CREDITUL BANCAR

CAPITOLUL I: FINANTAREA AFACERII

1.1. Finantarea afacerii – definitie, rol, importanta
1.2. Surse de finantare a unei afaceri
1.3. Surse straine de finantare

CAPITOLUL II:CREDITUL BANCAR

2.1. Creditul – definitie, clasificare
2.2. Dobanda fixa si dobanda compusa
2.3. Riscuri probabile in raporturile de creditare

CAPITOLUL I:
FINANTAREA AFACERII

1.1. Finantarea afacerii-definitie, rol, importanta

Finanțarea (alocarea de fonduri) reprezintă actul prin care o organizație sau companie
furnizează resurse financiare, sub formă de  bani  sau alte valori (precum efortul sau timpul),
cu scopul de a finanța o nevoie, un program sau un proiect. În general, acest termen este
utilizat în contextul în care o firmă își folosește rezervele interne pentru a-și satisface nevoile
financiare, în timp ce termenul de finanțare externă este utilizat atunci când firma obține
capital din surse extene.
Sursele de finanțare includ creditul, capitalul de risc, donațiile, granturile, economiile,
subvențiile și impozitele. Modalitățile de finanțare precum donațiile, subvențiile și granturile,
care nu prezintă condiții de rambursare intră în categoria „soft funding” sau „crowdfunding”.
Sursele de finantare sunt adaptate la nevoile firmei si se regasesc in cadrul structurilor
patrimoniale de pasiv sub denumirea de capitaluri.
 Finantarea se poate realiza prin:
-surse proprii(capital social, autofiantare)
-surse straine (credite bancare, leasing, fonduri UE)
Decizia de finantare reprezinta astfel obtiunea companiilor de a-si acoperi nevoile de
finantare fie prin fonduri proprii interne sau externe, fie prin imprumuturi, fie in participatie.
Actul de decizie asupra finantarii apartine intreprinderii, intrucat ea este mai interesata in
folosirea cu eficienta a fondurilor si obinerea unor informatii bune.
In acelasi timp,decizia de finantare nu depinde exclusiv de întreprindere, ci si de banca, de
facilitatile pe care le pot obtine in negocierea creditlor sau de actionare si disponibilitatiile
acestora pentru a subscrie la cresteri de capitaluri de imprumuturi, de existenta sa inexistenta
unor capitaluri libere, posibil de atras etc.
O strategie de finantarea ar trebui sa asigure:
 Utizarea resurselor de capital atrase cu obtinerea de capital;
 Afacerea trebuie sa fie sustenabilasi (fara sursa de capial vizata a fi atrasa );
 Afacerea trebuie sa devina autonoma fnanciar
Este folosită pentru cercetare, în domeniile tehnologiei sau al științelor sociale. Finanțarea
activității de cercetare se împarte în finanțare comercială și non-comercială. Departamentele
de cercetare și dezvoltare ale unei firme asigură finanțarea cercetării comerciale, în timp ce,
finanțarea non-comercială a cercetării se poate obține prin intermediul actelor de caritate,
consiliilor de cercetare, sau agențiilor guvernamentale. Organizațiile care necesită o astfel de
finanțare, trebuie să treacă, în general, prin selecții competitive. Doar cele care au cel mai
mare potențial sunt alese. Finanțarea este esențială în asigurarea sustenabilității anumitor
proiecte.
Antreprenorii cu un concept de afaceri doresc să acumuleze toate resursele necesare,
inclusiv capital înainte de a se aventura într-o piață. Finanțarea este parte a procesului,
întrucât unele companii au nevoie de sume inițiale mari, pe care persoanele fizice nu le
posedă de altfel.Aceste fonduri de lansare sunt esențiale pentru a demara o idee de afaceri,
fără acestea, antreprenorii neavând capacitatea de a-și realiza conceptele în lumea afacerilor.
Societățile de administrare a fondurilor adună sume de bani de la mai mulți investitori și le
utilizează pentru achiziționarea titluri de valoare. Aceste fonduri sunt gestionate de către
manageri de investiții profesioniști, care pot genera profituri mai mari cu riscuri reduse prin
diversificarea activelor. Aceste fonduri pot ajunge la câteva milioane sau chiar miliarde.
Scopul acestor activități de finanțare este, în principal, acela de a urmări profitul la nivel
individual sau organizațional.
 1.2. Surse de finantare a unei afaceri
Finantarea unei afaceri se realizeaza prin:
I. Surse proprii: sunt nerambursabile şi se utilizează conform legislaţiei în vigoare
asigurând finanţarea permanentă a întreprinderii.
Acestea sunt: aportul la capital, amortizarea, autofinanţare
Avantajele surselor proprii:
- menţinerea independenţei şi autonomiei financiare,
- nu se creează obligaţii suplimentare (dobânzi, garanţii);
- asigură păstrarea capacităţii întreprinderii de a contracta credite;
- constituie un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare.

II. Sursele străine: au caracter rambursabil şi sunt de regulă purtătoare de dobânzi,

asigurând finanţarea temporară a întreprinderii.
Acestea sunt:
- provizioane şi ajustări pentru deprecierea activelor
- datorii faţă de terţi (pasive stabile sau surse atrase temporar)
- împrumuturi pe termen scurt, mediu sau lung;
- finanţare nerambursabilă (subvenţii guvernamentale, programe de finanţare
nerambursabilă publice sau private)
Avantajele surselor străine:
 - timp scurt de acces la sursele financiare necesare;
- sunt accesibile în orice moment;
- poate fi obţinut un volum variabil de resurse financiare, în funcţie de necesităţi;
- posibilitate de negociere a condiţiilor de rambursare.

Finanţarea firmei pe termen lung

Finanţarea di surse proprii Finanţarea din surse împrumutate

Surse proprii Surse proprii externe Credite bancare Leasing Credite de pe

interne (aport de capital) pe termen lung piaţa financiară
(autofinanţarea )

Exemplu de probleme

1. Identificaţi sursele proprii şi împrumutate, cunoscând următoarele date:

Ä credite bancare pe termen lung 40.000,
Ä furnizori 5.000, provizioane 2.000,
Ä capital social 25.000,
Ä rezerve 3.000,
Ä ajustări 400,
Ä amortizarea 3.000.

REZOLVARE
SURSE PROPRII SURSE STRAINE
CAPITAL SOCIAL 25.000 CREDITE 40.000
REZERVE 3.000 FURNIZORI 5.000
AMORTIZAREA 3.000 PROVIZIOANE 2.000
AJUSTĂRI 400
TOTAL 31.000 TOTAL 47.400
 1.3. Surse străine de finanțare
Sursele straine sunt:
I. provizioane şi ajustări pentru deprecierea activelor
II. datorii faţă de terţi (pasive stabile sau surse atrase temporar)
III. împrumuturi pe termen scurt, mediu sau lung;
IV. finanţare nerambursabilă (subvenţii guvernamentale, programe de finanţare
nerambursabilă publice sau private)

I. Datoriile fata de terti

Rezultă din relaţiile contractuale ale societăţii cu terţii sau cu statul.
Sunt surse gratuite atrase temporar pentru finanţarea activităţii de exploatare.
Provin din decalajul favorabil de plăţi mai mare decât decalajul nefavorabil de încasări
Sunt luate în calcul la valoarea cea mai mică din perioada de timp analizată;
Ca mărimi previzionate se estimează după două metode:
o Analitică - pentru determinarea pasivelor stabile 1;
o Sintetică - pentru determinarea pasivelor stabile 2.

Metoda analitică
• se foloseşte pentru estimarea surselor atrase din datorii cu termene fixe de plată şi cu
solduri crescătoare până în momentul plăţii acestora (salarii, energie, contribuţii la asigurările
sociale, TVA, impozit pe profit), denumite pasive stabile 1.

Metoda sintetică
 1. se foloseşte pentru previzionarea surselor atrase din celelalte decalaje de plăţi ale
întreprinderii, care nu au termene fixe de plată şi care au sold variabil pe parcursul unei luni,
denumite pasive stabile 2;
2. dimensionarea pasivelor stabile se realizează în funcţie de;
nivelul zilnic al datoriei = nivelul trimestrial total al acestor datorii/90 * durata
medie a decalajului de plăţi;

Aprovizionări trimestriale totale

pasive stabile 2 = ∗durata medie a decalajelor
90
II. Provizioanele și leasingul
Provizioanele reprezintă datorii cu exigibilitate incertă din punct de vedere al termenului
de plată sau al sumei aferente.
Au rolul de a acoperi cheltuieli şi riscuri al căror obiect este determinat, dar a căror
mărime sau dată de producere nu sunt cunoscute cu exactitate.
Dacă se produce riscul pentru care a fost constituit, provizionul va fi utilizat. Dacă riscul
nu se produce, provizionul este anulat, în oricare dintre situaţii provizionul se va regăsi în
rezultatul exerciţiului.
Provizioanele nu pot depăşi din punct de vedere valoric sumele care sunt necesare
stingerii obligaţiei curente la data bilanţului.
Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare (sau mobiliare), prin
care chiriaşul exercită posesiunea asupra bunului închiriat, în timp ce finanţarea achiziţiei
acestuia este făcută de către societatea de leasing.
Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa contractului.
Acesta se încheie, în general pe o perioada lungă de timp (aproximativ 70-80% din durata
de viată economică a bunului achiziţionat prin acest sistem), dar se poate conveni şi asupra
unei durate mai scurte.

Exemplu de probleme
1. Se cunosc următoarele date:
Trimestru Aprovizionări trimestriale Durata medie de întârziere a plății
I 70.000 3
II 75.000 3
III 60.000 3
IV 55.000 3
 Se cere deterninarea pasivelor stabile 2.

270.000
pasive stabile 2 = ∗3 = 9.000
90

2. SC X livrează produse pentru care oferă garanţie timp de 3 ani. Costurile reparaţiilor
sunt estimate astfel:
Tip reparaţie Costuri Posibilităţi de înregistrare
Reparaţii minore 10.000 15%
Reparaţii majore 30.000 10%
Se cere estimarea provizionului.
Reparaţii minore = 10000x 15% = 1500
Reparatii majore = 30000 x 10% = 3000
Provizion = 1500 + 3000 = 4500 lei

III. Creditul este operaţiunea prin care se pot obţine resurse, în schimbul unei promisiuni
de rambursare în viitor. Rambursarea creditului se face eşalonat şi este însoţită de plata unei
dobânzi

IV. Finantarea neramburasabila

Finantarea nerambursabila reprezinta suma acordata cu titlu nerambursabil in scopul
desfasurarii anumitor activitati din cadrul unui proiect agreat de finantator.
 CAPITOLUL II:
CREDITUL BANCAR

2.1. Creditul – definitie, clasificare

„Creditul reprezinta relatia baneasca intre o persoana fizica sau juridica, numita creditor,
care acorda unei alte persoane, numita debitor, un imprumut in bani in general cu o dobanda
stabilita in functie de riscul pe care si-l asuma creditorul sau de reputatia debitorului”
Opertiuea de creditare priveste doua pati.O parte acorda creditu, cealalta parte il
primeste.Operatiunile de creditare pot interveni intr-o gama ampla de relatii intre indivizi atat
sub forma unor acorduri personale simple, cat si sub forma de tranzactii formalizate si
formulate in cadrul unor contracte complexe.
repede.
Criteriile care determina delimitare principalelor tipuri de credit sunt :
• Persoana creditorului
• Modalitatea specifica de formare si utilizare a capitalurilor disponibile
• Persoana debitorului
• Dimensiunile si dinamica necesitatilor debitorului si modul de folosire a capitalurilor
imprumutate
• Obiectul creditului si sfera de utilizare
• Duratele de constituire a capitalului disponibil si de utilizare de catre imprumutati.
Pe baza acestor criterii, raporturile de credit se structureaza astfel :
1) Creditul comercial
2) Creditul obligatar
3) Creditul ipotecar
4) Creditul de consum
5) Creditul bancar.
 1) Creditul comercial este acel credit acordat intre producatori si comercianti prin
vanzarea marfurilor, in schimbul unor instrumente de credit (sau efecte de comert). De
asemenea reprezinta o amanare la plata, acordata de un furnizor de marfuri sau de servicii,
clientului. Acordarea de credite sub forma de marfa isi are originaea in procesul diviziunii
primare a muncii, atunci cand, din masa producatorilor s-au desprins comercianti, agenti
economici specializati in desfacerea marfurilor.
Fiind un imprumut civil, creditul comercial se deosebeste fundamental de creditul bancar
prin aceea, ca in timp ce banca imprumuta banii depunatorilor sau fonduri ale altor banci
imprumutorul (creditorul) civil imprumuta banii sai. Acest tip de imprumut fiind civil nu
poate fi calificat ca operatiune bancara.
Resursele partenerilor de afaceri constituie una dintre cele mai vechi si eficace modalitati
de atragere de resurse financiare de catre un intreprinzator.
Aceasta modalitate de finantare, denumita si finantare prin capital comercial, se practica,
de regula, intre firme care au relatii comerciale indelungate si se bazeaza pe incredere
reciproca.
In determinarea politicii de credit comercial a firmei, managerul financiar trebuie sa
realizeze un echilibru intre costurile implicate de acordarea creditului si cele aferente
neacordarii sau diminuarii marimii acestuia.
• Perioada creditului reprezinta intervalul de timp pe care firma furnizoare il acorda
clientilor sai pentru a efectua plata. In stabilirea perioadei se au in vedere urmatoarele aspecte:
natura economica a produsului, circumstantele financiare ale firmei furnizoare, situatia
financiara a cumparatorului.
• Rabatul acordat pentru urgentarea platii urmareste pe de o parte sa atraga noi clienti, care
il apreciaza ca fiind un mod de reducere a pretului, iar pe de alta parte o reducere a perioadei
de incasare a vanzarilor, deoarece anumiti clienti vor plati mai repede pentru a beneficia de
avantajul acordarii acestuia.
2) Creditul obligatar, in economiile moderne detine o pondere importanta, care se
masoara ca pondere a datoriei publice fata de produsul intern brut.
Creditul obligatar se refera la relatiile de credit in care partenerii sunt institutiile statale
sau intreprinderile economice in calitate de debitori, care emit obligatiunile, in aceasta
calitate, si creditorii, subscriitori si detinatori ai acestor obligatiuni, care-si angajeaza astfel
capitalurile, in vederea obtinerii unui venit sigur sub forma de dobanzi.
Obligatiunea este un titlu de recunoastere a datoriei care reprezinta o creanta financiara pe
care detinatorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul) sau, altfel spus, o promisiune
scrisa de a plati o suma de bani (principal) la o data stabilita. Detinatorul incaseaza de regula,
periodic, dobanzile convenite in raportul de credite.
Emitentii de obligatiuni pot fi :
Statul. Tezaurul (Ministerul Finantelor) sau institutiile locale (primarii, prefecturi)
contracteaza credite obligatare prin lansarea titlurilor de imprumut (obligatiuni, bonuri de
tezaur) in scopul acoperirii deficitului bugetar. Rambursarea acestor credite se face din
fonduri speciale de amortisment al datoriei publice, din surse bugetare curente sau din
excedente bugetare.
Societatile comerciale. Acestea prefera emisiunea de obligatiuni ca forma de mobilizare
a capitalurilor pe termen lung, obligatiunile respective fiind denumite obligatiuni corporative.
Intreprinderile (de obicei societatile pe actiuni), avand o structura data a capitalului si a
actionariatului (existand o repartizare data a puterii in consiliul de administratie) evita noile
emisiuni de actiuni ca sursa de sporire a capitalurilor, situatie care ar putea duce la schimbarea
raportului de forte. Astfel se explica preferinta pentru imprumutul obligatar, in opozitie cu
posibilitatea de sporire a capitalului propriu prin emitere de actiuni.
3) Creditul ipotecat reprezinta principala modalitate de sprijinire a proprietatii imobiliare.
Principalul tip de imprumut cu ipoteca prezinta o suma de rambursare si o rata a
dobanziifixa (constanta si identica). Rambursarile periodice sunt prevazute pe intreaga
perioada si fiecare rambursare cuprinde dobanda si suma cu care se reduce datoria in curs6 .
In cadrul ratei fixe, in timp, scade partea privind dobanzile si creste partea privind
rambursarea propriu-zisa.
In ultimul timp s-au dezvoltat si alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi:
• Imprumut pe ipoteca cu dobanzi variabile (acum se foloseste si dobanda variabila dupa
evolutiile fluctuante ale ratei dobanzii din anii ’80).
• Imprumut pe ipoteca cu rambursare progresiva
• Imprumut pe ipoteca inversat, purtator de anuitati.
4) Creditul de consum este creditul pe termen scurt, mediu sau lung, acordat persoanelor
individuale destinat a acoperi costul bunurilor si serviciilor de care beneficiaza prin reteaua de
comercializare si servicii, sau pentru recreditarea creantelor contractate in acest scop.
Creditorii includ institutiile de credit, companiile financiare, institutiile de economii,
comerciantii de detaliu.
Creditul de consum a existat initial sub forma « crreditului deschis », respectiv a
posibilitatii pe care comerciantul o acorda clientilor solvabili de a achizitiona marfuri portivit
necesitatilor, urmand ca lichidarea datoriilor sa se faca ulterior. Forma astfel practicata a fost
considerata drept credit cu rambursare neesalonata.
5) Creditul bancar cuprinde o sfera larga de raporturi de credit, pe termen scurt, mediu
sau lung, privind operatii bazate pe inscrisuri sau fara, garantate sau negarantate, pe obiect de
credit sau global.
In raporturile de credit cu institutiile de credit se pot angaja persoanele juridice (au
calitatea de agenti economici) si persoanele fizice.
Raporturile de credit ale intreprinderilor cu bancile sunt de regula reciproce. Pe de o parte,
intreprinderile formeaza depozite pe care bancile le utilizeaza ca resurse. Pe de alta parte,
bancile acorda credite intreprinderilor pentru nevoile lor de productie curenta sau cu
recuperare ulterioara, pentru investitii.
Clasificarea creditului bancar si trasaturile definitorii ale acestuia vor fi prezentate in
capitolele urmatoare, derularea acestui tip de credit fiind obiectul de studiu al acesti curs.
Raporturile de creditse desfasoara in mod necesar pe doua planuri :
• Procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile (creditorul este detinatorul de
disponibilitati iar depozitar este banca .
• Procesul de distribuire a capitalurilor disponibile (utilizatorii in calitate de debitori
recurg la banci comerciale).

2.2. Dobanda fixa si dobanda compusa

Dobânda reprezintă prețul care trebuie plătit pentru împrumutarea, respectiv utilizarea,
unei sume de bani pentru o anumită perioadă, mai precis suma pe care un împrumutat
(debitor) o plătește unui împrumutător (creditor), pentru banii împrumutați.
Prin modul ei de lucru, o bancă poate să aibă atât calitatea de împrumutat, cât și cea de
împrumutător, de aceea ea trebuie să plătească, respectiv să încaseze, dobânda pentru sumele
luate (depozite), respectiv date cu împrumut (credite).
Creditele cu dobanda fixa ofera clientului posibilitatea de a cunoaste inca de la inceput
toate costurile pe care le are un credit imobiliar pe toata durata sa de viata. Astfel, nu vor
exista surprize ulterior, iar rata lunara stabilita initial ramane batuta in cuie.
Ratele fixe ale dobanzilor incorporeaza evolutia viitoare a randamentelor, astfel ca acestea
pot fi mai mari sau mai mici decat cele variabile, in functie de perspectivele pe termen lung.
 In cazul in care un client contracteaza un credit la o dobanda fixa ridicata, el nu va putea
beneficia de o eventuala reducere a dobanzilor pe piata interna. Singura solutie pentru a-si
reduce costul imprumutului va fi refinantarea.
Rata dobanzii fixe la crediteeste dobanda care ramane nemodificata pe perioada creditului
sau pe anumite intervale de timp determinate conform contractului.
Dobânda variabilă presupune modificarea periodică a ratelor de dobândă (de regulă
semestrial) în funcţie de nivelul dobânzii pe piaţă.
Ca modalitate de calcul, dobânda se poate determina ca dobândă simplă şi ca dobândă
compusă.

Formulele de calcul sunt următoarele:

Dobânda simplă:
D = C *d *n,
unde:
D=dobânda
d= rata de dobândă cu care se acordă creditul
n= perioada de timp pe care se acordă creditul

Dobânda compusă:
D = C (1+d)n - C,
unde:
D=dobânda
d= rata de dobândă cu care se acordă creditul
n= perioada de timp pe care se acordă creditul

2.3. Riscurile probabile in raporturile de creditare

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de
creditare trebuie apreciat în funcţie de ceea ce banca se aşteaptă să realizeze de pe urma
creditării. Procesul de creditare este potenţial purtător de câştiguri; acestea se pot grupa în
două categorii: câştigurile directe şi castiguri indirecte.
Câştigurile directe sunt imediate şi cuantificabile adeseori.
Cele mai importante sunt dobânda şi comisionul încasat de bancă. La acestea se poate
adăuga soldul creditor minim al contului clientului, sold care reprezintă garanţia creditulu.
 Câştigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantifice şi mai incerte. Acordarea unui credit
poate să atragă după sine iniţierea sau menţinerea unei relaţii, o creştere a depozitelor, precum
şi o creştere a cererii pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor câştiguri trebuie avut în
vedere atunci când expunerea la risc este analizată şi, eventual, acceptată. Analiza creditului
este un proces care trebuie să se deruleze periodic: înainte de acordarea creditului în vederea
fundamentării deciziei de creditare şi apoi, în funcţie de scadenţa creditului, la intervale de
timp determinate, de regulă atunci când rapoartele financiare ale clientului sunt puse la
dispoziţie.
Dat fiind riscul pe care îl induc pentru bănci operaţiunile de creditare, există un regim
special pentru contractele de creditare încheiate de bănci cu clienţii lor. Toate operaţiunile de
credit şi de garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale, din care să
rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii. Contractele de credit
bancar, precum şi cele ale garanţiilor reale şi personale, constituite în scopul garantării
creditului bancar, sunt titluri executorii
Conceptul de risc
Prin risc bancar se înţelege elementul de incertitudine care poate afecta activitatea
societăţii bancare sau derularea unei operaţiuni economico-financiare a acesteia.
Prin risc în activitatea de creditare se înţelege posibilitatea producerii în viitor a unor
evenimente în activitatea clienţilor cu efecte negative în ceea ce priveşte recuperarea
creditelor, încasarea dobânzilor etc.
Riscul de credit este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituţie
financiară. Riscul de credit exprimă posibilitatea ca împrumutaţii sau emitenţii de titluri să nu-
şi onoreze obligaţiile la scadenţă. Pentru împrumutat, riscul de credit exprimă într-o formă
mai largă, degradarea situaţiei financiare a acestuia. O mare varietate de motive legate fie de
situaţia generală a economiei, fie de condiţiile afacerii împrumutatului, dintre care multe sunt
imprevizibile şi afectează situaţia financiară a acestuia, pot contribui la riscul de credit.
Pierderile în cazul instrumentelor de piaţă depind de valorile acestor instrumente şi de gradul
lor de lichiditate pe piaţă. Măsurarea riscului de creditare este relativ simplă pentru
instrumentele cotate pentru că ele sunt lichide şi negociabile.
Creditorii, în special băncile, sunt expuşi următoarelor tipuri de riscuri:
a) neexecutarea sau neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din raportul de credit;
b) modificarea dobânzii în perioada angajării capitalului în raportul de credit;
c) modificarea puterii de cumpărare a monedei în aceeaşi perioadă.
 a) Neîndeplinirea contractului de credit se datorează lipsei de lichiditate şi solvabilitate
a debitorului. Unele creanţe pot fi recuperate parţial, în timp ce altele devin nerecuperabile.
Băncile se protejează de risc prin:
- diversificarea portofoliului pentru dispersarea riscurilor;
- includerea unei prime de risc în cadrul ratelor de dobânzi practicate;
- includerea de clauze protectoare, de garantare, în contractul de credit, pentru a reduce
efectele neexecutării de către debitor.
b) Riscul modificării dobânzii de piaţă. Creditele pot fi contractate cu dobânzi fixe
(valabile pe toată durata contractului) sau cu dobânzi variabile, care se modifică în funcţie de
fluctuaţiile ratei dobânzii pe o anumită piaţă. Băncile, acordă împrumut cu o rată a dobânzii
variabilă.
c) Riscul modificării puterii de cumpărare este determinat de intensitatea procesului
inflaţionist (poate fi măsurat prin calcularea dobânzii reale).
Pentru diminuarea riscurilor obiective, banca prin persoanele însărcinate să exercite
control, trebuie să acţioneze pentru eliminarea riscurilor care pot apărea din neglijenţa băncii
în analiza, acordarea şi urmărirea creditelor, să efectueze controale periodice asupra
documentelor contabile ale împrumutaţilor şi prin formularea unor întrebări şi corelarea
răspunsurilor cu analiza datelor din contabilitate, să descopere eventualele neconcordanţe
între declaraţiile date şi evidenţa contabilă, să urmărească asigurarea de către împrumutat a
bunurilor aduse în garanţie împotriva calamităţilor naturale, să evalueze din timp capacitatea
agentului economic împrumutat de a se adapta la modificarea conjuncturii economice.
Riscurile considerate ca fiind subiective, au drept cauze:
 nerespectarea prevederilor din normele de creditare, referitoare la analiza,
 aprobarea şi urmărirea creditelor;
 analiza cu superficialitate a cererilor de credite;
 necorelarea informaţiilor financiare cu cele nefinanciare privitoare la solicitantul
de credite;
 controlul şi / sau evaluarea necorespunzătoare a garanţiilor;
 redactarea defectuoasă a actelor juridice (contract de credit, contract de ipotecă şi
contract de gaj);
 acceptarea de către bancă a unei documentaţii de credit incomplete sau
neactualizate;
 încrederea prea mare în anumite categorii de clienţi, care datorită unei poziţii
  privilegiate în bancă nu sunt analizaţi potrivit normelor bancare precum ceilalţi
împrumutaţi.
1) riscuri financiare, care afectează în mod direct gestiunea bilanţului şi care includ:
 riscul de creditare
 riscul de lichiditate
 riscul de piaţă
 riscul de faliment
2) riscuri de prestare asociate operaţiunilor din sfera serviciilor financiar-bancare şi care
includ:
 riscul operaţional
 riscul tehnologic
 riscul produsului nou