CUPRINS

Prolog
Nautilus
 DECLARAȚIE

Ascultam zbuciumul oceanului,

În speranța c-am să te aud,

Dar când m-ai strigat pe nume

Tălpile mele erau prinse-n nisip

Ai făcut-o dinadins,

Știind că nu pot păși.

PROLOG

Ședința de dimineațã e pe cale sã înceapã, iar senzația de rutinã monotonã

și plictisitoare îmi creeazã o stare de greațã. Aceleași cuvinte rostite zi-de-zi,
despre dedicația pe care trebuie sã o dãruim locului de muncã și despre cât de
importanți suntem noi, biologii, pentru societate. Cunoaștem, atât eu, cât și
minunații mei colegi, poezia. Cu toate acestea, atmosfera din încãpere s-a
modificat brusc odatã cu intrarea managerului de departament și al directorului
general în sala de ședințã. Managerul de departament, un bãrbat masiv, cu umeri
lați care parcã strãpung halatul cel alb, se așazã, de data aceasta, în lateralul
mesei ovale, lãsând loc directorului, un bãrbat mãrunțel, în capul mesei. Nu era
deloc un obicei ca directorul general sã participe la ședințele de dimineațã, chiar
din contrã era foarte straniu. Mi-am îndreptat spatele pe spãtarul scaunului. O
senzație neliniștitoare îmi inunda întregul corp. Puteam sã citesc pe privirile
celor doi șefi, cã aceastã ședințã nu era una ordinarã. Directorul general își drege
vocea pentru o secunda, s-a lãsat o liniște adâncã în întreaga salã, iar ședința a
început.
- Bunã dimineața tuturor, voi începe ședința de astãzi într-un mod direct,
deoarece ne confruntãm cu o problemã care neabordatã, poate duce la
modificãri grave ale mediului acvatic. Tot mai multe specii de balene sunt gãsite
moarte atât în ocean, cât și pe țãrmurile de la marginile orașelor. Cea mai tragicã
întâmplare din ultimele zile fiind naufragierea a șaisprezece balene albastre pe
plajele orașului Neopolis. Am trimis la fața locului câțiva cercetãtori pentru a
identifica motivul decesului a atâtor balene, iar rezultatele au arãtat o cantitate
considerabilã de substanțe toxice.
Directorul general s-a oprit din vorbit, și-a încleștat mâinile deasupra
mesei și ne-a privit pe toți în ochi. Se putea observa pe chipul sãu îngrijorarea și
greutatea cu care voia sã rosteascã urmãtoarele cuvinte.
- Problema cu care ne confruntãm în momentul de fațã este cã nu
cunoaștem originile acestei substanțe toxice. În urma analizelor efectuate s-a
constatat cã aceastã substanțã atacã creierul și sistemul nervos al balenelor, însã
nu cunoaștem cauzele care produc aceastã substanțã nocivã. De asemenea, s-a
descoperit o ranã ușor adâncã în zona abdominalã a fiecãrei balene. Inițial am
crezut cã aceastã ranã este motivul care a dus la deces, însã nici o balenã nu a
murit din cauza vreunei hemoragii.
Colega mea, Rosa Mercia s-a ridicat brusc în capul oaselor și cu o vitezã de
nemaivãzut s-a sprijinit cu brațele de masã lãsându-și toatã greutatea pe
aceasta. O șuvițã din pãrul ei de culoarea chihlimbarului i-a picat peste umãr,
aproape atingând suprafața mesei. Avea un pãr lung și bogat care îi împodobeau
trãsãturile finuțe ale feței, iar corpul ei micuț parcã înota sub halatul alb.
- Vreți sã spuneți cã ceva din adâncuri ne omoarã balenele?! A rostit Rosa
înflãcãratã. Rosa avea un caracter dinamic care putea oscila de la acea femeie
drãguțã care gãtește prãjituri pentru vecinii cei noi, la femeia aceea
înspãimântãtoare care putea sã obținã orice își dorește prin cine știe ce metode.
Nu îi era fricã sã spunã ceea ce gândește, iar acesta era unul dintre acele
momente.
- Exact! a rãspuns directorul. Ceva ce încã nu a fost încă identificat este
inamicul nostru principal. De aceea am venit astãzi la voi pentru a vã propune
sã participați la o misiune de recunoaștere în oceanul Atlantic.
Intrigat de cele auzite, am ridicat mâna stângã pentru a cere permisiunea
sã vorbesc.
- Da, Adrian? a rãspuns directorul. Am simțit cum toate privirile din
încãpere sunt ațintite spre mine. Nu era plãcerea mea sã fiu în centrul atenției,
însã de data aceasta voiam sã aflu mai multe detalii despre aceastã misiune, mai
ales fiind și prima din cariera mea de doar un an în acest domeniu. Pot spune cã
sunt cel mai nou din echipa mea și singurul care încã nu și-a terminat toate
studiile, fiind în prezent doctorand specializat în Științe Marine în cadrul
Universitãții Neopolis.
- În ce constã aceastã misiune despre care vorbiți? am întrebat privindu-l în
ochi pe bãrbatul mãrunțel din capul mesei.
- Tu, împreunã cu echipa ta Rosa, Erik și Philip vã veți îmbarca pe nava pusă
la dispoziție de firma noastrã, iar apoi vă veți scufunda în adâncurile oceanului
Atlantic pentru a cerceta zona și de a lua mostre pentru analize, de pe absolut
orice vã atrage atenția ca fiind suspect. Scopul final este sã aflãm ce anume
elibereazã aceste toxine. Mai multe detalii veți primii de la liderul vostru,
Michael Patterson.
Michael Patterson, imediat ce i-am auzit numele mi s-a pus un nod în gât.
Dintre toți angajații aflați în aceastã unitate, nu s-a putut alege un alt lider de
misiune mai plin de sine ca el. Michael Patterson era genul acela de bãrbat iubit
de unele femei și urât de altele. Un metru optzeci și ceva și o sutã de kilograme
de metrosexualitate dintre care el susține cã patruzeci de kilograme sunt doar
masã muscularã. Era bãrbatul ideal, bineînțeles în lumea imaginarã în care
acesta trãia.
- Când vom începe aceastã misiune? a adãugat Rosa.
- Mâine la prima orã! a rãspuns directorul. Acesta s-a ridicat de pe scaun, a
tras câteva priviri către managerul de departament de parcă ar fi putut să îl
înțeleagă telepatic, și-a luat rămas bun și a ieșit din sala de ședință lăsându-ne
pe restul cu un gol în stomac. Pe cât de repede a început această ședință, pe atât
de repede s-a și terminat. Cu toții ne uitam unii la alții, nedumeriți, curioși din
pricina acestei misiuni de care ni s-a pomenit cu câteva momente în urmă.
Managerul de departament era încă așezat pe scaun cu cei doi pumni încleștați
pe masă, încercând să abordeze o atitudine cât mai serioasă.
- Domnule, cred că atât eu, cât și colegii mei suntem de acord că întreaga situație
ne-a lăsat de-a dreptul uimiți, însă ne-ați putea oferi mai multe indicații despre
călătoria de mâine? Am întrebat eu cu o oarecare stângăcie în glas. Simțeam cum
toate privirile se îndreptaseră spre mine și mă judecau că aveam tupeul să pun
mai multe întrebări decât erau necesare. Până la urmă sunt doar un intern, nu
mă pot ridica la nivelul celorlalți colegi. Poate pentru ei această misiune este una
banală, dar pentru mine este foarte importantă deoarece, este prima de acest fel
la care am participat. Am mai salvat delfini care naufragiau pe plajă, dar
niciodată nu m-am scufundat în adâncurile oceanului Atlantic în căutarea de
mostre și indicii.
- Desigur, Adrian. După cum știți, am mai avut cazuri de balene naufragiate din
cauza sonarelor, pe care, chiar și acum ne chinuim să le interzicem și să
demonstrăm că pot fi chiar mortale pentru aceste vietăți. Însă, ceea ce se
întâmplă în momentul de față, este de-a dreptul diferit și nu am reușit să găsim,
cu adevărat, o teorie.
- Nu ați găsit o teorie, dar v-ați gândit la câteva, așa-i? Am întrebat eu.
Managerul mă privi îngrijorător direct în ochi și îmi răspunse:
- Așa-i. Ne-am gândit la câteva variante. Singura teorie care ar putea fi plauzibilă
este apariția unor plante marine ce conțin substanțe toxice. Însă asta nu explică
cum ajung aceste toxine în interiorul balenelor, având în vedere că balena nu
înoată aproape de sol.
- Poate prin hrănirea cu pești care au fost intoxicați deja cu această substanță.
Interveni Rosa.
- Este posibil, dar asta nu explică rana din zona abdominală. După mai multe
investigații am constatat că toxina pornește din zona unde a fost străpunsă
balena.
Eu și Rosa ne priveam reciproc, îngândurați și nedumeriți de ceea ce ar
putea exista în adâncurile oceanului. Erik și Philip nu păreau să fie foarte afectați
de întreaga noastră discuție, în special Philip care părea că mai un pic adoarme
pe scaunul de birou. Din zvonurile pe care le-am auzit despre Philip, am înțeles
că acesta dorește să demisioneze din companie, cică și-ar fi găsit o pasiune
pentru muzică. Cu toate acestea, ar fi putut arăta un pic de interes, măcar din
bun simț.
- Ne mai puteți spune locația exactă unde ne vom scufunda?
Managerul m-a tăiat cu privirea sa precum o sabie. O privire atât de
străfulgerătoare, de parcă aș fi făcut cea mai mare greșeală întrebând asemenea
lucru.
CAPITOLUL I

NAUTILUS
 O dimineață superbă de vară, cu un început promițător, dar ce păcat ca a
fost distrusă de bustul gol și strălucitor al lui Michael Patterson, care stătea în
toată splendoarea sa pe treptele care duceau către bordul navei. Uneori stau și
mă gândesc dacă femeile chiar sunt atrase de asemenea bărbați.

Un miros dulceag-aromat îmi inundase nările. Era genul acela de miros pe

care ai șansa să îl simți doar de câteva ori într-o viață de om. Un parfum care te
putea face să uiți de tine și de tot ce se afla în jurul tău. Era al Rosei. Aceasta își
târâse picioarele subțiri în dreptul meu. Era prima oară când Rosa stătea asa
aproape de mine, probabil de asta nu i-am mai simțit mirosul puternic până
acum. Cu coada ochiului, îi puteam citi privirea dezgustată în timp ce aceasta îl
privea pe Michael. Am zâmbit în sinea mea, gândindu-ma că și ea este de aceeași
părere ca mine. Se pare că totuși mai există o fărâmă de speranță în femei.

- Începând de azi, eu voi fi la conducerea acestei echipe. Așadar, dacă vreți

ca totul să decurgă conform planului, nu vorbiți, nu mâncați și nu respirați daca
nu vă dau voie! M-am făcut destul de clar? Rostise Michael de parcă visul lui din
copilărie de a fi colonel în armată s-a îndeplinit. Nu pot spune că eram speriat de
situația în care mă aflam, deoarece știam că era doar gura de Michael. Îl
cunoșteam destul de bine, având în vedere că am fost colegi la aceeași facultate
timp de patru ani. Nu dispune de o inteligență uimitoare, însă statutul său social
la ajutat, poate, prea mult în viață. Provenea dintr-o familie avută, unde doar
prin simpla pocnire a degetelor primea tot ce își dorea. Părinții lui s-au străduit
să îi ofere totul fără pic de muncă. De aici și rolul de lider pe care, cel mai
probabil, l-a primit destul de ușor.

- Nu vă aud. V-a mâncat pisica limba? Continuase Michael după ce a văzut

ca nu a primit niciun răspuns din partea noastră.
 - Da. Au răspuns cu jumătate de gură Philip si Erik care stăteau în fața mea.
Philip, un băiat aproape de vârsta mea, dacă nu mă înșel avea în jur de douăzeci
și șase de ani, avea un comportament destul de ciudat din punct de vedere social.
Nu era un băiat rău, dar avea un simț al umorului diferit, cu tendințe mai
morbide. Umorul negru fiind un mic copil pe lângă umorul lui Philip. Cât despre
Erik, acesta avea mai multe personalități în funcție de starea sa de spirit. Într-o
zi l-am văzut ieșindu-și din minți din cauza unui proiect de lucru, iar în secunda
următoare era cu un pahar de vin sprijinit cu picioarele de birou. Era asemenea
unei bombe cu ceas, nu aveai de unde să știi când putea să explodeze. Cu toate
acestea, Philip și Erik erau cei mai buni prieteni, în ciuda diferențelor dintre ei.

Michael și-a încruntat privirea spre noi, în special spre mine, cu speranța
să îi răspund la întrebare. Însă, nu aveam de gând să îi ofer satisfacție. Așa că,
am tăcut în continuare până ce s-a dat bătut. Întotdeauna au existat asemenea
tensiuni între noi doi, însă nu cunosc care ar fi motivul. Din partea mea, ar putea
exista o oarecare invidie din cauza nedreptății și a vieții sale ușoare. În schimb
el, nu cunosc motivul pentru care nu pare să mă suporte.

Am urcat toți la bord și mare mi-a fost mirarea când am zărit pe marginea
metalică a navei inscripționat cu litere cursive și aurii „Nautilus". Fiind un fan
înrăit al cărților lui Jules Verne, nu mi s-a părut o alegere foarte inspirată să
denumești astfel nava, având în vedere că Nautilus era de fapt un submarin, iar
Verne și-a descris creația ca fiind „o operă de artă ce conține opere de artă".
Aceste opere de artă, cu siguranță, nu se găsesc pe această navă. Poate singurul
detaliu asemănător fiind scopul pentru care sunt folosite cele două, explorarea.
Bordul navei era destul de mare cât să cuprindă în jur de treizeci de oameni, iar
interiorul decorat cu o mocheta vișinie și cu detalii finuțe aurii îți ieșea, cu
adevărat, în evidență. Se putea observa că nava încerca să îți inspire sentimentul
luxuriant, însă nimic din ce am văzut , nu m-a dat pe spate.

Fiecare dintre noi a primit câte o camera unde vom dormi pe perioada
călătoriei noastre. Aceasta ar fi prima oara când m-am urcat pe o navă așa de
mare, pentru un timp atât de lung, deci sper să nu am probleme cu răul de mare.
Deși, nu m-ar deranja daca mi-ar veni în ajutor Rosa. Visam cu ochii deschiși la
ceva ce probabil nu se va întâmpla niciodată. Imaginea Rosei cu părul ei căzând
peste pieptul meu în timp ce încerca să mă trezească din leșin, a fost brusc
întreruptă de un glas feminin.

- Esti pregătit?

Am clipit de câteva ori încercând să ies din transă. Privesc în dreapta mea și o
văd pe Rosa stând foarte aproape de mine. Atât de aproape încât puteam să îi
aud bătăile inimii, sau oare erau bătăile mele? Am înghițit în sec. Încercam să nu
mă holbez la pielea ei fină, la pistruii aceia, parcă așezați de un pictor cu mare
îndeletnicire. Însă, îmi era atât de greu să mă abțin. Simțeam o oarecare
slăbiciune atunci când mă aflam în prezența ei. Mă tem, totuși, că această
slăbiciune, aceste stârniri pe care Rosa mi le poate provoca, îmi aparțin numai
mie...

- Adrian! Ai început să dormi iepurește? Intonă Rosa răzând.

- Scuză-mă, am căzut puțin pe gânduri. Am răspuns eu rapid fâstâcindu-mă.

- Am observat. Ce fel de gânduri te preocupă?

- Ăăă... gândește-te Adrian la o scuză rapidă! Sunt preocupat de călătoria asta.
Vezi tu, nu prea am participat la asemenea misiuni importante și... am emoții să
nu greșesc.

- E de înțeles, nici eu nu am avut ocazia să fac parte dintr-o asemenea echipă și

cu un scop atât de important. Spuse Rosa privind în jurul ei.

O briză puternică de aer se ivise odată cu plecarea navei. M-am uitat în urma
mea și vedeam cum ne îndepărtam tot mai mult de Atlanta. Clădirile uriașe erau
acum mici cuburi de jucărie. Ne avântam în necunoscut, departe de orice urmă
a civilizației, departe de zgomotul orașului Atlanta, de sunetele pașilor grăbite
să ajungă în cine știe ce locuri. Eram doar noi și sunetul valurilor care se lovesc
de navă.

- Ai aflat cumva în ce locație ne îndreptăm mai exact? Întrebă Rosa care

stătea sprijinită cu coatele de balustrada navei.

- Din păcate și eu sunt încă nedumerit. Știu doar ca ne îndreptăm spre

oceanul Atlantic, însă nu ni s-au comunicat coordonatele exacte.

Chipul Rosei se încruntă brusc. Căzuse iute pe gânduri, de parcă ar fi fost

lovită de cea mai sumbră revelație. Timp de câteva momente se lăsă liniștea, iar
apoi Rosa îngăimă:

- Ce motiv ar avea să ne ascundă coordonatele? Înțeleg că este o misiune care nu

trebuie să ajungă la urechile anumitor persoane, dar totuși facem parte din
echipa de explorare.
- Într-adevăr, nu am dat prea mult timp de gândit la ceea ce spui tu. Poate
urmează să ni se comunice coordonatele. Am răspuns încercând să o liniștesc pe
Rosa. Se vedea cu ochiul liber că întreaga situație o macină foarte tare.

- Hah! Vezi să nu! De la cine să le primim? Michael cap-de-ou? Răspunse ea

sarcastic, iar apoi schiță un mic zâmbet pe la colțul gurii.

Aluzia la chelia lui Michael era una foarte bună, m-a făcut să mă simt mai bine
în sinea mea știind ce crede Rosa despre Michael.