Psihodiagnosticul

proceselor intelectuale

Elaborat: Gîrla Valeria, gr.PJ11M

Este imposibil de a da o definiție a inteligenței, acceptabilă
de toți. Prezentată în dicționare ca “ansamblu al funcțiilor
mentale având drept scop cunoașterea conceptuală și
rațională” ea este, în general, văzută ca o aptitudine
generală ce influiențează reușita, într-o serie de situații, în
măsura în care această reușită depinde de posedarea
conceptelor și de măiestria utilizării lor. În elaborarea
testelor de inteligență au fost utilizate diverse abordări.
 1. Utilizarea conceptelor teoretice.

Se pornește de la o definiție a priori (spre exemplu,

inteligența este aptitudinea de a rezolva probleme
abstracte) și se caută itemi cu o bună validitate de
conținut în raport cu această definiție. Sau, se
consideră că inteligența este un complex rezultant din
combinarea diverselor funcții și se caută itemi care par
a pune în joc un larg evantai a acestor funcții. O
versiune a abordării teoretice este și aplicarea
conceptelor lui Piaget, ieșită din cercetările autorului
asupra stadiilor de dezvoltare a inteligenței.
 2. Utilizarea criteriilor obiective.

Primele teste de inteligență pentru copii au fost construite pentru a

preciza reușita școlară, aceasta fiind considerată dependentă, în
mare măsură, de această aptitudine generală. Un alt criteriu utilizat,
de asemenea, la copii se bazează pe noțiunea de dezvoltare.
Ameliorarea rezultatelor la un test în funcție de vârsta cronologică
furnizează un argument pentru a considera că reușita este legată de
inteligență.
 3. Analiza factorială.

ntr-un ansamblu eterogen de teste de inteligență, analiza factorială

pune în evidență, în mod empiric, existență unei dimensiuni comune
pentru toate probele. Această dimensiune este atribuită inteligenței
generale.
n cursul istoriei testelor de inteligență, diferite abordări au fost
utilizate, deseori combinate și completate, în așa fel că probele
moderne pot fi considerate ca rezultante ale unei validări de construct
(ansamblu constituit din concepte teoretice și din consecințe care pot
fi deduse permițând să se organizeze faptele observate) .
 Există o mare varietate de teste de inteligență. În afară de
abordarea generală utilizată în construirea lor, acestea diferă prin
numeroși parametri . Ele pot fi destinate examinării copiilor sau
adulților, necesită o aplicare individuală sau colectivă . Itemii pot
fi omogeni sau nu, pot utiliza material verbal sau nonverbal .
Testele pot constitui o scală unică sau mai multe scale de natură
diferită a căror rezultate sunt adiționate . Prin combinarea acestor
parametri se ajunge la tipuri foarte variate (40, 41, 42, 45) .
 Scale de tip Binet-Simon

A) Scale Binet-Simon. Scalele construite de Binet, autorul celei mai

opulare serii de teste de inteligenţă, au mai mult un interes istoric.
De aplicare individuală, ele erau constituite din itemi eterogeni,
erbali şi de performanţă dar care, după părerea lui Binet, puneau
în joc componentele esenţiale ale inteligenţei. Până la Binet erau
testate, de regulă, diferenţele senzorial- motorii . Practica, însă,
cerea informaţii despre funcţiile psihice superioare, denumite, de
obicei, prin termenul „intelect”. Anume aceste funcţii asigură
asimilarea cunoştinţelor şi realizarea cu succes a activităţilor
adaptive.

  
 Scalele Stanford-Binet 

B) Scalele Stanford-Binet. Terman şi colaboratorii săi au contribuit esenţial

la perfecţionarea scalelor Binet-Simon prin elaborarea a trei revizii (1916,
1937 şi 1972 ) . Modificările au fost atât de numeroase, încât se consideră că,
de fapt, Terman a creat un test nou, de tip Binet (50). Prestigiul de care s-
au bucurat reviziile efectuate de Terman reiese şi din faptul că ele au servit
drept criteriu de validare a multor teste de inteligenţă nou-create. Aceste
scale au constituit, decenii la rând, principala metodă de examinare
individuală a inteligenţei; chiar în Franţa, revizia din 1937 a fost mai
frecvent utilizată în examinarea nivelelor superioare decât scala Binet-Simon
originală. Numeroasele cercetări în legătură cu fidelitatea şi validitatea
scalelor Terman au dus la selectarea unui bogat material referitor la
dezvoltarea ontogenetică a inteligenţei, la stabilitatea coeficientului de
inteligenţă etc. Terman dă indicaţii deosebit de utile sub aspectul tehnicii de
elaborare a unei scale de inteligenţă, corespunzătoare cerinţelor
psihometriei, fixând unele principii generale de selecţie a probelor, de
alcătuire a eşantioanelor de etalonare.
       
    
            Elaborarea versiunii din 1916 a durat mai mulţi
ani, în examinare fiind cuprinşi 1700 de copii
normali, 200 de copii cu deficienţe şi superior dotaţi şi
mai bine de 400 de adulţi. Uimărindu-se să se obţină
o imagine cât mai clară a diferenţelor de vârstă,
probele au fost aplicate numai în intervalul de două
luni în jurul datei de naştere. Pentru ca examinatorii
să aibă un sistem unic de aplicare şi de cotare a
probelor, ei au fost antrenaţi aproximativ o jumătate
de an. A fost aplicat C.I. al lui Stern.
             Noua scală metrică a inteligenţei
Noua scală metrică a inteligenţei (NEMI). Această scală a fost
realizată sub conducerea lui Zazzo şi reprezintă ultima verigă
a activităţii desfăşurate într-o perioadă de aproximativ două
decenii (50). încă în 1946, R. Zazzo publicase o ―rectificare
grafică a scării Binet-Simon. În NEMI s-a urmărit să se
păstreze cât mai multe din probele originale Binet-Simon care
şi-au dovedit validitatea de-a lungul anilor, mai ales pentru
nivelele sub 8 ani. Pentru vârstele superioare s-a încercat să se
introducă probe noi, construite după tipul celor din scările
Terman, Wechsler sau din alte teste de inteligenţă.
Testul cuprinde trei grupe de probe: probe de sondaj, probe uşoare, probe
dificile. Pentru a reduce timpul de examinare, se începe prin aplicarea probelor
de sondaj (până la itemul 32). Dacă la aceste probe apare unul sau mai multe
eşecuri, se trece la grupa a doua de probe uşoare. Dacă la probele de sondaj
reuşita a fost continuă pînă la itemul 32 inclusiv, se trece direct la grupa a
treia, cea a probelor dificile.
              Scalele omogene

O orientare foarte diferită există chiar în epoca lui Binet. în cadrul ei, se
considera posibil de a măsura inteligenţa cu ajutorul scalelor constituite
din itemi de natură identică, dar de dificultate diferită, cu condiţia ca
însărcinarea să facă apel, după părerea autorului, la inteligenţa generală.
Au fost construite numeroase probe, verbale şi nonverbale, izolate sau
făcând parte dintr-o baterie. Ele se bazează pe însărcinări ca: a desena un
om, cotarea fiind bazată pe numărul şi corecţia elementelor anatomice
reproduse (Testul Goodenough), a reproduce o serie de figuri geometrice
colorate din ce în ce mai complexe cu ajutorul cuburilor (Cuburile Kohs), a
indica drumul cel mai rapid pentru a ieşi din labirinturi din ce în ce mai
complicate (Testul Porteus) etc.
A) Cuburile Kohs
Metoda originală, prezentată pentru prima dată de Kohs în 1920, constă în
eproducerea a 17 modele mozaic, desenate pe câte un cartonaş, folosind cuburi
olorate: patru feţe ale acestora aveau o singură culoare (roşie, albastră, albă sau
albenă), iar două feţe aveau două culori despărţite în diagonală (albastru-galben
au roşu-alb).
copul lui Kohs a fost de a crea un test de inteligenţă din care să se poată elimina
omplet - atunci când este necesar - instrucţiunea verbală, care este înlocuită cu
ndicaţii mimice şi pantomimice .
Dificultatea crescândă a celor 17 probe era determinată de numărul cuburilor
ecesare pentru reproducerea unui model (de la 4 la 16), de trecerea de la modele
ealizabile prin schimbarea unor suprafeţe într-o singură culoare la altele la care
rau incluse suprafeţe bicolore, de creşterea disimetriei modelelor, de trecerea de
a modele în poziţie orizontală la altele în poziţie oblică etc.
Erau oferite norme în puncte corespunzătoare vârstelor mentale pentru 5—16 ani.
Testul, în forma sa originală, nu s-a impus în practică din multiple cauze: timpul
e aplicare era lung (aproximativ 1 oră), scala era prea dificilă la limita sa
nferioară, modul de cotare — prea complicat (se ţinea cont de nivelul de
ificultate a modelului la care subiectul a ajuns cu rezolvarea, de timpul de
xecuţie, de numărul de mişcări). Proba a obţinut o mai largă circulaţie după ce a
ost simplificată de alţi autori, devenind un instrument cu o anumită faimă numai
upă ce a fost încadrat în scala lui Arthur şi, mai ales, în cea a lui Wechsler.
B) Labirintele Porteus.
Scala de labirinte a fost prezentată pentru prima dată de Porteus în
914, apoi, într-o formă revăzută, în 1919, pentru vârstele 3-12 şi 14
ni. în 1924, se adaugă două nivele, Adult I şi Adult II, iar în 1955 şi
959 scala este îmbogăţită cu forme suplimentare mai dificile,
plicabile după 14 ani (Porteus extension).
Testul constă dintr-o serie de labirinte, câte unul pentru fiecare
nivel de vârstă, imprimate pe foi separate, de dificultate crescândă.
Subiectul trebuie să traseze cu un creion drumul de la punctul de
pornire până la punctul de ieşire, fără a ridica creionul şi fară a se
ntoarce înapoi. Nu se ţine seama de timpul de execuţie.
Se consideră eroare orice depăşire a limitelor ce delimitează
uloarul sau pornirea pe un drum închis. în caz de greşeală, chiar
dacă subiectul a corectat-o, se dă un nou formular pentru a se relua
ncercarea de Ia început. Numărul încercărilor este fixat pentru
iecare vârstă. Nu se permite schiţarea prealabilă a drumului prin
mişcarea mâinii în aer. Dacă nu sunt rezolvate două nivele
uccesive, nu se trece mai departe.