CAPITOLUL 1

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Aparatul cardiovascular are rolul de a aduce oxigenul si substanțele nutritive la

nivelul țesuturilor și de a duce dioxidul de carbon și produșii de dezasimilație - metaboliții
- la nivelul organelor unde se realizează eliminarea acestora.
Aparatul cardiovascular cuprinde un organ central numit cord și sistemul sanguin și
limfatic care sunt coordonate de activitatea ritmică.
Sistemul circulator sanguin este format din artere, vene și capilare prin care circulă
sângele. Sângele, la rândul său, este format din plasmă și elemente figurate.
Plasma este partea lichidă a sângelui, transparentă, de culoare ușor gălbuie datorită
pigmenților biliari.
Elementele figurate ale sângelui sunt reprezentate de:
- eritrocite (hematii sau globule roșii)
- leucocite (globule albe, neutrofile, eozinofile, bazofile, limfocite, monocite)
- trombocite (plachete sangvine)
Arterele sunt vase prin care circulă sângele de la inimă la rețeaua capilară prin
țesuturi.
Venele sunt vasele prin care sângele circulă de la rețeaua capilară la inimă.
Capilarele sunt vasele cu dimensiunile cele mai mici din organism care formează o
rețea ce face legătura între artere si vene.
Sistemul circulator sanguin transportă prin artere sânge încărcat cu oxigen și
substanțe necesare metabolismului celular care ajung în rețeaua capilară din țesuturi de
unde sunt încorporate în celule. Concomitent, dioxidul de carbon și alți produși
rezultați din
metabolism trec din celule în capilare, de unde, prin vene, sunt transportați la inima și
trimiși spre organele de excreție. Prin sânge sunt vehiculați și hormonii, cu o mare
influență asupra metabolismului celular si funcțiilor viscerale realizându-se astfel legătura
dintre sistemul endocrin și organele corpului uman.
Sistemul limfatic - format din capilare limfatice, trunchiuri colectoare limfatice și
ganglioni limfatici - transportă limfa - un lichid transparent, ușor gălbui, care conține în
special limfocite și care rezultă prin filtrarea plasmei sanguine la nivelul endoteliului
capilarelor tisulare.

1.1. INIMA (CORD)

Inima este unul dintre cele mai importante organe ale corpului uman și funcționează
asemenea unei pompe musculare ce distribuie sângele în întregul organism.
Aceasta se contractă și se relaxează asemeni oricărui mușchi însă este unică prin
faptul că funcționează pe baza principiului ”totul sau nimic”, fiecare contracție făcându-se
cu toată forța pe care aceasta o are.
Inima este un organ musculo-cavitar, așezată la nivelul toracelui, în mediastinul
mijlociu, între cei doi plămâni, deasupra diafragmului, 1/3 din aceasta fiind localizată la
dreapta față de linia mediană si 2/3 fiind localizate la stânga liniei mediene. Este orientată
cu vârful la stânga, în jos și înainte și cu baza în sus, la dreapta și înapoi. Proiectată pe
coloana vertebrală, ea corespunde vertebrelor T4-T8 (vertebrele cardiace).
Dimensiunile inimii variază dupa individ, sex și vârstă.
La bărbat, inima cântărește în medie 250-300 gr. și are o capacitate de 500-600 ml.
1.1.1. Configurația externă a inimii
Are forma unei piramide triunghiulare, cu vârful orientat jos, spre înainte și la
stânga, dimensiunea ei fiind aproximativ egală cu pumnul individului.
Prezintă:
- trei fețe : o față in raport cu scheletul toracic, o față in raport cu diafragmul și o
față în raport cu plămânii
- trei margini : o margine dreaptă, o margine spre anterior și o margine spre
posterior
- o bază
- un vârf
 Fața sternocostală intră în raport cu sternul și coastele, iar la acest nivel, se pot
identifica atriile (în porțiunea superioară) și ventriculii (în porțiunea inferioară).
Ventriculii sunt reprezentați mai bine de ventriculul drept la nivelul acestei fețe, cei
doi ventriculi, stâng și drept, fiind despărțiți de șanțul interventricular anterior. La nivelul
acestui șanț se pot identifica marea venă a inimii și artera descendentă anterioară.
Superior, ventriculul drept prezintă o prelungire ce poartă denumirea de conul
arterei pulmonare. Conul arterei pulmonare se continuă cu trunchiul arterei pulmonare.
Ventriculii sunt separați de atrii prin intermediul șanțului coronar.
Porțiunea atrială a feței sternocostale este acoperită în cea mai mare parte de artera
pulmonară și aortă.
Șanțul coronar este străbătut în porțiunea dreaptă de către artera coronară dreaptă și
mica venă a cordului iar în porțiunea stângă de artera circumflexă alături de sinusul
coronar.
La nivelul bazei cordului se pot observa, pe această față, două prelungiri ce poartă
denumirea de auriculi sau urechiușe, stâng, respectiv drept.
Fața diafragmatică sau inferioară este aproape orizontală și este reprezentată
preponderent de către ventriculul stâng, ventriculul drept reprezentând doar o porțiune
foarte mică. Cei doi ventriculi sunt despărțiți prin intermediul șanțului interventricular
posterior la nivelul căruia se identifică artera interventriculară posterioară, ram din artera
coronară dreaptă si vena coronară medie. La nivelul feței diafragmatice se poate identifica
”crux cordis” ce este reprezentată de intersecția dintre șanțul coronar și șanțul
interventricular.
Fața pulmonară este orientată spre posterior și la stânga și este reprezentată
preponderent de o porțiune din ventriculul stâng.
Prezintă șanțul coronar stâng la nivelul căruia putem identifica artera
atrioventriculară stângă și marea venă coronară. Aceasta din urmă împarte fața pulmonară
într-o porțiune atrială ce corespunde atriului stâng și o porțiune ventriculară ce corespunde
ventriculului stâng.
Marginea dreaptă este în raport direct cu pleura și cu fața medială a plămânului
drept. Marginile anterioară și posterioară nu sunt bine evidențiate.
Vârful inimii este reprezentat de vârful ventriculului stâng și este orientat în jos,
înainte și la stânga și poate fi identificat la nivelul spațiului ”V” intercostal stâng, pe linia
medioclaviculară.
Baza are o poziție în sus, înapoi și spre dreapta iar la nivelul ei se poate identifica
șanțul interatrial ce o împarte în două porțiuni și anume:
 - o porțiune stângă reprezentată de atriul stâng împreună cu orificiile celor patru
vene pulmonare
- o porțiune dreaptă reprezentată de atriul drept împreună cu cele două orificii ale
venelor cave superioară, respectiv inferioară.
1.1.2. Învelișurile inimii - Pericardul
Pericardul este o membrană care învelește inima și leagă vasele mari. El este
alcătuit dintr-o porțiune fibroasă care formează pericardul fibros și alta seroasă care
alcătuiește pericardul seros.
Pericardul fibros are forma unui con cu baza fixată pe diafragm și cu vârful pe
vasele mari care pornesc de la inimă. Din punct de vedere structural este alcătuit din țesut
conjunctiv fibros cu numeroase fibre elastice.
Pericardul fibros prezintă:
- o față anterioară ce este în raport direct cu pleura, plămânii, cutia toracică
reprezentată de stern și coaste
- o față posterioară ce este în raport direct cu aorta descendentă toracică, esofagul –
porțiunea toracică, nervii vagi și bronhiile principale
- două margini laterale
- o bază la nivelul bazelor mari pe care se răsfrânge parțial
- o bază în raport cu diafragmul
Pericardul este fixat la cușca toracică prin intermediul mai multor ligamente:
- sternopericardice
- cervicopericardice
- vertebropericardice
- frenopericardice
Pericardul seros este asemănător pleurei si peritoneului. Este alcătuit dintr-o foiță
parietală care căptușește suprafața interioară a pericardului fibros și o foiță viscerală care
este o răsfrângere a foiței parietale pe baza vaselor mari și pe pereții inimii. Foița viscerală,
numită și epicard formează stratul extern al pereților inimii. Între cele două foițe ale
pericardului seros se află un spațiu virtual numit cavitate pericardică. În această cavitate se
află o cantitate foarte mică de lichid pericardic ce are rolul de a umecta foițele parietale și
viscerale și a favoriza lunecarea lor în timpul revoluției cardiace.
Cele două foițe se reîntâlnesc la nivelul vaselor mari formând două tunele
vasculare: unul arterial ce cuprinde aorta și trunchiul arterei pulmonare și unul venos ce
cuprinde venele cave și venele pulmonare. Prin reflexia pericardului seros iau naștere
sinusurile pericardice:
sinusul transvers, sinusul oblic, sinusul superior aortic, sinusul inferior aortic, sinusul
dintre vena cavă superioară și vena pulmonară superioară dreaptă, sinusul dintre venele
pulmonare drepte, sinusul dintre vena cavă inferioară și vena pulmonară inferioară dreaptă,
sinusul dintre venele pulmonare stângi.
Vascularizația pericardului este realizată de artera toracică internă, aorta
descendentă toracică și artera musculofrenică.
Inervația este realizată de nervii vagi, frenici și sistemul nervos simpatic.
1.1.3. Structura inimii
Peretele inimii este format, de la exterior spre interior, din următoarele straturi:
epicard, miocard și endocard.
Epicardul
Epicardul sau tunica externă a pereților inimii este de fapt foița viscerală a
pericardului seros și are drept scop împiedicarea apariției frecării în timpul contracțiilor
ritmice ale cordului.
Miocardul
Prezintă un miocard contractil (mușchiul cardiac) și un sistem excitoconductor
(aparatul de conducere) aflat în masa mușchiului cardiac.
Miocardul contractil este reprezentat de fibre musculare miocardice atriale și
ventriculare, cele atriale fiind scurte (situate profund) și lungi (situate superficial) iar cele
ventriculare fiind în vârtej sau în spirală (situate superficial) și în straturi profunde
interventriculare.
Aceste fibre musculare miocardice se inseră pe scheletul fibros al inimii. Scheletul
fibros al inimii este reprezentat de patru inele fibroase, două trigoane fibroase și septul
interventricular membranos.
Inelele fibroase mai poartă denumirea și de inelele lui Lower și sunt localizate la
nivelul orificiilor atrioventriculare și la nivelul orificiilor arteriale reprezentate de aortă și
artera pulmonară.
Trigonul fibros stâng se găsește între orificiul aortic și orificiul mitral iar cel drept
se găsește între orificiul trunchiului arterei pulmonare și orificiul tricuspid.
La nivelul inelelor fibroase atrioventriculare se inseră baza cuspelor
atrioventriculare.
Scheletul fibros are drept scop stabilirea unei discontinuități electrofiziologice între
atrii și ventriculi.
 În masa mușchiului cardiac se află aparatul de conducere sau sistemul
excitoconductor alcătuit din:
- nodul sinoatrial (Keith - Flack) aflat între peretele atriului drept, între cele două
vene cave
- nodul atrioventricular (Aschoff - Tawara) aflat în partea inferioară a septului
interatrial, lângă valva tricuspidă
- fasciculul atrioventricular (fasciculul Hiss) care pleacă de la nodul
atrioventricular, coboară în interiorul septului interventricular și se împarte în: ramura
dreaptă care merge în ventriculul drept și ramura stângă care trece în ventriculul stâng
- rețeaua Purkinje care este ramificarea subendocardică a celor două ramuri pornite
din fasciculul Hiss
Endocardul (Stratul intern)
Este o membrană lucioasă, transparentă care căptușește toate cavitățile inimii
continuându-se cu tunica internă a arterelor și venelor.
El nu prezintă vase sanguine, nutriția realizându-se prin intermediul stratului
subendocardic, bine vascularizat și inervat, aflat între endocard și miocard.
Endocardul este alcătuit dintr-un rând de celule poligonale, turtite și un strat de
țesut conjunctiv elastic.

Fig.1 – Structura inimii

1.1.4.Configurația internă a inimii

În interior inima este împărțită în patru cavități - două atrii și două ventricule, prin
intermediul pereților dispuși longitudinal și transversal, numiți septuri:
 - septurile interatrial și interventricular, dispuse longitudinal și care împart inima în
două părți: partea stângă și partea dreaptă
- septul atrioventricular dispus transversal, care desparte atriile de ventricule prin
două septuri atrioventriculare: drept și stâng.
În ambele septuri se află câte un orificiu, drept și stâng, prin intermediul cărora
atriile comunică cu ventriculele respective.
Structura atriilor este ușor diferită de cea a ventriculilor prezentând anumite
caracteristici generale:
- sunt alcătuite dintr-un perete mult mai subțire și mai neted decât al ventriculilor
- dimensiunile sunt mai reduse decât dimensiunile ventriculilor
- la nivelul lor sângele ajunge prin intermediul venelor
- fiecare prezintă câte un auricul stâng, respectiv drept
- comunică cu ventriculii prin intermediul orificiilor atrioventriculare
Structura ventriculilor prezintă, de asemenea, câteva caracteristici generale proprii și
anume:

- dimensiunile lor sunt semnificativ mai mari decât dimensiunile atriilor

- pereții sunt groși, neregulați, prezintă trabecule și cordaje tendinoase
Atriul drept
Are forma unui cub ce prezintă spre anterior o prelungire reprezentată de auriculul
drept.

Peretele lateral are aspect neregulat și la acest nivel se pot identifica mușchii
pectinați
ai atriului drept.
Peretele medial sau septal este alcătuit din septul interatrial (septul ce separă cele
două atrii). Acesta prezintă o porțiune centrală, o depresiune ce poartă denumirea de fosă
ovală, aceasta corespunzând canalului interatrial a lui Bottalo din timpul vieții intrauterine.
Peretele superior prezintă două orificii și anume: orificiul de vărsare a venei cave
superioare și orificiul de intrare în auricul.
La nivelul peretelui inferior se pot identifica:
- orificiul de vărsare a venei cave inferioare ce prezintă valva venei cave inferioare
denumită și valva lui Eustachio
- anteromedial - orificiul sinusului venos coronar ce prezintă valva sinusului
coronar ce mai poartă denumirea și de valva lui Thebesius
- de la nivelul valvei lui Eustachio pleacă spre peretele septal o proeminență ce
poartă denumirea de bandă sinusală, ce conține tendonul lui Todaro
 Sub acest tendon se poate identifica triunghiul lui Koch ce este delimitat superior
de tendonul lui Todaro, inferior de valva tricuspidă iar lateral se identifică orificiul
sinusului venos coronar. În profunzimea ariei triunghiului lui Koch se găsește nodul
atrioventricular împreună cu porțiunea incipientă a fasciculului lui Hiss.
Peretele posterior prezintă o proeminență ce poartă denumirea de creastă terminală,
aceasta fiind localizată la dreapta față de orificiile celor două vene cave.
Superior de creasta terminală se identifică nodul sinoatrial.
Peretele anterior este reprezentat de orificiul atrioventricular drept împreună cu
valva tricuspidă ce este alcătuită din trei cuspe și anume: anterioară, posterioară și septală.
Ventriculul drept
Se prezintă sub forma unei piramide triunghiulare având trei pereți, o bază și un
vârf. Peretele anterior este neregulat prezentând numeroase trabecule cărnoase: de ordin I
reprezentate de mușchiul papilar anterior de la care se extind cordaje către cuspele
anterioară,
respectiv posterioară a tricuspidei, dar și trabecule de ordin II și III.
Peretele posterior este, de asemenea, neregulat prezentând trabecule cărnoase de
ordin II și III și unul singur de ordin I reprezentat de mușchiul papilar posterior, ce trimite
cordaje către cuspele posterioară si septală a valvei tricuspide.
Peretele medial sau septal este reprezentat de septul interventricular (septul ce
separă cei doi ventriculi). De asemenea prezintă numeroase trabecule cărnoase de ordin II
și III și doar unul singur de ordin I reprezentat de mușchiul papilar septal, ce trimite
cordaje către cuspele septală și anterioară a valvei tricuspide.
Vârful ventriculului drept este localizat în apropierea vârfului inimii, doar la 1 cm
mai sus și mai la dreapta față de acesta.
Baza ventriculului drept prezintă două orificii și anume: orificiul atrioventricular
drept și orificiul trunchiului arterei pulmonare.
Orificiul atrioventricular drept delimitează atriul drept de ventriculul drept și este
prevăzut cu valva tricuspidă.
Orificiul trunchiului arterei pulmonare este prevăzut cu valva pulmonară ce este
alcătuită din trei cuspe semilunare (în cuib de rândunică): una anterioară și două
posterioare. Cavitatea ventriculului drept începe de la nivelul orificiului atrioventricular
până aproape de vârful inimii și poate fi împărțită în trei regiuni diferite: o regiune de
primire a sângelui de la nivelul atriului drept, o regiune trabeculară localizată apical și
o regiune
distală, de evacuare, ce mai este denumită și conus sau infundibul.
 Regiunea de primire a fluxului de sânge este delimitată între orificiul
atrioventricular și regiunea mușchilor papilari.
Regiunea traveculară este localizată spre vârful ventriculului drept fiind acoperită
de trabecule musculoase ce au rolul de a încetini viteza fluxului sanguin și totodată
participă la formarea structurii de rezistență a cordului.
Regiunea de evacuare sau conusul prezintă pereți netezi și are o formă conică.
Datorită pereților netezi din această regiune, viteza sângelui crește.
Atriul stâng
Are forma unui cub prezentând un perete lateral, un perete medial, un perete
superior și un perete inferior.
Peretele lateral se continuă prin intermediul orificiului auriculului stâng cu cavitatea
acestuia.
Peretele medial sau septal este reprezentat de septul interatrial.
Peretele superior și cel inferior nu prezintă elemente anatomice importante.
Peretele posterior prezintă cele patru orificii ale venelor pulmonare: două drepte și
două stângi.
Peretele anterior conține orificiul atrioventricular stâng ce prezintă valva bicuspidă
sau mitrală, ce este alcătuită din două cuspe: una anterioară mai voluminoasă și una
posterioară cu dimensiuni mai reduse.
Ventriculul stâng
Este cavitatea cordului ce prezintă cele mai mari dimensiuni având aspectul unui
con.
Prezintă un perete lateral, un perete medial, două margini, o bază și un vârf.
Peretele lateral prezintă numeroase trabecule de ordin II și III.
Peretele medial sau septal este reprezentat de septul interventricular și prezintă
trabecule cărnoase.
La nivelul marginii anterioare se poate identifica mușchiul papilar anterior ce trimite
cordaje către cele două cuspe ale mitralei.
Vârful ventriculului stâng coincide cu vârful inimii și prezintă trabecule cărnoase de
ordin II și III.
Baza ventriculului stâng conține două orificii: orificiul atrioventricular stâng și
orificiul aortei.
Orificiul atrioventricular stâng este puntea de legătură dintre atriul stâng și
ventriculul stâng și la nivelul său se găsește valva bicuspidă sau mitrală cu cele două cuspe.
 Orificiul aortei se găsește la dreapta față de orificiul atrioventricular stâng și la
nivelul acestuia se identifică valva aortei ce este alcătuită din trei cuspe semilunare (în cuib
de rândunică): una posterioară și două anterioare.
Cavitatea ventriculului stâng poate fi împărțită într-o porțiune atrială la nivelul
căreia pătrunde inițial fluxul sanguin și o porțiune arterială ce mai poartă denumirea de
vestibul aortic.

Fig.2 - Configurația internă a inimii

1.1.5.Vascularizația inimii
Vascularizația arterială a inimii este realizată prin intermediul arterelor coronare.
Există două artere coronare: dreapta și stânga.
Artera coronară dreaptă, ram din aorta ascendentă, se situează în porțiunea inițială
între auriculul drept și trunchiul arterei pulmonare, după care se localizează la nivelul
șanțului coronar anterior, respectiv posterior. Se termină la nivelul șanțului interventricular
posterior prin artera interventriculară posterioară. Ramuri ale arterei coronare drepte sunt
reprezentate de: artera dreaptă a conului, arterele ventriculare anterioare drepte, artera
interventriculară posterioară, arterele atriale, artera nodului sinusal, artera nodului
atrioventricular.
Artera coronară stângă, ram din aorta ascendentă, este situată inițial între auriculul
stâng și trunchiul arterei pulmonare. La nivelul șanțului interventricular anterior se termină
prin artera interventriculară anterioară. La nivelul șanțului coronar, din artera coronară
stângă ia naștere un ram colateral denumit artera circumflexă.
Artera interventriculară anterioară se ramifică în: arterele ventriculare anterioare
stângi, artera stânga a conului ce se anastomozează cu artera dreaptă a conului, ramuri
septale pentru 2/3 din septul interventricular.
 Artera circumflexă dă următoarele ramuri: artera marginală stângă, ramuri
ventriculare anterioare și posterioare, arterele atriale, artera nodului sinusal și artera
nodului atrioventricular.
Este foarte importantă zona vascularizată de fiecare coronară în parte, pentru a se
putea identifica artera afectată în funcție de zona necrozată în urma unui infarct miocardic.
Artera coronară dreaptă vascularizează ventriculul drept, o porțiune din peretele
posterior al ventriculului stâng, 1/3 inferioară a septului interventricular, atriul drept și
sistemul excitoconductor.
Artera coronară stângă vascularizează ventriculul stâng, o porțiune din peretele
anterior al ventriculului drept, 2/3 superioare a septului interventricular și atriul stâng.
Venele care culeg sângele din capilarele miocardului sunt: vena coronară, mica
venă coronară și vena interventriculară posterioară. Cea mai mare parte a sângelui venos se
varsă în atriul drept prin intermediul sinusului coronar situat în șanțul coronar și considerat
ca o extremitate dilatată a marii vene coronare. El se deschide în atriul drept printr-un
orificiu prevăzut cu o valvă numită Thebesius. O mică parte din sângele venos este
colectată de venele cardiace accesorii, care se deschid direct în atriul drept.

Fig.3 – Vascularizația inimii

Limfatice - limfa inimii este colectată în trei rețele de vase limfatice: rețeaua
subendocardică, intramiocardică și subepicardică. Prin rețeaua subepicardică limfa este
drenată în două tuburi colectoare: unul stâng, care se termină în ganglionii
intertraheobronhici și altul drept, care se termină în ganglionii mediastinali. Pe traiectele
trunchiurilor colectoare se află ganglionii limfatici.
1.1.6.Inervația inimii
La inervația inimii participă atât sistemul vegetativ simpatic cât și cel parasimpatic.
 Inervația parasimpatică este realizată prin intermediul ramurilor cardiace cervicale
și toracale ale celor doi nervi vagi. Nervii cardiaci cervicali superiori se desprind din
nervul vag, deasupra ganglionului inferior al vagului iar nervii cardiaci inferiori se
desprind din nervul laringeu recurent. Acțiunea inervației parasimpatice este
cardiomoderatoare: scade frecvența cardiacă și determină vasoconstricția coronarelor.
Inervația simpatică se realizează prin intermediul nervilor cardiaci cervicali
superiori, mijlocii și inferiori alături de 3-4 nervi cardiaci toracici. Nervul cardiac cervical
superior își are originea în ganglionul simpatic cervical superior, nervul cardiac cervical
mijlociu își are originea în ganglionul cervical mijlociu iar nervul cardiac cervical inferior
își are originea în ganglionul simpatic stelat. Acțiunea simpaticului este de a crește
frecvența cardiacă și de a dilata vasele coronare.
Acești nervi simpatici și parasimpatici formează două plexuri cardiace: anterior,
respectiv posterior.
Plexul cardiac anterior (superficial) localizat între aortă și trunchiul pulmonar, este
alcătuit din nervii cardiaci superiori ai vagului și nervii cardiaci superiori stângi simpatici.
Plexul cardiac posterior (profund) este localizat în jurul venei cave și posterior de
aorta ascendentă.
Există și un plex subendocardic, unul intramiocardic și unul subepicardic.
Activitatea cordului este influențată și de reflexele reglatoare glomice sinusale.

Fig.4 - Sistemul vegetativ simpatic și parasimpatic

 1.1.7.Rapoartele inimii cu structurile învecinate
Proiecția cordului se realizează în cadrul unui patrulater delimitat astfel:
- anterior - un plan frontal, tangent la pericard
- posterior - un plan frontal, tangent și posterior de bifurcația traheei, venele
pulmonare și pericardul de la nivelul atriului stâng
- superior - un plan transversal prin vertebra toracală T4 și unghiul sternal
- inferior - diafragmul
- lateral - pleurele mediastenale ale celor doi plămâni

1.2.Fiziologia inimii
1.2.1.Marea și mica circulație
Funcția principală a cordului este aceea de a furniza oxigenul și substanțele
nutritive necesare țesuturilor și totodată de a îndepărta dioxidul de carbon și metaboliții.
Acest lucru se realizează prin intermediul a două circulații: cea stângă(circulația sistemică)
denumită și marea circulație și cea dreaptă (circulația pulmonară) denumită și circulația
mică, strâns legate între ele.
Este de reținut faptul că inima stângă reprezentată de atriul și ventriculul stâng
conțin numai sânge oxigenat iar atriul drept și ventriculul drept conțin numai sânge
amestecat cu dioxid de carbon.
Marea circulație începe în ventriculul stâng și se termină în atriul drept. De la
nivelul ventriculului stâng, sângele oxigenat este ejectat prin valva aortică la nivelul aortei,
acesta furnizând oxigen și nutrienți tuturor țesuturilor. La nivel tisular, mai exact la nivelul
circulației capilare, se realizează schimbul de gaze, oxigenul arterial fiind eliberat și preluat
de țesuturi în timp ce dioxidul de carbon, rezultat în urma metabolismului tisular, îi ia
locul. Sângele încărcat cu dioxid de carbon ajunge la nivelul sistemului venos și se varsă
prin intermediul celor două vene cave, superioară, respectiv inferioară, în atriul drept. De
aici, sângele neoxigenat ajunge în ventriculul drept prin intermediul orificiului
atrioventricular drept, prin deschiderea valvei tricuspide. Marea circulație se mai numește
și circulația de nutriție.
Mica circulație începe din ventriculul drept și se termină în atriul stâng. De la
nivelul ventriculului drept, sângele neoxigenat este ejectat în trunchiul arterei pulmonare.
Cele două artere pulmonare transportă sângele încărcat cu dioxid de carbon la nivel
pulmonar unde are
loc hematoza, ce se definește prin procesul de eliberare a dioxidului de carbon în alveole și
reîncărcarea cu oxigen a sângelui. Sângele oxigenat se reîntoarce la nivelul atriului stâng
prin intermediul celor patru vene pulmonare: două drepte și două stângi. De la nivelul
atriului stîng, sângele încărcat cu oxigen trece la nivelul ventriculului stâng prin
intermediul orificiului atrioventricular, prin deschiderea valvei mitrale.

Fig.5 - Marea și mica circulație

1.2.2. Proprietățile funcționale ale miocardului

Proprietățile fundamentale ale mușchiului cardiac sunt: automatismul,
conductibilitatea, contractilitatea și excitabilitatea.
Automatismul
Sistemul excitoconductor este alcătuit din celule miocardice cu proprietăți specifice
precum automatismul (generează impuls electric în mod spontan) și conducerea
impulsului.
Celulele miocardului ce prezintă automatism mai sunt denumite și celule
miocardice tip ”P” sau pacemaker. Proprietatea de automatism este deținută de celulele din
nodul sinoatrial, din fibrele atriale specializate sau fasciculul Bachmann, din nodul
atrioventricular, din fasciculul Hiss și ramurile sale și din rețeaua Purkinje.
În mod normal, activitatea electrică a inimii este controlată de nodul sinoatrial,
acesta fiind pacemaker-ul fiziologic al inimii. Mai poartă denumirea și de nodul Keith-
Flack și este localizat la nivelul peretelui posterior al atriului drept, superior de creasta
terminală, între cele două vene cave. Impulsurile trimise de acesta sunt cu o frecvență de
70-80/min.
În alcătuirea sa intră mai multe tipuri de celule și anume:
 - celulele ”P” cu rol de pacemaker, disfuncția acestora detreminând apariția
pauzelor sinusale, oprirea sinusală, urmate de înlocuirea ritmului cu unul din centrii
excitoconductori mai lenți
- celulele ”T” tranziționale, disfuncția acestora determinând blocarea excitației
înainte ca aceasta să ajungă la nivelul miocardului atrial
- celule nodale de tip Purkinje
Nodul atrioventricular este localizat la nivelul septului interatrial inferior, lângă
valva tricuspidă și în alcătuirea sa intră aceleași tipuri de celule ca și în nodul sinoatrial.
Mai poartă denumirea de nodul Aschoff-Tawara și produce impulsuri cu o frecvență de 40-
50/min. La acest nivel este întârziat impulsul trimis de la nivelul nodului sinoatrial.
Întârzierea impulsului are două avantaje și anume:
- depolarizarea ventriculară este întîrziată până când atriile și-au golit conținutul în
ventriculi
- limitează numărul maxim de stimuli ce pot determina depolarizarea ventriculilor
pe unitatea de timp.
Fasciculul Bachmann este situat între vena cavă superioară și atriul drept iar din el
pleacă fasciculul internodal anterior James.
Fasciculul internodal mijlociu sau Wenckebach face legătura dintre nodul
sinoatrial și atrioventricular.
Fasciculul internodal posterior sau Thorel realizează tot legătura dintre nodul
sinoatrial și cel atrioventricular.
Fasciculul Hiss pornește de la nivelul triunghiului Koch și intră în septul
interventricular, după care se ramifică în două ramuri, unul drept și unul stâng. El produce
impulsuri cu o frecvență de 25-30/min. Acest ritm se mai numește și ritm idioventricular.
 Fig.6 - Sistemul excitoconductor al inimii

Conductibilitatea
Constă în proprietatea mușchiului cardiac de a răspândi sau a conduce excitațiile
produse într-o anumită porțiune a lui. În mod normal, excitația pornește ritmic din nodul
sinoatrial raspândindu-se în toată suprafața miocardului prin celelalte noduri, rețeaua lui
Purkinje și fasciculul Hiss determinând mușchiul să se contracte.
Excitabilitatea (Iritabilitatea)
Constă în proprietatea mușchiului cardiac de a răspunde atât la stimulii fiziologici
naturali care iau naștere în miocard cât și la excitația artificială, de natură mecanică, fizică
sau chimică. Excitabilitatea miocardului diferă de excitabilitatea celorlalți mușchi din
organism prin aceea că se conduce prin două legi: legea ”totul sau nimic” și legea
”inexcitabilității periodice”. Legea ”totul sau nimic” constă în faptul că inima nu răspunde
prin contracții la stimuli care au o valoare sub un anumit prag și dă răspuns maxim la orice
stimuli de valoare peste prag. Legea ”inexcitabilității periodice” este legea conform căreia
inima nu este excitabilă în timpul contracției (sistola) ci numai în perioada de relaxare
(diastola).
 Contractilitatea
Este funcția de contracție a miocardului și este cu atât mai puternică cu cât fibrele
sale sunt mai alungite în momentul în care începe contracția, alungire produsă de umplerea
diastolică, fenomen ce poartă denumirea de lege a inimii.
1.2.3.Revoluția cardiacă (Ciclul cardiac)
Activitatea de pompă a inimii constă într-o succesiune de contracții numite sistole
și relaxări numite diastole. Revoluția cardiacă sau ciclul cardiac se compune din: sistola și
diastola atrială, sistola și diastola ventriculară și diastola generală. Pentru o frecvență
cardiacă de 70 bătăi/min., ciclul cardiac are o durată de 0,8 sec.
Ciclul cardiac:
- fiziologic - începe cu sistola atriului drept
- clinic - începe cu sistola ventriculului drept
Sistola atrială (0,11 sec.)
În timpul sistolei, presiunea în atrii crește de la 0-2mmHg la 4-6 (6-8)mmHg și
depașește presiunea diastolică ventriculară astfel încât fluxul sanguin este dinspre atrii spre
ventriculi. Regurgitarea sângelui este împiedicată de contracția musculaturii circulare de la
vărsarea venelor pulmonare și venelor cave.
Diastola atrială (0,69 sec.)
Corespunde relaxării atriale și se suprapune sistolei ventriculare și primelor 4 faze
ale diastolei ventriculare.
Sistola ventriculară (0,27 sec.)
Etapele sistolei ventriculului stâng sunt identice cu cele ale sistolei ventriculului
drept.

Sistola ventriculului stâng presupune mai multe etape:

- Contracția izovolumică (0,05 sec. între închiderea valvei mitrale și deschiderea
aortei)

Ventriculii încep să se contracte și atunci când presiunea ventriculară o depășește pe

cea atrială, se închid valvele mitrală și apoi tricuspidă. Valva mitrală se închide prima
pentru că presiunea crește mai repede în ventriculul stâng. Ventriculii sunt camere complet
închise și pline de sânge.
– Ejecția rapidă (0,09 sec. și asigură circa 70% din volumul de sânge ejectat)
Când presiunea ventriculară crește atât de mult încât depășește presiunea din aortă,
se deschid valvele sigmoide (întâi pulmonara, apoi aortica) și începe ejecția. Valvele
pulmonare se deschid primele pentru că presiunea necesară deschiderii acestora e mai mică
decât cea pentru aortă.
– Ejecția lentă (0,13 sec. și asigură circa 30% din volumul de sânge
ejectat) Pe măsură ce gradientul presional se consumă, ejecția încetinește.
Diastola ventriculară (0,53 sec.)
Presupune mai multe etape:
- Protodiastola fiziologică (0,04 sec.)
Ventriculii încep să se relaxeze și când presiunea din ventriculi scade sub presiunea
din aortă și pulmonară, se închid valvele semilunare (întăi se închide valva aortică pentru
că presiunea scade mai repede în ventriculul stâng, apoi valva pulmonară). Protodiastola
este intervalul de timp între debutul distolei ventriculare și închiderea valvelor aortice și
pulmonare.
- Relaxarea izovolumică (0,08 sec. între închiderea aortei și deschiderea valvei
mitrale)
Ventriculii redevin camere complet închise dar nu mai sunt pline cu sânge.
- Umplerea pasivă rapidă (0,11 sec. și asigură circa 70% din volumul sângelui
ventricular)
Presiunea ventriculară scade rapid și atunci când scade sub presiunea atrială se
deschid valvele, tricuspidă și apoi mitrală. Sângele începe să curgă dinspre atrii spre
ventriculi.
- Umplerea pasivă lentă sau diastazis (0,19 sec. și asigură circa 10% din volumul
sângelui ventricular)
Pe măsură ce sângele trece în ventriculi, viteza curgerii scade datorită scăderii
gradientului presional.
- Umplerea activă (0,11 sec. și asigură circa 10% din volumul sângelui
ventricular) Este o nouă sistolă atrială a ciclului cardiac următor.
De la sfârșitul sistolei ventriculare și până la începutul unei noi sistole atriale, inima
se găsește în repaus total (diastola generală).
Diastola generală, de numai 0,42 sec. din cele 0,80 sec. cât durează un ciclu
cardiac explică regimul de lucru al inimii și de ce aceasta poate să funcționeze toată viața
fără a obosi.
Revoluția cardiacă este însoțită, în mod normal, de două zgomote: primul mai
profund, de intensitate scăzută și durată mai mare (zgomotul sistolic) datorat vibrațiilor ce
iau naștere ca rezultat al contracției musculaturii ventriculare în urma închiderii valvelor
atrioventriculare și a întinderii cordajelor tendinoase și al doilea zgomot, mai înalt și mai
scurt (zgomotul diastolic) datorat închiderii valvelor sigmoide aortice și pulmonare.
Șocul apexian este izbitura regulată produsă de vârful inimii în timpul sistolei
ventriculare, care poate fi perceput prin palparea zonei de proiecție a vârfului inimii
(spațiul IV-V intercostal stâng).
Debitul cardiac (DC)
Se obține prin înmulțirea debitului sistolic (70-90 ml sânge/sistolă) cu frecvența
cardiacă (60-90 sistole/min.) și reprezintă cantitatea de sânge care este trimisă într-un
minut de inimă spre țesuturile din organism. DC = 5,5 litri/min.
În timpul efortului fizic, țesutul muscular are nevoie de mai mult oxigen, adică de
mai mult sânge care să-i aducă oxigen. Din acest motiv, crește frecvența cardiacă și debitul
cardiac poate ajunge până la 30-40 litri/min. Debitul cardiac crește și în timpul sarcinii,
febrei dar scade în timpul somnului, când organismul se relaxează și are nevoie de mai
puțin oxigen.

Fig.7 - Revoluția cardiacă