Forme de devianţă la copii şi adolescenţi (4 ore)

1. Lenea, minciuna, copiatul, indiscipline

2. Fuga de acasă, vagabondajul
3. Absenteismul şcolar şi abandonul şcolar
4. Comportamentul agresiv şi vandalismul
5. Furtul, jaful, crima
6. Comportamente sexuale deviante
7. Sinuciderile, tentativele suicidare şi toxicomania
8. Devianţele religioase

O serie de concepte din sfera tulburărilor de comportament la copii şi adolescenţi se

suprapun parţial sau chiar total. Vorbim astfel despre: inadaptare şcolară, rezistenţă şcolară,
probleme de comportament, devianţă şcolară, delincvenţă juvenilă. Conceptul de „inadaptare”
(dezadaptare) aparţine mai degrabă perspectivei psihologice, conform căreia „copilul inadaptat
este cel al cărui comportament, indiferent de cauză, îl împiedică să beneficieze de experienţe
educaţionale şi sociale obişnuite, atît în şcoală cît şi acasă” (C. Neamţu, 2003, p. 33). Dar, practic
orice conduită de devianţă şcolară presupune practic o formă de inadaptare. Se poate afirma că
devianţa şcolară are o sferă mai largă decît cea a conceptului de inadaptare şcolară.
Conceptul de rezistenţă şcolară este mai degrabă utilizat din perspectiva socioculturală. Se
referă la „refuzul respectării normelor şi valorilor specifice culturii şcolare, elevii contestînd
normele deoarece sesizează că valorile şi acţiunile şcolii sunt incompatibile cu lumea în care
trăiesc ei” (C. Neamţu, 2003, p. 34). Cerinţele şcolare sunt văzute în general ca forme de
constrîngere. La aceste constrîngeri, elevii reacţionează - „rezistă” - în diferite moduri pe care ei
le cunosc bine, adică: deranjarea/perturbarea activităţilor, încălcarea normelor şcolare,
absenteism, abandon şcolar etc.
Perioada anilor 1980, aduce în prim-plan o nouă viziune asupra conduitelor deviante ale
copilului. Este vorba despre sintagma: probleme de comportament. Această sintagmă vine să
înlocuiască o sintagmă mai veche: tulburare de comportament, care aparţinea curentelor
medicale, psihologice şi psihiatrice. Noua abordare vrea să indice o reducere a încărcăturii
psihopatologice a acestor conduite deviante şcolare susţinînd convingerea că locul în care
conduita acestor copii se poate ameliora cel mai uşor este şcoala obişnuită (C. Neamţu, 2003).
Între problemele de comportament şi devianţă se poate stabili un raport de subordonare, astfel
comportamentele poblematice pot fi încadrate ca actre deviante.
Un alt concept se impune a fi prezentat, în completarea celor expuse mai-sus. Acesta este:
delincvenţa juvenilă. Aceasta este un concept mai degrabă juridic, care „desemnează totalitatea
conduitelor care încalcă norma juridică şi care aparţin minorilor. Poate fi definită ca un
comportament de încălcare a legilor din partea celor care, din cauza tinereţii lor, nu sunt încă
văzuţi ca fiind pe deplin responsabili pentru acţiunile lor” (R. Dorot, F. Parot, 1999, p. 73).
Majoritatea conduitelor de delincvenţă juvenilă pot fi încadrate în patru mari categorii: furt,
violenţă pentru a obţine un avantaj material, încălcarea legilor de statut (abandon şcolar,
absenteism) şi comportamentul de grup sau de bandă receptat de ceilalţi ca ameninţător din
cauza zgomotului şi activităţilor fizice implicate.
LENEA, MINCIUNA, COPIATUL, INDISCIPLINA
4.3.1. Lenea
Cadrele didactice folosesc adesea sintagmele: elevi sîrguincioşi şi elevi leneşi. Practic
extremele din colectivul clasei unei clase sunt vizaţi: elevi fruntaşi, respective elevii codaşi.
1
Există lenea uşoară, tranzitorie şi o altă formă, cea pe care A. Binet o numea: lenea gravă, de
caracter (A. Clinciu, 2004). Totuşi aceasta ar fi prezentă la un număr mic diontre copiii şcolari.
„A munci nu este întotdeauna vesel mai ales pentru copil; există probleme, exerciţii de gramatică
care nu au nimic recreativ, pentru a-ţi fixa atenţia asupra lor este necesar să faci un efort” (A.
Binet, 1975, p. 219).
Lenea poate fi rezultatul unor factori cît se poate de diverşi. Deci, lenea poate fi expresia
unui deficit/defect iniţial (care împiedică capacităţile adaptative ale organismului); poate apărea
ca urmare a unui temperament hipoenergetic, sau, poate fi expresia unui deficit al caracterului în
formare (va fi într-adevăr o problemă pentru copilul respectiv dar şi pentru cadrele didactice ale
acestuia) (A. Clinciu, 2004).
Minciuna
Se consideră că o persoană minte atunci cînd ea are conştiinţa adevărului şi face acest lucru
cu intenţia de a-şi atinge un scop sau de a obţine un avantaj. Minciuna poate fi privită şi ca o
problemă de limbaj (A. Clinciu, 2004), prin care se copilul pune o distanţă între ceea ce spune el
şi realitate, între faptele sale şi adevărul din realitate.
La copiii (ante)preşcolari, graniţa dintre produsele fanteziei şi realitate este una foarte
mică, copilul mai degrabă, fabulînd. „În mod normal, majoritatea copiilor spun adevărul, dacă se
simt suficient de puternici” (D.P. Ausubel, F.G. Robinson, 1981, p. 502). Deci, minciuna poate fi
privită ca expresia unui sentiment de slăbiciune, o compensaţie a sentimentului de inferioritate
pe care îl trăieşte copilul. Nevoia de a apărea „mai mare decît în realitate” provoacă minciuna în
acelaşi mod ca şi teama, frica de consecinţele actelor proprii (A. Clinciu, 2004).
Exemplu:
Un copil care ştie că a greşit dar care este pedepsit de părinţi pentru ceea
ce a făcut, va prefera să ascundă adevărul sau chiar să mintă.
A. Clinciu (2004) vorbea metaforic despre minciună: „dacă în cutia Pandorei speranţa era
ultima dintre rele, din perspectiva devierilor de conduită, minciuna trebuie plasată chiar la
începutul seriei, din cauza tendinţei ei de a se asocia cu furtul ori cu alte tulburări de
comportament”. Minciuna este un mecanism de autoapărare al copilului (copilul minte pentru a
acoperi o situaţie sau un fapt jenant, minte pentru a-şi corecta imaginea de sine prin denigrarea
sau devalorizarea altora), ea trebuie tratată cu toată atenţia pentru a păstra un echilibru între Eul
vulnerabil al copilului în formarea şi ascunderea/denaturarea adevărului. Minciuna nu începe şi
nu se termină la porţile şcoalii, de aceea implicarea familiei în prevenirea şi tratarea minciunii
este foarte importantă. Atunci cînd tendinţa spre minciună devine evidentă, intervenţia se impune
a fi imediată şi dacă se poate va implica pe lîngă copilul în cauză, familia acestuia, cadrele
didactice şi dacă este cazul, consilierul şcolar.
Copiatul
Copiatul este o „formă de înşelăciune, prin care se încalcă prima şi, poate, cea mai
importantă normă din Regulamentul şcolar, care prevede că datoria elevilor de a-şi forma
competenţele prevăzute în programele disciplinelor de învăţămînt” (C. Neamţu, 2003, p.180).
Este, de fapt, o „formă specifică de nesinceritate faţă de autoritatea de la clasă - profesorul” (C.
Neamţu, 2003, p.180), şi poate fi privit ca o conduită agresivă, deoarece afectează atît profesorul
cît şi elevii clasei.
Factorii care îl fac pe copil/adolescent să copieze pot fi grupaţi în factori principali şi
factori specifici. Factorii principali (C. Neamţu, 2004) care pot duce la situaţia de a copia sunt:
• deficienţe de supraveghere din partea profesorilor,
• atitudinile permisive ale profesorilor,
2
 • stilul profesorilor de a nota în funcţie de fidelitatea reproducerii
cunoştinţelor.
Astfel, profesorul care preferă să utilizeze sistematic subiecte de verificare
scrisă ale căror cerinţe vizează memorarea-reproducerea cunoştinţelor se va
confrunta mai des cu situaţii de copiat comparativ cu profesorul care propune
subiecte care solicită elevii să interpreteze/sintetizeze/creeze pornind de la
cunoştinţele transmise,
• obţinerea notei de trecere (nota cinci). Elevii slabi acumulînd lacune
diverse
nu mai pot învăţa. În consecinţă, ei pot prezenta o probabilitate mai mare
de a face uz la această soluţie. Aceşti elevi sunt interesaţi doar de obţinerea unei
note de trecere, pentru a evita conflictul cu şcoala sau/şi cu familia.
Vă propun un exerciţiu de proiecţie imaginativă. Sunteţi profesor la clasa H J ) 0 - a IlI-a.
Pregătiţi sarcinile pentru verificarea scrisă care urmează a fi susţinută a doua zi, la o activitate
la disciplina: Ştiinţe ale naturii. Alegeţi-vă o lecţie şi elaboraţi sarcinile de lucru pentru elevi.
Sarcinile de lucru trebuie să le elaboraţi astfel încît să nu fie tentat să copieze şi elevul X, care
la lucrarea de la religie, de săptămîna trecută a copiat. De asemenea, acest elev a mai avut în
trecut, tentative de copiere. Vreţi să-l determinaţi pe acest elev să înţeleagă că poate răspunde
sarcinilor de lucru şi fără tendinţa de fraudă.
Posibile conţinuturi de abordat: Corpuri cu viaţă, corpuri fără viaţă,
Materiale naturale şi materiale prelucrate, Părţile plantei (rădăcină, tulpină,
frunze, flori, fructe, seminţe, Anotimpurile, Circuitul apei în natură).
Elevii care copiază nu sunt doar elevii cu rezultate şcolare slabe. Şi elevii cu rezultate
şcolare bune/foarte bune pot copia în anumite condiţii. Situaţiile care-i pot determina pe aceştia
să copieze se prezintă după cum urmează (factori specifici) (C. Neamţu, 2004):
• părinţii îl obligă pe copil să obţină note mari şi foarte mari la toate disciplinele;
• nesiguranţa elevilor în legătură cu înţelegerea corectă a ceea ce s-a predat şi se
evaluează;
• convingerea elevilor că reproducerea fidelă a ceea ce s-a predat va fi notată cu
nota maximă;
• dorinţa elevilor de a ajunge/rămîne între primii elevi la învăţătură.
C. Neamţu (2003) enumeră trei forme tipice de copiat: copiatul individual (elevii care
copiază o fac pe cont propriu, fie premeditînd sa nu, această acţiune de a copia); copiatul solidar
(cooperează doi sau mai mulţi elevi în acţiunea de a copia) şi copiatul colectiv (cînd întreg
colectivul unei clase copiază).
Această devianţă şcolară este printre puţinele care au ca posibilă modalitate de rezolvare:
atitudinea profesorului faţă de procesul evaluării şcolare. Posibile sugestii, în acest sens ar fi:
sarcini de lucru care să nu vizeze doar caracterul reproductiv, îmbinarea sarcinilor de lucru în
care se vizează reproducerea cu sarcini de lucru în care elevii să compară, analizează, utilizează
sau să creează.
Indisciplina
În şcoală, un act de indisciplină se consideră că are loc „atunci cînd conduita unui elev îi
împiedică pe ceilalţi să participe la procesul de învăţare sau perturbă activitatea educativă a
profesorului” (C. Neamţu, 2003, p. 33). Indisciplina este un fenomen complex, care deschide
diverse piste de interpretare. Astfel, posibilele motive pentru care elevii sunt indisciplinaţi, se
descriu a fi următoarele(C. Neamţu, 2003):
• atragerea atenţiei adultului,
3
 • dorinţa de a fi în centrul atenţiei,
• plictiseala,
• impresia că sunt trataţi nedrept,
• neîncredere în adult sau/şi în ceilalţi colegi,
• se simt umiliţi de eşecurile lor şcolare,
• tratarea necorespunzătoare potrivită cu nivelul posibilităţilor lor şi cu vîrsta pe care o au,
• dobîndirea puterii şi controlului asupra celorlalţi (colegi, chiar şi profesori),
• dorinţa de a dovedi „ceva” colegilor,
• frustrarea, respingerea, teama,
• tulburări neurologice.
Aplicații practice:
Descrieţi conduita de indisciplină a unui elev/unei eleve (dacă nu sunteţi
cadru didactic: amintiţi-vă un coleg(ă) cu o astfel de conduită din viaţa dvs. de
elev). Identificaţi posibilele cauze ale acelei conduite.

FUGA DE ACASĂ, VAGABONDAJUL

Fuga de acasă/de la şcoală
Fuga de acasă/de la şcoală este o conduită delincventă gravă, atît prin ea-însăşi, cît şi prin
consecinţele determinate. Se constituie ca o tulburare comportamentală gravă cu o evoluţie
spectaculoasă care este însoţită adesea de alte forme de devianţă cum ar fi: prostituţia,
perversiunile sexuale etc. „Disproporţia tot mai mare dintre posibilităţile elevului şi solicitările
mereu în creştere ale şcolii generează o rezistenţă şcolară, pasivă iniţial (dezinteres, apatie,
demotivare), urmată de o fază activă (aversiune şi fobie şcolară, absenteism, chiul, iar cînd
situaţia scapă de sub control, fuga de acasă/şcoală şi vagabondajul)” (A. Clinciu, 2004). Fuga
poate fi „expresia fricii de pedeapsa părinţilor sau de consecinţele unor acte de indisciplină
şcolară mai gravă, care conduc la scăderea notei la purtare sau exmatricularea şcolară” (A.
Clinciu, 2004).
C. Neanţu (2003) descria trei categorii de tineri care fug de acasă/de la şcoală. Prima
categorie aparţine tinerilor care caută aventura şi necunoscutul, vor să experimenteze noul - ei se
întorc destul de repede în familie/la şcoală. A doua categorie (aproximativ 75% dintre fugari
aparţin acestei categorii) cuprinde tinerii care dau semne clare de alienare şi conflict dublate de
sărăcie acasă sau de hipercontrolul părinţilor. Ultima categorie vizează tinerii respinşi de familie
şi/sau de şcoală, ei adaptîndu-se cel mai uşor condiţiilor impuse de stradă.
Uneori sentimentele de inferioritate fizică (defecte, infirmităţi) sau inferioritate mintală
(deficit de intelect sau lacune din ce în ce mai mari în sistemul cunoştinţelor achiziţionate) sunt
cauze pentru care elevul „demisionează” de la obligaţiile impuse de statutul său, de elev. Fuga de
acasă poate fi disimulată: elevul pleacă la şcoală condus de unul dintre părinţi pînă în poarta
şcolii şi se întoarce acasă cu aceeaşi regularitate ca şi anterior, rezerva de timp cîştigată prin
nefrecventarea orelor constituind ocazia de a frecventa locuri interzise: sălil de biliard, săli cu
jocuri mecanice etc. Această „libertate clandestină are un puternic efect narcotizant, pentru că dă
ocazia elevului să experimenteze relaţii noi cu persoane percepute a fi atractive, de multe ori din
aceeaşi categorie, dar mai experimentate, şi care de cele mail multe ori prestează activităţi noi
(comerciale, sexuale sau hedonice, în sens mai larg)” (A. Clinciu, 2004). Se poate întîmpla ca
şcoala să nu fie cea evitată, ci familia care este conflictuală, tensionată, tot mai greu de suportat
(certuri, părinţi alcoolici, psihopaţi, delincvenţi, cu boală psihică cronică etc.).
4
 S-a observat că la prima fugă, cei care fug de acasă trăiesc un adevărat şoc. Frecvent,
speranţele de aventură şi de fericire ale celor care fug de acasă sunt contrazise de realitate (A.
Clinciu, 2004). Cei care fug de acasă şi de la şcoală nu pot încă practica o profesie, deci nu-şi pot
cîştiga existenţa, nu au bani care să le fie suficienţi, nu au un unde să stea, nu au un plan
organizat de acţiune, şi de aceea pot risca să fie exploataţi/abuzaţi fizic, sexual şi, pentru a putea
supravieţui, practică activităţi delincvente. Arta de a supravieţui a fugarilor, spunea A. Clinciu
are „cîteva mici secrete: a putea dormi în locuri improprii, a fura alimente pentru a se putea
hrăni, şi ceea ce este trist, de cele mai multe ori a se prostitua şi a consuma droguri”.
Exemplu:
Cu cît perioada de viaţă petrecută pe stradă este mai lungă, cu atît creşte
probabilitatea de a deveni o victimă a exploatării sau de a se implica într-o
„carieră” delincventă. Conform estimărilor unui administrator de Adăpost pentru
fugari, din oraşul New York, după 48 de ore de la fuga de acasă, unul din zece
fugari se implică în prostituţie; după şase luni de viaţă pe stradă, devine aproape
imposibilă recuperarea tinerilor fugari prin cointeresarea în continuarea educaţiei,
în căutarea unei profesii legale, în restabilirea relaţiei cu familia sau în
abandonarea consumului de droguri.
Vagabondajul
Vagabondajul este o „atitudine deliberată de abandon în faţă de muncii şcolare respectiv,
de părăsire faţă de mediul familial” (A. Clinciu, 2004).

ABSENTEISMUL ŞCOLAR SI ABANDONUL ŞCOLAR

Absenteismul
? şcolar
Absenteismul şcolar este definit ca o „problemă socială, fiind explicată mai mult prin
caracteristicile socioculturale ale mediului de provenienţă şi care apare ai ales în mediul urban şi
în familiile sărace” (C. Neamţu, 2003, p. 193-194). Absenteismul şcolar desemnează „un tip de
conduită evazionistă stabilă, permanentizată, care prefigurează sau reflectă deja atitudinea
structurată a lipsei de interes, motivaţie, încredere în educaţia şcolară” (C. Neamţu, 2003).
Cînd elevii lipsesc repetat şi des de la şcoală, problemele au fost deja instalate
Absenteismul constituie „o formă de agresiune pasivă împotriva şcolii, indicînd că elevii fug de
la şcoală chiar cu riscul de a fi pedepsiţi” (A. Clinciu, 2004). Complicarea cu reacţiile negative
ale şcolii şi ale părinţilor crează un cerc vicios, în care abandonul pare să fie soluţia
adolescentului prin care-şi poate rezolva problemele.
Abandonul şcolar
Absenteismul este principalul factor asociat cu abandonul şcolar. Autorii care au studiat
„conduitele elevilor care se corelează cu decizia lor de a abandona şcoala au fost de acord că cea
mai mare probabilitate de a abandona şcoala se înregistrează la cei care lipsesc excesiv de la
şcoală şi au probleme de disciplină” (A. Clinciu, 2004). Abandonul şcolar reprezintă „conduita
de evaziune definitivă care constă în încetarea frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ,
indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale
complete sau înaintea încheierii ciclului de studii început” (C. Neamţu, 2003, p. 199).
Cauzele abandonului şcolar pot combina factorii economici, socioculturali sau
religioşi, psihologici şi pedagogici. Efectele grave ale abandonului şcolar arată importanţa şi
gravitatea acestui tip de conduită. Mulţi dintre cei care abandonează şcoala nu au calificarea
profesională care să le permită integrarea socio-economică, nu au formaţia morală şi civică
necesară pentru a fi părinte şi nici a fi cetăţean al unei comunităţi. Lipsiţi de o calificare, cei
care abandonează şcoala sunt posibilii viitori şomeri şi reprezintă, pe termen mediu şi lung, o
5
sursă de dificultăţi sociale şi de pierderi, care depăşesc investiţia cerută de formarea iniţială.
Patru mari cauze stau la baza absenteismului şcolar: cauze de ordin economic, cauze
de ordin sociocultural sau religios (aparteneţa etnică, religioasă, rasială, de sex, de clasă
socială), cauze de ordin psihologic (reacţia faţă de insuccesul şcolar, faţă de conflictele cu
auorităţile şcolare), cauze de ordin pedagogic (calitatea vieţii şcolare, pertinenţa
conţinuturilor, relevanţa metodelor etc.).
Elevii care abandonează şcoala sunt cei care s-au făcut remarcaţi pentru absenteism şi
alte probleme de comportament, pentru care au fost sancţionaţi îde mai multe ori în şcoală.
Exemplu:
Un document al Departamentului american pentru Educaţia elementară şi
secundară îl descrie astfel pe elevul care prezintă un risc înalt de abandon şcolar:
incapabil să se adapteze şi să funcţioneze adecvat în contextul clasei tradiţionale;
rezultate şcolare sub medie; nu-şi stabileşte obiective profesionale; absenteism;
ostilitate faţă de adulţi şi reprezentanţii autorităţii şcolare, provine dintr-o familie
ce experimentează un stres existenţial, probleme economice serioase, nu este
implicat în nici o activitate organizată de şcoală, sau nonformală.
Comportamentul agresiv
Părinţii au un rol foarte important în identificarea sexuală a copilului (Sunt băiat / Sunt fată
şi mă simt ca atare!). De cînd sunt foarte mici, „băieţii sunt încurajaţi să participe la activităţi
care presupun folosirea muşchilor, fiind îndrumaţi în direcţii care cultivă independenţa şi
tenacitatea de a nu ceda în faţa obstacolelor” (A. Clinciu, 2004). „Cu ajutorul jucăriilor, cele
două sexe sunt influenţate să se îndrepte spre anumite profesii (băieţii - oameni de ştiinţă,
muncitori, agricultori, iar fetele - asistente medicale, profesoare, croitorese, etc.)” este opinia lui
C. Ciupercă (2003).
Agression se referă la „comiterea unui atac fără o provocare, atac care se consumă în plan
fizic sau verbal” (C. Neamţu, 2005, p. 220) iar agressivity vizează „componenta normală a
personalităţii, agresivitatea latentă, potenţialul de a comite atacuri (C. Neamţu, 2005, p. 220).
Agresiunea îşi poate avea origine în tendinţa pulsională individuală (de exemplu: elevul
respectiv este înclinat spre rău şi distrugere, manifestînd chiar satisfacţie în a le produce).
Frustrările pe care şcoala le poate produce (orar prelungit, teme multe şi obositoare etc.) se pot
acumula în resentimente şi ură şi pot exploda în manifestări de tip agresiv (violenţa este mai
degrabă reactivă şi episodică). „Insubordonarea, spiritual rebel, opoziţionismul mascat sau
manifest, sunt mai des întîlnite printre băieţi decît printre fete, şi caracterizează mai ales ciclul
liceal, dar pot să apară încă din preadolescenţă. Cum însă între momentul izbucnirii şi faza de
incubaţie este o distanţă considerabilă, este bine de ştiut că acest comportament apare” (A.
Clinciu, 2004):
• „mai des în familiile cu orizont valoric net diferit, în opoziţie cu cel al şcolii;
• acolo unde educaţia este bazată pe pedeapsă şi autoritarism / exigenţe exagerate;
• acolo unde evaluarea creează situaţii frustrante intense sau de durată;
• prin contagiune socială în şcolile sau liceele care acumulează populaţii
şcolare din zonele urbane periferice sau marginalizate social;
• acolo unde metodele de învăţare sunt preponderent verbale, nelăsînd prea
mult spaţiu vizualizării, acţiunii, învăţării prin descoperire şi metodelor active în
general”.
Violenţa în şcoală este, din punct de vedere statistic, cea mai întîlnită conduită deviantă
şcolară. Sub eticheta „violenţă" putem avea: confruntarea vizuală, poreclirea, tachinarea,

6
ironizarea, imitarea în scop denigrator; refuzul de a acorda ajutor şi chiar: bruscarea, lovirea cu
diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, înjunghierea şi împuşcarea.
Dacă am lua în considerare planurile: verbal-fizic, direct-indirect şi cel activ-pasiv, spunea
C. Neamţu (2003, p. 221-222) am putea vorbi de mai multe tipuri de agresiuni:
• „agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg;
• agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui obiect al victimei;
• agresiuni active verbale directe: injuriile, ameninţările;
• agresiuni active verbale indirecte: calomnia;
• agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui
comportament al victimei;
• agresiuni pasive fizice indirecte: refuzul în a efectua o sarcină;
• agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi;
• agresiuni pasive verbale indirecte: negativismul”.
Dacă ne-am opri la posibilele surse ale agresivităţii în instituţiile şcolare, după C. Neamţu
(2003) acestea ar fi: construirea şi cultivarea relaţiei relaţiei pedagogice (cu accent pe relaţiile de
putere) dintre profesori şi elevi; decalajul dintre aspiraţiile/valorile elevilor şi oferta şcolară;
subiectivitatea profesorilor; competiţia între elevi etc. Este foarte important pentru cadrele
didactice să recunoască şi să reducă, pe cît posibil, aceste surse de agresivitate pentru a preveni
derularea de acte agresive şi mai ales perpetuarea lor.
Vandalismul
Vandalismul şcolar este reprezentat de „acele actele de violenţă specifice, orientate către
bunuri, obiecte, proprietăţi” (C. Neamţu, 2003, p. 210). Conform studiilor sociologice, mai
predispuşi către vandalism sunt adolescenţii de sex masculin, proveniţi din clasele sociale
defavorizate şi care trăiesc în marile oraşe. Tradus, „vandalismului şcolar trimite, în majoritatea
cazurilor, la o reacţie de protest. Dar, vandalismul în şcoală poate fi interpretat ca o cale de a
depăşi plictiseala, ca un act de răzbunare împotriva unei situaţii percepute ca nedreaptă sau ca un
protest împotriva autorităţilor şi regulilor şcolare. Toţi elevii care comit intenţionat conduite de
vandalism au ca numitor comun un nivel scăzut al autocontrolului, o stima de sine redusă şi o
toleranţă redusă la frustrare” (C. Neamţu, 2003, 216).
S. Cohen (1984), citat de C. Neamţu (2003) prezintă cinci tipuri de vandalism:
• vandalismul achizitiv - distrugerea relizată vizează obţinerea unor
avantaje materiale;
• vandalismul tactic - nu se vizează obţinerea unor avantaje materiale
ci, se vizează alte obiective;
• vandalismul vindicativ - prejidiciul produs are ca scop răzbunarea
care vine să compenseze o frustrare sau să realizeze o dorinţă;
• vandalismul ca joc - se produce în timpul jocului, din curiozitate,
ca distracţie sau în lupta pentru supremaţie;
• vandalismul maliţios - elementele de agresivitate sunt însoţite de furie.

FURTUL, JAFUL ŞI CRIMA

Furtul
„La vîrste mici, furtul se manifestă sub o formă incipientă, prin însuşirea forţată sau brutală
a jucăriei partenerului, pentru ca mai tîrziu sa ia forma însuşirii obiectului dorit pe furiş cu o
nuanţă de laşitate. Studiile din domeniul psihologiei delicvenţei juvenile evidenţiază faptul că la

7
baza majorităţii furturilor se află un sentiment de frustrare cu pronunţate note de anxietate. Furtul
efectuat în bandă îmbracă forme mai grave şi cu pronunţate note de teribilism, mai ales la tineri”
(A. Clinciu, 2004).
„Este un comportament deviant care se structurează foarte repede în deprindere la copil”,
afirmă A. Adler, de unde şi marea lui nocivitate. Remarca sa clarifică parţial mecanismul acestei
devieri: „Structura psihologică a hoţului este de înţeles dacă ţinem seama de faptul că acesta se
simte sărăcit şi că încearcă să-şi acopere deficitul prin îmbogăţire”.
„Dorinţa de posesiune poate explica furtul, spunea A. Clinciu (2004), dar mai sunt şi alte
motive: nevoia de prestigiu, nevoia de a răspunde unei situaţii provocatoare şi riscante sau aceea
de a putea rezista unui impuls puternic, unde nu se urmăreşte profitul, ci reacţia de
uşurare prin eliberarea de neliniştea dorinţei de a-şi însuşi ceva”.
Exemple:
Furtul poate fi învăţat din familie (cazul copiilor din familii de hoţi), dar
poate fi repede deprins şi prin imitaţie, mai ales că el este un comportament cu
întărire rapidă, prin recompense materiale ce nu mai au nici o legătură cu munca,
efortul sau cu sistemul de valori al societăţii.
Profesorul poate şi are posibilitatea să fie foarte atent la tendinţele care favorizează acest
comportament (A. Clinciu, 2004):
• „tendinţa spre fraudă prin minciună, lăudăroşenie, sentimente de
inferioritate, familii cu promiscuitate morală sau copii frustraţi afectiv şi material,
• precursorii furtului sunt copiatul şi suflatul, deseori trecute cu vederea, ca
fiind delicte minore. Copilul care fură trebuie să aibă noţiunea valorii morale a
actului său şi să deosebească lucrurile care îi aparţin de ale altora. pentru aceasta, în
cadrul orelor de consiliere, se pot face jocuri de rol, marionete sau dramatizări
plecînd de la ideile de încredere, credit şi creditare,
• după modelul proceselor literare, se pot face procesele lui Bonnie şi Clyde
sau alte altor spargeri celebre, pentru a demitiza furturile de orice tip. Dezbateri cu
mare relevanţă etică pot avea ca temă: plagiatul, subiect ce se poate continua cu
exemplificări privind legea drepturilor de autor, efectele „piratării” în muzică,
informatică sau ştiinţă,
• jocul de rol poate ajuta la conştientizarea legăturii dintre micile furtişaguri
şi furturile selective, prin efracţie, spargere sau tîlhărie”.
Jaful si crima
?
Jaful este o foarte gravă formă de comportament delincvent şi are loc sub ameninţare sau
se derulează ca un act de violenţă. Jaful se poate produce cu complicitatea unei aşa- numite
„benzi de cartier”, caz în care implicaţiile şi efectele sunt agravate şi agravante.
La adolescent, crima este rar întîlnită. În aceste cazuri rare, omorul din neglijenţă,
accidental este mai întîlnit decît celelalte forme.

COMPORTAMENTELE SEXUALE DEVIANTE

Infracţionalitatea şi conduitele sexuale deviate au în general, la bază (A. Cliciu, 2004):

• „incidente sexuale din copilărie sau pubertate ca, de exemplu, seducţia de
către un
homosexual mai în vîrstă, incestul sau violul;
• tinerii care nu au avut modele sexuale cu care să se identifice şi ca atare au
conduitele sexuale needucate şi un mai mare risc de a deveni inadecvaţi;
8
 • izolarea excesivă de alţi copii şi lipsa de educaţie socială generală şi
educaţie
sexuală ca urmare a lipsei de sociabilitate generală, fapt ce constituie un risc mai
mare pentru conduite aberante (exibiţionism,viol);
• teama de responsabilitate însoţită de imaturitate conduce la dependenţe de
adult şi creează condiţii mai lesnicioase pentru deviaţii sexuale;
• teama excesivă, anxietatea şi opozabilitatea din familie şi şcoala creează o
tensiune ce se descarcă sub forma de hiperacţiuni sexuale (uneori);
• viaţa excesiv austeră şi deprivată de relaţii sociale, de distracţii reale şi de
independenţă din Internate, colonii poate favoriza unele deviaţii sexuale”.
Aurel Clinciu (2004) citîndu-l pe Noel Maillone descrie două tipuri de adolescenţi
delincvenţi. „Primul tip este reprezentat de tinerii care săvîrşesc infracţiuni trăind intens pe plan
subiectiv-intern teama şi oroarea de a se identifica pînă la urmă cu adevaraţii delincvenţi
(domină un fel de nevroză). Ei au impresia că delictele lor sunt consecinţa unor situaţii speciale
în care s-au antrenat înainte ca viaţa lor să fi început. Al doilea tip sunt: tinerii care au o atitudine
antisocială care le monopolizează întreaga conduită fiind vorba de exprimări ale psihozei.

SINUCIDERILE, TENTATIVELE SUICIDARE ŞI TOXICOMANIA

Sinuciderile si tentativele
? suicidare
„Suicidul nu este propriu-zis o formă de devianţă şcolară” spunea C. Neamţu (2003, p.
249), „în sensul că nu există norme şcolare care să-l menţioneze şi să-l interzică explicit”.
Dar, are mare legătură cu alte probleme de comportament ale elevilor (agresivitatea,
autoagresivitatea etc.).
S. Rădulescu (1998, p. 214) defineşte suiccidul ca pe un „act deliberat, voluntar, de
autosuprimare a vieţii”. Factorii care pot determina sinuciderea la copii şi adolescenţi pot fi:
factori familiali (comunicare defectuoasă cu familia, abuz, divorţul părinţilor, decesul inuia
dintre părinţi, conflictele, neglijarea etc.), factori şcolari (rezultate şcolare slabe, inadaptare
şcolară, etichetare, marginalizare etc.), factori sociali (izolare, imaturitate socială, medii
sociale cu risc etc.) şi factori de personalitate (cognitivi, emoţionali, comportamentali etc.).
„Sinuciderile au în anumite perioade şi zone adevărate funcţii contagioase. În general,
tentativele de sinucidere sunt mai numeroase decît sinuciderile propriu-zise. Ele sunt
folosite, de cele mai multe ori de adolescente, mai puţin adolescenţi pentru că au putere de
manipulare a părinţilor, a prietenilor sau chiar a unei părţi reduse din societate. Adolescenţii
se folosesc de tentativa de sinucidere în cazul în care nu îi sunt îndeplinite doleanţele. Alte
posubile cauze pot fi: debuturi de psihoze infantilă, sentimente de persecuţie profunde, de
gelozie, depresie melancolică, izolare excesivă etc.” (A. Clinciu, 2004)
Toxicomania
Toxicomania se referă la intoxicaţia cronică voluntară care se caracterizează prin
„apetenţă anormală şi prelungită” pentru un drog mai mult sau mai puţin toxic care antrenează
consumul repetitiv al acestuia. Cel puţin două elemente sunt favorizante pentru consumul de
substanţe interzise: motivaţia şi nivelul de utilizare al drogului. Toxicomania cel mai des
apare din spirit de aventură în combinaţie cu dorinţa de a încălca regulile.
„Totuşi debutul toxicomaniei la unii copii şi adolescenţi este asociat, de cele mai multe
ori, cu problematica crizei existenţiale specifice pubertăţii şi adolescenţei: opoziţia faţă de
adulţi, căutarea unei noi identităţi, crizele de narcisism, momentele depresive, curiozitatea,

9
gustul pentru risc, presiunile din partea prietenilor. Adolescenţii organizează reuniuni
excentrice unde fumează, consumă alcool şi de multe ori încep consumul de droguri, de tipul,
marijuana şi heroină. Totuşi, mulţi dintre noi consumăm aşa-numitele droguri licite (permise)
de tipul: ceai, cafea, alcool. La adolescenţi, alcoolul este consumat în cantităţi destul de mari
deoarece le sporeşte siguranţa de sine, îi face să se simtă fericiţi, mai spirituali cu toate că
ceilalţi văd altfel lucrurile. Abuzul de alcool este o problema gravă în multe ţări, fiind strîns
legat de accidente rutiere, crime, sinucideri, violenţă şi abuz sexual” (A. Clinciu, 2004).
Exemple:
În SUA este interzis consumul de alcool pînă la vîrsta de 21 de ani. În
Franţa consumul mediu de alcool a scăzut mult în ultimii 20 de ani. În Canada
există magazine specializate care sunt singurele care comercializează băuturi
alcoolice.
Revenind la droguri, se impune o prezentare a acestui concept. Drogurile sunt
substanţe care introduse în organism modifică imaginea asupra propriei persoane şi asupra
realităţii înconjurătoare (D. Lupu, 2004). Folosirea lor abuzivă poate determina dependenţa,
tulburări grave ale activităţii mentale şi a comportamentului. Ele pot fi clasificate în: droguri
licite (alcoolul, tutunul, cafeina) şi droguri ilicite (depresive, stimulante, halucinogene,
inhalante şi narcotice).
Alcoolul este un drog legal care poate determina dependenţa. Concentraţia acestuia în
sînge este corelată cu modificări comportamentale, senzoriale, psihice şi organice. Efectele
consumului de alcool pot fi de natură fizică, psihică şi socială. Fumatul determină la nivelul
organismului puţine efecte pozitive în comparaţie cu cele negative. Cea mai gravă consecinţă
a fumatului este dependenţa fată de nicotină. Fumatul poate lua forma unei toxicomanii iar
reducerea numărului de ţigări fumate/încetarea bruscă a acestuia va determina instalarea
sindromului de abstinenţă. Drogurile ilicite pot crea dependenţă fizică şi / sau psihică.
Toxicomanului i se declanşează simptomele sevrajului odată cu oprirea utilizării drogului.
Toate drogurile pot fi periculoase, efectele lor fiind diferite în funcţie de: reactivitatea
organismului, cantitatea de drog, frecvenţa consumului, anturajul şi expectanţele
consumatorului. Datele statistice arată că două treimi dintre cei care se droghează în
adolescenţă vor continua consumul de droguri şi la maturitate.

DEVIANTELE RELIGIOASE
Manifestarea religiei se poate realiza în planul conştiinţei precum şi în planul
comportamental al individului. Sistemul vieţii religioase presupune un nivel teoretico-
dogmatic şi un nivel comportamental, manifestîndu-se activ şi nemijlocit în acţiunile
individului. Primul nivel: teoretico-dogmatic - se referă la existenţa în planul conştiinţei a
explicaţiilor şi înţelegerii realităţii pe baza sistemului adoptat. Al doilea nivel - nivelul
comportamental - este prezent prin atitudinea activă a indivizilor faţă de sistemul religios,
concretizat în forme variate ale practicilor religioase, ca: ceremonii specifice, acte magice,
ritualuri religioase etc. (C. Neamţu, 2003). În acest caz comportamentul este orientat de reguli
şi norme caracteristice fenomenului religios şi fiecărei religii luate în parte, de prejudecăţi şi
stări de spirit religioase. Comportamentul indivizilor se va desfăşura în conformitate cu
cerinţele şi interdicţiile religioase.
De cele mai multe ori, cele două niveluri apar ca interconectate, ele condiţionîndu-se
reciproc. Sunt însă şi situaţii, evident destul de puţine la număr, cînd planul teoretico-
dogmatic nu este dublat şi de planul comportamental-acţional sau invers. În prima situaţie,

10
conştiinţa individului, deşi rămîne sediul unor idei se prelungeşte şi prin acţiuni concrete.
Acest caz reprezintă un indice de bază al religiozităţii, al stării de dependenţă spirituală a
omului faţă de divinitate. „Deseori această situaţie nu poate fi uşor evidenţiată, situîndu-se la
un nivel implicit ea nu este direct perceptibilă. Întreţinută de prejudecăţi, aria de spirit, tradiţii
religioase, care, deşi nu sunt manifestate în plan comportamental, împiedică formarea unor
convingeri ştiinţifice, materialiste. De aceea, accentul educaţiei trebuie deplasat spre latura
afectiv-emoţională - componenta de bază în structura convingerilor, precum şi pe posibilitatea
de control a mecanismului complex de formare a acestora” C. Neamţu, 2003).

Exemplu:
În familiile musulmane se înrădăcinează un puternic spirit de sacrificiu în
numele religiei şi a scopurilor sale, indivizii care luptă în războiul sfînt
sacrificîndu-se fără ezitare pentru dogmele credinţei şi perpetuarea lor.
Există evident şi al doilea caz, cel în care planul comportamental nu este susţinut
consecvent de credinţe, idei, de explicaţii religioase, el fiind perpetuat în virtutea unor tradiţii,
unor funcţii estetice sau psihologic-individuale pe care religia le-a cultivat, este mai puţin
semnificativ pentru indicarea stării de religiozitate. Uneori suntem în prezenţa unor situaţii
evident paradoxale: ceremonii religioase practicate în diferite momente cruciale pentru viaţa
omului (naştere, botez, nuntă, înmormîntare) păstrate doar prin forţa tradiţiei şi a
spectacolului implicat, lipsite de substratul lor religios, mistic.

11