SISTEMELE INTERNAȚIONALE

NOȚIUNEA DE SISTEM

Fiecare perspectivă teoretică ce abordează domeniul descrie un

sistem internațional.
Pentru a înțelege sistemul internațional trebuie clarificată în primul
rând noțiunea de sistem : Definit pe scurt, sistemul este un ansamblu de
unități, obiecte sau părți aflate in relație, reunite de o interacțiune totală.
Conceptul de sistem este esențial pentru fizică şi biologie;sistemele sunt
formate din diferite unități care interacționează, fie la nivel micro (celule,
plante, animale) fie macro( ecosistem natural sau climat global). Din
cauza faptului că aceste unități interacționează, orice schimbare a unei
unități provoacă schimbări în toate celelalte. Sistemele, datorită faptului
că sunt formate din unități ce interacționează, tind să reacționeze ca un
întreg. Sistemele sunt separate dar se stabilesc schimburi între ele. Un
sistem se poate „strica”, descompune, în momentul în care schimbările
apărute în cadrul lui sunt atât de însemnate încât pot da naştere unui
sistem nou.
În anul 1950, schimbările apărute în ştiințele sociale şi acceptarea
realismului politic în relațiile internaționale a condus la conceptualizarea
politicii internaționale ca un sistem. Pornind de la presupunerea că
oamenii acționează şi interacționează conform unor şabloane, realiştii au
făcut un salt constând în afirmația că politica internațională este un
sistem ai căror actori majori sunt statele individuale. Această noțiune de
sistem este întipărită, încrustată în ideile a trei şcoli teoretice, dominante,
de relații internaționale.

Realiştii diferențiază sistemul internațional de-a lungul

dimensiunilor polarității şi stratificării.

POLARITATE

Sistemul de polaritate se referă la numărul statelor care exercită

putere în sistemul internațional. Realiştii sunt interesați în mod direct de
polaritate datorită focalizării sale pe putere.
Există trei tipuri de sisteme ale polarității:
 unipolaritate,
 bipolaritate
 şi multipolaritate.
 Este sistemul unul unipolar? Există un singur grup sau chiar stat
care deține influența în sistemul internațional? Imediat după sfârşitul
Războiului din Golf în anul 1991, numeroase state, inclusiv aliații cei mai
apropiați ai SUA şi toate statele în curs de dezvoltareau fost ingrijorați de
faptul că sistemul internațional a devenit unipolar, fără a contrabalansa
puterea SUA. În timpul Războiului rece, în special între 1950-1960,
sistemul internațional era bipolar – SUA, aliații săi din NATO şi Japonia
versus Uniunea Sovietică şi aliații săi ( în urma Pactului de la Varşovia).
Însă în timpul Războiului rece, caracterul bipolar al sistemului a variat,
deorece state puternice precum Republica Populară Chineză şi Franța au
urmat căi independente.

POLARITATEA ÎN SISTEMUL INTERNAȚIONAL

SISTEMUL UNIPOLAR : Perioada de după Războiul rece

SUA

Celelalte state

SISTEMUL BIPOLAR : Perioada Războiului rece

Uniunea Sovietică
SUA

Canada, Franţa, Israel, Bulgaria, Cuba, Cehoslovacia,

Japonia, Norvegia, Marea Germania de Est, Ungaria,
Britanie, Germania de Polonia, România, Siria, etc.
Vest, etc.
 SISTEM MULTIPOLAR : balanța de putere sec. XIX

Marea Britanie Austria

Rusia Franţa

Prusia

Dacă există un anumit număr de actori influenți în sistemul

internațional, se formează o balanță a puterii sau un sistem multipolar. În
clasica balanță de putere actorii sunt exclusiv state şi trebuie să fie cel
puțin cinci la număr. Balanța puterii din sec. XIX – între Marea Britanie,
Rusia, Prusia, Franța, Austria. În sistemele multipolare, mai multe state –
cel puțin trei – se bucură de o putere relativ asemănătoare.
Într-un sistem de balanță a puterii, normele esențiale ale sistemului
sunt clare pentru actori. Lista de mai jos enumeră normele de bază de
funcționare. Dacă un actor principal nu respectă aceste norme, sistemul
de balanță a puterii poate deveni instabil. Dacă numărul de state scade la
3, echilibrul este amenințat, deoarece o coaliție între două dintre ele este
posibilă, lăsând al treilea stat singur si vulnerabil. Când se formează
alianțe în sistemele de balanță a puterii, acestea au un anume scop, o
durată scurtă şi se ghidează mai curând după ideea obținerii de avantaje
decât după o anumită ideologie. Orice război izbucnit va fi limitat şi va
avea ca scop menținerea balanței de putere.
Norme de bază ale sistemului balanței de putere sunt următoarele:

 Orice actor sau coaliție care încearcă să domine trebuie să fie

constrâns;
 Statele doresc să-şi mărească puterea adjudecându-şi teritorii,
mărind numărul populației şi dezvoltându-se din punct de vedere
economic;
 Negocierea este mai bună decât lupta;
 Lupta este mai bună decât eşuarea în mărirea puterii, deoarece
nimeni nu va dori să apere un stat „slab”;
 Celelalte state sunt văzute ca posibili aliați;
 Statele îşi urmează propriile interese definite în termenii de
putere.

În cadrul sistemului bipolar, normele esențiale sunt diferite. În

sistemul bipolar al Războiului rece, fiecare bloc (NATO şi Pactul de la
Varşovia) au preferat negocierea luptei, au preferat să poarte războaie
minore în locul celor majore şi să poarte războaie majore mai degrabă
decât să eşueze în a elimina blocul rival, deşi Războiul rece nu s-a
transformat niciodată într-unul „fierbinte”.
În cadrul sistemului bipolar alianțele tind să fie încheiate pe termen
lung, bazate pe interese permanente şi neschimbate.
Într-un sistem bipolar strâns, organizațiile internaționale nu se
dezvoltă sau sunt complet ineficiente, cum au fost Națiunile Unite în
timpul Războiului rece. Într-un sistem bipolar mai slab, organizațiile
internaționale pot apărea ca mediatoare între cele două blocuri, iar statele
individuale din aceste coaliții pot folosi organizațiile internaționale în
propriul avantaj.
Polaritatea este de asemenea o caracteristică importantă a sistemul
internațional realist datorită relației sale cu administrarea şi stabilitatea
sistemului.
Există anumite polarități mai uşor de manevrat şi deci mai stabile
decât celelalte?
Unde există o probabilitate mai mare de apariție a războaielor: în
sistemele bipolare, multipolare sau unipolare?
Aceste întrebări au fost discutate îndelung de realişti dar studiile
referitoare la aceste relații nu sunt concludente.
Sistemele bipolare nu sunt uşor de regularizat în mod formal, din
moment ce statele neimplicate sau organizațiile internaționale nu sunt
capabile să controleze acțiunile celor două blocuri. Regularizarea
neformală poate fi mai uşor de realizat. Dacă oricare dintre cele două
blocuri acționează într-un mod diversionist, care dezbină, consecințele
sunt vizibile imediat, mai ales dacă un bloc îşi consolidează astfel poziția
şi puterea. Kenneth Waltz susține că tocmai din această cauză, sistemul
bipolar internațional este cea mai stabilă structură pe termen lung:
ambele părți „sunt capabile să modereze, să atenueze uzul puterii de către
celălalt şi să amortizeze eventualele schimbări destabilizatoare care pot
apărea în urma folosirii violenței în situații care pot fi controlate”.
Într-un asemenea sistem, există o diferență clară între puterea
deținută de cei doi poli comparată cu puterea celorlalți actori – state din
afara sistemului. Din cauza acestei inegalități a puterii fiecare din cele
două părți este capabilăsă îşi focalizeze activitatea asupra celuilalt şi
poate anticipa acțiunile celuilalt, precum şi răspunsurile sale datorită
interacțiunii repetate dintre cele două părți. Fiecare încearcă să păstreze
balanța puterii pentru a se menține pe sine şi sistemul bipolar.
Subliniind stabilitatea obținută în cadrul sistemului bipolar din
timpul Războiului rece, John Mearsheimer a produs anumite controverse
sugerând că lumea va simți lipsa stabilității şi predictibilității
„falsificate” de Războiul rece.
Odată cu sfârşitul sistemului bipolar al Războiului rece vor apărea
mai multe conflicte şi deci mai multe posibilități de izbucnire a unui
război, afirma Mearsheimer. El credea că împiedicarea lor va fi foarte
dificilă iar neînțelegerile vor fi mult mai probabile. El a evidențiat o
implicare politică clară: „Vestul are un interes în menținerea păcii în
Europa. Are deci un interes în menținerea ordinii oferite de Războiul rece
şi deci are un interes în continuarea confruntării Războiului rece;
modificările care pot duce la încheierea sa sunt periculoase.
Antagonismul Războiului rece poate fi continuat la nivele de tensiune mai
scăzute între Est şi Vest decât cele prevăzute în trecut; deci Vestul nu este
asigurat în urma relaxării tensiunii Est-Vest, dar încheierea totală a
Războiului rece va crea mai multe probleme decât va rezolva.” Cei mai
multi analişti nu-i împărtăşesc aceste concluzii provocatoare, în parte
pentru că ceilalți din afara polarității pot afecta stabilitatea sistemului.
Teoretic, în sistemele multipolare şi de balanță a puterii, reglarea
stabilitătii sistemului ar trebui să fie mai uşoară decât în sistemele
bipolare. Scopul rolului de asigurator al echilibrului, precum cel jucat de
Marea Britanie în sec. XIX, este de a acționa ca un regulator pentru
sistem, care intervine pentru a corecta dezechilibrări perceptibile ale
balanței – ca atunci când Marea Britanie a intervenit în Războiul Crimeei
din 1854-1855, opunându-se Rusiei în numele Imperiului Otoman. În
cazul multipolarității numeroase interacțiuni au loc între diferite părți şi
deci există o probabilitate redusă de a se insista asupra unui anumit tip de
relație. Interacțiunea unui actor stat cu o varietate de state duce la
încălcarea alianțelor şi loialităților şi deci duce la apariția ostilităților sau
a întelegerilor cu oricare alt stat decât actorii-state. Este mai puțin
probabil ca statele să răspundă înarmării unei singure părți din sistem,
făcând ca războaiele să fie evitate.
Apărătorii unipolarității susțin că este cel mai stabil sistem.
Teoreticienii stabilității hegemonice susțin că unipolaritatea, sau
dominația de către un hegemon, duce la cel mai stabil sistem
international. Istoricul Paul Kennedy, în „The Rise and Fall of the Great
Powers” (Ascensiunea şi prăbuşirea marilor puteri) susține că
hegemoniile Marii Britanii în sec.XIX şi a SUA în perioada de după al II-
lea Război Mondial au dus la cel mai mare echilibru. Alți susținătoriai
acestei teorii, cum ar fi Keohane, afirmă că statele hegemonice sunt
dispuse să aplice norme unilaterale dacă este necesar pentru a asigura
continuitatea sistemului care le aduce beneficii. Când hegemonul pierde
puterea şi intră în declin , stabilitatea sistemului este pusă în pericol.
Este evident că realiştii nu sunt de acord între ei în ceea ce
priveşte importanța polarității. Eforturile individuale şi în grup de a testa
relațiile între polaritate şi stabilitate nu au fost concludente. Au fost însă
testate două ipoteze deduse din raportul polaritate-stabilitate.
Singer şi Small au presupus că, cu cât numărul angajamentelor
alianțelor în sistem este mai mare, cu atât sistemul va suferi mai multe
războaie. În orice caz, nici un argument nu a fost validat de-a lungul
timpului, dacă luăm în considerare perioada 1815-1945. În sec. XIX
angajamentele alianțelor au împiedicat izbucnirea războaielor, în timp ce
în sec XX, alianțele proliferate păreau să prezică războaiele.
Dovezi ale acțiunilor pentru stabilitatea hegemonică au fost
analizate de oamenii de ştiință în domeniul politic Michael Webb şi
Stephen Krasner. În anii 70, SUA a început declinul din statutul de
hegemon, conform măsurilor economice, deşi declinul a fost stabilizat în
cele din urmă. Totuşi pe perioada de declin a SUA sistemul economic
international a rămas relativ stabil. Aceste descoperiri sugerează că
stabilitatea unui sistem poate persista chiar dacă hegemonul este în
declin. Deci stabilitatea sistemului nu depinde în totalitate de puterea
hegemonului. Analiza realiştilor nu este deci concludentă în ceea ce
priveşte relația dintre polaritate şi stabilitatea sistemului.
Din perspectivă politică, sistem internațional al sec XXI se
confruntă cu o singură problemă. În mod curent, un stat este dominant:
cheltuielile de apărare ale SUA sunt mai mari decât ale următoarelor 15
state la un loc; economia sa este de 3 ori mai puternică decât a
următorilor trei rivali la un loc. Aceste statistici sugereză un sistem
internațional unipolar. Care sunt implicațiile normative şi practice ale
acestui tip de lume? Poate o lume unipolară, cu SUA ca hegemon să
conducă la pacea internațională? (Poate eventuala hegemonie SUA să
conducă la pacea internațională?)
 DA:
 Ordinea liberală internațională poate fi obținută dacă SUA îşi
mobilizează toată puterea;
 Hegemonia SUA este necesară pentru a împiedica un vid de
putere în relațiile internaționale;
 Unele țări şi-au abrogat responsabilitățile internaționale, aşa că
SUA trebuia să preia conducerea;
 SUA a oferit un important sprijin democrației, drepturilor
omului şi valorilor liberale, iar aceste valori trebuie menținute în
vederea obținerii păcii internaționale.

NU:
 Supremația SUA poate atrage animozitatea față de SUA atât a
prietenilor cât şi a duşmanilor
 Pentru a-şi menține hegemonia, SUA va fi obligată să adopte
măsuri care nu corespund eticii şi valorilor americane.
 SUA nu este singura forță pentru pace şi ordine internațională
liberală; alte state pot şi ar trebui mobilizate;
 Ca orice hegemon, SUA va intra în declin ca putere, şi deci ,
trebuie să fie pregătită să coopereze cu celelalte state ca un stat
normal.

STRATIFICAREA

Structura sistemului internațional include stratificarea, la fel ca şi

polaritatea.
Stratificarea se referă la diviziunea inegală a resurselor în diferite
grupe de state; sistemul internațional este stratificat în funcție de statele
care au resurse vitale, cum ar fi petrolul, forță militară sau putere
economică. În timp ce stratificarea este cheia înțelegerii noțiunii radicale
de sistem internațional, este de asemenea importantă pentru unii realişti.
Diferite sisteme internaționale au avut diferite grade de stratificare.
În 2000, sistemul de stratificare a fost într-adevăr puternic. Potrivit unor
studii, mai multe puteri ale lumii (SUA, Japonia, Germania, Franța, M.
Britanie, Rusia, China) au justificat aproximativ jumătate din produsele
domestice ale lumii, în timp ce celelalte state, mai mult de 180, au
împărțit cealaltă jumătate. De la stratificarea puterii şi a resurselor
porneşte diviziunea între cele mai mari puteri, caracterizată ca aparținând
Nordului, iar statele mai slabe economic, aparținând Sudului. Această
diferențiere este vitală în tratarea politicii economiei mondiale.
Stratificarea influenței şi resurselor are implicații în abilitatea unui
sistem de a se autoregla, precum şi în stabilitatea sistemului. În momentul
în care puterile dominante sunt „provocate” de statele inferioare în ceea
ce priveşte accesul la resurse, sistemul poate deveni instabil. De exemplu,
încercările Japoniei şi Germaniei de a pretinde şi de a obține anumite
resurse în anii 1930 a dus la izbucnirea celui de-al doilea Război
Mondial. Un asemenea grup de puteri poate câstiga o asemenea
confruntare, în timp ce cei inferiori dintr-un sistem stratificat nu au
această putere (cu toate că pot cauza importante dezechilibre).
Puterile în ascensiune, în special cele care achiziționează resurse,
caută să obțină, chiar şi prin război, locuri în frunte.

CUM SE SCHIMBĂ SISTEMUL INTERNAȚIONAL

Deşi realiştii apreciază continuitatea sistemelor, ei recunosc faptul

că aceste sisteme internaționale se schimbă. De exemplu, la sfârşitul sec.
XIX, balanța multipolară de puteri s-a prăbuşit şi a fost înlocuită de un
strâns sistem de alianțe, Tripla Alianță ce luptă împotriva Antantei. De ce
se schimbă sistemele? Realiştii atribuie schimbările sistemelorunor 3
factori: schimbarea actorilorşi deci a distribuției de putere, schimbări în
normele sistemelor şi schimbări apărute în afara sistemului.
Schimbările apărute fie în numărul actorilor majori sau a relației
puterii între actori pot participa la schimbarea fundamentală a sistemului
internațional. Războaiele sunt, de regulă, responsabile pentru schimbările
fundamentale în relațiile de putere. De exemplu, sfârşitul celui de-al
doilea Război mondial a adus relativul deces al Marii Britanii şi al
Franței, cu toate că aceste state au fost învingătoare. Războiul a însemnat
de asemenea nu numai sfârşitul aspirațiilor imperiale ale Germaniei şi
Japoniei dar şi sfârşitul abilităților naționale de bază ale acestora.
Armatele lor au suferit înfrângeri răsunătoare; societățile civile au fost
distruse, infrastructura de asemenea. Două alte puteri au devenit puteri
dominante – SUA, dispusă acum să-şi asume rolul internațional avut după
al doilea Război mondial şi Uniunea Sovietică, ajutată de această victorie,
deşi nu era puternică din punct de vedere economic. Sistemul
internațional s-a schimbat fundamental; lumea multipolară a fost înlocuită
de una bipolară.
Robert Gilpin, în Războiul şi schimbările în politica lumii, vede o
altă formă de schimbare a sistemului, unde statele acționează în interes
propriu, modificându-se astfel sistemul internațional. Asemenea
schimbări pot apărea deoarece statele răspund în mod diferit în fața
dezvoltării politice, economice şi tehnologice. De exemplu, rapida
industrializare a statelor din Asia – Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong
(acum parte din China) – au răspuns cel mai repede la schimbările
tehnologice. Răspunzând cel mai rapid, aceste state şi-au putut îmbunătăți
poziția în stratificarea sistemului. Deci caracteristicile sistemului
internațional pot fi schimbate de acțiunile unora.
 Schimbările normelor sociale ale unui sistem pot conduce de
asemenea la schimbări fundamentale ale sistemului. Nu toate normele pot
cauza asemenea schimbări dar unele o pot face.