alte peşteri din România cu cultură
musteriană şi chiar din Paleoliticul superior, dar faptul că ele au fost cercetate cu mulţi ani
înainte, poate cu mai puţină atenţie pentru recuperarea unor vestigii, a făcut ca să nu putem
beneficia azi de comparaţii în acest sens cu situaţiile întâlnite în peştera Cioarei.
Având în vedere modul în care se prezintă eşantioanele de ocru descoperite în stratul E
şi, în general, în stratele peşterii Cioarei, considerăm că ele au fost folosite uneori de omul
paleolitic în stare naturală. Multe din ele reprezintă o argilă, altele au structură fibroasă
asemănătoare goethitului. Totuşi, într-un caz s-a observat că blocul de ocru roşu conţinea un
nisip destul de grosier şi diseminat mică albă care ar fi putut să reprezinte liantul necesar într-o
eventuală acţiune de preparare a colorantului respectiv (fig. 3). Din punct de vedere chimic (tab.
2) multe mostre par a reprezenta alumino-silicaţi îmbogăţiţi în carbonat de calciu în procesul
de sedimentare al peşterii, după cum altele pot fi calificate ca fosfaţi, poate ca urmare a aportului
de guano. Surprinde în eşantioanele analizate chimic din peştera Cioarei conţinutul foarte
scăzut de oxid şi trioxid de fier, precum şi a oxidului de mangan, elemente care imprimă de
obicei culorile specifice pământurilor colorate. Menţionăm că, prin săpăturile arheologice din
peştera Cioarei, s-a cules în mod sistematic şi cu atenţia cuvenită ocrul doar din secţiunile
X-XIII, mai ales în urma descoperirii primelor recipiente care conservau evidente urme de
culoare pe pereţii lor (M. Cârciumaru, 2000).
273
Adâncimea
Culoarea -
Soil Color
Secțiune,
Munsell
Fe2O3
Al2O3
P1O5
MnO
MgO
TiO2
în cm
carou
H2O
SiO2
CaO
K2O
FeO
P.C.
230- Roșiatic gălbui 5YR
V-3 240 6/6 _
15,88
40,31
32,31
4,97
2,20
0,05
0,64
0,60
0,25
0,85
0,60
V-2 290- Roz
300 5YR 7/4 _ _
46,62
36,87
4,61
1,47
0,90
0,02
0,27
2,40
0,33
4,05
Roz-roșiatic brun
405- clar
47,30
38,54
V-3 415 5YR 7/4-6/4
6,06
3,10
1,40
0,23
0,04
0,40
0,90
0,04
0,47
0,90
375- Roșiatic gălbui
16,00
34,16
27,47
XIII 395 5YR 7/8 _ _ _
9,88
3,21
0,03
0,80
6,64
0,25
425- Brun foarte pal
VI 440 10YR 8/4 _ _ _
31,02
14,00
30,83
12,43
4,65
0,35
0,02
0,70
0,25
XII 440- Roșu
15,10
39,48
32,67
460 2,5YR 5/8 _ _ _
2,24
3,14
0,03
0,50
3,37
0,60
460- Roșiatic gălbui
XIII 480 7,5YR 7/8 _ _ _
12,33
43,12
34,91
1,54
3,14
0,02
0,20
1,50
XIII 470- Galben 0,60

20,84
10,93
28,98
23,52
485 10YR 7/6 _ _ _
3,21
0,02
0,90
8,46
0,60
XIII 500- Brun foarte pal

12,20
15,06
22,40
20,78
515 10YR 8/4 _ _ _ 15,30

2,86
0,02
2,20
1,20
Tabelul 2 - Analiza chimică a unor eşantioane de ocru din peştera Cioarei (după M. Cârciumaru, 2000)
Există, de asemenea, o corelaţie strânsă între cele mai ridicate cantităţi de ocru şi stratele
intens locuite de omul paleolitic, un exemplu în acest sens fiind chiar stratul E (tab. 1).
Descoperirea ocrului cu diferite nuanţe în peştera Cioarei în general şi în stratul E în
special este în strânsă legătură cu recuperarea recipientelor pentru prepararea ocrului, ele fiind
concentrate în cea mai mare parte în acelaşi strat.
I.1.b - Recipintele pentru prepararea ocrului din peștera Cioarei-Boroșteni

După cum se ştie, acum există suficiente mărturii despre colectarea ocrului. Nu acelaşi
lucru se poate spune despre dovezile materiale privind prelucrarea şi modul de utilizare a
acestuia în Musterian.
274
Despre posibilitatea vopsirii cu ocru a omului de Neandertal nu s-au sfiit să vorbească

mulţi autori. A. Leroi-Gourhan (1964 a) vedea ocrul, alături de alte fosile, ca printre primele
mărturii care au avut o tradiţie anterioară paleoliticului superior. El nu găsea totuşi o explicaţie
satisfăcătoare privind folosirea sa în Paleoliticul mijlociu, în măsura în care nu se cunoaşteau
picturi care să fie atribuite omului de Neanderthal. F. Bordes a emis încă din 1952 ipoteza
privind obiceiului omului de Neandertal de a-şi vopsi corpul. El orbserva că, deși picturi rupestre
nu au fost descoperite în Paleoliticul mijlociu, frecvenţa în această perioadă a materiilor
colorante, varietăţile de ocru sau dioxidul de mangan negru, le recomandau asupra folosirii
probabile a pictării corporale la anumite comunități musteriene, poate în cadrul unor practici
magice. C. Courand (1983) merge mai departe și încearcă să stabilească o tipologie a stigmatelor
care pot rezulta din utilizarea bucăților de ocru sub formele de lustruire, frecare, raclage,
perforații, gravuri, crestături, modelări etc., unele dintre ele remarcate încă de când au fost
descoperite eșantioanele respective. În acest fel propune o serie de posibilități de utilizare a
ocrului, menționând de la început că se asociază mult prea des doar cu funcția lor artistică, în
măsura în care studiul stigmatelor demonstrează folosirea ocrului ca utilaj, materie primă, suport
artistic, în diverse activități ”domestice”, cum ar fi prepararea pieilor, conservarea unor obiecte,
răspândirea sa în morminte etc. Funcția tehnică artistică putea să includă pictura, aplicarea
directă de coloranți pe un suport dur, pe piei din care erau confecționate veșmintele, prepararea
de machiaje. Autorul ține însă să menționeze că pentru aplicarea ocrului pe piei sau utilizarea
lui la machiajul corporal sau facial nu există probe arheologice directe.
În ulimul timp, plecând de la premisa că cele mai vechi dovezi de simbolism, similare
celor descoperite în paleoliticul superior european, apar mult mai devreme în Middle Stone Age
(MSA) (S. McBrearty, A. S. Brooks, 2000; C. Henshilwood, C. Marean, 2003; C.
Henshilwood et al., 2001 a; C. Henshilwood et al., 2002; C. Henshilwood et al., 2004; F.
d’Errico et al., 2003; F. D’Errico et al., 2005), mai mulți cercetători au considerat că dacă ocrul
a avut o funcţie simbolică dovedită în MSA, atunci este firesc ca această funcţie să fie extinsă şi
spre ocrul descoperit în paleoliticul mijlociu european (F. d’Errico et al., 2003; J. Zilhãoa et al.
2010). În realitate însă vorbim despre două specii diferite, creatorul MSA în Africa fiind Homo
sapiens, iar al musterianului european Homo neanderthalensis.
Înseamnă că descoperirea în peştera Cioarei a recipientelor pentru prepararea ocrului
reprezintă într-adevăr o proba materială directă asupra preparării și folosirii ocrului de către
omul de Neanderthal, chiar dacă scopul utilizării este greu de intuit.
Desigur că prepararea ocrului putea fi făcută pentru diverse scopuri, precum ar fi vopsitul
unor unelte, arme sau piei folosite pentru protejarea corpului sau pentru aşternut. P. Chasse și
H. Dible (1987) consideră că simpla prezență a ocrului în siturile musteriene nu dovedeşte
neapărat caracterul simbolic al acestuia, putând avea diverse funcţii utilitare. Mai multe studii
au demonstrat, de asemenea, că ocrul a fost utilizat la înmănuşarea uneltelor (M. Lombard
2007, L. Wadley 2005, L. Wadley, B. S. Williamson, M. Lombard, 2004; L. Wadley, T.
Hodgskiss, M. Grant, 2009), cioplirea uneltelor (S. Soriano, P. Villa, L. Wadley, 2009),
conservarea, prelucrarea pieilor și chiar eventual pentru protecția solară, prin vopsirea corpului,
așa cum procedează o serie de populații în prezent (R. F. Rifkin et al., 2015).
Analizele efectuate pe pigmenţii descoperiţi în Pech de l’Azé au demonstrat folosirea lor
pe materiale moi, cum ar fi pielea umană sau animală (F. d’Errico et al., 2009). Mai mult, în
275
două situri musteriene din Spania, au fost menționate scoici marine perforate, având urme de
pigmenți, dintre care unele au fost utilizate ca recipiente, iar altele au fost incluse în categoria
podoabelor, prin comparaţie cu descoperirile din Africa, ceea ce ar putea reprezenta dovezi ale
simbolismului la neanderthalieni (Zilhãoa et al., 2010).
Forma şi dimensiunile recipientelor din peștera Cioarei, ca şi perioada climatică în care
s-a depus stratul care le conţine, ne îndeamnă însă să acordăm un plus de veridicitate supoziţiei
vopsirii corporale şi faciale.
Recipientele pentru prepararea ocrului din peştera Cioarei sunt unice pentru Paleoliticul
din România şi probabil reprezintă una din cele mai importante descoperiri de acest fel din
Paleoliticul mijlociu (fig. 4-5).
Pentru eventualele analogii în ceea ce privește materialul din care au fost realizate aceste
recipiente, în special pentru cele din stalagmite, pot fi invocate cele descoperite în peştera Villars
din Dordogne (B. et G. Delluc, 1974), atribuite însă paleoliticului superior, dar similare ca
aspect cu cele din peştera Cioarei (fig. 6). Din aceleaşi materiale stalagmitice şi cruste de calcit
sunt şi lămpile din peşterile Eulene şi Labastide din Franţa (F. Bordes, 1980), dar ele nu ating
nici pe departe nivelul tehnic al celor din peştera Cioarei, cu toate că aparţin unei perioade mai
târzii.
Sophie A. de Beaume (1987; 1989) a făcut o descriere foarte sugestivă pentru „lămpile”
paleolitice descoperite mai ales în peșterile locuite în Paleolitic. Pentru că uneori, cum ar fi în
cazul peșterilor Villars, Eulene și Trois-Freres, s-a utilizat același tip de materie primă ca și în
cazul recipientelor din peștera Cioarei, vom încerca să utilizăm un sistem de prezentare
asemănător.
Pentru cunoașterea cât mai exactă a contextului și caracteristicilor celor opt recipiente
descoperite în peștera Cioarei, vom face o descriere a fiecăruia dintre ele, numerotându-le
convențional pentru o mai ușoară identificare a lor în ilustrația prezentată (fig. 4-5; 7-10) (M.
Cârciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2009 a).
- Recipientul 1 a fost descoperit în anul 1983 în secțiunea VI (fig. 2/4), între 370-390 cm
adâncime, în stratul E atribuit musterianului (fig. 7/1). Pentru nivelul la care a fost descoperit
acest recipient există două datări C-14: GrN 13.004: > 45.000 B.P. - GrN 15.046: 50.900 +
4.400/ - 2.800 B.P., iar din punct de vedere cronoclimatic ne aflăm în complexul de încălzire
Boroşteni. Recipientul a fost prelucrat din partea superioară a unei stalagmite, având culoarea
albă, specifică calcitului (fig. 4/1; 7/1a-c). Piesa se prezintă întreagă, cu formă circulară. Cuveta
este, de asemenea, circulară închisă, destul de bine marcată şi regulată. Pereții sunt oblici, iar
marginea convexă. Fața inferioară este uşor bombată, fără nicio protuberanță, ceea ce îi conferă
recipientului o bună stabilitate. Nu se remarcă niciun apendice de prindere sau decor.
Dimensiunile recipientului sunt următoarele: lungimea = 5,8 cm; lăţimea = 5,6 cm; diametrul
maxim/minim = 4,9/4,8 cm; profunzimea 5,0 mm; înălţimea (grosimea maximă) = 1,7 cm.
Recipientul a fost obținut prin decuparea părţii superioare a unei stalagmite şi raclajul stratelor
succesive interne. Mărturiile utilizării recipientului constau din urmele de ocru galben, roșu-
brun și izolat pete de culoare neagră conservate în interiorul cuvetei. Cu ajutorul microscopului
cu fibră optică Keyence VHX 600 s-au putut observa strate de vopsea suprapuse, combinaţii de
culori, în special negru şi roşu, dar mai ales pigmenţi izolaţi de diverse culori (fig. 7/1d, g, h).
276
- Recipientul 2 a fost descoperit în anul 1983 în secțiunea VI, prin săparea nivelului dintre
425 și 440 cm datat prin C-14 între 50.900 + 4.400/ - 2.800 B.P. (GrN 15.046) și 51.900 +
5.300/ - 3.200 B.P. (GrN 15.048). Stratigrafic, depozitul respectiv aparține stratului E,
sedimentat în complexul de încălzire Boroşteni. Și acest recipient a fost obținut din partea
superioară a unei stalagmitei, iar culoarea albă este cea specifică calcitului (fig. 4/2; 7/2a-c).
Îndepărtarea stratelor succesive interne, specifice structurii stalacmitei, s-a făcut prin raclaj,
stigmatele acestei acțiuni fiind vizibile la microscopul cu fibră optică (fig. 7/2g). Piesa este
întreagă şi are formă ovală, ca și cuveta, care este închisă și bine marcată. Fața inferioară, uşor
bombată, îi conferă o bună stabilitate. Pereții sunt oblici, cu marginile inegal dezvoltate.
Lipseşte orice urmă de decor. Utilizarea recipientului pentru prepararea ocrului este susținută
de urmele de culoare cu nuanțe diverse observate în interiorul cuvetei, din care nu lipsește cea
neagră. La microscop s-a putut observa suprapunere de culori (fig. 7/2d), combinaţii între
culoarea neagră şi diverse nuanţe de ocru, pigmenţi izolaţi de culori diferite care demonstrează
utilizarea succesivă sau simultană a unor oxizi diverși, pentru a obţine în final culoarea dorită
(fig. 7/2d, h-i).
- Recipientul 3 a fost recuperat prin săpăturile arheologice din anul 1985, în secțiunea XI,
la 415-430 cm adâncime, într-o secvență din stratul musterian E, datată între 50.900 + 4.400/
- 2.800 B.P. (GrN 15.046) și 51.900 + 5.300/ - 3.200 B.P. (GrN 15.048). Recipientul a fost
prelucrat din partea superioară a unei stalagmite și păstrează culoarea albă specifică calcitului
(fig. 4/3; 8/3a-e). Piesa se prezintă întreagă, cu formă uşor ovală. Cuveta este, de asemenea,
ovală şi relativ închisă. Pereții sunt oblici, cu marginile subțiri, franjurat din cauza câtorva
rupturi. Reversul este bombat. Cu toate acestea, având în vedere buna echilibrare, recipientul se
menţine într-o poziţie favorabilă păstrării în el chiar şi a substanţelor lichide. Pe fața inferioară
nu există protuberanţe și nici apendice de prindere s-au urme de decor. Dimensiunile
recipientului sunt de 4,3 cm lungime, 3,6 cm lăţime, 4,1/3,3 cm diametrul maxim/minim, 3,0-
5,0 cm lăţimea marginilor, 7,0 mm profunzime și 2,9 cm înălţimea (grosimea maximă).
Recipientul a fost prelucrat prin decuparea părţii superioare a unei stalagmite şi răzuirea stratelor
succesive interne. În cazul acestui recipient se remarcă prelucrarea îngrijită şi uniformă a cuvetei.
În neregularitățile cuvetei s-au păstrat resturi de ocru cărămiziu (fig. 8/3f).
- Recipientul 4 a fost descoperit în secțiunea X, în anul 1985, la adâncimea de 415-425, în
stratul Musterian E. Nivelul respectiv este datat prin C-14: GrN 15.048: 51.900 + 5.300/ -
3.200 B.P. Recipientul a fost prelucrat din partea superioară a unei stalagmite, prin raclajul
feței superioare (fig. 4/4; 8/4a-c, e-g). Culoarea sa albă este specifică calcitului. Piesa este
fragmentată, lipsind circa 1/3 din forma iniţială. Cuveta este ovală, fiind destul de bine marcată.
Fața inferioară este convexă. Pereții sunt oblici, iar marginile sunt bine delimitate. Relieful feței
inferioare nu este uniform, prezentând unele neregularităţi (fig. 8/4c). Protuberanţele de
prindere lipsesc, ca şi urmele de decor. Dimensiunile recipientului sunt următoarele: lungimea
= 5,8 cm; lăţimea = 4,6 cm; diametrul maxim/minim = 4,8/3,5 cm; lăţimea marginilor = 7,0
mm; profunzimea 6,0 mm; înălţimea (grosimea maximă) = 2,8 cm. Urmele de pigmenţi de ocru
sunt repartizate relativ uniform în interiorul chiuvetei (fig. 8/4d).
- Recipientul 5 a fost recuperat prin săpăturile arheologice din secțiunea XI, la adâncimea
dintre 415-430 cm, efectuate în 1985 în stratul musterian E (fig. 5/5; 9/5a-e). Două datări C-
14 fixează vârsta recipientului între 50.900 + 4.400/ - 2.800 B.P. (GrN 15.046) și 51.900 +
277
5.300/ - 3.200 B.P. (GrN 15.048). Recipientul pare prelucrat dintr-o crustă de calcit prin
excavarea unei mici suprafeţe prin raclaj şi obţinerea unei cuvete de dimensiuni reduse (fig.
9/5f). Piesa prezintă un mic mâner de prindere care s-ar putea să fi fost iniţial ceva mai mare.
Nu este exclus totuşi ca acest mâner să fie accidental. Cuveta este foarte bine marcată, de formă
rotundă. Versanţii sunt oblici spre abrupţi. Reversul este plan-convex, iar relieful său prezintă
mici neregularităţi. Nu s-a observat nici un decor. Piesa are lungimea = 3,5 cm; lăţimea = 3,0
cm; diametrul maxim/minim = 2,0/1,8 cm; lăţimea de peretelui 6,0-9,0 mm; profunzimea 5,0
mm; înălţimea (grosimea maximă) = 1,5 cm. Dimensiunea mânerului: lungimea = 11,5 mm;
lăţimea = 11 mm. Urme de ocru se prezintă sub forma unui strat de culoare relativ uniform
repartizat în interiorul cuvetei. La microscop s-au identificat pigmenţi de diverse culori care
împreună au determinat, probabil, obţinerea unei nuanțe unice (fig. 9/5g-h).
- Recipientul 6 a fost descoperit în stratul E, în anul 1985, prin săparea depozitului dintre
385-395 cm în secțiunea X (fig. 5/6; 9/6 a-e). Recipientul a fost prelucrat dintr-o crustă
stalagmitică, piesa fiind fragmentată din vechime. Cuveta, în general ovală, nu mai este atât de
bine marcată din cauza distrugerii suferite prin ruperea marginilor. Reversul este plan, uşor
accidentat, dar cu multă stabilitate, iar pereții sunt oblici. Lungimea = 4,2 cm; lăţimea = 3,5 cm;
diametrul maxim/minim = 3,0/2,6 cm; lăţimea peretelui 0,8 mm; profunzimea 0,8 mm;
înălţimea (grosimea maximă) = 1,4 cm. În interiorul cuvetei s-au conservat urme de ocru roşu-
gălbui pe întreaga suprafaţă şi mai rar de cărbune de lemn (fig. 9/6f).
- Recipientul 7 a fost recuperat de la adâncimea de 340-350 cm prin săpăturile din caroul
3, secțiunea XIII, efectuate în anul 1987 (fig. 5/7; 10/7a-e). Dacă recipientele descrise până
acum au fost descoperite în stratul E, contemporan complexului de încălzire Boroșteni
(contemporan probabil cu interglaciarul Riss-Würm), acest recipient a fost recuperat din stratul
F contemporan stadiului glaciar care a urmat. Două datări, aflate la limita C-14, indică vârsta
de GrN 13.004: > 45.000 B.P. - GrN 15.055: > 54.000 B.P. Recipientul a fost prelucrat din
partea superioară a unei stalagmite. Piesa este relativ întreagă şi are formă ovală. Cuveta este tot
ovală şi este bine închisă şi marcată foarte clar. Fața inferioară, cu toate că este relativ bombată,
nu are protuberanțe și conferă piesei o bună stabilitate. Lipseşte orice urmă de decor pe suprafața
recipientului. Recipientul a fost obținut prin decuparea părţii superioare a unei stalagmite şi
răzuirea stratelor succesive interne. Dimensiunile piesei sunt următoarele: lungimea = 5,8 cm;
lăţimea = 4,2 cm; diametrul maxim/minim = 4,2/3,4 cm; profunzimea 1,1 mm; înălţimea
(grosimea maximă) = 2,3 cm. În interiorul cuvetei se conservă destul de vizibil ocrul roşcat-
cărămiziu, iar cu microscopul cu fibră optică s-au observat pigmenţi şi strate de vopsea
suprapuse (fig. 10/7f).
- Recipientul 8 a fost recuperat în anul 1995 din secțiunea XVII, de la 265-275 cm
adâncime, din stratul J, pentru care există o datare C-14 de 48.900 + 2.100 / - 1.700 B.P. (GrN
15.053). Cronoclimatic, depozitul respectiv aparține oscilaţiei climatice Nandru A,
caracterizată de un climat temperat răcoros. Recipientul a fost realizat dintr-o crustă
stalagmitică care păstrează culoarea albă specifică calcitului (5/8; 10/8a-e). Piesa, prin forma ei,
sugerează intenţia artizanului de a obţine un mâner de prindere. În general, conturul acestui
recipient permite o prindere facilă cu mâna, având o formă uşor triunghiulară. Cuveta este
relativ circulară, bine marcată, uşor neregulată. Pereții sunt oblici, iar marginile destul de
abrupte. Fața inferioară este uşor bombată, dar recipientul are totuşi o stabilitate bună. Piesa nu
278
prezintă nici un decor. Lungimea = 8,7 cm; lăţimea = 6,5 cm; diametrul maxim/minim = 4,4/3,3
cm; profunzimea 0,8 mm; înălţimea (grosimea maximă) = 3,8 cm. Dimensiunea mânerului de
prindere: lungimea 3,3 cm. Urmele de ocru din interiorul cuvetei sunt în general de nuanţă
deschisă, dar s-au observat la microscop și resturi izolate de pigmenţi de ocru proveniţi de la
oxizi de fier (fig. 10/8f).
După descrierea fiecărui recipient, se pot formula câteva concluzii. În primul rând, trebuie
relevat materialul din care au fost prelucrate, constituit în cea mai mare parte din partea
superioară a stalagmitelor prin retezarea receptacului acestora. Structura stalagmitelor,
constituită din strate succesive, diferențiate prin constituția mineralogică, permitea prelucrarea
facilă a lor prin raclarea stratelor interioare. În acest fel era obţinută o cuvetă de dimensiuni şi
adâncimi diferite, dar în general asemănătoare, în care se prepara ocrul. Dovada unei astfel de
utilităţi a recipientelor o reprezintă păstrarea resturilor de ocru de diferite nuanţe în interiorul
cuvetelor. Uneori, s-au putut observa chiar resturi de pigmenţi de diferite nuanţe în cadrul unei
unice cuvete, care proveneau probabil din utilizarea unor surse naturale diverse. Faptul că ocrul
se concentrează în proporţie covârşitoare în interiorul cuvetei este un argument în plus în
privinţa utilizării lor în scopuri similare, bine definite. Dacă ocrul s-ar fi găsit în mod
asemănător și pe fața inferioară, ne-am fi putut gândi că el provenea de la un substrat cu ocru
pe care acesta eventual ar fi putut să zacă. În acest sens, trebuie să menționăm că în depozitul
în care au fost descoperite recipientele ocrul se găsește izolat sub forma unor agregate bine
individualizate.
Trei dintre recipiente au fost realizate din cruste de calcit, utilizându-se o tehnică
asemănătoare pentru realizarea cuvetei, prin raclaj. Unele din aceste recipiente s-ar putea să fi
fost prevăzute cu un mâner de prindere, care nu este exclus să fie totuşi accidental sau natural.
Toate recipientele au o bună stabilitate atunci când sunt aşezate pe o suprafaţă orizontală.
Un alt element care conferă unitate recipientelor din peştera Cioarei este dimensiunea lor
în general apropiată. Patru recipiente au o lungime cuprinsă între 5,7-5,8 cm, trei nu au o
lungime mai mică de 3,5 cm şi numai unul, din stratul J, stratul superior locuirii musteriene, are
dimensiuni mai mari: lungimea = 8,7 cm; lăţimea = 6,5 cm; diametrul maxim/minim = 4,4/3,3
cm. Forma şi funcţionalitatea, asemănarea acestora, sunt tot atâtea elemente ale omogenităţii
recipientelor din această peşteră.
Dar poate şi mai importantă în acest sens, este unitatea lor cronologică, pentru că şase
dintre recipiente au fost recuperate din acelaşi strat geologic (stratul E), depus în aceeaşi etapă
climatică – complexul de încălzire Boroşteni. În timp absolut (cu limitele de rigoare ale metodei
C-14) ele se plasează între 50.900 + 4.400 / - 2.800 (GrN 15.046) şi 51.900 + 5.300 / - 3.200
B.P. (GrN 15.048). În cadrul stratului E recipientele se concentrează spre mijlocul peșterii.
Patru dintre ele au fost recuperate din spatele pintenului unde s-a înregistrat cea mai densă
locuire, cu urme de funingine imprimată în peretele de calcar, rod al vetrei care a funcționat aici
(fig. 2/4 a), iar două pe axul peșterii, ceva mai aproape de intrare, într-o zonă foarte propice
locuirii (fig. 2/4 b). Toate aceste aspecte pledează pentru unitatea acestui obicei privind
prepararea ocrului, probabil în vederea vopsirii corporale şi/sau faciale de către omul de
Neandertal, și a capacităţilor tehnice deosebite pentru realizarea recipientelor. Ritualul vopsirii
corpului ne permite să facem aprecieri asupra trăsăturilor spirituale care dominau populaţiile
respective şi îi determinau să atribuie diverse valori simbolice fiecărei culori întrebuinţate.
279
Referitor la semnificaţia în sine a ocrului pentru omul paleolitic, E. Leach asimilează roşul
atât cu primejdia (ce ar deriva din legătura roşu-sânge), cât şi cu bucuria, iar Levi Strauss îl
consideră sursă de excitaţii fizice şi fiziologice (E. E. Wreschner, 1980). Ocrul a fost asimilat
cu suflul vital sau cu vorbirea, fiind subliniat rolul cert jucat de culoarea sa într-o eventuală
asemănare cu sângele sau viaţa (A. Leroi-Gourhan, 1964 a), roșul fiind folosit ca simbol al
puterii, autorității, dominației și chiar bogăției și prosperității (A. Elliot et al., 2010).
Bănuim că locuitorii din Musterianul peşterii Cioarei erau stăpâniţi măcar în parte de
sentimentele şi capacităţile de exprimare simbolică, suficient de bine definite, încât să justifice
semnificaţia întrebuinţării ocrului în aceste vremuri atât de vechi. Este un aspect de maximă
importanţă şi profundă reflecţie în înţelegerea vieţii spirituale a comunităţilor care au locuit
peştera Cioarei în Paleoliticul mijlociu. Recipientele de ocru din această peşteră trebuie
interpretate cu prudenţa necesară, dar şi cu aplombul cuvenit pentru întregirea imaginii asupra
vieţii şi culturii materiale dintr-o perioadă foarte îndepărtată în care actorul era omul de
Neandertal de care trebuie să încercăm să ne apropiem tot mai mult.
I.1.c - Geoda vopsită cu ocru din peștera Cioarei-Boroșteni

Despre capacitățile cognitive ale omului de Neanderthal s-au adunat, în ultima vreme,
destule mărturii, unele fiind elemente de interpretare asupra aptitudinilor sale simbolice. Pe
lângă ocrul și doveziile utilizării sale, de care am vorbit mai sus, omul de Neanderthal a introdus
în așezările sale, mai ales în spațiul închis al peșterilor, fosile, în special de gasteropode, diverse
minerale și roci cu aspect deosebit, interpretate tot mai mult în ultima vreme ca mărturii ale
unei gândiri simbolice (F. d’Errico 2003, F. d’Errico et al, 2003, F. d’Errico, M. Soressi 2002;
J. Zilhãoa et al., 2010). R. G. Bednarik (2003) include fosilele descoperite în contexte
musteriene în categoria artefactelor “manuports suggestive of non-utilitarian functions” (p. 89).
Cu ocazia cercetărilor arheologice efectuate în peștera Combe-Grenal între 1953 și 1965,
F. Bordes identifică în stratul 24, atribuit musterianului de tip Quina, o fosilă atribuită speciei
Zeillerinae și în stratul 61, specific Acheuleanului, o a doua fosilă din specia Rhynchonellidae,
ambele din genul Terebratulina specific Cretacicului superior. Ele vor fi puse în circuitul
științific mult mai târziu de către P.-Y. Demars (1992), care le publică alături de mostrele de
ocru descoperite în stratele musteriene din Périgord. A. Leroi-Gourhan (1964 a, b) identifică
în stratele musteriene de la Arcy-sur-Cure, alături de mulajul intern al unui gasteropod fosil și
un polipier sferic din era secundară, un agregat de pirită de fier. De asemenea, V. Lhomme și
S. Freneix (1993) descriu cu multe amănunte o fosilă din specia Glyptoactis (Baluchicardia) sp.
(specifică perioadei geologice Maastrichtien-Paleocen) recuperată din Musterianul de tradiție
Charantiană de aspect evoluat din peștera Chez-Pourré-Chez-Comte (Corrèze). Fosila nu
putea fi găsită decât în regiuni care presupunea deplasarea omului de Neanderthal la câteva sute
de kilometri, ceea ce subliniază de la sine importanța sa deosebită pentru comunitățile umane
respective. Recent, prin studiul colecției de materiale din nivelul inferior din peștera Pech de
l'Azé I, s-a recunoscut un brachiopod atribuit familiei Terebratulides, care a fost transportat în
această așezare de la circa 30 km (M. Soressi, F. d'Errico, 2007). În așezarea Tata din Ungaria
a fost descoperit un numulit (Nummulites perforatus) gravat în cruce, alături de un dinte de
mamut, la rândul său incizat (L. Vértes, 1964). Acestea au fost, se pare, primele descoperiri
280
interpretate ca mărturii simbolice pentru omul de Neanderthal. Ele sunt, de altfel, atestările de
acest fel cele mai apropiate de România.
Dintre mineralele și rocile introduse de omul de Neanderthal în așezările sale, alături de
agregatul de pirită din peștera Arcy-sur-Cure (A. Leroi-Gourhan, 1964 a-b), mai sunt amintite
un mic bloc de galenă într-un nivel Châtelperonian de la Roche-au-Loup (Franța) (F.
Demnard, D. Neraudeau, 2001) și probabil un foarte mic cristal de cuarț descoperit în Abri des
Pêcheurs (France) (M. H. Moncel, 2003).
După cum se vede, printre obiectele non-utilitare, introduse de omul de Neanderthal în
așezările sale, ocrul și fosilele sunt cele mai frecvente, în timp ce mineralele și rocile neutilizate
pentru a obține utilaje litice, cu o anumită conotație simbolică, sunt destul de rare. Rezultatele
cercetărilor din peștera Cioarei de la Boroșteni excelează și din acest punct de vedere, prin
prezența unei roci curioase recuperată din depozitul peșterii. Ea a fost introdusă în peșteră de
către omul de Neanderthal ca un obiect insolit în raport cu celelalte roci întrebuințate pentru
realizarea uneltor litice (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012; M.
Cârciumaru, E.-C. Nițu, O. Cârstina, 2014). Trebuie să spunem că uneltele din peștera Cioarei
au fost realizate preponderent din roci magmatice și metamorfice diverse, caracterizate prin
trăsături tehnico-tipologice cu totul particulare (M. Cârciumaru, M.-H. Moncel, R.
Așa se face că în stratul H, la 275-285 cm adâncime, datat la 47.900 + 1800/ - 1500 B.P.
(GrN 15054), printre utilajele litice specifice musterianului, omul de Neanderthal a introdus un
obiect bizar, de formă sferic-elipsoidală, pe care l-am asemuit cu o ”bulă”. În momentul
descoperirii în depozitul peșterii, această ”bulă” era acoperită cu o peliculă de carbonat de calciu,
de culoare alb (fig. 11/5). Aspectul cel mai frapant a fost greutatea destul de mare a piesei în
raport cu volumul. Inițial am crezut chiar că sub crusta de carbonat de calciu s-ar putea ascunde
un meteorit. Curiozitatea ne-a îndemnat să îndepărtăm crusta respectivă cu ajutorul unei soluții
slabe de acid clorhidric, renunțând rapid la aceast mod de abordare, după ce am constatat că
aspectul piesei nu este cel al unui meteorit (fig. 11/1-4).
Dintre nivelurile atribuite musterianului, în timpul sedimentării stratului geologic H se
constată cea mai bogată locuire. Stratul H, de culoare roșcat-gălbui (5 YR 6/6), are o textură
argilos-lutoasă, cu aport de fragmente de calcar. El s-a sedimentat, conform studiilor
palinologice, într-un peisaj de ”stepă-tundră”, între 49.000 și 47.000 B.P. (M. Cârciumaru,
1977). Asociaţiile de faună de mamifere precizate în această parte a depozitului relevă
succesiunea unor secvenţe de climat rece cu Chionomys nivalis, Crocuta spelaea, Ursus spelaeus,
Cervus elaphus, Equus sp., Capra ibex, Bovidee, cu altele de ameliorare climatică precum Hystrix
vinogradovi, Vulpes vulpes, Ursus arctos, Sus scrofa, Cervus elaphus (E. Terzea, 1987; M. Patou-
Mathis, 2000-2001). Din punct de vedere cultural, stratul H se caracterizează prin numeroase
utilaje litice, fiind nivelul cel mai intens locuit din întreaga perioadă în care omul de Neanderthal
a fost prezent în peșteră (M. Cârciumaru, M.-H., Moncel, R. Cârciumaru, 2000; M.
Cârciumaru et al., 2002).
Dificultatea identificării rocii ne-a determinat să efectuăm analiza tomografică a acestui
obiect. Imaginile interne obținute cu un tomograf ”General Electric HiSpeed Dual” care
permite reconstrucții 3D, iar acestea sunt prelucrate digital (fig. 11/6), au permis să stabilim că
este vorba de o ”formațiune petrografică” cu morfologie sferică spre elipsoidal, cu aspect
281
concreționar de tip geodă. Imaginile au relevat trăsăturile caracteristice unei geode, definite de
creșterea succesivă concentrică, precum și sesizarea unui gol intern care ar putea conține forme
de cristale (fig. 11/7-10). Duritatea mare a geodei și aspectul suprafeței indică proveniența
dintr-o stare amorfă (opal ?). Astfel de geode sunt obișnuite mai cu seamă în zonele
hidrotermale din preajma ariilor vulcanice și mai rar în regiunile cu metamorfism. Originea
geodelor exclude oricum formarea lor în cadrul calcarelor de vârstă Barremian-Aptiană în care
este săpată peștera Cioarei. Aceasta înseamnă că geoda a fost introdusă cu certitudine în peșteră
de către omul de Neanderthal, în măsura în care sunt excluse fenomenele naturale care ar fi
putut determina transportul său în depozitul peșterii. Imaginile obținute cu microscopul digital
Keyence VHX-600 sunt o mărturie că suprafața inițială a geodei a fost supusă de către omul de
Neanderthal unei ușoare rectificări prin abraziune (fig. 12/5).
Asupra existenței activităților vulcanice din apropierea peșterii stau dovadă ivirile de
magmatite paleozoice sub forma granitelor și granodioritelor dezvoltate și traversate de afluenții
văii Bistricioara, care curge pe la baza peșterii. Rocile metaforfice, la rândul lor, au o răspândire
extrem de importantă în regiune (I. Bercia et al., 1968). În consecință, este foarte probabil ca
geoda să fi fost găsită de omul de Neanderthal în prundișurile văii Bistricioara, cele care au
reprezentat principala sursă de aprovizionare cu roci metamorfice pentru realizarea utilajelor
litice specifice.
Geoda are forma unei sfere cu diametrul maxim, după îndepărtarea crustei, de 77,0 mm
și minim de 61,2 mm. Greutatea este de 479 grame. Suprafața ei nu este uniformă, fiind
presărată de nenumărate excavații circulare de 6-8 mm diametru, precum și de șanțuri, puțin
adînci, de diverse lungimi, rezultate din deshidratarea suprafeței geodei (fig. 11/1-4).
Greutatea destul de mare în raport cu volumul obiectului este dată de densitatea foarte
ridicată a geodei de 3,99525 g/cm³. Avem în vedere că cele mai frecvente roci utilizate pentru
cioplire de către omul de Neanderthal au densități mult mai mici: silex și jaspul – 2,1-2,4 g/cm³,
cuarțul – 2,65 g/cm³, granit – 2,7 g/cm³, bazaltul – 3,0 g/cm³, gnaisul – 2,8 g/cm³, calcarul
compact – 2,7 g/cm³. Densitatea semnificativă a geodei este determinată probabil de existența
în componența sa internă a unor formațiuni metalifere. Cu toate că forma o recomandă ca un
percutor, omul de Neanderthal nu a utilizat-o în acest sens.
Cu toate că geoda respectivă a fost introdusă într-o soluție de acid clorhidric, pe suprafața
ei s-au păstrat urmele de ocru roșu cu care în mod cert a fost vopsită de către omul de Neandertal
(fig. 12/1-3) și chiar sedimentul din stratul în care a zăcut. În cele mai multe cazuri, ocrul roșu
este acoperit de un fel de rășină sau poate bitum de culoare neagră (fig. 12/3-4). Este destul de
vizibilă suprapunerea celor două strate, rășina fiind probabil responsabilă de mai buna
conservare a ocrului roșu. Aceste observații nu au fost posibile decât în urma examinării recente
a fosilei cu microscopul digital de rezoluție înaltă. Determinarea compoziției chimice a
materialului care acoperă ocrul roșu este greu de făcut în această fază a cercetărilor, întrucât
cantitatea conservată este infimă. O determinare fizico-chimică a ei ar însemna sacrificarea
dovezilor care mărturisesc suprapunerea celor două strate aplicate de către omul de Neanderthal.
Având în vedere discuțiile purtate în ultima vreme cu privire la semnificația simbolică a
ocrului, fosilelor, mineralelor și rocilor introduse de către omul de Neanderthal în peșteri ca
obiecte curioase, considerăm că descoperirea în peștera Cioarei a unei geode vopsite cu ocru și
probabil cu rășină sporește valoarea sa estetică și îi conferă atribute suplimentare în vederea unei
282
interpretări simbolice. Acum avem cel puțin o certitudine asupra utilizării ocrului, în speță
pentru vopsirea anumitor obiecte la prima vedere fără o utilitate practică directă, pentru a le
conferi eventual atribute simbolice suplimentare, cum se întâmplă în acest caz, prin aplicarea
ocrului pe o geodă, ea însăși încărcată de o semnificație simbolică.
Așa cum am amintit, M. Otte (1996) afirma că omul de Neanderthal aducea în peșteri
obiecte neobișnuite, iar simpla lor alegere și transportul în așezări sunt suficiente pentru a
demonstra caracterul lor simbolic. De acest lucru pare să se îndoiască M. Soressi și F. d'Errico
(2007), care consideră că aceste aspecte ”evocă, dar nu demonstrează, utilizarea lor simbolică”
(p. 303), insistând asupra necesităţii studierii ocrului și a celorlalte materiale cu valoare simbolică
cu mijloace microscopice moderne pentru a descoperii eventualele stigmate rămase în urma
utilizării lor în diverse moduri.
Studiile din ultimii ani au demonstrat că prezenţa ocrului în numeroase aşezări musteriene
poate fi asociată direct cu utilizarea sa de către omul de Neanderthal (M. Cârciumaru et al.,
2002; M. Cârciumaru, M. Tutuianu-Cârciumaru, 2009; F. d’Errico, M. Soressi, 2002; D’Errico
et al., 2009, M. Sorresi, F. d'Errico, 2007). Majoritatea descoperirilor se încadrează între 60.000
şi 40.000 (M. C. Langley et al., 2008; W. Roebroeks et al., 2012), însă descoperirile recente de
la Maastricht-Belvédère, Olanda, au evidenţiat că ocrul a fost utilizat încă de acum 200–250
kya (W. Roebroeks et al., 2012). Dacă folosirea sa nu poate fi pusă la îndoială, asocierea cu
simbolismul este destul de dificilă fiindcă în acest caz trebuie dovezi ale modului în care a fost
utilizat. P. Chasse şi H. Dibble (1987) sesizează că deşi descoperirile de pigmenţi pot reprezenta
un simţ estetic, nu este clar cum erau folosite aceste culori. De altfel, Anna Belfer-Cohen și
Erella Hovers (2010) remarcau că, de-a lungul timpului, comportamentul modern a fost asociat
oamenilor moderni, în timp ce existenţa lui la omul de Neanderthal necesită dovezi riguroase.
Având în vedere aceste considerente, prin analizele efectuate şi prezentate în acest studiu,
descoperirea geodei din peştera Cioarei ne oferă tocmai dovezile necesare înţelegerii modului
în care ocrul a fost utilizat de către omul de Neanderthal, adică pentru vopsirea unor obiecte
care posedă anumite semnificaţii speciale.
Așa cum am văzut, cercetarea tomografică a permis identificarea ”bulei” din peștera
Cioarei, aşa cum a fost numită iniţial (M.-H. Moncel et al., 2009), și atribuirea ei unei
concrețiuni de tip geodă. Desigur că pentru omul de Neanderthal era mai puțin importantă
geneza obiectului în sine, el fiind atras de aspectul exterior al geodei, presărată de o serie de
alveolări (fig. 11/1-4), aspectul lustruit al acesteia, forma sa sferică spre elipsoidală, greutatea
mare în raport cu alte roci cu același volum, duritatea mare a suprafeței și chiar culoarea sa.
Pentru omul de Neanderthal, excelent cunoscător al caracteristicilor mecanice ale rocilor, aceste
trăsături nu puteau să-i scape sau să îl lase indiferent. A. Leroi-Gourhan (1964 a, b) ne oferă o
interpretare a sensului acestor tipuri de materiale, considerând că reprezintă cele mai vechi
mărturii care atestă recunoașterea formelor de către omul de Neanderthal, un semn foarte
important al căutării fantasticului natural și o dovadă a promovării sentimentului estetic care îl
împingea spre misterul formelor bizare de tipul fosilelor.
Omul de Neanderthal din peștera Cioarei, conform studiilor petrografice efectuate (M.
Cârciumaru, 2000), s-a aprovizionat cu surse de materii litice exclusiv din pietrișurile existente
în valea Bistricioara, care curge în vecinătatea peșterii. Este foarte posibil ca geoda să fi fost
găsită printre galeții din aceeași vale. Ea i-a atras atenția omului de Neanderthal prin
283
morfologia, aspectul și trăsăturile sale cu totul speciale, oarecum diferite în raport cu celelalte
roci. Chiar dacă probabil a conștientizat de la început că geoda nu intra în sfera sa de interes în
mod similar celorlalte tipuri de galeți, necesari realizării utilajelor litice, curiozitatea, și poate nu
numai atât, l-a îndemnat să transporte geoda în peșteră. Putem să presupunem că insolitul
geodei în raport cu celelalte materiale, atât de necesare activităților sale cotidiene și esențiale
supraviețuirii, l-a determinat să perceapă geoda cu atribute estetice particulare specifice și să nu
o trateze cu indiferență. Nu este exclus să o fi privit chiar ca pe un obiect prețios pentru el (M.-
H. Moncel et all., 2009).
Dacă omul de Neanderthal a introdus în peștera Cioarei geoda sub forma actuală, putem
să ne gândim la extraordinara sa capacitate de a recunoște insolitul unui astfel de obiect și, în
consecință, să îl trateze ca pe un obiect curios. De altfel, M. Eliade (1987; 1989) admitea că ne
putem imagina că omul preistoric percepea anumite obiecte ca purtătoare de sensuri asociind
percepția ochiului și spiritului. Importanța estetică pe care i-o conferă omul de Neanderthal este
în afară de orice suspiciune, deoarece nu se limitează la identificarea sa ca obiect curios. Vopsirea
sa cu ocru înseamnă cu certitudine un adaos suplimentar, prin care s-a urmărit să-i sporească
valoarea simbolică.
Faptul că nuanțele de oxizi de fier identificate prin microscopie digitală în interiorul
recipientelor (fig. 4-5; 7-10) se regăsesc pe geodă este o dovadă directă a utilizării ocrului în
scopuri simbolice de către omul de Neanderthal din peștera Cioarei de la Boroșteni.
Descoperirea recipientelor pentru prepararea ocrului și a geodei vopsite cu ocru din această
peștera considerăm că reprezintă deja o certitudine că omul de Neanderthal conștientiza sensul
vopsirii cu ocru a unor obiecte în scopul de a le conferi sau accentua rolul lor simbolic. Este greu
în aceste condiții să nu acceptăm utilizarea ocrului pentru pictura corporală, care a reprezentat
în esență o formă de limbaj, de exprimare, socializare și de identitate socială, iar pentru omul
de Neanderthal din peștera Cioarei de la Boroșteni toate aceste aspecte se pot defini ca mărturii
ale unei gândiri simbolice.
I.1.d - Cultul ursului de peșteră

Atunci când se vorbește de simbolismul omului de Neanderthal, în mod cert cel mai
contestat este ”cultul ursului de peșteră”. Pus în discuție de multă vreme, în perioada 1917-
1923, prin lucrările lui E. Bächler (1940) în peștera Drachenloch din Alpii elvețieni, la altitudini
destul de înalte, de peste 2.444 m, cultul ursului de peștera va primi recunoașterea lui J.
Maringer (1958; 1960) în peștera Wildenmannlisloch, tot din Elveția. Descoperiri similare au
fost menționate și în peșterile din Franța, cum ar fi Régourdou (E. Bonifay, B. Vandermeersch,
1962). Printre primii contestatari ai cultului ursului de peșteră a fost A. Leroi-Gourhan (1965),
care, pentru a fi mai credibil, aduce ca argumente studiile biologului F. E. Koby (1951 a, b;
1953) specializat în comportamentul ursului. După acesta, situațiile interpretate ca dovezi ale
cultului ursului de peșteră, în special dispoziția în semicerc a oaselor, sunt considerate rezultatul
obiceiului acestui animal de a-și organiza aria de hibernare.
Având în vedere această situație, de la început menționăm că dorim să ne delimităm atât
de susținătorii cultului ursului de peșteră, cât și de criticii vehemenți ai acestuia. Se impune
totuși a face observația cu privire la conceptul de ”cult” care nouă ni se pare exagerat. Pentru
284
aceasta, descoperirile pe care noi le vom aduce în discuție dorim să fie privite doar ca eventuale
depuneri ale omului de Neanderthal, cu o semnificație care ar conduce spre un posibil
comportament simbolic al acestuia (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, M. Țuțuianu-Cârciumaru,
2012; M. Cârciumaru et al., 2015).
O serie de oase lungi descoperite alături de cranii de urs de peșteră în stratele musteriene
au fost interpretate prin analogie cu diverse date etnografice. Nu de puține ori a fost adusă în
discuție lipsa unor analize tafonomice în situri, mai ales în cazul depozitelor din peșteră, unde
existența unor diverse procese naturale putea determina acumularea faunei în anumite zone ale
unui astfel de spațiu relativ închis cum este peștera. De asemenea, a fost subliniată lipsa
rigurozității și consecvenței în înregistrarea situațiilor presupuse simbolice (P. Chase, H. Dible,
1987; I. Wunn 2001).
În România, au fost invocate doar două peșteri în care s-ar putea vorbi despre posibilitatea
existenței unui eventual cult al ursului de peșteră. Prima mențiune se referă la o descoperire din
peștera Cioarei de la Boroșteni, unde, în secțiunea IV, situată spre zona mijlociei a peșterii, la
315 cm adâncime, în partea superioară a stratului G, în imediata apropiere a unei lespezi de
calcar de dimensiuni mari și sub un strat subțire cu acumulări de cărbune și urme de calcinare a
sedimentului, s-au descoperit două cranii de Ursus spelaeus. Cele două cranii erau situate spate
în spate, aproape lipite, orientate, intenționat sau întâmplător, pe o axă est-vest. Craniile erau
dispuse cu cutia craniană în sus, iar în jurul lor nu se găseau alte resturi importante de oase (fig.
13/1) (M. Cârciumaru, 2000; M. Cârciumaru, E.-C. Nițu E, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012;
M. Cârciumaru et al., 2015).
O acumulare de cranii de urs destul de interesantă a fost descrisă în peștera Rece din
Munții Bihor (vestul României), unde, în 1987, au fost găsite patru cranii de urs tânăr dispuse
în formă de cruce, cu osul occipital orientat spre interiorul crucii (C. Lascu 1999; C. Lascu et
al. 1996). Cele patru cranii au fost descoperite într-o sală destul de greu accesibilă, care era
acoperită, în mare parte, de o crustă de calcit și, prin urmare, craniile sunt încastrate în această
crustă. Se pare că în afară de oase de urs de peșteră nu au fost descoperite oase de alte animale,
iar prezența umană în peșteră, conform autorilor (C. Lascu et al. 1996), poate fi sugerată prin
descoperirea unei lamele din dinte de mamut găsită într-o nișă. Datarea C14 a unui maxilar de
Ursus spelaeus, colectat din apropierea craniilor, a oferit o vârstă de 40.000 de ani, însă crusta
care acoperă craniile a fost datată prin U/Th și a indicat o vârstă de circa 75.000-85.000 ans.
Prin urmare, ambele vârste plasează descoperirea în paleoliticul mijlociu. Poziționarea
interesantă a celor patru cranii este explicată de I. Wunn (2001) prin deplasarea sedimentului
umed și prezența unor bucăți de rocă, astfel că oasele sunt mișcate și depuse în jurul unor
obstacole (pietre, bucăți de clacar), ceea ce se poate observa și în fotografia publicată cu
descoperirea din Peștera Rece (fig. 13/2-3). O astfel de ipoteză, atâta timp cât se bazează pe
existența unei singure pietre, așa după cum apare în imaginea publicată, este greu de acceptat
fără serioase rezerve. În același timp, este regretabilă lipsa mai multor studii tafonomice, aproape
imposibil de realizat, dacă avem în vedere dificultatea traseului din peștera Rece (M.
Cârciumaru, E.-C. Nițu E, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012; M. Cârciumaru et al., 2015).
În concluzie, cercetările arheologice din peștera Cioarei de la Boroșteni sau cele speologice
din peștera Rece au creat premizele unor eventuale reevaluări și interpretări asupra
controversatului cult al ursului de peșteră ca formă a simbolismului omului de Neanderthal.
285
Cele două cranii de urs de peșteră depuse într-o poziție curioasă în peștera Cioarei de la
Boroșteni din nordul Olteniei, precum și cele patru cranii juvenile, de asemenea de urs de
peșteră, dispuse în cruce, în peștera Rece din Munții Apuseni, considerăm că sunt argumente
suficient de importante pentru a privi cu mai multă atenție mărturiile aduse cu privire la
eventuale depuneri de acest fel, posibil în mod intenționat de către omul de Neanderthal, ca
urmare a venerării acestui animal, cu care este greu să credem că nu a intrat destul de des în
contact sau chiar în competiție în vederea cuceririi spațiului peșterilor.
Descoperirea recipientelor pentru prepararea ocrului sau geoda vopsită cu ocru din peștera
Cioarei de la Boroșteni au facilitat o mai bună înțelegere a unor descoperiri pentru care nu se
găsise până atunci soluții satisfăcătoare. Este cazul nenumăratelor eșantioane de ocru recuperate
din siturile musteriene din vestul Europei și pentru care se avansase doar ipoteze privind
eventuala utilizare a ocrului în scopuri simbolice. Descoperirea recipientelor realizate din
receptaculul stalagmitelor sau din crustele stalagmitice, de dimensiuni modeste, pentru
prepararea ocrului reprezintă acum o probă materială importantă asupra prelucrării și utilizării
ocrului în scopuri bine determinante, ca urmare a unei gândiri conceptuale. Prin utilizarea
micilor recipiente pentru prepararea ocrului considerăm că s-au obținut mărturii asupra utizării
pigmenților în scopuri diverse de către omul de Neanderthal. Dimensiunile lor modeste pot
conduce spre ipoteza practicării vopsirii faciale sau corporale de către membrii comunităților
respective și o mărturie că astfel de preocupări aveau semnificații mai profunde, constituind
unul din semnele sociale cele mai reprezentative privind relațiile vizuale dintre indivizi (P.
Paillet, 2018).
Descoperirea unei geode, cu o formă și trăsături morfologice particulare, a reprezentat o
contribuție la lărgirea colecției de obiecte insolite introduse de omul de Neanderthal în spațiul
închis al peșterilor. Faptul că s-a demonstrat vopsirea sa cu ocru a sporit semnificația simbolică
și sensul introducerii ei în peșteră a căpătat valențe suplimentare. Utilizarea ocrului pentru
vopsirea geodei cu roșu reprezintă acum argumente importante pentru folosirea acestuia în
scopuri simbolice
Toate aceste aspecte relevate mai sus sperăm să întregească imaginea existentă asupra
simbolismului omului de Neanderthal și să determine în viitor tratarea cu mai multă atenție a
unor astfel de descoperiri, precum și necesitatea studiilor tafonomice în vederea unor
interpretări pertinente a materialelor.
286
II – PALEOLITICUL SUPERIOR
Așa cum am menționat, Paleoliticul superior se acceptă că debutează în România cu

cultura Aurignaciană. Pentru teritoriul Europei, în fazele vechi ale Aurignacianului au fost
descoperite pandantive din dinți de diverse animale care ar reprezenta dorința de identificare a
omului în această vreme. Aceeași semnificație aveau, se pare, și colierele din moluște sau
folosirea acestora la decorarea veșmintelor, în măsura în care erau procurate de la sute de
kilometri, cum s-a constatat la Krems-Hundsteig în urmă cu peste 35.000 de ani B. P. (J.
Kozlowski, 1992). Fascinația lui Homo sapiens pentru cochilii este o dovadă că acesta era
dominat de un puternic simbolism sexual și, în particular, genital, în sensul că s-au descoperit
cochilii alungite, tubulare cum ar fi cele de Dentalium, alături de cochilii care sugerează vulvele.
Nu de puține ori, cochiliile care ilustrează vulvele nu sunt perforate sau incizate, ceea ce ar putea
să însemne că simbolismul sexual era independent de utilizarea lor ca podoabă sau obiceiul de a
fi purtate sub diverse forme (D. Vialou, 1991).
În România nu avem mărturii certe de artă în Aurignacian. În literatura de specialitate
din străinătate s-au strecurat, în mod regretabil, câteva informații eronate asupra existenței unor
pandantive pentru care nu există un temei științific real. Această situație a fost creată de
interpretarea în mod ambiguu a unor informații din literatura de specialitate. Primul caz se
referă la un dinte de lup perforat atribuit aurignacianului din peștera Bordul Mare de la Ohaba
Ponor. Prima informație despre acest obiect apare în anul 1957, cu ocazia publicării săpăturilor
arheologice efectuate în această peșteră în anul 1955. Cu această ocazie se menționează că
nivelul Aurignacian ”este străbătut și răvășit în bună parte de vizuini”, iar dintele de lup perforat,
alături de alte două obiecte, este încadrat în categoria ”podoabe neolitice” (C. S. Nicolăescu-
Plopșor et al., 1957, p. 46). Ulterior, cu ocazia publicării rezultatelor din peștera Gura Cheii-
Râșnov, în care se descoperise două podoabe în nivelul Gravetian (un dinte de cerb și unul de
vulpe, ambii perforați), autorii fac următoarea afirmație: ”Amintim cu acest prilej un canin de
lup tot cu rădăcina găurită descoperit în nivelul aurignacian din peștera Bordul Mare de la
Ohaba Ponor” (C. S. Nicolăescu-Plopșor, Al. Păunescu, I. Pop, 1962, p. 116). Noua opinie
nu este însoțită de nicio explicație care să justifice modificarea opțiunii inițiale. Din păcate,
această ultimă informație, preluată fără rezerve (C. Beldiman, 2004 a; 2006), a derutat
specialiștii din străinătate, care, la rândul lor, au menționat ca atare existența singurului dinte
de lup perforat în Aurignacianul din România, ca o descoperire, desigur, importantă pentru
patrimoniul arheologic european (M. Vanhaeren, F. d’Errico, 2006). O situație asemănătoare
s-a întâmplat cu trei dinți juvenili de Ursus spelaeus, descoperiți în peștera Cioclovina cu ocazia
săpăturilor din 1912, despre care Marton Roska (1912) menționează că sunt ”préparées au
perforage, soignées au tournage”, deci nicidecum că sunt perforați. H. Breuil (1925), cu ocazia
excursiei sale în România, nu confirmă nicio intervenție antropică, precizând, referitor la dinții
de urs fracturați, că trebuie să fie considerați ca naturali ”ainsi que les perforations incompletes
de dents de lait de ce même animal” (p. 215). Cu toate că M. Roska nu mai revine asupra acestui
subiect în niciunul dintre studiile sale ulterioare asupra peșterii Cioclovina (M. D. Teodorescu,
M. Roska, 1923; M. Roska, 1925; 1929; 1927-1932), Al. Păunescu (2001) afirmă că M. Roska
a descoperit în această peșteră ”trei dinți de lapte de urs, perforați sau poate cu un început de
perforare” (p. 230). Informația este preluată sub această formă și de alți specialiști din România,
fiind astfel diseminată în publicații din străinătate (C. Beldiman, 2006; C. Beldiman, D.-M.
Sztancs, 2008).
Am făcut aceste precizări pentru a arăta că în România avem mărturii stratigrafice certe
și încadrări culturale corecte asupra podoabelor și obiectelor de artă începând cu Gravetianul
(fig. 14-15).
II.1 - Mărturii simbolice ale lui Homo sapiens descoperite la Poiana

Cireșului-Piatra Neamț
Am discutat, într-un capitol anterior, obiceiul omului de Neanderthal de a introduce în

așezările sale obiecte curioase ca prime forme de simbolism. Printre acestea se numărau și
moluștele fosile. Se pare că astfel de preocupări au continuat și în Paleoliticul superior, omul
modern conferind moluștelor conotații sexuale (D. Vialou, 1991). Așa se face că în anul 2003,
în importanta așezare paleolitică de la Poiana Cireșului-Piatra Neamț, au fost descoperite patru
fosile de bivalve.
Așezarea paleolitică de la Poiana Cireșului este situată pe partea dreaptă a văii Bistrița, în
apropiere de confluența cu râul Doamna. Din punct de vedere administrativ, așezarea face parte
din municipiul Piatra Neamț, jud. Neamț (46º55'919'' latitudine nordică și 26º19'644"
longitudine estică) (fig. 1; 16/1-2). Primele cercetări ale acestui sit au început în anul 1963 sub
coordonarea lui C. S. Nicolăescu-Plopșor (C. Scorpan, 1976), au mai fost făcute apoi două
secțiuni în anul 1968 (V. Căpitanu, 1969), în general până la adâncimea de 1,50 m, după care
așezarea va intra abia din 1998 într-un program de cercetări sistematice (M. Cârciumaru et
collab., 2002-2003; 2006; 2007; 2007-2008; 2010; 2012). Această ultimă etapă a cercetărilor
de la Poiana Cireşului a demonstrat potenţialul excepţional al sitului în definirea aspectelor
culturale ale paleoliticului superior de pe Valea Bistriţei, în special, şi din România și
împrejurimi, în general. A fost precizată următoarea succesiune:
- la partea superioară a depozitului a fost identificat un nivel Epigravetian (peste 1.500 piese
litice);
- nivelul Gravetian I, între 170-210 cm, beneficiază de mai multe datări, dintre care cele care sunt
coerente plasează acest nivel între 19.320 ± 80 B.P. (OxA-36785) (23.538-22.992 cal. B.P.) și
20.154 ± 97 B.P. (ER 12.163) (24.096 cal B.P.). Materialul litic recuperat este extrem de bogat,
însumând peste 15.000 de piese;
- nivel Gravetian II, între 290-310 cm, cu datări între 23.420 ± 310 B.P. (OxA-X-2762) și 25.135
± 150 B.P. (Beta Analytic 244.072). Din acest nivel s-a recuperat un număr însemnat de piese
litice, în jur de câteva mii de exemplare;
- nivel Gravetian III, între 375-415 cm, cu datări între 25.390 ± 140 B.P. (Beta Analytic 244.073)
(29.895-29.030 cal B.P.) și 27.321 ± 234 B.P. (ER 11.859) (31.969 cal P.B.). Acest nivel, chiar
dacă a fost săpat în mai puține secțiuni decât Gravetianul I, a livrat câteva mii de piese litice.
Mai multe datări radiocarbon oferă detalii cronologice asupra fiecărui nivel cultural
identificat la Poiana Cireșului-Piatra Neamț (tab. 3).
288
Vârsta (cal.)
Adânci- Cultura Tipul de Laborator Vârsta B.P. (95.4%
mea material (uncal.) probabilitate)
(cm)
185 Gravetian I Cărbune RoAMS 63.33 16850 ± 63 20.529–20.100
120 Above the BT 499
Gravetian I Sol (OSL) - 22.660 ± 1.810
layer
185 Gravetian I Os RoAMS 67.33 18.607 ± 87 22.696-22.300
183 Gravetian I Dinte RoAMS 68.33 18.819 ± 96 22.941-22.450
183 Gravetian I Cărbune OxA-36785 19.320 ±80 23.538-22.992
190 Gravettian I Cărbune ER 12.162 19.459 ± 96 23.730-23.085
185 Gravetian I Dinte OxA-X-2762-24 19.440±130 23.779-23.020
182 Gravetian I Cărbune OxA-36786 19.555 ± 80 23.856-23.265
185 Gravetian I Cărbune RoAMS 65.33 19.571 ± 67 23.850-23.320
184 Gravetian I Cărbune RoAMS 64.33 19.615±105 23.961-23.321
180 Gravetian I Dinte ren OxA-X-2762-23 19.790±180 24.277-23.385
192-193 Gravetian I Cărbune Beta 224.156 20.020±110 24.380-23.790
210 Gravetian I Cărbune Beta 244.071 20.050±110 24.408-23.828
207 Gravetian I Charcoal ER 9.964 20.053 ± 88 24.370-23.869
210 Gravetian I Cărbune ER 9.965 20.076±185 24.601-23.648
210 Gravetian I Cărbune ER 12.163 20.154 ± 97 24.484-23.959
303 Gravetian II Os (Bos/bison) OxA-X- 23.420±310 28.200-27.112
2762-25
295 Gravetian II Cărbune OxA-36787 23.820±110 28.128-27.656
330 Gravetian II Cărbune Beta 507.497 23.940±100 28.260-27.730
318 Gravetian II Cărbune RoAMS 60.33 24.410±127 28.753-28.511
320 Gravetian II Cărbune RoAMS 61.33 24.566 ±88 28.827-28.369
339 Gravetian III Cărbune OxA-36790 25.390±140 29.895-29.030
289

381 Gravetian III Cărbune Beta 507.492 25.530±110 30.101–29.295
380 Gravetian III Cărbune Beta 507.494 25.560±110 30.150-29.337
408 Gravetian III Cărbune ER 9.963 26.185±379 31.038-29.553
415 Gravetian III Cărbune ER 9.962 26.347±387 31.140-29.676
360 Gravetian III Os OxA-36914 26.480±230 31.100-30.271
(Bos/bison)
360 Gravetian III Os OxA-36915 26.610±230 31.158-30.440
(Bos/bison)
375-415 Gravetian III Cărbune ER 11.860 26.677±244 31.204-30.487
382 Gravetian III Cărbune Beta – 507.493 26.700±120 31.102–30.695
375-415 Gravetian III Cărbune ER 11.859 27.321±234 31.551-30.921
510-520 Paleolitic
superior vechi Cărbune Beta 507.489 32.400±180 36.750-35.850
530 Paleolitic
555 Paleolitic
690 - Sol ER 11858 - 55.923±12.926
Tab. 3 – Datări absolute din așezarea de la Poiana Cireșului-Piatra Neamț.
Studiile arheozoologice s-au concentrat, datorită bogăției materialului osteologic (peste

20.000 de resturi), asupra nivelului Gravetian I (fig. 16/3-6). Ele au demonstrat că la Poiana
Cireșului este o așezare importantă ai cărei locuitori erau specializați pentru vânarea, în special,
a renului (Rangifer tarandus), identificat în cea mai mare proporție, căruia i se adăuga în cantități
modeste bizonul (Bos/Bison), cerbul (Cervus elaphus), calul (Equus sp.), capra neagră (Rupicapra
rupicapra) și vulpea (Vulpes/Alopex). Despre existența mamutului nu se poate vorbi decât datorită
prezenței câtorva unelte din fildeș, iar a lupului în special prin existența unui pandantiv realizat
dintr-un canin și a două unelte. Studiul dentiției inferioare și a coarnelor de reni dovedește că
gravetienii de la Poiana Cireșului au vânat, în această așezare, de la debutul toamnei până la
începutul iernii, când capturau în principal femele adulte și tineri de ambele sexe, îndeosebi în
scopuri alimentare (M. Cârciumaru et al., 2006).
Analizele polinice efectuate pe valea Bistriței, în amonte de Poiana Cireșului, în așezările
de la Dârțu și Bistricioara Lutărie, au relevat pentru Gravetianul I un peisaj deschis, dominat
de conifere, în special molid, pin și ienupăr, ca urmare a unui climat rece și umiditate moderată.
290
În zonele mai adăpostite și pe văile râurilor, se mențineau zone restrânse de împădurire sub
forma pădurilor galerii, din care nu lipseau mesteacănul, foarte rar stejarul și ulmul
(M. Cârciumaru, 1980).
Așezarea gravetiană de la Poiana Cireșului-Piatra Neamț a livrat aproape toate obiectele
de artă (94 %) și peste 85 % din podoabele descoperite în Paleoliticul din România (fig. 14-15)
(M. Cârciumaru et al., 2018). În acest context, în nivelul Gravetian I de la Poiana Cireșului
s-au descoperit în secţiunea V, caroul A-1 patru bivalve fosilizate, atribuite speciei Congeria sp.
aff. Congeria (Mytilopsis) subcarinata subcarinata (Deshayes, 1838), ca forme specifice ale
simbolismului pentru Homo sapiens, rămase unice mărturii de acest fel descoperite până acum
în România (fig. 17/1-4, 8-11). Mai exact, s-a descoperit mulajul de aragonit al fosilelor
respective care au fost determinate astfel: Class Bivalvia, Subclass Heterodonta Neumayr, 1884;
Oder Veneroida H. Adams & A. Adams, 1856, Superfamily Dreissenacea Gray, 1840, Family
Dreissenidae Gray, 1840, Genus Congeria Partsch, 1835, Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis)
subcarinata subcarinata (Deshayes, 1838) (M. Cârciumaru et al., 2011).
Ocurența acestei specii ne îndeamnă să credem că exemplarele fosile descoperite provin
din depozite de vârsta Pontian mediu – superior. În acest sens, trebuie să spunem că depozitele
pontiene cu faună similară nu afloreaza în jurul așezării de la Poiana Cireșului pe un areal de
aproximativ 100 km. Ele se întâlnesc, în schimb, spre sud, în zona de curbură a Munţilor
Carpaţi, începând aproximativ de la o linie care ar lega oraşele Oneşti şi Bârlad. La vest de
Piatra Neamţ, astfel de depozite se găsesc dincolo de zona montană, pe rama estică a Bazinului
Transilvaniei, unde aflorează depozitele panoniene.
În concluzie, fosilele de Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis) subcarinata subcarinata îşi
au originea la distanţe de minim 100 km faţă de aşezare. Ele fie că au fost obţinute de membrii
comunităţii gravetiene direct dintr-un afloriment din zona de curbură a Carpaţilor, fie prin
schimb cu alte comunităţi originare din regiunile unde aflorau aceste fosile. În stadiul actual al
cercetărilor, nu trebuie să înlăturăm întru totul originea vestică a fosilelor respective, de pe latura
estică a Bazinului Transilvaniei unde aflorează din plin stratele panoniene. Oricum ar sta
lucrurile, sunt importante dovezile aduse de studiul fosilelor de Congeria sp. aff. Congeria
(Mytilopsis) subcarinata subcarinata asupra mobilităţii comunităţilor din Gravetianul I de la
Poiana Cireșului-Piatra Neamţ în urmă cu circa 20.000 ani.
Pe lângă faptul în sine şi insolitul situaţiei de a descoperi astfel de fosile, care în mod cert
nu puteau ajunge în aşezare decât ca un act de voinţă al membriilor societăţii respective, trebuie
de la început să menţionăm că prin forma lor acestea sugerează, în mod frapant, vulva, atât de
mult invocată în arta rupestră din vestul Europei ca simbol feminin și conotații sexuale
(D. Vialou, 1991; J.-P. Duhard, B. Delluc, G. Delluc, 2014; B. Delluc, G. Delluc, J.-P.
Duhard, 2016) (fig. 17 B/1-8, 10-13).
Nu este lipsit de importanţă faptul că fosilele de Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis)
subcarinata subcarinata reprezintă de fapt mulaje ale speciei, constituite din aragonit. Aragonitul,
datorită aspectului său, a reprezentat probabil un element suplimentar de atracţie cu valoare
simbolică pentru locuitorii așezării de la Poiana Cireșului. Studiul microscopic a demonstrat
faptul că asupra mulajelor nu s-au încercat intervenţii care să urmărească modificarea naturală
a lor sau de perforare în vederea suspendării sub formă de coliere sau pe veșminte. De altfel, nu
este exclus ca aceste transformării ale fosilelor să nu fi reprezentat un scop în sine pentru
291
comunitaţile respective, în măsura în care forma şi aspectul lor erau suficiente pentru a sugera
un mesaj simbolic, cu o componentă sexuală suficient de revelatoare.
Asupra sensului și rolului bivalvelor descoperite în așezările atribuite paleoliticului
superior s-au enunțat interpretări interesante. „Formes naturelles et formes symboliques se
confundent dans ces objets exceptionnels comme dans un redoublement de sens unissant la
nature à l’oeuvre. Dans les cas de ramassage de véritables fossiles, c’est la portée symbolique de
l’objet naturel qui est, par choix délibéré, introduite dans l’habitat et investie de signification....
La fascination pour des coquilles suggérant fortement une imagerie sexuelle, particulièrement
génitale, est un des caractères les plus marqués de quantité de parures...d’un côté, les coquilles
allongées tubulaires, comme les dentales, évoquant avec quelque imperfection des phalus, de
l’autre des coquilles ovales à fente longitudinale,...illustrant explicitement des vulves...le
symbolisme sexuel qui en émane fut considéré indépendamment de leur utilisation éventuelle
comme parure, portée sur le corps ou les vêtements grâce à des liens....En d’autres termes, le
sens symbolique de ces objets, sommairement aménagés après avoir été sélectivement recueillis,
dérive du rapport en quelque sorte direct entre leurs formes naturelles et leurs fonctions de
parure” (D. Vialou, 1991, p. 22-23).
Fosilele de Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis) subcarinata subcarinata (Deshayes, 1838)
nu au fost aduse de omul gravetian în aşezarea de la Poiana Cireşului ca obiecte care suscitau,
prin forma lor, doar curiozitatea oamenilor respectivi. Raţiunea culegerii lor se regăseşte în
semnificaţia sugerată de forma fosilelor, într-adevăr neobișnuită, dar cu o puternică conotaţie
simbolică materializată prin mesajul pe care îl sugerează aspectul de vulvă în sensul
simbolismului sexual (fig. 17A/8-11). Forma lor atât de caracteristică sugerează fără nicio
îndoială pe cea a vulvelor reprezentate în peşterile vest europene, cu toate implicaţiile lor de
natură simbolică (fig. 17/B). Faptul că ele au această formă atât de sugestivă, mergând adesea
până la identitate cu cele rupestre, precum şi pentru că au fost descoperite într-o aşezare în aer
liber, le conferă semnificaţii similare celor din peşteră, iar într-un fel, în lipsa suportului
reprezentat de pereţii acesteia, ele devin o proiecţie a acestora într-un alt mediu natural, tocmai
datorită vocaţiei lor simbolice. Semnificația sexual simbolică a fosilelor de Congeria, conferită
de forma acestora, a fost accentuată de faptul că mulajele de aragonit au fost vopsite cu ocru.
Pentru că în perioada postdepozițională mulajele au fost acoperite cu o crustă de carbonat de
calciu (fig. 17A/1-4), ocrul a fost protejat, fiind ușor vizibil în special în zonele în care se poate
îndepărta crusta respectivă. De asemenea, analizele realizate cu microscopul digital cu fibră
optică au permis observații suplimentare (fig. 17A/5-7).
Motivul vulvar din cadrul artei mobiliare din aşezarea în aer liber de la Kostenki 1
(A. Leroi-Gourhan 1965) este, la rândul său, extrem de revelator (fig. 17/B-9). Asemănarea
dintre această reprezentare şi cea sugerată de fosilele de Congeria sp. aff. Congeria (Mytilopsis)
subcarinata subcarinata (Deshayes, 1838) de la Poiana Cireşului este frapantă. Faptul este cu atât
mai important întrucât, de data aceasta, analogiile sunt făcute între două aşezări în aer liber,
aflate pe paliere cronologice apropiate. Existenţa lor la Poiana Cireșului nu este un fapt izolat,
dacă avem în vedere, alături de bogăţia şi diversitatea materialului litic, pe cea a obiectelor pe
materii dure animale și mai ales a podoabelor și obiectelor de artă. Acestea nu fac decât să
completeze imaginea şi amplul tablou al unei depline spiritualităţi, cu semnificaţii majore în
viaţa comunităţii respective.
292
II.2 - Arta mobilieră din Paleoliticul superior
II.2.a - Obiectele de artă
II.2.a.1 - Reprezentările antropomorfe - Poiana Cireșului - Piatra Neamț
II.2.a.1.a – Reprezentare antropomorfă din lemn silicifiat, nivelul Gravetian I

În anul 2015 s-a descoperit în nivelul Gravetian I de la Poiana Cireșului Piatra Neamț,
în secțiunea XII, caroul C-3, la adâncimea de 184 cm față de punctul zero, prima figurină
antropomorfă feminină paleolitică din Romînia. Statueta de la Poiana Cireșului conservă doar
jumătatea inferioară a corpului și are o înălțime de 7,5 cm, lățimea maximă în zona feselor este
de 2,0 cm, grosimea maximă 1,65 cm și minimă 1,1 cm. Partea superioară a corpului statuetei
are pe toate laturile în jur de 1,40 cm. Statueta zăcea în poziție înclinată, în preajma unor intense
pete de arsură, care făceau probabil parte dintr-o fostă vatră (fig. 18/1-2). În zona în care se
desfășura conturul semicircular al arsurii, se concentrau puține materiale, constând dintr-un
corn, câteva oase, o mandibulă de ren și câțiva dinții, în total aceste resturi faunistice însumând
18 exemplare. În același carou în care a fost descoperită statueta, la adâncimi foarte apropiate,
au fost recuperate două obiecte de podoabă. Este vorba de o mărgea de Dentalium (la 181 cm)
și o cochilie perforată de melc din specia Cyclope sp. (180 cm). Depunerea sau abandonarea
statuetei pe marginea vetrei au avut o consecință directă asupra acesteia, constând în pete de
arsură pe suprafața care a fost în contact direct cu substratul fierbinte (fig. 19/1-3, a-f). Inițial,
înainte de efectuarea unor studii experimentale, am crezut că supunerea figurinei unor
temperaturi ridicate a determinat degradarea evidentă a părții superioare a corpului acesteia.
Experimentele realizate nu au confirmat această ipoteză, încât trebuie să acceptăm că această
parte s-a distrus probabil din alte cauze. Nu este exclusă acțiunea proceselor de gelifracție, cu
variații diurne și sezoniere mari, într-un depozit supus pergelisolului specific maximului glaciar
(fig. 19/4-7). Așa s-ar putea explica crăpăturile intense din această parte a statuetei
(M. Cârciumaru et al., 2018).
II.2.a.1a.1 - Materia primă

Materia primă litică din care au fost sculptate statuetele gravetiene adesea a rămas
determinată cu prea puțină exactitate (J. Hahn, 1987), cu toate că o bună cunoaștere a rocilor
din care acestea au fost realizate este foarte importantă pentru a aprecia tehnologia utilizată și
efortul care l-a implicat această acțiune.
Determinarea rocii din care a fost sculptată statueta de la Poiana Cireșului nu a fost deloc
simplă, pentru că, în momentul descoperirii, aceasta era acoperită pe întreaga suprafață cu o
peliculă mai groasă sau mai subțire de culoare maroniu-galben (HUE 10 YR 6/6), peste care
erau depuse nenumărate concrețiuni de carbonat de calciu și compuși ferici (fig. 20/1-4).
Îndepărtarea celor din urmă nu a fost suficientă pentru a ajunge la roca propriu zisă. În aceste
condiții, s-a trecut la curățirea peliculei maroniu-galben, ceea ce a permis să se ajungă la roca
293
din care a fost sculptată. Astfel, s-au creat condițiile pentru observații microscopice și
petrografice, pentru diverse analize fizico-chimice și chiar în vederea recunoașterii stigmatelor
conservate pe suprafața rocii (fig. 18/3-6; 20/7; 21/1-4). Stratul care îi conferea această culoare
reprezintă pe latura cu profilul drept al statuetei un fel de cortex (fig. 18/6; 20/7; 21/4; 23/1-2),
fiind ceva mai consistent și mai gros. Pe restul suprafeței, figurina este acoperită de un fel de
patină mai subțire (fig. 18/3-5), formată probabil ulterior abandonării statuetei, în condiții de
mediu speciale în care s-a conservat statueta.
Pentru identificarea materiei prime, trebuiau să fie determinate principalele elemente
chimice care intră în compoziția rocii, apelând, desigur, la metode de analiză nedistructive.
Metoda PIXE a fost una dintre ele (fig. 22/1-4). Analizele PIXE au fost realizate cu dispozitivul
experimental disponibil pe lângă acceleratorul de particule 3MV TandetronTM, Măgurele-
București (I. Burducea et al., 2015). Acest dispozitiv este dedicat analizei compoziționale a
eșantioanelor fragile sau mari, fără constrângeri geometrice și, practic, fără a produce nicio
daună obiectului examinat.
Asupra suprafeței statuetei s-a efectuat, de asemenea, analize la Centrul de Iradieri
Tehnologice, din cadrul Institutului Național de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie
Nucleară Horia Hulubei. Spectrele de vibraţie au fost înregistrate cu spectrometrul FTIR, clasa
VERTEX 70 (Bruker), echipat cu: modulul Raman, RAM II şi cu sondele MIR şi Raman
pentru analiza nedistructivă, sursă de excitare laser NIR, 1064 nm (Nd:YAG), putere 1 ÷ 500
mW, rezoluţie 1 mW, detector cu semiconductor din Germaniu ultra pur răcit cu azot lichid.
Achizitia spectrelor FT-Raman s-a efectuat nedistructiv in reflexie directa pe proba, domeniul
spectral 50 - 3500 cm-1, rezolutie spectrala de 4 cm-1, puterea reglabila 1 - 500 mW a sursei
LASER (1064 nm), 64 / 256 scans. Prelucrarea spectrelor s-a facut cu software-ul OPUS_65.
Prin prezenta benziilor caracteristice din jurul valorilor 1087(s) si 281(m), atât pe suprafețele cu
peliculă, cât și direct pe roca curățită, a putut fi identificat doar carbonatul de calciu (CaCO3)
(fig. 22/5). Benzile de absorbtie corespunzatoare vibratiilor prezente in spectrele FT-Raman
pentru proba analizata au fost identificate si in literatura de specialitate ca apartinand
carbonatului de calciu. (L. Burgio, R. J. H. Clark, 2001).
Faptul că analizele PIXE și RAMAN indicau compoziții chimice asemănătoare între
pelicula protectoare a statuetei și roca propriu zisă a creat reale dificultății de interpretare.
Numai după precizarea tipului de rocă din care a fost sculptată s-au găsit explicațiile acestei
situații.
Hotărâtoare în definirea rocii a fost morfologia suprafeței, după îndepărtarea, în special,
a acelui zis cortex de pe latura cu profilul drept al statuetei. Sub cortex s-a constatat existența
unor caneluri lipsite frecvent de continuitate, dar prezente pe întreaga suprafață (fig. 18/6; 20/7;
23/1-2). Observațiile petrografice au condus la concluzia că acestea sunt specifice, prin
morfologia lor, lemnului silicifiat. Lemnul silicifiat conservă uneori, în funcție de gradul de
metamorfozare, structura originală a țesutului plantei, fiind un fel de reprezentare
tridimensională a ei după umplerea spațiilor inițiale, în principal cu siliciu și mai puțin calciu.
De fapt, lemnul silicifiat este o fosilă în care structura organică a lemnului a fost umplută cu
siliciu, iar procesele anaerobice și diagenetice au dus la transformarea sa într-o rocă silicioasă.
Bogăția în siliciu, detectat prin PIXE, care s-a substituit materiei vegetale a trunchiului inițial,
confirmă compoziția chimică a lemnului silicifiat. Pe latura statuetei cu profilul drept (fig. 18/6;
294
20/7), asupra căreia artizanul nu a intervenit prea mult, s-a conservat mai bine structura inițială
a lemnului (fig. 23/1-2).
Așa cum se poate observa, pe un eșantion natural de lemn silicifiat, ceea ce a fost definit
drept cortex este specific unor astfel de roci și reprezintă o zonă de silicifiere și duritate mai
scăzută, situată imediat sub scoarța arborelui (fig. 23/3). Așa se explică și conservarea nealterată
a morfologiei naturale a lemnului pentru partea puternic silicifiată (fig. 23/1-2; 4), care a fost
protejată de o eventuală abraziune profundă efectuată de artizanul paleolitic tocmai de acest
strat protector. Trebuie să spunem că această structură a secțiunii longitudinale a lemnului
silicifiat, caracterizată prin caneluri, se proiectează, în funcție de amploarea proceselor
diagenetice, în intreaga rocă. Nu este exclus ca o astfel de morfologie a lemnului silicifiat să fi
reprezentat pentru omul gravetian de la Poiana Cireșului o atracție suplimentară în alegerea
acestei roci pentru sculptarea statuetei.
Analiza PIXE a identificat existența în compoziția statuetei a fierului, care a imprimat
rocii culoarea maron-galbenă, iar manganul culoarea portocaliu-roz. Din această compoziție a
rezultat culoarea galben închis maron pentru lemnul silicifiat din care a fost sculptată (HUE
10YR 4/4).
Eventualele surse de aprovizionare cu lemn silicifiat pot să fie legate de zona vulcanică din
vestul Carpaților Orientali. Accesul spre astfel de surse se putea face în amonte pe valea Bistiței,
apoi pe afluentul său Bisticioara, de unde se putea pătrunde în zona Toplița și Bilbor pe mai
multe trasee. Aici, pe câteva văi, s-au descoperit eșantioane de lemn silicifiat (informații Iuliu-
Cristinel Pop și Stelian Grigore). Lemn silicifiat este menționat însă și în lucrările geologice de
specialitate, în regiuni mult mai accesibile pentru gravetienii de la Poiana Cireșului. Este vorba
de depozitele Oligocen-Miocene din estul Carpaților, aflorimentele cele mai apropiate fiind
cele de la Fărăoani, nu departe de confluența Bistriței cu Siretul (S. Iamandei et al., 2012;
S. Iamandei, E. Iamandei, C. Miclăuş, 2016).
J. Hahn (1987) considera că chihlimbarul și hematita pot fi considerate printre sursele de
materii prime exotice pentru realizarea statuetelor antropomorfe. Noi credem că acestora li se
poate adăoga, de acum, și lemnul silicifiat.
II.2.a.1.a.2 - Tehnica realizării statuetei

În orice tentativă de reconstituire a tehnicii de realizare a unui artefact este foarte
importantă determinarea, în prealabil, a tipului de materie primă din care a fost realizat acesta
și intuirea formei suportului de la care eventual s-a plecat. Cunoscând propietățile materiei
prime, se pot reconstituii mai ușor mijloacele tehnice care au stat la baza obținerii formei finale
a obiectului. Uneori, aspectul natural, preexistent, putea să inspire, chiar să sugereze artizanului
paleolitic forma viitorului obiect de artă, acesta adaptându-se adesea la volumul sau conturul
respectiv pentru a desăvârșii morfologia definitivă (R. White, 2002). Din acest punct de vedere,
statueta de la Poiana Cireșului sugerează că latura dreaptă a ei a fost conservată în mare parte
în forma inițială. Această opțiune a fost probabil impusă de stilul schematic de realizare a
statuetelor de acest fel, cărora, de obicei, nu le lipsește aproape niciodată o latură care să se
înscrie într-un plan drept (fig. 18/5-6; 21/3-4). Trebuie să subliniem că această suprafață a fost
finisată prin abraziune, fără a se ajunge la nucleul puternic silicifiat. Analiza PIXE a relevat
295
compoziția chimică asemănătoare dintre pelicula de pe suprafața piesei și lemnul silicifiat, ceea
ce demonstrează de fapt originea comună. Aceste părți ale statuetei au păstrat și cele mai
evidente stigmate de prelucrare a suportului.
Cunoscând roca din care a fost realizată, am încercat să vedem cum se comportă lemnul
silicifiat la diverse tipuri de percuție. Trăsăturile mecanice ale roci au câteva caracteristici care
limitează destul de mult debitajul. Aceste aspecte sunt diferite în funcție de gradul de diageneză
a lemnului silicifiat. Așa de exemplu, structura inițială a lemnului, dezvoltată sub forma inelelor
de creștere, specifice fiecărui arbore, s-a imprimat mai mult sau mai puțin evident rocilor de
acest fel, în funcție de gradul de silicifiere. Astfel, încercarea de a debita pe suprafața
longitudinală a structurii inițiale a lemnului silicifiat tinde să se transforme în desprinderi
laminare, ca și cum roca ar cliva. Debitajul, în aceste condiții, este posibil doar perpendicular pe
vechile fibre ale lemnului. Prin urmare, considerăm că forma brută a statuetei a fost schițată
prin astfel de desprinderi. Finisarea s-a făcut în continuare prin grataj-raclaj și mai ales prin
abraziune (fig. 24). Caracteristicile mecanice ale rocii răspund foarte bine la abraziune, iar
stigmatele rezultate sunt destul de superficiale, s-ar putea spune chiar nesemnificative. Acest
aspect explică și sărăcia unor astfel de urme de prelucrare pe statueta de la Poiana Cireșului.
Replica care a fost realizată a permis să se tragă câteva concuzii. Ca și în cazul statuetei de
la Poiana Cireșului, am utilizat o mostră de lemn nu atât de puternic silicifiat, care mai conserva
structura arborelui din care s-a format. În momentul în care gravetienii au intrat în posesia unui
eșantion de lemn silicifiat, într-un stadiu care mai păstra la partea superioară aspectul general al
lemnului, au fost probabil tentați să-l trateze ca pe o mostră de lemn normal, din care cu
siguranță își confecționau cotidian o multitudine de obiecte utilitare sau de altă natură. Desigur,
nu putea să nu fie frapați, în același timp, de o serie de trăsături specifice lemnului silicifiat,
printre care greutatea superioară, ceea ce îi sugera caracteristicile specifice multora din rocile
silicioase utilizate în mod curent, duritatea superioară etc. Artizanul gravetian probabil era
conștient că este o materie primă deosebită, care semăna cu lemnul, pe care îl folosea zilnic, dar
care se comporta precum sursele litice ale căror trăsături îi erau bine cunoscute. Acceptând acest
raționament, ne putem imagina că din lemn își făcea, printre altele, statuete care frapau prin
frumusețea fibrelor specifice fiecărei specii de arbori și, în aceeași măsură, realizau statuete din
piatră care, prin duritatea materialului, le conferea o rezistență sporită și implicit o perenitate
mai mare. În consecință, prin sculptarea unei statuete din lemn silicifiat, gravetienii de la Poiana
Cireșului au fost poate surprinși să constate că suprafețele lustruite aminteau de aspectul fibrelor
lemnului, iar dificultatea finisării era asemănătoare celor din piatră. Nu este exclus ca,
tradițional, gravetienii să fi apreciat statuetele din lemn datorită ușurinței cu care erau realizate,
a frumuseții conferite de diversitatea nuanțelor lemnului etc., iar cele din piatră reprezentau o
garanție a rezistenței în condiții mult mai diverse. Înseamnă că, odată obținută statueta din
lemn silicifiat, omul gravetian de la Poiana Cireșului se afla în fața unei noi realități, a unei
sinteze nebănuite între două surse de materie primă atât de comune lui, poate cel mai intens
folosite - lemnul și piatra. Această sinteză dintre statuetele din lemn și cele din piatră avea
probabil consecințe simbolice speciale pentru vânătorii-culegători din această așezare.
296
II.2.a.1a.3 - Considerații stilistice

În condițiile destul de riguroase din Pleniglaciar, evoluția comunităților, aparent
autonome, conduc la o schematizare a imaginii femeii și o aceeași tendință de a reflecta dorința
de disimulare și, în același timp, de simbolism (M. Otte, 1987). Din punct de vedere stilistic,
statueta de la Poiana Cireșului este realizată destul de schematic, în Gravetian remarcându-se
adesea tendința de prelucrare a unor reprezentări cu evidente trăsături figurative de o mare
diversitate. Schematizarea este definită prin conturarea feselor într-un mod original. Privită de
pe una din laturi, perspectiva curburii feselor este dublă, acestea fiind despărțite printr-un pliu
(fig. 18/3; 21/1). În acest fel, se obține un efect suplimentar, adică sunt schițate fesele și, în
același timp, sunt sugerate picioarele. În schimb, pe latura opusă, prin sculptarea și finisarea fină
a rocii, artizanul a creat, nu întâmplător, un relief curbat (fig. 18/5; 21/3). Cealaltă latură a
statuetei, opusă feselor, constă dintr-un plan drept pe toată grosimea minimă a ei (fig. 18/6;
21/4).
Precum o serie de statuete feminine, și cea de la Poiana Cireșului nu are redate foarte clar
picioarele. Ea prezintă extremitățile în formă conică, ca o formă de simplificare a părții distale
a corpului, care putea fi impusă uneori, așa cum menționa J. Hahn (1987), de materia primă și
nu de faptul ca o astfel de formă trebuia să faciliteze fixarea statuetei în sol. Discreția stigmatelor
de prelucrare de pe suprafața rocii din care a fost sculptată statueta de la Poiana Cireșului s-ar
putea să fie o consecință a purtării sale pe un costum de piele sau chiar a transportării sale
într-o tașcă de piele.
În așezările paleolitice, alături de statuete realizate în stil realist, s-au descoperit un număr
suficient de mare de reprezentări stilizate, cu trăsături feminine de necontestat. Este vorba de
imagini mai schematizate, nu de puține ori simplificate în mod evident, dar care scot în evidență
un detaliu, cum ar fi cel mai adesea un bazin redat excesiv de mare sau fese hipertofiate. Aceste
tipuri de statuete schematice sunt greu de interpretat de cele mai multe ori. Statuetele feminine
paleolitice nu sunt copii fidele, dar compozițiile intenționate împrumută elemente din real, ele
nu sunt nici complet obiective, nici complet subiective, dar țin cont de o realitate hibridă
(A. Weinberger, 2014). Într-o clasificare a statuetelor din Câmpia Rusă, M. D. Gvozdover
definește cel de al treilea tip ca schematic (Z. Abramova, 1995). A. Leroi-Gourhan (1965), în
privința imaginii femeii în arta paleolitică, vorbește de o evoluție în trei stadii succesive: clasic
(reprezentările feminine realiste), schematic (profile schematice) și abstract (claviformele).
Privind modul de reprezentare al claviformelor, face o descriere extrem de sintetică și în același
timp revelatoare, afirmând că ele constau în ”l'axe du corp et une expansion latérale” (A. Leroi-
Gourhan, 1958, p. 388). În schimb, B. și G. Delluc (1995) pun la îndoială existența unei
traiectorii evolutive în trei etape succesive. Dorința de stilizare și-ar găsi semnificația în alegerea
estetică și, probabil, în anumite constante simbolice. R. White (2002) afirmă că statuetele
feminine sunt adesea anatomic ambigue, iar după C. Cohen (2003) nu trebuie excluse nici
rațiunile legate de tipul de material, care uneori poate influența forma, aspectul și chiar
propietățile statuetelor. L. Iakovleva (1999), chiar dacă este conștientă că există o diferență netă
între duritatea fildeșului și marna mult mai moale, consideră că artizanii gravetieni de la
Kostienki I și Avdeevo au reușit să creeze sculpturi feminine cu aceeași precizie în redarea
formelor și detaliilor în chip realist. Este interesant de subliniat că în aceleași așezări, alături de
sculpturile feminine realiste, s-au descoperit statuete zoomorfe schematice din marnă.
297
În consecință, autoarea consideră că realizarea operelor de artă mobilieră nu este legată atât de
mult de natura materiei prime, cât mai ales de tradițiile reprezentărilor figurative. În accepțiunea
lui A. Leroi-Gourhan (1965), statueta de la Poiana Cireșului-Piatra Neamț se înscrie în
categoria a doua a reprezentărilor schematice, anticipând prin forma sa abstractizarea specifică
claviformelor magdaleniene.
Deosebit de interesantă asupra originilor foarte vechi ale stilului schematic în
reprezentările feminine ni se pare descoperirea de la Pavlov, unde B. Klima (1994; 1995;
menționează ”une statuette gravée en ardoise, stylisée de la mme manière que, celle du
Magdalénién, type de Lalinde, Petersfels ou Gönnersdorf, Bernik, Nebra et dans notre pays de
la grotte de Pekarna” (fig. 25/22) (B. Klima, 1995, p. 131). O a doua sculptură, deși a fost
realizată dintr-un material dur, este în același stil (fig. 25/23) (B. Klima, 1994).
Reprezentările antropomorfe de la Mezin uneori au fost descrise ca figurând păsări
(F. K. Volkov, 1913), dar, de fapt, ele ar fi stilizări indiscutabile ale corpului feminin, nefiind
lipsite niciodată de proiecția fesieră (H. Delporte, 1993). Ele sunt considerate, oricum, forme
cu totul originale și se aseamănă stilistic cu cele din Germania de la Weinberg și Petersfel sau
din Moravia de la Pekarna, cu o încadrare culturală destul de nesigură (H. Delporte, 1993).
Din punct de vedere stilistic, artizanul statuetei de la Poiana Cireșului a rămas în spiritul
perioadei respective, în sensul că, într-o interpretare simplistă, majoritatea așa ziselor Venus-
uri gravetiene sunt în general dominate de accentuarea acelor părți ale corpului care subliniază
imaginea femeii în toată plenitudinea ei. Stilul foarte schematic în care a fost realizată statueta
din lemn silicifiat de la Poiana Cireșului se regăsește într-o gravură pe un os descoperit, de
asemenea, în acest sit și în același nivel Gravetian I. Gravura aceasta, prin modul de
reprezentare, precede nenumăratele claviformele din arta rupestră vest-europeană. Probabil că
artizanul gravetian de la Poiana Cireșului, prin modul de realizare a statuetei din lemn silicifiat,
începuse să caute tot mai mult formele din ce în ce mai simple în dorința de a se apropia de
esențial prin tratarea volumelor cu tendințe de geometrizare, fără a se pierde trăsăturile care să
sugereze modelul feminin. O astfel de tendință se va difuza treptat, pornind din diverse centre,
până se va generaliza pe spații vaste în Magdalenianul din vestul și centrul Europei sau în
Epigravetianul est european.
II.2.a.1.a.4 - Analogii
Statueta antropomorfă din lemn silicifiat de la Poiana Cireșului, prin tot insolitul stilului
său schematic, nu este singulară în Gravetianul din Europa. Astfel de reprezentări schematice,
în raport cu cele realiste, au fost de multe ori neglijate. Prin forma sa și chiar prin partea care
s-a conservat, ea își găsește o primă analogie într-o statuetă publicată de A. P. Tchernysh (1961)
din stratul 7 de la Molodova V și republicată în formă restaurată și întregită de către I. Borziac
și C.-V. Chirica (1996). Statueta de la Molodova V se prezintă sub forma unei plachete, fiind
modelată în profil de o manieră schematică (fig. 25/2). Nivelul 7 de la Molodova V beneficiază
de două datări C-14: GIN 11 - 23.700 ± 320 B. P. și MO 11 - 23.000 ± 800 B. P. (I. Borziac,
C.-V., Chirica, 1996). Figurina de la Molodova V, sculptată în marnă, conservă, ca și cea de la
Poiana Cireșului, doar partea inferioară a corpului, fiind, în mod surprinzător, fragmentată
aproximativ în același mod (fig 25/1-2). Chiar și dimensiunile lor sunt destul de apropiate, cea
298
de la Molodova V având circa 7,5 cm lungime și 3,3 cm lățime maximă. Prin maniera
schematică de realizare, printre posibilele analogii poate fi invocată și statueta de la Cosăuți
(Republica Moldova), sculptată, de asemenea, în marnă. Inălțimea sa este de 10 cm și se
presupune că a fost vopsită cu ocru (I. Borziac, C.-V. Chirica, 1996; I. Borziac, M. Otte, 1996).
Într-un stil schematic asemănător se prezintă și statueta feminină din gresie de la
Dobranichevka (fig. 25/3). Ea are 8 cm înălțime, nu are niciun semn care să marcheze sexul și
a fost vopsită intens cu ocru (Z. Abramova, 1995; H. Delporte, 1993). De la Dobranicevka mai
este descrisă o a doua statuetă feminină, din chihlimbar galben închis, de 9 cm înălțime, foarte
schematizată, care nu este exclus să fi fost purtată ca pandantiv (fig. 25/4). Se presupune că
artizanul ar fi profitat de forma naturală a unei bucăți mari de chihlimbar (Z. Abramova, 1995;
L. Iakovleva, 2009). Ea este sculptată în ronde-bosse, prezentând din față și profil un corp
feminin, cu un trunchi drept și fese proieminente rotunjite și ușor unghiulare, fiind lipsită de
decorațiuni. Stilul ei de redare se regăsește, ulterior, în figurinele feminine de la Mezin (fig.
25/13), care constă dintr-un corp feminin foarte schematizat, lipsit de cap și membre sau sub
forma unui corp feminin cu trunchi drept și nelipsitele fese proieminente, rotunjite, poate ușor
ungiulare. Alteori, statuetele se prezintă ca un corp feminin drept din față și profil, de multe ori
sculptat în formă cilindrică, cu trunchiul aplatizat și cu fese proeminente (L. Iakovleva, 2004).
L. Iakovleva (2004), în încercarea de a stabili trăsăturile cele mai interesante ale
populațiilor paleolitice din Bazinul Niprului, afirmă, printre altele, că arta mobilieră schematică,
prin figurinele de la Dobranicevka, Mezine etc., sunt caracterizate de un repertoriu figurativ
foarte redus, dominat de reprezentări feminine extrem de schematice, executate după legi destul
de constante, ca o tendință generală de schematizare a artei figurative din Paleoliticul superior
recent din această regiune. De altfel, prezentarea primelor statuete schematice de la Mezine a
declanșat discuții aprinse asupra aspectului lor figurativ, cu stilizări particulare și tendința de a
fi interpretate în sensul caracterului lor hibrid (F. K. Volkov, 1913; Z. Abramova, 1962; R. G.
Klein, 1973; L. Iakovleva, 2010) (fig. 25/13).
La Krasnyi Jahr (Siberia), pe dreapta râului Angara, a fost descoperită o statueta din fildeș
de 3,7 cm înălțime, 1,1 cm lățime și 0,8 cm grosime, foarte stilizată (Z. Abramova, 1987; 1995),
într-un nivel care s-ar putea corela cu stratele de cultură de la Kokorevo și Afontova Gora, circa
14.000-16.000 B.C. ( H. Delporte, 1993). Ea a fost puternic lustruită pe toată suprafața. Pe
fața anterioară a stauetei, un unghi puternic, situat în treimea superioară a înălțimii, ar figura
sânii, în timp ce fața posterioară formează un unghi obtuz care sugerează fesele. O serie de
striuri neregulate se regăsesc pe fețele laterală și posterioară (fig. 25/7). Statueta de la Krasnyi
Jahr este destul de diferită din punct de vedere stilistic de cele din așezările de la Mal'ta și Buret,
cu care se învecinează. Asemănarea ar consta poate doar în modul de redare a feselor. Sintetic,
despre statueta de la Krasnyi Jahr se poate spune că este o formă hiper-stilizată, care nu are
marcate decât sânii și fesele (H. Delporte, 1993).
La Kostenki I (Rusia) este menționat un fragment de statuetă din marnă calcaroasă
descoperit de P. P. Efimenko (A. Z. Abramova, 1995). Statueta este schematică, fiind
interpretată în poziție șezând. În condițiile în care îi lipsește partea superioară, are doar 3,5 cm
înălțime (fig. 25/5). Se pot distinge jambele alungite, neseparate, masivul fesier bombat și torsul
ușor înclinat spre spate. Statueta este bogat lucrată pe fațetele longitudinale. Vârsta nivelului
299
respectiv din așezarea de la Kostenki I, conform ultimelor datări, este cuprinsă între 24.100 ±
500 B.P. (GIN 2.529) și 21.300 ± 400 B.P. (GIN 2.534).
Un stil asemănător de sculptare schematică se regăsește mai târziu, în Magdalenian, într-
o statueta de la Andernach (Germania) (fig. 25/6), descoperită de G. Bosinski (1990), sculptată
în fildeș de mamut, reprezentând o femeie schematică din stilul ”fessu” (cu fundul mare), gravată
cu incizii în ”chevron” care amintesc de motivele în zig-zag de la Mezin (Al. Marshack, 1987).
Destul de interesante din punct de vedere stilistic, în raport cu statueta de la Poiana
Cireșului, sunt și cele nouă pandantive claviforme gravetiene gravate din peștera Barma Grande
de la Grimaldi (Liguria, Italia), estimate între 23.000 și 24.000 B. P. (G. Marelba, G.
Giacomo, 2014). Ele sunt puse în legătură cu pandantivele gravetiene din fildeș din Jura suabă
(A. Scheer, 1995).
Conform tuturor acestor analogii, statueta de la Poiana Cireșului reprezintă o figurină
feminină. Prin forma și profunda sa stilizare, noi considerăm că, din anumite puncte de vedere,
ea poate sugera și o pasăre în zbor, fără să prezinte detalii indubitale în acest sens. Avem însă în
vedere totuși forma părții superioare (fig. 19/4-7) și mai ales striurile longitudinale care ar putea
sugera penajul (fig. 18/3-4; 21/1-2). Ele sunt evidente și după acoperirea statuetei cu un strat
consistent de patină. Poate și mai convingătoare este una din părțile laterale, astfel sculptată ca
și cum s-ar fi dorit obținerea imaginii unei aripi (fig. 18/5; 21/3). De altfel, și latura opusă
acesteia are o ușoară alveolare care ar sugera inteția de a obține un efect similar (fig. 18/3; 21/1).
Nu excludem nici dorința artizanului de a reda o pasăre în momentul care a premers aterizarea
sa.
În aceste condiții, considerăm justificată lansarea ipotezei, conform căreia statueta de la
Poiana Cireșului ar putea să fie o reprezentare hibridă femeie-pasăre, concept stilistic care ar fi
anterior reprezentărilor realizate în acest mod în alte regiuni și faciesuri culturale diferite, cum
ar fi celebrele figurine de la Mezin (Z. Abramova, 1962; L. Iakovleva, 1999; R. G. Klein, 1973).
II.2.a.1.b – Obiect prelucrat din serpentinit

În anul 2018, s-a descoperit în secțiunea VII, caroul A-1, la 332 cm adâncime, în nivelul
Gravetian II, un obiect fragmentat de formă trapezoidală din serpentinit (fig. 26).
O astfel de rocă a fost utilizată în realizarea statuetelor feminine de tip Venus la Grimaldi
(Italia). R. White (1997) menționează că, dintre statuetele descoperite aici, două sunt din
serpentinit fibros verde deschis și cinci din serpentinit fibros verde închis.
Serpentinitul este o rocă formată prin metamorfismul hidrotermal, cu aspect solzos,
asemănător pielii de șarpe, de culoare verde închis până la negru, cu granulație mare, ceea ce
favorizează vizibilitatea cristalelor verzi de serpentin (J. Farndon, 2008). Duritatea sa este
cuprinsă între 2,5 și 5, variind în funcție de o serie de factori de natură chimică și petrografică.
El ar fi putut să fie cules de comunitățile gravetiene de la Poiana Cireșului chiar direct din
prundișurile văii Bistrița, unde este prezent și în zilele noastre, transportat din Munții
Hăghimaș prin intermediul râului Bicaz (Gr. Alexandrescu et al., 1968).
Duritatea relativ scăzută a serpentinitului a facilitat prelucrarea sa prin diferite modalități,
pentru ca în final să se utilizeze polisajul, mai ales pe părțile laterale, care puteau eventual să
reprezinte picioarele unei statuete (fig. 26). Urme de polisaj există și pe restul obiectului, dar ele
300
sunt mai puțin evidente. Nu este exclus ca această fasonare parțială a obiectului să reprezinte un
argument în favoarea ipotezei că el era în curs de prelucrare și, probabil, chiar în cadrul acestei
acțiuni s-a produs fragmentarea sa.
II.2.a.2 - Oase divers gravate descoperite la Poiana Cireșului-Piatra Neamț
II.2.a.2.a - Diafiză gravată

În anul 2002, în Gravetianul I, s-a descoperit în secțiunea IV, caroul D-3, la 216 cm
adâncime, o diafiză gravată de 11 cm lungime, 1,0 cm lățime și 1,0 cm grosime maximă.
Descoperită în stare fragmentară, ea totuși a conservat pe una din muchii cele 17 encoches cu
aspect rombic, bine evidențiate (fig. 27/1), care fac parte din decorațiile non figurative.
Schema tehnică de transformare a obiectului a avut în vedere mai întâi rectificarea
suportului de os prin abraziune, inclusiv în scopul accentuării muchiei pe care au fost realizate
ulterior gravurile sub formă de encoches (fig. 27/2-4). Probabil că scopul inițial a fost obținerea
unui obiect utilitar, un vârf sau o unealtă, care a fost gravat de la început cu cele 17 encoches, sau
ulterior, pe măsura utilizării, pentru a marca anumite momente sau evenimente semnificative.
Nu excludem însă ipoteza ca gravurile sub forma de encoches să fi fost făcute ulterior, după
încetarea funcției de unealtă, de exemplu, în dorința de a conferi fostei piese o semnificație
simbolică, după cum nu excludem nici supoziția utilizării suportului în alte scopuri, cum ar fi
un sistem numeric, ceea ce putea să însemne că diafiza a fost gravată periodic.
Gravurile de tip encoches au forma literei V și au fost decupate cu o lamă/așchie ascuțită
de silex sau o altă rocă silicioasă, acționată sub un unghi de circa 45° (fig. 27/4).
Trăsăturile particulare din punct de vedere tehnic și artistic ale acestei diafize gravate își
găsesc cu greu analogii în Gravetianul din Europa Centrală și de Est. Unele apropieri s-ar putea
face cu un fragment de coastă de la Khotylevo II, decorat asemănător, care provine dintr-un
nivel datat între 23.660 ± 270 B.P. (LU 359) și 24.960 ± 400 B.P. (IGAN 73) (Z. Abramova,
1995). Astfel de decorații non figurative sunt cunoscute însă încă din Aurignacianul vest
european, cum ar fi la Abri Cellier (Dordogne), interpretate uneori ca ”marques de chasse”, dar
al căror sens rămâne destul de greu de interpretat (R. White, 2003, p. 68; F. d’Errico et
al., 2018)
II.2.a.2.b - Metapod lateral de cal gravat

În 2007, s-a descoperit un metapod lateral de cal, în secțiunea VII, caroul D-3, la
adâncimea de 210 cm, în nivelul Gravetian I. Este dificil să spunem dacă suportul era destinat
unui scop practic deoarece metapodul are forma naturală, curbată, cu secțiune rectangulară.
Fragmentarea sa în partea distală face și mai dificilă emiterea oricărei ipoteze în acest sens.
Pe una din muchiile metapodului există 11 encoche superficiale, mai puțin prelucrate în raport
cu cele de pe diafiză, obținute probabil prin simpla crestare cu o lamă/așchie litică (fig. 27/5).
II.2.a.2.c - Coastă gravată lateral

A fost descoperită în 2015, în secțiunea XII, caroul A3, la adâncimea de 178 cm, în nivelul
Gravetian I. Suportul este fragmentat, fiind reconstituit din două părți mai mari, care unite au
11,4 cm lungime. Lor li se adaugă alte trei fragmente mici, care întrunesc 3,8 cm, întregind
însă numai fața superioară (fig. 27/6). Lățimea coastei în zona gravată este 1,7 cm și grosimea
301
de 0,6 cm. Suprafața coastei a fost amenajată prin abraziune, inclusiv în partea gravată (fig.
27/9). Gravurile sunt dispuse pe cele două laturi ale coastei, sub forma unor serii de encoches:
5 pe partea dreaptă și 4 pe cea din stânga (fig. 27/7-8). În mod sigur numărul lor era mai mare,
dar, din păcate, coasta este ruptă la acest capăt. Gravurile sunt asemănătoare, la prima vedere,
cu cele de pe diafiză, în formă de V, destul de adînci, dar realizate de data aceasta probabil cu o
unealtă ascuțită prin mișcări repetate de dute-vino. Acest interesant obiect de artă își găsește
analogii într-o piesă aproape similară de la Kostienki 9 (A. E. Dudin, I. V. Kotliarova, 2014)
și chiar în Aurignacianul de la Abri Pataud (L. Chiotti, B. et G. Delluc, 2007, fig. 4) și din
peștera Gargas(C. San Juan-Foucher, C. Vercoutère, P. Foucher, 2010).
II.2.a.2.d - Os gravat lateral

Acest mic fragment de os, gravat pe două dintre laturi, a fost descoperit în anul 2014, în
secțiunea XI, caroul C-2, la 180-190 cm adâncime, în Gravetianul I. Lungimea fragmentului
este de 2,8 cm, lățimea între 0,5 și 0,4 cm și grosimea de 0,3 cm. Gravurile se concentrează pe
două laturi la unul din capătul fragmentat. S-au conservat 4 encoches pe latura din stânga și 9
pe cea din dreapta (fig. 27/10-13). Amenajarea suprafeței suportului s-a făcut prin raclaj
(fig. 27/14-16) nu numai în zona gravată.
II.2.a.2.e - Os gravat median

În Gravetianul I de la Poiana Cireșului, s-a descoperit în 2003, în secțiunea V, la 193 cm
adâncime, un fragment de os gravat foarte interesant. Lungimea sa, în condițiile în care este
fragmentat la ambele capete, este de 7,0 cm lungime, 2,0 cm lățime și 0,7 cm grosime maximă
(fig. 28/1-2). Starea de conservare a piesei în momentul descoperirii a fost destul de precară, iar
încercarea de recuperare a altor fragmente în vederea reconstituirii morfologiei și, eventual,
funcționalității inițiale a artefactului a fost zadarnică. Suprafața superioară este ușor convexă și
conservă câteva stigmate de preparare înainte de efectuarea gravurilor (fig. 28/3). Fața inferioară
nu a fost prea mult transformată. În aceste condiții, este dificil să precizăm destinația acestei
lame de os. Gravurile sunt situate pe zona mediană, treisprezece din ele fiind dispuse pe un unic
rând, iar alte două, într-una din extremități, dispuse lateral față de celelalte. Asupra gravurilor
s-a făcut un studiu amănunțit cu ajutorul microscopului digital cu fibră optică, care a permis
reconstituirea lanțului operatoriu de realizare a acestora, precum și imagini 3d ale gravurilor
(fig. 29; 30) (M. Carciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2009 b). Gravurile sunt destul de
unitare din punct de vedere tehnic, micile diferențe fiind doar detalii în obținerea unora din ele.
În general, s-a utilizat un burin diedru acționat pentru crearea unui front de desprindere a
țesutului compact al osului, apoi a unui front de despridere a țesutului spongios, similar lățimii
burinului. S-au conservat chiar stigmatele rezultate din penetrarea treptată a osului, sub forma
unor succesiuni de praguri microlitice, de fiecare dată al doilea prag însemnând adâncirea
gravurii în structura osului. Gestul final presupunea o mișcare a burinului în plan vertical, de la
nivelul de profunzime maximă spre suprafața osului, ceea ce avea ca rezultat un front abrupt al
gravurii în partea sa terminală (fig. 29).
Acest gen de gravuri succesive plasate pe partea mediană a suportului de os se regăsesc,
ceva mai târziu, pe un os de 10 cm lungime recuperat din peștera Placard (Charente) din Franța,
atribuit Magdalenianului I-II (P. Graziosi, 1960, pl. 92/h). Piesa prezintă un decor oarecum
302
asemănător cu cel de la Poiana Cireșului, cu deosebirea că în cazul osului din peștera Placard
sunt două șiruri de gravuri. Oarecum surprinzător, ele se termină în mod similar, în ambele
cazuri, cu trei gravuri.
Referitor la modul de gravare al acestui os, se remarcă tehnica cu totul specială, așa după
cum am menționat (M. Carciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2009 b). O descriere similară,
cu adoptarea ipotezei propusă pentru artefactul de la Poiana Cireșului, precum și a lanțului
operatoriu ilustrat, a fost publicată asupra unor materiale Badegulian-Magdaleniene din
Asturias (E. Duarte Matías, M. Rasilla Vives, E. Aura Tortosa, 2014). Din păcate, autorii
studiului respectiv nu au considerat necesar să citeze preluarea modelului tehnologic propus,
după cum ușor se poate constata, cu cinci ani înainte.
II.2.a.2.f - Obiecte mici de os diferit gravate

Campaniile de săpături din 2006 și 2007 în secțiunea V au dus la descoperirea, în
Gravetianul I, a opt fragmente de os, de mici dimensiuni, gravate în mod diferit (fig. 31).
Trei dintre ele au fost descoperite în 2006 în caroul C-4b, la 212 cm adâncime (fig. 31/1), un
altul tot în 2006, în caroul 5b, la 207 cm adâncime (fig. 31/2), iar patru fragmente au fost
recuperate în 2007 în careul B-5a, la 201 cm adâncime (fig. 31/3). După cum se vede, cu toate
că dimensiunile acestor fragmente sunt modeste, ele se individualizează prin aspectul gravurilor,
probabil ca o consecință a faptului că aparțin unor obiecte mai mari care se particularizau fiecare
printr-un anumit tip de decor. Observațiile microscopice au identificat gravuri cu profile
diferite, pe unele în forma literei U (fig. 32/2, 6), iar pe altele în forma literei V (fig. 32/4).
Diversitatea modului de gravare pe obiectele mici din os recuperate la Poiana Cireșului
demonstrează capacitatea artistică ridicată a artizanilor gravetieni din această așezare și ne
îndreptățesc să sperăm în descoperirea unor obiecte de artă de dimensiuni mai mari gravate în
acest fel. Astfel de obiecte gravate, de mici dimensiuni, din materii dure animale, au fost
menționate la Predmosti în Cehia (R. Farbestein, J. Svoboda, 2007).
II.2.a.2.g - Os gravat pe fața superioară

În anul 1998, în secțiunea I, caroul A-4, la adâncimea de 170-180 cm, s-a descoperit în
stratul Gravetian I un fragment de os de dimensiuni modeste (lungime = 2,5 cm; lățime = 1,7
cm). Pe fața sa superioară s-a observat o gravură foarte interesantă (fig. 33), care anticipează
într-un fel binecunoscutele claviforme de la Lalinde-Gönnersdorf (G. Bosinski, 1990; 2011).
Gravarea unei așa zise claviforme, în Gravetianul I de la Poiana Cireșului, cu datări în jurul
vârstei de 20.000 B.P. (tab. 3), poate fi surprinzătoare, în măsura în care precede astfel de
reprezentări atribuite de obicei culturii magdaleniene (G. Bosinski, 1990). Claviformele de la
Gönnersdorf au fost împărțite în cinci tipuri în funcție de gradul de schematizare (G. Bosinski,
2011). Pentru că osul de la Poiana Cireșului, pe care a fost gravată claviforma, este fragmentat,
nu ne permite să spunem în care din tipurile descrise la Gönnersdorf s-ar înscrie. După cum am
văzut, schematismul în reprezentările antropomorfe nu este singular prin această claviformă la
Poiana Cireșului, pentru că statueta din lemn silicifiat este realizată oarecum în aceeași manieră.
303
II.2.a.2.h - Metapod de ren cu incizii

În anul 2014, în Gravetianul I de la Poiana Cireșului, în secțiunea XI, caroul D-2, la 189
cm adâncime, s-a descoperit un metapod de ren fragmentat la partea distală. Dimensiunile
actuale ale suportului sunt de 4,2 cm lungime, 1,9 cm lățime maximă în partea distală, 1,1 lățime
în zona proximală și 0,8 cm grosime maximă. Pe una din fețe, atrage atenția trei grupuri de câte
două sau trei incizii, ceea ce a determinat să i se confere un statut aparte (fig. 34/1-3), în măsura
în care ele nu sunt consecința unor acțiuni de descarnare. Fragmentarea metapodului la partea
distală a făcut dificilă o apreciere asupra unor eventuale intervenții umane în această zonă.
Forma particulară a unui astfel de os, care prin aspectul său ne amintește de silueta umană, a
determinat unele comunități paleolitice să crezee ”copii” pentru a le transforma în suporturi în
scopul creării unor obiecte cu valoare simbolică.
În Paleoliticul superior, s-au descoperit mai multe metapodii, uneori cu intervenții
antropice, care au oferit interpretări diverse și uneori controversate. O atestare timpurie a
transformării unui metapod în pandantiv este cea din Chatelperronianul din Grotte du Renne,
care a fost amenajat la partea distală pentru a putea să fie suspendat (fig. 34/4) (F. Caron,
F. d’Errico, P. Del Moral, F. Santos, J. Zilhão, 2011). La Abri Pataud, în Aurignacianul
timpuriu, este menționat un metapod de ren perforat la partea proximală pentru a fi suspendat,
care pe una din fețe are o incizie (L. Chiotti, B. et G. Delluc, 2006). În Gravetianul vechi de la
Kostenki 8, este ilustrat un metapod transformat în pandantiv prin perforarea părții proximale
(fig. 34/5) (A. A. Sinitsky, 2007). La Afontova Gora II (GIN 117: 20.900 ± 300 B.P.) este
menționat un metapod de iepure cu incizii transversale (Z. Abramova, 1995, p. 250, fig.
100/35). De la Fontales (fig. 34/6), este invocat un metapod de ren, prelucrat în jumătatea
distală pentru a accentua silueta umană, în special fesele (R. Dale Guthrie, 2005, p. 369).
H. Delporte (1993) îl citează pe Darasse, care afirmă despre metapodul de la Fontales că este
”un stylet de renne à la partie large taillée de façon telle que l'ensemble a un allure grossièrement
anthropomorphe” (p. 46). Statueta este amenajată dintr-un metapod stâng de ren și evocă o
figură feminină schematică din profil, fără brațe și picioare (M. Lorblanchet, A. C. Welte,
1987; A. C. Welte, E. Ladier, 1995). H. Delporte (1993), la rândul său, găsește analogii
metapodului de la Fontales cu reprezentările schematice din Magdalenianul de la Gönnersdorf,
interpretate ca figurine feminine. G. Bosinski (2011), vorbind despre descoperirea de la
Fontalès, spune că este o ”Statuette féminine achevée, façonnée à partir d'un os styloïde de
Renne”...”La forme naturelle de cet os, en effet, évoque la forme recherchée, et seule la courbure
de son dos a été travaillée, tandis que la majeure partie du fessier et la face avant intègrent sa
surface externe intacte” (p. 134). Despre acest metapod s-a pronunțat și Anne-Catherine Welte
(2001), care afirmă că metapodul de ren de la Fontales este amenajat în statuetă feminină,
observându-se stigmate de prelucrare localizate în proeminența fesieră și în cele două depresiuni
care încadrează această zonă. Se poate vorbi chiar de o manipulare de lungă durată a statuetei
(A.-C. Welte, G.-N. Lambert, 2014). Din colecțiile de la Reiss-Engelhorn-Museen din
Mannheim (Germania) este, de asemenea, menționat un metapod de ren, rupt în partea distală,
cu incizii paralele transversale dispuse pe aproape întreaga lungime a osului, atribuit
paleoliticului superior și interpretat ca antropomorfă (G. Rosendahl, W. Rosendahl, 2004).
În acest context, pentru metapodul de la Poiana Cireșului (fig. 34/1-3), în măsura în care este
fragmentat, este greu de precizat dacă s-a intenționat transformarea sa ca pandantiv sau a fost
304
privit, prin morfologia sa specifică, că ar sugera silueta umană. Existența inciziilor ar fi un

argument care ne îndeamnă să credem că i s-a atribuit o valoare simbolică.
II.2.a.3 – Galet gravat - Poiana Cireșului-Piatra Neamț

În anul 2001, în secțiunea III, caroul C-2, la adâncimea de 192 cm, s-a descoperit în
Gravetianul I un galet de cuarțit de formă ovală și aspect plat, cu următoarele dimensiuni:
lungime – 48,5 mm; lățime – 32,7-25,9 mm; grosime maximă – 10,5; grosime minimă – 5 mm
(fig. 35). Pe 1/4 din contur a fost decorat cu 6 encoches paralele, vopsite cu ocru roșu (fig. 35/3-
6). Urme de ocru s-au conservat și pe restul suprafaței (fig. 35/7), ceea ce ne face să presupunem
că galetul putea să fi fost vopsit în întregime. Acest lucru ar spori valoarea simbolică a acestui
obiect.
În așezările din Paleoliticul superior din Europa omul modern a introdus adesea galeți de
dimensiuni modeste, de formă regulată, uneori viu colorați, în forma lor naturală, fără alte
intervenții care să le dea o anumită destinație (M.-H. Moncel, L. Chiotti, C. Gaillard,
G. Onoratini, D. Pleurdenu, 2009). Doi galeți cu encoches pe o parte din contur, asemănător cu
galetul de la Poiana Cireșului, s-au descoperit la Isturitz, atribuiți gravetianului III și IV
(O. Rivero, D. Garate, 2016). Galetul de cuarțit de la Poiana Cireșului nu numai că a fost
introdus în sit, dar a fost prelucrat pe o porțiune din contur prin șase incizii. Mai mult, cel puțin
în porțiunea incizilor, galetul a fost vopsit cu ocru roșu, ceea ce îi accentuează rolul simbolic.
Trebuie să menționăm că la Poiana Cireșului s-au descoperit zeci de galeți plați, de dimensiuni
apropiate, exclusiv din gresie, cu urme de utilizare pe una din fețe, niciodată gravați precum cel
de cuarțit.
II.2.a.4 - Obiect gravat din grafit - Stracova (com. Șendriceni, jud. Botoșani).
Satul Stracova, sau Strachina, cum mai este cunoscut, face parte în prezent din comuna
Șendriceni, localizată în sud-vestul orașului Dorohoi, jud. Botoșani. Așezarea paleolitică este
situată pe culmea Polonicu, care desparte văile Beldiman și Codău, constând dintr-un nivel
subțire, lipsit de structuri de locuire, care a oferit utilaj de silex atribuit unui gravetian târziu
(Al Păunescu, 1968). Alături de câteva bucăți mici de ocru roșu, din acest nivel a fost menționat
un obiect din grafit cu patru incizii dispuse oarecum paralel, care, după Al. Păunescu (1999 b)
s-ar putea încadra în categoria obiectelor de artă (fig. 35/8-13). C. Beldiman (2004 a) descrie
acest obiect ca o piesă ovală de grafit, de 5,4 cm lungime și diametrul între 2,6 - 1,8 cm, care
conservă urme estompate de coroziune și stigmate de fasonaj prin abraziune pe suprafață și
extremități. Conturul este marcat de patru linii paralele evidente, cu adâncimea de până la 1,5
mm, cu profil în V simetric și asimetric. Piesa este destul de fragmentată. Materia primă ar fi
putut să fie obținută de la circa 100 km distanță, de la Iacobeni și Broșteni din jud. Suceava.
Prin forma și gravurile circulare paralele, acest obiect de grafit curios ar putea sugera o
larvă. Astfel de reprezentări nu ar fi fără precedent. Eventualele analogii s-ar putea face cu un
obiect asemănător din Magdalenianul final de la Kleine Scheurer (Württenberg-Germania),
interpretat ca larvă a unei muște de ren (Oedemagena tarandi) (fig. 35/14) (G. Bosinski, 2005)
sau cu o reprezentare de insectă din Magdalenianul din adăpostul Durif de la Enval (Vic-le-
Compte, Puy-de-Dôme – Franța) (fig. 35/15). Astfel de insecte, realizate mai ales din lignit,
305
au mai fost semnalate la Petersfels, Kesslerloch (Germania), peștera Trilobite, Fontalès și Arcy-
sur-Cure (Franța) (J.-C. Merlet, F. Plassard, F.-X. Chauvière, 2016).
II.2.a.5 - Instrumente de produs sunete - Poiana Cireșului-Piatra Neamț

Diversificarea mijloacelor de comunicare a reprezentat un câștig major în evoluția
spirituală a comunităților paleolitice. Instrumentele de obținere a sunetelor au făcut parte, cu
certitudine, din primele forme în nuanțarea modalităților de exprimare. Astfel de instrumente,
atunci când au fost realizate din materii dure animale, s-au conservat de multe ori suficient de
bine pentru a putea formula supoziții aupra modului lor de utilizare. Atunci când au fost
obținute prin prelucrarea unor oase lungi de păsări sau mamifere cu interiorul gol, erau mai
complexe, iar cele realizate din falange de ierbivore sunt mai simple, fiind prevăzute cu un singur
orificiu.
Pentru Paleoliticul superior, din prima categorie sunt destul de multe descoperiri, cum ar
fi cele de Istállóskö în Ungaria sau la Grosse Badlhöhle, Lieglloch, Bukovácer Höhle,
Salzofenhöhle din Austria (Fr. Z. Horusitzky, 2003). Un fluier extrem de interesant din această
categorie este cel de la Hohle Fels (valea Ulm – Germania), realizat din osul unui vultur pleşuv
(Gyps fulvus), care după reconstituire avea o lungime de circa 22 cm, ceea ce îl plasează ca cel
mai complet instrument muzical descoperit până acum în Paleolitic (N. Conard, M. Malina,
S. C. Münzel, 2009). Nivelul Aurignacian de la Geissenklösterle (36.800 +/- 1.000 B.P.) a
livrat, de asemenea, un fluier din ulnă sau radius de lebădă (D'Errico et al., 2003). Peste 20 de
fluiere din oase lungi, în general de păsări, cele mai multe atribuite gravetianului, au fost
descoperite în peștera Isturitz din Franța, caracterizate printr-o remarcabilă unitate
morfologică, tehnologică și funcțională, care le conferă un plus de autenticitate (D. Buisson
1990; D’Errico F., 2003 b).
Fluierele obținute din falange de mamifere sunt destul de numeroase, ele fiind recuperate
din contexte culturale care încep în Musterian și merg până în Magdalenian (ele sunt prezente
și în Mezolitic, Neolitic și chiar în etapele ulterioare destul de recente, în special la populațiile
precolumbiene din America de Nord, cum ar fi indienii din Mackenzie, din nord-vestul
Canadei) (M. Dauvois, 1989; M.-P. Verge, M. Dauvois, X. Boutillon, B. Fabre, 1989)
(fig. 36). Astfel de obiecte din falange interpretate ca fluiere, descoperite în contexte arheologice
atribuite paleoliticului, au suscitat nenumărate discuții asupra originii lor antropice. Există
cercetători care afirmă că orificiul unor falange este rezultatul particularităţilor morfologice ale
osului care reacționează, în condiţii particulare de sedimentare, în favoarea apariției orificiilor
în mod natural. R. A. Harrison (1978) a efectuat chiar studii experimentale, încercând să
reconstituire modalitățile de zacere a falangelor de acest tip în depozitele sedimentare.
Rezultatele sale par interesante, pentru că menționează că falangele supuse experimentului au
suferit o spărtură, cu contur asemănător celor prelucrate intenționat, ca urmare a
particularităților osului și numai în mod secundar aceasta a fost determinată de forma
materialului litic care a provocat-o (M. Cârciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2011). O altă
ipoteză lansată împotriva interpretării antropice a fluierelor din falange de ierbivore a fost
propusă de Ph. Chase (1990). El consideră că falangele înghițite de anumite carnivore, sub
acțiunea acizilor gastrici foarte activi, pot să fie perforate în părțile mai fragile ale acestora, de
obicei în zona proximală în cazul celor de ren. Supoziția sa se bazează pe identificarea unei
306
falange de cervid perforată care a fost descoperită într-un coprolit de coiot. Unii autori, precum
F. d’Errico și P. Villa (1997), merg mai departe, nuanțând ipoteza lui Ph. Chase (1990).
Ei consideră că înainte de a fi înghițite de carnivore, anumite oase de mici dimensiuni sunt ușor
perforate cu ajutorul caninilor, apoi înghițite și afectate zonele ușor perforate de acizii gastrici
din stomacul animalului. În final, ele ar fi regurgitate cu perforații. În mod cert, există printre
astfel de oase și falange de ierbivore care pot suferi acțiuni de acest fel, materializate cu apariția
unor orificii. Pentru că poziția găurilor este adesea atipică pentru obținerea unor sunete, este
bine să nu absolutizăm aceste situații.
În acest context, în 2002, prin săpăturile din secțiunea IV, la 210 cm adâncime, în nivelul
Gravetian I de la Poiana Cireșului, s-a descoperit o falangă de ren de 3,6 cm lungime și 1,9 cm
lățime, care avea o perforație astfel situată încât permite obținerea cu ușurință a unor sunete
specifice unui fluier (fig. 37/1-6).
Studiul cu ajutorul microscopului digital cu fibră optică, cu capacitate de a penetra
nedistructiv în structura materialului, ne-a permis să obținem o rezoluție superioară asupra
stigmatelor conservate ca urmare a intervenției umane (fig. 37/7).
Așa cum am menționat, discuțiile care s-au purtat despre fluierele din falange, născând
multe controverse, au plecat de la cauzele apariției orificiilor care permit obținerea unor sunete.
Ceea ce se impune a fi demonstrat ține de documentarea intervenției umane în vederea realizării
orificiului.
În acest sens, observațiile asupra falangei perforate de la Poiana Cireșului au relevat
existența unor stigmate care au rezultat în urma realizării orificiului cu un utilaj litic prin rotație
(fig. 37/7). Calitățile deosebite ale microscopului digital au evidențiat cât se poate de sugestiv
că instrumentul de suflat de la Poiana Cireșului este rezultatul acțiunii antropice, observându-
se destul de clar stigmatele lăsate de procesul de rotație a unui instrument litic pentru fasonarea
perforației.
Trebuie să menționăm că noi nu excludem ipoteza emisă de Ph. Chase (1990), conform
căreia multe falange au orificii ca rezultat al acizilor din stomacul carnivorelor menționate în
unele contexte arheologice, sau pe cea emisă de F. D’Errico, P. Villa (1997) că uneori acestea
erau regurgitate de animalele respective. Nici măcar nu contrazicem opiniile enunțate de R. A.
Harrison (1978), după care orificiile ar fi rezultatul proceselor post-sedimentare. Afirmațiile
noastre se bazează pe descoperirea la Poiana Cireșului, chiar în același strat cu fluierul din
falangă, a unei falange care prezintă un orificiu care s-ar fi putut să fie consecința oricăreia din
situațiile relevate de autorii menționați. Numai că această falangă are un orificiu fără urme de
prelucrare, aspectul său fiind vizibil rezultat în urma unor procese naturale, cu marginile sub
forma unor franjuri, inclusiv faptul că interiorul falangei conservă structura internă nederanjată
de o intervenție care ar fi trebuit să degajeze spațiul respectiv. De asemenea, poziția orificiului
este total atipică și nu permite obținerea vreunui sunet.
Aceasta înseamnă că nu orice falangă perforată este rezultată în urma unei intervenții
umane, chiar dacă, uneori, poate să producă sunete, după cum nici excluderea tuturor falangelor
perforate din categoria celor care sunt consecința acțiunii antropice nu reprezintă o soluție
definitivă. Noi considerăm, însă, că în prezent există suficiente mijloace tehnice care facilitează
observațiile cele mai potrivite pentru a trage concluzii pertinente. În acest fel, pot fi separate
falangele transformate în fluiere în mod intenționat de către om de cele al căror orificiu este
307
rezultatul hazardului. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că numai acele falange care au
orificiu într-un punct bine definit al ei produc în mod facil sunete. Faptul că această zonă
coincide cu partea cea mai fragilă a falangei este necesar să o privim și ca o oportunitate de care
a fost conștient și a beneficiat inclusiv omul paleolitic. Ar fi greșit să credem că numai datorită
condițiilor de sedimentare și facilitatea acțiunii animalelor ele ne apar azi perforate în acele
sectoare mai slabe ale osului.
De asemenea, considerăm utilă acordarea unei atenții speciale falangelor care produc cu
adevărat sunete, datorită plasării orificiului în unicul loc care permite obținerea acestora. Studiile
experimentale au dovedit că dacă orificiul nu este plasat într-un punct bine stabilit, falanga nu
se transformă într-un instrument de producere a sunetelor. Considerăm că acestea au șanse reale
de a conserva stigmate ale intervenției umane care să fie identificate cu mijloace tehnice de
microscopie performantă.
Probabil că majoritatea fluierelor realizate în mod intenționat de omul gravetian aveau,
în primul rând, o utilitate practică, pentru obținerea unor sunete în vederea comunicării.
Observațiile noastre cu microscopul menționat au relevat și conotațiile simbolice ale fluierului
de la Poiana Cireșului, pentru că, după cum se observă, acesta a fost vopsit măcar în parte cu
ocru roșu (fig. 37/7). Desigur că acest aspect ne oferă argumente și ne determină și mai mult să
tragem concluzia că acest fluier, nu numai că este creația omului gravetian, dar el reprezenta un
obiect cu aspecte complexe pentru spiritualitatea comunității respective.
Din publicațiile care au oferit imagini revelatoare, noi bănuim că fluierul de la Poiana
Cireșului se aseamănă morfologic cu cele de la Grubgraben, Castanet, Dolni Vestonice,
Laugerie Bas, La Madelaine, Le Mazerat, Banwell Bone Cave, Somerset, Bruniquel, Haute
Garonne – Aurignac, L'abri Laugerie Haute, etc. (fig. 36) (M. Cârciumaru, M. Țuțuianu-
Cârciumaru, 2011).
II.2.b - Podoabele
II.2.b.1 - Cochiliile de melci perforați - Poiana Cireșului - Piatra Neamț

Din multitudinea formelor de manifestare a artei paleolitice, podoaba reprezintă categoria
cea mai des întâlnită în situri, fie că e realizată din os, corn, fildeş, sidef sau diferite roci.
Preferinţa transformării, prin perforare, a obiectelor de origine naturală, ca de exemplu dinţii
de animale, cochiliile etc., constituie dovada unor aptitudini şi motivaţii ale omului paleolitic
de a prelua din mediul natural anumite forme, plasându-le, ulterior, într-un mediu total diferit
(M. Lorblanchet, 1999). Scopul era ca obiectele să fie aplicate pe veşminte sau purtate sub formă
de colier. Aspectul, culoarea şi forma naturală erau, uneori, singurele raţiuni ale recoltării, adesea
suficient de revelatoare pentru a le atribuii o funcţie simbolică. Transformarea lor în podoabă
constituie o atitudine particulară faţă de mediul înconjurător pe care nu-l percepe, în această
situaţie, doar ca sursă de subzistenţă, ci şi ca furnizor al unor elemente încărcate de valoare
spirituală. Astfel, podoaba corporală, sub toate aspectele ei (colier, veşmânt, machiaj), devine
modalitatea prin care un individ sau grup social se poate exprima. Dincolo de valoarea estetică
de necontestat, reprezintă elementul care-l diferenţiază de un grup sau alţi indivizi. Mai exact,
decoraţia corporală este în strânsă legătură cu identitatea socială. Cu certitudine, podoaba a
reprezentat pentru omul din Paleoliticul superior o profundă transformare a tehnologiei de
308
codificare și de transmitere a informației. Podoaba, ca formă de comunicare, are un oarecare

avantaj în raport cu alte mijloace de comunicare, pentru că odată expusă, poate mai mult decât
limbajul, cel care o poartă nu trebuie să mai facă nici un efort pentru a expune mesajul său,
apartenența la un grup, statutul social etc. Totodată, pe lângă posibilitatea de a transmite mesaje
sociale, podoaba este o mărturie a capacității specific umană de a manipula simboluri (S. L.
Kuhn, M. C. Stiner, 2006). Podoaba deține deci un loc important în originea gândirii simbolice
și evoluția capacităților cognitive a omului paleolitic, jucând un rol important în definirea
grupelor etnice, de dezvoltare a sentimentului de apartenență la un grup și consolidare a
coeziunii comunității. Adesea, ajuta probabil la stabilirea granițelor cu grupele vecine
(M. Vanhaeren, 2010). Ca simbol de apartenență socială, în Paleolitic podoaba a reprezentat
un mijloc de comunicare în ansamblul grupului sau chiar în grupurile învecinate, semn al puterii
și de integrare socială, indicator de vârstă, sex, gust, credință și statut social, mijloc de schimb
sau chiar suport de idei și simboluri culturale și tradiții (M. Maudet, 2003). Fiind transmise din
generație în generație, ele devin purtătoare de informații capitale asupra creatorilor lor și a
culturilor cărora aparțin, la transferul de contacte și dispersie a ideilor, reflectând foarte bine
dinamica societăților și vitalitatea lor culturală (P. Paillet, 2018). Se poate spune, deci, că
podoabele nu mai sunt deja de mult timp considerate banale obiecte de artă, destinate eventual
doar cu funcție de ornament și decorare, fiind acum recunoscute ca foarte importante pentru
înțelegerea originii gândirii simbolice și evoluției capacităților cognitive ale comunităților de
vânători-culegători (O. Moro Abadia, R. M. Gonzáles Morales, 2011), esențiale pentru
marcarea etnicității și organizării sociale (Y. Taborin, 2002), folosite ca obiecte de troc care au
facilitat stabilirea rețelelor de schimb (D. Sachi, 1986, Y. Taborin, 1993 a, b, 1996; E. Ladier,
A. C. Welté, 1994; M. Vanhaeren, 2006; 2010 ; M. Vanhaeren, F. d’Errico, 2006) și de ce nu
pentru relevarea simțului artistic al membrilor comunităților de vânători-culegători
(M. Vanharen, 2005; F. d’Errico, 2006; M. Soressi, F. d’Errico, 2007), care reușesc să
transforme misterul formelor bizare ale cochiliilor de melci, dinților de animale sau forma și
culoarea pietrelor în sentimente estetice (A. Leroi-Gourhan, 1964 b). De altfel, studiile
paleoetnografice au relevat caracterul polifuncțional al podoabelor, chiar faptul că rolul lor
estetic era adesea secundar în raport cu cel simbolic, în sensul că podoaba reprezenta un sistem
de comunicare în cadrul membrilor unui grup, precum și cu indivizii care aparțineau altor
comunități (S. Rigaud, 2012). Podoaba poate să fie, prin urmare, privită ca o sinteză a unor
mesaje cu sensuri codate, bine particularizate de tipul de pandantiv, poziția acestuia pe corpul
sau costumația fiecărui individ, modul de asociere a diverselor tipuri de pandantive etc.
Cochiliile au fost adesea transformate în obiecte de podoabă prin perforare, iar diversele
stigmate ar putea fi consecinţa utilizării lor. Prin identificarea urmelor putea fi reconstituită şi
modalitatea de fixare a cochiliilor: suspendate sau cusute. Cum unele podoabe erau depuse odată
cu defunctul, ca făcând parte din inventarul funerar, putem presupune că rolul lor se prelungea
şi după moartea individului. În acest sens, S. A. de Beaune (2004) remarca “leur role se
prolongeait meme dans lau-dela puisque nombre dentre eux ont été retrouvés sur des corps inhumés”
(p. 179). Astfel, pot fi interpretate ca atribute personale de care indivizii nu se separau nici chiar
după moarte. Altele erau transmise din generaţie în generaţie sau reprezentau obiectul unor
schimburi.
309
Este evident că oamenii paleoliticului superior erau interesaţi, tot mai mult, de obiectele
naturale pe care urmăreau să le transpună, conform gândirii lor, într-o idee, dându-le, astfel, un
anumit sens, o formă personalizată. Recoltau cochiliile pentru a le transforma în elemente de
podoabă, un criteriu al selecţiei fiind legat de o serie de trăsături, precum forma, dimensiunea
sau culoarea. Această tendinţă de a colecta obiecte naturale, care atrag atenţia datorită aspectului
lor deosebit, aparent fără o utilitate bine definită, va depăşi graniţele unei simple curiozităţi şi
va căpăta o valoare simbolică. După Y. Taborin (2004), ne confruntăm cu o reală dificultate de
recunoaştere a adevăratelor criterii de selecţie şi, mai ales, identificarea sensului care-i era
atribuit fiecărei cochilii, nuanţând importanţa cunoaşterii originii drept un indicator esenţial al
relaţiilor dintre grupurile umane, “un document essentiel pour connaître le dynamisme social”
(p. 68). Rolul fundamental al podoabei este cel de a comunica, podoaba este un semn care
trebuie intuit, înţeles. Diversitatea modalităţilor de transformare (alegerea elementelor suport,
tipul de suspensie) implică diversitatea semnificaţiilor exprimate (Y. Taborin, 1993 a).
În general, cochiliile pot fi elemente de podoabă fixate pe coafuri, pe diverse obiecte
vestimentare, în coliere sau inele pentru împodobirea braţelor şi picioarelor. Aşa cum se ştie, o
podoabă poate fi reprezentată fie printr-un unic pandantiv suspendat, fie inclusă într-un
ansamblu de mai multe elemente diferite, atât ca materie primă, cât şi ca formă sau dimensiune.
În anul 2004, prin săpăturile arheologice de de la Poiana Cireșului, din secțiunea V, la
375 cm adâncime, se descopereau primele zece cochilii de melci perforați în Gravetianul din
România. Cochiliile aparțineau speciei Lithoglyphus naticoides și nivelului Gravetian III, cu o
vârstă între 25.390 ± 140 B.P. (OxA 36790) (29.895-29.030 date calibrate) și 27.321 ± 234
B.P. (ER 11.859) (31.969 dată calibrată). În anul 2006, prin extinderea secțiunii V cu carourile
D1-F3, s-au descoperit, în același nivel Gravetian III, încă două exemplare de cochilii perforate
de Lithoglyphus naticoides (M. Cârciumaru și colab., 2006). Concentrarea pe o suprafață
restrânsă a celor 12 cochilii de Lithoglyphus naticoides a făcut să se tragă concluzia că ar putea
aparține unui unic colier (M. Cârciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012).
Campania de săpături arheologice din anul 2016 a reprezentat un real succes, în sensul că
în secțiunea XII au fost descoperite 19 cochilii de melci perforați din specia Lithoglyphus
naticoides și 3 din specia Lithoglyphus apertus. În anul următor, prin cercetările din secțiunea
XIV, aveau să fie recuperate 4 cochilii perforate din specia Lithoglyphus naticoides, iar în anul
2018, încă 6 cochilii perforate din aceiași specie (fig. 38). Aceasta presupune că așezarea de la
Poiana Cireșului a livrat 41 de exemplare de Lithoglyphus naticoides și 3 de Lithoglyphus apertus,
ceea ce reprezintă o colecție semnificativă în Gravetianul din Europa pentru aceste două specii
ale genului Lithoglyphus (fig. 38).
Gasteropodul Lithoglyphus naticoides face parte din familia Hydrobiidae și trăiește în apele
curgătoare, fixat pe pietre și chiar pe maluri umede din apropiere. Cochilia este ovală, cu
suprafața fin sau neregulat striată, de culoare cenușiu-alb sau chiar galben verzuie. Prezintă cinci
anfracte destul de convexe, despărțite ferm, care se măresc brusc. Dimensiunile speciei sunt în
general de 8,9 mm înălțime și 7,5 mm lățime. Ocurența speciei indică abundența sa în Bazinul
Pontic pe râurile Don, Doneț, Nipru, Nistru, dar și pe Dunăre și unii din afluenții săi
(Al. V. Grossu, 1956). Asupra răspândirii acestei specii în Pleistocen sunt relativ puține date și
adesea contradictorii. În acest sens, dorim să menționăm că, relativ la teritoriul nostru,
Lithoglyphus naticoides a fost menționat de Al. V. Grossu în premusterianul de la Ripiceni Izvor,
310
în depozitul de nisipuri aluvionare și argile nisipoase dintre 9,0 și 10,8 m ale terasei de 12 m a
Prutului, depuse într-un climat favorabil, interstadial, alături de alte specii fluviatile
(Al. Păunescu, A. Conea, M. Cârciumaru, V. Codarcea, Al. V. Grossu, R. Popovici, 1976),
precum și în Bazinul Dunării din Germania în depozitul de la Sesselfelsgrotte II, stratul N datat
la 56.653 ± 6.934 cal. B.P. și în stratul superior O (R. Musil, 2010). Într-un context stratigrafic
mai puțin sigur, cochilii neperforate de Lithoglyphus naticoides sunt pomenite și în așezarea
gravetiană de la Milovice IV din Moravia, nu departe de Pavlov și Dolni Vestonice. Nivelul din
care ar putea să provină exemplarele de Lithoglyphus naticoides este datat între 26.470 ± 120 B.P.
(GrA-48931) (31,174–31,003 cal. BP) și 24.250 ± 110 (GrA-44407) (29.347–28.857 cal. BP)
(J. Svoboda et al., 2011). În estul Europei, a fost menționat în Crimea la Buran Kaya 3
(A. Yanevic et al., 2009).
Singura mențiune de cochilii perforate de Lithoglyphus naticoides din paleoliticul superior
vechi din estul Europei este la Siuren I (K. Mikhailescu, 2012), însă exemplarele au fost găsite
în context aurignacian. În schimb, această specie este foarte frecvent utilizată în Epigravetianul
târziu, cum este cazul cochiliilor descoperite la Eliseevich (Z. Abramova, 1962), sau în regiunea
estică a Alpilor (E. Cristiani, 2012), în așezările de pe coasta Adriaticei (E. Cristiani, R.
Farbstein, P. Miracle, 2014; B. Cvitkušić, D. Komšo, 2015), și îndeosebi în siturile
epipaleolitice și mezolitice, cum ar fi cele din Defileul Dunării de la Porțile de Fier
(Al. Păunescu, 2000).
Cochiliile perforate de Lithoglypus naticoides de la Poiana Cireșului provin în cea mai mare
parte de la exemplare mature, dar conform dimensiunilor, s-au utilizat și exemplare juvenile.
Diametrul maxim este, la cele mai multe exemplare, de peste 6,3 mm, iar cel minim de peste 5
mm. Exemplarele cele mai voluminoase au diametrul maxim de 7,7 mm și diametrul minim de
5,8 mm. Cu tot aspectul lor fragil la prima vedere, din cele 41 de exemplare, doar 11 sunt
fragmentate din vechime (tab. 4; fig 38).
Așa cum am menționat, în 2016 au fost descoperite trei cochilii perforate de Lithoglyphus
apertus (fig. 38). Lithoglyphus apertus din zilele noastre are înălțimea de 13-14 mm și lățimea de
14-15 cm, cochilia fiind globuloasă, groasă, de culoare cenușiu-albă, fin striată, cu spirala larg
conică, cu cinci anfracte, dintre care ultimul foarte mare. Biotopul specific este pe fundul apelor
mari ale fluviilor, precum Dunărea și Sava (Al. V. Grossu, 1965).
Din păcate, toate exemplarele de L. apertus recuperate în Gravetianul III de la Poiana
Cireșului sunt fragmentate, încât măsurarea dimensiunilor este un pic nesigură. În aceste
condiții diametrul maxim (înălțimea) variază între 10,1 și 9,1 mm, iar lățimea este între 8,5 și
7,9 mm. Ca și în cazul exemplarelor de Lithoglyphus naticoides, dimensiunile cochiliilor speciei
Lithoglyphus apertus sunt inferiare celor actuale, probabil din aceeași cauză a climatului specifiv
ultimei perioade glaciare.
Perforația conferă fiecărei cochilii de melc funcția de suspendare, iar stigmatele rezultate
prin studiul celor de Lithoglyphus de la Poiana Cireșului confirmă purtarea lor un timp mai scurt
sau mai îndelungat, așa cum se observă în urma studiului tehnologic realizat prin observații
microscopice care au facilitat captarea unor imagini extrem de revelatoare asupra zonelor de
uzură determinate de utilizarea lor prin suspendare (fig. 39-40).
311
Numărul convențional al fiecărui melc, contextul, Înălțimea Lățimea

coordonatele etc. (diametrul (diametrul
maxim) în mm minim) în mm
1 Poiana Cireșului, 2004, S-V, caroul A1-A2, 375 cm 7,5 6,9
2 Poiana Cireșului, 2004, S-V, caroul A1-A2, 375 cm - 6,1
9 Poiana Cireșului, 2004, S-V, caroul A1-A2, 375 cm - -
11 Poiana Cireșului, 2006, S-V, caroul E-2, 410 cm 7,5 6,9
12 Poiana Cireșului, 2006, S-V, caroul E-2, 410 cm - -
13 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul A-2, 300 cm Fragmentat 5,1
14 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul B-2, 315 cm 6,7 4,8
15 Poiana Cireșului,2016, S-XII, caroul C-1, 315 ± 5 cm 6,9 5,1
17 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul A-3, 315 cm 6,3 4,8
18 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul C-1, 320 cm 6,4 Fragmentat
22 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul A-2, 310 cm Fragmentat 4,8 ?
23 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul C-1, 315 ± 5 cm 6,4 ? 5,1 ?
25 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul, C-3, 315 ± 2 cm 6.2 5,0
26 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul, C-3, 315±2 cm Fragmentat Fragmentat
27 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul A-2, 313 cm Fragmentat 4,8 ?
29 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul C-3,316-323 cm 7,7 5,5
30 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul C-3, 310 ± 5 cm 6,5 4,8
31 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul B-3, 313 ± 3 cm 7,3 5,8
32 Poiana Cireșului,2017,S-XIV,caroul, B-3,295-303 cm 7,2 5,0
33 Poiana Cireșului,2017, S-XIV,caroul,B-3,295-303 cm 7,5 5,4
34 Poiana Cireșului, 2017,S-XIV,caroul,B-3,295-303 cm 7,5 5,8
35 Poiana Cireșului, 2017,S-XIV,caroul,B-3,295-303 cm 7,1 5,5
36 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul C-1, 305 cm Fragmentat 8,5
37 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul, A-2, 300 cm 10,1 7,9
38 Poiana Cireșului, 2016, S-XII, caroul B-3, 312 cm 9,1 ? Fragmentat
39 Poiana Cireșului, 2018 S-V, caroul A-4, 380 cm 7,0 5,1
40 Poiana Cireșului, 2018 S-V, caroul A-4, 380 cm Fragmentat 4,5
44 Poiana Cireșului, 2018 S-V, caroul A-4, 382 cm Fragmentat 5,3
Tab. 4 - Dimensiunile cochiliilor de Lithoglyphus naticoides (1-23) și Lithogliphus apertus

(24-26) descoperiți în 2004 (1-10), 2006 (11-12) 2016 (13-31; 36-38), 2017 (32-35), 2018 (39-44).
312
Este interesant faptul că zona de uzură de pe fiecare cochilie este în concordanţă directă
cu poziţia acesteia, determinată de centrul de greutate, atunci când este suspendată pe un fir.
Uzura perforaţiei reprezintă un indiciu asupra importanţei pe care o avea podoaba pentru cel
care o purta.
Studii interesante asupra identificării şi precizării stigmatelor, determinate de folosirea
prin suspendare, au fost declanşate în special de Y. Taborin (1993 a, b) şi nuanţate de către
F. d'Errico (1993) prin observaţii pe baza unor mijloace moderne de microscopie electronică şi
chiar studii experimentale care vizau uzura determinată mecanic sau prin purtarea normală de
către o persoană, o anumită perioadă de timp.
O problemă importantă a reprezentat-o stabilirea modului de perforare a cochiliei, chiar
și numai pentru faptul că realizarea perforației este esențială în determinarea funcției ca obiect
de podoabă. S-a încercat să fie precizate mijloacele tehnice și uneltele folosite în acest scop,
pentru aceasta fiind esențială introducerea experimentului în vederea apropierii tot mai mult de
gesturile și gândirea omului gravetian. S-a plecat de la studiile deja existente, care se refereau la
consideraţiile tehnologice asupra alegerii gasteropodelor în vederea transformării lor în obiecte
suspendate cu rol de podoabă, a modului de realizare a orificiului sau de fixare a locului cel mai
propice, în funcţie de o serie de factori, a zonei care trebuie penetrată etc. (Y. Taborin, 1993 a,
b; F. d'Errico., P. Jardón-Giner, B. Soler-Mayor, 1993; B. Avezuela, 2010). De cele mai multe
ori, studiile experimentale propuse de diverşi autori au fost făcute pe gasteropode marine, a
căror cochilie are o structură şi textură total diferită, în general mai consistentă şi mai solidă,
decât a celor de apă dulce. Prin urmare, cochiliile gasteropodelor de apă dulce sunt mult mai
fragile şi se comportă destul de diferit în procesul de realizare a orificiului de suspendare.
Y. Taborin (1993 a, b) presupune că penetrarea cochiliei s-a făcut dinspre partea externă a
cochiliei, prin prepararea prealabilă a suprafeţei prin tehnici diverse, în timp ce F. d'Errico,
C. Henshilwood, M. Vanhaeren, K. van Niekerk (2005) propun, în urma unor studii
experimentale laborioase, secondate de studii traseologice, un cu totul alt scenariu care constă
în realizarea perforației prin presiune dinspre interiorul cochiliei. B. Avezuela (2010), la rândul
său, ne oferă un studiu experimental asupra modului de realizare a orificiului pe gasteropode
marine prin percuţie indirectă, prin intermediul unui utilaj litic, atât dinspre interiorul cochiliei,
cât şi dinspre exterior. Avantajul acestui experiment îl constituie faptul că sunt prezentate şi
stigmatele observate la microscop pentru fiecare din cele două cazuri.
Demersul nostru experimental a fost premers de observații microscopice asupra celor 12
cochilii de Lithoglyphus naticoides descoperite la Poiana Cireșului în 2004 și 2006. Observațiile
cu microscopul digital cu fibră optică au facilitat captarea unor imagini revelatoare asupra
stigmatelor conservate pe cochilii în urma procesului de realizare a perforației (fig. 39-40).
Experimentul a verificat, la început, comportamentul cochiliilor melcilor tereștrii sau de
apă dulce la perforarea dinspre exterior. S-a constatat că relativa fragilitate a acestor cochilii, în
raport cu cele marine, nu permite o perforare facilă, existând mereu riscul rateului. De asemenea,
nu considerăm cel mai avantajos mijloc de penetrare a cochiliei prin percuţie indirectă dinspre
interiorul acesteia, între percutor şi suprafaţa cochiliei interpunându-se un utilaj de silex (un fel
de chasse lame), conform scenariului propus de B. Avezuela (2010). În aceste condiții, am
observat că la melcii tereștri sau de apă dulce, de dimensiuni modeste și relativ subțiri, perforarea
313
este ușor de realizat fixând cochilia pe un suport și exercitând dinspre interior, prin apertură, o
presiune directă cu un vârf ascuțit de os sau o ramură de corn de la un căprior tânăr, care permite
o prindere eficientă în mână pentru a exercita o presiune suficient de mare, necesară penetrării
rapide (fig. 41/5-11). Compararea stigmatelor cu ajutorul microscopului cu fibră optică de pe
fața superioară și cea internă a melcilor descoperiți la Poiana Cireșului (fig. 39-40, 41/1-4) cu
cele rezultate în urma experimentului sunt surprinzător de asemănătoare (fig. 41/10-11).
Aceasta înseamnă că experimentul propus de F. d'Errico, C. Henshilwood, M. Vanhaeren,
K. van Niekerk (2005) este cel mai adecvat în cazul melcilor de mici dimensiuni cu cochilia
subțire, cum ar fi cei de Lithoglyphus naticoides și L. apertus. Poziţia orificiului, pe ultima spiră a
cochiliei, a fost astfel aleasă pentru a nu periclita rezistenţa suportului, pentru eficienţă în
vederea suspendării, astfel ca centrul de greutate să determine o poziţie relativ similară pentru
toate exemplarele şi, nu în ultimul rând, să răspundă exigenţelor estetice urmărite
(M. Cârciumaru, M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012). Morfologia cochiliilor de Lithoglyphus și,
mai ales, rezistența scăzută a cochiliei, a impus perpetuarea modului de realizare a perforației
până în Mezolitic și chiar după aceea (S. Rigaud, 2012).
Majoritatea cochiliilor de Lithoglyphus naticoides descoperite în 2016 și 2017 sunt întregi,
doar șapte exemplare fiind rupte în zona perforației (fig. 38/13, 18-19, 22-23, 26-27), iar alte
două având mici spărturi pe suprafața cochiliei. Diametrul maxim (înălțimea) variază între 7,7
și 6,2 mm, iar diametrul minim între 5,9 și 4,5 mm (tab. 5). Cele patru exemplare descoperite
în 2017 în secțiunea XIV sunt constant mai mari și foarte apropiate ca dimensiune, dovedind o
selecție mai riguroasă a exemplarelor alese. Ele aparțineau, probabil, unui alt individ decât cel
sau cei care și-au pierdut cochiliile perforate și pe care le-am recuperat în 2016.
În campania de săpături arheologice din 2016 de la Poiana Cireșului, în secțiunea XII,

s-au descoperit 10 cochilii perforate din specia Homalopoma sanguineum (fig. 42) (E. C. Nițu et
al. 2018). Exemplarele respective au fost găsite alături de cele de Lithoglyphus. Homalopoma
sanguineum este un gasteropod de culoare roșie care face parte din familia Turbinidae, subclasa
Prosbranchia, ordinul Archaeogastropoda. În prezent, trăiește în Marea Mediterană și se
presupune că specia exista și în perioadele reci würmiene, iar climatul rece din acea etapă nu a
determinat dispariția acesteia (Y. Taborin, 1993 a).
Cochiliile perforate de Homalopoma sanguineum, descoperite la Poiana Cireșului, provin,
în general, de la exemplare mature, având în cea mai mare parte diametrul maxim de peste 6,40
mm și cel minim de cel puțin 5,23 mm. Cel mai mare dintre exemplare are diametrul maxim
de 8,14 mm și diametrul minim de 6.99 mm, iar cel mai mic exemplar are diametrul maxim de
5,78 mm și cel minim de 4,96 mm (tab. 5). Din cele 10 exemplare descoperite, trei sunt
fragmentate: unul cu orificiul funcțional și două cu el rupt. Fragmentarea, la toate trei, este
veche. Unul din exemplarele cu orificiul distrus este și cel mai mic dintre cele descoperite.
314
Număr și Diametrul mare Diametrul mic Diametrul Diametrul

Coordonate melc melc mare orificiu mic orificiu
mm mm mm mm
1: Careul B-2, Adâncime 320 6.70 5.93 3.24 1.49
cm
2: Careul B-2, Adâncime 320 7.42 6.22 2.65 2.21
cm (X-75, Y-46)
3: Careul A-2, Adâncime
310 cm (X-52, Y-20) - - - -
Fragmentat
4: Careul A-2, Adâncime 7.18 5.96 2.36 1.38
310 cm (X-52, Y-20)
5: Careul A-1, Adâncime 5.78 4.96 - -
315 cm (X-13, Y-28)
Orificiu fragmentat
310 cm
310 cm
300 cm
310 cm (X-55, Y-30)
10: Careul A-1, Adâncime
314 cm - - - -
Fragmentat
Tab. 5 – Cochilii perforate din specia Homalopoma sanguineum descoperiți în secțiunea XII, în anul 2016,
la Poiana Cireșului-Piatra Neamț (cenușiu=cochilii descoperite în săpătură; alb=cochilii descoperite prin
tamisaj) (după E.-C. Nițu et al., 2018).
Există o mare unitate în obținerea orificiului pentru suspendare (fig. 43-45). La toate
exemplarele acesta a fost realizat pe partea mijlocie a ombilicului, adică pe ultimul anfract sau
tură. Acesta este amplasat în apropierea suturii dintre ombilic și tura care îl precede. Într-un fel,
este zona E2 invocată de Y. Taborin (1993 a, fig. 52, p. 171; 1993 b, p. 259). Din punct de
vedere tehnologic, orificiul a fost realizat în minim două faze. Prima, constând din abraziunea
exterioară a cochiliei până la penetrarea ostracumului și chiar a hypostracumului (cele două
straturi ale cochiliei), a fost urmată de străpungerea propriu-zisă, prin rotirea repetată a unui
utilaj litic ascuțit. Atunci când abraziunea nu a reușit să penetreze cele două straturi ale cochiliei,
s-a recurs, probabil, la o percuție directă pe zona rezultată prin abraziune, până la crearea unui
mic orificiu. În final, se rotea utilajul litic ascuțit în spărtura obținută, în vederea definitivării
orificiului. De fapt, în primul scenariu, este vorba de combinarea a două modalitățile (6 și 8) de
penetrare a cochiliilor, iar în a doua situație a trei dintre acestea (6, 1 și 8), așa cum au fost
descrise de F. d'Errico, P. Jardón-Giner, și B. Soler-Mayor (1993). Pe majoritatea
exemplarelor, s-au conservat stigmatele produse de abraziune și, mai ales, suprafața plană
conservată pe suprafața cochiliilor în preajma orificiului (fig. 44/4c).
315
Orificiul a fost plasat constant în aceeași zonă a cochiliei, care este, de altfel, cea mai
propice pentru ca deschiderea să fie plasată optim, în continuitate cu apertura. Aceasta situație
crea o facilitate deosebită pentru introducerea firului de suspendare.
Dimensiunile orificiilor sunt destul de apropiate (tab. 5), iar, atunci când diametrul mare
are valori semnificative, pare a fi din cauza unei utilizări mai îndelungate, ceea ce a dus la
alungirea sa (fig. 43-45). Diametrele mari variază între 3.24 mm și 1.87 mm, iar diametrele
minime se înscriu între 2.21 mm și 1.19 mm. Există aspecte certe de purtare prin suspendare a
cochiliilor de Homalopoma sanguineum, în sensul unei rotunjirii evidente în partea care venea în
contact permanent cu firul de suspendare, în funcție de centrul de greutate care fusese
determinat de modul de amplasare a orificiului (fig. 43-45). De asemenea, pe unele din zonele
externe ale cochiliilor, se conservă un luciu special rezultat din purtarea îndelungată a acestora,
cel mai probabil pe veșminte din piele, fără a fi exclusă utilizarea exemplarelor respective sub
forma de coliere (fig. 43/1b-c; 2b-e; 44/4d-e, 5c; 45/6b-d, 7b-c).
Homalopoma sanguineum este fără îndoială o specie mediteraneeană, această specie nefiind
niciodată menționată în Marea Neagră. Ea nu se regăsește în catalogul gasteropodelor din
România, așa cum rezultă din cercetările litoralui estic și nordic al Mării Negre (Al. V. Grossu,
1955; 1956; 1981). Actualizarea recentă a bazei de date a moluștelor marine de pe coasta
Turciei, care cuprinde Marea Neagră, Marea Egee, Marea Marmara, Marea Levantină,
strâmtorile Bosfor și Dardanele, este elocventă pentru distribuția moluștelor din această zonă
(B. Öztürk et al., 2014). Homalopoma sanguineum nu numai că nu a fost întâlnită în Marea
Neagră, dar nici în strâmtoarea Borsfor, care reprezintă legătura cu Marea Marmara, unde
această specie există în prezent. De altfel, dintre toate mările prezentate mai sus, Marea Neagră
are cele mai puține specii de moluște (B. Öztürk et al., 2014). În aceste condiții, Marea
Marmara și Marea Egee sunt sursele cele mai apropiate și posibile în ceea ce privește distanța
cea mai scurtă, de circa 900 km, față de situl de la Poiana Cireșului.
În ceea ce privește configurația litoralului Mării Negre, trebuie menționate câteva aspecte.
Debutul stadiilor glaciare würmiene a însemnat declanșarea unui proces de scădere abruptă a
nivelului Mării Negre cu circa 100-110 metri. De altfel, în această perioadă Marea Neagră
redevine un lac cu apă semi-sărată, cu faună caspică, iar legăturile cu Marea Mediterană sunt
stopate (A. L. Chepalyga, 1984; N. Panin, I. Popescu, 2007). Nivelul apelor Mării Negre se
ridică din nou în intervalul 40.000–25.000 de ani B. P., în interstadiul Surozhian, fapt
demonstrat de creșterea salinității apelor și apariția faunei marine mediteraneene, ceea ce
demonstrează conexiunea celor două mări prin strâmtoarea Bosfor. În cele două subfaze ale
Surozhianului se remarcă schimbări relativ mici. Astfel, dacă în prima fază nivelul Mării Negre
era cu circa 10 metri mai redus decât astăzi, în cea de a doua fază acesta atingea nivelul de azi
și, pe alocuri, îl depășea ușor. În sud-estul coastei maritime a României au fost descoperite
stânci erodate de valuri la circa 12-38 de metri adâncime, ceea ce indică un nivel ușor scăzut al
țărmului față de cel prezent (A. L. Chepalyga, 1984; N. Panin, I. Popescu, 2007). Depunerile
nisipoase de acum circa 28.500 – 25.000 de ani B. P. indică o poziție a țărmului vestic al Mării
Negre relativ aproape de actuala deltă a Dunării (A. Bahr et al., 2005). În schimb, în nord-
vestul Mării Negre, paleo-Prutul, paleo-Niprul și Paleo-Bugul formau un relief deltaic ce
cobora spre sud până la 80-180 de metri adâncime față de nivelul actual al mării (E. Larchenkov,
S. Kadurin, 2011). În perioada existenței lacului Neoeuxin, o terasă săpată de valuri poate fi
316
observată pe o lungime de aproximativ 100 de kilometri de-a lungul țărmului românesc la

adâncimea de 98-115 metri (N. Panin, I. Popescu, 2007).
Cu privire la distanța foarte mare dintre Piatra Neamț și Marea Mediterană, pentru a găsi
o explicație asupra existenței cochiliilor de Homalopoma sanguineum în situl de la Poiana
Cireșului s-ar putea sugera cel puțin două scenarii. În primul rând, ar fi de invocat existența
unei rețele de schimb foarte bine organizată între comunitățile gravetiene pe traseul dintre
Poiana Cireșului și litoralul Mării Mediterane. O astfel de ipoteză ar trebui să fie susținută de
existența unor așezări la nivelul cronologic al Gravetianului III de la Poiana Cireșului pe traseul
dintre această așezare și Marea Mediterană. Din punct de vedere fizico-geografic, cel mai facil
traseu putea să fie valea Siretului (în care se varsă Bistrița), traversarea Dunării, apoi de-a lungul
litoralului vestic al Mării Negre și în continuare pe litoralul nordic al Mării Egee și poate mai
departe spre est (fig. 46). Desigur, nu trebuie eliminată în totalitate supoziția ca aceste cochilii
de Homalopoma sanguineum ar fi putut să fie transportate de membrii aceleiași comunități.
De altfel, a doua supozițe presupune existența unei migrații importante dinspre litoralul
nord-estic al Mării Mediterane spre nord, eventual pe traseul deja menționat.
Referitor la traseul de-a lungul Mării Negre, până la Marea Egee, trebuie să spunem că
până în prezent nu au fost descoperite așezări paleolitice în care să fie prezente cochilii de
Homalopoma sanguineum. Siturile paleolitice din Grecia, localizate pe țărmul Mării Egee, în
care au fost descoperite exemplare de Homalopoma sanguineum, sunt foarte puțin numeroase, iar
din punct de vedere cronologic, locuirile cu un număr mai însemnat de astfel de cochilii sunt
fie mai vechi de 30.000, fie foarte recente (fig. 46). La Franchthi, în cele 4 niveluri atribuite
paleoliticului superior vechi, au fost găsite doar 14 exemplare, dintre care doar 4 perforate.
De asemenea, dintre acestea, doar 6 exemplare există în nivelurile gravettoide (stratele R și S1)
(C. Perlès, 2018). Întrucât trei dintre cochiliile perforate provin din nivelurile Aurignaciene
(K. Douka et al., 2011), înseamnă că doar un singur exemplar perforat există într-unul din cele
două strate gravetoide. O datare recentă a nivelului gravetoid (stratul R) a indicat vârsta de
23.510 ± 90 BP (K. Douka et al., 2011). Raritatea exemplarelor perforate de Homalopoma
sanguineum în locuirile gravetiene de pe coasta mării Egee este reliefată și prin descoperirile de
la Klissoura Cave 1, unde exemplarele perforate sunt găsite, în număr foarte redus, în nivelurile
Aurignaciene sau de Early Upper Palaeolithic. În așezările din Orientul Apropiat, localizate în
estul Mării Mediterane, cum sunt cele din Turcia, în nivelurile mai vechi de 20.000 ani B.P.,
nu s-a găsit niciun exemplar de Homalopoma sanguineum.
Pe de altă parte, așezările gravetiene din Europa, în care s-au menționat cochilii perforate
de Homalopoma sanguineum, sunt destul de rare. Cele mai multe cochilii au fost descoperite,
după cum era normal, în siturile mai apropiate de coastele Mediteranei, la Riparo Mochi în
Italia, unde aproximativ 200 de exemplare au fost recuperate în nivelurile D și F (M. Stiner
1999). Doar nivelul D este atribuit Gravetianului, noile datări sugerând vârsta de 25.000 B.P.,
în timp ce nivelul F este datat între 26 și 27 ka și este atribuit Aurignacianului (Douka et al.,
2012). În Perigordianul VI (N3) de la Abri Pataud (Franța), a fost descoperită o singură cochilie
perforată de Homalopoma sanguineum (Y. Taborin, 1993), așezarea fiind localizată la 200 km
distanță față de litoralul Mării Mediterane (E. Alvarez Fernández, 2006), iar nivelul respectiv
fiind datat la 23.010 ± 170 B.P. La Mainz-Lisenberg pe Rhin, într-un nivel încadrat de
G. Bosinski (1995) și J. Hahn (1969) în Perigordianul VI/VII, s-au descoperit 15 exemplare de
317
cochilii perforate din specia Homalopoma sanguineum (J. Hahn, 1969; E. Alvarez Fernández,
2002). Trebuie să avem în vedere că între acest sit și coasta Mediteranei sunt peste 800 km
distanță ceea ce îl determină pe E. Alvarez Fernández (2002) să vorbească despre existenta unui
sistem complex de contacte între grupurile umane, dar nu acceptă deplasări directe ale acestor
grupuri pe o astfel de distanță apreciabilă. Cu excepția așezării de la Mainz-Lisenberg, în
Europa Centrală nu s-au descoperit alte situri gravetiene cu Homalopoma sanguineum. În același
timp, o serie de studii au relevat că în Europa Centrală majoritatea diverselor specii de cochilii
provin din depozitele fosile, cele mai multe dintre ele fiind neperforate, în timp ce în estul
Europei sunt utilizate atât specii fosile, cît și marine din zona Mării Negre, precum și specii de
apă dulce.
Așezările cu locuiri apropiate cronologic de Poiana Cireșului din Europa Centrală sunt
sugestive pentru uniformitatea cochiliilor folosite în gravetianul din această zonă. La Dolni
Vestonice I, II și III, toate cochiliile descoperite provin din depozite terțiare (J. Svoboda et al.,
1996). În mormântul Brno II, au fost descoperite în jur de 600 cochilii de moluște terțiare, una
dintre speciile menționate fiind Dentalium (J. Svoboda et al., 1996). La Pavlov I, cochiliile terțiare
au fost colectate din apropierea sitului (J. Svoboda 2012). Un număr impresionat de cochilii au
fost recuperate și la Pavlov VI, tot din apropierea sitului, reprezentate prin 204 exemplare de
moluște terțiare, alcătuite din 159 gasteropode, 43 scafopode, și două bivalve, iar dintre acestea
doar 32 de cochilii au fost perforate (J. Svoboda 2012; J. Svoboda, M. Frouz, 2011). În așezarea
de la Grub/Kranawetberg (Austria), în nivelul principal și nivelul superior, au fost recuperate
aproximativ 100 exemplare de Dentalium, alături de alte moluște folosite ca podoabe (Melanopsis,
Terebrarium), care au fost colectate din depozitele sedimentare marine vechi localizate în regiunea
sitului (W. Antl-Weiser, 2008). Cochilii perforate de Glycimeris au fost descoperite la
Ollersdorf/Heidenberg (Austria), așezare localizată lângă situl Grub/Kranawetberg (W. Antl-
Weiser, 2008). Această specie a mai fost menționată și în așezarea Geißenklösterle, dar și la Hohle
Fels (ambele în Swabian Jura, Germania), alături de podoabe realizate din cochilii de melci, cum
este Dentalium sp, (N. J. Conard and L. Moreau, 2004).
În așezările gravetiene din estul Europei (Republica Moldova, Ukraine, Russia) nu s-a
descoperit niciun exemplar de cochilii perforate care să provină de la specii exclusiv
mediteraneene (Z. Abramova. 1962, L. Iakovleva, 2012). Anumite specii, cum este cazul
Cyclope, invocat ca având origine mediteraneană, este de fapt o specie răspândită în Marea
Neagră, dar și în depozitele fosile din această regiune. Spre exemplu, în nivelul 2 de la Poiana
Cireșului, au fost descoperite 3 exemplare de Cyclope, însă acestea provin din depozite fosile
(M. Cârciumaru et al., 2018).
Indiferent de toate aceste scenarii, rămâne o realitate de necontestat că cochiliile de
Homalopoma sanguineum, descoperite în Gravetianul III de la Poiana Cireșului, adică în urmă
cu 27.321 ± 234 B.P. - 25.390 ± 140 B.P., își au originea pe coastele Mediteranei, la o distanță
de circa 900 km. Toate aceste aspecte au implicații asupra originii gravetianului vechi din spațiul
est carpatic, în condițiile în care majoritatea studiilor au sugerat legături cu gravettianul din
Europa centrală (M. Otte, L. H. Keeley, 1990; N. Bicho, J. Cascalheira, C. Gonçalves, 2017).
Pe de altă parte, în acest context, nu trebuie ignorate discuțiile care au existat asupra originii
mediteraneene a Gravettianului (J. Svoboda, 2007). Fără a generaliza pentru întreaga cultură,
pentru Gravetianul III (nivelul IV) de la Poiana Cireșului-Piatra Neamț această teorie pare
318
validă (E.-C. Nițu, M. Cârciumaru, 2018). Descoperirea cochiliilor perforate atribuite speciilor
de Homalopoma sanguineum și cele două specii de Lithoglyphus naticoides și L. apertus implică
interpretări importante de geografie socială a comunităților de la Poiana Cireșului și ridică
multe semne de întrebare privind deplasarea unor obiecte de podoabă de la un sit la altul, cât a
durat perioada de folosire, care putea să cuprindă una sa mai multe generații, raporturile de
similitudine între obiecte de podoabă din situri diferite, aspecte care privesc formularea unor
ipoteze privind regrupările cronostratigrafice (M. W. Conkey, 1987).
Comportamentul simbolic al comunităților Gravetianului vechi de la Poiana Cireșului se
caracterizează prin utilizarea exclusivă a cochiliilor perforate provenite de la speciile:
Homalopoma sanguineum, Lithoglyphus naticoides și Lithoglyphus apertus. Elementele comune
ale acestor specii este forma rotundă și dimensiunile mici ale exemplarelor. Cel mai probabil,
acestea sunt motivele alegerii unor astfel de cochilii de către comunitățile de la Poiana Cireșului.
Așa cum a fost subliniat de S. Kuhn și M. Stiner (2007), standardizarea și forma redundantă
sunt proprietăți esențiale ale oricărui sistem de comunicare, iar în cazul podoabelor paleolitice
standardizarea a fost impusă atât prin alegerea consistentă a unor forme naturale particulare
(cochilii, dinți, gheare), cât și prin procesele de manufacturare. Când sunt folosite forme
naturale, oamenii fac selectii restrictive dintr-o gamă largă de posibilități. În cazul cochiliilor
perforate de la Poiana Cireșului este evidentă selecția acestora, uniformitatea formei și a
dimensiunilor fiind frapantă. Asociarea celor două specii este unică pentru paleoliticul sud-est
european, fiind o dovadă a individualizării și identității de grup.
În nivelul Gravetian I de la Poiana Cireșului, datat între 18.607 ± 87 B.P. (22.300 age ka)
(RoAMS 67.33) și 20.076 ± 185 B.P. (24.000 age ka) (ER 9.965), prin săpăturile arheologice
din anul 2015 în secțiunea XII, caroul C-3, la 145 cm adâncime, s-a descoperit o cochilie de
melc din specia Cyclope sp. cu diametrul maxim de 8,1 mm și înălțimea de 4,9 mm (fig. 47/4-
7). Cochilia gasteropodelor este formată în mod principal din două straturi: ostracum sau stratul
calcaros (compus din mai multe substraturi de carbonat de calciu sau aragonit) și hypostracum
sau stratul sidefos, mult mai consistent la melcii marini (Al. V. Grossu, 1956). Exemplarul de
Cyclope, descoperit la Poiana Cireșului, a fost afectat postdepozițional, încât pe suprafața
externă a cochiliei s-a desprins în unele părți numai substratul superior al ostracumului, în altele
lipsește și al doilea substrat, ajungându-se la hypostracum sau la sideful cu aspect metalic,
argintiu (fig. 47/7). În lipsa unor stigmate specifice, lanțul tehnologic care a stat la baza
transformării cochiliei de Cyclope, de la Poiana Cireșului în podoabă este greu de reconstituit.
Perforația a fost efectuată pe partea mediană a ombilicului. Dacă avem în vedere dimensiunea
aperturii și plasarea perforației, este dificil să credem că s-a utilizat percuția indirectă dinspre
interiorul cochiliei, mai ales că nici nu s-au înregistrat stigmate pe fața exterioară a cochiliei,
caracteristice în acest caz. Cum pe fața externă nu s-au conservat nici urme de abraziune,
presupunem că a fost practicată percuția directă difuză, aplicându-se pe marginea cochiliei,
ținută în mână, mai multe percuții cu ajutorul unui galet (F. d'Errico, P. Jardón-Giner, B. Soler-
Mayor, 1993). Perforația inițială a fost foarte mult modificată din cauza purtării îndelungate
prin suspendare a cochiliei. Tocirea profundă a conturului circular s-a produs, în funcție de
319
centrul de greutate al podoabei, în așa măsură încât nu lasă niciun semn de îndoială asupra
purtării sale prin suspendare (fig. 47/6).
O a doua cochilie de Cyclope sp. a fost descoperită tot în secțiunea XII, dar, de data aceasta,
în caroul C-1. Dimensiunile sale, pentru că exemplarul este fragmentat, nu poate privi decât
înălțimea, care este de 4 mm. Oricum, exemplarul este de dimensiuni mai mici, în raport cu
precedentul. Ombilicul a fost distrus într-o proporție semnificativă în zona în care era plasată
perforația, iar apertura lipsește în totalitate. Din această cauză, este foarte greu să facem
considerații asupra modului de realizare a perforației, în măsura în care nu se mai conservă decât
jumătate din conturul ei.
În secțiunea XII, caroul C-3, la 145 cm adâncime, în apropierea exemplarului întreg de
Cyclope sp., s-a descoperit un fragment de cochilie din care s-a păstrat apexul și două anfracte.
Este foarte posibil ca acest fragment să aparțină unui exemplar de Cyclope sp.
Cochiliile perforate de Cyclope sunt adesea descoperite împreună cu canini de cerb
(Y. Taborin, 2004). Exemplare de Cyclope au fost ocazional descoperite în siturile din Europa
Orientală (L. Iakovleva, 2012), unde, de altfel, există o tradiție de utilizare a cochiliilor
recuperate din depozitele mai vechi.
Tot în anul 2015, în secțiunea XII, caroul B-5, la 146 cm adâncime, s-a descoperit în
Gravetianul I de la Poiana Cireșului prima și singura, până acum, mărgea de Dentalium sp. din
Paleoliticul din România (fig. 47/1-3). Dentalium este o moluscă din clasa Scaphopoda. Sunt
moluște exclusiv marine, având corpul protejat de o cochilie calcaroasă de forma unui tub conic,
ușor curbat, cu deschidere la ambele capete. Fața dorsală este concavă, iar cea ventrală convexă.
Partea mai largă este apertura, în timp ce opusul ei constituie apexul. Suprafața cochiliei poate
să fie netedă sau ornamentată sub forma unor coaste longitudinale de dimensiuni diferite.
Cochilia este formată din două straturi. Stratul extern este mai gros, fiind alcătuit din prisme
de aragonit dispuse încrucișat, iar cel intern din aragonit lamelar (E. Nistor-Hanganu,
N. Șuraru, D. I. Grigorescu, 1983).
Mărgeaua din Dentalium sp. de la Poiana Cireșului are dimensiuni reduse: lungimea
maximă 4 mm, lungimea minimă 3,3 mm, diametrul mare 4,5 mm, diametrul mic 4,2 mm, iar
grosimea peretelui este de circa 1 mm. Chiar dacă dimensiunile mărgelei sunt foarte mici, se
păstrează forma de trunchi de con imprimată de morfologia speciei (fig. 47/2-3). Conturul
cochiliei conservă, în cea mai mare parte, coastele specifice speciei. În măsura în care pe o parte
a suprafeței aceste coaste nu au rămas foarte evidente, probabil din cauza purtării mărgelei prin
suspendare, numărul lor ar putea să depășească treizeci, fiind probabil treizeci și două. Conturul
decupat la cele două capete ale cochiliei, precum și interiorul tubului, prezintă un lustru ca
urmare a purtării prin suspendare a podoabei.
Dacă în Europa Occidentală și Centrală sunt atestate numeroase mărturii privind
existența mărgelelor de Dentalium în Paleolitic (Y. Taborin, 1993 a), în Europa Orientală astfel
de descoperiri sunt rare, ceea ce face din descoperirea de la Poiana Cireșului o prezență singulară
pentru Gravetianul din această regiune a Europei. În afară de atestarea câtorva mărgele de
Dentalium recuperate dintr-un nivel cronologic mai tânăr, la Borchtchevo 2 (LU 742: 13.210 ±
270 B.P. - GIN 88: 12.300 ± 100 B.P.) (Z. Abramova 1995), mărgeaua de Dentalium sp. de la
Poiana Cireșului-Piatra Neamț (fig. 47/1-3) reprezintă cea mai veche mărturie de acest fel
pentru așezările locuite în maximul glaciar.
320
În anul 2018, în Șanțul 3, de la 205 cm adâncime, s-a descoperit în nivelul Gravetian I o

cochilie perforată de Potamides bicostatus, ceea ce reprezintă o noutate pentru Paleoliticul din
România (fig. 47/8). Este o specie fosilă care a fost menționată în depozitele atribuite
Sarmațianului din podișul Moldovei. Un afloriment în care apare această specie a fost identificat
destul de aproape de Poiana Cireșului, la mai puțin de 100 km, de-a lungul Șomuzului Mic, la
Siliștea (satul. Osoi, comuna Vulturești, jud. Suceava) (V. Ionesi, 2006). Cochilia recuperată
este aproape întreagă, fiind distrusă din vechime doar partea superioară a aperturii.
Dimensiunile cochiliei sunt de 22,1 mm lungime și 7,8 mm lățime maximă. Orificiul se
suprapune ultimelor trei spire, are formă alungită în urma purtării prin suspendare. Stigmatele
rezultate sunt vizibile în partea superioară a orificiului. Orificiul a fost realizat din exterior prin
abraziune și apoi penetrarea suprafeței cu un utilaj litic.
II.2.b.2 - Dinții de animale perforați

În Paleoliticul din Europa, podoabele din dinți de animale sunt bine reprezentate, printre
cei mai apreciați dinți fiind incisivii de bovine, cum ar fi cei de bison și bour, caninii de vulpe și
caninii reziduali de cerb, numiți și croches sau craches. Dinții de carnivore proveneau în primul
rând de la vulpe, urs și, mai rar, lup. Frecvența caninilor de vulpe nu trebuie să fie atât de
surprinzătoare, pentru că, deși s-a invocat că acest animal nu avea o valoare nutritivă deosebită,
trebuie să avem în vedere că blana sa, indiferent că provenea de la vulpea roșie (Vulpes vulpes)
sau de la vulpea polară (Vulpes lagopus), nu putea să rămână în afara atenției omului paleolitic,
mai ales în perioadele maximului glaciar. De altfel, este știut că în Paleolitic valoarea simbolică
a reprezentării unor specii de animale în arta rupestră sau în transformarea dinților în obiecte
de podoabă sau a diverselor părți din schelet în opere de artă nu coincide neapărat cu lista
animalelor cele mai vânate și consumate de om pentru hrana sa. Poate cel mai revelator exemplu
în acest sens sunt caninii reziduali de cerb, care ocupă un loc special în realizarea podoabelor nu
numai în Paleolitic, ci în întreaga preistorie, această tradiție a utilizării lor prelungindu-se
sistematic până în epoca bronzului. Tradiția utilizării caninilor de cerb este într-o certă corelație
cu puternica valoare simbolică conferită de utilizarea lor, în măsura în care îi întâlnim printre
cele mai frecvente podoabe și în perioadele climatice în care cerbul nu era prezent în regiunile
respective. Mai mult, posibilitățile limitate de a procura acești dinți în anumite etape determină
omul preistoric să creeze copii ale caninilor de cerb din alte materiale, precum osul și poate alte
materiale perisabile. Referitor la acești canini de cerb, atât de prețioși pentru omul preistoric,
trebuie să precizăm că este vorba de doi canini superiori atrofiați care nu au funcție în masticație,
fiind adesea numiți, în consecință, reziduali. Acești canini se întâlnesc atât la masculii, cât și la
femelele de cerb, dar în mod cert erau mult mai apreciați cei de la masculi, mult mai voluminoși
în raport cu cei de la femele, în general mai subțiri și aplatizați (Y. Taborin, 2004). Astfel de
dinți puteau să fie detașați relativ ușor din maxilarul cerbului.
II.2.b.2.a - Peștera Cioarei-Boroșteni

In partea superiară a depozitului din peștera Cioarei de la Boroșteni, comuna Peștișani,
jud. Gorj, se individualizează un nivel gravetian, care se dezvoltă în stratul geologic O și pentru
care există patru datări C-14, încadrând acest strat perioadei dintre 23.570 ± 230 B.P. (GrN
15.050) și 25.900 ± 120 B.P. (GrN 15.051). Din punct de vedere paleoclimatic, sedimentarea
321
stratului geologic O s-a făcut într-o perioadă rece care a urmat oscilației climatice Ohaba B și a
sfârșit în prima parte a oscilației climatice Herculane I (M. Cârciumaru, 1977; 1980;
M. Cârciumaru, R. Dobrescu, 1997; M. Cârciumaru, 2000; M. Cârciumaru et al., 2007).
Săpăturile arheologice din anul 1995 în secțiunea XVII, la 75 cm adâncime, sub o cornișă
care se dezvolta pe peretele din dreapta, spre partea din spate a peșterii, aveau să ducă la
descoperirea a trei piese de podoabă care se concentrau pe o suprafață de circa 75 cm p. Este
vorba de un incisiv perforat și o falangă perforată, ambele de Ursus spelaeus și un pandantic gravat
din gresie marnoasă puternic silicifiată. În preajma podoabelor, s-au recuperat două piese litice:
o lamă retușată de obsidian și o așchie de silex. Studiul faunei din această secțiune a dus, de
asemenea, la recuperarea unei mărgele realizată dintr-o stalactită de tip macaroană.
Concentrarea pandantivului gravat din gresie marnoasă, a incisivului și falangei de urs de peșteră
pe o suprafață destul de mică a făcut să fie emisă ipoteza că făceau parte dintr-un unic colier sau
că au fost purtate, sub o anumită formă, de o singură persoană în momentul pierderii sau
abandonării pieselor respective (M. Cârciumaru, M. Otte, R. Dobrescu, 1996). Nu este excus
ca și mărgeaua de stalactită să fi aparținut aceluiași ansamblu, ca și lama de obsidian, mai ales
că este singura piesă dintr-un astfel de material descoperită în peștera Cioarei de la Boroșteni.
Incisivul perforat de urs de peșteră descoperit în peștera Cioarei (fig. 48/1; 49/1-6) are 3,9
cm lungime, 1,2 cm lățime la nivel median, 1,3 cm lățime maximă și 0,7 cm diametrul maxim
al perforației. Perforația a fost făcută în partea mijlocie a dintelui, puțin spre vârful rădăcinii
(1,7 cm de vârful rădăcinii și 2,2 cm de partea superioară), dinspre ambele părți, relativ în mod
egal, rezultând o perforație biconică, în formă de clepsidră, cu diametrul minim de 0,3 cm.
Cu ajutorul microscopului cu fibră optică s-a observat penetrarea sedimentului pe canalul
nervului dentar, ca urmare a timpului îndelungat în care dintele perforat a zăcut în depozitul
peșterii
(M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012).
Incisivii de urs de peșteră fac parte din dinții rar întrebuințați în Paleolitic pentru
confecționarea podoabelor, cu toate că nu necesita intervenții complicate pentru perforare în
zona rădăcinii. Apariția, totuși, a unui incisiv perforat din această specie poate fi pusă pe seama
competiției permanente dintre om și urs pentru ocuparea peșterii Cioarei. Un incisiv de urs de
peșteră perforat este amintit în Solutreanul de la Laugerie-Haute (Y. Taborin, 2004) și doi de
la Laugerie-Basse din colecția marchizului Paul de Vibraye, aflată acum la Muzeul Național de
Istorie Naturală din Paris (P. Paillet, 2014).
II.2.b.2.b - Peștera Gura Cheii-Râșnov

Peştera Gura Cheii este amplasată pe dreapta văii Cheii la 200 m în aval de intrarea în
Cheile Râşnoavei, săpate de aceeaşi vale. Altitudinea absolută a gurii peşterii este de 776 m, iar
cea relativă de 5 m (raportată la talvegul văii Cheia). Gura peşterii are o orientare sud-vestică
(fig. 50). Peştera este formată în calcarele callovian – tithonice, care apar bine dezvoltate pe
dreapta văii, în Munţii Postăvaru. Dimensiunile peșterii sunt relativ reduse, cu o lungime
maximă de 15 m, lăţimi ce variază între 3 şi 6 m şi înălţimi ale tavanului peşterii care coboară
de la 8 m la intrare, până la 1 m în fundul peşterii (M. Cârciumaru et al., 2008; 2010).
În urma cercetărilor arheologice din peștera Gura Cheii-Râșnov efectuate de către C. S.
Nicolăescu-Plopşor, Al. Păunescu şi I. Pop (1962), au fost descoperite, în nivelul gravetian,
322
două obiecte de podoabă, care constau dintr-un canin rezidual de cerb (croches) perforat în
apropierea vârfului rădăcinii (fig. 48/2; 49/7-14) și un canin de vulpe perforat în partea distală
(fig. 48/3; 51/1-8). Studiul paleofaunistic efectuat de Alex. Bolomey a identificat existența, în
depozitul peșterii, a celor două specii (C. S. Nicolăescu-Plopşor, Al. Păunescu şi I. Pop, 1962).
Pentru nivelul gavetian şi, implicit, pentru cele două obiecte de podoabă, a fost obţinută ulterior
o datare C-14, care a oferit vârsta de 22.160 ± 90 B.P. (GrN 14.621). Din punct de vedere
paleoclimatic, stratul gravetian din peștera Gura Cheii este contemporan unui climat rece de
tip stadial (M. Cârciumaru V. Glăvan, 1975; A. C. Păunescu, 1996-1998; C. Rădulescu, P.
Samson, 1992).
Caninul de cerb are 2,6 cm lungime, 1,5 cm lățime maximă, iar diametrul perforației are
0,3 cm. Perforația este situată la 2,2 cm de vârful caninului și la 0,4 cm de capătul rădăcinii.
Morfologia rădăcinii, suficient de subțire, a permis realizarea perforației direct, probabil cu un
perçoir, fără alte intervenții prealabile (fig. 49/7-11). Conform criteriilor precizate de Fr. d’Errico
şi M. Vanhaeren (2002), canini de cerb au trăsături specifice, fiind în general laţi, cu o coroană
globulară la tinereţe şi triunghiulară la maturitate, ceea ce o face pe M. Mărgărit (2008) să considere
că în peştera Gura Cheii de la Râşnov s-ar putea să fi fost transformat în pandativ caninul drept al
unui cerb cu o vârstă de peste şase ani, aşa cum dovedeşte stadiul de uzură al coroanei, apexul
rădăcinii încă deschis, cavitatea pulpară vizibilă şi prezenţa lobului disto-linguo-cervical.
Caninul de vulpe are 2,9 cm lungime, 0,8 cm lățime maximă. Perforația are un diametru
de 0,2 cm și este plasată la 2,4 cm de vârful dintelui și la 0,5 cm de capătul rădăcinii (fig. 51/1-
8). Pentru realizarea perforației s-a efectuat în prealabil raclajul suprafeței respective. Ulterior
s-a intervenit probabil cu un perçoir din ambele direcții, rezultând o perforație biconică.
Cei doi canini din peștera Gura Cheii-Râșnov conservă pe suprafața lor urme de ocru,
care au putut fi observate cu microscopul cu fibră optică (fig. 49/12-14; 51/2-3, 8).
Alegerea de către comunitatea gravetiană din peştera Gura Cheii a dinţilor din cele două
specii – vulpe şi cerb – nu este deloc lipsită de semnificaţie, dacă avem în vedere că A. Leroi-
Gourhan (1964 a), după cercetarea a 300 de dinţi perforaţi, din diverse situri din Paleoliticul
superior (Spania, Franţa, Germania, Cehia, fosta U.R.S.S.) a precizat că pe primele locuri între
speciile preferate sunt caninii de vulpe cu 31 % și caninii de cerb cu 25 %. De asemenea, în mod
general, pentru cultura gravetiană se menționează aceeași succesiune (J.-P. Mohen, Y. Taborin,
1998). Referitor la semnificația simbolică a caninilor de cerb s-au făcut considerții interesante
”Leur aspect en boule luisante et leur profil en larme appartient à la famille des signes convexo-
concaves, formes traditionnelles dans la mythologie paléolithique et encore lourde de sens dans
notre société.” (Y. Taborin, 2004, p. 27-28).

Canin de vulpe. In campania de săpături arheologice din anul 2014, s-a descoperit în
Gravetianul I de la Poiana Cireșului, în secțiunea XI, caroul A5, la 190 cm adâncime, un canin
de vulpe perforat spre vârful rădăcinii (fig. 48/5). Dintele a fost fragmentat atât în partea
proximală, cât și în cea distală. Dimensiunile actuale sunt de 2,2 cm lungime și 0,67 cm lățime
maximă. Perforația pentru suspendare a fost realizată biconic, aproape exclusiv prin rotirea unui
323
vârf ascuțit de silex sau o altă rocă dură. Această acțiune nu a fost precedată de o pregătire
specială a suprafeței destinată perforării. S-au păstrat numai câteva slabe urme de raclaj (fig.
51/9-12). Pe suprafața caninului nu există stigmate care să fi rezultat în urma purtării
îndelungate a podoabei. În schimb, pe conturul perforației, sunt ușor de observat mărturiile de
utilizare prin suspendare a podoabei.
Un al doilea canin de vulpe, fragmentat din vechime, s-a descoperit în Gravetianul I de la
Poiana Cireșului în campania din 2018, în Șanțul 3, la 205 cm adâncime (fig. 48/8). Lungimea
sa actuală este 2,49 cm, lățimea de 6 mm și grosimea de 3,1 mm. Perforația a fost efectuată spre
vârful rădăcini, fiind distrusă aproape în totalitate. Pe una din fețe se păstrează totuși urmele
orificiului.
Canin de lup. În campania din anul 2002, s-a descoperit în secțiunea IV, la adâncimea de
180 cm, un canin de lup perforat aproape de apex în vederea suspendării (fig. 48/4).
Dimensiunile caninului sunt semnificative, de 5,4 cm lungime, 1,5 cm lățime maximă și 1,1 cm
grosime maximă, sugerând că a aparținut unui exemplar matur (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu,
M. Țuțuianu-Cârciumaru, 2012).
Perforația a fost realizată dintr-o singură direcție, la circa 0,3 cm de vârful rădăcinii și la
4,5 cm de partea superioară a caninului (fig. 52). În vederea obținerii perforației, una din
suprafețe a fost supusă unui grataj destul de profund cu o lamă sau așchie, dinspre partea
mezială spre vârful rădăcinii (fig. 52/1, 3, 5). Inciziile au o lățime cuprinsă între 0,34 și 0,08
mm. Gratajul a fost combinat cu abraziunea pe suprafața viitoarei perforații (fig. 52/4).
Dimensiunile inițiale ale perforației s-au modificat din cauza purtării prin suspendare, ele fiind
acum de 5,3 mm lungimea maximă și 3,0 mm lățimea maximă.
Imaginile obținute cu microscopul cu fibră optică ne-a permis să observăm că pe suprafața
caninului există o serie de stigmate care au rezultat în urma prelucrării suprafeței și purtării
acestuia suspendat pe un veșmânt din piele (fig. 52/7-10). Argumentul îl reprezintă asemănările
acestor stigmate cu cele obținute prin experimentări pe diverse materiale (F. d'Errico, 1993,
fig. 4A).
Podoabele realizate din dinții de lup sunt, cu certitudine, mai numeroase decât prezența
resturile faunistice din așezările din Paleoliticul superior. Aceasta presupune că dentiția
transformată în podoabe era obținută mai mult de la animalele moarte natural. Un canin
perforat de lup a fost descoperit la Laugerie-Basse (P. Paillet, 2014).
Canin de cerb. În 2001, în secțiunea III, la adâncimea de 187 cm, s-a descoperit un canin
de cerb fragmentat, care a fost perforat pentru a fi transformat în podoabă. Dimensiunile lui
actuale sunt: lungimea de 2 cm, lățimea maximă de 1,3 cm și grosimea maximă de 0,9 cm
(fig. 48/6). Croșetul, așa cum se știe, este un dinte rezidual specific cerbului. Un astfel de dinte
corespundea întru totul gustului omului în Paleoliticul superior. Pentru că acest exemplar este
distrus în zona perforației, nu se pot face prea multe considerații tehnologice asupra modului
de realizare a acesteia. De altfel, numai una din laturile perforației a rămas neafectată și ne
permite să afirmăm că penetrarea s-a efectuat și din această parte, prin rotația unui utilaj litic
cu vârful ascuțit (fig. 53/1-2), după ce în prealabil s-a acționat prin abraziune asupra zonei
respective (fig. 53/3). Pe suprafața dintelui nu există urme vizibile de purtare.
324
În anul 2014, din secțiunea XI, în caroul B-5, la 189 cm adâncime, s-a recuperat un al
doilea canin de cerb, cu lungimea de 2,4 cm, lățimea maximă de 1,3 cm și grosimea maximă de
0,7 cm. El a fost găsit în preajma unei vetre, care l-a afectat profund, în sensul că este destul de
ars (fig. 48/7; 53/5-8). Perforația destinată suspendării se găsește la rădăcina dintelui. Partea
superioară a perforației lipsește, fiind distrusă din vechime. Din perforație s-a conservat
suficient ca să se observe prelucrarea dinspre ambele fețe. Zona destinată penetrării a fost mai
întâi pregătită prin desprinderii destul de evidente, acest aspect fiind mai vizibil pe una din fețe
(fig. 53/10).
Este foarte interesant că pe ambele fețe ale dintelui există mărturii ale purtării prin
suspendare pe un suport de piele, stigmatele fiind aproape similare cu cele descrise și ilustrate
de pe caninul de lup. Urmele respective sunt mai evidente și ușor de observat pe suprafețele
convexe ale caninului, care veneau în contact direct și permanent cu vestimentația.
II.2.b.2.d - Țibrinu
Aşezarea de la Ţibrinu este situată pe marginea sudică a lacului format prin bararea văii
cu acelaşi nume din preajma localităţii, mai exact la circa 3,5 km spre vest – nord-vest de satul
Țibrinu, com. Mircea Vodă, jud. Constanța.
Cu ocazia unor sondaje efectuate în 1996 de către Alexandru Păunescu pe malul sudic al
lacului Țibrinu (punctul III), sunt descrise două niveluri gravetiene cu resturi de locuire sărace,
cu pete de arsură și cărbuni, ceva oase, mai ales de bizon și puține piese litice. În zona acestor
săpături, este menționată recuperarea de pe plajă a două obiecte de podoabă, constând dintr-un
canin de urs de peșteră perforat în partea apicală a rădăcinii și un pandantiv de os gravat
(Al. Păunescu, 1997). Autorul revine într-un studiu amplu dedicat acestor descoperiri afirmând
cu surprindere că cele două podoabe au fost descoperite nu cu ocazia cercetărilor menționate, ci
de un arheolog amator în anul 1993, deci cu trei ani mai înainte, de pe plaja aflată în preajma
punctului III, unde s-au făcut sondajele respective (Al. Păunescu, 1996-1998). Mai mult, într-
o lucrare din 1999, a aceluiași autor, aflăm că de fapt materialul litic recuperat în timpul
săpăturilor în punctul III, unde s-a vorbit de cele două niveluri gravetiene, constă doar dintr-o
lamă din nivelul I, restul pieselor litice fiind descoperite de același arheolog amator de pe plaja
lacului din apropiere (Al. Păunescu, 1999 a). În aceste condiții, este greu să ne dăm seama care
au fost argumentele autorului pentru identificarea și definirea celor două niveluri gravetiene și,
cu atât mai mult, care au fost rațiunile atribuirii celor două podoabe nivelului I.
Pentru cele două niveluri există și câte o datare C-14: nivelul I – GrN 23.073: 18.350 ±
200 B.P. şi nivelul II (superior) – GrN 23.074: 13.760 ± 170 B.P. (Al. Păunescu, 1998;
1999 a).
Așa cum am menționat, dintre cele două obiecte de podoabă descoperite la Țibrinu, unul
este reprezentat printr-un canin de urs de peșteră perforat spre capătul rădăcinii pentru a fi
suspendat (fig. 48/9). Atribuirea caninului speciei Ursus spelaeus a fost făcută de către
paleontologul C. Rădulescu (Al. Păunescu, 1999 a). Aspectul general al caninului respectiv şi,
mai cu seamă, dimensiunile sale reduse, ne-au determinat să supunem piesa atenţiei
paleontologilor Emanoil Ştiucă şi Marius Robu de la Institutul de Speologie „Emile Racoviţă”
al Academiei Române din Bucureşti. Iată concluziile lor: canin inferior de Ursidae cu rădăcină
incomplet umplută cu dentină – element subadult-adult (lungime rădăcină 54,34 mm, lăţime
325
rădăcină colet 14,20 mm), coroana distrusă până la canal posibil din timpul vieţii animalului,
sau cu puţin timp înaintea morţii sale (lipsă striuri uzură). După formă, dimensiune, grad de
uzură şi umplere cu dentină la rădăcină specimenul aparţine unui canin inferior dreapta de
femelă de Ursus arctos (M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, E.-C. Nițu,
2010).
Din păcate, pandantivul din canin de urs a suferit o intervenţie de „conservare” total
neadecvată, fiind consolidat probabil iniţial cu lac de parchet, iar pentru că acesta nu ar fi fost
suficient, s-a procedat şi la o scufundare a sa într-o soluţie concentrată de aracet, ceea ce a făcut
imposibil un studiu tehnologic relevant asupra acestuia.
Un canin perforat de urs este menționat în așezarea de la Laugerie-Basse (P. Paillet,
2014).
II.2.b.3 - Pandantive și mărgele din piatră
II.2.b.3.a – Mitoc-Malu Galben

Așezarea paleolitică de la Mitoc-Malul Galben este situată pe teritoriul comunei Mitoc,
jud. Botoșani, pe terasa mijlocie de pe dreapta Prutului, la confluența cu pârâul Ghireni.
Cercetarea arheologică a acestei așezări este legată de numele arheologului Vasile Chirica, care
a publicat, împreună cu colaboratorii săi, mai ales din străinătate, mai multe studii, inclusiv două
monografii ale acestui sit (V. Chirica, 2001; M. Otte, V. Chirica, P. Haesaerts, 2007).
Cu ocazia săpăturilor din campania arheologică din anul 1981, a fost descoperită amuleta-
pandantiv (așa cum o numește autorul) în atelierul complexului nr. 27, în suprafața carourilor
B 3-5, care consta din două vetre și un atelier litic, la 7,10 m adâncime, în nivelul Gravetian
inferior (V. Chirica, 1982). Utilizarea denumirii de amuletă de către Vasile Chirica nu știm cât
este de justificată, dacă avem în vedere că amuleta are funcția de a proteja individul care o poartă
de anumite pericole, cum ar fi anumite boli, chiar de moarte etc. După cum noțiunea de
talisman presupune rolul său de a atrage prosperitatea. În multe societăți tradiționale, este
adevărat că podoaba are statut de obiect sacru, care simbolizează legătura cu ancestralii și conferă
identitate și continuitate comunității (M. Vanhaeren, 2010). Din păcate, autorul descoperirii
de la Mitoc-Malul Galben, după cunoștințele noastre, nu a explicat niciodată care au fost
argumentele, în sensul celor menționate mai sus, pentru a conferi atributul de amuletă acestei
podoabe. De aceea noi preferăm să considerăm că la Mitoc-Malul Galben s-a descoperit de fapt
un pandantiv, primul pandantiv de piatră din Paleoliticul din România. În descrierea lui Vasile
Chirica (1982), pandantivul a fost realizat pe o ”așchie mijlocie de cortex” cu dimensiunile de
3,4 x 3,4 x 0,8 cm, având formă relativ ovală, ușor concavă la bază, adică partea opusă perforației
(p. 229). Pentru complexitatea inciziilor de pe cele două fețe ale pandantivului, s-a emis ipoteza
reprezentării unui cervideu pe o față și a unui bovideu pe cealaltă. Cum este nevoie de multă
imaginație pentru a fi de acord cu o astfel de interpretare, preferăm să considerăm mult mai
rezonabilă ipoteza lansată de C. Beldiman (2004 c), care ajunge la concluzia că cele două
suprafețe din cortex au fost în prealabil preparate prin raclaj și numai după aceea a fost realizat
decorul alcătuit din linii gravate, drepte și curbe, dispuse radial, cu profil în V sau U asimetric.
Perforația biconică a fost realizată prin rotație alternativă. Circumferința pandantivului este
326
decorată cu 23 encoches paralele între ele şi dispuse perpendicular pe axa suportului, repartizate
câte 7 pe cele două laturi convexe și 9 pe latura concavă (fig. 54/1-2).
În publicația inițială, destinată descoperirii pandantivului de la Mitoc-Malul Galben, a
fost oferită vârsta de 20.495 ± 850 B.P. (GX 8503), afirmându-se că reprezintă datarea
materialului dintr-o vatră situată la adâncimea de 7 m. Nu se precizează dacă este vorba despre
una din cele două vetre care au fost amintite că ar face parte din complexul 27, situat la 7,10 m
(V. Chirica, 1982). Ulterior, V. Chirica (1989) revine și menționează că ”amuleta pandantiv”
din complexul 27 de la 7,10 m adâncime cu ateliere și două vetre, prin datarea unor cărbuni de
lemn dintr-una din vetre, are vârsta de 26.700 ± 1.040 B.P. (GX - 9.418). Cum această datare
face parte din seria de date specifice nivelului gravetian II de la Mitoc-Malul Galben,
considerăm util să indicăm și celelalte datări C-14, pentru o mai bună exactitate a vârstei
stratului din care a fost recuperat acest pandantiv (tab. 6) (V. Chirica, 1989). Confirmarea
apartenenței acestui pandantiv nivelului Gravetian II este reiterată și în studiile ulterioare
(V. Chirica, P. Noiret, 2007). În mod surprinzător, doi ani mai târziu, P. Noiret (2009) atribuie
datarea de 26.700 ± 1.040 B.P. (GX - 9.418) nivelului Gravetian I, 7a, care se asociază cu o
datare de 25.840 ± 90 (GrN – 15.808). Toate aceste ambiguități au darul să genereze anumite
semne de întrebare privind adevărata vârstă a acestui pandantiv de la Mitoc-Malul Galben.
Laboratorul Vârsta B.P. Caroul,

adâncimea în m
GrN-14037 26.910 ± 450 H-7, 8,75
GrN-14035 26.750 ± 600 G-5, 6,80
GX-9418 26.700 ± 1.040 B-5, 7,10
GrN-15451 26.530 ± 400 H-3, 9,45
GrN-15449 26100 ± 800 J-5, 6,80
GrN-15456 25930 ± 450 A-7, 10,10
GrN-15808 25.840 ± 90 J-7, 7,00
GrN-15450 25.610 ± 220 G-4, 7,00
GrN-14913 25.330 ± 420 C-4, 8,15
GrN-14036 25140 ± 210 G-4, 7,00
Tab. 6 - Datări C-14 pentru nivelul Gravetian II de la Mitoc-Malul Galben unde a fost găsit
pandantivul gravat din cortex (după V. Chirica, 1989)
II.2.b.3.b - Peștera Cioarei-Boroșteni

Pandantivul gravat din gresie marnoasă puternic silicifiată. Așa cum am menționat, în
nivelul gravetian din peștera Cioarei-Boroșteni, prin săpăturile din anul 1995 în secțiunea XVII,
la 75 cm adâncime, alături de incisivul perforat de urs de peșteră, a fost descoperit un pandantiv
gravat din gresie marnoasă puternic silicifiată, în stratul O specific nivelului Gravetian, datat
între 23.570 ± 230 B.P. (GrN 15.050) și 25.900 ± 120 B.P.(GrN 15.051). Dimensiunile sale
sunt următoarele: de 5,3 cm lungime, 1,9 cm lățime maximă, 0,7 cm grosime maximă, 0,25 cm
327
grosime la extremitatea dinspre capătul perforat, 0,5 cm diametrul orificiului de suspendare.

Forma sa este relativ triunghiulară, cu laturile de 5,25 cm, 4,95 cm și 1,5 cm (fig. 54/5-6).
Latura cea mai lungă, convergentă spre partea distală (fig. 55/1, 3-4), este decorată cu
cinci incizii înclinate, care se dezvoltă pe ambele fețe și formează un ungi îndreptat cu vârful
spre partea distală, sugerând gravura în chevron. La partea proximală există patru incizii
transversale vizibile și una ceva mai puțin profundă, plasate pe muchie (fig. 55/4). Pe cea de a
doua latură lungă, mai groasă în partea distală, există opt incizii transversale bine conservate, o
alta mai greu perceptibilă și una foarte slab trasată (fig, 55/2). În sfârșit, latura cea mai mică a
triunghiului, de deasupra orificiului, este prevăzută cu două incizii (fig. 55/5).
Pe fața superioară, în partea mijlocie și mai ales la partea proximală, pentru diminuarea
grosimii suportului în vederea efectuării perforației, există stigmate care dovedesc intervenția
prin abraziune asupra suprafeței. Perforația destinată funcției de suspendare a pandantivului
este dispusă la 0,85 cm sub latura mică și a fost efectuată cu un utilaj litic acționat mai mult din
partea superioară (fig. 55/1, 6-7). Pe partea inferioară, s-a făcut mai mult regularizarea
perforației (fig. 55/3, 8-9). Aspectul general al perforației este unidirecțional. Pandantivul
păstrează urme de ocru pe întreaga suprafață, fiind mai evidente în neregularitățile rocii și în
părțile incizate (M. Cârciumaru, R. Dobrescu, 1997; M. Cârciumaru, M. Otte, R. Dobrescu,
1996).
Pandantiv circular conic din gresie puternic silicifiată. Săpăturile arheologice din anul 1996
din peștera Cioarei în secțiunea XVII aveau să ducă la descoperirea, în stratul dintre 70 și 82
cm, a unui obiect destul de curios, de formă alungită și ușor conică, fiind decorat cu incizii
circulare (fig. 54/3-4). Lungimea este de 3 cm, grosimea maximă de 0,7 cm și grosimea minimă
de 0,45 cm. La partea proximală, la 0,7 cm de capăt, a fost realizată incizia cea mai evidentă,
care se desfășoară pe întreaga circumferință, iar la capătul opus apar alte două gravuri circulare
cu mai puțină continuitate a inciziilor, situate la 13 mm și respectiv 7 mm de capătul mai subțire
al suportului (M. Cârciumaru, R. Dobrescu, 1997). Punctele care apar pe suprafața rocii
considerăm că sunt naturale, specifice structurii materialului. Incizia din partea proximală, cu
grosimea cea mai mare, este singura care are continuitate pe întreagul contur, este mult mai
profundă decât celelalte, ceea ce ne face să presupunem că nu avea neapărat un rol estetic, ci
mai degrabă unul funcțional, de suspendare. Modalitatea de suspendare nu este fără precedent
și îi conferă obiectului statutul de pandantiv. La toate acestea se adaugă și forma sa generală,
care poate sugera un falus. Din punct de vedere stilistic, prin forma și modul în care este decorat,
seamănă cu un obiect de fildeș descoperit într-un nivel cultural mult mai recent în așezarea de
la Gontzi din Ukraina, considerat că a avut funcția de ac (Z. Abramova, 1995), sau poate mai
corect de poinçon.
Mărgele din stalactite. O primă mărgea din stalactite de tip macaroană (fig. 54/11-13) a
fost recuperată cu ocazia studiului faunei fosile din secțiunea XVII, săpată în anul 1995.
Mărgeaua de stalactite era lipită de un os de mamifer descoperit la adâncimea de 100-105 cm.
Dimensiunile mărgelei sunt de 2,0 cm lungime, 0,9 cm grosime, iar orificiul are diametrul
maxim de 3,9 mm și minim de 3,5 mm. Grosimea pereților variază între 2,1 și 3,0 mm. Forma
sa generală este tubulară, nu a suferit alte intervenții de fasonare, cu excepția retezării sale la o
328
dimensiune care să-i confere funcția respectivă. La cele două capete, pereții sunt rotunjiți,
probabil în urma utilizării. Din păcate structura materialului nu a păstrat suficiente stigmate în
acest sens. Cum în secțiunea XVII, pe o suprafață restrânsă, s-au descoperit trei piese de
podoabă, constând din pandantivul gravat de gresie marnoasă puternic silicifiată, caninul și
falanga de urs de peșteră perforate, care au făcut parte probabil dintr-un unic colier, s-ar putea
vorbi ipotetic de o eventuală legătură a mărgelei din stalactită cu cele trei piese menționate.
A doua mărgea din stalactită de tip macaroană a fost descoperită în secțiunea XIX, care a
fost săpată în anul 1996, într-o zonă relativ adăpostită și destul de izolată a peșterii, unde, de
altfel, au apărut, după cum am văzut, și alte obiecte de podoabă, precum pandantivul circular
din gresie și, după cum vom constata în continuare o mărgea de os. Ea este oricum ceva mai
voluminoasă și aspect mai grosier decât cealaltă mărgea de stalactită (fig. 54/14-16). Lungimea
este de 2,29 cm, grosimea între 1,95 și 1,68 cm, iar diametrul orificiului variază destul de mult
între 5,5 și 2,5 mm. Grosimea pereților este cuprinsă între 5,6 și 2,3 mm

Pandantiv gravat din siltit. Prin săpăturile arheologice din 2013 de la Poiana Cireșului-
Piatra Neamț în secțiunea X, caroul A-1, la 190 cm adâncime, s-a descoperit în nivelul
Gravetian I un pandantiv din piatră gravat în stil geometric pe ambele fețe și cu encoches pe
circumferință (fig. 54/7-8). Dimensiunile pandantivului sunt următoarele: lungimea = 3,4 cm,
lățimea = 1,9 cm, grosimea = 4,5 mm. Pandantivul a fost realizat din siltit, o rocă cu o ușoară
tentă verzuie. Intensitatea culorii se accentuează în măsura în care roca este umezită. Această
proprietate probabil că nu a scăpat nici vânătorilor gravetieni care au purtat acest pandantiv
(M. Cârciumaru, E.-C. Niţu, O. Cîrstina, N. Goutas, 2016).
Forma pandantivului este ovală, profilul convex-ușor concav, răspunzând din acest punct
de vedere unei bune plasări la una dintre extremități a unei perforații care să răspundă necesității
echilibrării prin suspendare verticală. Perforația este biconică, fiind obținută probabil acționând
cu un utilaj litic cu un vârf ascuțit. Dimensiunile actuale ale orificiului, în condițiile în care este
evidentă uzarea lui prin suspendare, sunt de 2,2 mm lungimea maximă și 1,4 mm lățimea
maximă. Urmele de suspendare sunt vizibile și cu ochiul liber, în sensul că s-a produs o alungire
a orificiului care, cel mai probabil, avea inițial o formă mai mult sau mai puțin circulară.
Cu ajutorul microscopului digital cu fibră optică s-a obținut o imagine revelatoare, care
confirmă uzarea și lustruirea părții superioare a orificiului (fig. 56/1-2; 9-10).
Un element particular de decor al acestui pandantiv îl reprezintă cele două incizii din
apropierea orificiului. Cea de pe fața superioară (fig. 56/1) este puțin deplasată spre stânga, iar
cea de pe fața inferioară (fig. 56/9) este pe direcția mijlocului perforației. Nu este exclus ca ele
să fi fost trasate pentru a marca poziția viitorului orificiu, care urma să fie realizat dinspre ambele
fețe ale pandantivului.
Pandantivul de la Poiana Cireșului a fost decorat cu teme schematice și abstracte. Nu este
exclus ca utilizarea motivelor geometrice să fi fost sugerată în acest caz de însăși forma relativ
regulată și ovală a pandantivului, care îndemna la gravarea sa cu incizii liniare regulate în registre
de sine stătătoare, cu o anumită logică, în perspectiva unui echilibru vizual (Y. Taborin, 2004).
329
Cea mai mare parte din circumferința pandantivului este marcată de 23 de incizii paralele,
dispuse într-o proporție covârșitoare la circa 3 mm distanță și numai câteva, situate în partea
superiară a laturii din dreapta, la distanțe în jur de 2 mm. Ele erau destinate să confere
pandantivului un aspect particular, cu atât mai mult cu cât inciziile au fost vopsite cu ocru, fapt
vizibil și cu ochiul liber, dar mai ales cu ajutorul unui microscop digital (fig. 56/3-8; 11-16).
De altfel, urme vagi de vopsea au putut fi observate și pe cele două suprafețe ale pandantivului,
dar care, din cauza condițiilor de zacere în depozit, probabil nu s-au conservat la fel de bine ca
în cazul inciziilor de pe circumferință. În aceste condiții, este dificil să spunem dacă pandantivul
a fost în întregime vopsit sau numai pe inciziile de pe circumferință.
Unul din atributele care particularizează pandantivul de la Poiana Cireșului este gravarea
celor două fețe ale sale, aspect destul de rar întîlnit pentru pandantivele gravetiene din Europa,
mai ales pentru cele decorate cu motive geometrice (M. Cârciumaru, E.-C. Niţu, O. Cîrstina,
N. Goutas, 2016). Gravurile de pe fața superioară constau din patru rânduri de linii incizate,
relativ paralele, realizate destul de nesigur, chiar prin combinarea a două sau trei incizii pentru
a obține poate o mai mare profunzime și, poate, de ce nu, o valoare estetică superioară. Aceste
trăsături sunt mai evidente pe cele două rânduri din partea distală, ele atenuându-se spre partea
proximală a orificiului destinat suspendării (fig. 56/1). Reversul este ornamentat cu două incizii
relativ paralele, destul de ferm trasate, fără ezitări. Incizia din partea distală este puțin neregulată
în ceea ce privește lățimea, în raport cu cea proximală (fig. 56/9). Diferența de realizare tehnică
a decorației pe cele două fețe ale pandantivului s-ar putea să nu fie întâmplătoare. Dublarea sau
triplarea inciziilor în rânduri de sine stătătoare de pe fața superioară subliniază intenția
artizanului gravetian de a conferii suprafeței respective o mai mare încărcătură estetică.
În ceea ce privește fasonarea suportului prin raclaj sau polisaj, datorită structurii rocii, nu
s-au conservat niciun fel de stigmate, cu toate că s-au făcut observații cu un microscop digital
performant, cu mărire de până la 200 de ori și cu o capacitate de a penetra în structura
materialului.
Utilizarea acestui pandantiv prin suspendare este certă. Mărturie în acest sens este nu
numai orificiul destul de alungit (fig. 56/1-2; 9-10), ci și partea distală a feței inferioare a
pandantivului, puternic lustruită datorită contactului cu corpul celui care l-a purtat sau cu
veșmintele acestuia (fig. 56/9). Conservarea stigmatelor, cu predilecție în această parte, a fost
favorizată de forma ușor curbată a suprafeței reversului pandantivului.
Analogii cu pandantivul de la Poiana Cireșului, care să respecte două din trăsăturile
importante ale acestuia, adică suportul dintr-un material litic și decorarea circumferinței cu
incizii, se regăsesc într-o serie de așezări din spațiul eurasiatic. Marcarea circumferinței
suportului o considerăm destul de semnificativă pentru invocarea unor eventuale analogii, ea
fiind făcută pe anumite pandantive poate ca un tabu. Acest mod de decorare se dorea probabil
să confere podoabei un plus de originalitate, iar încărcătura simbolică căpăta nuanțe
suplimentare și implica complexitatea raporturilor sociale (Y. Taborin, 1987). Dintr-un anumit
punct de vedere, modalitatea de decorare marca universul mental al anumitor grupuri paleolitice
și o moștenire probabil din Aurignacian. Există câteva exemple interesante de pandantive
aurignaciene cu circumferința marcată de incizii, cum ar fi un pandantiv din șist, care prin forma
sa ar sugera un cap de cal, din Aurignacianul tipic din peștera Isturitz (M. Lorblanchet, 1999)
și un galet perforat cu adevărate encoches pe contur, din micașist, din stratul Aurignacian II din
330
sala de sud a peșterii de la Isturitz (D. Sacchi, 1987). De altfel, se pare că și perigordienii de la
Isturitz apreciau pandantivele din galeți de formă în general ovală și plată, cu o latură convexă
opusă uneia concavă, asupra cărora interveneau cu o perforație necesară suspendării, chiar dacă
uneori duritatea rocii era un impediment. Y. Taborin (2004) subliniază că pandantivele din
piatră din Perigordianul vest-european, în general de formă rotunjită și cu perforația la una din
extremități, nu posedă decor aparent. Totuși, în Italia, cercetările arheologice din așezarea de la
Trasimène (Ombria), publicate încă din 1907 de G. Beluci, într-un nivel care ar putea să fie
atribuit gravetianului, se menționează, pe lângă o reprezentare de tip Venus, un pandantiv din
steatită cu encoches pe contur și gravuri liniare pe cele două fețe, (D. Zampeti, F. Alhaique,
2004), destul de asemănător stilistic cu pandantivul de la Poiana Cireșului.
Pentru paleoliticul superior vechi, pandantive din piatră au fost descoperite și în estul
Europei. Spre exemplu, în așezarea Kostienki 17, stratul Spitsynean II a oferit 7 pandantive din
piatră, dintre care doar unul se aseamănă într-o oarecare măsură cu cel de la Poiana Cireșului,
chiar dacă nu este prevăzut cu nicio ornamentație suplimentară, cu excepția orificiului realizat
prin perforații din ambele laturi (A. A. Sinitsyn, 2012). Din Europa Centrală, J. Svoboda (2012)
menționează de la Pavlov VI, alături de alte obiecte decorative, patru galeți plați perforați de
dimensiuni mici. Din ilustrația oferită se poate observa că unul dintre ele are câteva incizii care,
dacă nu sunt naturale, par realizate destul de dezordonat.
Relativ aproape de Poiana Cireșului este amuleta-pandantiv descoperită la Cosăuți în
Republica Moldova. Amuleta-pandantiv de la Cosăuți a fost descoperită în nivelul gravetian II,
datat între 19.020 ± 925 (SOAN 2462) și 15.520 ± 800 (LE 3305) B.P. Ea a fost realizată
dintr-o piatră în formă de disc, cu secțiunea ovală, care măsoară 5 x 4 x 0,9 cm. Piesa a fost
spartă în patru fragmente înainte de a fi descoperită și este prevăzută cu un orificiu pentru a fi
suspendată. Decorația constă din circa 60 de incizii pe întreaga circumferință, nouă aliniamente
de punctuații profunde pe una din suprafețe și urme de ocru (I. Borziac, 1991; I. Borziac,
V. Chirica, N. A. Chetraru, 1996; I. Borziac, M. Otte, P. Noiret, 1998; P. Noiret, 2009).
Evident, fiind vorba despre decorații schematice, analogiile pot fi extinse pe paliere
cronologice ample, însă importanța pandantivului descoperit la Poiana Cireșului este dată de
unicitatea lui în contextul gravetianului superior este-european (M. Cârciumaru, E.-C. Niţu,
O. Cîrstina, N. Goutas, 2016). Pandantive de felul celui de la Poiana Cireșului se pare că se
regăsesc mai mult înspre Europa de est și chiar în partea asiatică a Rusiei. Analogii la un nivel
cronologic similar sau apropiat stratului Gravetian I de la Poiana Cireșului, se pot face cu
următoarele așezări din Europa de est. Prin cercetările din așezarea de la Sungir, în nivelul
atribuit celei mai recente faze a culturii Kostienki-Streletzkaja, plasată de datările absolute între
25.500 ± 200 (GrN 5425) și 21.800 ± 1.000 (GrN 326a) B.P., s-au recuperat opt galeți plați
din șist argilos de formă neregulat alungită sau rotundă, prevăzuți cu perforații la una din
extremități (Z. A. Abramova, 1995). Niciunul dintre aceștia, în afară de orificiul destinat
suspendării, nu conțineau alte intervenții umane care să fie materializate prin ornamentații
suplimentare. Un galet ovalar, cu un orificiu plasat asimetric, din marnă calcaroasă, a fost
descoperit într-un strat atribuit culturii Kostienki-Avdeevo din așezarea Kostenki 13.
Din așezarea Kostenki 8 este ilustrat un suport de fildeș care seamănă foarte mult cu pandantivul
de la Poiana Cireșului prin forma generală, inciziile de pe contur și într-o oarecare măsură cu
decorul de pe una din fețe (A. E. Dudin, I. V. Kotliarova, 2014). De asemenea, celebra așezare
331
Kostienki I nu a livrat, din categoria pandantivelor de piatră, decât câteva exemplare destul de
masive, cu aspect nu foarte atrăgător, din marnă calcaroasă (Z. A. Abramova, 1995). Mult mai
apropiat prin aspectul și dimensiunile galetului este pandantivul de la Kokorevo II (Z. A.
Abramova, 1995), dar din păcate dintr-un strat de cultură mult mai recent decât cel de la Poiana
Cireșului. Peștera Ust'-Kanskaya din Munții Altai a livrat două pandantive de os cu incizii pe
circumferință, iar unul din ele chiar cu incizii pe cele două fețe (S. I. Rudenko, 1960,
Z. Abramova, 1995).
Un alt exemplu asemănător, este unul dintre cele două pandantive din piatră descoperite
în peștera Dzudzuana din Caucaz (Georgia), în partea superioară a unității stratigrafice C,
datată între 19.920 ± 300 (23.410–24.285 cal.) și 25.300 ± 570 (29.574–30.943 cal.) (Bar-Yosef
O. et all., 2011). Dimensiunile și forma galetului, extrem de asemănătoare cu cel de la Poiana
Cireșului, sunt secondate de același tip de incizii plasate pe circumferințele pandantivelor.
La toate acestea se adaugă succesiunea stratigrafică și culturală destul de asemănătoare dintre
cele două situri, chiar dacă geografic par destul de îndepărtate. Dacă ne referim doar la tipul de
decor, se pare că inciziile periferice regulate sunt o caracteristică particulară și frecventă a
obiectelor decorate descoperite în siturile din Siberia, regiunea Irkutsk: Oshurkovo, Malta,
Buret, Afontova Gora II, Afontova Gora III, Itkutskii gospital etc. De altfel, pandantivul din
os de la Oshurkovo este destul de similar stilistic cu cel de la Poiana Cireșului (R. Bednarik,
2003). Tot în Siberia, sunt descrise pandantive din piatră ornamentate în nivelul II din situl
Khotyc, realizate din roci moi, precum și un pandantiv cu incizii periferice și perforație biconică
din situl Prerelencheskyi-punkt 1. Acest tip de decoruri schematice au fost descoperite în cele
două situri doar în niveluri încadrate între 25.000 și 30.000 ani B.P. (L. Lbova, 2010; 2012).
Interesantă ni se pare intensificarea culorii în contact cu apa pentru pandantivele de la Khotyc,
fenomen observat și în cazul pandantivului de la Poiana Cireșului.
În concluzie, există câteva elemente care apropie pandantivul de la Poiana Cireșului de
Europa de est și nord-estul Asiei, cum ar fi suportul litic din roci relativ moi, cu capacitatea de
scimbare a culorii în funcție de intesitatea umectării, gravarea cu motive geometrice pe ambele
fețe, inciziile de pe circumferință, vopsirea cu ocru roșu a suporturilor, nivelul cronologic
apropiat al descoperirilor etc.
Mărgea din marnă calcaroasă. Campania de săpături din anul 2014 de la Poiana Cireșului
avea să consemneze descoperirea primei mărgele din marnă calcaroasă în Paleoliticul din
România (fig. 54/9-10). Ea fost recuperată din secțiunea XI, caroul A-4, de la 188 cm
adâncime, din nivelul Gravetian I. Are următoarele dimensiuni: diametrul maxim 2,1 cm,
diametrul minim 1,8 cm, grosimea maximă 0,6 cm, grosimea minimă 0,2 cm. Conturul său nu
este perfect rotund, ci mai mult oval, după cum rezultă din raportul celor două diametre.
Orificiul este situat aproximativ în mijlocul suprafeței și are circa 0,4 cm diametrul maxim și 0,3
cm diametrul minim. Este biconic, fiind înclinat față de planul mărgelei, ca urmare a încercării
de a corela perforația din cele două direcții. Suprafața mărgelei a fost transformată prin acțiuni
și procese postdepoziționale. Pe cele două suprafețe se mai păstrează porțiuni care au fost
polisate, acestea fiind, de altfel, singurele care conservă încă urme slabe de ocru.
Mărgeaua din marnă calcaroasă de la Poiana Cireșului este o apariție curioasă în contextul
gravetianului din Europa Centrală și de Est. Z. Abramova (1995), cu mici excepții, cum ar fi o
332
mărgea de marnă-calcaroasă (1,5/1,2 cm) de la Kostenki 11 (GIN 2.531: 21.800 ± 200 B.P.),
consideră că mărgelele de piatră se concentrează în special în Siberia. Așa de exemplu, la
Sabanika (23.000 - 22.000 B.P.) s-au recuperat mărgele de culoare albastru-cenușiu din
agalmatolit (o rocă metamorfică puțin dură), bogat șlefuite, cu o perforație centrală și
următoarele dimensiuni: diametrul între 0,8-1,0 cm; grosimea 0,3-0,15 cm. La Afontova Gora
II (GIN 117: 20.900 ± 300 B.P.) au fost descrise mai multe mărgele plate din steatită (denumite
rondele), cu perforații de dimensiuni diferite, dispuse asimetric. Mărgele obținute prin
perforarea unor galeți s-au descoperit, de asemenea, la Cosăuți. În siturile mai tinere, sunt mai
multe mențiuni. La Kokorevo I (IGAN 105: 15.200 ± 200 B.P. - LE 526: 12.940 ± 270 B.P)
s-au descoperit patru mărgele circulare din serpentinit de culoare cenușiu-verzui, cu o perforație
centrală realizată dintr-o singură parte, diametrul 0,8-07 cm și grosimea de circa 0,2 cm, iar la
Novosselovo (GIN 403: 11.600 ± 500 B.P) s-a găsit o mărgea asemănătoare, de culoare verde,
doar că avea un diametru mai mare (1 cm diametrul și 0,15 cm grosime) (M. Cârciumaru,
E.-C. Nițu, N. Goutas, M. Otte, O. Cîrstina, T. Sava, M. Straticiuc, M. M. Manea, F. I.
Lupu, M. Leu, A. Nicolae, T. Neagu, 2018). Mărgele din steatită au fost menționate și în
Arenianul din peștera Rainaude (Italia) (G. Onoratini et al., 2016).
II.2.b.4 -Pandantive și mărgele din os și corn

În anul 1993, s-a descoperit în așezarea de la Mitoc-Malul Galben, în stratul Gravetian
IV, în caroul 04b, la 4,83 m adâncime, un pandantiv dintr-un fragment de diafiză de ierbivor
de talie mare, conservat aproape în întregime, având lipsă doar o mică parte în zona perforației
care s-a pierdut în timpul săpăturilor (fig. 57/1-2). Pandantivul a beneficiat de un atent studiu
tehnologic din partea lui C. Beldiman și de imagini revelatoare asupra stigmatelor conservate
pe suprafața sa (M. Otte, V. Chirica, C. Beldiman, 1995). Este vorba de un pandantiv drept,
prevăzut cu o unică perforație, pentru a fi suspendat, dispusă la una din extremități. Suportul
are un contur relativ trapezoidal, cu laturile ușor curbate și cele două fețe slab curbate
convergent. Dimensiunile pandantivului sunt următoarele: lungimea 4,5 cm, lățimea maximă
1,9 cm, lățimea minimă 1,5 cm grosimea maximă 0,8 cm, grosimea minimă 0,2 cm, diametrul
exterior al perforației 0,1-0,8 cm și diametrul interior al perforației 0,5-0,4 cm. Pe fața
superioară s-au observat serii de striuri fine și uneori mai evidente, în general paralele, oblice
sau transversale ca urmare a acțiunilor de fasonaj a piesei. Perforația este biconică, situată
oarecum excentric spre dreapta feței superioare. Din punct de vedere tehnic, cele două planuri
longitudinale ale suportului au fost obținute prin fracturaea osului, probabil prin percuție directă
lansată, iar cele două extremități au fost fracturate prin flexiune sau tăiere (sciage), după care
suprafețele au fost fasonate prin raclaj multidirecțional. Vârsta Gravetianului IV de la Mitoc-
Malul Galben, în care a fost găsit izolat pandantivul de os, beneficiază de mai multe datări
C-14, care sunt cuprinse între 20.945 ± 850 B.P. (GX-8503) și 19.910 ± 990 B.P. (GX-8724)
(V. Chirica, 1989).
II.2.b.4.b - Peștera Cioarei – Boroșteni

Mărgea din os. Este o mărgea de mici dimensiuni dintr-un os puternic fosilizat, cu profil
drept și secțiune rectangulară și formă generală de ”picătură” (fig. 57/7-8). Suportul de os a fost
333
fasonat prin raclaj și polisaj. Orificiul este unidirecțional și conservă stigmatele procesului de
rotație ale utilajului litic. Dimensiunile acestei mărgele sunt modeste: 12 mm lungime, 7,7 mm
lățime și 3 mm grosime.
Falangă de urs de peșteră perforată. Dimensiunile falangei sunt de 2,9 cm lungime, 1,4 cm
lățime la nivelul mediu, 1,9 cm lățime maximă, 0,9 cm grosime medie, 1,5 cm grosime maximă
(fig. 57/5-6). Perforația, la nivelul celor două fețe, are diametrul în jur de 0,6 cm, fiind realizată
dinspre ambele părți, rezultând un diametru minim de 3,2 mm (M. Cârciumaru, 2000).
Falangele perforate pentru a fi utilizate ca podoabe prin suspendare sunt destul de rare în
Gravetian, poate cu excepția a 13 falange cu decorații geometrice descoperite la Kostenki I
(J. Kozlovski, 1992). În Magdalenianul mijlociu de la Las Caldas din Cantabria este menționată
o falangă de cerb perforată în zona mediană (S. Corchón Rodriguez, 2004)
II.2.b.4.c – Țibrinu
La Țibrinu, com. Mircea Vodă, jud. Constanța, în aceleași condiții stratigrafice neclare,
descrise deja cu ocazia prezentării caninului perforat de urs de peșteră (în subcapitolul II.2.b.2.d
– Țibrinu), s-a descoperit un superb pandantiv din corn de cerb ornamentat în stil geometric
(Al. Păunescu, 1997; 1996-1998; 1998; 1999 a; M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-
Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010). Pandantivul gravat de la Țibrinu a beneficiat de un studiu
tehnologic elaborat din partea lui C. Beldiman și D.-M. Sztancs (2006; 2010).
Despre pandantivul gravat de la Ţibrinu, Al. Păunescu (1996-1998) a afirmat că a fost
realizat dintr-o „aşchie de os perforată la un capăt...care provine de la un animal mare (probabil
ierbivor)” (p. 76), conform determinării paleontologului Costin Rădulescu (Al. Păunescu, 1999
a). Această ipoteză este preluată şi în studiile următoare „Un des objets, entièrement façonné,
est une pendeloque de type long, droite, prise sur éclat diaphysaire d’os long d’un grand
herbivore – probablement Bos sp./Bison priscus” (C. Beldiman, D.-M. Sztancs, 2010, p. 13).
Observaţiile directe asupra pandantivului şi comparaţiile cu materialul de referinţă
efectuate de către arheozologul dr. Adrian Bălăşescu, de la Institutul de arheologie ”Vasile
Pârvan” din București, precum şi cercetările noastre experimentale făcute prin comparaţie cu
coarne de cervidee, au demonstrat că pandantivul de la Ţibrinu a fost realizat, de fapt, dintr-un
corn de cervideu (M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010).
Acest nou punct de vedere este extrem de interesant, după cum vom vedea atunci când va fi
discutat aspectul general al suprafeţei superioare a pandantivului gravat (fig. 57/3-4).
Suportul a fost realizat prin debitaj cu percuție lansată, urmat de fasonarea suprafeței
superiare prin polisaj în vederea atenuării asperităţilor specifice structurii externe a cornului de
cervideu. Se pare că acest proces s-a realizat cu o rocă bogată în oxizi de fier, dar suficient de
eficace pentru a obţine şi lustruirea suprafeţei respective, cel mai probabil un hematit. Mărturiile
existenţei ocrului pe suprafaţa gravată a pandantivului se conservă încă în mod evident în câteva
zone. Ele pot fi remarcate cu uşurinţă şi cu ochiul liber, dar studiate cu ajutorul microscopului
digital sunt extrem de revelatoare (fig. 58/A; 1-9). De altfel, cercetarea realizată cu acest
microscop cu înaltă rezoluţie ne-a oferit surpriza să constatăm că acţiunea de polisaj cu o rocă
de tipul hematitului a avut ca rezultat imprimarea ocrului în structura generală a suprafeţei
superioare a cornului. Aveam să remarcăm că acest aspect este observabil chiar pe o fotografie
334
realizată cu un aparat performant (fig. 58/B). În acest context, se impune evidenţierea rolului
colorantilor, cu precădere a ocrului şi, în acest caz, chiar a hematitului, în realizarea obiectelor
de artă şi de podoabă.
Dincolo de valoarea simbolică, cea mai des invocată, pot fi admise şi alte ipoteze. Printre
utilizările cele mai neobişnuite ale hematitului şi uneori a ocrului semnalăm întrebuinţarea lor
ca materie primă în fabricarea obiectelor de artă (M.-H. Moncel et al., 2009). O altă variantă
care devine din ce în ce mai evidentă este relaţia dintre materiile colorante şi activităţile de
polisaj. Reprezentative sunt cele două blocuri colorante, perforate, provenite din peştera Enlène
şi de la Fourneau-du-Diable, care prezintă urme de utilizare. Ipoteza cea mai intens vehiculată
este aceea că ele au servit la polisarea obiectele din os şi corn de tipul vârfurilor de săgeată sau a
baghetelor. Teoria este susţinută şi de urmele de utilizare observate pe diferite piese depozitate
la muzeul Les Eyzies (C. San Juan, 1990).
Pornind de la premisele enunţate mai sus, folosirea hematitului ca abraziv în acţiunea de
finisare şi-ar putea găsi argumente şi în cazul pandantivului de la Ţibrinu, fapt ce ar demonstra
atât aspectul lustruit al suprafeţei exterioare a cornului de cervideu şi prezenţa colorantului pe
suprafaţa piesei.
Amplasarea perforaţiei în corelaţie cu forma generală a suportului, cu zonele acoperite cu
incizii particulare, ne îndeamnă să acceptăm ipotetic că întregul ansamblu al pandantivului
gravat de la Ţibrinu sugerează un peşte (fig. 59/1).
Noi considerăm că realizarea pandantivului de la Ţibrinu a debutat cu perforarea
orificiului destinat suspendării, care precede delimitarea celor trei registre prin inciziile
longitudinale.
Există cazuri, în special în randul pieselor de formă alungită, cu perforaţie efectuată în
vederea suspendării, ornate cu un decor schematic sau abstract, în care perforaţia îşi depăşeşte
funcţia “utilitară” şi chiar capătă valoarea de simbol (Y. Taborin, 1990, p. 34). Exemple în acest
sens pot fi o gravură cu contur decupat reprezentând un pește din peștera Gourdan (E. Piette,
1907, pl. X), capul de cal cu contur decupat din peștera Mas-d’Azil și o coadă de pește din
peștera Gourdan (M.-H. Thiault, J.-B. Roy, 1996). La rândul său, I. M. Barandiaran (1973)
menţionează reprezentările de peşte pe mai multe suporturi, ca de exemplu pe o plachetă de os
decupată din Magdalenianul de la El Pendo (P. Arias Cabal, R. Ontañón Peredo, 2004). Mai
pot fi invocate și alte exemple, cum ar fi peștii schematici hașurați cu motive ovale de pe o coastă
de la Altamira, de pe un os de la El Valle, de pe o baghetă de corn de cervideu de la Hornos de
la Peña sau de pe un fragment de os de la Ermittia (M.-H. Thiault, J.-B. Roy, 1996).
Un alt aspect, care trebuie precizat de la început, pentru a înţelege ulterior succesiunea
gesturilor pentru realizarea decorului de pe partea superioară a suportului, se referă la faptul că
fiecare din cele trei registre longitudinale a implicat pentru relizarea lor manevrarea suportului
din două direcţii (fig. 59/2-3). Pentru această opţiune, ne bazăm pe faptul că de-a lungul
fiecăruia din cele trei registre longitudinale se înregistrează o lipsă de continuitate în partea
mediană a acestora, ceea ce ar pleda în favoarea supoziţiei că inciziile în zig-zag au fost
realizate în doi timpi: pentru fiecare din jumătăţi prin prinderea în mână a capătului opus
(fig. 59/4).
Plecând de la această supoziţie, noi propunem în fig. 60 succesiunea gesturilor în cadrul
lanţului operatoriu care a stat la baza desăvârşirii pandantivului gravat de la Ţibrinu
335
(M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010). Aşa cum am

menţionat, orificiul pentru suspendare a fost creat de la început (fig. 60/1). În faza următoare
s-a delimitat primul registru printr-o incizie longitudinală (fig. 60/2), care a premers inciziile
în zig-zag. Fiecare zig-zag a fost probabil realizat în doi timpi: o primă fază de gravare a linilor
paralele înclinate într-un sens şi o a doua fază când s-au incizat cele cu înclinare inversă şi care
finalizau de fapt zig-zagurile (fig. 60/3).
După realizarea primului registru (fig. 60/4), considerăm că a fost delimitat mai întâi cel
de al doilea registru, prin trasarea celor două incizii longitudinale mediane. Odată fixate limitele
acestui registru, s-au realizat cele trei incizii scurte, longitudinale, de sub orificiul pandantivului,
care au fost urmate de incizarea sub ele a încă trei transversale. Tot în această etapă au fost
incizate, poate ca un fel de replică sau conexiune cu cele situate sub orificiu, cele trei linii gravate
în partea distală a pandantivului. Aceasta presupune că artizanul avea deja conturată mental
semnificaţia simbolică a pandantivului, care urma să sugereze un peşte, iar aceste ultime incizii
erau destinate tocmai să îi marcheze coada (fig. 60/5). Această supoziţie este susţinută şi de
faptul că, prin cele două incizii transversale (realizate cu oarecare stângăcie sau dificultate,
determinată poate de structura suprafeţei suportului), artizanul doreşte să delimiteze acest
registru din partea distală a pandantivului, tocmai în sensul semnificaţiei menţionate.
În continuare, realizează decoraţia în zig-zag în registrul median, prin acelaşi procedeu ca şi în
cazul celui lateral şi, bineînţeles, prin trasarea, mai întâi, a liniilor paralele care compun
ziz-zagurile şi prelucrarea prin schimbarea succesivă a celor două jumătăţi ale suportului (fig.
59/2-3; 60/6-7).
Fixarea limitei registrului lateral, din stânga suportului, se face tot printr-o incizie
longitudinală care, ca şi prima din dreapta, se desfăşoară pe întreaga lungime a pandantivului,
depăşind nivelul orificiului de suspendare. Este încă o confirmare că orificiul a premers toate
celelalte acţiuni. De asemenea, pentru că această incizie longitudinală este singura care
intersectează pe cele transversale din partea distală, este un argument important că ea a fost
efectuată ulterior acestora, precum şi că acest registru, din stânga, a fost ultimul abordat de
artizan.
De altfel, în favoarea acestei ipoteze vine, pe lângă cele deja relevate, spaţiul mult prea
mare care îi rămâne în final la dispoziţie artizanului, ceea ce îl obligă să nu mai respecte până la
capăt exigenţa paralelismului cu incizia longitudinală învecinată şi nici o anumită simetrie care
trebuia să rezulte dacă ar fi putut să fie trasate paralel. Singura soluție care îi rămâne, în această
situaţie neprevăzută, este să ofere zig-zagurilor, din acest ultim registru, dimensiunile
asemănătoare acelora din celelalte două. În timpul incizării zig-zagurilor din acest ultim
registru, el nu uită să definitiveze şi să armonizeze cu încă două incizii, situate sub cele
transversale, aspectul general al pandantivului în vederea conferirii simbolului propus
(fig. 60/8). Desăvârşirea decorului întregului pandantiv este făcută urmând aceleaşi gesturi deja
menţionate în cazul celorlalte zig-zaguri (fig. 60/10).
Perforația destinată suspendării pandantivului a fost realizată biconic prin rotirea
alternativă a unui utilaj litic, ea fiind în parte deformată prin purtare, încât diametrul pe direcție
longitudinală are 4,3 mm, iar diametrul transversal 4,1 mm. Cu ajutorul microscopului cu fibră
optică se pot observa stigmatele rezultatele în urma suspendării verticale a pandantivului
336
(C. Beldiman şi D.-M. Sztancs, 2010; M. Cârciumaru, R. Dobrescu, M. Țuțuianu-

Cârciumaru, E.-C. Nițu, 2010).
Existenţa pandantivelor de la Ţibrinu este o realitate obiectivă pe care trebuie să o luăm
ca atare. Nu încape nicio îndoială însă că acest sit arheologic ridică serioase semne de întrebare.
Situl în sine este interesant în special datorită pandantivului gravat, după cum bine sublinia
C. Beldiman şi D.-M. Sztancz (2006) „...que la pendeloque de Ţibrinu, chargée de hautes
significations esthétiques (mise en œuvre d’un décor structuré en symétrie parfaite), magiques
et sociales (objet de prestige) est un unicum spectaculaire pour ces régions, rattachant le
territoire du pays à l’aire continentale de manifestations notables de l’art mobilier au
Paléolithique supérieur” (p. 16). Cu toată percepţia justificată a virtuţilor estetice şi tehnologice
ale acestui pandantiv, noi considerăm că i s-a creat cu prea multă superficialitate un context
arheologic şi, mai cu seamă, cronologic, fără vreo legătură cu realitatea obiectivă. S-a trecut de
fiecare dată cu prea multă uşurinţă peste faptul că acesta este lipsit de orice context stratigrafic,
că sondajele arheologice efectuate în preajma locului unde el a fost descoperit în poziţie
secundară sunt total nerelevante. Acestea nu au oferit decât o lamă de silex neretuşată, care din
punct de vedere tehno-tipologic nu credem că poate spune prea mult, ceva resturi de cărbune
care se presupune că provin din vetre şi zone diseminate de cenuşă, ceva resturi osteologice şi
chiar câteva resturi de ocru roşu. În aceste condiţii, ne întrebăm care sunt argumentele pentru
definirea contextului cultural paleolitic al stratelor respective, în afară de vârstele invocate pentru
nişte resturi de cărbuni care nu sunt în asociaţie cu utilaje litice definitorii pentru un anumit
facies paleolitic. Este greu să înţelegem care este raţionamentul asimilării pieselor litice
descoperite în poziţie secundară, chiar la suprafaţa solului, nerelevante ele în sine din punct de
vedere tehno-tipologic, acestor presupuse vetre pentru care au fost obţinute cele două datări
C-14. Cu atât mai greu de asimilat şi bizare sunt supoziţiile care oscilează între includerea
pandantivului gravat unuia sau altuia din cele două niveluri culturale create artificial şi pentru
care se invocă datările C-14, în condiţiile în care lipsesc cu totul explicaţiile pentru aceste
opţiuni.
Desigur, prin aceste consideraţii nu dorim să diminuăm cu nimic din importanţa
pandantivului gravat de la Ţibrinu şi chiar a pandantivului din dinte de urs. Decorul extrem de
interesant, modalităţile de realizare tehno-tipologică ale pandantivului gravat impun în
continuare o atenţie deosebită şi ne îndeamnă să găsim argumente pertinente pentru precizarea
contextului său cronocultural. În condiţiile descrise mai sus, probabil că plecând de la anumite
consideraţii stilistice, ne-am putea aştepta să identificăm unele analogii care să ne permită o
apropiere de un anumit facies cultural, eventual paleolitic.
De la început, se impune să menţionăm că motivul în zig-zag, în sine, este cvasiprezent
în timp şi spaţiu, încât invocarea sa ca element special de decorare a unor materii dure animale
nu poate fi suficient de revelator, doar în măsura în care este utilizat pe piese cu forme similare
şi mai cu seamă organizate în registre paralele, precum cele de pe pandantivul de la Ţibrinu.
De aceea, analogiile propuse de Al. Păunescu (1996-1998), apropiate oarecum din punct de
vedere cronologic de datările de la Ţibrinu, nu corespund întotdeauna din punct de vedere
stilistic (J. Kozlowski, 1992). În plus, uneori analogiile propuse pleacă de la confuzia sistemului
de gravare în zig-zag cu cel în chevrons (R. Bégouën, J. Clottes, 1990) sau şi mai complexe, mai
ales atunci când sunt invocate fragmentele de diademe şi brăţările de fildeş cu decoruri de la
337
Mezin şi decorul în chevrons de pe unele statuete umane sau de pe anumite piese ornate de la
Avdeevo, fără nicio legătură cu pandantivul de la Ţibrinu (Z. A. Abramova, 1995).
Dacă ar fi să invocăm utilizarea zig-zagurilor pe obiectele din materii dure animale, ele
sunt prezente pe paliere cronologice diverse şi spaţii extrem de largi, din Europa de vest până
în Câmpia Rusă. Aşa de exemplu, ele apar pe o spatulă din Magdalenianul superior de la Tito
Bustillo, considerate ca ”decorations pisciformes” (A. Moure Romanillo, 1990), pe un os din
aceeaşi perioadă din peştera La Vache (interpretate în mod curios ca chevrons) (M.-H. Thiault,
J.-B. Roy, 1996), pe o baghetă semirotundă fragmentată de la Isturitz (A. Leroi-Gourhan,
1965), în numeroase forme de suporturi din peştera Espélugues à Lourdes, publicate de
E. Piette (1907) sub forma de ”epi sculpte en ramure de renne avec quatre rangées de graines
(pl. XIV), fragmentes en ramures de renne (pl. XV, XXXVI)”, pe un harpon din peștera Lorthet
(Hautes Pyrénées) (E. Piette, 1907, pl. LX/11) din vestul Europei, până în estul Europei în
aşezările de la Mejiritch unde, pe un fragment de tijă decorată şi pe un fragment de defensă
complex şi divers decorată, nu lipsesc zig-zagurile, la Mézine pe o statuetă falică din fildeș (chiar
cu oarecare tendinţă de organizare în registre paralele) (Z. A. Abramova, 1995) etc.
În consecinţă, din punct de vedere stilistic nu se poate vorbi de analogii fără echivoc ale
pandantivului de la Ţibrinu cu situaţii similare din alte regiuni. În acelaşi timp, nu excludem că
tipul inciziilor, modul de organizare al gravurilor şi ansamblu general al decoraţiei nu fac parte
dintr-un stil care se asociază diverselor faciesuri culturale care s-au dezvoltat în diferite regiuni
ale Europei după 20.000 de ani B.P. Noi considerăm că, în faza actuală a cunoaşterii, este mai
uşor să găsim apropieri stilistice cu decoraţii efectuate pe materii dure animale din Pleistocen,
decât cu cele cunoscute din Holocen.
Prin reţinerile noastre asupra contextului cronologic al pandantivului de la Ţibrinu nu
intenţionăm în niciun caz diminuarea importanţei acestuia. Din contră, mai ales prin studiul
tehnologic pe care l-am încercat, care a subliniat complexitatea acestui autentic obiect de artă,
am dorit să atragem, mai mult decât până acum, atenţia asupra importanţei acestuia. Pentru că
pandantivul gravat de la Ţibrinu constituie, fără îndoială, un element de patrimoniu
incontestabil, poate s-ar impune investigarea vârstei sale cu cele mai moderne metode de datare
fizico-chimice. Până la aflarea vârstei reale, noi preferăm să rămânem prudenţi faţă de ipotezele
care au fost emise asupra apartenenţei sale culturale şi cronologice.
II.3 - Arta rupestră
Se pare că istoria descoperirii artei rupestre este legată de peștera Niaux din Ariège
(Franța), pentru că în 1867 ea era vizitată de dr. Garigou, prezent în zonă cu ocazia săpăturilor
din peștera Bruniquel. Cu această ocazie, el observa și nota în carnetul său desenele existente pe
pereții galeriilor peșterii Niaux. Din păcate, bizonii pictați, cu toate că reprezentau o specie
dispărută din fauna regiunii, nu îl determină să intuiască vreo legătură între imaginile acestora
și vestigiile arheologice din peșteră, ceea ce face ca această peșteră să piardă șansa de a fi
considerată prima peșteră cu picturi rupestre recunoscută în lumea științifică, întrucât notițele
respective au rămas nepublicate.
Privilegiul de a fi considerată prima cu pictură rupestră va reveni peșterii Altamira, a cărei
istorie se va confunda, de altfel, cu însăși istoria artei rupestre paleolitice. În anul 1879, cu ocazia
338
unei a doua vizite în peștera Altamira, Marcelino S. De Sautuoa, împreună cu mica sa fiică
Maria, observă pentru prima dată celebrii bizoni din plafonul policrom. Această nu a însemnat
și recunoașterea autenticității și mai ales vechimea picturilor, ci mai degrabă un teribil război cu
lumea ”științifică” a timpurilor respective, în frunte cu E. Cartailhac, profesor de preistorie la
Toulouse sau G. Mortillet, considerat la timpul respectiv părintele preistoriei franceze. Salvarea
vine ceva mai târziu, atunci când E. Rivière, în urma săpăturilor arheologice din peștera La
Mouthe din Dordogne, constată asemănarea frapantă între picturile de pe pereții peșterii și cele
gravate pe oasele pietrificate extrase din depozitul peșterii. Prezentarea acestor rezultate în fața
membrilor Academiei de Științe, nu numai că au darul să determine recunoașterea vechimii
picturilor parietale, dar chiar să-l determine pe E. Cartailhac, unul din cei mai aprigi
contestatari de până atunci să scrie un celebru articol în binecunoscuta revistă L’Anthropologie
întitulat ”Mea culpa a unui sceptic”, în care își recunoștea fără rezerve greșeala de a nu fi
recunoscut autenticitatea frescelor de la Altamira. Atribuirea Altamirei statutul de primă
descoperire a unei peșteri cu picturi paleolitice se datorează, în mod cert, și teribilului război
care s-a creat în vremurile respective, în care au fost atrase cele mai mari personalități ale
preistoriei europene. Afirmăm acest lucru pentru că trebuie să spunem că există o peșteră cu
artă rupestră cunoscută încă din 1878, deci cu un an înaintea Altamirei, numită Chabot, din
departamentul Gard din Franța. Asupra gravurilor de aici L. Chiron nota că s-ar putea raporta
la stratele preistorice pe care le săpase. Din păcate, valoarea acestei descoperiri a fost prea târziu
recunoscută.
Odată câștigată lupta pentru autenticitatea artei din peșteri, lucrurile vor intra într-o
perioadă normală, an de an îmbogățindu-se descoperirile de noi peșteri pictate, atribuite mai
ales Magdalenianului din Franța și din zona cantabrică. Mai mult, se lărgește enorm și aria de
desfășurare a acestei extraordinare componente a artei paleolitice prin descoperirea picturilor
din peștera Kapovaia din Munții Ural. Cu toate că peștera Kapovaia era cunoscută încă din
1760 grație lui P. Ricikov și din 1770 prin descrierile lui I. Lepekșin, picturile au fost
recunoscute abia în 1959 de A. Runin și, mai ales, datorită descrierii lor făcută de O. Bader.
Tot din Munții Ural este cunoscută de multă vreme, cam din același timp cu Kapovaia, de
asemenea, peștera Ignatevska, ale cărei picturi însă vor fi descrise relativ recent de V. I. Petrin
(M. Cârciumaru, 1987; M. Cârciumaru, M. Mărgărit, 2002).
II.3.a - Peștera Cuciulat

În anul 1978 o echipă a Clubului de speologie ”Emil Racoviță” al Universității București,
formată din Adrian Done, Florin Cucu, Tarquinius Vădeanu, Mihai Codescu și Simona
Manolescu au intrat în peștera Cuciulat în vederea unei prime cartări. Cu această ocazie, pe o
galerie mai puțin accesibilă, au fost sesizate pete roșii, între care se detașa silueta unui cal.
Imaginea lui, surprinsă pe un diapozitiv, a fost prezentată la Institutul de arheologie unuia din
autorii prezentei cărți, atunci cercetător științific al acestei instituții. În consecință, pe data de
30 martie 1979, la o sută de ani de la descoperirea picturilor parietale din peștera Altamira,
Marin Cârciumaru, împreună cu Adrian Done și Adrian Muraru, membrii al clubului de
speologie amintit, au pătruns în peșteră pentru o primă evaluare a autenticității desenelor și
339
obținerea unor imagini foto relevante (M. Cârciumaru, M. Bitiri, 1979; M. Cârciumaru, 1987;
1988; 1988-1989; M. Cârciumaru, R. Cârciumaru, 2000).
Peștera este situată în Platforma Someșeană, la aproximativ 500 m de satul Cuciulat,
comuna Letca din județul Sălaj. A fost săpată în calcarele de vârstă Eocen, iar intrarea se
deschide în fruntea terasei săpată în calcar de apele Someșului, la circa 210 m altitudine absolută
și 20 m altitudine relativă (fig. 61/1). Podul terasei este acoperit de un pachet de nisipuri și
pietrișuri de terasă rulate. Peștera a fost distrusă în prima parte a ei, pe cel puțin câteva sute de
metri, de exploatarea calcarului într-o carieră care s-a dezvoltat chiar pe frontul peșterii, încă
dinainte de primul război mondial (fig. 61/2-3). Din spusele localnicilor, peștera avea la intrare
o sală enormă, în care nu este exclus să fi existat un semnificativ depozit sedimentat în
Pleistocen, care ar fi putut să conțină vestigii paleolitice (M. Cârciumaru, 1983; 1985; 2010).
Valea largă a Someșului este flancată de terase întinse, fiind alimentată de o mulțime de afluenți,
care își au obârșia pe versanții meridionali ai munților Rodna, precum și în Munții Apuseni
(M. Cârciumaru, M. Bitiri, 1980). Ea a constituit o atracție pentru om în toate timpurile și o
zonă de convergență pentru populațiile preistorice. Mai mult, după unirea Someșului Mare și
Someșului Mic, valea Someșului se transformă într-o largă cale de comunicație care a legat
Podișul Transilvaniei cu Câmpia Tisei și mai departe cu Câmpia Panonică, probabil și pentru
comunitățile paleolitice (M. Cârciumaru, 1981; 1985; M. Cârciumaru, M. Bitiri, 1980).
Intrarea actuală a peșterii a fost creată printre blocurile de calcar dispuse într-un pachet
gros la baza terasei care opturează galeria și intrarea peșterii. În aceste condiții, pătrunderea în
peșteră s-a făcut cu mare dificultate prin două hornuri foarte înguste care au străbătut pachetul
de blocuri de calcar consolidate cu mâlul scurs de pe podul terasei. După depășirea acestei
porțiuni strâmte, se ajunge într-o galerie de circa 2 m înălțime și o lățime care variază între 1,5
și 2 m pe o lungime de circa 15 m, care face parte din etajul superior al peșterii sau galeria fosilă,
care rămâne uscată și la cele mai mari inundații. În afară de galeria fosilă, peștera mai prezintă
o galerie subfosilă inundată periodic și o galerie activă cu curs permanent de apă (fig. 61/6-7).
Picturile parietale se concentrează într-un mic spațiu din galeria fosilă de 3,70 m lungime și
2,50 m lățime (fig. 61/8). Pentru a se ajunge la această mică săliță, după străbaterea celor 15 m
ai galeriei de la intrare, se intră într-o sală largă, cu podeaua în formă de pâlnie spre puțul care
face legătura cu etajul subfosil. Ea se continuă pe circa 25 m cu o nouă galerie îngustă, cu tavanul
care coboară uneori sub 1,5 m înălțime. La capătul ei se detașează mica sală cu picturi (fig. 61/8;
62/1), după care etajul fosil se înfundă după aproximativ 70 m. Odată intrat în sălița pictată, te
întâmpină silueta calului astfel dispusă pentru a fi observată cu ușurință (fig. 62/2). Culoarea sa
este monocromă, roșu-cărămiziu, fără vreun contur incizat sau desenat cu altă tentă de culoare.
Dimensiunile calului sunt de 24,5 cm lungime, 12,5 cm înălțime.
Dintre animalele prezente în 66 de peșteri cu pictură paleolitică din vestul Europei, calul
este cel mai des întâlnit, pentru că, din cele 2188 de animale, 610 sunt cai, 510 bizoni, 205
mamuți, 176 mufloni etc. (A. Leroi-Gourhan, 1965).
În partea centrală a plafonului micii săli, printre multe pete de culoare roșie, se detașează
conturul probabil al unei feline (fig. 62/3-4), cu lungimea de 80 cm și înălțimea de aproape 45
cm. Partea posterioară a corpului este bine conservată, încât forma arcuită a picioarelor
sugerează un animal care execută un salt. Capul nu este la fel de bine păstrat, dar lasă totuși să
se întrevadă botul scurt specific, eventual, unei feline. Urechile par accentuate de un fel de incizii
340
în rocă. În schimb, picioarele din față au suferit cel mai mult de pe urma proceselor de degradare
a vopselei. Atât cât se conservă, par în concordanță cu restul corpului, care seamănă cu al unui
animal în atac sau alergare. Trebuie subliniat faptul că din cauza configurației peretului pe care
a fost pictată felina, contează destul de mult unghiul din care este privită, în sensul că pe lângă
senzația siluetei unui animal în atac, alteori poate părea un animal în repaus.
Felina face parte din speciile relativ rar întâlnite în pictura rupestră paleolitică. În timp ce
calul în peșterile din vestul Europei deține 24 %, felina abia întrunește 2 % (A. Leroi-Gourhan,
1964). Este greu să vorbim în arta parietală paleolitică de un anume stil de redare a felinei.
Oricum, atât calul, cât și felina din peștera Cuciulat par redate în maniera realistă, specifică
acestei perioade, în care animalul este cel mai adesea surprins în pozițiile sale specifice, în acord
cu afirmația lui A. Laming-Emperaire (1962) conform căreia în pictura paleolitică animalul
este poate uneori înfățișat stângaci, dar întotdeauna într-o poziție familiară lui. Asociațiile de
două animale sunt frecvente atât în arta rupestră, cât și în gravura paleolitică, printre acestea,
este adevărat mai puțin frecventă, este și cea de cal-felină. Sunt suficient de multe exemple, se
poate spune chiar că aproape de fiecare dată când apare o felină este asociată cu calul. Așa se
întâmplă în peștera Font-de Gaume (R. de Saint-Perier, 1932, pl. XLI/1), în ”Panoul Leului”
din galeria Le Combel, leul din ”Salonul negru” din peștera Niaux etc.
În ceea ce privesc proporțile, nu trebuie să surprindă diferența și neconcordanța raportului
dintre dimensiunile reale ale felinei și calului din peștera Cuciulat. Pretutindeni, în arta rupestră
paleolitică nu sunt respectate proporțiile. Așa se întâmplă în peștera La Mouthe unde sunt
gravate la aceleași dimensiuni un muflon și un mamut, la Lascaux un mic urs brun este cuibărit
între picioarele unui taur imens, în peștera Trois Frères, pe un același perete, se găsesc
concentrați fermecători mufloni de câțiva centimetri, alături de reni, bizoni, cai de câteva ori
mai mari (A. Laming-Emperaire, 1962).
În sala cu picturi din peștera Cuciulat există nenumărate pete de culoare, mai mult sau
mai puțin degradate de condițiile din peșteră. Întrucât ele sunt destul de greu de descifrat fără
o doză de ambiguitate, preferăm să nu ne referim la ele în acest context.
Din punct de vedere stilistic, calul și felina din peștera Cuciulat se aseamănă cu picturile
din peșterile din Munții Ural, în primul rând cu cele din peștera Kapovaia. Vopseaua este bine
fixată, în general acoperită cu o crustă de calcit, ceea ce îi conferă stabilitate. Analiza chimică a
vopselei de pe pereții sălii din peștera Cuciulat a relevat un conținut ridicat de FeO de 13,17
%, iar pentru argila existentă frecvent în peșteră 24,33 %, un procent foarte apropiat de al unui
eșantion de ocru neolitic de la Căscioarele (tab. 7). Și mai curioase sunt pierderile la calcinare
de 25,40 %, în care nu este exclus să fie cuprinse și eventualele substanțe care au folosit ca liant
al vopselei (M. Cârciumaru, M. Bitiri, 1980).
341
Vopsea pictură Argilă-peștera Ocru neolitic

Cuciulat Cuciulat Căscioarele
% % %
SiO 13,80 35,14 56,12
AlO 3,57 12,73 9,92

Fe O 13,17 24,33 25,53
CaO 30,66 1,12 urme
MgO 1,30 0,40 urme
MnO 0,13 - urme
P O 0,66 0,37 1,09
NaO - 0,22 -
KO - 2,42 -
Ti O - 0,55 -
S - - -
P. C. 25,40 7,43 -
Umiditate - 15,60 -
Tab. 7 – Analiza chimică a vopselei picturii și a unei probe de argilă din peștera Cuciulat și a unui eșantion
din așezarea neolitică de la Căscioarele (după M. Cârciumaru, 1988).
Referitor la vârsta picturilor din peștera Cuciulat, nu avem date directe, în măsura în care,
așa cum am menționat, sala de la intrarea inițială a peșterii a fost distrusă și odată cu ea
depozitul care putea să conserve eventual strate de cultură paleolitică. În aceste condiții, cea mai
importantă mărturie a unei locuiri paleolitice este chiar pe valea Someșului, la circa 12 km
distanță, unde există așezarea paleolitică de la Ileanda Perivadului. Nivelul superior din așezarea
de la Ileanda-Perivadului, de care s-ar lega vârsta picturilor de la Cuciulat, conform analizei
polinice (M. Bitiri, M. Cârciumaru, 1980), s-a desfășurat în prima parte a unei etape reci a
pleistocenului superior, într-un peisaj stepic, cel mai probabil din Tardiglaciar, eventual unul
din stadiile Dryas. Toate acestea au reprezentat argumente pentru a considera, încă de la
început, vârsta picturilor din peștera Cuciulat mai veche de 10.000 de ani (M. Cârciumaru,
1981). Pe baze stilistice, s-a emis chiar ipoteza contemporaneității lor cu Magdalenianul din
Europa de vest (M. Cârciumaru, 1988). Dar apropierile stilistice cele mai pertinente s-au făcut
cu picturile din peștera Kapovaia din Ural, cu care încă de la început s-au invocat analogii
determinate de modul de execuție și tratare a figurilor de animale, culoarea și modul de realizare
a picturilor (M. Cârciumaru, M. Bitiri, 1980). La acea vreme, nu existau datări C-14 pentru
niciuna din cele două peșteri. În ultima vreme, în peștera Kapovaia s-a identificat un nivel de
cultură atribuit paleoliticului superior, pentru care s-a obținut o vârstă între 14.680 ± 150 și
342
13.930 ± 300 (V. E. Schelinski, 1989; J. Kozlowski, 1992). Aceste datări ne îndreptățesc să
estimăm pentru picturile din peștera Cuciulat o vârstă apropiată celor din peștera Kapovaia, în
acord, de altfel, cu J. Kozlowski (1992) , care afirma că ”l’analogie frappante entre les chevaux
de Kapovaya et celui de Cuciulat permettrait de replacer ce dernier dans les 15-e ou 14-e
millénaires B.P.” (p. 89).
Importanța descoperirii picturilor paleolitice din peștera Cuciulat a fost extrem de mare.
În primul rând, pentru că la timpul respectiv între țărmurile Atlantice și Munții Ural exista un
vast spațiu lipsit de peșteri cu artă rupestră. Din cauza acestei mari distanțe dintre peșterile
pictate vest europene, mai ales din Franța și Spania, și Munții Ural, peștera Kapovaia era privită
cu mult scepticism. În aceste condiții, apariția peșterii Cuciulat a reprezentat un necesar și
important pilon pentru această largă punte dintre extremele continentului european și a adus o
contribuție incontestabilă la îmbogățirea tezaurului de cultură materială și spirituală al artei
rupestre universale.
II.3.b - Peștera Coliboaia

Peștera Coliboaia este situată în superbul defileu al Sighiștelului din Munții Apuseni, la
circa 560 m altitudine absolută și 50 m altitudine relativă, cu o intrare impresionantă orientată
est-vest (fig. 63/1). Peștera era cunoscută de speologi încă dinainte de 1900, iar în 1981 este
vizitată de G. Halasi, care străbate galeria activă până la sifonul 4, dar nu observă probabil
intrarea în Galeria desenelor. Cu toate că explorarea peșterii este reluată în mai multe reprize
începând cu 1997, picturile din Coliboaia rămân neobservate până pe 20 septembrie 2009 (C.
Ghemiș, J. Clottes, B. Gély, F. Prud’homme, 2011 a, b), când într-o galerie superioară a
peșterii, la 700 m de la intrare, cinci speologi - Mihai Besesek, Valentin Alexandru Radu,
Roxana Laura Tociu, Tudor Rus și Marius Kenesz, de la Asociația de Speologie Speowest Arad,
Clubul de spelologie Speodava Stei și Speleo Club Zarand Brad, comunică existența picturilor
(M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu, 2010). Descoperirea picturilor din peștera Coliboaia a
fost deci precedată de cercetări speologice spectaculoase ale sistemului carstic, nu de puține ori
cu riscurile inerente (M. Besesek, 2008; M. Besesek, V. Radu, P. Brijan, T. Tulucan, 2008;
P. Brijan, T. Rus, 2012).
Descoperitorii picturilor au considerat necesar să apeleze la expertiza unor specialiști din
Franța (B. Gély, M. Meyssonnier, V. Plichon et F. Prud’homme), dar condițiile vitrege din
luna octombrie 2009 nu au permis pătrunderea și traversarea sifonului pentru a ajunge la sala
cu picturi. Așa că prima publicare a picturilor din peșteră se face de către un colectiv de speologi
români (M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu, 2010). Se menționează că articolul a fost realizat
cu colaborarea lui B. Gély, dar în mod logic fără a vedea probabil în mod direct picturile. Chiar
și fără consilierea echipei franceze, cei trei speologi români intuiesc vârsta paleolitică a picturilor,
aceasta fiind, de altfel, și prima estimare a vârstei acestora. Nu știm dacă la sugestia lui B. Gély
sau datorită propriilor convingeri.
În lipsa unor specialiști în paleolitic, cunoscători ai realității acestei perioade și repartiției
siturilor, în mod surprinzător, autorii afirmă că peștera Coliboaia ”se trouve au bout d’un
«couloir sous-carpatique» qui comprend les dépressions des rivières de Crisul Negru et Crisul
Repede, où les occupations préhistoriques remontent jusqu’au Paléolithique, le début du
343
Paléolithique supérieur étant assez bien représenté” (M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu,
2010, p. 8). Cercetările arheologice, chiar într-o serie de peșteri din defileul Sighiștel au
demonstrat din păcate că valea nu a reprezentat o regiune de interes pentru comunitățile
paleolitice, cu toate excepționalele și spectaculoasele peșteri și adăposturi sub stâncă existente
(M. Cârciumaru, R. Dobrescu, 2010). De altfel, trebuie să spunem că și alte cercetări ale noastre
din regiunea Munților Apuseni, cum ar fi sondajele efectuate în peștera ura de Piatră de pe
valea Ampoiului, împreună cu colegul arheolog Horia Ciugudean, nu au dus la descoperirea
unor locuiri paleolitice consistente în zonă, nicidecum aurignaciene sau chiar gravetiene.
Desenele din mica sală cu picturi au fost realizate cu cărbune de lemn și constau, după
autorii acestor prime mărturii, mai ales din animale, în mod deosebit un bizon, o eventuală
felină, un rinocer, un mic urs și o serie de gravuri din care s-ar detașa o vulvă, a cărei origine
antropică este menționată cu rezervă. Este remarcată omogenitatea decorațiilor, urmele liniare
negre, redarea animalelor constând din protome în profil drept prin utilizarea frecventă a
reliefului natural al suportului. Predominanța animalelor periculoase, alături de aspectele
stilistice, îi determină să formuleze o primă ipoteză a apartenenței picrurilor unei faze vechi a
artei paleolitice, între circa 35.000 și 25.000 de ani B.P. Aceste considerente, alături de prezența
unui craniu de urs, în asociație cu un os lung înfipt în sediment în spatele craniului și un altul
în poziție orizontală care zace în fața craniului, existente în galeria care precede sala cu picturi
(observat pentru prima dată încă din 1984 de cătrea P. Brijan și I. Mateuță – vezi P. Brijan,
T. Rus, 2012), au fost considerate argumente suficiente pentru a lansa analogii între Coliboaia
și Chauvet (M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu, 2010). Studiul se încheie cu anunțarea
proiectului, care se va desfășura în etapa următoare, sub autoritatea binecunoscutului specialist
în arta rupestră, în general și a artei parietale din peștera Chauvet, în special - Jean Clottes.
Acest lucru se va produce în luna mai 2010, sub coordonarea lui V. T. Lascu, cu o echipa
franceză formată din doi specialiști în artă parietală – Jean Clottes și Bernard Gély, un
paleontolog, specializat în urside – Michel Philippe, doi speologi - Marcel Meyssonnier și
Valérie Plichon, precum și Françoise Prud’homme de la Musée de Préhistoire d’Orgnac,
Ardèche, cărora s-a alăturat un grup de speologi români. Rod al acestei colaborări au rezultat o
serie de studii care ne permit să facem în continuare referiri la arta parietală din peștera
Coliboaia (J. Clottes et collab., 2011 a, b; 2012; C. Ghemiș, J. Clottes, B. Gély, F. Prud’homme,
2011 a, b).
II.3.b.1 - Descrierea picturilor

Picturile, realizate cu cărbune de lemn, se concentrează într-o unică galerie, situată la circa
7 m deasupra albiei pârâului care curge prin galeria principală, la care se ajunge escaladând o
mică cascadă stalagmitică. Ele se dispun pe ambii pereți ai galeriei, fiind preferat cel din dreapta
ceva mai vertical și mai propice realizării desenelor (fig. 63/2-3). Cu excepția unui cal și un
rinocer, care par a fi dispuși față în față, nu a fost observată o tendință de organizare a decorului
în ansamblul galeriei. În sedimentul de pe podea au fost observate resturi de cărbuni diseminați.
Au fost sesizate următoarele reprezentări de animale pe cei doi pereți:
Pe peretele din dreapta, între 143 și 202 cm de la suprafața solului, apare în primul rând
desenul unui bizon (fig. 63/2-4) de sex masculin cu coarnele redate în perspectivă frontală.
Configurația peretelui a fost exploatată destul de bine pentru realizarea siluetei animalului, care
344
ajunge la 83 cm lungime. Culoarea cu aspect gri-albăstrui este considerată că aparține unei

generații mai vechi a picturilor din peșteră. Pictura este afectată de o serie de zgârieturi de labă
de urs (grifade). Deasupra capului sunt menționate ca fiind vizibile urme de fum provenite
probabil de la torța care asigura lumina necesară.
Într-o alveolare, la 60 cm distanță de bizon, între 117 și 142 cm de podeaua galeriei, o
serie de linii negre, dezvoltate pe 32 cm lungime, cu acea nuanță de albastru, ar sugera silueta
unui animal greu de determinat ca specie (fig. 63/5).
La circa 30 cm de aceste linii, între 179 și 202 cm față de sol, pare a fi fost desenat un cap
de urs (fig. 63/6). Acest desen este atribuit unei a doua faze de pictare a peșterii, pentru că
aspectul culorii este mai proaspăt, iar calcitul nu acoperă desenul.
Ceva mai departe, la 70 cm de presupusul cap de urs, între 170 și 195 cm înălțime față de
podeaua galeriei se dezvoltă silueta unui animal de 89 cm lungime și 39 cm înălțime, greu de
precizat dacă este cal sau felină (fig. 63/7). Lipsa calcitului și aspectul proaspăt al culorii include
și acest desen în a doua fază a picturilor din peștera Coliboaia. Din preajma acestui desen au
fost prelevate primele mostre de cărbune pentru datare.
Pe peretele din dreapta se conservă în continuare, pe circa 10 m lungime, mai multe pete
de culoare, greu de intuit dacă au aparținut unor siluete de animale, care preced conturul unui
cal de 45 cm lungime, observat de Viorel Lascu abia cu ocazia vizitării peșterii pentru
autentificarea picturilor de către specialiștii din Franța. Este amplasat foarte aproape de sol în
concavitatea unei nișe (fig. 64/1) și are 45 cm lungime și capul înclinat și întors spre dreapta.
De asemenea, se afirmă că ”la crinière est traitée en «cimier» ” (J. Clottes et collab., 2012, p. CD
521). Tot foarte aproape de sol, doar puțin mai departe, în aceeași concavitate pare a exista un
cap de rinocer (20 cm lungime), pictat tot în negru, căruia nu i se întrevăd eventual decât două
coarne și urechile (fig. 64/2).
Pe peretele din stânga, în afară de mai multe pete de culoare neagră diseminate pe întreaga
suprafață (fig. 64/4), se detașează un cap de rinocer negru, de 47 cm lungime, poate cea mai
spectaculoasă reprezentare din peștera Coliboaia, cu atât mai mult că este plasat în fața unui cal
de pe peretele opus (fig. 64/3). El a fost pictat între 59 și 98 cm de la suprafața solului.
Extremitatea cornului nazal este acoperită de calcit, iar nuanța albăstruie a culorii îl plasează în
prima generație a picturilor din peștera Coliboaia.
În favoarea autenticității picturilor sunt invocate erodarea și concreționarea urmelor de
culoare, lipsa prospețimii culorii, afectarea unora din desene de ghiare de urs (probabil Ursus
spelaeus) și de lilieci, utilizarea pentru realizarea unor siluete de animale a reliefulul peretelui și
contururilor naturale, respectarea unor convenții stilistice specifice artei paleolitice europeene,
cum ar fi coama în creastă a calului sau coarnele bizonului în perspectivă frontală. Estimarea
apartenenței picturilor la Paleoliticul superior, mai precis gravetianului (23.000-29.000 B.P.)
sau aurignacianului (29.000-35.000 B.P.) s-a bazat la început doar pe comparația cu arta
paleolitică din vestul Europei, precum rinoceri și urși, puțin întâlniții în reprezentările de artă
parietală din perioadele ulterioare. Cu toate că se vorbește de existența a două etape de realizare
a desenelor, dintre care una specifică unei faze mai recente, se afirmă ”L’ensemble donne une
impression d’unité et pourrait être dû à une même main” (J. Clottes et collab., 2012,
p. CD-525).
345
II.3.b.2 - Datările C-14

Așa cum am precizat, în anul 2010 s-a prelevat o probă din vopseaua de culoare neagră,
pentru a fi datată prin C-14, din zona capului reprezentării, considerată cal sau felină, de pe
peretele din dreapta al galeriei (fig. 63/7), despre care s-a afirmat că ar face parte din faza mai
recentă a picturilor. Vârsta obținută a fost de 27.870 ± 250 B.P. (31.450/32.820 vârstă calibrată)
(GifA 11002/Sac A23417). De asemenea, un cărbune recuperat, tot în 2010, de pe un pervaz
situat mai jos de pictura menționată are vârsta de 31.640 ± 390 B.P. (35.120/36.780 vârstă
calibrată) (GifA 11001/SacA 23416) (J. Clottes et al., 2011 b; 2012).
În anul 2012 s-au făcut noi recoltări de probe din peștera Coliboaia pentru a fi datate prin
C-14 în spectrometrie de masă cu acceleratorul de la Laboratorul de Științele Climatului și
Mediului de la Gif-sur-Yvette (B. Gély et al., 2018). Se menționează că, înainte de datare,
eșantioanele au fost tratate chimic pentru a elimina contaminările cu carbon străin, constând
dintr-o succesiune de atacuri: acid (0,5 N) pentru a elimina carbonații și acizii fulvici, bază (0,1
N) pentru a distruge acizii humici și în sfârșit din nou acid (0,5 N) pentru a elimina gazul
carbonatic. Între aceste faze s-au făcut spălări cu apă distilată.
Una din probe constă din cărbune recuperat dintr-o fisură a peretelui situată imediat după
reprezentarea ”cal-felină”, din care nu a fost exploatată decât fracțiunea humică care a oferit
vârsta de 28.950 ± 810 B.P. (34 574/31 340 cal. BP) (GifA 13457/SacA3648). O altă mostră
de cărbune provine din Sala mediană lipsită de decor: GifA 13453/SacA36479: 27.240 ± 600
B.P. (32.911/30.282 cal. B.P.). Fracțiunea humică, aferentă acestui eșantion de cărbune din
Sala mediană a fost, de asemenea, datată: FHGifA 13456/SacA36481: 23.350 ± 480 B.P.
(28.525/26.605 cal. B.P.).
II.3.b.3 - Scurte considerații asupra picturilor din peștera Chauvet

Pentru a înțelege mai bine consecințele acestei apropieri a artei parietale din peșterile
Chauvet și Coliboaia, credem că este necesar să relevăm pe scurt discuțiile și controversele
existente asupra peșterii Chauvet. În general, ele s-au concentrat pe contextul cultural al
descoperirilor și, poate mai mult, pe rezultatele datărilor C-14 efectuate în această peșteră.
Defileul Ardèche, unde este situată peștera Chauvet, este o zonă dominată de prezența
umană mai ales în cadrul culturilor Gravetian și Solutrean, majoritatea peșterilor pictate din
regiune fiind atribuite acestor culturi. În același timp, a fost invocată o realitate obiectivă,
conform căreia arta parietală în mai toată Europa este în strânsă legătură cu arta mobilieră,
existând adesea apropieri stilistice de necontestat, rod al unei inspirații comune. Dar, în mod
curios, în Ardeche se pare că pentru arta paleolitică anterioară magdalenianului lipsesc
mărturiile de artă mobilieră revelatoare, care să permită astfel de analogii. J. Combier și G. Jouve
(2014) relevă analogiile invocate sau acceptate inițial chiar de J. Clottes (2001), cum ar fi
punctuațiile roșii de la Pech-Merle, utilizarea culorii galbene la Chauvet care amintește de
picturile solutrene și magdaleniene din Quercy sau zona cantabrică, prezența speciei megaceros
similară cu situațiile din peștera Cosquer, unde sunt datate între 18.500 și 19.000 de ani, forma
particulară a coarnelor de bour în forma literei S, binecunoscute la Ebbou, caii ”en bec de
canard” specifici solutreanului din peșterile Pech-Merle sau Parpalló. De vârsta Solutreană sau
Gravetiană a peșterilor menționate desigur că era conștient și J. Clottes atunci când le-a
346
menționat, numai că după apariția datărilor C-14, desigur mult mai vechi, care împingea vârsta
picturilor din peștera Chauvet tocmai în Aurignacian, a apărut o perspectivă suficient de
tentantă. Aceasta a fost de fapt scânteia care a aprins disputa, transformată rapid într-un
adevărat război, asupra peșterii Chauvet. Cu privire la autenticitatea datărilor respective, a
limitelor tehnice ale metodei din cauza riscurilor survenite la prelevarea probelor și posibilității
de contaminare a acestora s-au alăturat mulți specialiști, făra ca aceasta să însemne negarea
utilității și continuării progrmelor de datare a picturilor parietale paleolitice cu radiocarbon. Așa
de exemplu F. J. Fortea Perez (2002) a subliniat necesitatea continuării datăriilor radiometrice
asupra picturilor parietale, în măsura în care acestea au contribuit esențial la demonstrarea
vechimii lor anterior magdalenianului, iar M. Lorblancet și P. Bahn militau încă din 1993
pentru importanța datărilor izotopice care au marcat un progres important în cronologia artei
parietale, încât s-ar putea vorbi acum chiar de o perioadă post-stilistică. Totuși, atunci când astfel
de datări vin în contradicție flagrantă cu realitatea arheologică, în sensul că oferă o vârstă mult
prea mare sau foarte mică, trebuie privite cu mult discernământ (J. Combier, G. Jouve, 2014).
O astfel de situație s-a creat prin publicarea datărilor C-14 efectuate asupra cărbunelui cu care
au fost realizate o serie de picturi din peștera Chauvet (J. Clottes et al., 1995 a, b), care l-au
determinat pe J. Combier (1995-1996) să atragă atenția că decorul parietal rămâne rău cunoscut
până se vor face cercetări analitice aprofundate și noi datări. Observațiile sale au fost urmate de
critici severe, formulate de C. Züchner (2007) cu argumente diverse, aduse vârstei aurignaciene
a picturilor din peștera Chauvet.
II.3.b.4 - Discuții
Încă de la publicarea inițială a picturilor din peștera Coliboaia, a fost remarcată la intrarea
în galeria cu picturi existența unui craniu de urs de peșteră, care zăcea pe sol cu cutia craniană
în sus. Imediat în spatele craniului, pe direcția poziției craniului era înfipt în sediment un os
lung, probabil tot de urs (fig. 65/1). În fața craniului există, de asemenea, un fragment de os, de
dimensiuni mai mici, în poziție orizontală (M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu, 2010).
Este foarte interesant că acest craniu de urs și osul lung înfipt în sol, precum și Galeria cu picturi
din Coliboaia au fost observate și de alți specialiști cu mult timp înainte ”În august 1984 Brijan
Petru și Mateuţă Ioan trec sifonul 3 din Peştera Coliboaia descoperind în capătul activului o
sală cu oase şi grifade de urs şi remarcă un craniu de Ursus spelaeus pe o terasă de argilă si o tibie
înfiptă în poziţie verticală la circa 10 cm în spatele craniului”.....”În data de 25.10.2008 o echipă
Speodava-Speowest (Tudor Rus, Anamaria Suciu, Valentin Alexandru Radu) reușește să
decolmateze sifonul 3 din Peştera Coliboaia ajungând în punctul terminus al peșterii. Insă la
întoarcerea pe o galerie laterală fosilă (Galeria cu Desene) observă doar grifadele şi oasele de
Ursus spelaeus” (P. Brijan, T. Rus, 2012, p. 70-71).
Asemănarea dintre dispunerea craniului de urs de peșteră în asociație cu osul lung din
peștera Coliboaia era mult prea izbitoare cu o situație similară din peștera Chauvet (fig. 65/2),
pentru a nu fi remarcată și invocată, încă de la început, ca un element important în sprijinul
analogiei dintre cele două peșteri (M. Besesek, V. A. Radu, V. T. Lascu, 2010). O astfel de
situație, care mergea aproape spre similitudine, era normal să îndemne spre astfel de ipoteze de
apropiere dintre cele două peșteri. O informație de acest fel a avut desigur un ecou deosebit
pentru declanșarea ipotezei asemănării dintre cele două peșteri, încât nu este deloc surprinzător
347
că a fost preluată și în media franceză și probabil nu numai. Așa de exemplu, P. Lima menționa
”Dernier fait troublant: l’association d’un os planté dans la paroi de la grotte roumaine avec un
crâne d’ours dessiné, qui rappelle le crâne d’ours de la cavité ardéchoise déposé sur un « autel »
rocheux et les ossements qui y ont été fichés dans la pierre par les artistes”
(P. Lima, 2011, p. 1)
Surpriza vine din partea unui colectiv de autori francezi (cu două excepții, prin prezența
a doi români V. T. Lascu și C. Ghemiș) sub autoritatea lui J. Clottes care afirma ”l’association
d’un os planté avec un crâne d’ours évoquait des faits semblables connus dans la grotte Chauvet.
En fait, lors de l’expertise de mai 2010, nous avons pu constater que ces ossements de Coliboaia
avaient été déplacés à l’époque moderne, à en juger d’après les traces de manipulations récentes
qu’ils portent, sans doute par des spéléologues antérieurement à la découverte de l’art” (J. Clottes
et al., 2011 b, p. 1). Ne întrebăm în ce măsură speologii români au avut inspirația să creeze o
imagine atât de fidelă privind amplasarea unui craniu în conexiune cu un os lung în mod similar
cu o situație de fapt existentă în peștera Chauvet. Aveau ei cunoștințe asupra peșterei Chauvet
și au creat în mod conștient o situație asemănătoare? Înseamnă oare că, de fapt, cunoșteau
realitatea peșterii Chauvet și au dorit să creeze un model similar? Acest entuziasm, greu de
acceptat, s-a limitat doar la aceste acțiuni? Noi considerăm, pentru a nu plana niciun fel de
semne de întrebare asupra autenticității excepționalelor descoperiri din peștera Coliboaia, că
trebuie găsite explicațiile care să elimine aceste suspiciuni.
Ursul din peștera Coliboaia (fig. 63/6; 65/3) este atât de schematic și sumar reprezentat
încât este greu de găsit analogii. Oricum, așa cum se observă în fig. 65, nici cu urșii din peștera
Chauvet nu s-ar putea spune că stilistic ar avea prea multe legături. În condițiile în care în
peștera Coliboaia este reprezentat numai capul, este curios că îi lipsește unul din detaliile, cum
ar fi urechile, care sunt specifice atunci când este reprezentat în arta parietală acest animal,
alături de alte detalii precum masivitatea sa, rotunjimea corpului, accentuarea formei capului în
trapez. Se poate spune că există doar intenția de a schița urechea animalului. Există și rare
excepții, precum un cap de urs gravat din peștera Rouffignac (Magdalenian - circa 19.000 -
11.000 ani), sau în cazul unui urs gravat pe un os atribuit, de asemenea, magdalenianului din
așezarea La Madeleine din Dordogne. Maniera de redare a ursului a variat în general foarte
puțin de-a lungul timpului, iar o serie de aspecte care ar fi fost de așteptat să impresioneze mai
mult pe omul paleolitic, cum ar fi caninii sau ghiarele sunt total neglijate (C. Schwab, E. Man-
Estier, 2016). Trăsăturile stilistice menționate în legătură cu capul de urs pictat în peștera
Coliboaia, cu o evidenta tendință de stilizare, este unul din aspectele care deosebește net
picturile din această peșteră de cele din peștera Chauvet.
Bizonul din peștera Coliboaia nu excelează prin prea multe detalii, lipsindu-i de exemplu
”barba” atât de specifică reprezentărilor de acest fel (fig. 63/4). Dacă ar fi să ne referim la modul
de redare a coarnelor, se observă că există exemplare în peștera Chauvet care au coarnele în S,
deci cu dublă curbură (fig. 66/8-9), în timp ce în peștera Coliboaia bizonul are redate coarnele,
într-un stil mai simplu, cu o unică curbură în poziție normală (fig. 66/7), semănând din acest
punct de vedere mai degrabă cu marele bizon din rețeaua ”Clastres” din peștera Niaux
(J. Clottes, 1995, fig. 68), sau cu un bizon gravat din peștera Gabillou (J. Gaussen, 1964,
pl. 30/1).
348
În schimb, capul rinocerului din peștera Coliboaia (fig. 64/3; 66/1) își găsește o
importantă asemănare, care merge aproape de identitate, cu unul din rinocerii din peștera
Chauvet, unde este reprezentat, în schimb, animalul întreg (fig. 66/6). Totuși, în mod curios,
în dezacord cu toate reprezentările rinocerilor din arta paleolitică, la Coliboaia urechile sunt
marcate cu curbura în spate și nu în față. Este un amănunt greu de explicat cum i-a scăpat
pictorului din peștera Coliboaia acest detaliu. Ar fi de reținut faptul că o astfel de situație
reprezintă o excepție nu numai față de modul de reprezentare al rinocerilor din peștera Chauvet.
Despre calul din peștera Coliboaia (fig. 64/1) se afirmă, în mod surprinzător, că ”la crinière
est traitée en «cimier» ” (J. Clottes et al., 2012, p. CD 521). Această descriere se potrivește perfect
pentru superbi cai din ”panoul cailor” sau caii din firida din peștera Chauvet, dar în niciun caz
pentru calul de la Coliboaia (fig. 67). Nici vorbă de creastă la calul din peștera Coliboaia, în
raport cu atât de frapanta ”creastă” care particularizează caii din peștera Chauvet. De ce nu ar fi
mai rezonabile analogiile cu unul din caii din peștera Pech-Merle, atribuit de A. Leroi-Gourhan
stilului III (A. Leroi-Gourhan, 1965, fig. 76, p. 166) sau cu calul din Las Monedas atribuit
stilului IV tot de A. Leroi-Gourhan (1965, fig. 84, p. 175).
Comparația picturilor din peștera Coliboaia cu cele din peștera Chauvet este exagerată,
lipsită de orice argumente stilistice pentru marea majoritate a picturilor, de organizare a
spațiului desenat, de reprezentare a speciilor de animale. În raport cu complexitatea
reprezentărilor parietale din Chauvet, cele din Coliboaia par niște palide schițe, fără similitudini
stilistice semnificative pentru majoritatea desenelor existente, lipsite adesea de detalii expresive,
în care nu putem vorbi de construcții simbolice, în sensul promovat de D. Vialou (1986).
Reprezentările din peștera Coliboaia se înscriu, desigur, în atmosfera generală a artei parietale
paleolitice și ele își pot găsi, așa după cum am văzut, la fel de bine analogii într-o serie de peșteri
vest-europene, în mod cert mai convingător decât cu cele din Chauvet. Apariția datărilor C-14
a influențat mult apropierile dintre cele două peșteri, numai că aceste datări au fost declanșate
de echipa de la Chauvet și evident au fost efectuate la același laborator care a oferit și datările
din peștera Chauvet. Așa că îndoielile exprimate asupra acurateții datărilor din peștera Chauvet
se transferă volens nolens și pentru Coliboaia. Noi însă dorim să rămânem de bună credință și
dorim ca actualele datări să-și confirme autenticitatea, chiar dacă ele nu atestă în niciun caz
apartenența aurignaciană a picturilor din Coliboaia, cu toate că, în mod curios, mulți autori care
au scris despre Coliboaia se fac că nu observă acest lucru.
Implicarea echipei care a valorificat științific peștera Chauvet a influențat foarte mult
interpretarea picturilor din peștera Coliboaia. S-a dorit prea mult ca peștera Coliboaia să
reprezinte un Chauvet al Europei Centrale și de Est. Analogiile stilistice propuse între cele două
peșteri sunt greu de acceptat de alți specialiști în arta parietală. În timp ce Chauvet este o peșteră
cu ansambluri picturale magnifice, cu animale redate întregi în chip realist, peștera Coliboaia
este o peșteră a protomelor, restrânse numeric, dezvoltate într-o unică galerie. Dacă a fost un
avantaj sau ghinion pentru peștera Coliboaia această comparație forțată cu peștera Chauvet este
greu de spus acum, după cum nu știm rațiunea unei astfel de opțiuni, în ce măsură această
situație a fost premeditată sau nu, pentru a se obține un avantaj de imagine pentru una sau
ambele părți.
Datarea unei reprezentări de pe peretele unei peșteri nu poate fi generalizată fără riscuri
asupra ansamblului picturilor din peștera respectivă. De fapt, vârsta rămâne valabilă strict doar
349
pentru pigment și nu pentru momentul realizării reprezentarii respective (J. J. A. González, R.

de Balbin Behrmann, 2007).
În aceste condiții, dintre datările existente pentru peștera Coliboaia, înseamnă că de fapt
datarea care privește în mod direct vârsta picturilor este cea de 27.870 ± 250 B.P. (GifA
11002/Sac A23417), ceea ce ne apropie mai degrabă de Gravetian decât de Aurignacian, cel
puțin pentru faza mai recentă a picturilor. Pe de altă parte, pentru a fi și mai exacți, datarea
C-14 respectivă ne indică de fapt vârsta cărbunelui utilizat. Nu putem ști cu certitudine dacă
este și vârsta momentului efectuării picturilor, în măsura în care puteau fi utilizați cărbuni
dintr-o vatră mai veche. De altfel, datările unor cărbuni colectați din preajma picturilor au
indicat fie vârste mult mai mari, fie ceva mai mici. De asemenea, cum nu știm ce interval de
timp desparte cele două faze în care s-au realizat picturile, nu credem că putem considera că
prima fază este așa de veche pentru a o considera contemporană desfășurării aurignacianului.
Pe de altă parte, nu este bine să nu respectăm o realitate obiectivă care privește limitele de
desfășurare ale Gravetianului, cel puțin în această parte a Europei în care se găsește și România,
unde la modul general este considerat ca o cultură care se dezvoltă între 20.000 și 30.000 B.P.
(M. Otte et al., 1996). Invocarea cu obstinență a datărilor calibrate de la Coliboaia, incluse și
interpretate însă în limitele cronologice clasice ale desfășurării aurignacianului, este o formă de
a a deruta adevărata apartență a picturilor din această peșteră (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu,
P. Bahn, 2018).
Noi considerăm că descoperirea picurilor parietale din peștera Coliboaia este extrem de
importantă pentru ansamblul artei paleolitice, mai ales în ceea ce privește repartiția ei pe
continentul nostru, iar pentru România reprezintă unul din cele mai însemnate elemente de
patrimoniu al artei paleolitice. Vârsta lor, conform unicei datări directe a picturii existente până
acum ar putea să fie de 27.870 ± 250 B.P., ceea ce înseamnă cert o vârstă atribuită
Gravetianului. Nu înțelegen această dorință, împotriva argumentelor existente, de a face din
Coliboaia o peșteră pictată în Aurignacian. Suntem într-o competiție care privește cea mai
veche peșteră pictată, se dorește ca vechimea picturilor să fie precum a celor din Chauvet pentru
a da mai multă credibilitate acestora și a demonstra universalitatea acestui fenomen la nivelul
aurignacianului ?
S-a spus că ”iconocenozele” din Aurignacian și Gravetian nu pot fi distinse între ele
(F. Djindjian, 2012), dar în cazul peșterii Coliboaia nici nu este cazul de așa ceva. Peștera
Coliboaia trebuie să rămână definită de particularitățile ei stilistice și de vârstă și nu neapărat să
fie pusă mereu în legătură cu trăsăturile specifice peșterii Chauvet. Cercetările viitoare este
necesar să definească contextul acestei descoperiri, un studiu stilistic mai atent, detașat de
abordări preconcepute. Picturile trebuie analizate și de alți specialiști în artă parietală paleolitică,
pentru autentificări suplimentare. Cercetările de geomorfologie speologică să se concentreze pe
explicarea evoluției configurației inițiale a peșterii, pentru a demonstra accesul omului paleolitic
în actuala galerie pictată. Se impun noi datări, efectuate la laboratoare recunoscute prin
acuratețea rezultatelor și capacitate de a înlătura elementele poluante.
350
III – EPIGRAVETIANUL-EPIPALEOLITICUL
Cercetările arheologice din zona Porțile de Fier au cunoscut un avânt nebănuit odată cu
demararea lucrărilor pentru construirea Complexului hidroenergetic din această regiune. Atunci
a fost creat ”Grupul de Cercetări Complexe Porțile de Fier” și au fost declanșate, între 1964 și
1971, cercetări multidisciplinare pentru întreaga zonă a Dunării, din care nu au lipsit cele
arheologice, între Șimian și Moldova Veche, deci pe o largă suprafață care cuprindea întregul
spațiu care urma să fie acoperit de apele viitorului lac de acumulare. Amploarea acestora a fost
fără precedent, fiind impulsionate de marea personalitate a lui C. S. Nicolăescu-Plopșor. După
cum era firesc, nu au întârziat nici descoperirile de situri atribuite paleoliticului, ceea ce
reprezenta o premieră pentru această regiune în care nu erau cunoscute pănă atunci așezări de
acest fel, cu excepția adăpostului sub stâncă de la Cuina Turcului. Cele atribuite
epigravetianului, epipaleoliticului și mezoliticului au particularizat această regiune pentru
teritoriul României (C. S. Nicolăescu-Plopșor și colab., 1968).
III.1 - Adăpostul sub stâncă de la Cuina Turcului
Prin cercetările din 1961 avea să fie descoperită importanta așezare de la Cuina Turcului
(C. S. Nicolăescu-Plopșor, M. Davidescu, Șt. Roman, V. Boroneanț, 1965). Cuina Turcului
(cuina=bucătărie) este un adăpost sub stâncă bine individualizat, cu o lungime de 40 m, o
profunzime de 10 m și înălțimea de 25 m, situat între Moara Dracului și Proluca Turcului, la
circa 450 m în aval de intrarea în Cazanele Mari, la poalele Ciucarului Mare, fiind săpat în
calcarele atribuite perioadelor Titonic-Neocomian, din sud-estul Munților Almăj (44°35'30"N,
22°15'33"E) (fig. 68/1-3). Aflat azi sub apele lacului de acumulare de la Porțile de Fier,
adăpostul era situat în perioada în care s-au desfășurat săpăturile arheologice, la altitudinea
absolută de 60 m și la 12 m înălțime față de nivelul apelor Dunării (fig. 68/4-5). Administrativ,
aparținea satului Dubova, fosta comună Plavișevița, jud. Mehedinți. Prin poziția sa, beneficia
de un microclimat favorabil, era lipsit de curenți, protejat de ploi și scăldat de razele soarelui o
bună parte din zi. Sondajul efectuat de C. S. Nicolăescu-Plopșor și colaboratorii săi cu această
ocazie a fost suficient să-i permită concluzii importante și o încadrare surprinzător de exactă
pentru stadiul cercetărilor. Intuiția marelui nostru plaeolitician îl fac să încadreze două strate
inferioare ale depozitului în Epipaleolitic, cultură necunoscută pănă atunci în zonă. Mai mult,
el remarca că trăsăturile de aici ale acestei perioade erau ”deosebite față de cele ce cunoaștem în
jur”, ceea ce îl determină să propună atribuirea nivelurilor de la Cuina Turcului unei „culturi
noi”, pe care o denumește ”cultura clisureană” cu două etape: clisureanul inferior și superior
(C. S. Nicolăescu-Plopșor, M. Davidescu, Șt. Roman, V. Boroneanț, 1965, p. 408). Mai mult,
observă eventualele analogii ale clisureanului superior cu Azilianul vest european, remarcând
faptul că descoperirea la Cuina Turcului a unor cochilii de melci de origine mediteraneeană,
precum Dentalium, pot constitui argumente ale contactelor între ariile culturale respective.
351
De altfel, el ține să precizeze, încă din această fază, că între cele două niveluri, clisurean inferior
și superior, nu sunt deosebiri culturale semnificative.
Observațiile lui C. S. Nicolăescu-Plopșor și colaboratorii săi sunt cu atât mai importante,
cu cât, în perioada care a urmat, încadrarea stratelor de cultură de la Cuina Turcului a suferit
nenumărate modificări de nume, dar în esență conținutul cultural precizat inițial a rămas în
general același. Astfel, după ce săpăturile de la Cuina Turcului au fost preluate de Al. Păunescu,
care a efectuat în depozitul adăpostului sub stâncă Cuina Turcului cinci campanii de săpături,
între 1965-1969, dezvelind circa 200 m p, cu deosebire în partea est - nord-estică, până la
adâncimea de 6,40 m, stratele de cultură denumite de C. S. Nicolăescu-Plopșor, M. Davidescu,
Șt. Roman, V. Boroneanț (1965) Clisurean inferior și superior au rămas aceleași, doar
denumirea lor s-a schimbat mereu, chiar în publicațiile lui Al. Păunescu. Într-o primă
publicație, probabil sub influența lui C. S. Nicolăescu-Plopșor și colab. (1965), care vorbeau de
influențe aziliene, Al. Păunescu (1970) definește primul strat de la Cuina Turcului (adică
clisureanul inferior) ca o locuire epipaleolitică romanello-aziliană I, ca de altfel și stratul al
doilea, pe care îl separă în Romanello-Azilian IIa și IIb. După opt ani, cele două strate rămân
doar epipaleolitice (Epipaleoltic I și Epipaleolitic IIa și IIb) (Al. Păunescu, 1978), iar în 1989
devin tadigravetiene (Al. Păunescu, 1989). Lucrurile nu vor rămâne aici, pentru că într-o ultimă
lucrare, Al. Păunescu (2000), denumește cele două strate Epipaleolitic tardigravetian I și
Epipaleolitic tardigravetian II (cu subdiviziunile IIa și IIb), denumire destul de bizară la prima
vedere. Totuși, Al. Păunescu (2000), încercând să nuanțeze oarecum diferențele pe care probabil
le sesizase între cele două strate, multiplică denumirile lor. V. Boroneanț (2000) a rămas, în
schimb, consecvent și a păstrat numele de Clisurean pentru cele două strate de la Cuina
Turcului, încercând să aducă argumente care să justifice renunțarea la denumirea de Romanello-
Azilian. Intenții trecătoare de revenire la termenul de ”Clisurean” au mai existat, dar fără prea
multă consecvență (C. Bonsall și collab., 2015). Mai nou, C. Bonsall și A. Boroneanț (2016)
utilizează pentru stratele I-II de la Cuina Turcului și clisureanul din peștera Climente II
termenul de Epigravetian.
Trebuie spus că însăși utilizarea sintagmei Romanello-Azilian este puțin forțată, dacă
avem în vedere chiar și numai faptul că în timp ce pentru Azilian se acceptă unele legături cu
Magdalenianul final, Romanellianul nu pare a deriva din Magdalenian, ci mai degrabă
dintr-un Epigravetian tipic mediteranean. În Azilian gravurile de animale devin mai abstracte
decât în Magdalenian, apoi dispar cu totul și sunt înlocuite cu reprezentările geometrice.
Azilianul se caracterizează deci prin predominarea reprezentărilor abstracte geometrice, cu zone
de trăsături paralele, limitate de o linie curbă, dispuse perpendicular unele în raport cu altele,
fascicule de trăsături paralele, scalariforme și motive în chevrons. Un aspect deloc de neglijat este
că în Azilian suportul rămâne într-o proporție covârșitoare galetul pe aproape întreaga arie de
dezvoltare a acestei culturi (C. Couraud, 1985; F. d’Errico, 1994). Doar zona cantabrică face
excepție prin gravuri pe alte suporturi și chiar pe pandantive, cum ar fi siturile Morin, La Chora,
El Pielago, Rascaño, San Juan (C. González Sánz, 1989; F. D’Errico, 1994). Nu considerăm
că a fost o opțiune bună includerea în arta aziliană a operelor schematice din Epigravetianul
final din Italia (C. Couraud, 1985), după cum a fost criticată tendința de a defini drept aziliene
toate așezările mai mult sau mai puțin contemporane azilianului propriu zis, definit în aria sa
de dezvoltare (A. Thévenin, 1982), în măsura în care acest termen și-a pierdut credibilitatea,
352
iar noțiunea de Epipaleolitic înglobează și Azilianul alături de toate celelalte civilizații

sincronice. De obicei Azilianul se desfășoară între 11.900 și 9.200 B.P. (F. d’Errico, 1994). În
Romanellian se întâlnesc frecvent decorurile geometrice bine definite, care constau din linii
paralele, hașuri, linii în grilă alături de animale stilizate (H. Camps-Fabrer, 1976).
Atât trăsăturile decorurilor aziliene (C. Couraud, 1985; F. d'Errico, 1994), cât și cele
romanelliene nu par să se regăsească prea mult în arta de pe stânga Dunării în zona Porțile de
Fier. O retrospectivă a evoluției, definirii și atribuirii culturale a faciesurilor din zona Porțile de
Fier a fost făcută de A. Boroneanț (2011).
Este regretabilă lipsa de consecvență în atribuirea culturală a descoperirilor de la Cuina
Turcului la unii dintre autorii care au fost implicați direct în cercetarea acestui sit, acest lucru
dovedind carențe serioase în definirea trăsăturilor tehno-tipologice ale materialului litic, a
industriei pe materii dure animale și, în fond, a trăsăturilor culturii materiale în general, în
măsura în care această așezare a furnizat o colecție excepțională de podoabe și obiecte de artă
mobilieră, poate prea puțin exploatate în publicații prin imagini revelatoare, cu toate că a trecut
mai mult de o jumătate de secol de la descoperirea lor, iar asupra importanței artei mobiliere
din această regiune atrăgea atenția încă din 1976 chiar și A. Marshack. Doar în trei teze de
doctorat din ultima vreme s-au făcut referii mai consistente asupra pieselor de artă descoperite
în adăpostul sub stâncă de la Cuina Turcului, alături, uneori, de o ilustrație ceva mai revelatoare
(C. Beldiman, 2007; M. Sandu (Mărgărit), 2008; M. Vintilă, 2011).
Stratul de cultură Adâncimea în m și contextul Materialul utilizat Laboratorul și

probei pentru datare vârsta
B. P.
Epipaleolitic Oase umane, individ 1, OxA19.203:
Caseta M adult, femeie, humerus 10.435±45
stâng (10 .003±71
corrected)
Epipaleolitic Oase umane, Individ 2, OxA19202:
Caseta B adult, bărbat?, 25–30 10.350±45
ani, ulna stângă (9918±71
corrected)
Epipaleolitic 3,68 - 3,85 Bln. 802:
(intermediar A, vatră din partea Cărbune de pin 10.125 ± 200
inferioară a stratului)
Epigravetian 5,70 - 5,85 GrN. 12.665:
(Clisurean) (caseta S, vatră din partea Cărbune de pin 11.960 ± 60
inferioară a stratului)
Epigravetian 5,90 - 5,95 Bln. 803:
(Clisurean) (caseta B, vatră baza stratului) Cărbune de pin 12.600 ± 120
Epigravetian 6,20 - 6,40 Bln. 804:
(Clisurean) (caseta O, vatră baza stratului) Cărbune de pin 12.050 ± 120
Tab. 8 - Datări C-14 în stratele de cultură din Epigravetian (Clisurean) și Epipapeolitic

de la Cuina Turcului
353
Pentru stratele de cultură menționate la Cuina Turcului există câteva datări C-14 care
reprezintă un real ajutor în precizarea vârstei acestora (tab. 8) și chiar în vederea unei încadrări
culturale mai precise, în acord cu terminologia europeană acceptată. Stratul care a fost definit
inițial Epipaleolitic I noi îl atribuim Epigravetianului (=Clisurean). El s-a dezvoltat între
12.600 ± 120 B.P. (Bln. 803) și 11.960 ± 60 B.P. (GrN 12.665). Stratul denumit la început
Epipaleolitic II îl vom denumi în continuare Epipaleolitic. Vârsta sa este cuprinsă între
10.435±45 B.P. (OxA 19.203) și 10.125±200 B.P. (Bln 802). Epigravetianul (Clisureanul) de
la Cuina Turcului a fost deci contemporan celei de a doua părți a Tardiglaciarului, ceea ce ar
însemna că a prins sfârșitul oscilației climatice Bölling (13.300-12.300 B.P.), răcirea specifică
Dryasului 2 (12.300-11.800 B.P.) și ceva din ameliorarea climatică Alleröd (11.800-10.800).
Epipaleoliticul s-ar fi depus integral în episodul rece Dryas 3 (desfășurat între 10.800 și 10.000
B.P.). În linii generale, o astfel de încadrare a stratelor de la Cuina Turcului, care să cuprindă
oscilația climatică Alleröd și Dryasul târziu, a fost sugerată, pe baza studiului faunei de
mamifere, și de către Alex. Bolomey (1970).
Analiza polinică este prea puțin revelatoare în aces caz, în măsura în care pentru stratul
Romanello-Azilian I (Clisurean I) și stratul Romanello-Azilian IIa este menționat doar câte un
spectru polinic pentru fiecare. În contextul datărilor C-14, obținute ulterior studiului
palinologic, rezultatele pot fi însă reinterpretate. Faptul că primul spectru polinic se
caracterizează, pe lângă existența genului Pinus (a cărei specie nu a fost determinată), prin
prezența semnificativă a unor foioase termofile din grupa stejărișului mixt (37 %), în cadrul
căruia Tilia întrunea 23 %, este un semn al unei ameliorări climatice certe, care putea să fie
tocmai sfârșitul oscilației climatice Bölling, așa cum indică și datările C-14. Mai greu este să
explicăm cel de al doilea spectru polinic, în măsura în care, în mod bizar, se specifică că a fost
obținut din ”nivelul romanello-azilian IIa, depunerea sterilă de deasupra lui, nivelul superior
romanello-azilian IIb și de sterilul de sub nivelul Starćevo-Criș I” (E. Pop, N. Boșcaiu, V.
Lupșa, 1970, p. 31). Nu înțelegem cum un spectru polinic, care ar trebui să reflecteze doar un
episod din depunerea unui depozit, de data aceasta caracterizează o perioadă enormă în care
s-a acumulat aproape 2 m de sediment. Este greu să ne imaginăm că s-a amestecat sedimentul
de pe o grosime așa de mare și a rezultat spectrul respectiv, sau s-a făcut o medie a taxonilor
identificați în mai multe mostre. Oricum ar fi, considerăm că spectru polinic respectiv este
aberant interpretat. De aceea, în acest context, nu mai trebuie să ne mire afirmația autorilor
studiului palinologic că acest spectru, în care numai teiul ajungea la peste 70 %, demonstrează
că ne aflam în plin Boreal. Desigur, acest aspect este greu de acceptat, în condițiile în care
datările C14 indică pentru Romanello-Azilianul II de la Cuina Turcului vârsta minimă de
10.125±200 B.P. (Bln 802). În concluzie, studiul palinologic al depozitului din adăpostul sub
stâncă de la Cuina Turcului, care a fost invocat adesea fără o analiză atentă, trebuie interpretat
cu multă prudență, cel puțin pentru stratele tardigravetiene și epipaleolitice.
Așa cum am menționat, referitor la atribuirea stratelor de cultură de la Cuina Turcului,
în lipsa unei reevaluări directe a aspectelor tehno-tipologice a materialului litic și utilajelor din
materii dure animale, ținând însă seama de datările C-14 existente, de unele aspecte observate
din descrierea și ilustrarea utilajelor litice și MDA publicate, precum și dintr-o serie de
caracteristici ale obiectelor de artă și de podoabă, asupra cărora ne vom referi în continuare,
propunem atribuirea stratului I Epigravetianului și stratul II (a și b) Epipaleoliticului (fig. 68/4).
354
Considerăm că stratul I de la Cuina Turcului are rădăcini evidente în tradiția gravetiană, așa
încât s-ar justifica mai bine atribuirea sa Epigravetianului, iar stratul II ar fi mai mult în spiritul
noțiunii de Epipaleolitic. Altfel spus, Clisureanul I este echivalent cu un Epigravetian, iar
Clisureanul II cu Epipaleoliticul. Utilizarea termenului de Epipaleolitic pentru stratul II de la
Cuina Turcului ar fi astfel în acord cu accepțiunea europeană, această perioadă fiind considerată
a fi contemporană cu faza pinului din Preboreal, care cuprinde toate culturile care se dezvoltă
după dispariția renului, caracterizate prin industrii cu ”pointes à dos courbe à une ou deux
pointes, à grattoirs courts sur fragment de lame ou sur éclat, à burin sur troncature, avec ou sans
galets gravés et pents” (A. Leroi-Gourhan, 1988, p. 375). De altfel, el este întrebuințat și de
cercetătorii sârbi, care s-au ocupat de culturile similare de pe malul drept al Dunării de la Porțile
de Fier și prezintă succesiunea culturală din această regiune mai rațional și fără dificultăți de
acceptare a terminologiei folosite.
În ceea ce privesc obiectele de artă descoperite la Cuina Turcului, cele din Epigravetian
(Clisurean I) sunt mult mai numeroase decât în stratul Epipaleolitic (Clisurean II) de deasupra.
Din păcate, în mai toate studiile publicate de autorii descoperirilor respective (Al. Păunescu,
1970; 1978; 2000; V. Boroneanț, 2000), descrierea decorurilor de pe diversele obiecte de artă
este mult prea generală, lipsește particularizarea detaliilor de pe fiecare, nici măcar nu este
precizată natura suportului (os sau corn). Se menționează global că ”decorul geometric incizat
constă din linii dispuse neregulat, linii în rețea, grupe (benzi) de linii orizontale, verticale sau
oblice, mai scurte sau mai lungi, paralele....un număr de cinci obiecte prezintă un decor
meandroid sau tipic meandric, realizat prin grupe de câte două linii” (Al. Păunescu, 1970, p.
17). Nu se mai pune problema unui studiu tehnologic elaborat, care să stabilească eventual
modul de realizare a gravurilor, a utilajelor folosite și a lanțului operatoriu pentru decorurile de
pe fiecare obiect. Atunci când se încearcă o descriere mai amănunțită a decorurilor nu se
specifică cu exactitate figura la care se referă, încât devine greoaie și uneori imposibilă
identificarea piesei la care se face referire (Al. Păunescu, 1970, p. 20). Un pas înainte s-a făcut
prin publicarea tezelor de doctorat de către M. Mărgărit (2008) și C. Beldiman (2007), care din
păcate nu a beneficiat de o ilustrație pe măsura importanței acestui material.
III.1.a - Obiectele de artă

Săpăturile arheologice din adăpostul sub stâncă Cuina Turcului au livrat un număr
însemnat de autentice obiecte de artă pentru Epigravetianul și Epipaleoliticul din România,
care au făcut din acest sit unul de referință din acest punct de vedere. Încercăm să readucem în
discuție pe cele mai importante dintre ele, alături de imagini care să se apropie mai mult de
virtuțiile artizanilor care le-au creat cu atâta măestrie și unitate stilistică.
Între 12.500 B.P. și 11.000 B.P. stilul de reprezentări devine din ce în ce mai stilizat,
chiar abstract și apar hașurile geometrice (F. d'Errico, 1994; F. Djindjian, 2004).
Termenul de decor pentru obiectele de artă de la Cuina Turcului definește gravurile ”non
figurative” (sau geometrice) și schematice. Am încercat să evităm termenul de stilizare, folosit
uneori în sensul de schematizare (M. Chollot-Varagnac, 1987). Altfel spus, motivele ”non
figurative” includ toate categoriile de figurații abstracte, mai mult sau mai puțin geometrice,
denumite adesea ”semne”, în care sunt incluse formele sub formă de linii relativ simple, crucile,
355
așa zisele ”chevrons” sau semne angulare formate din două linii convergente (O. Rivero, 2015).
De altfel, utilizarea termenului generic de motiv geometric nu este folosit întotdeauna în mod
consecvent cu un sens bine precizat. Termenul geometric, adesea asimilat cu abstractul, include,
în mod obișnuit, structuri elementare, precum punctul și linia, sau mai elaborate, cum ar fi
acoladele, unghiurile, aviformele, zimțate, claviformele etc. Aceste forme pot fi creația
imaginației personale sau codificarea realului, după cum pot reprezenta pur și simplu creația
grafică a artizanului. Diversitatea grafică a acestora sugerează adesea un mozaic semantic
ireductibil, alteori astfel de semne sunt numite ”motive”. Semnele geometrice sunt universale și
atemporale, ele fiind prezente constant de la începutul Paleoliticului superior (P. Paillet, 2014).
III.1.a.1 - Piesele gravate din stratul I Epigravetian (Clisurean)

- Lustruitor (lissoir = smoother; polisher) din os cu frontul biconvex lustruit prin polisaj și
utilizare (fig. 69/1). Partea proximală a utilajului nu s-a conservat, fiind ruptă din vechime, astfel
că dimensiunile actuale ale piesei sunt de 7,9 cm lungime, 2,9 cm lăţime medie și 0,8 cm grosime
medie. Suportul a fost fasonat pe părțile laterale prin raclaj (fig. 70/3) și pe fața inferioară prin
raclaj axial sau oblic și polisaj. Stigmatele de raclaj sunt destul de evidente pe o mare suprafață
(fig. 70/4-5), iar în anumite zone ale feței inferioare, aproape de marginea dreaptă au fost
estompate prin polisaj (fig. 70/6). Partea distală, activă a uneltei mai păstrază stigmatele de
amenajare prin raclaj, abraziune și evident cele de polisaj pe ambele fețe. Pe fața superioară a
osului nu s-a intervenit pentru amenajarea suprafeței, care păstrează structura inițială a osului.
Ea a fost, în schimb, frumos ornamentată cu motive geometrice, realizate cu multă măiestrie și
virtuți tehnice remarcabile. Find o piesă alungită, simetria decorului urmărește axa longitudinală
mediană, în sensul definit de G. Sauvet (1987) ca simetrie axială. Par a se detașa două registre:
în dreapta sunt gravuri longitudinale, formate din linii duble, dintre care una foarte adâncă, cu
profil în V, care penetrează în partea distală, până spre frontul activ al uneltei (fig. 70/7; 71/1),
iar în stânga apar gravuri longitudinale formate din serii de linii duble, cu profil în U, care se
frâng spre partea proximală la circa 45°. Organizarea decorului a urmărit în acest fel crearea
unui spațiu pentru gravarea decorului în scăriță, aflat în poziție mediană. Acesta este constituit
din două linii verticale, unite cu alte opt orizontale, cu profil în U (fig. 70/8, 10; 71/2). De fapt
este un dreptunghi, orientat pe verticală, hașurat cu linii orizontale. Cele două registre care se
dezvoltă pe fața superioară sunt despărțite printr-o linie dublă longitudinală, dreaptă în
jumătatea distală și în zigzag în cea proximală, cu profil în U și cod de bare (fig. 70/8-9; 71/3).
Ultimul zigzag este astfel orientat ca să ofere suficient spațiu pentru gravura în formă de scăriță.
Toate gravurile sunt adânci, cu profil variat, în formă de U și mai puțin în V și cod de bare.
Trasarea lor este surprinzător de fermă pe cea mai mare parte din suprafața gravată, dacă ținem
seama că au fost realizate pe os, cu o structură destul de dificil de prelucrat. Faptul că gravurile
longitudinale și mai ales cele în zigzag sunt duble, păstrându-se paralelismul și distața relativ
egală pe întregul lor traseu subliniază din plin talentul artizanului în mânuirea burin-ului cu care
au fost efectuate. Pe fundul gravurii în U se pot vedea uneori striurile rămase de la frontul burin-
ului (fig. 70/9; 71/3). Stigmatele de preparare a frontului activ, precum și cele de utilizare sunt
evidente (fig. 71/4-6).
356
- Spatulă din os de formă longitudinală, cu profil ușor convex-concav, gravată pe fața

superioară (fig. 69/4). Fiind fragmentată atât lateral cât și la partea proximală, unealta a fost
inițial de dimensiuni mai mari. În starea actuală, pare mai degrabă o unealtă refăcută, cu funcție
de spatulă sau chiar de poinçon, dacă avem în vedere modul de uzură a părților laterale din zona
distală. Dimensiunile sale actuale sunt următoarele: lungime – 7,5 cm, lăţime medie – 1,2 cm,
grosime medie – 0,5 cm. Fața inferioară mai păstrează stigmatele de raclaj axial ca urmare a
fasonării, în special înspre latura din stânga și partea distală a uneltei. În rest, suprafața inferioară
este destul de lustruită, poate ca urmare a utilizării îndelungate (fig. 72/3).
Pe fața superioară unealta este gravată în stil geometric, se pare respectând ideea a două
registre, cu mențiunea că, de data aceasta se detașează un registru în partea distală și un altul
spre cea proximală. Gravurile adânci, cu un profil de tranziție U-V (fig. 72/1-2; 4-5), sunt incizii
duble, paralele până aproape de perfecțiune. Registrul din partea distală constă din gravuri duble
liniare, care inițial poate a fost un dreptunghi, care delimita un spațiu în care se înscriu două
forme geometrice. Prima reprezintă un pentagon, a două este oarecum triunghiulară, fiecare cu
una din laturi comună cu linia verticală din dreapta. Spațiile din interiorul pentagonului și
triunghiului sunt umplute cu câte trei linii paralele. O gravură liniară completează spațiul
respectiv. Tot în jumătatea distală, foarte aproape de marginea din dreapta, o linie dublă
verticală, care se închide la bază printr-o linie transversală, completează jumătatea distală
gravată. Funcția de unealtă a acestei piese, prin uzarea permanentă în partea activă, a afectat în
mod cert gravurile inițiale (fig. 72/1).
Decorul din jumătatea proximală este foarte complex, pentru că linii duble, adânc gravate,
trasate longitudinal, transversal și înclinat, se unesc uneori într-un adevărat labirint, cu unghiuri
care variază între 90° și 45°. Nu este exclus ca forma completă a gravurilor, formate din aceste
meandre geometrice, să fi reprezentat un decor cunoscut sub numele de tip ”grec” (A. Marshack,
1987). Astfel, din partea mijlocie a piesei o linie dublă transversală se continuă pe latura din
dreaptă, sub un unghi de aproape 90°, cu o linie longitudinală dublă similară. Spre partea
proximală își schimbă din nou direcția spre partea distală, de data aceasta, sub un unghi de circa
45°. De aici, continuă sub forma unei gravuri liniare duble până aproape de linia transversală
pentru a continua paralel cu aceasta. În acest fel se realizează primul culoar al labirintului (fig.
72/2). Faptul că piesa este distrusă în partea dreaptă, nu putem știi dacă gravura urma același
traseu, în sensul de a continua și delimita culoarul respectiv care întregea eventual ornamentația
în labirint cu cel puțin încă două culoare. Detaliile celelalte fiind similare, putem bănui că, de
fapt, pe ansamblu gravura reprezenta un labirint, care se constituia într-un decor de tip ”grec”.
Profilul gravurilor este suficient de adânc și păstrează același profil în forma de U spre V.
Decorul denumit ”grec” ar deriva din cel serpentiform, secvențial și continuu, având semnificația
unui simbol abstract și schematic al periodicității și continuității timpului, lunilor sau anilor.
O astfel de interpretare este susținută și de M. Lorblanchet prin studiile etnografice asupra
aborigenilor din Australia, care afirmă că multe figuri erau ritualice și sezonier repictate și
reactivate (A. Marshack, 1987).
- Plachetă de corn gravată (poate împungător = poinçon = awl) fragmentată, cu dimensiuni

modeste: lungime - 5,2 cm; lăţime medie - 1,4 cm; grosime medie - 0,5 cm (fig. 69/5). Fața
inferioară a fost fasonată, dar a rămas evidentă structura spongioasă a cornului (fig. 72/8). Dacă
357
marginile sunt rectilinii în partea mezială și proximală, în zona distală ele sunt ușor concave.
Vârful rezultat din contactul celor două margini este rupt. Nu este exclus să fi continuat cu un
poinçon.
Fața superioară este gravată destul de complex cu incizii liniare duble, dar nu atât de
îngrijit precum la piesesle precedente (fig. 72/6). Se observă ușor că artizanul nu a avut aceeași
îndemânare, cu toate că era vorba de un suport de corn, care se prelucrează mai ușor
(A. Averbouh, 2000). Se păstrează, în schimb, același stil al liniilor duble cu profil în U, dar nu
la fel de adânci. Apar și incizii mai fine, cu profil în V. La partea distală s-a dorit gravarea unui
triunghi, ale cărui laturi nu se întâlnesc, cel mai probabil din cauza lipsei de îndemânare a
artizanului. Acest aspect se constată, de altfel, pe întreaga suprafață decorată. Baza triunghiului
este dublată, iar în spațiul dintre cele două incizii este umplut cu opt linii scurte verticale.
Interiorul triunghiului, la rândul său, este acoperit cu nouă incizii orizontale intersectate de alte
trei înclinate, nu foarte adânci și cu profil în V, în contrast cu cele două laturi ușor concave
convergente, care au profilul inciziilor în U. De pe baza triunghiului se desprind trei serii de
câte trei incizii înclinate spre stânga. O linie transversală închide acest spațiu, iar din ea pleacă
o primă serie de patru incizii, urmată de a doua din trei incizii, toate înclinate ca și precedentele
spre stânga, iar a treia serie de incizii pare un triunghi. Suprafața este delimitată de o linie
transversală dublă, cu profil în U, în spațiul respectiv existând o serie de incizii al căror sens este
destul de greu de descifrat. Ele s-ar putea să nu fie altceva decât niște rateuri, cu excepția a două
serii din dreapta care par mici patrulatere cu câte o incizie în interior. Partea proximală este
formată din cinci linii duble care au fost efectuate după trasarea liniei transversale, pentru că
adesea o intersectează. Ultima linie dublă se frânge sub un unghi de circa 45°, numai că
imprecizia artizanului se vede din nou, pentru că lipsește continuitatea și paralelismul inciziilor.
Cu toate aceste mici inexactități tehnice, piesa se remarcă prin complexitatea decorului și lasă o
undă de îndoială asupra sensului lor și chiar în ceea ce privește interpretarea funcției sale.
În privința organizării spațiului acoperit de decor, considerăm că se poate vorbi de două registre
care se înscriu într-o simetrie transversală, în sensul că primul registru este constituit din
triunghiul situat la partea distală și decorurile existente până la linia dublă transversală, de la
care încep, spre partea proximală, liniile duble verticale, care constituie de fapt al doilea registru.
Registrul din partea proximală, prin repetiția mai multor serii de linii duble paralele, conferă
ritm decorului. Simetria transversală nu este foarte des întâlnită în decorurile geometrice din
paleolitic (G. Sauvet, 1987).
- Os gravat de mici dimensini, cu cele două capete și una din margini fragmentate
(fig. 69/6). Dimensiunile sale sunt de numai 6 cm lungime, 1,5 cm lăţime medie și 0,7 cm
grosime medie. Fața inferioară a fost amenajată prin raclaj ale cărui stigmate au fost estompate
prin polisare (fig. 72/9). Fața superioară, care păstrează structura inițială a suprafeței osului, este
acoperită cu gravuri din lini duble în zigzag, situate la distanțe relativ egale. Patru linii în zigzag
se dezvoltă pe una din părți, iar a cincea este unită cu una din cele două linii duble în zigzag
orientate invers, pentru a delimita spațiul în care a fost gravat un romb hașurat cu trei incizii
paralele (fig. 72/7). S-ar putea ca aceasta să fi fost partea centrală a suprafeței gravate, în jurul
căreia gravitau celelalte linii duble în zigzag. Inciziile, cu toate că par uneori destul de adânci,
profilul lor este în V. Fragmentarea suportului ne împiedică să intuim sensurile inițiale ale
358
decorului, dar și în aceste condiții este remarcabil echilibrul degajat de paralelismul zigzagurilor
în jurul unui punct central, care putea să fie rombul hașurat.
- Os mic gravat pe un suport de numai 2,1 cm lungime și 1,0 cm lățime medie (fig. 69/2).
Pe fața inferioară s-au conservat stigmate de raclaj și polisaj, precum și urme de degradare a
structurii osului sub influența agenților fizico-chimici și biologici din depozitul în care a zăcut
artefactul. Aceste procese sunt vizibile și pe fața superioară, cu un decor care constă din cinci
lini duble, dintre care două mai păstrează continuarea printr-un zigzag, amintind parcă modul
de organizare a gravurilor de pe osul anterior (fig. 69/6). Motivele în zigzag sunt considerate că
simbolizează apa și se referă la conceptul de viață și reînoire sezonieră (A. Marshack, 1987).
- Fragment de os gravat care nu mai păstrează niciuna din laturi. Lungimea sa este de circa
2 cm, forma și suprafața sa este redusă și neregulată (fig. 69/3). În aceste condiții, este extrem
de dificil să facem considerații tehnologice asupra suportului. Structura inițială a osului se
regăsește pe ambele fețe, cu specificarea că fața inferioară a fost mai mult afectată de agenții
biologici din sol. Pe fața superioară se poate observa o linie dublă și alte două fragmente similare,
paralele între ele. Inciziile sunt adânci, în formă de U și amintesc, din punct de vedere stilistic,
de cele descrise pe piesa presupusă a fi fost un poinçon (fig. 69/5; 72/6).
- Fragment de așchie din corn. Este vorba de un fragment mezial de corn de cerb, cu profil
drept și secțiune rectangulară (fig. 69/7). La partea proximală se mai văd stigmatele de percuție
în urma desprinderii de pe una din ramurile cornului. Pe fața inferioară, pentru că nu a suferit
intervenții majore de fasonare, se observă structura internă a cornului. Pe latura din dreapta, care
a fost desprisă prin fracturare longitudinală, sunt vizibile stigmatele de rainurage
M. Mărgărit, 2008). În schimb, pe fața superioară nu mai sunt vizibile dovezi ale prelucrării sale.
Există, în schimb, un decor care constă dintr-o linie dublă în zigzag, cu incizii adânci și cu profil
în U, care pare a se sprijini pe o incizie liniară. Sub această incizie, la partea distală, două linii
convergente, gravate mai adânc, sunt unite de alte două incizii mai fin trasate. Suprafața este
completată cu trei linii duble paralele, uneori discontinui și destul de neglijent trasate (fig. 73/1).
- Poinçon de os fragmentat longitudinal pe marginea stângă și în partea proximală

(fig. 69/8). Cele două laturi sunt convergente, iar profilul suportului este convex-concav. Latura
din dreapta a fost fasonată prin raclaj, iar partea distală, de fapt frontul activ al uneltei, este
destul de polisat prin utilizare ca poinçon. Fața inferioară nu a fost fasonată, iar pe fața superioară
s-a intervenit inițial prin raclaj și ulterior prin polisaj (fig. 73/3-5). Decorul de pe fața superioară
se înscrie în același stil cu cel de pe fragmentul de corn (fig. 69/7; 73/1), adică o linie dublă în
zigzag, care pare că se sprijină pe o incizie cu profil în V. Și mai surprinzător este că și restul
suprafeței este acoperit cu lini duble paralele și care par trasate în același mod lipsit de veleități
artistice și poate tehnice (fig. 69/7-8; 73/1; 3-4).
Asemănarea decorului de pe două suporturi diferite, adică corn și os, este importantă,
dacă avem în vedere faptul că cele două materii prime se comportă diferit (Averbouh A., 2000).
Suportul de os, în acest caz, îl reprezintă o unealtă, respectiv un poinçon. Din păcate nu putem
să știm dacă suportul de corn era un obiect utilitar, pentru a vedea dacă decorul în zigzag, în
359
combinație cu liniile duble paralele, era preferat pentru anumite utilaje, având eventual o
semnificație particulară. Referitor la motivul în zigzag, s-a sugerat că, alături de cel
serpentiform, ar fi un simbol legat de apă și ar reprezenta un concept al vieții și reînoirii
sezoniere. Motivul în zigzag, alături de cel de tip ”grec”, ar putea să fie asociate de o manieră
conceptuală cu feminitatea și ideea de renaștere, reînoire și periodicitate (Al. Marshack, 1987).
Fragment de os decorat. Această piesă a fost publicată ca un simplu fragment de os gravat

(Al. Păunescu, 1970; 1978; 2000; V. Boroneanț, 2000; M. Mărgărit, 2008) sau ca segment de
os hioidian cu morfologia anatomică modificată superficial, decorat cu linii duble în zigzag
dispuse axial și linii duble scurte transversale (C. Beldiman, 2007). Suportul din os este
fragmentat la cele două capete, dar partea mezială este suficient de completă (fig. 74/1-2).
Artizanul de la Cuina Turcului a intervenit prin raclaj și polisaj pe fața inferioară (fig. 74/8) și
pe margini (fig. 74/7, 9). A rezultat o formă care ar putea sugera silueta umană. Pentru a scoate
în evidență fesele și a contura forma curbată a spatelui s-a utilizat în special abraziunea
(fig. 74/5). Dimensiunile piesei sunt de 6 cm lungime, 1,5 cm lăţime medie și 0,7 cm grosime
medie. Fața superioară nu a suferit transformări importante, gravurile care o acopăr fiind
realizate pe suprafața inițială a osului. Decorul se înscrie în stilul specific epigravetianului de la
Cuina Turcului, mai exact linii duble, de data aceasta mai mult curbe decât în zigzag, gravate
adânc, cu profil în U. De fapt, într-o formă stilizată, gravurile seamănă cu succesiunea unui fel
de claviforme. Prin abstractizarea lor, amintesc de reprezentări de pe un lissoir azilian din gresie
de la la Niederbieber din Renania și de pe un fragment de os de la Petersfels (G. Bosinski, 1990;
2011a, b) (fig. 74/10-11).
Linia longitudinală din stânga are reprezentate, perpendicular pe ea, șase serii paralele de
câte două incizii, fiind asemănătoare cu o gravură definită ca feston (M. Chollot-Varagnac,
1987) sau linie zimțată (F. d'Errico și M. Vanhaeren, 2000). Linia festonată în acest caz este
un fel de limită a unei serii de alte incizii. O situație asemănătoare se poate observa pe un
pandantiv azilian din os gravat în mai multe serii de linii paralele, delimitate de fiecare dată de
una festonată, de la El Pielago II (fig. 74/13) (P. Arias Cabal, R. Ontañón Peredo, 2004), în
Cueva de la Chora (fig. 74/12) (F. Bouvry, 2007), cueva de Rascaño (fig. 74/14) și cueva
San-Juan (fig. 74/15) din Spania. În peșterile menționate din Cantabria liniile longitudinale se
dispun adesea în benzi de trei până la cinci linii, în cadrul cărora motive zimțate sunt realizate
exclusiv pe părțile laterale (F. d'Errico și M. Vanhaeren, 2000). Astfel de lini zimțate sunt
amintite și pe două pandantive din avenul Iboussières de la Malataverne din Franța.
Pe spatele acestei piese, în partea mijlocie, apar dispuse o serie de incizii care par a sugera
o vulvă (fig. 74/2-3), amintind de vulva descrisă de B. Delluc, G. Delluc și J.-P. Duhard (2016)
pe reversul unui galet triunghiular de la Abri Pataud.
Despre obiectele de artă mobiliară descoperite în nivelul epigravetian (Clisurean) de la
Cuina Turcului se poate spune că reprezintă autentice opere de artă, de o calitate și mod de
realizare tehnică incontestabile, fiind cu siguranță rodul unor artizani excepționali, cu o
experiență particulară în acest sens.
360
III.1.a.2 - Piesele gravate din stratul II Epipaleolitic

Piesele de artă din Epipaleolitic nu sunt la fel de numeroase și nici măcar nu se ridică la
același nivel de realizare tehnică și artistică (fig. 75). Face excepție o falangă, interpretată, încă
de la descoperirea sa, că ar sugera figura umană (Al. Păunescu, 1970).
- Falanga de cal cu gravuri complexe este cu siguranță cea mai importană piesă de artă,
într-un fel ”chef-d'oeuvre” în cadrul artei epipaleolitice de la Cuina Turcului (fig. 76). Ea se
deosebește de celelalte obiecte de artă din acest strat prin modul de realizare a gravurilor,
asemănându-se mai degrabă cu stilul atât de frecvent în stratul I Epigravetian, în care
organizarea decorului se bazează pe liniile duble, cu incizii adânci cu profilul în general în U și
forme geometrice cu spațiul interior acoperit cu linii orizontale.
Piesa este reprezentată, după observațiile făcute de Alexandra Bolomey (1970), de falanga
I, probabil posterioară stânga, a unui cal sălbatic, care a suferit unele intervenții antropice, cum
ar fi, de exemplu, muchiile proximală și distală de pe fața plantară și suprafața de inserție
ligamentoasă de pe fața plantară care au fost atenuate prin șlefuire, iar tuberozitățile distale
șterse (Al. Păunescu, 1970; 2000). Întreaga piesă a suferit o fasonare înainte de a fi gravată,
urmele unui raclaj axial fiind vizibile mai ales în partea proximală a piesei.
Pe suprafața plantară decorul este cel mai complex și elaborat. Un romb central, delimitat
prin linii duble adânci, este completat în interior cu 10 incizii orizontale. Din vârfurile lui se
deschid spre partea distală și proximală unghiuri al căror spațiu interior este umplut cu alte
unghiuri, cu laturile paralele, din ce în ce mai mici, până ce este acoperit întregul câmp. În
partea distală există patru unghiuri, iar în cea proximală șase. Acest tip de decor din partea
distală și proximală îl putem considera în chevron. Toate gravurile sunt adânci și au profilul în
U. Una din laturile din dreapta ale rombului are, între cele două linii care îl delimitează, patru
incizii transversale, iar la cele două laturi opuse trei și două incizii asemănătoare. Din punct de
vedere tehnologic, decorurile în chevron au debutat cu trasarea laturilor externe din partea
distală și probabil celelalte laturi ale unghiurilor din interior. În faza a doua s-a trasat linia
internă de delimitare a rombului și, în continuitate, linia externă a unghiului din partea
proximală. În faza a treia s-a completat linia externă a rombului, iar în faza a patra s-au efectuat
liniile orizontale din interiorul rombului. În faza a cincea s-a încercat să se umple spațiul dintre
cele două incizii care reprezintă laturile rombului (fig. 76).
Pe suprafața dorsală există doar nouă incizii paralele în partea distală cu profil în U. Restul
spațiului de pe părțile laterale ale falangei, precum și cel rămas liber de pe fața plantară și dorsală
este gravat cu serii de câte două incizii scurte, cu profil în V, înclinate și aliniate în șiruri
longitudinale.
Gravarea rombului central, din care se dezvoltă ungiurile trasate prin linii paralele pe fața
plantară, a celor nouă incizii paralele pe fața dorsală, precum și umplerea întregii suprafețe
plantare cu incizii conferă întregului ansamblu un aspect și echilibru deosebit. Complexitatea
acestui decor a fost interpretată că ar putea sugera chiar vestimentația unei reprezentări umane
(Al. Păunescu, 1970; 2000).
- Os decupat cu secțiune plano-convexă. Profilul este drept, iar la nivel mezial marginile
sunt rectilinii convergente spre partea distală, după care continuă cu o parte scurtă convexă a
361
cărei convergență este întreruptă de o concavitate, care a fost interpretată ca o fostă perforație
biconică destinată suspendării. Aceasta ar fi fost fracturată și rectificată (fig. 77).
Dimensiunile actuale ale piesei sunt de 8,93 cm lungime, 1,9 cm lățime maximă și 0,56
cm grosime medie. Suportul probabil că a fost regularizat, mai ales în zona distală, unde s-a
realizat îngustarea profilului drept inițial, prin raclage și sciage. Polisajul accentuat aplicat
ulterior a șters în totalitate stigmatele acțiunilor anterioare (fig. 77/3-4). Pe fața superioară, în
partea proximală există un fragment dintr-un decor constituit din două linii relativ paralele,
dispuse transversal, unite de linii înclinate paralele, trasate ulterior, printr-o mișcare unică,
descendentă, după cum se observă la microscopul digital. Inciziile, cu toate că sunt destul de
superficiale, într-o imagine 3D au profil în U simetric sau asimetric (fig. 77/5).
C. S. Nicolăescu-Plopșor atrăgea atenția încă din anul 1968 asupra acestei piese, pe care
o considera figurină umană (C. S. Nicolăescu-Plopșor și colab., 1968). Studiile ulterioare au
calificat-o în diverse alte forme: spatulă de os (Al. Păunescu, 1970), obiect din os (Al. Păunescu,
1978), obiect de artă mobiliară (Al. Păunescu, 2000), piesă cu onament geometric
(V. Boroneanț, 2000), ”placă de os (”spatulă”) ovală alungită” (C. Beldiman, 2007, p. 152),
”pandantiv ce s-a fracturat şi a putut fi în continuare suspendat printr-un alt sistem de prindere,
facilitat de morfologia extremităţii distale” (M. Mărgărit, 2008, p. 87).
Dimensiunile și forma piesei, obținute printr-un fasonaj specific, profilul foarte subțire și
polisajul extrem de fin pe ambele fețe ne determină să considerăm această piesă cu o morfologie
specifică și destinații diferite față de cele estimate până acum. Fracturarea piesei desigur
îngreunează mult reconstituirea formei inițiale (fig. 77/6). Cu toate acestea, noi estimăm că, din
punct de vedere morfologic, s-ar putea să fie vorba de conturul decupat al unui pește, destul de
asemănător cu un pandantiv din Magdalenianul de la Marsoulas (P. Citerne, B. Chane, 2005-
2006, p. 73, fig.4/2) (fig. 77/7). Ceea ce a fost interpretat că reprezintă capul unei reprezentări
antropomorfe și orificiul rupt și refăcut ar reprezenta de fapt coada peștelui. Funcționalitatea sa
este greu de intuit. Plecând de la ideea că piesa reprezintă un obiect utilitar, s-ar putea să fi avut
funcția de flotor sau chiar de nadă, în măsura în care la unul din capete exista un orificiu destinat
suspendării, mai exact la capătul cozii de pește (J.-J. Cleyet-Merle, 1990).
Nu excudem, de asemenea, ca în anumite situații, piesa să fi reprezentat un obiect
ornamental suspendat. Funcția sa de spatulă, în condițiile în care grosimea sa maximă este de
maxim 0,56 mm, este mai greu de acceptat pentru că nu oferea probabil rezistența necesară unor
astfel de operațiuni. De asemenea, funcția de spatulă trebuia să lase stigmate specifice.
O reprezentare care seamănă morfologic cu piesa din Epipaleoliticul de la Cuina Turcului
pare să fie cea din Magdalenianul de la Pendo (I. Barandiarán, 1994).
- Coastă gravată fragmentată, cu profil curbat și secțiune biconvexă. Dimensiunile actuale

sunt de 15,82 cm lungime, 3,18 cm lăţime maximă și 1,54 cm grosime medie. Nu se observă
niciun fel de stigmate care să indice prelucrarea suportului în vederea transformării într-un
utilaj. Singurele mărturii antropice sunt cinci serii de incizii aliniate pe una din fețe, cu profil în
U (fig. 75/A), formate din câte 4, 4, 3, 4, 4 linii scurte (4,0-6,7 mm lungime), paralele și
înclinate în raport cu axa coastei (fig. 75/1a). Pe cealaltă față inciziile nu par să respecte o
anumită ordine, sunt mai scurte și la distanțe diferite (fig. 75/1b). Nu este exclus ca această piesă
să fi fost destinată unui suport pentru armături litice.
362
- Fragment mezial de os gravat de mici dimensiuni: lungime - 2,71 cm; lăţime maximă -
1,22 cm; grosime maximă - 0,86 cm. Suportul provine probabil dintr-o coastă fracturată inclusiv
pe una din fețe (fig. 75/2). Suprafața decorată a suferit un polisaj superficial, iar gravurile
constau din incizii foarte scurte cu aspect de puncte și profil în formă de U (fig. 75/5). Serii
formate din 4-5 șiruri paralele uneori se intersectează pentru a crea un decor original în felul
său, mai ales că piesa a fost vopsită cu ocru roșu.
- Fragment mezial de os cu gravuri în rețea cu profil drept, iar, pentru că una din fețe este
spartă, secțiunea este convex-concavă. Dimensiunile sunt reduse: lungimea - 3,24 cm; lăţimea
maximă - 1,09 cm; grosimea medie - 0,75 cm (fig. 75/3). În urma fracturării uneia din fețe,
marginile au fost fasonate prin raclage axial. Fața superioară a fost rectificată prin abraziune în
vederea decorării în rețea (fig. 75/6).
Decorul a fost realizat prin intersectarea a două rețele de incizii mai mult sau mai puțin
paralele, oblice față de axa piesei, care au creat forme de patrulater sau romb pe suprafața osului
(fig. 75/6). Cu ajutorul microscopului digital cu fibră optică s-a observat că majoritatea inciziilor
sunt orientate ascendent de la dreapta spre stânga, cu reveniri, accidente și striuri parazite pe
traiectoria lor. Chiar dacă inciziile sunt superficiale, profilul lor este în U simetric sau asimetric.
- Os fragmentat transversal și longitudinal gravat superficial prezintă pe una din fețe șase
incizii care pot fi considerate mai de grabă întâmplătoare. Este destul de dificil, în aceste
condiții, să includem această piesă în categoria obiectelor de artă (fig. 75/4).
III.1.b - Podoabele
Podoabele au avut un rol cert în mentalitatea comunităților preistorice și funcții destul de
diverse, fiind utilizate ca mijloc de identitate a unui grup social sau statut social particular, mijloc
de diferențiere a individului în cadrul grupului în funcție de vârstă, sex sau statut personal, obiect
de schimb etc. (M. Vanhaeren, 2010).
Comunitățile paleolitice se defineau cu siguranță, printre altele, prin semnificația
anumitor podoabe, care au căpătat pentru membrii lor valoarea unor adevărate coduri. Ele
deveneau simbolul unui grup uman, pe care îl defineau, iar fiecare membru era conștient că
apartenența sa la grupul respectiv este definită de un anumit tip de podoabă. Aceasta nu
înseamnă că toți membrii purtau anumite podoabe care particularizau grupul, ele având de cele
mai multe ori un rol de a conferi indivizilor însemnul puterii, a unui anumit statut social
recunoscut în comunitate.
Podoaba a devenit de timpuriu un mijloc ”de comunication formidable parce qu'adaptable
et permament... un langage muet mais riche de toutes les variations des significations... C'est le
transfert d'un objet matériel, concret, dans la sphère intellectuelle des humains” (Y. Taborin,
2004, p. 10-11).
363
III.1.b.1 – Podoabele din stratul I Epigravetian

În stratul I s-a găsit un pandantiv realizat pe un fragment mezial de corn de cerb, cu
marginile rectilinii convergente și cu suprafața superioară pregătită prin raclaj axial (fig. 78/1),
care conservă destul de bine jumătate din perforația care îi conferea posibilitatea suspendării
(fig. 78/2). Dimensiunile pandantivului sunt de 6,7 cm lungime, 2,0 cm lățime medie și 0,6 cm
grosime. Fața superioară este gravată cu 9 encoches înclinate, paralele și dispuse relativ la distanțe
egale, cu profil în V și suficient de adânci (fig. 78/1). Acest obiect de suspendat a fost în mod
surprinzător neglijat în publicațiile mai vechi, fără să fie inclus în categoria eventualelor podoabe
de la Cuina Turcului (Al. Păunescu, 1970, 1978, 2000; V. Boroneanț, 2000). El este descris
pentru prima dată ca pandantiv de către C. Beldiman și D.-M. Sztancs (2006; 2010).
Al. V. Grossu (1970) a identificat o cochilie fragmentată de Dentalium sp., de numai 1
cm lungime și diametrul maxim de 0,5 cm și minim de 0,4 cm (fig. 78/9). După Al. V. Grossu
(1970) Dentalium sp. este un exemplar fosil colectat din aluviunile Dunării și afluenții care au
afectat depozitele sau aflorimentele în care se găsește această specie. Dimensiunile mari ale
mostrei descoperită la Cuina Turcului ar exclude proveniența sa din Mediterana actuală.
Plecând de la raționamentul că populațiile reprezentate în stratul I și II de la Cuina
Turcului își au originea în zona Mediteranei, C. S. Nicolăescu-Plopșor et al. (1965) consideră
că Dentalium, ca și alte specii de origine mediteraneeană, ar putea să fie specii actuale aduse
din această regiune, fără să excludă cu totul și originea lor fosilă. Un argument l-ar reprezenta
starea lor de fosilizare, asemănătoare cu a speciei Lithoglyphus naticoides (identificată în stratul
II Epipaleolitic), specie care trăiește și în zilele noastre în apele Dunării.
Colecția de dinți perforați din acest strat este foarte interesantă. Noi considerăm, având în
vedere numărul acestora și varietatea speciilor cărora aparțin, că nu s-au bucurat de atenția
cuvenită din partea arheologilor care au efectuat săpăturile în această așezare, dacă ținem seama
că, după o jumătate de secol de la descoperirea lor, nu s-a precizat în niciun studiu suficient de
detaliat cărei specii aparține fiecare exemplar, nu au fost însoțiți de o scară pentru a se vedea
dimensiunile fiecăruia, iar ilustrația asupra lor a constat doar în publicarea câtorva desene de
canini de cerb și un incisiv de lup, fără alte precizări de ordin tehnologic. Nici măcar nu s-a
menționat stratul căruia aparține fiecare dintre ei (Al. Păunescu, 1970; 1978; 2000;
V. Boroneanț, 2000). Destul de târziu, importanta colecție de dinți perforați din epigravetianul
(clisureanul) și epipaleoliticul de la Cuina Turcului a beneficiat de un studiu din partea lui
Corneliu Beldiman (2004 b), care face și primele considerații de ordin tehno-tipologic. Reluarea
discuțiilor asupra descoperirilor de dinți perforați din această extrem de interesantă așezare
epigravetian-epipaleolitică am considerat-o în continuare necesară, în măsura în care vom
încerca ilustrarea adecvată și aprecieri tehno-tipologice separate, pentru fiecare exemplar (fig.
79).
Din stratul I Epigravetian există 13 dinți care provin de la șase specii de animale (fig. 79).
S-au descoperit dinți perforați aparținând următoarelor specii: un incisiv inferior de mistreț
(fig. 79/1), un incisiv de castor (fig. 79/2), un incisiv de bovideu (fig. 79/3), un incisiv de erbivor
(fig. 79/4), un incisiv de lup (fig. 79/5), opt canini de cerb (fig. 79/6-16).
Caninii de cerb sunt mult mai bine conservați, în raport cu dinții din celelalte specii. Doar
un exemplar dintre caninii de cerb are ruptă partea superioară a orificiului situat la rădăcina
364
dintelui (fig. 79/11). Prezența dinților de cerb în stratul I Epigravetian este cu atât mai
importantă cu cât acest animal nu a fost identificat în fauna analizată de Al. Bolomey (1970,
1973), deci nu se află printre animalele vânate.
Referitor la aspectele tehnologice de realizare a perforației există conservate stigmate
suficiente, care demonstrează pregătirea zonei respective, situată la rădăcina dintelui înaintea
producerii perforației propriu zise, în general prin mișcare circulară, de obicei mai evident
dinspre o singură față, iar pe fața opusă se efectua doar regularizarea orificiului. Dacă ne referim
la caninii de cerb, se pot distinge următoarele acțiuni tehnologice: raclaj adânc pe ambele fețe
(fig. 79/6; fig. 80/1), abraziune pe o față și mișcare rotativă profundă pe fața opusă (fig. 79/7;
fig. 80/2), simpla mișcare rotativă dinspre ambele fețe, fără pregătirea specială a suprafeței (fig.
79/8; 16; fig. 80/3), raclaj longitudinal pe ambele fețe (fig. 79/9; fig. 80/4), raclaj pe ambele fețe
pe o suprafață mult mai întinsă decât orificiul (fig. 79/10; 13; fig. 80/5) și perforare prin rotirea
unui utilaj litic dinspre o singură față a suportului (fig. 79/12; fig. 80/6). Incisivul inferior de
mistreț (lungime - 2,9 cm, lăţime medie – 0,7 cm, grosime medie – 0,3 cm) (fig. 79/1) nu a
conservat stigmate de raclaj, dar probabil că perforarea propriu zisă, prin rotirea unui utilaj litic
acționat puțin înclinat, a fost precedată de o preparare a suprafeței (fig. 81/1). Incisivul de
castor (fig. 79/2), char dacă are în mare parte perforația distrusă, conservă pe una din fețe
evidente urme de raclaj (fig. 81/2). Pentru că incisivul de bovideu a fost crăpat longitudinal, nu
s-a conservat decât una din fețele prelucrate, care ne relevă că perforația a fost obținută
printr-o mișcare de rotație a unui utilaj litic acționat înclinat (fig. 81/3). Despre incisivul de
ierbivor, fiind crăpat longitudinal și cu partea superioară a perforației distrusă, nu putem spune
tehnologic prea multe lucruri. În schimb, incisivul de lup (lungime - 2,9 cm, lăţime medie – 0,7
cm, grosime medie – 0,3 cm) (fig. 79/5), înainte de perforare, a suferit spre capătul rădăcinii
prepararea ambelor fețe prin raclaj (fig. 81/4). În special canini de cerb, dar și incisivii de mistreț
și lup au perforațiile alungite în urma purtării prin suspendare, după cum caninii de cerb sunt
adesea foarte lustruiți pe ambele fețe în urma contactului cel mai probabil cu vestimentația din
piele.
III.1.b.2 – Podoabele din stratul II Epipaleolitic

Între podoabele descoperite în stratul II Epipaleolitic de la Cuina Turcului, atrage atenția
în primul rând o piesă din os de formă dreptunghiulară, cu secțiune plan-convexă și cu perforație
pe latura distală, spre mijlocul acesteia, care a fost interpretată ca pandantiv (fig. 78/3)
(Al. Păunescu 1970, 1978, 2000; C. Beldiman, D.-M. Sztancs 2006; M. Mărgărit, 2008).
Pandantivul are lungimea de 2,5 cm, lăţimea de 2,1 cm și grosimea de 0,4 cm. Suportul său a
fost prelucrat dintr-un os mai mare, pentru că se mai păstrează stigmatele decupării sale în
părțile proximală și distală, efectuată prin sciaj transversal și flexiune. Pe una din fețe s-a
conservat suprafața inițială a osului, iar pe cealaltă a fost șlefuit superficial și prezintă linii
verticale paralele sau care se intersectează, care provin mai mult din structura inițială a osului.
Perforația pandantivului, cu diametrul între 3,5 și 5,0 mm, a fost efectuată în special de pe
partea internă a osului, unde se conservă și câteva urme de raclaj, precum și forma relativ conică
a orificiului (fig. 78/4b). Pe fața superioară s-a efectuat mai mult regularizarea perforației
(fig. 78/4a). S-a afirmat că pandantivul a fost vopsit cu ocru roșu (Al. Păunescu, 1970, 1978)
(fig. 78/3).
365
De altfel, atât în stratul I Epigravetian, cât și în stratul II Epipaleolitic de la Cuina

Turcului s-a descoperit ocru roșu, iar în stratul I chiar ocru galben-portocaliu. De asemenea, au
fost semnalate mostre de hematită, în stare pură și grafit care au fost probabil utilizate la vopsirea
celor câțiva galeți de râu de formă ovală și a unui fragment de gresie (Al. Păunescu, 1970).
Pandantivul din os de la Cuina Turcului (fig. 78/3) își găsește analogii, am putea spune
până la identitate, cu două pandantive descoperite la Vlasać în Serbia, pe malul drept al Dunării
în zona Porților de Fier, puțin în amonte de adăpostul sub stâncă Cuina Turcului. Unul din
pandantive este descoperit în nivelul Vlasać I (circa 2,8 cm lungime și 2,0 cm lățime) și al doilea
în nivelul Vlasać II (circa 2,5 cm lungime și 1,8 cm lățime) (D. Srejović, Z. Letica, 1978).
Desigur, nimic anormal dacă ne gândim că cele două situri sunt foarte apropiate (fig. 68/1),
numai că stratele în care se găsesc sunt atribuite unor aspecte culturale și cronologice destul de
diferite. Dacă ne referim la datările C-14, Epipaleoliticul de la Cuina Turcului este datat între
10.435 ± 45 B.P. și 10.125 ± 200 B.P. (tab. 1). Nivelurile Vlasać I-II, conform datărilor mai
vechi, s-au desfășurat între circa 7.900-6.790 B.P. (D. Srejović, Z. Letica, 1978), iar datările
recente sunt contemporane perioadei dintre 8.231 ± 36 și 7.035 ± 40 B.P. (D. Borić și colab.,
2014). Aceasta presupune o diferență de cel puțin 2.000 de ani între stratele din cele două
așezări. În consecință, este greu să fie vorba de o tradiție culturală comună și nicidecum de
schimburi între cele două comunități. Desigur că doar asemănarea dintre temele artistice nu
este suficientă pentru a explica interacțiuni sau relații sociale între anumite comunități
(M. W. Conkey, 1987).
Asemănarea morfologică dintre cele două ”pandantive” de la Cuina Turcului și Vlasać
s-ar putea să aibă o cu totul altă explicație, în sensul că piesele respective nu sunt podoabe, ci
obiecte utilitare. În acest caz, noi nu excludem ca așa zisele pandantive să fie flotoare destinate
pescuitului.
Morfologia pieselor respective a fost determinată de funcționalitatea lor, care putea să fie
similară în perioade diferite. Așa s-ar explica mai simplu asemănarea dintre cele două piese de
la Cuina Turcului și Vlasac, în condițiile în care între ele este o diferență de vârstă semnificativă.
Faptul că în afară de perforația destinată suspendării, în ambele cazuri, cele două piese sunt
lipsite de orice gravură pe suprafețele lor, ceea ce ar fi un argument în favoarea funcției lor de
flotor. Pandantivul de os din azilianul de la El Pielago II (Cantabria, Spania) (P. Arias Cabal,
R. Ontañón Peredo, 2004) (fig. 74/13), care s-ar asemăna ca formă și dimensiuni cu cele de la
Cuina Turcului și Vlasać, este în schimb gravat cu câte trei serii de linii verticale paralele atât
pe fața superioară, cât și pe cea inferioară.
Funcționalitatea și importanța unor astfel de piese ca flotoare a fost stabilită de
J.-J. Cleyet-Merle (1990), iar analogii cu piesele de la Porțile de Fier sunt destul de numeroase,
mai ales în Mezoliticul din Norvegia (K. A. Bergsvik, E. David, 2015).
De fapt, trebuie să subliniem că în afară de similitudinea dintre presupusele pandantive
din așezările de la Cuina Turcului și Vlasać, celelalte tipuri de podoabe descoperite în cele două
așezări nu sunt similare. Așa de exemplu, conform ultimelor cercetări de la Vlasać (2006-2009),
speciile de gasteropode perforate aparțin speciilor Cyclope neritea, Columbella rustica și Spondylus
sp. (D. Borić și colab., 2014), ceea ce înseamnă că doar Cyclope este comun pentru ambele
așezări. Această situație s-ar putea explica printr-o accesabilitate similară la depozitele fosile
care conțin această specie. Referitor la dinții perforați, se menționează existența doar a două
366
exemplare de canini de cerb (D. Borić și colab., 2014). Aspectele relevate mai sus implică
interpretări importante de geografie socială a comunităților din zona Porților de Fier în
Tardiglaciar și ridică multe semne de întrebare privind deplasarea unor obiecte de podoabă de
la un sit la altul, cât a durat perioada de folosire, care putea să cuprindă una sa mai multe
generații, raporturile de similitudine între două obiecte de podoabă din situri diferite care pot
permite de a stabili sau confirma regrupările cronostratigrafice (M. W. Conkey, 1987).
Din stratul II Epipaleolitic s-au recuperat două vertebre de pește, de formă circulară și cu
secțiunea biconcavă, cu diametrul de 2,7 cm și respectiv 2 cm, cu orificiu în mijloc de 0,5 și 0,4
cm. Se consideră că ar fi fost utilizate ca mărgele sau pentru împodobirea eventual a
vestimentației. Una dintre ele conservă destul de bine stigmatele produse de utilizarea sa prin
suspendare, în schimb, al doilea exemplar a suferit procese postdepoziționare care au afectat-o,
inclusiv în zona perforației (fig. 78/5).
Cele mai numeroase podoabe din acest strat sunt reprezentate de cochilii de melci
atribuite mai multor specii (Al. V. Grossu, 1970):
- Lithoglyphus apertus trei exemplare cu diametrul maxim între 1,1 și 2,0 cm (fig. 78/6-8).
Perforația a fost efectuată prin abraziune, iar ultima operațiune a fost penetrarea și fasonarea
propriu zisă cu un utilaj litic, printr-o mișcare semiturnantă. Diametrul perforațiilor este între
3,4 și 4,5 mm.
- Lithoglyphus naticoides, prin cele 37 de exemplare, este specia cel mai bine reprezentată
în stratul II Epipaleolitic de la Cuina Turcului (fig. 82/A; B). Diametrul maxim al cochiliilor
este cuprins între 1,1 și 0,6 cm, iar diametrul perforațiilor variază între 2 și 5 mm. Perforația a
fost efectuată prin utilizarea percuției indirecte dinspre interiorul cochiliei, după care se
intervenea dinspre exterior cu un instrument prin rotire semiturnantă. Două din cochilii au câte
două perforații (fig. 82/A: 30-31). La majoritatea exemplarelor se observă stigmatele de uzură,
ca urmare a purtării îndelungate prin suspendare a cochiliilor. În ceea ce privește Lithoglyphus
naticoides, presupunem că a fost colectat din fauna de gasteropode existentă în Bazinul
hidrografic al Dunării.
- Nassa (Cyclope) neritea este reprezentat prin trei exemplare cu diametrul maxim cuprins
între 1,2 și 0,9 cm și diametrul perforației în jur de 4 mm (fig. 83/1-3). Ca și în cazul speciei
Lithoglyphus naticoides, perforația a fost efectuată prin utilizarea percuției indirecte dinspre
interiorul cochiliei. Ea este, la toate exemplarele, modificată destul de mult prin suspendarea
îndelungată a podoabelor respective.
- Speciei Zebrina detrita îi este atribuit un singur exemplar (fig. 83/4) cu diametrul maxim
de 1,1 cm. Perforația s-a obțiunut prin presiune dinspre interior, după ce cochilia a fost sprijinită
pe un suport.
- Pentru genul Theodoxus Al. V. Grossu (1970) vorbește de două specii: T. transversalis și
T. danubialis. Din cele două specii s-au recuperat șase exemplare cu diametrul maxim între 1,0
și 0,8 cm (fig. 83/5-12). Perforația a fost efectuată atât prin presiune dinspre interior, cât și prin
percuție difuză în partea superioară a cochiliei. Nu este exclus ca să fi fost combinate ambele
procedee la același exemplar.
La majoritatea cochiliilor descrise mai sus, perforația a fost realizată pe partea mijlocie a
ombilicului, adică pe ultimul anfract sau tură. Acesta este amplasat în apropierea suturii dintre
367
ombilic și tura care îl precede. Perforațiile, la mai toate exemplarele, așa cum am menționat,
prezintă evidente forme de utilizare prin deformarea rezultată în urma purtării îndelungate.
Cele două specii de Theodoxus sunt cu certitudine locale, în măsura în care exemplare de
T. transversalis au fost recuperate la confluența Cernei cu Dunărea și la Drobeta-Turnu Severin,
iar T. danubialis a fost colectat chiar de la Moldova Veche și Mraconia, adică din zona defileului
Dunării la Porțile de Fier (A. Negrea, 1994).
Zebrina detrita este un gasteropod pulmonat care își are habitatul pe stâncile calcaroase
care flanchează Dunărea în această zonă, de unde ajunge ușor în depozitele aluvionare de pe
marginea apelor marelui fluviu. Nassa (Cyclope) neritea este de origine marină, iar exemplarele
ajunse în așezare sunt forme fosile existente în depozitele geologice din apropiere. Împreună cu
cele două specii de Theodoxus puteau fi desprinse de eroziunea apelor din depozitele levantine
care aflorează în bazinul hidrografic al Dunării.
Într-o serie de așezări din Croația se regăsesc multe din speciile de gasteropode recuperate
din depozitul de la Cuina Turcului. Așa de exemplu, în Paleoliticul superior târziu din zona
litorală este menționată specia Cyclope neritea în regiunea Istria în peștera Ljubićeva (1 exemplar)
(Beta-249.371: 13.230±70 B.P.), pe coasta Dalmației la Vlakno (9 exemplare) (Beta 277.309:
12.350±70 B.P.) și Vela spila (2 exemplare), iar din zona montană la Zala (14 exemplare). În
schimb, Dentalium apare doar în așezarea de la Vlakno. În Mezolitic s-au identificat exemplare
de Cyclope neritea în peștera Pupićina din Istria (1 exemplar), Vlakno (80 exemplare) și Zala
(1 exemplar) din regiunea montană. Theodoxus danubius a fost identificat doar în peștera
Pupićina (1 exemplar) (Z-2.577: 8.770 ± 310 B.P.), în timp ce Lithoglyphus naticoides este mai
frecvent, fiind identificat în regiunea Istria la Lim 001 (2 exemplare) și în peștera Pupićina (8
exemplare), în Dalmația la Vlakno (3 exemplare) și în zona montană la Zala (34 exemplare) (B.
Cvitkušić, 2017). Cyclope neritea nu lipsește nici în Mezoliticul din peștera Franchthi din Grecia
(C. Perlés, M. Vanhaeren, 2010).
În ceea ce privesc podoabele din dinți, în stratul II Epipaleolitic s-au descoperit doar trei
canini de cerb (fig. 79/14-16).
Referitor la dinții de cerb descoperiți în ambele strate de la Cuina Turcului, C. Beldiman
(2004 b) menționează că, dintre cele12 exemplare pe care le-a avut la dispoziție, opt aparțin
masculilor și 4 femelelor, iar șase sunt de pe partea dreaptă și tot atâtea de pe stânga. Cel de al
doisprezecelea canin de cerb, în raport cu studiul nostru, în care menționăm doar 11 exemplare
(fig. 79), s-ar putea să fie exact acela considerat de autor fără o atribuire stratigrafică precisă.
Analiza podoabelor reliefează diferențe semnificative între cele două niveluri, iar acest
lucru este cu atât mai important cu cât această categorie reprezintă obiecte personale cu o
capacitatea mare de caracterizare și particularizare a unor grupuri. Pentru confecționarea
podoabelor, în stratul I, atribuit Epigravetianului sunt preferați dinți mai multor specii de
animale, în timp ce în stratul II Epipaleolitic au fost selectate cochiliile. De asemenea, numărul
mai mare de dinți de cerb perforați din stratul I Epigravetian, în raport cu celelalte specii, în
condițiile în care cerbul nu a fost identificat printre animalele vânate, oferă un statut special
acestei categorii de podoabe în această perioadă.
368
Așa după cum se vede, adăpostul sub stâncă Cuina Turcului a livrat o colecție de podoabe
compusă dintr-o mare varietate și un număr apreciabil pentru patrimoniul arheologic, fiind un
reper unic pentru Epigravetianul și Epipaleoliticul din România, perioadă cuprinsă între 12.600
± 120 și 10.125 ± 200 B.P. (tab. 1). Este importantă varietatea speciilor de dinți perforați,
precum și speciile de gasteropode transformate în podoabe.
III.1.c - Discuții asupra obiectelor de artă și podoabelor de la Cuina Turcului

Arta mobilieră are un real avantaj față de arta parietală și arta rupestră, pentru că ea poate
să circule și chiar circulă. Este adevărat că un obiect prea mobil poate pierde puțin din interesul
său, iar ideile pe care le exprimă să se dilueze în timp și spațiu, după cum, la fel de bine, obiectul
poate să fie asimilat, integrat sau reinventat de artizanii altor comunități, fără conservarea
neapărat a conținutului semantic original (P. Paillet, 2014). De asemenea, vechimea și
autenticitatea artei mobiliare, în raport cu cea parietală și rupestră, nu poate fi pusă la îndoială,
în măsura în care contextul arheologic în care sunt descoperite obiectele de artă poate fi datat
de cele mai multe ori cu multă precizie. În aceste condiții, considerațiile asupra evoluției artei
mobiliere sunt mai ușor de făcut (J. Clottes, 2016).
Obiectele de artă descoperite la Cuina Turcului, cu decor realizat pe suporturi de os sau
corn, au fost încadrate generic în stilul geometric incizat (Al. Păunescu, 1970; 1978; 2000) sau
geometric și abstract fără legătură cu stilul naturalist din Paleoliticul superior (V. Boroneanț,
2000). Acest aspect al epigravetianului (Clisureanului) și epipaleoliticului de la Cuina Turcului
a fost se pare destul de important, în faza inițială a cercetării sitului, pentru apropierea acestor
culturii de așa zisul romanello-azilian din Italia, Pirinei, Perigord etc. Privită global,
geometrizarea decorului artei de la sfârșitul paleoliticului superior nu este o trăsătură particulară
a unei regiuni. Geometrizarea ca formă este caracteristică unor aspecte culturale diverse
(fig. 84). În Câmpia Rusă, unde geometrizarea este mult mai pregnantă, motivele abstracte au
putut avea o funcție simbolică și au reprezentat o formă originală și un aspect cultural regional
comparabil cu rolul pe care l-au avut imaginile realiste de animale din Magdalenianul din vestul
Europei (Al. Marshack, 1987). De asemenea, este exagerat să considerăm că geometrizarea este
specifică doar culturilor care s-au desfășurat în Tardiglaciar și la începutul Holocenului, pentru
că ea este prezentă cu mult înainte (L. Iakovleva, 2015). La rândul său, arta geometrică posedă
semnificații diverse atunci când este inspirată din formele din natură sau din procesele de
geometrizare ale artei figurative (F. Djindjian, 2015). Nu de puține ori arta geometrică este
asociată cu arta abstractă care, la rândul ei, ar fi o mărturie a capacității de sinteză. Numai că
identificarea capacității de sinteză a omului preistoric depinde adesea de limitele noastre de
înțelegere a mecanismelor care au stat la baza asociațiilor dintre realitate și modul de
reprezentare ale omului din diverse etape ale paleoliticului (E. Anati, 1989).
În încercarea de explicare a legăturilor pe distanțe mari și a rețelelor sociale epigravetene
între așezările din Balcani și Italia, D. Boric și E. Cristiani (2016) invocă similitudinile între
gravurile descoperite la Cuina Turcului și cele de pe oasele descoperite în situl Settecannelle,
Lazio, Italy (fig. 84/4). Exemplul selectat pentru exemplificare este sugestiv și, într-adevăr,
prezintă asemănări cu decorurile observate la Cuina Turcului, însă doar cu cele din nivelul I.
Fragmentul de os gravat de la Settecannelle, oferit spre exemplificare, provine din stratul 8,
369
datat la 10.000 BP, fiind, deci, mai tânăr cu aproape 2.000 de ani decât obiectele de la Cuina
Turcului.
Nu de puține ori avem tendința de a denumi semne toate urmele al căror sens figurativ
nu îl recunoștem imediat, în detrimentul unei abordări de o manieră rațională, de a asocia
convențional semnul unei idei semnificante sau unui conținut evident (G. Sauvet, 1987). Din
acest punct de vedere, considerăm că obiectele de artă de la Cuina Turcului pe care le-am luat
în considerare excelează prin bogăția decorului și modul rațional de acoperire a spațiului. Multe
din ele, prin decorul de pe fața superioară, sunt exemple evidente care respectă conceptele de
organizare a spațiului sau câmpului decorat, adică simetria și divizarea planului în registre, fie
promovând simetria axială, fie pe cea transversală. Delimitarea registrelor prin intermediul
linilor paralele este un procedeu des utilizat pentru a scoate în evidență un domeniu al spațiului,
iar elementele grafice prinse în interiorul acestor serii de linii, care în general nu sunt închise la
extremități, hașurile transversale de tipul în scară fac parte din tipurile de decor (G. Sauvet,
1987). Ceea ce individualizează cu adevărat decorurile liniare de la Cuina Turcului este dublarea
liniilor, care formează serii bine individualizate, executate cu multă fermitate, adesea
menținându-se paralelismul lor până la perfecțiune, trasate adânc, de cele mai multe ori cu profil
în U. Aceste trăsături cu adevărat originale din Epigravetianul (Clisureanul) de la Cuina
Turcului particularizează zona Porților de Fier în contextul tardigravetianului european și vine
cu contribuții importante în definirea aspectelor de geografie socială a acestei perioade, precum
și în ce măsură existența unui stil diferit poate reprezenta un argument să definim un grup social
cu anumite particularități distincte (M. W. Conkey, 1987). Această trăsătură a linilor incizate
paralel pe suporturile de os sau corn din Epigravetianul de la Cuina Turcului, a fost sesizată
doar de către V. Boroneanț în 1972 și ulterior reiterată abia în anul 2000, cu toate că este
într-adevăr vorba de un aspect care individualizează această așezare. De altfel, nici V. Boroneanț
și nici alți autori care se referă la acest sit și preiau informația (J. Koslovski, 1992) nu relevă
suficient această particularitate specială a gravurilor din nivelul epigravetian de la Cuina
Turcului. Pe de altă parte, măiestria cu care sunt realizate gravurile în Epigravetianul de la Cuina
Turcului fac din multe din ele adevărate opere de artă. Așa cum menționam, particularizarea
stilului de linii duble paralele este în acord cu fermitatea trasării lor, dovedind atât talentul
artizanului, cât și capacitatea acestuia de a crea realmente un curent estetic propriu pentru
locuitorii epigravetieni ai adăpostului sub stâncă de la Cuina Turcului, care au realizat în acest
fel producții de artă veritabilă și plină de originalitate. Nu este exclus ca individualitățiile care
se detașau din rândul artizanilor să devină cei care transmiteau experiența lor în adevărate
ateliere (L.-R. Nougier, 1993), iar descifrarea construcției, logica reprezentărilor și în ultimă
instanță limbajul să dezvăluie conceptele originale specifice comunității (E. Guy, 1996).
În esență, imaginea trebuia să devină un produs vizual eficace (M. Groenen, 2013).
Aspectul acestui decor, dominat de liniile duble adânci, executate cu mult talent prin
păstrarea paralelismului, fără prea multe ezitări, modul în care spațiul gravat este acoperit etc.
sunt elemente care definesc un stil original pentru Epigravetianul de la Cuina Turcului, care ar
putea să se individualizeze ca un facies de sine stătător, sub numele de Clisurean. Aceasta
înseamnă că noi considerăm ca încercarea de a atribui cele două strate de la Cuina Turcului unei
unice ”culturi noi”, care a fost denumită ”cultura clisureană” (C. S. Nicolăescu-Plopșor,
M. Davidescu, Șt. Roman, V. Boroneanț, 1965, p. 408) trebuie să se rezume doar la stratul I
370
de la Cuina Turcului, definit ca un nivel Epigravetian. În concluzie, stratul I de la Cuina

Turcului este un Epigravetian care se particularizează ca un facies de sine stător sub numele de
Clisurean.
Acest tip de decor, sub forma linilor duble, atât de specific decorurilor de pe suporturile
din os sau corn de cerb, este greu de identificat în alte așezări similare, aflate pe același palier
cronologic, cu așa intensitate ca în Epigravetianul din adăpostul sub stâncă de la Cuina
Turcului. Timid apare pe un fragment de cortex de la Riparo Tagliente, deci pe un alt tip de
support, cu vârste apropiate celor de la Cuina Turcului, cuprinse între 13.270 ± 170 B.P.
(OxA-3532) și 12.650 ± 160 B.P. (OxA 3530) (S. Bertola et al., 2007). Gravuri sub forma unor
linii paralele, dar de o altă factură, nu foarte adânci, au fost descrise pe un os, al cărui context
este oarecum incert (sfârșitul magdalenianului-sfârșitul azilianului), din peștera Rochereil
(Franța) (P. Paillet, E. Man-Estier, 2014, fig. 21).
Epigravetianul de la Cuina Turcului după J. Koslovski (1992) se situează într-un context
mediteranean și se diferențiază de Epigravetianul oriental din zona pontică.
Faciesul Clisurean se caracterizează, pe lângă aspectele privind arta mobilieră, printr-o
pregnantă tradiție epigravetiană în ceea ce privește trăsăturile utilajului litic, în timp ce o
proporție semnificativă de unelte și arme pe MDA sunt gravate cu motive geometrice ce se
înscriu într-un stil care se particularizează prin originalitate și trăsături distincte. Economia de
vânătoare se baza într-o oarecare măsură pe îndeletniciri legate de pescuit, așa cum dovedesc o
serie de descoperiri specifice unor astfel de activități (M. Cârciumaru, E. C. Nițu, 2018).
Podoabele excelează prin utilizarea dinților de animale, fiind remarcabilă diversitatea speciilor
(cerb, mistreț, bovine, lup, castor) și, cu excepția unui exemplar de Dentalium, lipsa cochiliilor
de moluște. În acest sens, trebuie subliniată mulțimea dinților de cerb utilizați ca podoabe, în
condițiile în care acest animal nu face parte din lista mamiferelor recuperate în depozitul specific
stratului I atribuit faciesului Clisurean. Aceasta presupune o tradiție gravetiană marcantă a
comunităților respective. La fel de interesantă este lipsa interesului pentru cochiliile de moluște
dacă avem în vedere poziția sitului în vecinătatea apelor Dunării.
Noi considerăm că aspectele particulare ale majorității obiectelor de artă și chiar a
podoabelor, care individualizează Epigravetianul din adăpostul sub stâncă Cuina Turcului nu
numai în cadrul defileului de la Porțile de Fier, ci și pe spații mai largi, se constituie într-un
ansamblu original care ar justifica definirea lui sub numele de faciesul Clisurean.
III.2 - Peștera Climente II
Peștera Climente II (peștera nr. 1 de la Gura Ponicovei) are o lungime de 47 m și este

situată la piciorul Prolucii lui Climente, la circa 500 m în aval de intrarea în Cazanele Mari, în
raza comunei Dubova. Era localizată, în timpul săpăturilor, la 12 m deasupra apelor Dunării și
60 m altitudine absolută. Primele cercetări au fost făcute de C. S . Nicolăescu-Plopșor și V.
Boroneanț în 1964, după care au fost continuate din 1968 de către V. Boroneanț, care a
identificat, printre altele, un strat atribuit Epipaleoliticului (Clisureanului) (C. S. Nicolăescu-
Plopșor și colab., 1965; 1968; V. Boroneanț, 2000; A. Boroneanț, 2012). În ultima vreme, s-au
realizat importante datări C-14 pentru Epipaleoliticul din peștera Climente II (tab. 11),
denumit de C. Bonsall et al. (2015) Epigravetian (”Clisurean”).
371
Atât V. Boroneanț, autorul săpăturilor din peștera Climente II, cât și Al. Păunescu, care
s-a referit la trăsăturile culturii materiale din această peșteră, sunt de acord că aici este vorba de
un nivel poate ceva mai vechi decât stratul I (Epigravetian=Clisurean I) de la Cuina Turcului
(V. Boroneanț, 1970; 1979; 2000; Al. Păunescu, 2000). În spiritul încadrărilor culturale pe care
le-am precizat pentru stratele de la Cuina Turcului, considerăm că nivelul de locuire din peștera
Climente II îl putem considera Epigravetian (Clisurean). Datările C-14 relevă nu numai că
Epigravetianul de la Climente II nu este mai vechi decât stratul I Epigravetian (Clisurean) de
la Cuina Turcului, dar chiar indică că el este contemporan și cu Epipaleoliticul de la Cuina
Turcului (tab. 8-9).
Stratul de cultură Adâncimea în m și Materialul utilizat pentru Laboratorul și vârsta

contextul probei datare B. P.
Epigravetian Trench IV, sq. 2, Homo sapiens, bone (L OxA-22042/24990:
(Clisurean) burial M1 (1968) femur), adult, male 12.220 ± 58
Epigravetian Trench I, 0.80 m Cervus elaphus, bone OxA-26310:
(Clisurean) (1968) (metatarsal), split 11.970 ± 55
Epigravetian Trench III, sq. Cervus elaphus, bone (tibia), OxA-26199:
(Clisurean) 1, 0.95 m (1968) worked to a crude point 11.880 ± 55
Epigravetian Trench II, 0.65 m Cervus elaphus, antler, OxA-25735:
(Clisurean) (1968) worked 10.900 ± 50
Epigravetian Trench II, 0.25 m Cervus elaphus, bone OxA-26198:
(Clisurean) (1968) (metacarpal) with cutmarks 10.840 ± 50
Tab. 9 - Datările C-14 ale epigravetianului (clisureanului) din peștera Climente II

(după C. Bonsall și colab. 2015)
III.2.a - Obiectele de artă

Obiectele de artă din Epigravetianul (Clisureanul) din peștera Climente II se rezumă, în
principal, la două fragmente de oase gravate (V. Boroneanț, 1979; 2000). Unul din ele pare mai
interesant, decorul constând dintr-un zigzag, cu o parte din laturi realizate în scăriță, încadrat
de două linii punctate (fig. 85/1). Suportul este destul de fragmentat pentru a permite să intuim
dacă inițial a fost un obiect utilitar. Cel de al doilea os este acoperit cu mai multe incizii sub
formă de cruce, linii paralele etc., fără a fi organizate în registre relevante (fig. 85/2).
III.2.b - Podoabele
Podoabe, nu la fel de numeroase precum la Cuina Turcului, au fost identificate și în
peștera Climente II. Au fost descoperiți trei canini reziduali de cerb și unul de vulpe cu
perforație pentru suspendare (fig. 86/1-4), precum și o cochilie suficient de mare de Dentalium
sp., de 2,8 cm lungime, cu formă ușor conică și profil curbat slab (fig. 86/5). Forma conică este
aproape inperceptibilă, pentru că diametrul la apertură (adică maxim) are 0,4 cm și cel la apex
(adică minim) este de 0,3 cm. Coastele specifice speciei sunt greu vizibile din cauza degradării
stratului superior. Cochilia de Dentalium sp. pare în stare brută, urmând a fi prelucrată în
vederea obținerii de mărgele.
372
IV – MEZOLITICUL
Cultura Schela Cladovei

Epipaleoliticul descoperit la Cuina Turcului, este succedat de Mesolitic, unde s-ar încadra
și cultura Schela Cladovei de pe țărmul românesc al Dunării, cu așezările Ostrovul Banului,
Veterani, Icoana, Schela Cladovei, Ostrovul Corbului, Climente II etc. (D. Borić, 2011).
Obiecte de artă și podoabă s-au descoperit numai într-o parte din aceste așezări și mult mai
puține decât în Epigravetian.
IV.1. - Schela Cladovei
Așezarea mezolitică de la Schela Cladovei este situată într-o periferie din sud-vestul
municipiului Drobeta-Turnu Severin, pe terasa inferioară a Dunării, de-a lungul unui afluent
al marelui fluviu, în punctul cunoscut sub numele ”la canton”. Săpăturile au debutat în anul
1965, sub coordonarea lui V. Boroneanț, pe care apoi le-a continuat în mai multe reprize între
anii 1967-1968; 1982-1997, iar după aceea au fost reluate în 2001-2002 și 2006 până în prezent
în cadrul unei colaborări româno-britanice (A. Boroneanț, V. Boroneanț, 2009).
În așezarea mezolitică de la Schela Cladovei, V. Boroneanț (1973) a identificat două
niveluri de locuire atribuite culturii Schela Cladovei. Primul dintre ele a fost denumit de către
Al. Păunescu (2000) epipaleolitic tardigravetian. De fapt, el critică faptul că autorul săpăturilor
nu a separat pe niveluri materialul arheologic, ceea ce ne determină să privim global cele două
niveluri atribuite culturii Schela Cladovei. Ambiguitatea definirii conținutului stratelor
mezolitice din așezarea Schela Cladovei, mai ales în ceea ce privește componența utilajului litic
litic, ne determină și mai mult să ne bazăm pe datările C-14 existente (tab. 10), conform cărora
stratele atribuite culturii Schela Cladovei (Mezolitice) s-au desfășurat între 8.570 ±105 B.P.
(OxA 4384) și 6.773±70 B.P. (AA 7751).
Stațiunea eponimă a culturii Schela Cladovei excelează prin multitudinea scheletelor
descoperite, dintre care peste 45 aparțin adulților și mult mai puțin bătrânilor și copiilor. A fost
descoperit chiar scheletul unei femei cu foetus-ul plasat în zona bazinului. Inhumarea se făcea
în poziție întins pe spate, cu mâinile plasate pe abdomen sau pe piept. Pe unul din schelete
s-au identificat urme de incinerare. Studiile antropologice au relevat, pe anumite schelete,
leziuni traumatice, unele oase fiind străpunse de vârfuri de săgeată (D. Nicolăescu-Plopșor,
1976). Descoperirea unor schelete în preajma vetrelor refăcute de mai multe ori, după diferite
inhumări, ar fi primele mărturii ale cultului casei și respectul pentru ancestrali. Poziția
scheletelor pare a fi în raport cu vatra, picioarele spre vatră și capul îndreptat spre exterior.
Pe unele schelete, în zona capului și abdomenului, s-a observat ocru roșu și vârfuri de suliță din
os cu incizii (V. Boroneanț, 1970). În ultima vreme s-au făcut progrese foarte mari în studiul
înmormântărilor din așezarea de la Schela Cladovei și s-au obținut datări C-14 extrem de
importante pe oasele umane descoperite în această așezare (C. Bonsall et al., 2012; 2013; 2015).
373
Stratul de Adâncimea în m Materialul utilizat pentru Laboratorul și vârsta

cultură și contextul datare B. P.
probei
Mezolitic - Oase umane OxA 4384: 8570 ±105
Mezolitic 1,67 Oase de Sus scrofa AA 66376: 8192±79
Mezolitic 0,82-0,87 Oase de Sus scrofa AA 67749: 8065±79
Mezolitic 0,45-0,53 Oase de Sus scrofa AA 7751: 6773±70
Tab. 10 - Datările C-14 (AMS) ale stratelor mezolitice (cultura Schela Cladovei) din așezarea
de la Schela Cladovei
În ceea ce privește industria MDA, utilajele de os sunt restrânse, dar prelucrate prin polisaj
cu mare grijă, vârfuri fine cu profil perfect circular, de dimensiuni diverse. Utilajele din corn
sunt mult mai numeroase și diferite tipologic (V. Boroneanț, 2000).
IV.1.a - Obiectele de artă
Obiectele de artă din această așezare chiar dacă nu sunt foarte numeroase, se
caracterizează în schimb prin varietatea suporturilor, defensele de mistreț, de exemplu, putând
să fie considerată o trăsătură a culturii Schela Cladovei, atât pentru utilaje, cât și pentru obiecte
de artă și podoabe (V. Boroneanț, 1973).
- Fragment mezial de os cu profil drept, secțiune convex-concavă, iar secționarea
longitudinală îi conferă margini rectilinii paralele, una dintre ele fiind prelucrată. Dimensiunile
actuale sunt de 7,0 cm lungime, 1,3 cm lățime maximă și 0,7 cm grosime maximă. Fața
inferioară conservă încă țesutul spongios al osului, ceea ce demonstrează că nu a fost prelucrată
în niciun fel (fig. 87/1). Fața superioară, chiar dacă nu a suferit nicio regularizare, este acoperită
în întregime de un decor realizat dintr-o reţea de incizii care se intersectează, cu aspect
romboidal. Inciziile nu se caracterizează din punct de vedere tehnic prin prea mare unitate,
deoarece ele sunt trasate cu profil în V simetric sau asimetric și uneori cu profil în U, ceea ce
relevă o anumită neglijență în realizarea decorului sau lipsa de experiență a artizanului. S-a putut
374
totuși stabili ordinea de trasare a rețelei de linii (fig. 88). De asemenea, dacă avem în vedere
punctele de ieșire a unor incizii pe extremitatea dreaptă a piesei, orientate ascedent dinspre
stânga spre dreapta, am putea să considerăm că decorul s-a realizat după fracturarea
longitudinală a suportului.
- Fragment de calotă craniană decorată cu formă neregulată și grosime cuprinsă între 7,3 și
2,4 mm grosime. Fața superioară, care nu a suferit nicio regularizare, este decorată parțial. Se
detașează totuși două registre ale decorului. Primul registru constă din două incizii adânci, cu
profil în U, curbate și convergente, care delimitează circa 16 incizii relativ paralele, mai mult
sau mai puțin curbe și continui, trasate ulterior, care se constituie într-un motiv în scăriță. Ce
de al doilea registru, conservat doar parțial, se dezvoltă în stânga. El constă dintr-o linie sub
formă de meandru, cu profil în U, care flanchează cinci incizii paralele întrerupte de fracturarea
calotei în această zonă. Câteva incizii au fost făcute și în stânga piesei (fig. 87/3). Suportul a
fost fragmentat după realizarea decorului, când au fost afectate gravurile în ansamblu.
Gravarea ”non-figurativă” a calotelor craniene aparținând diferitelor specii de mamifere,
inclusiv cele umane, a fost menționată în destul de multe așezări paleolitice, cum ar fi pe un os
frontal de cal din Aurignacianul de la Hornos de la Peña (San Felices de Buelna-Cantabria)
(P. Arias Cabal, R. Ontañón Peredo, 2004, p. 218, cat. Nr. 80; J. M. Tejero, C. Cacho, F.
Bernaldo de Quirós, 2008), în așazarea magdaleniană de la Isturitz, pe un fragment de cutie
craniană umană (D. Buisson, D. Gambier, 1991), pe oasele craniene de cervide sau capride din
Solutreanul de la Las Caldas (M. Corchon-Rodriguez, 1994; 2004) etc. Orientarea obiectelor
de artă realizate pe oasele craniene, atunci când se includ în categoria obiectelor neutilitare, iar
decorul este ”non-figurativ”, se face fie pe criterii tipologice a suprafeței gravate, fie în funcție
de poziția anatomică a suportului (M. Lázničová-Galetová, S. Péan, 2014).
- Fragment apical de corn de cerb decorat cu incizii cu lungimea de 4,8 cm, lăţimea maximă
de 1,52 cm, lăţimea la vârf de 0,65 cm, diametrul minin de 0,3 cm și diametrul maxim de 0,99
cm. Cornul este fracturat la partea proximală, iar extremitatea distală păstrează stigmate de
utilizare (fig. 87/4, 4a). Suprafața cornului a suferit rectificări prin abraziune. Pe latura convexă
și pe una din părțile laterale ale cornului au fost efectuate serii de crestături, dispuse la distanțe
relativ egale.
- Poinçon din defensă de mistreț de 5,6 cm lungime, 1,5 cm lăţime maximă, 0,4 cm grosime
maximă. Utilajul prezintă o secţiune concav-convexă, cu margini convergente, una din
extremităţi fiind conservată integral, iar cealaltă destul de bine (fig. 89). Defensa de mistreț a
suferit acțiuni de prelucrare cu ajutorul unor utilaje litice pentru a i se da o formă cât mai
funcțională. Laturile au fost apoi rectificate prin raclaj, abraziune și probabil polisaj. Stigmatele
acestor acțiuni au fost în mare parte estompate prin utilizarea poinçon-ului. Pe latura concavă
au fost efectuate prin sciage 13 encoches grupate în patru serii de câte 6, 3, 4 și 3, cu profil în V
în general asimetric (fig. 89/3, 4). Ultima serie de crestături este ceva mai puțin vizibilă ca
celelalte, ca urmare a modului de utilizare a utilajului.
În cazul acestei superbe piese este certă funcționalitatea sa ca utilaj și ceva mai greu să îl
încadrăm în categoria obiectelor de artă.
Modul de dispunere a celor 13 encoches de pe defensa de mistreț din Mezoliticul (cultura
Schela Cladovei) de la Schela Cladovei își găsește analogii într-o serie de incisivi de cal
descoperiți în așezările atribuite Magdalenianului mediu La Garma din Cantabria și Las Caldas
375
din Asturia, ambele din Spania (P. Arias Cabal, R. Ontañón Peredo, 2004, p. 196-197, cat. Nr.
39-40).
- Poinçon din defensă de mistreț cu decor în chevron de 4,9 cm lungime, 1,7 cm lăţime
maximă, 0,52 cm lăţimea părţii active la bază și 0,4 cm grosime maximă. Forma piesei este
convexă-ușor concavă, convergentă la una din extremități. Această extremitatea, în parte
distrusă, este și partea activă a utilajului. Suportul utilajului a fost rectificat prin racla,j mai ales
înspre partea activă a sa.
Piesa este decorată pe una din fețe cu motiv în chevron orientat invers față de sensul de
utilizare a uneltei ca poinçon (fig. 90). Motivul în chevron este realizat prin incizii destul de
superficiale, fiind orientat spre centrul suprafeței decorate. O parte din incizii nu sunt vizibile
decât cu ajutorul microscopului, seria de incizii din stânga fiind în număr de 14, iar cele din
dreapta de numai 12 incizii. Regularitatea observată în trasarea inciziilor pledează pentru
ipoteza realizării lor de către o singură persoană. Faptul că inciziile sunt foarte puțin vizibile
poate avea ipotetic două explicații. Prima ar fi aceea că discreția inciziilor a fost deliberată,
decorul respectiv dorindu-se a avea valoare simbolică doar pentru artizanul respectiv. A doua
supoziție ar fi că de fapt decorul respectiv reprezintă o schiță asupra căreia urma a se reveni
(M. Vintilă, 2011).
- Galet gravat. Galetul, de formă ovală, cu secțiune relativ circulară și margini convexe,
are 5,2 cm lungime, 1,9 cm lățime și 1,2 cm grosime și a fost descoperit în preajma unui schelet
uman, fiind atribuit inventarului funerar al defunctului (V. Boroneanț, 1981). Decorul constă
în câteva incizii fine, cu profil în V, care se intersectează într-un început de rețea (fig. 87/2).
Au fost identificate și ceva urme de ocru roșu. Acest galet nu are nimic care să-l apropie de
binecunoscuții galeți pictați azilieni.
IV.1.b - Podoabele
- Pandantiv de piatră de culoare neagră de 3,8 cm lungime și 0,9 cm grosime și lățime, cu

laturile convex-concave (fig. 91). Pentru realizarea perforației s-au executat acțiuni de debitaj și
raclaj prealabile. O primă tentativă eșuată de efectuare a perforației a fost dintr-o singură
direcție, motiv pentru care s-a procedat la penetrarea pietrei bidirecțional (fig. 91/1a, 1b).
- Fragment de os pe care s-a încercat efectuarea unei perforației prin rotație cu un
instrument litic dinspre ambele fețe (fig. 91/2). Având în vedere forma generală a suportului,
precum și faptul că cele două fețe ale osului nu a suferit nicio intervenție de amenajare, putem
presupune că încercarea de realizare a perforației a reprezentat doar un exercițiu.
IV.2 - Icoana
Situată la baza abruptului calcaros din Ciucarul Mic din zona Cazanele Mici, așezarea de
la Icoana făcea parte administrativ, în perioada desfășurării săpăturilor arheologice, din satul
Ogradena din cadrul comunei Ieșelnița, departamentul Mehedinți. In momentul descoperirii,
așezarea se limita la o bandă îngustă de teren care se desfășura între malul Dunării și peretele
stâncos. Nu este exclus ca la origine așezarea să fi făcut parte dintr-un adăpost sub stâncă distrus
376
cu ocazia construirii în ultima parte a secolului al XVIII-lea a șoselei și zidului de protecție

aferent. Descoperirea și săpăturile arheologice le datorăm lui V. Boroneanț (1973; 2000).
Bogăția și diversitatea obiectelor de artă din această așezare, recuperate de pe o suprafață
restrânsă și de-a lungul doar a trei campanii de săpături, între 1967-1969, ne face să credem că
într-adevăr este vorba de un sit foarte important pentru definirea culturii Schela Cladovei, poate
mult mai extins și interesant decât stațiunea eponimă a acestei culturi. Din punct de vedere
stratigrafic, în așezarea de la Icoana se vorbește de un nivel epipaleolitic, suprapus, după un strat
steril, de un nivel mezoltic (Al. Păunescu, 2000). În studiile ulterioare, descoperirile de la Icoana
au fost încadrate în Mezolitic, aceste opțiuni fiind susținute de mai multe datări C-14 obținute
recent (tab. 11) (A. Boroneanț, A. Dinu, 2006; Dinu A., Soficaru A., Mirițoiu D., 2007).

- Vârf de corn ars gravat cu lungimea de 6,6 cm, lăţimea medie de 1,3 cm și diametrul
mediu de 1,2 cm (fig. 92/1). Fragmentul de corn, la partea proximală, a conservat stigmatele de
desprindere prin percuție din ramură, deoarece nu s-a făcut nicio regularizare ulterioară. Cornul,
chiar dacă a suferit o arsură pe una din părți, are secțiunea circulară în părțile proximale și
meziale și marginile convex-concave, iar la partea distală secţiunea este plano-convexă, cu
extremitatea rotunjită. Partea activă a utilajului a fost rectificată mai întâi prin raclage pe ambele
fețe, urmat apoi de polisaj, orientat perpendicular pe acesta. Aceste acțiuni au avut ca rezultat
aplatizarea părții distale a uneltei.
Pe partea nearsă a cornului există un decor fin, format din incizii superficiale, cu profil în
V, care se intersectează și generează o rețea de patrulatere cu aspect romboidal. În cea mai mare
parte, primele au fost trasate inciziile perpendiculare pe axa longitudinală, după care au urmat
cele oblice. Decorul a fost realizat ulterior arderii cornului pe una din fețe, probabil de un singur
artizan, care a folosit un unic utilaj.
- Fragment mezial de corn de 6,7 cm lungime, 2 cm lăţime medie și 1,4 cm diametrul
mediu. Latura convexă a cornului, pe o lungime de 5,8 cm, a fost decorată cu douăzeci de
crestături transversale, ușor variabile ca dimensiune și distanță între ele (fig. 92/4-6). Adâncimea
și profilul inciziilor este în V asimetric în funcție de înclinarea utilajului (fig. 92/7).
- Piesă intermediară din corn gravată. Suportul este fragmentat longitudinal, având profilul
plan-convex și următoarele dimensiuni: 5,9 cm lungime, 1,2 cm lățime maximă și 0,6 cm
grosime medie (fig. 93). Partea distală a fost prelucrată prin abraziune longitudinală, iar
marginile uneltei prin raclage și polisaj. Fața inferioară, în zona distală și mezială, după o
pregătire prin abraziune și polisaj, a fost decorată cu incizii oblice în raport cu axa longitudinală,
care se intersectează într-o rețea de patrulatere și romburi. Cu ajutorul microscopului digital cu
fibră optică Keyence VHX 600, s-au putut observa mai exact punctele de intersecție ale inciziilor
și, în final, s-a încercat reconstituirea ordinei în care s-au efectuat inciziile (fig. 94). Din păcate,
prin fracturarea piesei, s-a pierdut circa jumătate din suprafața inițială a decorului.
377
Stratul de Adâncimea în m și Materialul utilizat pentru Laboratorul și vârsta

cultură contextul probei datare B. P.
Mezolitic 1,40 Oase Sus scrofa AA 6564: 9403±93
Mezolitic 060 Oase Sus scrofa AA 7748: 9247±89
Mezolitic 130 Oase Sus scrofa AA 7750: 9044±88
Mezolitic 1,20 Oase Sus scrofa AA65562: 8907±98
Mezolitic 2,10 Oase Sus scrofa AA 66377:8855±93
Mezolitic 0,50 Cărbune Bln 1078: 8605±250
Mezolitic 2,10 Cărbune Bln 1077: 8265±100
Mezolitic - Cărbune Bonn 2: 8070±130
Mezolitic - Cărbune Bln 1056: 7445±80
Tab. 11 - Datările C-14 (AMS) pentru stratele mezolitice de la Icoana.
- Spatulă de os gravată de 7,1 cm lungime, 1,4 cm lăţime medie și 0,5 cm grosime medie.
Prin complexitatea și stilul decorului este una din cele mai interesante obiecte de artă
descoperite în așezarea mezolitică de la Icoana, care ne amintește mai degrabă de decorul din
Epigravetianul (Clisureanul) de la Cuina Turcului (fig. 95). Fața inferioară a suferit operații de
fasonare, ultima fiind cea de polisaj, în scopul de a conferi funcționalitatea de spatulă acestei
piese. Acțiunile postdepoziționale, mai ales cele biologice și fizico-chimice, au fost destul de
profunde pentru a mai putea identifica alte stigmate de prelucrare ale suprafeței inferioare. În
partea distală, adică cea funțională a utilajului, secțiunea este biconvexă, laturile sunt
convergente, iar extremitatea este rotunjită și destul de lustruită, ceea ce este în acord cu
destinația piesei ca spatulă. Atribuirea acestei piese unui vârf (C. Beldiman, 2007) nu este
susținută nici de morfologia generală a suportului, nici de faptul că doar fața superioară a fost
aleasă pentru desfășurarea unui decor, așa cum am menționat, destul de elaborat.
Decorul, care a fost în parte afectat de fractura longitudinală a piesei, se desfășoară în
partea mezială și proximală pe două registre principale. Primul mai simplu, care constă din două
serii de linii duble paralele dezvoltat înspre partea distală, transversal față axa longitudinală.
378
Spațiul dintre liniile paralele este hașurat cu linii scurte oblice: șase în prima serie și cel puțin
patru în seria a doua. Acest registru este completat de două linii paralele transversale și o incizie
scurtă în dreapta spațiului decorat. Al doilea registru, mult mai complex, este situat în partea
proximală, format din două unghiuri care se încrucisează, iar cele două vârfuri sunt opuse.
Fiecare unghi este format din linii duble hașurate cu incizii scurte oblice în raport cu liniile care
le delimitează. Dacă am încerca să reconstituim ordinea de trasare a inciziilor din acest al doilea
registru (prin observații cu microscopul digital cu fibră optică), format din cele două unghiuri
încrucișate (fig. 95/4), nu am reușit să intuim care din cele două registre a fost realizat mai întâi.
Pentru întregul decor, inciziile sunt adânci, cu profil în V asimetric (fig. 95/5-6). Întrucât în
partea proximală s-au păstrat câteva incizii care sugerează că motivul în unghi continua,
înseamnă că decorul inițial era de fapt în zigzag încrucișat, ceea ce reprezintă cu adevărat un
element de originalitate pentru mezoliticul de la Porțile de Fier și în general din România.
Decorul de pe această piesă își găsește unele analogii stilistice cu cel descris pe un harpon
azilian din peștera Los Azules din Asturia (Spania) (M. Menéndez, 2004). Această asemănare
între decorul de pe cele două piese ne apropie într-un fel de ipoteza lui C. Beldiman (2007),
care consideră, așa cum am menționat, că funcția acestei piese ar fi fost aceea de vârf.
- Tijă din os fragmentată de dimensiuni modeste, de numai 3,1 cm lungime, 0,7 cm lățime
și 0,7 cm diametrul. Piesa are secțiune circulară și este fracturată la ambele capete. Decorul
circular de pe această tijă de os este destul de greu de interpretat, pentru că dificultatea realizării
sale pe un astfel de suport și probabil lipsa de experiență nu i-au permis artizanului să traseze
lini continui, puțin înclinate față de axa longitudinală (fig. 96/1). În etapa următoare, s-a dorit
completarea decorului cu incizii scurte între liniile paralele, perpendicular pe acestea, cu scopul
de a crea o succesiune de romburi. Din cauzele deja menționate, romburile s-au transformat
doar în puține cazuri în patrulatere incomplete. Inciziile nu sunt foarte profund trasate, cu profil
în V, simetric sau asimetric (fig. 96/2). Prin multitudinea inciziilor într-un spațiu restrâns piesa
rămâne suficient de interesantă.
- Fragment de tijă din os cu secţiune plan-convexă, marginile rectilinii convergente, de 1,8
cm lungime, 0,6 cm lăţime maximă și 0,3 cm grosime maximă (fig. 96/3). Una din fețe este
acoperită cu incizii mai mult sau mai puțin paralele, nu foarte adânci, adesea cu profil în U.
Este greu de precizat în ce măsură a existat o intenție a unui decor în adevăratul sens al
cuvântului în cazul acestei piese sau mai degrabă suntem în fața unui simplu raclaj.
- Așchie din os gravată cu secțiune plană și laturile convex-ușor concav convergente, ceea
ce conferă piesei forma de semilună (fig. 96/4). Așchia a fost desprinsă din peretele osos prin
percuție, fără alte prelucrări ulterioare (fig. 96/5) și pare că a fost afectată de o ardere superficială.
Laturile convexă și concavă au suferit o regularizare ușoară. Dimensiunile sunt de 3 cm
lungime, 1,2 cm lăţime medie și 0,6 cm grosime medie. Pe fața superioară, a fost realizat un
decor în zigzag, format dintr-o alternanță de două incizii simple și două duble, nu foarte adânci,
cu profil în U în general asimetric. S-a emis ipoteza că această așchie reprezintă un rest
dintr-un harpon (V. Boroneanț, 2000). Studiul tehnologic cu microscopul digital cu fibră optică
nu a confitmat o astfel de supoziție.
- Fragment de corn decorat de 9,6 cm lungime, 1,9 cm lăţime medie și 2 cm diametrul
mediu. Partea proximală a fost desprinsă din ramură prin percuție, fără intervenții ulterioare
semnificative. De altfel, nici restul suprafeței cornului nu a suferit prelucrări, poate cu excepția
379
feței gravate. În partea proximală s-a încercat efectuarea unei perforații, fără să știm din ce cauză
a rămas nefinalizată. Decorul constă din mai multe incizii paralele înclinate, caracterizate prin
nenumărate reveniri. Acest lucru împiedică precizarea exactă a numărului real al inciziilor
(fig. 96/6-7). Inciziile sunt superficiale cu profil în V. Este greu să precizăm destinația piesei,
asupra căreia s-a presupus că s-ar fi dorit transformarea sa într-o dăltiță bifacială (M. Mărgărit,
2008) sau în baston perforat (C. Beldiman, 2007).
- Poinçon pe ulnă de mamifer incizat de 5,8 cm lungime; 1,8 cm lăţime maximă și 1,0 cm
grosime (fig. 96/8). Partea distală a suportului a fost prelucrată prin polisaj în vederea
transformării sale în poinçon. Un grup de șase serii de incizii, situate la partea proximală a uneltei,
constituie decorul. Seriile de linii, trasate destul de dezordonat, cu lungimi variabile, sunt
formate din câte 4, 2, 4, 2, 3, 1 incizii. Piesa păstrează pe suprafața sa urme de ocru.
- Vârf din os cu incizii de 9,3 cm lungime; 1,2 cm lăţime maximă și 0,9 cm grosime
maximă. Suportul de os a fost regularizat prin raclage, din ce în ce mai profund spre partea
distală, adică în partea activă a vârfului.
Inciziile se desfășoară oarecum circular, fără continuitate, lipsind pe latura concavă,
dimensiunile sunt variabile, nu neapărat paralele, fiind concentrate în zona mezială a piesei
(fig.97/1). Numărul inciziilor semnificative pe diferitele laturi este în jur de 6-7, nu sunt foarte
adânci și au profil în U și în mod excepțional în W, în cazul devierii în trasarea lor. Nu s-ar
putea vorbi de o logică în modul de trasare a inciziilor, impresia fiind mai degrabă a unui
exercițiu de îndemânare. Nu ar fi exclusă nici ipoteza conform căreia inciziile ar avea de fapt
atribuţii de fixare a elementelor de înmănuşare a vârfului (M. Vintilă, 2011).
- Spatulă din os fragmentată de 9,9 cm lungime, 1 cm lăţime medie și 0,7 cm grosime
medie. Suportul de os a fost rectificat prin raclaj longitudinal, mai profund la partea distală,
unde a fost secondat de polisaj, în scopul de a conferii utilajului funcția de spatulă (fig. 97/3-4).
În jumătatea distală, în apropierea frontului activ al spatulei, pe fața superioară, s-a
efectuat un decor care constă în incizii organizate în chevron (fig. 97/2, 4). Patru incizii în
dreapta decorului, dintre care două dublate, mai profunde, se unesc în unghi cu patru incizii din
dreapta, trasate ceva mai discret (fig. 97/4). Decorul în sine nu relevă virtuți artistice deosebite.
- Bastonul perforat cu decor este unul din cele mai interesante obiecte de arta mezolitică
(cultura Schela Cladovei) de la Porțile de Fier, atât pentru că este printre puținele obiecte de
artă relativ întregi, dar și prin particularitățile stilistice și chiar eventuala sa funcție, oarecum
insolită pentru arta tardiglaciară din România. Cornul din care s-a realizat bastonul și-a păstrat
morfologia inițială, fiind ușor curbat, cu marginile convex-concave și secțiunea ovală.
Extremitatea distală este fracturată, iar fracturile de pe lungimea sa au permis reîntregirea
întregului corn. Dimensiunile actuale ale piesei sunt următoarele: lungime - 22 cm, lăţime
medie - 2,2 cm și diametrul mediu - 1,8 cm. Stigmatele de desprindere din ramura inițială nu
s-au conservat, mai ales din cauza manipulării îndelungate a artefactului. Întreaga suprafață a
cornului a fost rectificată prin raclaj longitudinal în vederea executării decorului.
Decorul se structurează în trei registre distincte. Primul se situează pe latura convexă a
cornului, unde există 58 de crestături scurte, suficient de adânci și cu profil în V, plasate
perpendicular-ușor oblic pe axa longitudinală (fig. 98/3, 8). Studiul lor microscopic ne-a permis
să constatăm că marea lor majoritate au fost trasate dinspre dreapta spre stânga și că au fost
vopsite cu ocru. Cel de al doilea registru este amplasat pe fața din stânga, pe circa 13 cm lungime
380
și constă în 14 incizii înclinate față de axa cornului. Inciziile respective se unesc în vederea creerii
unui motiv în zigzag, care se termină, spre partea distală, într-un cerc (fig. 98/1b, 2b, 6, 9b).
Analiza inciziilor cu microscopul digital cu fibră optică ne-a permis să observăm punctele de
intrare a inciziilor și în final să propunem o schemă de reconstituire a ordinii trasării lor
(fig. 98/1b, 6, 7). Cel de al treilea registru, situat pe fața din dreapta este format tot dintr-un
motiv în zigzag, mult mai scurt, format din lini cu lungimi diferite și trasat cu mai puțină
îndemânare (fig. 98/1a, 2a, 9a). Și acesta se termină într-un cerc.
Bastonului îi este conferită această funcție evident și de existența unei perforații la partea
proximală, efectuată dinspre două părți, prin rotirea unui utilaj litic, fără o pregătire prealabilă
specială a suprafeței (fig. 98/10-11).
Având în vedere importanța deosebită a acestui superb obiect de artă, trebuie să spunem
cu regret că nu s-a bucurat de o restaurare pe măsură, fiind aproape de neconceput ca fracturile
să fie lipite cu aracet, așa cum am observat atunci când am avut ocazia să îl studiem, ca să nu
mai amintesc faptul că locul său nu este, după aproape o jumătate de secol, într-un depozit, ci
în expoziția de bază a unui muzeu de referință. De altfel, în această situație sunt marea
majoritate a podoabelor și obiectelor de artă epigravetiene, epipaleolitice și mezolitice de la
Porțile de Fier, care sunt ascunse și interzise marelui public, cu toate că fac parte din patrimoniul
arheologic al acestei țări, iar importanța lor rezonează în mod cert la nivel universal.
Decorul în zig-zag de pe bastonul de la Icoana se regăsește pe un harpon de la Zlotów și
un vârf de la Podgorovka din Paleoliticul târziu din sudul Bazinului Baltic din Polonia
(T. Plonka, 2017).
Câteva din obiecte de artă de la Icoana nu ne-au fost accesibile, motiv pentru care
prezentăm doar unele considerații și ilustrarea lor doar sub formă de desene obținute din
publicații (V. Boroneanț, 2000; Al. Păunescu, 2000; C. Beldiman, 2007, M. Mărgărit, 2008).
- Fragment de corn de cerb a cărei suprafață nu pare a fi suferit amenajări speciale pentru
realizarea celor două registre ale decorului: partea convexă cu cele 13 crestături și una din fețe
cu un motiv în chevron din două incizii paralele (fig. 99/1).
- Vârf de os fragmentat la partea proximală (fig. 99/2) și cu decor circular destul de
complex. Decorul constă din motive în chevron și zigzag hașurate cu incizii scurte. Acestea sunt
întrerupte de două linii paralele transversale, cu spațiul dintre ele hașurat cu incizii oblice.
Cele două linii paralele hașurate nu se unesc.
- Vârf din os fragmentat la partea distală (fig. 99/3) și decorat în jumătatea proximală.
Decorul constă din trei linii duble în chevron paralele. Spațiul dintre liniile fiecărui motiv în
chevron sunt hașurate cu incizii scurte paralele.
- Fragment mezial din os gravat pe una din fețe cu trei benzi paralele înclinate, formată
fiecare din câte două linii cu spațiul dintre ele hașurat cu incizii scurte, în număr de 7, 8, 6
(fig. 99/4). Deasupra acestora se întrevede un mic unghi cu o incize paralelă cu una din laturi
și trei linii transversale paralele intersectate de una oblică.
Așezarea mezolitică (cultura Schela Cladovei) de la Icoana, în raport cu celelate așezări
similare din regiunea Porțile de Fier, excelează prin utilajele decorate și podoabele realizate din
defense de mistreț.
- Lamă fragmentată din defensă de mistreț de 2,5 cm lungime; 1,3 cm lăţime și 0,2 cm
grosime medie (fig. 100/1-2). Din defensa de mistreț s-a obținut o lamă prin fracurare
381
longitudinală și rectificarea laturilor prin raclaj, ca și partea activă distală care pare a fi fost
folosită pentru raclaj. Piesa este fracturată în partea proximală. Pe fața superioară există un decor
destul de haotic, realizat în două etape și cu unelte diferite. În primul rând au fost trasate patru
incizii înclinate față de axa longitudinală, ușor curbe, cu unele deraieri de la traiectoria propusă,
destul de profunde, cu profil în V asimetric. În faza a doua s-au trasat trei incizii longitudinale,
mult mai fine, dintre care două se desfășoară pe întreaga lungime a piesei și par convergente
spre partea proximală, iar cea de a treia dispare în zona mezială. Acestea sunt intersectate de
șapte incizii transversale vizibile și probabil încă patru mai greu de observat cu ochiul liber.
Combinarea inciziilor longitudinale cu cele transversale creează imaginea unui decor în scăriță.
Multe din aceste incizii superficiale au multe reveniri pentru corectarea traiectoriei, ceea ce
demonstrează lipsa de experiență a artizanului respectiv.
- Dăltiță din defensă de mistreț de 3,4 cm lungime, 1,4 cm lăţime medie, 0,9 cm grosime
medie (fig. 100/3). Unealta a fost obținută mai întâi prin fractrarea longitudinală a dintelui de
mistreț prin percuție directă, după care, tot prin percuție, s-a obținut frontul activ al dăltiței.
Suportul a fost apoi rectificat prin raclaj, obținându-se secțiunea triunghiulară a utilajului.
Decorul constă dintr-un număr variabil de crestături pe cele trei laturi (3-8-10), paralele și cu
ptofil în V, mai evidente doar pe două laturi. Nu este exclus ca de fapt aceste crestături să fi fost
destinate facilitării înmănușării uneltei. Pe suprafața piesei, la o mărire între x100 și x200 cu
microscopul digital, s-au observat urme de ocru.
- Lamelă din dinte de mistreţ cu decor de 6,5 cm lungime, 2,7 cm lăţime medie și 0,3 cm
grosime medie (fig. 100/4-5). Lamela a fost obținută prin secționarea longitudinală a defensei
de mistreț și fasonarea prin raclaj a marginilor. Fața superioară după îndepărtarea emailului,
specific dintelui, a fost decorată cu șapte incizii, majoritatea paralele și ușor înclinate față de axa
piesei, cu profil în V asimetric. Cinci incizii sunt mai vizibile în raport cu cele laterale.
- Poinçon din defensă de mistreț cu decor 4,7 cm lungime; 2,1 cm lăţime maximă și 0,4 cm
grosime și secțiune convex-concavă (fig. 100/6, 8). Partea activă a utilajului a fost amenajată
prin percuție și raclaj (fig. 101/1, 3-4). Pe fața inferioară a structurii inițiale a defensei apare un
decor care constă dintr-un zigzag care în partea mediană este completat de câteva incizii
verticale foarte apropiate, care nu este exclus să reprezinte reveniri ale unei unice incizii
(fig. 100/6, 8; 101/2). Zigzagul este gravat cu un burin ale cărui stigmate sunt specifice stilului
”cod de bare” (fig. 101/5-8). Decorul de pe această piesă ar reprezenta după V. Boroneanț
(1980) o pasăre schematizată (fig. 100/8). Aspectul general al decorului amintește de modul de
realizare a unor picturi din peștera Gaura Chindiei (jud. Caraș-Severin) (fig. 100/9),
interpretate ca reprezentând o pasăre (vultur) în sbor (V. Boroneanț, 1977). De asemenea, un
decor asemănător apare pe o defensă de mistreț din peștera Continenza (P. Astuti, R. Grifoni
Cremonesi, 2012).
- Poinçon din defensă de mistreț cu o incizie cu secțiune convex-concavă și un vârf la partea
distală amenajat prin raclaj, care reprezintă partea activă a utilajului. Pe fața superioară există o
incizie transversală, destul de adâncă, cu profil în V (fig. 100/10), care este greu de spus dacă
reprezintă o formă de decor sau o incizie prin care se dorea ca în acea zonă să se efectueze
fracturarea suportului (M. Mărgărit, 2008).
382
IV.2.b - Podoabele
- Fragment de podoabă gravată din defensă de mistreț. Podoaba a fost realizată dintr-o lamă
obținută dintr-o defensă de mistreț, fasonată prin raclaj, inclusiv pe fața inferioară și în mod
special în zona perforației. Pe fața inferioară sunt prezente și stigmate de polisaj. Piesa păstrează
secțiunea convex-concavă și emailul specific dintelui de pe fața superioară, care conferea un
aspect estetic particular podoabei (fig. 102/1). Din păcate, piesa este fragmentată, din ea doar
jumătate fiind disponibilă studiului. Din această cauză, nu putem să estimăm dimensiunea
inițială a podoabei. O particularitate a acestei podoabe, pe lângă perforația care îi conferă funcția
de a fi suspendată, este dată de cele câteva incizii de pe fața inferioară a dintelui (fig. 102/2).
Două din ele sunt mai adânci, cu profil în V, fac parte dintr-un decor intenționat, iar celelalte
par a fi mai degrabă rezultate din raclarea suprafeței inferioare, poate chiar în vederea facilitării
perforației.
- Fragment de podoabă din defensă de mistreț. Această podoabă nu diferă din puncte de
vedere tehnologic de cea anterioară, în măsura în care suportul și produsul final sunt similare
(fig. 102/3). Până și fragmentarea lor este asemănătoare. Ceeea ce le deosebește este doar lipsa
oricărui decor pe această piesă.
IV.3 - Veterani terasă

Așezarea Veterani-terasă este situată pe un con de dejecție fosilizat din fața peșterii
Veterani, la baza abruptului calcaros al Ciucarului Mare. Din punct de vedere administrativ,
așezarea făcea parte din satul Dubova, comuna Plavișevița, jud. Mehedinți. Așezarea a fost
descoperită în anul 1968, iar săpăturile arheologice au început în 1969, când o parte a
depozitului a fost atribuit fazei inițiale a culturii Schela Cladovei (V. Boroneanț, 1973).
În schimb, Al. Păunescu (2000) multiplică stratele de locuire și identifică două niveluri
epipaleolitice suprapuse de unul mezolitic.

Spatulă din os cu dimensiuni actuale de 4 cm lungime, 1,5 cm lăţime medie și 0,5 cm
grosime medie. Această piesă a fost publicată inițial într-o formă mult mai completă (fig. 103/1)
(V. Boroneanț, 1973) și, ulterior, în aceeași formă de către Al. Păunescu (2000) și C. Beldiman
(2007), fără să știm dacă au efectuat un studiu direct asupra artefactului în starea de conservare
inițială. Noi nu am beneficiat decât de o parte din piesa originală, care din fericire era partea
decorată (fig. 103/2-3). Din această cauză nu putem prezenta prea multe considerații asupra
fasonării suportului și funcționalității utilajului, în afară de datele existente în literatura de
specialitate.
Fragmentul pe care l-am studiat este partea mezială a piesei, care, în afară de fracturile
din părțile proximală și distală, prezintă o fractură longitudinală care a afectat decorul pe latura
dreaptă a utilajului. Fața inferioară a fost cu certitudine fasonată, ultimele stigmate care s-au
conservat indicând o abraziune destul de evidentă, în timp ce fața superioară pare să nu fi suferit
rectificări semnificative. Funcția de spatulă a acestei piese a fost menționată de V. Boroneanț
(2000), Al. Păunescu (2000) și M. Mărgărit (2008), iar cea de vârf de C. Beldiman (2007).
383
Decorul de pe fața superioară a piesei este deosebit de complex. Conform studiului cu

microscopul digital cu fibră optică, el este format din incizii realizate cu profunzime variabilă și
din direcții diverse, cel mai probabil în două etape, cu utilaje diferite, fără să se poată preciza
dacă este vorba de un singur sau doi artizani (M. Vintilă, 2011).
Par a se detașa două registre. Cel mai dezvoltat este pe fața superioară, iar mai restrâns pe
fața inferioară. Motivul principal al decorului îl constituie zigzagul hașurat cu 4-5 linii oblice
paralele între ele. În forma actuală, se mai conservă intacte doar patru elemente ale zigzagului,
iar două dispuse lateral sunt conservate doar parțial din cauza fragmentării suportului
(fig. 103/2). Este foarte interesant că aceste zigzaguri, așa cum am menționat, se continuă
parțial pe fața inferioară (fig. 103/3).
Peste motivul în zigzag hașurat pe fața superioară se suprapune un al doilea motiv în
zigzag, mult mai larg, format din linii duble sau triple, cu spațiul dintre ele hașurat cu incizii
paralele, înclinate. Din păcate, fractura longitudinală a făcut să se piardă imaginea completă a
acestui decor, mai exact vârfurile zigzagurilor din acest al doilea registru. Nu este exclus ca
decorarea suprafeței superioare să se fi făcut în două faze diferite, dacă avem în vedere adâncimea
inciziilor.
Aspectul general al decorului de pe această spatulă, modul de organizare al acestuia și
adâncimea inciziilor amintesc de cel descris de pe fața superioară a unei spatule, tot de os, din
așezarea mezolitică (cultura Schela Cladovei) de la Icoana (fig. 95). Așa cum am relevat,
asemănarea stilistică a decorului piesei de la Icoana cu cel de pe un harpon azilian din peștera
Los Azules din Asturia (M. Menéndez, 2004), la fel o invocăm și pentru piesa de la Veterani
considerată spatulă de V. Boroneanț (2000), Al. Păunescu (2000), M. Mărgărit (2008) și vârf
de C. Beldiman (2007).
IV.3.b - Galeți de piatră cu incizii

În așezarea mezolitică (cultura Schela Cladovei) s-au descoperit doi galeți de piatră cu
dimensiuni de 12,6/10,3/7,5 cm și 8,4/6,5/4,4 cm, cu incizii superficiale pe suprafața lor (fig.
104/1-2). Așa cum am menționat în cazul galetului descoperit la Schela Cladovei (fig. 87/2),
astfel de galeți nu au nimic comun cu celebrii galeți pictați din Azilianul vest european.
IV.4 - Ostrovul Corbului

Așezarea mezolitică de la Ostrovul Corbului este situată în cadrul comunei Gura Văii,
jud. Mehedinți, de-a lungul defileului Dunării la Porțile de Fier. Din nivelul atribuit culturii
Schela Cladovei a fost menționat un colier de Cyclope neritea. Nu se cunoaște numărul
exemplarelor de melci perforați, dar se afirmă că unele urmau să fie prelucrate (V. Boroneanț,
2000).
384
CONCLUZII
Despre simbolismul omului de Neanderthal a început să se vorbească destul de recent în

România, odată cu descoperirea ocrului și mai ales a recipientelor pentru prepararea ocrului în
peștera Cioarei de la Boroșteni. Recipientele pentru prepararea ocrului din peștera Cioarei sunt
mărturii ale utilizării ocrului într-un anumit scop de către comunitățile neandertaliene, cum ar
fi pictura corporală sau pictarea unor suprafețe diverse (M. Cârciumaru, 2000; M. Cârciumaru
et al., 2000, 2002, 2012, 2015). De asemenea, descoperirea unor cranii de urs de peșteră în
poziții curioase în peștera Cioarei a făcut să se reitereze discuțiile despre controversatul ”cult al
ursului de peșteră” practicat de omul de Neanderthal. Această ipoteză avea să fie susținută de
descoperirea din peștera Rece din Munții Apuseni (C. Lascu 1999; C. Lascu et al. 1996).
Totodată, în peștera Cioarei de la Boroșteni s-a descoperit o geodă vopsită cu ocru care
reprezintă o mărturie incontestabilă a simbolismului omului de Neanderthal. Ea completează
lista obiectelor insolite introduse de omul de Neanderthal în peșterile locuite, iar vopsirea sa cu
ocru îi conferă valențe simbolice suplimentare (M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, M. Țuțuianu-
Cârciumaru, 2012; M. Cârciumaru, E.-C. Nițu, O. Cîrstina, 2014).
Primele podoabe autentice atribuite paleoliticului din România au fost menționate abia
în 1962 (C. S. Nicolăescu-Plopşor, Al. Păunescu şi I. Pop, 1962), destul de târziu în raport cu
descoperiri similare din restul Europei. Este vorba de cei doi dinți perforați recuperați din
nivelul gravetian documentat în peștera Gura Cheii de la Râșnov. Abia după aproape 20 de ani
se descoperea primul pandantiv gravetian din piatră în așezarea de la Mitoc-Malul Galben
(V. Chirica, 1982) și după mai mult de 10 ani (în 1993) a primului pandantiv din os, tot la
Mitoc-Malul Galben (M. Otte, V. Chirica, C. Beldiman, 1995). Săpăturile arheologice din
1995 din peștera Cioarei aveau să permită descoperirea unui colier format dintr-un pandantiv
din gresie marnoasă silicifiată, un incisiv și o falangă perforate de Ursus spelaeus, iar cele din anul
1996 a unui pandantiv de formă ușor conică din gresie puternic silicifiată, a unei mărgele din os
și o alta dintr-o stalactită de tip macaroană (M. Cârciumaru, R. Dobrescu, 1997;
M. Cârciumaru, M. Otte, R. Dobrescu, 1996).
Acestea erau toate podoabele paleolitice descoperite în România înainte de reluarea
săpăturilor arheologice din așezarea de la Poiana Cireșului-Piatra Neamț în 1998, sub
coordonarea lui Marin Cârciumaru (M. Cârciumaru et el., 1999). Cercetările din această așezare
au însemnat schimbarea radicală a modului de abordare a săpăturilor arheologice, bazate pe
înregistrarea tridimensională a fiecărui obiect descoperit, raportarea la un unic punct zero,
decaparea milimetrică a sedimentului în stratele de cultură, utilizarea unor unelte din lemn
pentru protejarea celor mai fragile artefacte etc. Acest sistem riguros de cercetare a unui sit
paleolitic și-a arătat eficiența încă de la început, pentru că din primul an de săpătură s-a
descoperit un obiect de artă în stratul Gravetian I datat în jur de 20.000 ani B.P., constând
dintr-un os gravat pe fața superioară (tab. 12). Campaniile de săpături, desfășurate cu
întrerupere până în 2007, aveau să ofere descoperirea în 2001 a unui canin perforat de cerb și a
unui galet de cuarțit gravat, vopsit cu ocru, în 2002 a unei diafize frumos gravate, a primului
385
fluier paleolitic realizat dintr-o falangă de ren și a unui canin perforat de lup, în 2003 a unui os
gravat pe partea mediană a suprafeței superioare, în 2004 s-au recuperat 10 cochilii perforate de
Lithoglyphus naticoides, completate cu alte două exemplare în 2006, care se constituiau în primul
colier de cochilii din Gravetianul din România. Tot în 2006 s-au descoperit câteva fragmente
foarte mici de os gravate cu motive diverse, numărul lor ajungând la opt prin săpăturile din
2007, când avea să se descopere, de asemenea, un metapod de cal gravat.
După doi ani de întrerupere, săpăturile de la Poiana Cireșului au fost continuate de Marin
Cârciumaru sub alte auspicii, alături de o echipă de colaboratori în mare parte schimbată.
Rigoarea și intensitatea cercetărilor a câștigat valențe superioare, iar rezultatele stau mărturie în
acest sens. Din anul 2013, responsabilitatea cercetărilor de la Poiana Cireșului a fost cedată și
preluată de Elena-Cristina Nițu, care a asigurat continuitatea cercetărilor la un nivel științific
care să răspundă exigențelor impuse de importanța șantierului și integrarea rezultatelor în
paleoliticul din spațiul central și est european. În anul 2013 se va face o descoperire semnificativă
pentru acest sit, reprezentată de unul din cele mai interesante pandative din piatră gravate din
Gravetian. Anul 2014 va reprezenta recuperarea unui număr însemnat de podoabe și obiecte de
artă din Gravetianul I: un os gravat lateral, un metapod de ren cu incizii, un canin perforat de
vulpe, un canin perforat de cerb și o mărgea din marnă calcaroasă. Anul 2015 a adus o
descoperire de excepție pentru paleoliticul din România, prin recuperarea primei sculpturi
antropomorfe, alături de o coastă gravată lateral, două cochilii perforate de Cyclope sp. și una de
Dentalium sp., toate premiere pentru arta gravetiană din țara noastră (M. Cârciumaru et al.,
2018). Săparea nivelului Gravetian III în 2016 avea să întregească în mod semnificativ colecția
de cochilii parforate de Lithoglyphus, dar și descoperirea unei noi specii, Homalopoma
sanguineum, a cărei origine este exclusiv mediteraneeană, ceea ce presupune contacte ale
comunităților de la Poiana Cireșului cu regiuni extrem de îndepărtate. Săpăturile arheologice
din 2017 au permis multiplicarea cu încă 4 exemplare a colecției de cochilii perforate de
Lithoglyphus. Anul 2018 s-a remarcat prin câteva descoperiri cu totul deosebite: probabil un
fragment de statuetă din serpentinit din Gravetianul II, 6 cochilii perforate de Lithoglyphus
naticoides în nivelul Gravetian III, iar din nivelul Gravetian I s-a recuperat pentru prima dată o
cochilie perforată de Potamides bicostatus, obținută dintr-un afloriment de vârstă Sarmațiană de
la circa 100 km distanță, precum și un dinte perforat de vulpe.
Așa după cum se observă, așezarea de la Poiana Cireșului-Piatra Neamț, prin săpăturile
arheologice din ultimii 20 de ani, a îmbogățit semnificativ colecția de podoabe descoperite în
așezările paleolitice din România, în prezent această așezare oferind circa 85 % din întregul
număr de podoabe descoperit până acum în așezările atribuite gravetianului (fig. 14) și peste
94 % din toate obiectele de artă gravetiană din țara noastră (fig. 15). Se poate spune că,
într-adevăr, cercetările efectuate în așezarea de la Poiana Cireșului au permis plasarea României
pe harta descoperirilor de acest fel din Europa, acest sit fiind considerat acum unul de referință
pentru Paleoliticul de pe vechiul continent.
386
Nr. ANUL DENUMIREA SITUL

crt. DESCOPE-
RIRII
1 1962 Canin perforat de cerb Peștera Gura Cheii-Râșnov
2 1962 Canin perforat de vulpe Peștera Gura Cheii-Râșnov
3 1981 Pandantiv gravat din cortex Mitoc-Malul Galben
4 1993 Pandantiv din diafiză de ierbivor Mitoc-Malul Galben
5 1995 Pandantiv gravat din gresie marnoasă puternic Peștera Cioarei-Boroșteni
silicifiată
6 1995 Incisiv perforat de Ursus spelaeus Peștera Cioarei-Boroșteni
7 1995 Falangă perforată de Ursus spelaeus Peștera Cioarei-Boroșteni
8 1995 Mărgea din stalactită de tip macaroană Peștera Cioarei-Boroșteni
9 1996 Pandantiv circular din gresie puternic Peștera Cioarei-Boroșteni
silicifiată
10 1996 Mărgea din os Peștera Cioarei-Boroșteni
11 1998 Os gravat pe fața superioară Poiana Cireșului-Piatra Neamț
12 2001 Galet gravat Poiana Cireșului-Piatra Neamț
13 2001 Canin perforat de cerb Poiana Cireșului-Piatra Neamț
14 2002 Diafiză gravată Poiana Cireșului-Piatra Neamț
15 2002 Fluier din falangă de ren Poiana Cireșului-Piatra Neamț
16 2002 Canin perforat de lup Poiana Cireșului-Piatra Neamț
17 2003 Os gravat median Poiana Cireșului-Piatra Neamț
18 2004 10 cochilii perforate-Lithoglyphus naticoides Poiana Cireșului-Piatra Neamț
20 2006-2007 Obiecte mici din os diferit gravate Poiana Cireșului-Piatra Neamț
21 2007 Metapod de cal gravat Poiana Cireșului-Piatra Neamț
22 2013 Pandantiv gravat din siltit Poiana Cireșului-Piatra Neamț
23 2014 Os gravat lateral Poiana Cireșului-Piatra Neamț
24 2014 Metapod de ren cu incizii Poiana Cireșului-Piatra Neamț
25 2014 Canin perforat de vulpe Poiana Cireșului-Piatra Neamț
26 2014 Canin perforat de cerb Poiana Cireșului-Piatra Neamț
27 2014 Mărgea din marnă calcaroasă Poiana Cireșului-Piatra Neamț
28 2015 Coastă gravată lateral Poiana Cireșului-Piatra Neamț
29 2015 Statuetă antropomorfă Poiana Cireșului-Piatra Neamț
30 2015 2 cochilii perforate-Cyclope sp. Poiana Cireșului-Piatra Neamț
31 2015 1 cochilie de-Dentalium sp. Poiana Cireșului-Piatra Neamț
33 2016 3 cochilii perforate-Lithoglyphus apertus Poiana Cireșului-Piatra Neamț
34 2016 10 cochilii perforate-Homalopoma sanguineum Poiana Cireșului-Piatra Neamț
37 2018 1 cochilie perforată-Potamides dicostatus Poiana Cireșului-Piatra Neamț
38 2018 Canin perforat de vulpe Poiana Cireșului-Piatra Neamț
39 2018 Fragment de statuetă antropomorfă (?) Poiana Cireșului-Piatra Neamț
Tab. 12 - Cronologia descoperirii obiectelor de artă și podoabă din așezările gravetiene din România
387
Mărturiile de artă epigravetiană din România sunt documentate pentru etapa timpurie în
așezarea de la Țibrinu din Dobrogea, iar pentru perioada târzie a acestei culturii în regiunea
defileului Dunării la Porțile de Fier, în special prin așezarea din adăpostul sub stâncă de la Cuina
Turcului și peștera Climente II. La Țibrinu, din păcate descoperirea unui canin de urs perforat
și a unui pandantiv de os bogat gravat geometric sunt lipsite de un context stratigrafic. În
schimb, descoperirea numeroaselor obiecte de artă din Epigravetianul târziu de la Porțile de
Fier beneficiază de contexte arheologice bine precizate, susținute de datări C-14 coerente
(C. S. Nicolăescu-Plopșor, M. Davidescu, Șt. Roman, V. Boroneanț, 1965; Al. Păunescu, 1970,
1978; V. Boroneanț, 2000). Nivelul Epigravetian din adăpostul sub stâncă Cuina Turcului a
livrat o colecție diversă de podoabe reprezentate prin 8 canini perforați de cerb, câte un exemplar
de incisiv de castor, mistreț, bovideu, ierbivor și lup, un pandantiv din corn de cerb și o mărgea
de Dentalium sp. Obiectele de artă constau, într-o bună parte, din obiecte utilitare gravate
divers, cum ar fi lustruitorul, spatula, placheta, poinçon etc. Decorul geometric se particu-
larizează prin liniile duble paralele, trasate cu fermitate și talent deosebit, ceea ce creează un
curent estetic propriu epigravetianului din această regiune.
Arta epipaleolitică se concentrează în exclusivitate în zona Porților de Fier, într-unul din
nivelurile identificate în adăpostul sub stâncă de la Cuina Turcului. Obiectele de artă nu se mai
ridică la virtuțiile artistice atinse în nivelul epigravetian din această așezare, cu excepția unei
falange de cal, care prin modul de realizare a gravurilor pare mai degrabă că ar aparține nivelului
epigravetian. Podoabele sunt reprezentate în epipaleoliticul de la Cuina Turcului în special prin
cochilii perforate atribuite speciilor Lithoglyphus naticoides, L. apertus, Nasa (Cyclope) sp.,
Zebrina detrita, Theodoxus transversalis, T. danubius.
Așezările mezolitice în care au fost descoperite obiecte de artă și podoabe se concentrează,
de asemenea, în defileul Dunării de la Porțile de Fier, în așezările Schela Cladovei, Icoana,
Veterani terasă și Ostrovul Corbului. Chiar dacă gravurile realizate pe suporturi de os sau corn
de cerb nu sunt întotdeauna foarte adânci, ele excelează uneori prin finețea inciziilor,
diversitatea și complexitatea decorului. Sunt remarcabile o serie de obiecte de artă, precum un
poinçon din defensă de mistreț de la Schela Cladovei, un fragment de dăltiță gravată din corn de
cerb, o spatulă din os gravată, un baston perforat cu decor, podoabele din defense de mistreț de
la Icoana și o spatulă din os frumos gravată de la Veterani terasă.
În raport cu densitatea așezărilor paleolitice din România, descoperirile de podoabe și
obiecte de artă atribuite acestei perioade sunt extrem de rare. Există totuși două regiuni
principale de concentrare a descoperirilor de acest fel. Pentru cultura gravetiană se detașează
incontestabil așezarea Poiana Cireșului-Piatra Neamț, care, așa cum am menționat, deține
procente extrem de semnificative privind obiectelor de artă descoperite până acum pe teritoriul
României. Peștera Cioarei de la Boroșteni și așezarea din aer liber de la Mitoc-Malul Galben
se adugă cu procente destul de scăzute. Pentru Epigravetian-Epipaleolitic-Mezolitic situația
este asemănătoare, în măsura în care într-o proporție covârșitoare sunt atestate în defileul
Dunării de la Porțile de Fier. Cauzele unei astfel de situații, anormale la prima vedere, după
părerea noastră au motive obiective. În primul rând, este vorba de metoda de abordare a
săpăturilor arheologice, rigoarea cu care se face decaparea stratelor de cultură. În vederea
recuperării obiectelor, uneori extrem de fragile, de dimensiuni milimetrice, cum ar fi de exemplu
cochiliile perforate, se impune folosirea unor utilaje extrem de fine, realizate din lemn, care să
388
permită degajarea sedimentului în strate foarte subțiri. Aplicând o astfel de metodă de cercetare
a fost posibilă descoperirea unui număr important de obiecte de artă și podoabă în așezarea de
la Poiana Cireșului, ceea ce a făcut din această așezare depozitarul celei mai mari părți a
tezaurului artei gravetiene din România. La toate acestea, se adaugă cu certitudine consecvența
cu care este cercetată o așezare sau chiar o regiune în care se concentrează situri paleolitice.
Din acest punct de vedere, ne apropiem de explicarea concentrării artei Epigravetiene-
Epipaleolitice-Mezolitice de la Porțile de Fier. Aici situația a fost favorizată de desfășurarea
unui program de cercetare intensivă a zonei, cu ocazia construirii sistemului hidroenergetic din
această regiune, sub autoritatea și îndrumarea creatorului școlii de cercetare a paleoliticului din
România – C. S. Nicolăescu-Plopșor, care a vegheat și impus ritmul, metoda și exigența
necesară recuperării materialului arheologic.
Noi considerăm că numai atunci când toate aceste aspecte vor deveni normalitate în
cercetarea așezărilor paleolitice din România ne putem aștepta la multiplicarea descoperirilor.
389
BIBLIOGRAFIE
REFERENCES
Abramova, A. Z., 1962, Paleolithic art in the territory of the USSR, Moscow et Leningrad,
Akademiya Nauk SSSR.
Abramova, A. Z., 1987, Bases objectives de la chronologie de l'art mobilier paléolithique en
Sibérie, in Clottes J., (sous la direction de), L'art des objets au Paléolithique, Colloque
international Foix-Les Mas-d'Azil, 16-21 novembre 1987, tome 1, L'art mobilier et son contexte,
p. 143-154.
Abramova, A. Z., 1995, L'art paléolithique d'Europe orientale et de Sibérie, L'Homme des
Origines, Jérôme Millon, Grenoble, 367 p., 119 fig.
Alexandrescu Gr., Mureșan G., Pelz S., Săndulescu M., 1968, Harta geologică, Scara
1:200.000, L-35-VIII, 12 Toplița, Comitetul de Stat al Geologiei, Institutul Geologic,
București, 74 p.
Alvarez Fernández E., 2002, Ejemplares perforados del gasteropodo Homalopoma sanguineum
durante el Paleolitico superior en Europa Occidental, Cypsela, 14, p. 43-54.
Alvarez Fernández E., 2006, Personal Ornaments Made from Mollusc Shells in Europe during
the Upper Palaeolithic and Mesolithic: News and Views, in Canan Çakirlar (Edited by),
Archaeomalacology Revisited. Non-dietary use of Molluscs in Archaeological Settings, Proceedings
of the archaeomalacolgy session at the 10th ICAZ Conference, Mexico City, 2006, Oxbow
Books, p. 1-8.
Anati E., 1989, Les origines de l'art et la formation de l'esprit humain, Éditions Albin Michel,
Paris, 255 p., 182 fig., 41 pl.
Anderson-Gerfaut P., Moss E., Plisson H., 1987, A quoi ont-ils servi?, Bulletin de la
Sociétée Préhistorique Française, 84/8, p. 226-236.
Antl-Weiser W., 2008, Grub/Kranawetberg and Ollersdorf/Heidenberg (Lower Austria) – two
Gravettian camp Sites in Eastern Austria, Wiss. Mitt. Niederösterr. Landesmuseum, 19,
p. 59-78.
Arias Cabal P., Ontañón Peredo R. (editores), 2004, La materia del lenguaje prehistrico.
El arte mueble paleolitico de Cantabria en su contexto, Instituto Internacional de Investigaciones
Prehistoricas de Cantabria, 251 p.
Astuti P., Grifoni Cremonesi R., 2012, L’art mobilier épigravettien de l’Italie centrale et
méridionale: les cas de la Grotta Continenza (Abruzzes) et de la Grotta delle Veneri (Pouilles), in
Clottes J. (dir.), L’art pléistocène dans le monde / Pleistocene art of the world / Arte pleistoceno en el
mundo, Actes du Congrès IFRAO, Tarascon-sur-Ariège, septembre 2010, Symposium
”Art mobilier pléistocène”, N° spécial de Préhistoire, Art et Sociétés, Bulletin de la Société
Préhistorique Ariège-Pyrénées, LXV-LXVI, 2010-2011, CD: p. 1443-1458.
391
Attard Montalto N., 2010, The Characterisation and Provenancing of Ancient Ochres, Phd
Thesis-Cranfield University, 277 p.
Audouin F., Plisson H., 1982, Les ocres et leurs témoins au Paléolithique en France: enquête et
experiences sur leur validité archéologique, Cahiers de Centre de Recherches Préhistorique,
Section 33, 8, p. 33-80.
Averbouh A., 2000, Technologie de la matière osseuse travaillée et implications
palethnologiques. L'exemple des chaines d'exploitation du bois de cervidé chez les Magdaléniens des
Pyrénées, Thèse de Doctorat de l’Université de Paris I, Préhistoire-Ethnologie-Anthropologie,
vol. I 245 p., vol. II 249 p.
Avezuela B., 2010, The personal ornaments mode from molluscs at the Middle-Late
Magdalenian site of La Peña de Estebanvela (Segovia, Spain), Munibe Suplemento-Gahigaria,
nr. 31, p. 48-56.
Bächler E., 1940, Das alpine Paläolithikum der Schweiz im Wildkirchli, Drachenloch und
Wildenmannlisloch. Die ältesten menschlichen Niederlassungen aus der Altsteinzeit des
Schweizerlandes. 2 Bände, Monographien zur Ur- und Frühgeschichte der Schweiz, Basel, 263
p.
Bahn, P., 1996, New developments in Pleistocene art, Evolutionary Anthropology, 4, p. 204–
215.
Bahr A., Lamy F., Arz H., Kuhlmann H., Wefer G., 2005, Late glacial to Holocene climate
and sedimentation history in the NW Black Sea, Marine Geology, nr. 214, p. 309-322.
Barandiaran Maestu I., 1973, Arte mueble del Paleolitico cantábrico, Monografías
Arqueológicas XIV, Universidad de Zaragoza, 348 p.
Barandiaran I., 1994, Arte mueble del Paleolitico cantábrico: Una visión de sintesis in 1994,
Complutum. 5, 1994, p. 45-79.
Barbaza M., Fritz C., Pomies M.-P., 1998, Une pendeloque gravée azilienne à Troubat-en-
Barousse (Hautes-Pyrénées), Bulletin de la Société Préhistorique Ariège-Pyrénées, Préhistoire
Ariégeoise, Tome LIII, p. 141-174.
Barge-Mathieu H., 1982, Les perles-pendeloques à coches en os. Reconstitution expérimentale,
in H. Camps-Fabrer (dir.), Industrie de l’os néolithique et de l’Âge des Métaux, no 2, Edition du
CNRS, Paris, p. 113-123.
Barham L. S., 1998, Possible early pigment use in south-central Africa, Curent Anthropology,
39, p. 703-710.
Barham L. S., 2000, The Middle Stone Age of Zambia, South Central Africa, Bristol, Western
Academic and Specialist Press, p. 122-128.
Barham L. S., 2002, Sistematic Pigment Use in the Middle Pleistocene of South-Central Africa,
Current Anthropology, 31, 1, p. 181-190.
Bar-Yosef Mayer E. D., Vandermeersch B., Bar-Yosef O., 2009, Shells and ochre in Middle
Paleolithic Qafzeh Cave, Israel: indications for modern behavior, Journal of Human Evolution 56,
307–314.
Bar-Yosef O., Belfer-Cohen A., Mesheviliani T., Jakeli N., Bar-Oz G., Boaretto E.,
Goldberg P., Kvavadze E., Matskevich Z., 2011, Dzudzuana: an Upper Palaeolithic cavesite in
the Caucasus foothills (Georgia), Antiquity 85 (2011), p. 331–349.
Beaume S. A. de, 1987, Lampes et godets au Paléolithique, Paris, 278 p.
392
Beaume S. A. de, 1989, Essai d’une classification typologique des godets et plaquettes utilisée au
Paléolithique, Gallia préhistoire, Tome 31, p. 27-64.
Beaune S. A. de, 2004, Les Hommes au temps de Lascaux 40 000-10 000 avant J.-C.,
Hachette Littératures, 316 p.
Beaumont P., Morris D., 1990, Guide to archaeological sites in the Northern Cape,
Kimberley, McGregor Museum, 174 p.
Bednarik R. G., 1995, Concept-mediated marking in the Lower Paleolithic, Current
Anthropology, 36, p. 605–616.
Bednarik, R.G., 2003, The earliest evidence of palaeoart, Rock Art Res., 20, 2, p. 89-135.
Bégouën R., Clottes J., 1990, Art mobilier et art pariétal dans les cavernes du Volp, in J. Clottes
(sous la direction de), L’art des objets au Paléolithique, Tome 1: L’art mobilier en son contexte,
Colloque international Foix – Les Mas-d’Azil, 16-21 novembre 1987, Paris, p. 157-172.
Beldiman C., 2003, Parures préhistoriques de Roumanie: pendeloques paléolithiques et
épipaléolithiques (25.000-10.000 B.P.): typologie et technologie, in V. Dujardin (éd.), Table Ronde
sur le Paléolithique supérieur récent. Industrie osseuse et parures du Solutréen au Magdalénien en
Europe, Angoulême (Charente, France), 28-30 mars 2003, Pré-Actes, Angoulême, p. 22-23.
Beldiman, C., 2004a, Art mobilier au Paléolithique supérieur en Roumanie, in M. Otte (éd.),
La Spiritualité, Actes du Colloque International de Liège, UISPP, 8-e Commission:
Paléolithique supérieur, 10-12 décembre 2003, p. 103-121.
Beldiman, C., 2004b, Parures préhistorique de Roumanie: dents percées paléolithiques et
epipaléolithique, Memoria Antiquitatis, XXII, p. 69-102.
Beldiman C., 2004c, Parures préhistoriques de Roumanie: pendeloques paléolithiques et
épipaléolithiques (25.000-10.000 B.P.), in Otte M. (ed.), La Spiritualité, Actes de colloque de la
comission 8 de l‘UISPP (Paléolithique supérieur), Liège, 10-12 dècembre 2003, Liège,
ERAUL, vol. 106, p. 55-69.
Beldiman, C., 2006, Parures paléolithiques et épipaléolithiques de Roumanie (25.000-10.000
BP): typologie et technologie, in Dujardin V. (ed.), Industrie osseuse et parures du Solutréen au
Magdalénien en Europe, Table ronde sur le Paléolithique supérieur récent, Angoulême
(Charente), 28-30 mars 2003, SPF, Paris, p. 39-71.
Beldiman C., 2007, Industria materiilor dure animale în Preistoria României. Resurse
naturale, comunităţi umane şi tehnologie din Paleoliticul superior până în Neoliticul timpuriu,
Studii de Preistorie, Supplementum 2, Editura PRO Universitaria, Bucureşti, 370 p., CD cu
ilustraţie şi tabele.
Beldiman C., Stancz D.-M., 2006, Pendeloques paléolithiques et épipaléolithiques de
Roumanie, Studii de Preistorie, 3, p. 11-40.
Beldiman C., Sztancs D.-M., 2007 a, Le comportament symbolique dans la préhistoire de la
Roumanie: art mobilier au paléolithique supérieur en Moldavie, Zephyrus, Revista de prehistoria y
arqueología, nr 60, p. 59-77.
Beldiman C., Sztancs D.-M., 2007 b, Pierres et mammouths. Les ivoires ouvrés au
Paléolithique supérieur en Roumanie – données récentes, Studii de Preistorie, 4, Editura
Renaissance, București, p. 33-53.
393
Beldiman C., Sztancs D.-M., 2008, Identité sociale et comportement symbolique dans la
Préhistoire de la Roumanie: art mobilier en Paléolithique supérieur en Transylvanie, Analele
Asociației Naționale a Tinerilor Istorici din Moldova, Pontos, Chișinău, p. 6-16.
Beldiman C., Sztancs D.-M., 2010, Elemente ale simbolismului social-identitar în preistorie:
pandantive paleolitice şi epipaleolitice descoperite pe teritoriul României, Analele Universităţii
Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, Seria Istorie – Serie nouă, Anul 1, Nr. 2, p. 9-41.
Belfer-Cohen A., Hovers E., 2010, Modernity, Enhanced Working Memory, and the Middle
to Upper Paleolithic Record in the Levant, Current Anthropology, 51, No. S1, Working Memory:
Beyond Language and Symbolism, p. 167-175.
Bercia I., Marinescu F., Mutihac V., Pavelescu M., Stancu I., 1968, Carte géologique.
Échelle au 1/200.000, L-34-XXX, 33. Tîrgu Jiu, Comité d'Etat pour la Géologie, Institut
Géologique, Bucarest.
Bergsvik K. A., David E., 2015, Crafting Bone Tools in Mesolithic Norway: A Regional
Eastern-Related Know-How, European Journal of Archaeology, 18 (2), p. 190–220.
Bertola S., Broglio A., Cassoli P., Cilli C., Cusinato A., Dalmieri G., De Stefani M., Fiore,
Fontana F., Giacobini G., Guerreschi A., Gurioli F., Lemorini C., Liagre J., Malerba G.,
Montoya C., Peresani M., Rocci R., Rossetti P., Tagliacozzo A., Ziggiotti A., 2007,
L’Epigravettiano recente nell’area prealpina e Alpina Orientale, in Fabio Martini, L’Italia tra
15.000 e 10.000 anni fa cosmopolitismo e regionalita nel Tardoglaciale, Millenni, Studi di
Archeologia Preistorica, 5, Museo Fiorentino di Preistoria ”Paolo Graziosi”, Firenze, p. 39-94.
Besesek M., 2008, Povestea noilor explorări, Speomond, 13, p. 20-22.
Besesek M., Radu V.-A., Brijan P., Tulucan T., 2008, Sistemul Pestera din Dealul Secatirii-
Pestera Coliboaia, Speomond, 13, p. 19.
Besesek M., Radu A. V., Lascu T. V. (avec la collaboration de Bernard Gély), 2010,
Découverte d’une nouvelle grotte ornée paléolithique (pestera Coliboaia), Roumanie, département du
Bihor, International Newsletter on Rock Art, nr. 57, p. 8-11.
Beyries S., Joulian F., 1990, L’utilisation d’outils chez les animaux: chaînes opératoires et
complexité technique, Paleo, Nr. 2, p. 17-26.
Bicho N., Cascalheira J., Gonçalves C., 2017, Early Upper Paleolithic colonization across
Europe: Time and mode of the Gravettian diffusion, PLOS ONE,
https://doi.org/10.1371/journal.pone.0178506, p. 1-13.
Bitiri M., Cârciumaru M., 1980, Primele dovezi de cultură materială şi artă paleolitică în
judeţul Sălaj, Acta Musei Porolissensis, IV, p. 17-23.
Bolomey Alex., 1970, Cîteva observații asupra faunei de mamifere din straturile Romanello-
Aziliene de la Cuina Turcului, Studii și cercetări de istorie veche, Tomul 21, nr. 1, p. 37-39.
Bolomey Al., 1973, An outline of the late Epipalaeolithic economy at the Iron Gates: the evidence
on bones, Dacia, N.S. XVII, p. 41-52.
Bonifay E., Vandermeersch B., 1962, Dépôt rituels d'ossements d'ours dans le gisement
moustérien du Régourdou (Montignac, Dordogne), Comptes Rendus des Séances de l'Académie
des Sciences, T. 255, p. 1635-1636.
Bonsall C., Boroneant A., 2016, Late glacial Hunter-Gatherers in the Iron Gates. A Brief
Review of the Archaeological and Chronological Evidence, in Raiko Krauss and Harald Floss
(Eds.), Southeast Europe Before Neolithisation, Proceedings of the International Workshop
394
within the Collaborative Research Centres sfb 1070 “RessourcenKulturen”, Schloss

Hohentübingen, 9th of May 2014, Tübingen 2016, p. 149-164.
Bonsall C., Boroneant A., Evatt A., Soficaru A., Nica C., Bartosiewicz L., Cook G. T.,
Higham F. G. T., Pickard C., 2015, The ‘Clisurean’ finds from Climente II cave, Iron Gates,
Romania, Quaternary International, XXX, p. 1-12.
Bonsall C., Boroneant A., Soficaru A., McSweeney K., Higham T., Mirițoiu N., Pickard
C., Cook G., 2012, Interrelationship of age and diet in Romania’s oldest human burial,
Naturwissenschaften, vol. 99, p. 321–325.
Bonsall C., Payton R., Bartowiewicz L., McSweeney K., Pickard C., Boroneanț A., 2013,
Death on the Danube: Late Mesolithic burials at Schela Cladovei, Romania, in Alehandra Comșa,
Clive Bonsall, Lolita Nikolova, Facets of the Past. The challenge of the Balkan Neo-Eneolithic,
Proceedings of the International Symposium Celebrating the 85-th Birth Anniversary of Eugen
Comșa, 6-12 october, 2008, Bucharest, Romania, The Publishing House of the Romanian
Academy, Bucharest, p. 55-67.
Bonsall C., Vasić R., Boroneanț A., Roksandic M., Soficaru A., McSweeney K., Evatt A.,
Aguraiuja U., Pickard C., Dimitrijević V., Higham T., Hamilton D., Cook G., 2015, New
AMS 14C dates for human remains from Stone Age sites in the Iron Gates reach of the Danube
Southeast Europe, Radiocarbon, vol 57, nr 1, p 33–46.
Bordes F., 1952, Sur l’usage probable de la peinture corporelle dans certains tribus moustériennes,
Bull. Soc. Préhist. Française, Tome 49, p. 169-171.
Bordes F., 1980, Hommes et cultures du Paléolithique moyen, Science et Vie, Numeros Hors
Série, p. 90-102.
Borić D., 2011, Adaptations and Transformations of the Danube Gorges Foragers (c. 13.000 –
5500 BC): An Overview, in Krauß, Raiko (Editor), Beginnings-New Research in the Appearance
of the Neolithic between Northwest Anatolia and the Carpathian Basin, Papers of the
International Workshop 8th – 9th April 2009, Istanbul, Rahden/Westf.: Leidorf, p. 157-203.
Borić D., Cristiani E., 2016, Social Networks and Connectivity among the Palaeolithic and
Mesolithic Foragers of the Balkans and Italy, in Raiko Krauss, Harold Floss (Eds.), Southeast
Europe Before Neolithisation, Proceedings of the International Workshop within the
Collaboration Research Centres SFB 1070 ”RessourcenKulturen” Band 1, Schloss
Hohentübingen, 9-th of May 2014, Tübingen, 2016, p. 73-112.
Borić D., French A. I. Ch., Stefanović S., Dimitrijević V., Cristiani E., Gurova M.,
Antonović D., Allué E., Filipović D., 2014, Late Mesolithic lifeways and deathways at Vlasac
(Serbia), Journal of Field Archaeology, Vol. 39, Nr. 1, p. 4-31.
Boroneanț A., 2011, A Suggested Chronology for the Iron Gates Mesolithic, Buletinul Muzeului
Județean Teleorman, Seria Arheologie, 3, p. 21-39.
Boroneanț A., 2012, Aspecte ale tranziției de la mezolitic la neoliticul timpuriu în zona Porțile
de Fier, Biblioteca Historica et Archaeologica Banatica, Editura Mega-Cluj Napoca,
Timișoara, 401 p.
Boroneanț A., Bălășescu A., 2016, Materialul faunistic din nivelurile neolitice timpurii din
Adăpostul sub stâncă de la Cuina Turcului. Alexandra Bolomey in Memoriam, Materiale și
Cercetări Arheologice, SN, nr. XII, p. 27-44.
Boroneanț A., Dinu A., 2006, The Romanian Mesolithic and the transition to farming. A case
study: the Iron Gates, Studii de Preistorie, 3, (2005-2006), p. 41-76.
395
Boroneanț A., Boroneanț V., 2009, Schela Cladovei 1965-1968. După 40 de ani, Studii de
Preistorie, 6, p. 15-34.
Boroneanț V., 1970, La période épipaléolithique sur la rive roumaine des Portes de Fer du
Danube, Praefistorische Zeitschrift, 45 Band, Heft 1, p. 1-25.
Boroneanț V., 1972, Noi date despre cele mai vechi manifestări de artă plastică pe teritoriul
României, Studii și cercetări de istoria artei, Seria Artă plastică, Tom 19, nr. 1, p. 109-116.
Boroneanț V., 1973, Recheres archéologiques sur la culture Schela Cladovei de la zone des ”Portes
de Fer”, Dacia, N.S., Tome XVII, p. 5-39.
Boroneanț V., 1977, Arta rupestră din peștera Gaura Chindiei, comuna Pescari (județul Caraș-
Severin, Revista muzeelor și monumentelor. Monumente istorice și de artă, Anul XLVI, 1,
p. 23-34.
Boroneanț V., 1979, Descoperiri arheologice în unele peșteri din defileul Dunării, in
T. Orghidan, Șt. Negrea (Coordonatorii volumului), Speologia, Editura Academiei Române,
p. 140-185.
Boroneanţ V., 1980, Probleme ale culturii Schela Cladovei-Lepénski Vir în lumina noilor
cercetări, Drobeta, IV, p. 27-42.
Boroneanţ V., 1981, Implicaţiile economico-sociale ale începutului cultivării plantelor şi
domesticirii animalelor în epipaleoliticul din România, Culegere de materiale privind istoria agrară
a României, IV, p. 111-119.
Boroneanţ V., 1999, The Mesolithic Habitation Complexes in the Balkans and the Danube
Basin, Living Past, no. 1, p. 1-15.
Boroneanț V., 2000, Paléolithique supérieur et Epipaléolithique dans la zone des Portes de Fer,
Silex, 368 p.
Borziac I., 1991, Quelques données préalables sur l'habitat tardipaléolithique pluristratifié de
Cosaoutsy sur Dniestr Moyen, Bibliotheca Arheologica Iassiensis, 4, p. 56-71.
Borziac I., Chirica C.-V., 1996, Pieces de marne du Paléolithique superieur de la Vallee du
Dniestr, Prehistoire Europeenne 9, p. 393-401.
Borziac I., Chirica V., Chetraru A. N., 1996, Gissement du Paléolithique supérieur ancien
entre le Dniestr et la Tisa, Bibliotheca Arheologica Iassiensis, V, Editura Helios, Iași, 332
p., 110 fig.
Borziac I., Otte M., 1996, Piese de artă paleolitică și de podoabă din stațiunea gravetiană
pluristratigrafică Cosăuți (Nistrul mijlociu, Moldova), Lucrările Simpozionului de Arheologie,
Târgoviște 23-25 noiembrie 1995, Târgoviște, p. 49-51.
Borziac I., Otte M., Noiret P., 1998, Piese de artă paleolitică și de podoabă de la stațiunea
paleolitică cu mai multe niveluri de locuire Cosăuți din zona Nistrului mijlociu, Revista Arheologică
(Chișinău), 2, p. 5-27.
Bosinski G., 1990, Homo sapiens. L'histoire des chasseurs du Paléolithique supérieur en Europe
(40.000-10.000 avant J.-C.), Editions Errance, 291 p.
Bosinski G., 1995, Mainz-Linsenberg, in Bosinski G., Street M., Baales M. et al., The
Europe, vol. 2. Field trips on special topics, Verlag Dr. Friedrich Pfeil, München, p. 873-875.
Bosinski G., 2005, El arte paleolitico en Europa Central en el context de los tipos de asentamiento
y las formas de vida, in Pablo Arias Cabal, Roberto Ontañón Peredo, La materia del lenguaje
396
prehistórico. El arte mueble paleolitico de Cantabria en su contexto, Insrituto Internacional de

Investigaciones Prehistoricas de Cantabria, p. 85-103.
Bosinski G., 2011 a, Femmes sans tête. Une icône culturelle dans l'Europe de la fin l'époque
glaciaire, Editions Errance, 231 p.
Bosinski G., 2011 b, Les figurations féminines da la fin des temps glaciaires, in Norbert
Aujoulat, Jean-Jacques Cleyet-Merle, Peggy Bonnet-Jacquement, Mille et une femmes de la fin
temps glaciaires, Editions de la Réunion des mussée nationaux-Grand Palais, Paris, 137 p.
Bouvry F., 2007, Une anthropologie des manifestations esthetiques du Mésolithique européen
de la fin du Tardiglaciaire et durant le Postglaciaire, Archéologie et Préhistoire, Université
Panthéon-Sorbonne - Paris I.
Breuil, H., 1925, Stations paléolithique en Transylvanie, Bulletin de la Société des sciences
de Cluj T. II, 2-éme partie, p. 183-217.
Breuil H., 1952, Quatre cents siecles d’art pariétal, Montignac, 413 p.
Brijan P., Rus T., 2012, Coliboaia Cave-Prehistoric Art between Eastern and Western Europe,
Euro-Speleo Magazine, 1, p. 69-75.
Buisson D., 1990, Les flûtes paléolithiques d'Isturitz (Pyrénées-Atlantiques), Bulletin de la
Société Préhistorique Française, vol. 87, nr. 10, p. 420 – 433.
Buisson D., Gambier D., 1991, Façonnage et gravures sur des os humains d'Isturitz (Pyrénées-
Atlantiques), Bulletin de la Société Préhistorique Française, vol. 88, p. 172-177.
Burducea, I., Straticiuc, M., Ghiță, D. G., Moșu, D. V., Călinescu, C. I., Podaru, N. C.,
Mous, D. J. W., Ursu, I., Zamfir, N. V., 2015, A new ion beam facility based on a 3 MV
Tandetron™ at IFIN-HH, Romania, Nuclear Instruments and Methods in Physics Research
Section B: Beam Interactions with Materials and Atoms 359, p. 12–19.
Burgio, L., Clark, R. J. H., 2001, Library of FT-Raman spectra of pigments, minerals, pigment
media and varnishes, and supplement to existing library of Raman spectra of pigments with visible
excitation, Spectrochimica Acta Part A 57, p. 1491-1521.
Camps-Fabrer H., 1976, Comparaisons entre l'art mobilier Épipaléolithique de l'Europe
méridionale et de l'Afrique du nord, in Z. Abramova et P. Gaziosi (Direction), Les courants
stylistiques dans l'art mobilier au Paléolithique supérieur, IX Congrès UISPP, Colloque XIV,
Nice, 17 septembre 1976, p. 74-96.
Camps-Fabrer H., d’Anna A., 1977, Fabrication expérimentale d’outils à partir de métapodes
de moutons et de tibias de lapins, in H. Camps-Fabrer (dir.), Méthodologie appliquée à l’industrie
de l’os préhistorique, Actes du deuxième colloque international sur l’industrie de l’os dans la
Préhistoire, abbaye de Sénanque, juin 1976, Editions du CNRS, Paris, p. 33-57.
Capitan L., Peyrony D., 1912, Stations préhistorique de La Ferrassie, commune Savignac-de-
Bugue (Dordogne), Revue Anthropologique, p. 76-99.
Căpitanu, V., 1969, Descoperiri paleolitice în județele Neamț și Vaslui (Découvertes
paléolithiques dans les districts de Neamț et Vaslui), Carpica II, 7-16.
Caron F., D’Errico F., Del Moral P., Santos F., Zilhão J., 2011, The Reality of Neandertal
Symbolic Behavior at the Grotte du Renne, Arcy-sur-Cure, France, Plos One 6, nr. 6, e21545,
p. 1-11.
Cârciumaru M., 1977, Interglaciarul Boroşteni (Eem=Riss-Würm=Mikulino) şi unele
consideraţii goecronologice privind începuturile musterianului în România pe baza rezultatelor
397
palinologice din peştera Cioarei-Boroşteni (jud. Gorj), Studii și cercetări de istorie veche și
arheologie, 28, 1, p. 19-36.
Cârciumaru M., 1980, Mediul geografic în Pleistocenul superior şi culturile paleolitice din
România (The geographic environment in the Upper Pleistocene and the palaeolithic cultures in
Romania), Editura Academiei Române, Bucureşti, 268 p., 85 fig., 22 tab.
Cârciumaru M., 1981, O peşteră cu pictură rupestră paleolitică descoperită pe Valea Someşului,
Studii şi cercetări de Istoria artei, 28, p. 123-125.
Cârciumaru M., 1985, La grotte de Cuciulat. Peinture rupestre recemment découvert en
Roumanie, Bollettino del Centro Camuno di Studi Preistorici, 22, 1985, p. 89-97.
Cârciumaru M., Mărturii ale artei rupestre preistorice în România, Editura Sport-Turism,
București, 234 p., 79 fig., 20 pl.
Cârciumaru M., 1988, L’art pariétal préhistorique en Roumanie, L’Anthropologie, Tome 92,
1, p. 239-254.
Cârciumaru M., 1988/1989, Répéres de l’art rupestre préhistorique en Roumanie, Ars
Praehistorica, Tome VI-VIII, 1988/1989, p. 131-144.
Cârciumaru M., 1999, Le Paléolithique en Roumanie, Editions Jérôme Millon, Grenoble, 260
p., 100 fig., 19 tab.
Cârciumaru M., 2000, Peștera Cioarei Boroșteni. Paleomediul, Cronologia și Activitățile
umane în Paleolitic, Editura Macarie, Târgoviște, 226 p., 90 fig.
Cârciumaru M., 2006, Paleoliticul, Epipaleoliticul și Mezoliticul lumii, Editura Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 290 p., 137 fig.
Cârciumaru M., 2010, Contributions à la connaissance de l’art pariètal préhistorique de
Roumanie, Annales d’Université Valahia Târgovişte, Section d’Archéologie et d’Histoire,
Tome XII, Numéro 1, p. 39-83.
Cârciumaru M., Anghelinu M., Dobrescu R., Tănase M., Cîrstina O., 1999, Poiana
Cireșului-Piatra Neamț, jud. Neamț, Cronica Cercetărilor Arheologice, Campania 1998, A
XXXIII-a Sesiune Națională de Rapoarte arheologice, Vaslui, 30 iunie-4 iulie, 1999,
p. 87-89.
Cârciumaru M., Anghelinu M., Lucas G., Niță L., Steguweit L., Mărgărit M., Fontana
L., Brugére A., Dumitrașcu V., Hambach U., Cosac M., Cîrstina O., Dumitru F., 2006,
Paleoliticul superior de la Poiana Cireşului (Piatra Neamţ). Noi rezultate, interpretări şi perspective
(The Upper Paleolithic from Poiana Cireşului (Piatra Neamţ). New Resultats, Interpretations and
Perspectives, Muzeul Naţional de Istorie a României, Cercetări Arheologice, XIII, p. 11-37.
Cârciumaru M., Anghelinu M., Lucas G., Niță L., Steguweit L., Mărgărit M., Fontana
L., Brugére, Dumitrașcu V., Hambach U., Cosac M., Cîrstina O., Dumitru F., 2007, Şantierul
paleolitic de la Poiana Cireşului (Piatra Neamţ) o sinteză a rezultatelor recente (1998-2005) (The
poiana Cireşului Upper Paleolithic site – the last stage of research (1998-2005), Materiale şi cercetări
arheologice, S.N., II, 2000-2006, p. 5-32.
Cârciumaru M., Anghelinu M., Niță L., Mărgărit M., Cosac M., Dumitru F., Dumitrașcu
V., Steguweit L., Hambach U., Cîrstina O., 2007, Piatra Neamț, jud. Neamț, Punct Poiana
Cireșului, Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 2006, A XLI-a Sesiune
Națională de Rapoarte Arheologice, Tulcea, 29 mai-1 iunie 2006, p. 263-265.
398
Cârciumaru M., Anghelinu M., Nițu E.-C., Cosac M., Murătoreanu G., 2007,
Geo-Archéologie du Paléolithique moyen, Paléolithique supérieur, Epipaléolithique et Mésolithique
en Roumanie, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 187 p., 48 fig.
Cârciumaru M., Anghelinu M., Niță L., Mărgărit M., Dumitrașcu V., Dumitru F., Cosac
M., Cîrstina O., 2007-2008, A Cold Season Occupation during the LGM. The Early Epigravettian
from Poiana Cireşului (judeţul Neamţ, North-Eastern, Romania), Acta Archaeologica Carpathica,
Vol. XLII-XLIII, p. 27-58.
Cârciumaru M., Anghelinu M., Steguweit L., Niță L., Fontana L., Brugére A., Hambach
U., Mărgărit M., Dumitrașcu V., Cosac M., Dumitru F., Cîrstina O., 2010, The Pluristratified
Upper Paleolithic Site From Poiana Cireşului, Piatra Neamţ. Recent Resultats and Future Prospects,
in C. Neugebauer-Maresch & L. Owen (Eds.), Aspects concerning the Middle and Eastern
European Upper Paleolithic-Methods, Chronology, Technology and Subsistence, Symposium
Wien, 9-11 November, 2005, Mitteilungen der Prähistorischen Kommission ÖAW, 2010,
p. 209-219.
Cârciumaru M., Bitiri M., 1979, Picturi rupestre la Cuciulat pe Someș. Manifestări artistice
preistorice ?, Studii și cercetării de istorie veche și arheologie, Tome 30, nr. 2, p. 285-292.
Cârciumaru M., Bitiri M., 1980, Cele mai vechi picturi rupestre paleolitice din România,
Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente istorice şi de artă, XLIX, 1, p. 3-10.
Cârciumaru M., Bitiri M., 1983, Peintures rupestres de la grotte Cuciulat (Roumanie),
Bulletin de la Société Préhistorique française, Tome 80, 1983, 3, p. 94-96.
Cârciumaru M., Cârciumaru R., 2000, Prehistoric Cave Painting in Romania, Millenium
III, A Workshop of Ideas and Projects for European Integration and Global Civilisation,
Bucharest, p. 171-190.
Cârciumaru M., Dobrescu R., 1997, Paleoliticul superior din peştera Cioarei (Boroşteni, com.
Peştişani, jud. Gorj), Studii și cercetări de istorie veche și arheologie, 48, 1, p. 31-62.
Cârciumaru M., Dobrescu R., 2010, Recherches sur le terrain et sondages archéologiques dans
la Vallée du Sighiştel, commune de Câmpani, département de Bihor, Annales d’Université Valahia
Târgovişte, Section d’Archéologie et d’Histoire, Tome XII, Numéro 1, p. 185-189
Cârciumaru M., Dobrescu R., Țuțuianu-Cârciumaru M., Nițu E.-C., 2010, Nouvelles
considérations sur les découvertes de Ţibrinu (départment de Constanţa), Annales d’Université
Valahia Targoviste, Section d’Archéologie et d’Histoire, Tome XII, Numéro 2, 2010,
p. 87-108.
Cârciumaru M., Glăvan V., 1975, Analiza polinică şi granulometrică a sedimentelor din peştera
Gura Cheii (Râşnov) (Analyse pollinique et granulométrique des sédiments de la grotte « Gura Cheii »
(Rîşnov), Studii și cercetări de istorie veche și arheologie, 26, 1, p. 9-15.
Cârciumaru M., Lazăr I., Nițu E.-C., Țuțuianu-Cârciumaru M., 2011, The Symbolical
Significance of Several Fossils discovered in the Epigravettian from Poiana Cireşului-Piatra Neamţ,
Romania, Preistoria Alpina, 45 (2011), p. 9-15.
Cârciumaru M., Lucas G., Anghelinu M., Cîrstina O., Cosac M., Mărgărit M., Niţă L.,
Dumitru F., 2004, Gravettianul de la Poiana Cireşului – Piatra-Neamţ, Memoria Antiquitatis,
tome XXIII, p. 50-67.
Cârciumaru M., Mărgărit M., 2002, Arta mobilieră și parietală paleolitică, Editura Cetatea
de Scaun, Târgoviște, 180 p., 66 fig., 8 pl.
399
Cârciumaru M., Mărgărit M., Anghelinu M., Niţă L., Cârstina O., Cosac M., 2003,
Les découvertes d'art mobilier paléolithique de Poiana Ciresului-Piatra Neamt (Roumanie), in Otte
M. (ed.), La Spiritualité, Actes de colloque de la comission 8 de l'UISPP (Paléolithique
supérieur), Liège, 10-12 dècembre 2003, Liège, ERAUL, vol. 106, p. 123-126.
Cârciumaru M., Mărgărit M., Anghelinu M., Niță L., Cîrstina O., Cosac M., Pleșa M.,
Dumitru F., 2002-2003, Les decouvertes d’art paléolithique de la valée de Bistriţa, dans le contexte
de l’art mobiliere paléolithique de Roumanie, Annales d’Université Valahia Târgovişte, Section
d’Archéologie et d’Histoire, Tome IV-V, p. 16-27;
Cârciumaru M., Moncel M.-H., Anghelinu M., Cârciumaru R., 2002, The Cioarei-
Borosteni Cave (Carpathian Mountains, Romania): Middle Paleolithic finds and technological
analysis of the lithic assemblages, Antiquity, 76, 293, p. 681-690.
Cârciumaru M., Moncel M.-H., Cârciumaru R., 2000, Le Paléolithique moyen de la grotte
Cioarei-Boroşteni (commune de Peştişani, dép. de Gorj, Roumanie), LAnthropologie, Vol. 104,
p. 185-237.
Cârciumaru M., Nițu E.-C., 2018, Redefining the Epigravettian and Epipalaeolithic in the
Rock Shelter of Cuina Turcului (the Iron Gates Gorges of the Danube, Romania), with Special
Emphasis on Art Objects, Paleo, Revue d’Archéologie Préhistorique, in press.
Cârciumaru M., Nițu E.-C., Bahn P., 2018, Coliboaia is not Chauvet, L’Anthropologie, in
press.
Cârciumaru M., Nițu E.-C., Bordes J.-G., Murătoreanu G., Cosac M., Ștefănescu R.,
2008, Le Paléolithique de la grotte Gura Cheii-Râşnov (Etude interdisciplinaire), Valahia
University Press, Târgovişte, 128 p., 42 fig.
Cârciumaru M., Nițu E.-C., Cîrstina O., 2014, A geode painted with ochre by the
Neanderthal man, Comptes Rendus Palevol, 14, p. 31-41.
Cârciumaru M., Niţu E.-C., Cîrstina O., Goutas N., 2016, The Engraved Stone Pendant
from Poiana Cireşului-Piatra Neamţ, Romania. New Contributions to the Understanding of
Symbolic Behavior in Gravettian, Archaeology, Ethnology & Anthropology of Eurasia, 44/4,
p. 35–45.
Cârciumaru M., Nițu E.-C., Dobrescu R., Ștefănescu R., 2010, Paleoliticul din judeţul
Braşov, Valahia University Press, 223 p., 78 fig.
Cârciumaru M., Nițu E.-C., Goutas N., Otte M., Cîrstina O., Sava T., Straticiuc M.,
Manea M.-M., Lupu F., Leu M., Nicolae A., Theodor Neagu T., 2018, Parures et objets d’art
du Gravettien récent de Poiana Cireșului-Piatra Neamt, (Roumanie), L’Anthropologie, 122,
p. 220-260.
Cârciumaru M., Nițu E.-C., Nicolae A., Lupu F. I., Dincă R., 2015, Contributions to
understanding the Neanderthals symbolism. Examples from the Middle Paleolithic in Romania,
Annales d’Université Valahia Targoviste, Section d’Archéologie et d’Histoire, Tome XVII,
Numéro 2, p. 7-31.
Cârciumaru M., Nițu E.-C., Țuțuianu-Cârciumaru M., 2012, Témoignages symboliques au
Moustérien, in J. Clottes, L'art Pléistocèn dans le Monde, Actes du Congrès IFRAO, Tarascon-
sur-Ariège, septembre 2010, Symposium ”Signes, Symboles, Mythes et Ideologie…, France,
p. 240-241/CD, p. 1627-1641.
400
Cârciumaru M., Nițu E.-C., Țuțuianu-Cârciumaru M., 2012, L’art mobilier gravettien et
épigravettien en Roumanie, Congrès IFRAO - L’art pléistocène dans le monde, 6-12 Septembre
2010, Ariège-Pyrénées, France, p. 240-241/CD, p. 1361-1377.
Cârciumaru M., Otte M., Dobrescu R., 1996, Objets de parure découverte dans la Grotte
Cioarei (Boroşteni, dép. Gorj-Roumanie), Préhistoire Européenne, vol. 9, p. 403-415.
Cârciumaru M., Țuțuianu-Cârciumaru M., 2009 a, L’ocre et les récipients pour ocre de la grotte
Cioarei, village Boroșteni, commune Peștișani, dép. de Gorj, Roumanie, Annales d’Université
Valahia Targoviste, Section d’Archéologie et d’Histoire, Tome XI, Numéro 1, p. 7 - 19.
Cârciumaru M., Țuțuianu-Cârciumaru M., 2009 b, Etude technologique, effectuée à l’aide du
microscope digital VHX-600, sur un os gravé épigravettien de l’habitat de Poiana Cireşului-Piatra
Neamţ, Annales d’Université „Valahia” Targovişte, Section d’Archéologie et d’Histoire, Tome
XI, Nr. 2, p. 7-22
Cârciumaru M., Țuțuianu-Cârciumaru M., 2011, Le siffletde Poiana Cireșului-Piatra Neamț
(Roumanie) [19.459± 96 B.P. (23.24 ka) - 20.154 ± 97 B.P. (24.096 ka)], Annales d’Université
Valahia Târgovişte, Section d’Archéologie et d’Histoire, Tome XIII, Numéro 2, p. 41-58.
Cârciumaru M., Țuțuianu-Cârciumaru M., 2012, The Oldest Snail (Lithoglyphus naticoides)
necklace discovered in Romania in the Gravettian III stratum of Poiana Ciresului-Piatra Neamt
[25.760±160 –27.321±234 B.P. (31.969 ka)], Annales d’Université Valahia Târgovişte, Section
d’Archéologie et d’Histoire, Tome XIV, Numéro 1, p. 19-42
Chase, P., 1990, Sifflets du Paléolithique moyen(?): Les implications d’un coprolite de coyote
naturel, Bulletin de la Société Préhistorique Française, vol. 87, p.165-167.
Chase P., 2001, Punctured reindeer phalanges from the Mousterian of Combe Grenal (France),
Arheoloski vestnik, Vol. 52, p. 17-23.
Chase, G. P., Dibble H. L., 1987, Middle Paleolithic Symbolism: A Review of Current
Evidence and Interpretations, Journal Anthropol. Archaeol. 6, p. 263-279.
Chepalyga A. L., 1984, Inland sea basins, in A. A. Velichko, H. E. Wright, Jr., C. W.
Barnowsky ( ed.), Late Quaternary Environments of the Soviet Union, University of Minnesota
Press, Minneapolis, p. 229–247.
Chiotti L., Delluc B. et G., 2007, Art et parure Aurignaciens de l’abri Pataud (Les Eyzies-de
Tayac, Dordogne, France) dans le contexte Aurignacien du Périgord, in Harald Floss, Nathalie
Rouquerol, Das Aurignacien und die Anfänge der Kunst in Europa: Höhlen und Steinzeitkunst
auf der Schwäbischen Alb und in den französischen Pyrenäen, Éd. Musée-forum Aurignac, 476 p.
Chirica, V., 1982, Amuleta-pandantiv de la Mitoc, jud. Botoşani. Notă preliminară
(L'amulette-pandentif de Mitoc, dép. de Botosani. Note préliminaire), Studii şi cercetări de istorie
veche şi arheologie, T. 33, nr. 2, p. 229-231.
Chirica, V., 1989, The Gravetian in the East of the Romanian Carpatians, Bibliotheca
Archaeologica Iassiensis, III, Iași, 239 p., 88 fig.
Chirica, V., 2001, Gisements paléolithiques de Mitoc. Le Paléolithique Supérieur de Roumanie
à la lumière des découvertes de Mitoc, Editions Helios, Iaşi, 216 p., 85 fig.
Chirica, V., Noiret P., 2007, Mitoc-Malu Galben: industrie osseuse et témoins esthétiques, in
M. Otte, V. Chirica, P. Haesaerts (Sous la direction de), L’Aurignacien et Gravettien de Mitoc-
Malu Galben (Moldavie Roumanie), ERAUL72, Liège, p. 143-144.
401
Chollot-Varagnac M., 1987, L'art non naturaliste, schématisatiion ou décor ?, in J. Clottes,

L'art des objets au Paléolithique, Tome 2, Les voies de la recherches, Colloque international Foix -
Le Mas-d'Azil, 16-21 novembre 1987, p. 195-203.
Clark J. D., Oakley K. P., Wells L.H., Mc Clelland J. A. C., 1947, New studies on Rhodesian
Man, Journal of the Royal Anthropological Society, 77, p. 4-33.
Citerne P., Chane B., 2005-2006, Les représentations de poissons plats [Teleostei:
Pleuronectiformes] dans l’art paléolithique européen, MUNIBE (Antropologia-Arkeologia) 57/3,
p. 65-77.
Cleyet-Merle J.-J., 1990, La prehistoire de la peche, Editions Errance, Paris, 195 p.
Clottes J., 1995, Les cavernes de Niaux, Editions du Seuil, Paris, 179 p.
Clottes J., 2016, Quelques réflexions sur l'art mobilier, in Jean-Jacques Cleyet-Merle, Jean-
Michel Geneste, Elena Man-Estier, L'art au quotidien. Objets ornés du Paléolithique supérieur,
Actes do Colloque International Les Eyzies-de-Tayac, 16-20 juin 2014, PALEO, Numéro
Spécial, 2016, p. 13-17.
Clottes J. (sous la direction de), 2001, La grotte Chauvet. L’art des origins, Editions du Seuil,
224 p., 206 fig.
Clottes J., Besesek M., Gély B., Ghemiș C., Kenesz M., Lascu V. T., Meyssonnier M.,
Philippe M., Plichon V., Prud’homme F., Radu V. A., Rus T., Tociu R. L., 2012, Découverte
d’une nouvelle grotte ornée paléolithique en Roumanie, dans le département du Bihor, in Clottes J.
(dir.), L’art pléistocène dans le monde, Actes du Congrès IFRAO, Tarascon-sur-Ariège,
septembre 2010, Symposium « Art pléistocène en Europe ». N° spécial de Préhistoire, Art et
Sociétés, Bulletin de la Société Préhistorique Ariège Pyrénées, LXV-LXVI, 2010-2011, CD:
p. 513-528.
Clottes J., Besesek M., Gély B., Ghemiș C., Kenesz M., Lascu V. T., Meyssonnier M.,
Philippe M., Plichon V., Prud’homme F., Radu V. A., Rus T., Tociu R. L., 2011 a, La grotte
ornée Coliboaia, une découverte archéologique majeure par des spéléologue roumains, Spelunca, 124,
s ancienp. 1-6.
Clottes J., Gély B., Ghemiș C., Kaltnecker E., Lascu V. T., Moreau C., Philippe M.,
Pru’dhomme F., Valadas H., 2011 b, Un art très ancien en Roumanie. Les dates de Coliboaia,
International Newsletter on Rock Art, 61, p. 1-3.
Clottes J., Chauvet J. M., Brunel-Deschamps E., Hillaire C., Daugas J. P., Arnold M.,
Cachier H., Evin M., Fortin P., Oberlin C., Tisnerat N., Valladas H., 1995 a, Les peintures
paléolithiques de la grotte Chauvet, à Vallon-Pont-d’Arc (Ardèche, France): datations directes et
indirectes par la méthode du radiocarbone, Comptes Rendus de l’Académie des Sciences, 320, II
a, p. 1133–1140.
Clottes J., Chauvet J.-M., Brunel-Deschamps E., Hillaire C., Daugas J.-P., Arnold M.,
Cachier H., Evin J. Fortin P., Oberlin C., Tisnerat N., Valladas H., 1995 b, Les dates
radiocarbone pour la grotte Chauvet-Pont-d’Arc, International Newsletter on Rock Art, 11,
p. 1–2.
Clottes J., Gély B., Ghemiș C., Kaltnecker E, Lascu V. T., Moreau C., Philippe M.,
Prud’homme F., Valadas H., 2011 b, Une art très ancien en Roumanie. Les dates de Coliboaia,
International Newsletter on Rock Art, nr. 61, p. 1-3.
402
Clottes J., Lewis-Williams D., 1996, Les chamanes de la préhistoire, Editions du Seuil,
237 p.
Cohen C., 2003, La femme des origines. Images de la femme dans la préhistoire occidentale,
Belin-Herscher, 191 p.
Combier, J., 1995–1996. Les grottes de l’Ardèche au centre de nouvelles recherches sur l’Art
pariétal, Dossiers d’Archéologie 209, p. 66–85.
Combier J. Jouve G., 2014, Nouvelles recherches sur l’identité culturelle et stylistique de la grotte
Chauvet et sur sa datation par la méthode du 14C, L’anthropologie, Volume 118, Issue 2,
p. 115-151
Conard N. J., Malina M., Münzel S. C., 2009, New flutes document the earliest musical
tradition in southwestern Germany, Nature, vol. 460, p. 737-740.
Conard J. N., Moreau L., 2004, Current Research on the Gravettian of the Swabian Jura,
Mitteilungen der Gesellschaft für Urgeschichte, 13, p. 29-59.
Conkey W. M., 1987, L'art mobilier et l'établissement de géographies sociale, in J. Clottes, L'art
des objets au Paléolithique, Tome 2, Les voies de la recherches, Colloque international Foix - Le
Mas-d'Azil, 16-21 novembre 1987, p. 163-172.
Corchn Rodríguez M. S., 1994, ltimos hallazgos y nuevas interpretaciones del arte mueble
paleolitico en el Occidente asturiano, Complutum, vol. 5, p. 235-264.
Corchn Rodríguez M. S., 2004, El arte mueble Paleolitico en la Cornisa Cantábrica y su
prolongacion en el Epipaleolitico (Palaeolithic Mobile Art in Cantabrian Spain and its prolongation
in the Epipalaeolithic), KOBIE (Serie Anejos), Bilbao Bizkaiko Foru Aldundia-Diputación
Foral de Bizkaia Nr. 8, p. 425-474.
Corchón Rodriguez S., 2004, Europa 16.500-14.000 a.C.: un lenguaje común, in Pablo Arias
Cabal, Roberto Ontañón Peredo (editores), La materia del lenguaje prehistórico. El arte mueble
paleolitico de Cantabria en su contexto, Instituto Internacional de Investigaciones Prehistóricas
de Cantabria (2-a edición corregida y aumentada), p. 105-126.
Courand C., 1983, Pour une étude méthodologique des colorants préhistoriques, Bulletin de la
Société Préhistoire française, Tome 80, nr. 4, p. 104-110.
Courand C., 1985, L'Art Azilien Origine-Survivance, XX-e Supplément à ”Gallia-
Préhistoire”, Éditions du CNRS, Paris, 184 p., 50 fig., 40 pl.
Couraud C., Laming-Emperaire A., 1979, Les colorants, in Arl. Leroi-Gourhan, J. Allain,
Lascaux inconu, Paris, p. 153-170.
Crémades M., 1991, De l'analyse technologique a la signification de l'art mobilier gravé du
Paléolithique supérieur, Revue d'Archeometrie, 15, p. 5-16.
Crémades M., 1996, L'expression graphique au Paléolithique inférieur et moyen: l'exemple de
l'abri Suard (La Chaise-de-Vouthon,Charente), Bulletin de la Société Préhistoire française, Tome
93, nr. 4, p. 494-501.
Cristiani E., 2012, Ornamental traditions of the late Pleistcene and the early Holocene foragers
in the eastern Alps: the case of Riparo Biarzo, Gortania, Geologia, Paleontologia, Paletnologia, 34,
p. 89-102.
Cristiani E., Farbstein R., Miracle P., 2014, Ornamental traditions in the Eastern Adriatic:
The Upper Palaeolithic and Mesolithic personal adornments from Vela Spila (Croatia), Journal of
Anthropological Archaeology 36, p. 21–31.
403
Cvitkušić B., 2017, Upper Palaeolithic and Mesolithic Ornamental Traditions in the Eastern
Adriatic Coast and Hinterland, Coll. Antropol. 41, 1, p. 45-59.
Cvitkušić B., Komšo D., 2015, Display Modes of Personal Ornaments in the Upper Palaeolithic
Sites of Istria, Croatia, Collegium antropologicum 39 (2), p. 481-488.
Dale Guthrie R., 2005, The Nature of Paleolithic Art, The University of Cicago Press,
Cicago and London, 807 p.
Dauvois M., 1974, Industrie osseuse préhistorique et expérimentations, in H. Camps-Fabrer
dir., Actes du premier colloque international sur l’industrie de l’os dans la Préhistoire, Abbaye
de Sénanque, avril 1974, Publications de l’université de Provence, p. 73-84.
Dauvois M., 1977, Stigmates d'usure présentés par des outils de silex ayant travaillé l'os, in
Méthodologie appliquée à l'industrie de l'os préhistorique, Abbaye de Sénanque, p. 274-292.
Dauvois M., 1989, Son et Musique Paléolithiques, Les Dossiers D'Archéologie, vol. 142, p.
2-11.
David E., 1999, L’industrie en matière dures animales du Mésolithique ancien et moyen en
Europe du Nord. Contribution de l’analyse technologique à la definition du Maglemosien, Thèse de
Doctorat en Ethnologie et Sociologie comparative, Université Paris X Nanterre, 2 vol., 770 p.
David E., 2008, Principes de l'étude technologique des industries osseuses et critéres de diagnose
des techniques mésolithiques, DEA, Thèse de doctorat de l’Université Paris X-Nanterre, 169 p.
Davidson I., Nobble W., 1989, The Archaeology of Perception: traces of depiction and language,
Current Anthropology, Vol. 30, nr. 2, p. 125-154.
Debrosse R., Koslowski J., 1988, Hommes et climats a l’âge du mammouth. Le Paléolithique
supérieur d’Eurasie centrale, Masson, Paris, Milan, Barcelone, Mexico, 144 p., 41 fig.
Debrosse R., Koslowski J., 1994, Les habitats préhistoriques. Des Australopithèques aux
premiers agriculteurs, Université Jagellon de Cracovie, Editions du Comité des Travaux
historiques et scientifiques, Documents Préhistoriques, 6, Cracovie-Paris, 132 p., 81 fig.
Delluc B. et G., 1974, La grotte ornée des Villars (Dordogne), Gallia Préhistoire, Tome 17,
nr. 1, p. 1-67.
Delluc B., Delluc G., 1995, Les figures féminines schématiques du Perigord, L'Anthrologie,
99, nr. 2/3, p. 236-257.
Delluc B., Delluc G., Duhard J.-P., 2016, Les images de vulves dans l'art mobilier en France
au Paléolithique supérieur, in J.-J. Cleyet-Merle, J.-M. Geneste, E. Man-Estier (Sous la
direction de), L'art au cotidien. Objets ornés du Paléolithique supérieur, Actes du colloque
international Les Eyzies-de-Tayac, 16-20 juin 2014, PALEO-Revue d'Archéologie
Préhistorique, Numéro spécial 2016, p. 319-343.
Delporte H., 1990, L'image des animaux dans l'art préhistorique, Edition Picard, 254 p.,
289 fig.
Delporte H., 1993, L'image de la femme dans l'art prehistorique, Edition Picard, Paris, 288
p., 232 il.
Delporte H., Mons L., 1973, Notes de technologie et de morphologie de l'art paléolithique
mobilier, III, Antiquités nationales, n˚.5, p. 20-32.
Delporte H., Mons L., 1975, Omoplate décorée du Mas-d'Azil (Ariège), Antiquités
nationales, p. 14-23.
404
Demars P. Y., 1992, Les colorants dans le Moustérien du Périgord. L’apport des fouilles de F.
Bordes, Préhistoire Ariégeoise, T. XLVII, p. 185-194.
Demnard F., Neraudeau D., 2001, L'utilisation des oursines fossiles de la préhistoire à l'époque
gallo-romaine, Bulletin de la Société Préhistoire française, Tome 98, nr 4, p. 693-715.
D'Errico F., 1991, Étude technologique à base expérimentale des entailles sur matière dure
animale. Implications pour l’identification de systèmes de notation, Expérimentations en archéologie:
bilan et perspectives, Actes du colloque international de Beaune, avril 1988, Tome 2: La terre.
L’os et la pierre, la maison et les champs, Editions Errance, Paris, p. 83-97.
D'Errico F., 1993, Identification des traces de manipulation, suspension, polissage sur l’art
mobilier en os, bois de cervidé, ivoire, in P.C. Anderson, S. Beyries, M. Otte et H. Plisson dir.,
Traces et fonction, les gestes retrouvés, Actes du colloque international de Liège, décembre 1990,
vol. 1, ERAUL, n˚ 50, p. 177-188.
D'Errico F., 1994, Lart gravé azilien. De la technique à la signification, XXX-le Supplément
à Gallia-Préhistoire, CNRS Éditions, Paris, 329 p., 331 fig.
D'Errico F., 1996, Comment on the Impossibility of Close Reading, Current Anthropology,
vol. 37, n˚. 2, p. 207-208.
D'Errico F., 2003 a, Néandertaliens et hommes anatomiquement modernes: des trajectoires
parallèles vers la modernité culturelle, Diplôme d’Habilitation à Diriger des Recherches, Ecole
Doctorale des Sciences du Vivant, Géosciences, Sciences de l’Environnement de l’Université
Bordeaux 1, 183 p.
D'Errico, F., 2003 b. The Invisible Frontier. A Multiple Species Model for the Origin of
Behavioral Modernity, Evol. Anthropol. 12, 188–202.
D’Errico, F., 2006, L’origine de l’humanité et des cultures modernes. Le point de vue de
l’archéologie, Diogène 214, p. 147–159.
D’Errico F., Doyon L., Colage I., Queffelec A., Le Vraux E., Giacobini G.,
Vandermeersch B., Maureille B., 2018, From number sense to number symbols. An archaeological
perspective, Phil. Trans. Royal Society, B 373, January 2, p. 1-10.
D'Errico F., Henshilwood C., Lawson, G., Vanhaeren, M., Tillier, A.-M., Soressi, M.,
Bresson, J., Maureille, B., Nowell, A., Lakarra, J., Backwell, L., Julien, M., 2003, Archaeological
Evidence for the Emergence of Language, Symbolism, and Music-An Alternative Multidisciplinary
Perspective, Journal World Prehistory, 17, 1, p. 1-70.
D’Errico F., Henshilwood C., Vanhaeren M., Van Niekerk K., 2005, Nassarius kraussianus
shell beads from Blombos Cave: Evidence for symbolic behaviour in the Middle Stone Age, Journal of
Human Evolution, 48, p. 3–24.
D'Errico F., Jardón-Giner P., Soler-Mayor B. (1993), Critères à base expérimentale pour
l'étude des perforations naturelles et intentionnelles sur coquillages, in P. C. Anderson, S. Beyries M.
Otte, H. Plisson (Sous la direction de), Traces et fonction: les gestes retrouvés, Actes du colloque
international de Liège, 8-10 décembre 1990, Éditions ERAUL, vol. 50, p. 243-254.
D'Errico F., Giacobini G, Puech P., 1984, Les repliques en vernis des surfaces osseuses
façonnées: etude expérimentale, Bullétin de la Société Préhistorique Française, 81, 6, p.169-170.
D’Errico F., Nowell A., 2000, A New Look at the Berekhat Ram figurine: Implications for the
origins of symbolism, Cambridge Archaeological Journal 10 (1), p. 123–167.
405
D'Errico F., Soressi M., 2002, Systematic use of pigment by Pech-de-l'Azé Neandertals:
Implication for the origin of behavioral modernity, Paleoanthropology Society Meeting, 19-20
March, Denver, Journal of Human Evolution, 42, 3, A-13.
D'Errico F., Vanhaeren M., 2000, Les morts et les morts de mes voisines. e mobilier funéraire
de l'Aven des Iboussieres et l'identification de marqueurs culturels à l'Épipaléolithique, in Les derniers
chassurs-cueilleurs d'Europe occidentale, Actes du Colloque International de Besançon, Octobre
1998, Besançon, Presses Universitaires Franc-Comtoises, p. 325-342.
D'Errico F., Vanhaeren M., 2002, Criteria for identifyng red deer (Cervus elaphus) age and
sex from upper canines. Application to the study of Upper Palaeolithic and Mesolithic ornaments,
Journal of Archaeological Science, 29, p. 211-232.
D'Errico F., Vanhaeren M., Henshilwood C., Lawson G., Maureille B., Gambier D.,
Tillier A., Soressi M., Van Niekerk K., 2009, From the origin of language to the diversification of
languages: What can archaeology and palaeoanthropology say?, in D'Errico F., Hombert J.-M.
(Eds.), Becoming Eloquent: Advances in the emergence of language, human cognition, and modern
cultures, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam, p. 13-68.
D’Errico F., Villa, P., 1997, Holes and grooves: the contribution of microscopy and taphonomy
to the problem of art origins, Journal of Human Evolution, vol. 33, p. 1-31.
D’Errico F., Zilhao J., Baffier D., Julien M., Pelegrin J.,1998, Neandertal acculturation in
western Europe? A critical review of the evidence and its interpretation, Current Anthropology 39,
p. 1-44.
Dinu A., Soficaru A., Mirițoiu D., 2007, The Mesolithic at the Danube's Iron Gates: new
radiocarbon dates and old stratissgraphies, Documenta Praehistorica, XXXIV, p. 31-52.
Djindjian F., 2004, L'art paléolithique dans son systéme culturel: essais de corrélations. I.
Chronologie, «Style» et «Cultures», in A.-C. Welté et E. Ladier (dir.), Art mobilier paléolithique
supérieur en Europe occidentale, Actes du Colloque 8.3, Congrès de l'UISPP, Liège,
2-8 september 2001, Liège, ERAUL, 107, p. 249-259.
Djindjian F., 2012, Fonctions, significations et symbolismes des représentations animales
paléolithiques, in J. Clottes (ed.), L’art pléistocène dans le monde / Pleistocene art of the world / Arte
pleistoceno en el mundo. Actes du Congrès IFRAO, Tarascon-sur-Ariège, septembre 2010,
Symposium « Signes, symboles, mythes et idéologie… ». N° spécial de Préhistoire, Art et
Sociétés, Bulletin de la Société Préhistorique Ariège-Pyrénées, LXV-LXVI, 2010-2011, CD,
p. 1807-1816.
Djindjian F., 2015, Art géométrique et géométrisation de l'art. Contribution à une histoire et à
uneformalisation de l'art géométrique de la Préhistoire à nos jours, in Iakovleva L., Djindjian F.
(sous la direction), L'art géométrique de la Préhistoire à nos jours, Actes du IV° Colloque
franco-ukrainien d’archéologie, Kiev, avril 2015.
Djindjian F., Koslowski J., Otte M., 1999, Le Paléolithique supérieur en Europe, Armand
Colin, Paris, 474 p.
Douka K., Perlès C., Valladas H., Vanhaeren M., R.E.M. Hedges M. E. R., 2011,
Franchthi Cave revisited: the age of the Aurignacian in south-eastern Europe, Antiquity, 85,
p. 1131–1150.
Douka K., Grimaldi S., Boschian G., del Lucchese A., Higham T., 2012, A new
chronostratigraphic framework for the Upper Palaeolithic of Riparo Mochi (Italy), Journal of Human
Evolution 62, p. 286-299.
406
Duarte Matías E., Rasilla Vives M., Aura Tortosa E., 2014, La técnica pseudoexcisa en el
Badeguliense/Magdaleniense arcaico de Asturias, Archivo de Prehistoria Levantina, Vol. XXX,
Valencia, p. 27-55.
Dudin A.E., Kotliarova I.V., 2014, ataπo oππek apxeoπoec o oct co cto
ok
octe
8 octe
9 (Katalog kolektzi archeologycheskoi kosti so stoianok Kostenki 8 i Kostenki
9),Voronej, 15p.
Duhard J.-P., Delluc B., Delluc G., 2014, Répresentations de l'intimité féminine dans l'art
paléolithique en France, ERAUL 136, Liège, 192 p.
Dürkheim E., 1925, Les formes élémentaires de la vie religieuse. Le système totémique en
Australie, Paris, 647 p.
Eliade M., 1987, Le sacré et le profane, Gallimard, Paris, 185 p.
Eliade M., 1989, Histoire des croyances et des idées religieuses. De l'âge de la Pierre aux mystères
d'Eleusis, Payot, Paris, 492 p.
Elliot A., Kayser N. D., Greitemeyer T., Lichtenfeld S., Gramzow, H. R., Maier A. M.,
Liu H., 2010, Red, Rank, and Romance, in Women Viewing Men, Journal of Experimental
Psychology: General American Psychological Association, Vol. 139, No. 3, p. 399–417.
Farbestein, R., Svoboda, J., 2007, New finds of Upper Palaeolithic decorative objects from
Předmosti, Czech Republic, Antiquity 81, 856–864.
Farndon J., 2008, Enciclopedia ilustrată a rocilor și mineralelor, Editura Aquila, 256 p.
Fortea Perez F. J., 2002, Trente-neuf dates C14-SMA pour l’art pariétal paléolithique des
Asturies, Bulletin de la Société Préhistorique Ariège-Pyrénées, LVII, 7–28.
Frazer G. J., 1910, Totemism and Exogamy. A Treatise on Certain Early Forms of Superstition
and Society, Vol. I, MacMillan and Co., Limited, London, 598 p.
Fritz C., 1999, La gravure dans lart mobilier magdalénien. De geste à la représentation,
Éditions de la Maison des Sciences de lHomme, Documents d'archéologie française, 75., Paris,
216 pag., 184 fig.
Gaussen J., 1964, La grotte ornée de Gabillou (près Mussidan, Dordogne), Imprimeries
Delmas, Bordeaux, 68 p. 69 pl.
Gély B., Cailhol D., Clottes J., Lascu V., Le Guillou Y., Meyssonnier M., Philippe M.,
Plichon V., Prud’homme F., Valladas H., 2018, Peştera Coliboaia (Campani, Bihor) grotte ornée
aurignacienne de Roumanie État d’avancement des études pluridisciplinaires (2009-2014), in
Harald Floss et Andreas Pastoors (eds.), Palaeolithic rock an cave art in Central Europe, Session
31 du Congrès IFRAO à Caceres, Verlag Marie Leidorf, p. 118-146.
Ghemiș C. Clottes J., Gély B., Prud’homme F., 2011 a, O descoperire arheologică de excepție
– ”Galeria desenelor” din peștera Coliboaia, Munții Apuseni (România), Crisia, 41, p. 51-64.
Ghemiș C. Clottes J., Gély B., Prud’homme F., 2011 b, An exceptionall Archeologic discovery
- the “Art gallery” in Coliboaia cave, Apuseni Mountains, Romania, Acta Archaeologica
Carpathica, Vol. XLVI, p. 5-18.
González Sáinz C., 1989, El Magdaleniense superior final de la región cantábrica, Santander,
Tantin, 318 p.
González J. J. A, de Balbín Behrmann R., 2007, C14 et style La chronologie de l’art pariétal
à l’heure actuelle, L’anthropologie, Vol. 111, p. 435–466.
407
Goutas N., 2004, Caractérisation et évolution du Gravettien en France par l’approche techno-
économique des industries en matières dures animales (étude de six gisements du Sud-Ouest), Thèse
de doctorat de l'Université Panthéon-Sorbonne, Paris, 1360 p.
Granger J.-M., Lévéque F., 1997, Parure Castelperronienne et Aurignacienne: étude de trois
séries inédites de dents percées et comparaisons, Comptes Rendus de l’Académies de Sciences de
Paris, 325, p. 537–543.
Graziosi P., 1960, Paleolithic Art, Faber and Faber, London, 278 p., 41 fig., 306 pl.
Groenen M., 2013, La conception de l’image au Paléolithique supérieur, in M. Groenen
(Edited by), Expressions esthétiques et comportaments techniques au Paléolithique, Actes des
Sessions 36 et 37 - Union Internationale des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques, Vol.
3, BAR International Series 2496, p. 37-54.
Grossu V. Al., 1955, Fauna Republicii Populare Romîne, Molusca, Gastropoda pulmonata,
Vol. III, Fascicula 1, Editura Academiei Române, 518 p. 282 fig.
Grossu V. Al., 1956, Fauna Republicii Populare Romîne, Mollusca - Gastropoda
Prosobranchia și Opisthobranchia, Volumul III, Fascicula 2, 220 p.
Grossu V. Al., 1970, Unele observații asupra gasteropodelor descoperite în straturile Romanello-
Aziliene de la Cuina Turcului, Studii și cercetări de istorie veche, Tomul 21, nr. 1, p. 45.
Grossu V. Al., 1981, Gastropoda Romaniae. Ordo Stylommatophora. Suprafamiliile
Clausiliacea Achatinacea, 3, București, 268 p., 140 fig.
Guy E., 1996, Sur les transformations de la vision artistique au Paléolithique supérieur,
Préhistoire Ariégeoise, 51, p. 99-110.
Hahn J., 1969, Gravettien-Freilandstationen im Rheinland: Mainz-Linsemberg, Koblenz
Metternich und Rhens, Bonner Jahrbücher, 169, p. 44-87.
Hahn, J., 1987, Fonction et signification des statuettes du Paléolithique supérieur eurpéen, in
Clottes J., (sous la direction de), L'art des objets au Paléolithique, Colloque international, Foix-
Le Mas-d'Azil, 16-21 novembre 1987, tome 2, Les voies de la recherche, p. 173-183.
Halverson J., 1992 a, The first pictures: perceptual foundation of Paleolithic art, Perception,
Vol. 21, p. 389-404.
Halverson J., 1992 b, Paleolithic Art and Cognition, The Journal of Psychology, Vol. 126,
p. 221-236.
Harrison R. A., 1978, A pierced reindeer phalanx from Banwell Bone Cave and some
experimental work on phalanges, Proceedings of the University of Bristol Spelaeological Society,
vol. 15, p. 7-22.
Hayden B., 1987, Alliances and Ritual Ecstasy: Human Responses to Resources Stress, Journal
for the Scientific Study of Religion, 26, p. 81-91.
Henshilwood C., d’Errico F., Marean C., Milo R., Yates R., 2001 a, An early bone tool
industry from the Middle Stone Age at Blombos Cave, South Africa: Implications for the origins of
modern human behaviour, symbolism and language, Journal of Human Evolution 41, p. 631–678.
Henshilwood C., d’Errico F., Vanhaeren M., Van Niekerk K., Jacobs Z., 2004, Middle
Stone Age shell beads from South Africa, Science 304, p. 404.
408
Henshilwood C., d'Errico F, Yates R., Jacobs Z., Tribolo C., Duller G., Mercier N., Sealy
J.C., Valladas H., Watts I., Wintle A.G., 2002, Emergence of modern human behavior: Middle
Stone Age engravings from South Africa, Science, 295, p.1278–1280.
Henshilwood C., Marean C., 2003, The origin of modern human behaviour: Critique of the
models and their test implications, Current Anthropology, 44, p. 627–651.
Henshilwood C., Sealy J., Yates R., Cruz-Uribe K., Goldberg P., Grine F. E., Klein R. G.,
Poggenpoel C., van Niekerk K., Watts I., 2001b, Blombos Cave, southern Cape, South Africa:
Preliminary report on the 1992–1999 excavations of the Middle Stone Age levels, Journal of
Archaeological Science, 28 (4), p. 421–448.
Horusitzky Fr. Z., 2003, Les flutes paleolithques: Divje babe I, Istállóskö, Lokve etc. Point de
vue des experts et des contestataires, Arheološki vestnik, vol. 54, p. 45– 66.
Iakovleva L., 1999, L'art dans les habitats du Paléolithique supérieur d'Europe Orientale,
L'Anthropologie 103, nr. 1, p. 93-120.
Iakovleva L., 2004, Les concepts artistiques des representations féminines dans les habitats du
Paléolithique supérieur recent en Europe Orientale en comparaison avec ceux du Magdalenien Moyen
en Europe Occidentale, in Welté A. C., Ladier E., (dir.), Art mobilier paléolithique supérieur en
Europe occidentale, Actes du colloque 8.3, Congrès de l'UISPP, Liège, 2-8 septembre 2001,
ERAUL 107, p. 225-237.
Iakovleva L., 2009, L'art mézinien en Europe orientales dans son contexte chronologique, culturel
et spiritual, L'Anthropologie 113, p. 691-752.
Iakovleva L., 2010, Les fouilles paléolithiques en Eurasie (du dernier quart du XIX-e au debut
du XX-e siécle), in de Beaune S. A., Ecrire le passé, CNRS Edition, p. 181-193.
Iakovleva L., 2012, Convergence et divergence thematique et stylistique dans l’Art du Gravettien
d’Europe orientale, in M. Otte, F. Le Brun-Ricalens (coord.), Modes de contacts et de déplacements
au Paléolithique eurasiatique, Actes du Colloque international de la Commission
8 (Paléolithique supérieur) de UISPP, Université Liège, 28-31 mai 2012, ERAUL 140,
p. 570-586.
Iakovleva L., 2015, L'ornementation géométrique et la géométrisation des formes dans l'art du
Paléolithique supérieur europeen, in Iakovleva L., Djindjian F. (sous la direction), L'art
géométrique de la Préhistoire à nos jours, Actes du IV° Colloque franco-ukrainien d’archéologie,
Kiev, avril 2015, p. 1-35.
Iamandei, S., Iamandei, E., Frunzescu, D., Brănoiu, G., 2012, New Petrified Woods from
the Curvature Carpathians, Romanian Journal of Earth Sciences 86/2, p. 67-89.
Iamandei, S., Iamandei, E., Miclăuş, C., 2016, A petrified wood from the Lower Miocene of
Valea Mare (Fărăoani, Bacău), Acta Paleaeontologica Romaniae, 12/2, p. 21-27.
Ionesi V., 2006, Sarmaţianul dintre Valea Şiretului şi Valea Şomuzului Mare, Editura
Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași, 238 p.
Keeley L. H., 1980, Experimental Determination of Stone Tool Use: a Microwear Analysis,
Chicago, University of Chicago Press, 226 p., 142 fig., 115 pl., 35 tab.
Kels H., Protze J., Sitlivy V., Hilgers A., Zander A., Anghelinu M., Bertrams M.,
Lehmkuhl F., 2014, Genesis of loess-like sediments and soils at the foothills of the Banat Mountains,
Romania-Examples from the Paleolithic sites Românești and Coșava, Quaternary International,
vol. 351, p. 213-230.
409
Klein G. K., 1973, Ice-Age Hunters of the Ukraine, The University of Chicago Press,
Chicago and London, 140 p.
Klima B., 1994, The bone industry, decorative objets an art – Die Knochenindustrie, Zier- und
Kunstgegenstände, in J. Svoboda (Edited by), Pavolv I. Excavations 1952-1953, ERAUL, Liège,
66, p. 95-159.
Klima B., 1995, Les figurations paléolithiques feminines en Moravie, in Henri Delporte (Edité
par), La Dame de Brassempouy, Actes du Colloque de Brassempouy, juillet 1994, ERAUL, 74,
Liège, p. 129-132.
Koby E.-F., 1951 a, Grottes autrichiennes avec culte de l’ours, Bulletin de la Société
préhistorique française, 48, p. 8-9.
Koby E.-F., 1951 b, L’ours des cavernes et les Paléolithiques, L’Anthropologie, 55,
p. 304-308.
Koby E.-F., 1953, Les Paléolithiques ont-ils chassé l’ours des cavernes ?, Actes de la Société
jurassienne d’émulation, 57, p. 157-204.
Kozlowski J., 1992, L'art de la préhistoire en Europe Orientale, CNRS Editions, Paris, 223
p., 162 fig., 88 pl.
Kuhn L. S., Stiner C. M., 2006, Les parures au Paléolithique. Enjeux cognitif, démographiques
et identitaires, Diogène, 2, nr. 214, p. 47-55.
Kuhn L. S., Stiner C. M., 2007, Body Ornamentation as Information Technology: Towards
an Understanding of the Significance of Early Beads, in P. Mellars, K. Boyle, O. Bar-Yosef & C.
Stringer (eds.), Rethinking the Human Revolution: New Behavioural and Biological Perspectives
on the Origin and Dispersal of Modern Humans, McDonald Institute Monographs, University
of Cambridge, p. 45-54.
Ladier E., Welté A. C., 1994, Bijoux de la Préhistoire. La parure magdalénienne dans la
vallée de l’Aveyron, Muséum d’histoire naturelle, Montauban, 192 p.
Laming-Emperaire A., 1962, La signification de l’art rupestre paléolithique. Méthodes et
applications, Éditions A. & J. Picard & C-ie, 424 p., 50 fig.
Langley M. C., Clarkson C., Ulm S., 2008, Behavioural Complexity in Eurasian Neanderthal
Populations: a Chronological Examination of the Archaeological Evidence, Cambridge Archaeol.
Journal, 18, 3, p. 289–307.
Larchenkov E., Kadurin S., 2011, Paleogeography of the Pontic Lowland and northwestern
Black Sea shelf for the past 25 k.y., in Buynevich I. V., Yanko-Hombach V., Gilbert A. S., Martin
R.E. (ed.), Geology and Geoarchaeology of the Black Sea Region:Beyond the Flood Hypothesis, The
Geological Society of America, Special Paper, 473, p. 71-87.
Lartet E., Christy H., 1864, Caverne du Périgord; objets gravés et sculptés des temps
préhistoriques dans l’Europe occidentale. Sur des figures d’animaux gravées ou sculptées et autres
produits d’art et d’industrie rapportables aux temps primordiaux de la période humaine, Revue
archéologique, Année 5, IX, p. 233-267.
Lascu C., 1999, The prehistoric cave-bear cultic site Could cave, Transylvania, Romania,
Annales de l’Université Valahia Târgovişte, Section d’Archéologie et d’Histoire, I, p. 127-131.
Lascu C., 2001, Peșteri de dincolo de timp, Editor Grupul de Explorări Subacvatice și
Speologice, București, Director de Proiect Cristian Pașca, 175 p.
410
Lascu C., Baciu F., Gligan M., Sârbu Ș., 1996, A Mousterian Cave Bear worship site in
Transylvania, Romania. Journal of Prehistoric Religion, Iensered, p. 17-30.
Lázničkova-Galetová M., 2012, Données technologiques sur la gravure en ivoire de mammouth
à l’Épigravettien: l’exemple du site de Mezin (Ukraine), in Clottes J. (dir.), L’art pléistocène dans
le monde, Actes du Congrès IFRAO, Tarascon-sur-Ariège, septembre 2010, Symposium ”Art
mobilier pléistocène” N° spécial de Préhistoire, Art et Sociétés, Bulletin de la Société
Préhistorique Ariège-Pyrénées, LXV-LXVI, 2010-2011, CD: p. 1311-1319.
Lázničkova-Galetová M., Péan S., 2014, Os crâniens et mandibulaires, in L. Mons, S. Péan,
R. Pigeaud (Sous la direction de), Matiéres d'art. Représentations préhistoriques et supports osseux
relations et contraintes, Commission de nomenclature sur l'industrie de l'os préhistorique,
Cahier XIII, Editions Erance, p. 67-88.
Lbova L. 2010, Evidence of modern human behavior in the Baikal zone during the Early Upper
Paleolithic period, Bulletin of the Indo-Pacific Prehistory Association, vol. 30, p. 9-13.
Lbova L. 2012, The chronological context of Pleistocene art in Siberia, in L’art pléistocène dans
le monde, J. Clottes (ed.), Préhistoire, Art et Sociétés, Bulletin de la Société Préhistorique
Ariège-Pyrénées LXV-LXVI, Actes du Congrès IFRAO 2010: Tarascon-sur Ariège,
pp. CD 1123-1128.
Legrand A., 2005, Nouvelle approche méthodologique des assemblages osseux du Néolithique de
Chypre. Entre technique, fonction et culture, Thèse de doctorat de l'Université Panthéon-
Sorbonne, Paris, 1396 p.
Leguay L., 1877, Procédés employés pour la gravure et la sculpture des os avec le silex à l'époque
préhistorique, Bulletin de la Société d'antropologie de Paris, n˚ 12, p. 280-296.
Leonardi P., 1988, Art mobilier et pariétal en Italie, L'Anthropologie, Tome 92, nr. 1,
p. 139-202.
Leroi-Gourhan A., 1943, L'homme et la matière, Paris, Albin Michel, 352 p.
Leroi-Gourhan A., 1958, Le symbolisme des grands signes dans l'art pariètal paléolithique,
Bulletin de la Société Préhistorique Française, Tome LV, fasc. 1-2, p. 384-398.
Leroi-Gourhan A., 1964 a, Les religions de la préhistoire, Presses Universitaires de France,
Paris, 156 p.
Leroi-Gourhan, A., 1964 b. Le geste et la parole, II, La mémoire et les rythmes, Édition Albin
Michel, Paris, 285 p.
Leroi-Gourhan A., 1965, Préhistoire de l’art occidental, Éditions d’Art Lucien Mazenod,
1965, Paris, 482 p., 804 fig.
Leroi-Gourhan A., 1975, Iconographie et interpretation, in E. Anati (Ouvrage publié sous
la direction de), Les Religions de la Préhistoire, Symposium International sur les Réligions de
la Préhistoire, Valcamonica 18-23 septembre 1972, p. 49-55.
Leroi-Gourhan A., 1976, Les religions de la préhistoire, in H. Lumley, La Préhistoire
française, Paris, Tome I, p. 755-759.
Leroi Gourhan A., 1988, Dictionnaire de la Préhistoire, Presses Universitaires de France,
1277 p.
Le Tensorer J. M., 1979, Données nouvelles sur le Magdalénien final et l'Epipaléolithique en
Lot-et-Garonne, in D. de Sonneville-Bordes (sous la direction de), La fin des Temps glaciaires
en Europe, Tome 1, p. 485-499.
411
Lewis William J. D., Dawson T. A., 1988, The signs of all times: Entoptic phenomena in
Upper Palaeolithic art, Current Anthropology, 29, p. 201-245.
Lhomme V., Freneix S., 1993. Un coquillqage de bivalve du Maastrichtien-Paléocène
Glyptoactis (Baluchicardia) sp. dans la couche inférieure du gissement Moustérien de ”Chez-Pourré-
Chez-Comte” (Corrèze), Bulletin de la Société Préhistorique Française, Vol. 90, nr. 4, p. 303 –
306.
Lima P., 2011, L’Europe de la culture est née il y a 36 000 ans!
2http://www.universcience.fr/fr/science-actualites/actualite-as/wl/1248125879489/l-europe-
de la-culture-a-36-000-ans/
Lombard M., 2007, The gripping nature of ochre: The association of achre with Howiesons Poort
adhesives and Later Stone Age mastics from South Africa, Journal Hum. Evol. 53, p. 406-419.
Lorblanchet M., 1999, La naissance de l'art. Genèse de l'art préhistorique, Éditions Errance,
Paris, 304 p.
Lorblanchet, M., Bahn, P., 1993, Rock Art Studies: the post stylistic era or, where do we go
from here? Oxbow Books, Oxford, 220 p.
Lorblanchet M., Le Quellec J.-L., Bahn G. P., Francfort H.-P., Delluc B. et G. (Sous la
direction de), 2006, Chamanismes et arts préhistoriques. Vision critique, Editions Errance, Paris,
335 p.
Lorblanchet M., Welte A. C., 1987, Les figures féminines stylisé du Magdalénien supérieur du
Quercy, Bulletin de la Société des Etudes du Lot, Fasc. 3, 57 p.
Luquet H. G., 1926, L’art et la religion des hommes fossiles, Masson er C-ie, Editeurs, Paris,
229 p., 119 fig.
Majkić A., Evans S., Stepanchuk V., Tsvelykh A., D'Errico F., 2017, A decorated raven bone
from the Zaskalnaya VI (Kolosovskaya) Neanderthal site, Crimea, PLOS ONE DOI:
10.1371/journal. pone.0173435 March 29, 2017, p. 1-33.
Majkić A., d’Errico F., Stepanchuk V., 2018, Assessing the significance of Palaeolithic
engraved cortexes. A case study from the Mousterian site of Kiik-Koba, Crimea, PLoS ONE 13(5):
e0195049. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0195049
Malerba G., Giacobini G., 2014, Les objets en ivoire des sépultures gravettiennes de la Barma
Grande de Grimaldi (Ligurie, Italie), Étude descriptive et technologique, L'Anthropologie, 118,
p. 309-327.
Maringer J., 1958, L’homme préhistorique et ses dieux, Édition Arthaud, Paris, 302 p.
Maringer J., 1960, Le religioni dell’Età della pietra in Europa, SEI Società Editrice
Internazionale, Torino, 266 p.
Marshack A., 1970, Le bton de commandement de Montgaudier (Charente): réexamen au
microscope et interprétation nouvelle, L'Antropologie, Tome 74, n˚ 5-6, p. 321-352.
Marshack A., 1976 a, Some implications of Paleolithic symbolic evidence for the origin of
language, Current Anthropology, 17 (2), p. 276–282.
Marshack A., 1976 b, Complexité des traditions symboliques du Paléolithique supérieur, in H.
de Lumley (sous la direction de), La Préhistoire Française, Éditions du Centre National de la
Recherche Scientifique, Paris, Tome I, p. 749-754.
412
Marshack A., 1987, L'évolution et la transformation du décor du début de l'Aurignacien au

Magdalénien final, in J. Clottes, L'art des objets au Paléolithique, Tome 2, Les voies de la
recherches, Colloque international Foix - Le Mas-d'Azil, 16-21 novembre 1987, p. 139-162.
Marshack A., 1991, The Roots of Civilization, Moyer Bell Limited, Mount Kisco, New
York, 445 p., 243 fig.
Marshack A., 1996, Comment on the Impossibility of Close Reading, Current Anthropology,
vol. 37, n˚. 2, p. 211-214.
Martin H., 1923, Recherches sur l’évolution du Moustérien dans le gisement La Quina
(Charente), Vol. II – Industrie lithique, Angouléme, 147 p.
Maudet M., 2003, Les objets de parure en matieres dures animales du Paléolithique supérieur des
regions Cantabriques (Espagne), in L'industrie osseuse pré- et protohistoriques en Europe, approches
technologiques et fonctionnelles, Actes du XIV-eme Congrès de l'Union Internationale des
Sciences Préhistoriques et Protohistoriques, Liège, 2-8 Septembre 2001, Bulletin du Cercle
Archéologique Hesbaye-Condroz, vol. 26, p. 43-51.
Mărgărit M., 2003, Raportul dintre arta mobilieră şi parietală paleolitică, Editura Cetatea
de Scaun, Târgovişte, 169 pag.
Mărgărit M., 2008, L'art mobilier paléolithique et mésolithique de Roumanie et de la
République Moldova, en contexte Central et Est-Européen, Editura Cetatea de Scaun, 136 p.,
105 fig.
McBrearty S., 2001, The Middle Pleistocene of East Africa, in L. Barham, K. Robson-Brown
(eds.), Human roots: Africa and Asia in the Middle Pleistocene, Bristol, Western Academic and
Specialist Press, p. 81-92.
McBrearty S., Brooks S.A., 2000, The revolution that wasn’t: a new interpretation of the
origin of modern human behavior, Journal of Human Evolution 39, p. 453–563.
Menéndez M., 2004, El medio es el mensage, in Pablo Arias Cabal, Roberto Ontañón Peredo
(editores), La materia del lenguaje prehistórico. El arte mueble paleolitico de Cantabria en su
contexto, Instituto Internacional de Investigaciones Prehistóricas de Cantabria (2-a edición
corregida y aumentada), p. 141-150.
Merlet J.-C., Plassard F., Chauvière F.-X., 2016, L’art mobilier et la parure du gisement
magdalénien de l’Abri Durif à Enval (Vic-le-Comte, Puy-de-Dôme, France) in Cleyet-Merle J.-J.,
Geneste J.-M., Man-Estier E. (dir.), L’art au quotidien – Objets ornés du Paléolithique supérieur,
Actes du Colloque InternationalLes Eyzies-de-Tayac, 16-20 juin 2014, PALEO, Numéro
spécial, p. 401-423.
Mikhailesku C., 2012, Snail fauna data from Siuren I, in Demidenko Y. E., Otte M., Noiret
P. (dir.), Siuren I rock-shelter. From Late Middle Paleolithic and Early Upper Paleolithic to Rpi-
Paleolithic in Crimea, Liège, ERAUL, 129, p. 73-78.
Mohen J.-P., Taborin Y., 1998, Les sociétés de la préhisoire, Hachette Supérieur, Paris,
309 p.
Moncel M.-H., 2003, L'exploitation de l'espace et la mobilité des groupes humains au travers
des assemblages lithiques à la fin du Pléistocène moyen et au début du Pléistocène supérieur. La moyenne
vallée du Rhône entre Drôme et Ardèche, BAR International Series 1184, 180 p.
Moncel M.-H., Chiotti L., Gaillard C., Onoratini G., Pleurdeau D., 2009, Emergence de
la notion de précieux: objets insolite set extra-ordinaires au Paléolithique, in Moncel M.-H.,
413
Fröhlich F. (Eds.), L'homme et le précieux. Matières minérales précieuses, BAR International

Series 1934, p. 13-37.
Mons L., Péan S., Pigeaud R. (Sous la direction de), 2014, Matières d’art. Représentations
préhistoriques et supports osseux, relations et contraintes, Cahier XIII, Editions Errance, Arles,
268 p.
Moro Abadia O., Gonzáles R. M., 2011, Les origines de l’art et les théories sur l’évolution
humaine: le cas français, L’Anthropologie, vol. 115, p. 343-359.
Mortillet G. de, Mortillet A. de, 1910, La Préhistoire, origine et antiquité de l’homme,
Schleicher Frères, Paris, 709 p.
Moure Romanillo A., 1990, Relations entre art rupestre et art mobilier Gen région
Cantabrique, in J. Clottes (sous la direction de), L’art des objets au Paléolithique, Tome 1: L’art
mobilier en son contexte, Colloque international Foix – Les Mas-d’Azil, 16-21 novembre 1987,
Paris, p. 207-216.
Musil R., 2010, The environment of the Middle Palaeolithic sites in Central and Eastern
Europe, Acta Universitatis Wratislaviensis nr. 3207, Studia Archeologiczne, XLI, Wrocław,
pp. 1-59.
Nandris J. G., Camps-Fabrer H.,1993, Fiche 6.3: cuillers à cuilleron à base en V du FTN, in
H. Camps-Fabrer dir., Fiches typologiques de l’industrie osseuse préhistorique. Les éléments
récepteurs, Cahier VI, Éditions de l’Université de Provence, Aix-en-Provence, p. 153-162.
Negrea A., 1994, Contribution à l'étude faunistique et biogéographique des Gastéropodes du
secteur roumain du Danube, Annales de Limnologie, 30, 3, p. 179-195.
Newcomer M. H., 1977, Experiments in upper Paleolithic bone work, in H. Camps-Fabrer
dir., Méthodologie appliquée à l’industrie de l’os préhistorique, Actes du deuxième colloque
ainternational sur l’industrie de l’os dans la Préhistoire, Abbaye de Sénanque, juin 1976, Éditions
du CNRS, Paris, p. 293-301.
Nicolăescu-Plopșor C. S., Bujor E., Boroneanț V., Comșa E., Constantinescu N., Diaconu
P., Morintz S., Păunescu Al., Popilian G., Roman P., Rosetti D., 1968, Rezultatele arheologice
din zona ”Porțile de Fier”, Academia R.S.R., Grupul de Cercetări Complexe Porțile de Fier,
Comunicări, Seria arheologică, IV, 63 p.
Nicolăescu-Plopșor C. S., Davidescu M., Roman Șt., Boroneanț V., 1965, Cercetările
arheologice de la Cazane, Studii și cercetări de istorie veche, Tomul 16, nr. 2, p. 407-411.
Nicolăescu-Plopșor, C.S., Haas, N., Păunescu, Al., Bolomey, Alex., 1957, Șantierul
arheologic Ohaba-Ponor (reg. Hunedoara, r. Hațeg), Materiale și Cercetări Arheologice III,
41-49.
Nicolăescu-Plopșor C. S., Păunescu Al., Pop I., 1962, Săpăturile din peştera Gura Cheii-
Rîşnov (Fouilles dans la grotte de Gura Cheii-Rîşnov), Materiale, VIII, p.113-118.
Nicolăescu-Plopşor D., Deux cas de mort violente dans l'épipaleolithique final de Schela
Cladovei, Annuaire roumain d'anthropologie, 1976, p. 3-5.
Nistor-Hanganu E., Șuraru N., Grigorescu I. D., 1983, Paleontologie, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 496 p.
Nițu E.-C., Cârciumaru M., 2018, Group identity and social networks in Gravettian.The case
of perforated shells from Poiana Ciresului site, north-eastern Romania, 18th UISPP Word
Congress, Paris, June, 2018, section XIII-2, Prehistoric Personal Adornment in Social and
414
Economic Context, Book of abstracts, 18th UISPP World Congress, Paris, June 2018, Paris,
2018.
Nițu E.-C., Cârciumaru M., A. Nicolae, O. Cîrstina, F. I. Lupu, M. Leu, 2018, Mobility
and social identity in the Early Upper Palaeolithic: new personal ornaments from Poiana Cireșului
site (Piatra Neamț, Romania), manuscript submitted for publication.
Nobble W., Davidson I., 1993, Tracing the emergence of Modern Behavior: Methodological
Pitfalls and a Theoretical Path, Journal of Anthropological Archaeology, Vol. 12, p. 121-149.
Noiret P., 2009, Le Paléolithique supérieur de Moldavie, ERAUL 121, Liège, 604 p.
Nougier L.-R., 1993, L’art de la préhistoire, Paris, Librairie générale française, 542 p.
Onoratini G., Raux A., Giacobini G., Malerba G., 2016, Objets d’art gravettiens en stéatite
du Massif de l’Estérel. Étude descriptive et technologique et corrélations chrono-culturelles,
L’anthropologie 120, p. 513–536.
Otte, M., 1987. Relations transculturelles et transrégionales dans l'art mobilier, in Clottes J.,
(sous la direction de), L'art des objets au Paléolithique, Colloque international, Foix-Le Mas-
d'Azil, 16-21 novembre 1987, tome 2, Les voies de la recherche, p. 185-194.
Otte M., 1993, Préhistoire des religions, Masson, Paris, 140 p.
Otte M., 1996, Le Paléolithique inférieur et moyen en Europe, Armand Colin, Paris, 297 p.
Otte, M., 2015. L'universalité des signes graphiques, L'Harmattan, Paris, 146 p.
Otte M., Chirica V., Beldiman C., 1995, Sur les objets paléolithiques de parure et d’art en
Roumanie: une pendeloque en os decouverte a Mitoc, district de Botosani, Préhistoire Européenne,
volume 7, p. 119-152.
Otte, M., Chirica, V., P. Haesaerts (dir.), 2007, L'Aurignacien et le Gravettien de Mitoc-
Malu Galben, ERAUL, 72, Liège, 233 p.
Otte M, Keeley L.H., 1990, The impact of regionalism on Palaeolithic studies, Current
Anthropology, 31 (5), 577-582.
Otte M., Noiret P., Chirica V., Borziak I., 1996, Rythme évolutif du Gravettien oriental, in
A. Palma di Cesnola, A. Montet White et K. Valoch (ed.) The Upper Palaeolithic, Colloque
XII: The Origin of the Gravettian, XIII International congress of prehistoric and protohistoric
sciences Forli, Italie, 8-14 septembre 1996, p. 213-226.
Öztürk B.,Doğan A., Bitlis-Bakir B., Salman A., Marine molluscs of the Turkish coasts: an
updated checklist, Turkish Journal of Zoology 38, p. 832-879.
Paillet P., 2014, L’Art des objets de la Préhistoire, Éditions Errance, Arles, 174 p., XL pl.
Paillet P., 2018, Qu’est-ce que l’art prehistorique ?, CNRS Editions, Paris, 350 p., 222 fig.
Paillet P., Man-Estier E., 2014, De nouvelles découvertes d’art mobilier laborien dans le Nord
du Périgord, in Mathieu Langlais, Nicolas Naudinot et Marco Peresani (sous la direction de),
Les Groupes culturels de la transition Pleistocene-Holocene entre Atlantique et Adriatique, Actes de
la Seance de la Societe Prehistorique francaise, Bordeaux, 24-25 mai 2012, p. 129-154.
Pales L., T. de Saint-Péreuse, 1969, Les Gravures de La Marche, I: Félins et ours, Bourdeaux:
Delmas Éditure, 272 p., 34 fig., 61 pl.
Pales L., T. de Saint-Péreuse, 1976, Les Gravures de La Marche, II: Les Humains, Paris:
Éditure Ophrys, 178 p., 42 fig, 188 pl.
415
Pales L., T. de Saint-Péreuse, 1981, Les Gravures de La Marche, III: Équidés et bovidés,
Paris: éd. Ophrys, 150 p., 51 fig., 124 pl.
Pales L., T. de Saint-Péreuse, 1989, Les Gravures de La Marche, IV: Cervidés, mammouths
et divers, Paris: Éditions Ophrys, 111p.
Panin N., Popescu I., 2007, The Northwestern Black Sea: Climatic and Sea-Level Changes in
the Late Quaternary, in Yanko-Hombach V., Gilbert A. S., Panin N., Dolikhanov P. M., The
Black Sea Flood Question: Changes in Coastline, Climate, and Human Settlement, Ed. Springer,
p. 387-404
Patou-Mathis M., 2000-2001. Les Grands Mammifères de la grotte de Cioarei (Boroşteni,
Roumanie): repaire de carnivores et halte de chasse, Préhistoire Européenne 16-17, p. 57-63.
Păunescu, Al., 1968, O nouă aşezarea gravetian-orientală în nordul Moldovei, Studii şi
cercetări de istorie veche, 19, 1, p. 31-39.
Păunescu Al., 1970, Epipaleoliticul de la Cuina Turcului-Dubova, Studii și cercetări de istorie
veche, Tomul 21, nr. 1, p. 3-47.
Păunescu Al., 1978, Cercetările arheologice de la Cuina Turcului-Dubova (jud. Mehedinți),
Tibiscum, V, p. 11-56.
Păunescu Al., 1989, Le Paléolithique et le Mésolithique de Roumanie (un bref aperçu),
L'Anthropologie (Paris), Tome 93, nr. 1, p. 123-158.
Păunescu Al., 1997, Ţibrinu, Com. Mircea Vodă, jud. Constanţa, Cronica cercetărilor
arheologice, Campania 1996, A XXXI-a Sesiune Naţională de Rapoarte arheologice, Bucureşti,
12-15 iunie, p. 73.
Păunescu Al., 1996-1998, Două obiecte de artă paleolitică descoperite la Ţibrinu (com. Mircea
Vodă, jud. Constanţa), Buletinul Muzeului “T. Antonescu”, Anul II-IV, nr. 2-4 (Giurgiu), p.
75-81.
Păunescu Al., 1998, Premiers objets d’art paléolithique découverts sur le territoire de la
Dobroudja, Cercetări istorice, XVII/1, Iaşi, p. 77-82.
Păunescu Al., 1999 a, Paleoliticul şi Mezoliticul de pe teritoriul Dobrogei. Studiu monografic,
Vol. II, Editura Satya Sai, Bucureşti, 241 p.
Păunescu Al., 1999 b, Paleoliticul și Mezoliticul de pe teritoriul Moldovei cuprins între Siret
și Prut, Vol. I/2, Editura Satya Sai, București, 396 p.
Păunescu Al., 2000, Paleoliticul și Mezoliticul din spațiul cuprins între Carpați și Dunăre
(Studiu monografic), Editura AGIR, 492 p.
Păunescu, A., 2001, Paleoliticul și Mezoliticul din spațiul transilvan, Editura Agir,
București, 574 p.
Păunescu Al., Conea A., Cârciumaru M., Codarcea V., Grossu V., Popovici R., 1976,
Considerații arheologice, geocronologice și paleoclimatice privind așezarea Ripiceni-Izvor, Studii și
cercetări de istorie veche și arheologie, Tom 27, nr. 1, p. 5-21.
Păunescu A. C., 1996-1998, Les microvertébrés de la grotte Gura Cheii – Râşnov (département
de Braşov, Roumanie): paléontologie et paléoécologie, Buletinul Muzeului « Teohari Antonescu »,
Anul II-IV, nr. 2-4, p. 7-32.
416
Perlès C., 2018, Excavations at Franchthi Cave, Greece. Ornaments and Other Ambiguous
Artifacts from Franchthi, Volume 1, The Palaeolithic and the Mesolithic, Indiana University Press,
303 p.
Perlés C., Vanhaeren M., 2010, Black Cyclope neritea Marine Shell Ornaments in the Upper
Palaeolithic and Mesolithic of Franchthi Cave, Greece: Arguments for Intentional Heat Treatment,
Journal of Field Archaeology, Vol. 35, Nr. 3, p. 298-309.
Piette E., L’art pendant l’age du renne, Paris, 1907, 112 p., 128 fig., 99 pl.
Płonka T., 2017, Ornamented hunting weap ons from the Late Palaeolithic in the Southern
Baltic Basin, in M. Mărgărit, A. Boroneanț (Edited by), From Hunter-Gathers to Formers.
Human adaptations at the end of the Pleistocene and the first part of the Holocene. Papers in Honour
of Clive Bonsall, Editura Cetatea de Scaun Târgoviște, p. 217-228.
Pop E., Boșcaiu N., Lupșa V., 1970, Analiza sporo-polinică a sedimentelor de la Cuina
Turcului-Dubova, Studii și cercetări de istorie veche, Tomul 21, nr. 1, p. 31-34.
Poplin F., 1974, Principes de la détermination des matières dures animales, in H. Camps-
Fabrer (Dir.), Premier Colloque international sur l’industrie de l’os dans la Préhistoire, Abbaye de
Sénanque, avril 1974, Editions de l’Université de Provence, p. 15-20.
Poplin F., 2004, Eléments de nomenclature des matières dures d’origine animale, in Fiches
typologiques de l’industrie osseuse préhistorique, sous la dir. de H. Camps-Fabrer, Cahier 10, Univ.
de Provence.
Radmili A., 1957, La produzione mobiliare della grotta Polesini presso Roma, Quartar, Tome
IX, p. 41-59.
Raphael M., 1986, L’art pariétal paléolithique, Le couteau dans la plaie/Kronos, Paris, 228
p., 66 fig.
Rădulescu C., Samson P., 1992, Chronologie et paléoclimatologie de trois grottes des Carpates
Orientales (Roumanie) d’après les mammifères, 1. Micromammifères, Trav. Inst. Spéol. « Emile
Racovitza », T. XXXI, p. 95-104.
Reinach S., 1903, L’Art et la Magie, L’Anthropologie, p. 257-266.
Rifkin R. F., Dayet L., Queffelec A, Summers B., Lategan M., d’Errico F., 2015,
Evaluating the Photoprotective Effects of Ochre on Human Skin by In Vivo SPF Assessment:
Implications for Human Evolution, Adaptation and Dispersal, PLoS ONE 10(9), e0136090.
Rifkin R. F., d’Errico F., Dayet-Boulliot L., Summers B., 2015, Assessing the photoprotective
effects of red ochre on human skin by in vitro laboratory experiments, South African Journal of
Science, Volume 111, Number 3-4, p. 1-8.
Rigaud S., 2012, La parure: traceur de la géographie culturelle et des dynamiques de peuplement
au passage Mésolithique-Néolithique en Europe, Thèse présentée à l’Université Bordeaux I,
Soutenue le 13 décembre 2011, 470 p.
Rivero O., 2015, Art mobilier des chasseurs magdaléniens à la Façade Atlantique, ERAUL,
146, Liège, 169 p., 120 fig.
Rivero Vila O., Garate D., 2016, Nouveaux éléments pour l’art mobilier figuratif sur support
osseux des couches ante-magdaléniennesde la grotte d’Isturitz (Saint-Martin-d’Arberoue, Pyrénées-
Atlantiques, France), in Cleyet-Merle J.-J., Geneste J.-M., Man-Estier E. (dir.), L’art au cotidien
– Objets ornés du Paléolithique supérieur, Actes du Colloque International Les Eyzies-de-Tayac,
16-20 juin 2014, PALEO, Numéro spécial, p. 361-379.
417
Roebroeks W., Sier M. J., Kellberg Nielsen T., Loecker D., Parés J. S., Arps C.E.S.,
Mücher H. J., 2012, Use of red ochre by early Neandertals, Proc. Natl. Acad. Sci., 109, 6,
p. 1889-1894.
Rosendahl G., Rosendahl W., 2004, Art mobilier du Paléolithique supérieur dans les collections
des Reiss-Engelhorn-Museen de Mannheim (Allemagne): un aperçu, in M. Otte (dir.),
La Spiritualité, Actes du Colloque de la Commission 8 de l’UISPP (Paléolithique supérieur),
Liège, 10-12 décembre, 2003, Liège, ERAUL, 106, p. 153-161.
Roska, M., 1912, A diluvialis ember nyomai a csoklovinai Cholnoky-barlangban (Traces de
l'homme diluvien dans la caverne Cholnoky à Csoklovina), Dolgozatok-Travaux III, Cluj,
p. 201-249.
Roska, M., 1925, Recherches sur le paléolithique de Transylvanie, Bulletin de la Société des
sciences de Cluj, T. II, 4, p. 182-192.
Roska, M., 1939, Notă preliminară asupra cercetărilor paleolitice făcute în Ardeal în cursul
anului 1928, Anuarul Institutului Geologic al României, Vol. XIV, 1929, ”Cartea Românească”
București, p. 79-97.
Roska, M., 1927-1932, Recherches paléolithiques en Transylvanie en 1927, Dacia, III-IV,
p. 8-23.
Roussot A., 1990, Art mobilier et pariétal du Périgord et de la Gironde: comparaison stylistique,
in Lart des objets au Paléolithique, Actes du colloque international dart mobilier, Foix-LeMas
dAzil, nov. 1987, Actes des colloques de la Direction du Patrimoine, 8 (2), p.189-205.
Roussot A., 2017, L’Art préhistorique. Le beauté et le mystère d’oeuvres multimilénaires,
Editions Sud Ouest, 127 p., 68 fig.
Rozoy J.-G., 1978, Les derniers chasseurs. L’Epipaléolithiue en France et en Belgique. Essai
de synhèse, Charleville, Tome 1 + Tome 2 - 1256 p., 259 pl.
Rudenko S. I., 1960, Ust-Kanskaya peschernaya paleoliticheskaya stoyanka, MIA, nr. 79.
Moscwa, Nauka, p. 12-28.
Sacchi, D., 1986, Le Paléolithique Supérieur du Languedoc occidental et du Roussillon, XXIe
Suppléments à Gallia Préhistoire, Éditions du CNRS, Paris, 284 p., 204 fig., XVI pl.
Sacchi D., 1987, Bases objectives de la chronologie de l'art mobilier paléolithique dans les Pyrénées
septentrionales, in J. Clottes, L'art des objets au Paléolithique, Tome 1: Les voies de la recherche,
Colloque international Foix-Les Mas-d'Azil, 16-21 novembre 1987, p. 13-29.
Saint-Périer R (de), 1932, L'art préhistorique (Époque Paléolithique), Les Éditions Rieder,
Paris, 76 p., LX pl.
San Juan C., 1990, Colorants et art mobilier, in Lart des objets au
Paléolithique, Actes du colloque international dart mobilier, Foix-Le Mas dAzil, nov. 1987,
Actes des colloques de la Direction du Patrimoine, 8 (2), p. 223-226.
San Juan-Foucher C., Vercoutère C., Foucher P., 2010, Parures et objets décorés aurignaciens
de la grotte de Gargas (Hautes-Pyrénées), Editions Musée-forum Aurignac, p. 89-104.
Sandu (Mărgărit) M., 2008, Arta mobiliară din paleoliticul superior şi mezoliticul din
România şi Republica Moldova în context central şi est european, Teză pentru obținerea titlului
de doctor la Universitatea Valahia din Târgoviște, 2008, 280 p.
418
Sauvet G., 1987, Les signes dans l'art mobilier, in J. Clottes, L'art des objets au Paléolithique,
Tome 2, Les voies de la recherches, Colloque international Foix - Le Mas-d'Azil, 16-21
novembre 1987, p. 83-99.
Scheer A., 1995, Pendeloques en ivoire durant le gravettien en Allemagne du sud, un indice
chronologique et social?, in Hahn J., Menu M., Taborin Y., Walter P., Widemann F. (eds.),
Le travail et l’usage de l’ivoire au Paléolithique Supérieur, Istituto Poligrafico e Zecca dello Stato,
Roma, p. 137–172.
Schelinski E. V., 1989, Nouvelles découvertes dans la grotte Kapovaia, L’Anthropologie,
Tome 93, nr. 2, p. 615-622.
Semenov S. A., 1964, Prehistoric technology: an experimental study of the oldest tools and
artefacts from traces of manufacture and wear, London, Cori, Barnes & Noble, 211 p., 105 fig.
Schwab C., Man-Estier E. (Eds.), 2016, L’Ours dans l’art préhistorique, Editions de la
Réunion des musées nationaux-Grand Palais, Paris, 83 p.
Sidéra I., 1993, L’outillage lithique et osseux à Darion et à Cuirylès-Chaudardes. Une
consécration aux matières animales, in P.C. Anderson, S. Beyries, M. Otte et H. Plisson (dir.),
Traces et fonction, les gestes retrouvés, Actes du colloque international de Liège, décembre 1990,
vol. 1, ERAUL, n˚ 50, p. 147-157.
Sidéra I., Legrand A., 2006, Tracéologie fonctionnelle des matières osseuses: une méthode,
Bullétin de la société préhistorique française, Tome 103, nr. 2, p. 291-304.
Sinitsyn, A. A., 2007. Variabilité du Gravettien de Kostenki (Bassin moyen du Don) et
territoires associés, in Le Gravettien: entités régionales d'une paléoculture européenne, Spécial table
ronde (1ère partie), Les Eyzies, juillet 2004, Paleo 19, 181-202.
Sinitsyn, A. A., 2012, Figurative and decorative art of Kostenki: chronological and cultural
differentiation, in Clottes, J., (dir.), L’art pléistocène dans le monde, Actes du Congrès IFRAO,
Tarascon-sur-Ariège, Bulletin de la Société Préhistorique Ariège-Pyrénées LXV-LXVI, CD,
p. 1339-1359.
Sonneville-Bordes, D., 1969, Manganèse raclé dans le Moustérien type Ferrassie de Caminade-
Est (Dordogne), Quaternaria, 11, p. 111-114.
Soressi M., D'Errico F., 2007, Pigments, gravures, parures: les comportements symboliques
controversés des Néandertaliens, in Vandermeersch B., Maureille B., (Eds.), Les Néandertaliens.
Biologie et Culture, Edition de Comité des Travaux Historique et Scientifiques, Collection
Documents Préhistoriques 23, Paris, p. 279-309.
Soriano S., Villa P., Wadley L., 2009, Ochre for the toolmaker: Shaping the Still Bay points at
Sibudu (KwaZulu-Natal, South Africa), Journal of African Archaeol, 7(1), p. 41–54.
Srejović D., Letica Z., 1978, Vlasac. A Mesolithic Settlement in the Iron Gates, Vol. I-II,
Beograd, 170 p., CXXX fig. (vol. I), 426 p (vol. II).
Stiner M., 1999, Palaeolithic mollusc exploitation at Riparo Mochi (Balzi Rossi, Italy): food
and ornaments from the Aurignacian through Epigravettian, Antiquity, vol. 73, nr. 282,
p. 735-754.
Stordeur D., 1978, Proposition de classement des objets en os selon le degré de transformation
imposé à la matière première, Bulletin de la Société Préhistorique française, 75, p. 20-23.
Stordeur D., 1983, Quelques remarques pour attirer l’attention sur l’intérêt d’une recherche
commune entre tracéologues du silex et technologues de l’os, in M.-C. Cauvin (dir.), Traces
419
d’utilisation sur les outils néolithiques du Proche Orient, Table ronde internationale, Travaux de la
Maison de l’orient, no 5, Édition du CNRS, Paris, p. 231-240.
Svoboda J., 2007, The Gravettian on the Middle Danube, Paleo 19, p. 203-220.
Svoboda J. 2012, Gravettian art of Pavlov I and VI: an aggregation site and an episodic site
compared, in Clottes J. (dir.), L’art pléistocène dans le monde, Actes du Congrès IFRAO,
Tarascon-sur-Ariège, septembre 2010, Symposium « Art mobilier pléistocène ». N° spécial de
Préhistoire, Art et Sociétés, Bulletin de la Société Préhistorique Ariège-Pyrénées, LXV-LXVI,
2010-2011, CD: p. 1461-1469.
Svoboda J., Bocheński M. Z., Čulíková V., Dohnalová A., Hladilová Š., Hložek M.,
Horáček I., Ivanov M., Králík M., Novák M., Pryor J. E. A., Sázelová S., Stevens E. R.,
Wilczyński J., Wojtal P., 2011, Paleolithic Hunting in a Southern Moravian Landscape: The Case
of Milovice IV, Czech Republic, Geoarchaeology: An International Journal, Vol. 26, No. 6,
p. 838–866.
Svoboda J., Frouz M., 2011, Symbolic objects and items of decoration, in Pavlov excavations
2007-2011, Institute of Archaeology at Brno, Academy of Sciences of the Czech Republic,
Brno, p. 200-206.
Svoboda J., Ložek V., Vlček E., 1996, Hunters between East and West. The Paleolithic of
Moravia, Springer Science+Business Media, Llc, New York, 307 p.
Taborin Y., 1987, Le décor des objets de parure, in J. Clottes, L'art des objets au Paléolithique,
Tome 2, Les voies de la recherches, Colloque international Foix - Le Mas-d'Azil, 16-21
novembre 1987, p. 19-37.
Taborin Y., 1990, Le décor des objets de parure, in Lart des objets
au Paléolithique, Actes du colloque international dart mobilier, Foix-Le Mas dAzil, nov. 1987,
Actes des colloques de la Direction du Patrimoine, 8 (2), p.19-37.
Taborin Y., 1993a, La parure en coquillage au Paléolithique, Galia préhistoire, Supplément
XXIX, Editions CNRS, Paris, 538 p.
Taborin Y., 1993b, Traces de façonnage et d'usage sur les coquillages perforés, in P. C. Anderson,
S. Beyries M. Otte, H. Plisson (Sous la direction de), Traces et fonction:les gestes retrouvés, Actes
du colloque international de Liège, 8-10 décembre 1990, Éditions ERAUL, vol. 50,
p. 255-267.
Taborin, Y., 1996, La parure préhistorique et la notion de territoire, in Beltrán A., Vigliardi,
A. (Editeurs), L’art au Paléolithique et au Mésolithique, XIII International Congress of
Prehistoric and Protohistoric Sciences, Forlí (Italia) 8–14 September 1996, Abasco, Forlí,
p. 143–148.
Taborin,Y., 2002, Les objets de parure, in Schmider B. (Editeur), L’Aurignacien de la grotte
du Renne: les fouilles d’André Leroi-Gourhan à Arcy-sur-Cure (Yonne), XXXIVe Suppléments à
Gallia Préhistoire, Éditions du CNRS, Paris, p. 251–256.
Taborin Y., 2004, Langage sans parole. La parure aux temps préhistoriques, Editeur La
maison des roches, 215 p.
Tejero J. M., Cacho C., Bernaldo de Quirós F., 2008, Arte mueble en el Auriñaciense
Cantábrico. Nuevas aportaciones a la contextualización del frontal grabado de la cueva de Hornos de
la Peña (San Felices de Buelna, Cantabria), Trabajos de Prehistoria, 65, nr. 1, p. 115-123.
420
Teodorescu, M. D., Roska, M., 1923, Cercetări arheologice în Munții Hunedoara,

Publicațiile Comisiunei Monumentelor Istorice, Secțiunea pentru Transilvania, Cluj, 27-51.
Terzea E., 1987, La faune du Pléistocène supérieur de la grotte ”Peștera Cioarei” (département
de Gorj), Travaux Institute de Spéologie ”Emil Racovitza”, Tome XXVI, p. 55-66.
Tchernysh A. P., 1961, Paleoliticina stoianka Molodov V, Kiev, 172 p. (en ruse).
Thévenin A., 1973, Aperçu général sur le Paléolithique et Epipaléolithique de l'Alsace, Annales
scientifiques de l'Université de Besançon, Géologie, 3, fasc. 18, p. 255-265.
Thévenin A., 1982, Rochedane, l'Azilien, l'Epipaléolithique de l'est de la France et les
civilisations épipaléolithique de l'Europe occidentale, Mémoires de la Fac. des Sc. Sociale, 1, Univ.
des Sciences humaines de Strasbourg, 845 p.
Thiault M.-H., Roy J.-B., 1996, L’art préhistorique des Pyrénées, Musée des Antiquités
Nationales-Château de Saint-Germain-en-Laye, 2 avril-8 juillet, 371 p.
Tosello G., 1997, L'Art mobilier sur support lithique en Périgord magdalénien: émergence,
originalité, diffusion, Thèse de doctorat. Paris, 3 vol., 680 p., 273 planşe.
Tylor B. E., 1867, Researches into the Early History of Mankingand the Development of
Civilisation, Boston, Estes & Lauriat, 388 p.
Țuțuianu-Cârciumaru M., 2012, Tehnologie și spiritualitate în arta mobiliară din Paleoliticul
superior-România, Teză de doctorat susținută la Universitatea Valahia din Târgoviște la data de
26 septembrie 2012.
Ucko J. P., Rosenfeld A., L’art paleolithique, L’Univers des Connaissances, Hachette, Paris,
1966, 256 p., 106 fig.
Vandermeersch B., 1969, Découverte d’un objet en ocre avec traces d’utilisation dans la
Moustérien de Qafzeh (Israel), Bulletin de la Société Préhistoire française, Tome 66, nr. 5,
p. 157-158.
Vandermeersch B., 1976 a, Les sépultures néandertaliennes, in H. Lumley, La Préhistoire
française, Paris, Tome I, p. 725-727.
Vanhaeren, M., 2005, Speaking with Beads: The Evolutionary Significance of Personal
Ornaments, in D’Errico F., Backwell L. (Editeurs), From Tools to Symbols: from Early Hominids
to Modern Humans, Witwatersrand University Press, Johannesburg, p. 525–553.
Vanhaeren, M., 2006, La parure: de sa production à la projection de l’image de soi, Gallia
préhistoire, 48, p. 35–49.
Vanhaeren M., 2010, Les fonctions de la parure au Paléolithique supérieur: de l'individu à
l'unité culturelle, Éditions universitaires européennes, 355 p., 199 fig.
Vanhaeren M., D’Errico, F., 2006, Aurignacian Ethno Linguistic Geography of Europe
Revealed by Personal Ornaments, Journal of Archaeological Science, 33, p. 1105–1128.
Van Gennep A., 1920, L’état actuel du problème totémique, Editions Ernest Leroux, 363 p.
Vaughan P., 1983, La function des outils préhistorique, La Recherche 14/148, p. 1226-1229.
Verge M.-P., Dauvois M., Boutillon X., Fabre B., 1989, Son et musique au Paléolithique,
Science, Nr. 253, p. 7-10.
Vértes L., 1964, Tata: eine mittelpaläolithische Travertin Siedlung in Ungarn, Archaeologia
Hungarica, XLIII, Akademia Kiado, Budapest, 284 p.
421
Vialou D., 1986, L’art des grottes en Ariége magdalénienne, XXII-e Supplément à ”Gallia
Préhistoire”, Editions du CNRS, Paris, 425 p., XXVI pl., 245 fig., L tab.
Vialou D., 1991, La Préhistoire, L'Univers des formes, Collection crée par André Malraux,
Gallimard, 431 p., 436 fig.
Vintilă M., 2011, Obiectele de artă mobiliară din zona Porţilor de Fier. Studiu tehno-tipologic,
Teză pentru obținerea titlului de doctor la Universitatea Valahia din Târgoviște, 2011.
Volkov, F. K., 1913, Nouvelles découvertes dans la station paléolithique de Mézine (Ukraine),
Actes du Congrès International d'anthropologie et d'archéologie, Genève, 1912, XIV-e Session,
Genève, Impr. Albert Kündig, T. 1, p. 415.
Wadley L., 2005, Putting ochre to the test: Replication studies of adhesives that mayhave been
used for hafting tools in the Middle Stone Age, J. Hum. Evol., 49, p. 587-601.
Wadley L., Hodgskiss T., Grant M., 2009, Implications for complex cognition from the hafting
of tools with compound adhesives in the Middle Stone Age, South Africa, PNAS 106(24),
p. 9590–9594.
Wadley L., Williamson B. S., Lombard M., 2004, Ochre in hafting in Middle Stone Age
southern Africa: A practical role, Antiquity, 78, p. 661–675.
Weinberger A., 2014, Le Dessein de Sapiens au Paléolithique supérieur européen: de la survie
à la transcendance, ERAUL, 139, Liege, 120 p. 32 fig.
Welte, A.-C., 2004, Art du Paléolithique supérieur et du Mésolithique, in Lejeune, M., Welte,
A.-C., (dir.), L’art du Paléolithique supérieur, Actes des colloques 8.2 et 8.3, XIV-e Congrès de
l’UISPP, Liège, 2-8 septembre 2001, ERAUL, 107, p. 239-248.
Welte A.-C., Ladier E., 1995, Les figures féminines des sites magdaléniens de la vallée de
l’Aveyron, in H. Delporte (Edité par), La Dame de Brassempouy, Actes du Colloque de
Brassempouy, juillet, 1994, p. 273-284,
Welte A.-C., Lambert, G.-N., 2014. L' «Objet artistique» est-il méthodologiquement un
artéfact comme les autres?, in Otte, M., le Brun-Ricalens, F., (coord.), Modes de contacts et de
déplacements au Paléolithique Eurasiatique, Actes du Colloque international de la commission 8
(Paléolithique supérieur) de l’UISPP, Université de Liège, 28-31 mai 2012, ERAUL
140-Archéologiques, p. 625-640.
White, R., 1997, Substantial Acts: From Materials to Meaning in Upper Paleolithic
Representation, in M. W. Conkey, O. Soffer, D. Stratmann, N. G. Jablonski (Editors), Beyond
Art: Pleistocene Image and Symbol, Wattis Symposium Series in Anthropology – Memoirs of the
California Academy of Sciences, Number 23, San Francisco, California, p. 93-121.
White, R., 2002. Une nouvelle statuette phallo-féminine paléolithique: «La Vénus des Milandes»
(commune de Castelnaud-la-Chapelle, Dordogne), Paleo 14, 177-198.
White, R., 2003, L'art préhistorique dans le monde, Éditions de la La Martinière, 239 p.
White, R., 2006, Un Big-Bang socioculturel, in La naissance de l’art, La Recherche,
Tallandier, p. 23-36.
Wreschner E. E., 1980, Red Ochre and Human Evolution. A case for Discussion, Current
Anthropology, vol. 21, nr. 5, p. 631-644.
422
Wunn I., 2001, Cave bear worship in the Palaeolithic, Cadernos Lab. Xeoloxico de Laxe,
Coruna, vol. 26, p. 457-463.
Yanevich A., Péan S., Crépin L., Lázničková-Galetová M., Prat S., Prysyajnuk V., 2009,
Upper Palaeolithic settlements in Buran-Kaya 3 (Crimea, Ukraine): new interdisciplinary researches
of the layers 5-2, 6-1 and 6-2, in Chabai V.P., (editor), The top issues of the Eastern European
prehistoric archaeology, Donetsk, Donbas Archaeological Almanac 20, p. 187–202.
Zampetti D., Alhaique F., 2004, Aux origins de la représentation: les statuettes paléolithiques
de l’Italie Centrale et Méridionale, in A.-C. Welté et E. Ladier (dir.), Art mobilier paléolithique
supérieur en Europe occidentale, Actes du Colloque 8.3, Congrès de l'UISPP, Liège, 2-8
september 2001, Liège, ERAUL, 107, p. 187-198.
Zilhãoa J., Angelucci D. E., Badal-García E., dErrico F., Daniel F., Dayet L., Douka K.,
Higham T. F. G., Martínez-Sánchez M. J., Montes-Bernárdez R., Murcia-Mascarós S.,
Pérez-Sirvent C., Roldán-García C., Vanhaeren M., Villaverde V., Wood R, Zapata J., 2010,
Symbolic use of marine shells and mineral pigments by Iberian Neandertals, Proc. Natl. Acad. Sci.,
107, 3, p. 1023-1028.
Zilhao J.,d’Errico F., 1999, Thechronology and taphonomy of the earliest Aurignacian and its
implications for the understanding of Neandertal extinction, Journal of World Prehistory, 13 (1),
p. 1–68.
Züchner C., 2007, La grotte Chauvet. Un sanctuaire aurignacien? Les conséquences pour l’Art
paléolithique, in Floss H., Rouquerol N. (Eds.), Les Chemins de l’Art Aurignacien en Europe,
Colloque international Aurignac 2005, Éditions, Musée-forum Aurignac, Cahier 4,
p. 409–420.
423

M.crciumarue.-C.nitu, Symbolic Behaviour and Art...

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

M.crciumarue.-C.nitu, Symbolic Behaviour and Art...

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

THE “PRINCELY COURT” NATIONAL MUSEUM COMPLEX TÂRGOVIȘTE

The Museum of Human Evolution and Technology in the Palaeolithic

COMPLEXUL NAȚIONAL MUZEAL ”CURTEA DOMNEASCĂ” TÂRGOVIȘTE

MARIN CÂRCIUMARU, ELENA-CRISTINA NIȚU

SYMBOLIC BEHAVIOUR AND ART

Editura Cetatea de Scaun

SYMBOLIC BEHAVIOUR AND ART

Editura Cetatea de Scaun

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

2  

SYMBOLIC BEHAVIOUR AND ART

The discovery of personal ornaments opens wide perspectives of social interpretation,

Main Views on Palaeolithic Art Interpretation

A Brief Chronological Framework

According to A. Thévenin (1973), a period called the Epipalaeolithic intervenes between

I – THE MIDDLE PALAEOLITHIC

I.1 – Symbolic Behaviour of the Neanderthal Man

Geological Number of Total weight of

XIII 470- Yellow

XIII 500- Very pale brown

515 10YR 8/4 _ _ _

I.1.b - Containers for ochre preparation from the Cioarei-Boroșteni Cave

I.1.c - Geode painted with ochre from the Cioarei-Boroșteni Cave

2002; M. Cârciumaru, M. Tutuianu-Cârciumaru, 2009; F. d’Errico, M. Soressi, 2002; D’Errico

I.1.d - The cult of the cave bear

II – THE UPPER PALAEOLITHIC

As already mentioned, it is commonly acknowledged that the Upper Palaeolithic began

II.1 - Symbolic Evidence of Homo sapiens at Poiana Cireșului-Piatra Neamț

In a previous chapter, we have discussed the Neanderthal man’s habit of introducing

Depth Culture Material Laboratory Age B.P. Age (cal.)

380 Gravettian III Charcoal Beta 507.494 25.560±110 30.150-29.337

Tab. 3 - Absolute dating from Poiana Cireșului-Piatra Neamț site.

II.2 - Mobiliary Art in the Upper Palaeolithic

II.2.a - Art objects

II.2.a.1 - Anthropomorphic representations - Poiana Cireșului - Piatra Neamț

II.2.a.1.a – Silicified wood anthropomorphic representation from the Gravettian I layer

II.2.a.1.a.1 – Raw material

II.2.a.1.a.2 – The technique of making the statuette

II.2.a.1.a.3 – Stylistic considerations

II.2.a.1.b – Item made of serpentinite

II.2.a.2 - Variously engraved bones found at Poiana Cireșului-Piatra Neamț

II.2.a.2.a - Engraved diaphysis

II.2.a.2.b - Engraved horse lateral metapodium

II.2.a.2.c - Rib engraved on the side

II.2.a.2.d - Bone engraved on the side

II.2.a.2.e - Medially engraved bone

II.2.a.2.f - Variously engraved small bone items

II.2.a.2.g - Bone engraved on the upper face

II.2.a.2.h - Reindeer metapodium with incisions

II.2.a.3 - Engraved pebble - Poiana Cireșului-Piatra Neamț

II.2.a.4 - Engraved graphite item - Stracova (Șendriceni commune, Botoșani County)

II.2.a.5 - Sound-producing tools - Poiana Cireșului-Piatra Neamț

II.2.b. - Personal ornaments

II.2.b.1. - Perforated snail shells - Poiana Cireșului - Piatra Neamț

represented by a single suspended pendant or included in an ensemble of several distinct

Conventional number of each snail, context, Height Width

34 Poiana Cireșului, 2017,S-XIV, square,B-3,295-303 7.5 5.8

Number and coordinates Large diameter Small diameter Large Small

7: Square A-2, Depth 310 cm 6.41 5.23 2.82 1.74

II.2.b.2 - Perforated animal teeth

II.2.b.2.a - The Cioarei-Boroșteni Cave

II.2.b.2.b - The Gura Cheii Râșnov Cave

II.2.b.2.c - Poiana Cireșului - Piatra Neamț

2

"! %!! <:3;?>DCA4

"! %!! <:3;?>DCA4

%'4 %+((! ;C3=<:DB:3 3

"! "-!! <:3;?>DCA4

"! "-!! <:3;?>DCA4

*! %!! #%+((! ;<3:?:D;<:5

*! "%!&"% #%+((! ;<3:?:D;<:5

*! +%!&"% #%+((! ;<3:?:D;<:5

*! "+!&"% #%+((! ;<3:?:D;<:5

*! %+"% #%+((! ;<3:?:D;<:5

*! "!&"% #%+((! ;<3:?:D;<:5

'(% %!! #%+((! ;<3<<:D?B4

'(% "-!! #%+((! ;<3<<:D?B4

'(% <?3C::D;<:4

'(% <?3C::D;<:4

'(% <?3C::D;<:4

'(% .& <?3C::D;<:4

"%4 &!&("! %+((! <=3?A:D<=:3 3

! "%(- %+((! <@3A::D;3:>:3 3

*! %!(% #%+((! ;<3:?:D;<:5

%!* %!(% #%+((! ;B3=?:D<::3 3

"! %"%(&& <A3=<;D<=>4

"! %"%(&& <A3=<;D<=>4

"! %"%(&& <:3;?>DCA5

"! &#3 %+((! <:3;?>DCA5