Traducere în limba română: Niculescu Ana-Maria, grupa 444C

Arhitecturi și protocoale pentru rețele de senzori fără fir (WSN)

1.4 Provocări pentru rețele de senzori fără fir

Manipularea unei game atât de largi de tipuri de aplicații va fi cu greu posibilă cu o
singură realizare a unui WSN. Cu toate acestea, apar anumite trăsături comune, mai ales în ceea
ce privește caracteristicile și mecanismele necesare unor astfel de sisteme. Realizarea acestor
caracteristici cu noi mecanisme este provocarea majoră a viziunii rețelelor de senzori wireless.

1.4.1 Cerințe caracteristice

Următoarele caracteristici sunt specifice pentru majoritatea exemplelor de aplicații

discutate mai sus:

Tipul de serviciu oferit de o rețea convențională de comunicații este evident – mută biți
dintr-un loc în altul. Pentru o rețea de senzori, mutarea biților este doar un scop de mijloc, dar nu
și cel real. Mai degrabă, ne așteptăm ca o rețea de senzori să ofere informații și/sau acțiuni
despre o anumită sarcină: „Oamenii vor răspunsuri, nu numere” (Steven Glaser, UC Berkeley).
În plus, concepte precum domeniul de aplicare al interacțiunilor la anumite regiuni geografice
sau la intervale de timp vor deveni importante. Prin urmare, noi paradigme de utilizare a unei
astfel de rețele sunt necesare, împreună cu noi interfețe și noi moduri de gândire despre serviciul
unei rețele.

Calitatea serviciului: Strâns legată de tipul de serviciu al unei rețele este calitatea
serviciului respectiv. Cerințe tradiționale de calitate a serviciilor – de obicei provenind din
aplicații de tip multimedia – cum ar fi întârzierea limitată sau lățimea de bandă minimă sunt
irelevante atunci când aplicațiile sunt tolerante la latență sau lățimea de bandă a datelor transmise
este foarte mică. În unele cazuri, doar livrarea ocazională a unui pachet poate fi mai mult decât
suficientă; în alte cazuri, există cerințe de fiabilitate foarte ridicate. În alte cazuri, întârzierea este
importantă când actuatoarele trebuie să fie controlate în timp real de către rețeaua de senzori.
Rata de livrare a pachetelor este o metrică insuficientă; ceea ce este relevant este cantitatea și
calitatea informațiilor care pot fi extrase despre obiectele sau zona observate.
Prin urmare, concepte de calitate adaptate cum ar fi detectarea fiabilă a evenimentelor sau
aproximarea calității unei hărți de temperatură, să zicem, este importantă.

Toleranța la erori: Deoarece nodurile pot rămâne fără energie sau ar putea fi deteriorate,
sau deoarece comunicarea fără fir între două noduri poate fi întreruptă permanent, este important
ca rețeaua de senzori în ansamblu să fie capabil să tolereze astfel de defecte. Pentru a tolera
defecțiunea nodului, implementarea redundantă este necesară, folosind mai multe noduri decât ar
fi strict necesar dacă toate nodurile ar funcționa corect.
Durata de viață: În multe scenarii, nodurile vor trebui să se bazeze pe o sursă limitată de
energie (folosind baterii). Înlocuirea acestor surse de energie în realitate nu este de obicei
posibilă și, în același timp, o rețea de senzori trebuie să funcționeze cel puțin pentru un anumit
timp sau cât mai mult posibil. Prin urmare, durata de viață a unei rețele de senzori devine o
figură de merit foarte importantă. Evident, un mod energetic eficient de operare al rețelei este
necesar. Ca alternativă sau supliment la sursele de energie, o sursă de energie limitată (prin surse
de putere precum celulele solare, de exemplu) ar putea fi disponibilă și pe un nod. De obicei,
aceste surse nu sunt suficient de puternice pentru a asigura o funcționare continuă, dar pot oferi o
reîncărcare a bateriilor. În astfel de condiții, durata de viață a rețelei ar trebui să fie în mod ideal
infinită. Durata de viață a unei rețele presupune, de asemenea, compromisuri directe față de
calitatea serviciului: investițiile mai mari în energie pot crește calitatea, dar pot reduce durata de
viață. Conceptele de armonizare a acestor compromisuri sunt necesare. Definiția precisă a duratei
de viață depinde de aplicația în cauză. O opțiune simplă este să se utilizeze timpul până când
primul nod eșuează (sau rămâne fără energie) ca durată de viață a rețelei. Alte opțiuni includ
timpul până când rețeaua este deconectată în două sau mai multe partiții, timpul până când 50%
(sau un alt raport fix) de noduri au eșuat, sau momentul în care pentru primul timp în care un
punct din regiunea observată nu mai este acoperit de cel puțin un singur nod (atunci când se
utilizează implementarea redundantă, este posibil și benefic ca fiecare punct în spațiu să fie
acoperit inițial de mai multe noduri).

Scalabilitatea: Deoarece o rețea de senzori poate include un număr mare de noduri,

arhitecturile folosite și protocoalele trebuie să poată fi scalate la aceste numere.

Gama largă de densități: Într-o rețea de senzori, numărul de noduri pe unitate de

suprafață (densitatea rețelei) poate varia considerabil. Diferitele aplicații vor avea densități de
noduri foarte diferite. Chiar și într-o anumită aplicație, densitatea poate varia în timp și spațiu,
deoarece nodurile eșuează sau se mută. De asemenea, densitatea nu trebuie să fie omogenă în
întreaga rețea (din cauza implementării imperfecte, de exemplu), iar rețeaua ar trebui să se
adapteze la astfel de variații.

Programabilitate: Nu numai că va fi necesar ca nodurile să prelucreze informații, ci ele

vor trebui și să reacționeze flexibil la schimbările din sarcinile lor. Aceste noduri ar trebui să fie
programabile și programarea lor trebuie să fie modificată în timpul funcționării, când sarcini noi
devin importante. O modalitate fixă de prelucrare a informațiilor este insuficientă.

Mentenabilitatea: Pe măsură ce atât mediul unui rețele, cât și rețeaua în sine se schimbă
(bateriile epuizate, noduri defectuoase, sarcini noi), sistemul trebuie să se adapteze. Trebuie să-și
monitorizeze propria sănătate și stare pentru a modifica parametrii operaționali sau pentru a
alege diferite compromisuri (de exemplu, pentru a oferi calitate atunci când resursele energetice
devin rare). În acest sens, rețeaua trebuie să se mențină; ar putea, de asemenea, să interacționeze
cu mecanisme externe de întreținere pentru a-și asigura funcționarea extinsă la o calitate cerută.

1.4.2 Mecanisme necesare

Pentru a îndeplini aceste cerințe, trebuie să existe mecanisme inovatoare pentru o rețea de
comunicații, precum și noi arhitecturi și concepte de protocoale. O provocare specială aici este că
trebuie să găsească mecanisme suficient de specifice intoleranțelor unei aplicații date pentru a
susține cerințele specifice privind calitatea serviciului, durata de viață și mentenabilitatea. Pe de
altă parte, aceste mecanisme trebuie să se generalizeze la o gamă mai largă de aplicații, ca nu
cumva să devină necesară dezvoltarea de la zero și implementarea unei rețele de senzori pentru
fiecare aplicație individuală – acest lucru ar face ca acest concept tehnologic de rețea de senzori
să fie imposibil din punct de vedere economic. Unele dintre mecanismele care vor forma părți
tipice ale rețelelor de senzori sunt:

Comunicarea fără fir cu mai multe salturi: În timp ce comunicarea fără fir va fi o
tehnică de bază, comunicarea directă între un emițător și un receptor se confruntă cu limitări. În
special comunicarea pe distanțe lungi este posibilă numai folosind o transmisie de mare putere.
Utilizarea nodurilor intermediare ca relee poate reduce puterea totală necesară. Prin urmare,
pentru multe forme de rețele de senzori, așa-numita comunicare multi-hop va fi un ingredient
necesar.

Funcționare eficientă din punct de vedere energetic: Pentru a menține durate lungi de
viață, funcționarea eficientă din punct de vedere energetic este o tehnică cheie. Opțiunile de
analizat includ transportul de date eficient din punct de vedere energetic între două noduri
(măsurat în J/bit) sau, mai important, determinarea eficientă energetic a unei informații solicitate.
De asemenea, consumul neomogen de energie – formarea de „puncte fierbinți” – este o
problemă.

Configurare automată: O rețea de senzori va trebui să-și configureze majoritatea

parametrilor operaționali în mod autonom, independent de configurația externă – numărul mare
de noduri și implementarea simplificată va necesita această capacitate în majoritatea aplicațiilor.
De exemplu, nodurile ar trebui să fie capabile să-și determine pozițiile geografice doar folosind
alte noduri ale rețelei – așa-numita „auto-localizare”. De asemenea, rețeaua ar trebui să poată
tolera nodurile eșuate (din cauza bateriei epuizate, de exemplu) sau pentru a integra noduri noi
(din cauza implementării incrementale după eșec, de exemplu).

Colaborare și procesare în rețea: În unele aplicații, un singur senzor nu este capabil să

decidă dacă a avut loc un eveniment, dar mai mulți senzori trebuie să colaboreze pentru a detecta
un eveniment și numai datele comune ale multor senzori oferă suficiente informații. Informația
este procesată în rețeaua însăși sub diferite forme pentru a realiza această colaborare, spre
deosebire de cazul în care fiecare nod transmite toate datele unei rețele externe și le procesează
„la marginea” acesteia. Un exemplu este determinarea temperaturii maxime sau medie într-o
zonă și raportarea acelei valoare. Pentru a rezolva astfel de sarcini în mod eficient, citirile de la
senzori individuali pot fi agregate pe măsură ce se propagă prin rețea, reducând cantitatea de date
transmise, îmbunătățindu-se astfel eficiența energetică. Cum se efectuează o astfel de agregare
este o întrebare deschisă.

Centrare pe date: Rețelele tradiționale de comunicații sunt de obicei centrate în jurul

transferului de date între două dispozitive specifice, fiecare echipat cu (cel puțin) o adresă de
rețea – operarea unor astfel de rețele este astfel centrată pe adrese. Într-o rețea de senzori, unde
nodurile sunt de obicei implementate redundant pentru a proteja împotriva defecțiunilor nodului
sau pentru a compensa calitatea scăzută a echipamentului de detectare real al unui singur nod,
identitatea nodului particular care furnizează date devine irelevantă. Importante sunt răspunsurile
și valorile în sine, nu nodul care le-a furnizat. Prin urmare, trecerea de la o paradigmă centrată pe
adresă la una centrată pe date în proiectarea arhitecturii și a protocoalelor de comunicare este
promițătoare. Un exemplu pentru o astfel de interacțiune centrată pe date ar fi solicitarea
temperaturii medii într-o locație dată, spre deosebire de solicitarea citirilor de temperatură de la
nodurile individuale. O astfel de paradigmă centrată pe date poate fi folosită și pentru a seta
condiții pentru alerte sau evenimente („trageți un semnal de alarmă dacă temperatura depășește
un prag”). În acest sens, abordarea centrată pe date este strâns legată de conceptele de interogare
cunoscute din baze de date; de asemenea, se combină bine cu colaborarea, procesarea în rețea și
agregarea.

Localizarea: Mai degrabă un ghid de proiectare decât un mecanism adecvat, principiul

localizării va trebui să fie adoptat pe scară largă pentru a asigura, în special, scalabilitatea.
Nodurile, care sunt foarte limitate în resurse, cum ar fi memoria, ar trebui să încerce să limiteze
starea pe care o acumulează în timpul procesării protocolului doar la informații despre vecinii lor
direcți. Speranța este că acest lucru va permite rețelei să se extindă la un număr mare de noduri
fără a fi nevoie să se bazeze pe o procesare puternică la fiecare nod. Cum se combină principiul
localizării cu proiectarea eficientă de protocol este încă un subiect de cercetare deschis, totuși.

Compensații de exploatare: Similar principiului localizării, rețelele de senzori vor

trebui să se bazeze în mare măsură pe exploatarea diferitelor compromisuri inerente între
obiective reciproc contradictorii, atât în timpul proiectării sistemului/protocolului, cât și în
timpul execuției. Exemple de astfel de compromisuri au fost deja menționate: consumul mai
mare de energie permite o precizie mai mare a rezultatelor, sau o durată de viață mai lungă a
întregii rețele este compensată cu durata de viață a nodurilor individuale. Un alt compromis
important este densitatea nodurilor: în funcție de aplicație, implementare și defecțiunile nodurilor
în timpul execuției, densitatea rețelei se poate schimba considerabil - protocoalele vor trebui să
gestioneze situații foarte diferite, posibil prezente în locuri diferite ale unei singure rețele. Din
nou, nu toate întrebările de cercetare sunt rezolvate aici. Valorificarea acestor mecanisme astfel
încât să fie ușor de utilizat, dar suficient de generale, pentru un programator de aplicații este o
provocare majoră. Plecând de la o vedere centrată pe adresă a rețelei, aceasta necesită noi
interfețe de programare care depășesc semantica simplă a interfeței socket convenționale și
permit concepte precum precizia necesară, compromisuri energie/precizie sau scoping.

1.5 De ce sunt diferite rețelele de senzori?

Pe baza acestor exemple de aplicații și a principalelor provocări, devin evidente două
rude apropiate ale rețelelor fără fir de senzori: rețelele mobile ad-hoc (MANET) pe de o parte și
magistralele de teren pe de altă parte.

1.5.1 Rețele mobile ad-hoc și rețele de senzori fără fir

O rețea ad-hoc este o rețea care este configurată, literalmente, într-un scop specific,
pentru a satisface o nevoie de comunicare care apare rapid. Cel mai simplu exemplu de rețea ad-
hoc este poate un set de computere conectate între ele prin cabluri pentru a forma o rețea mică,
cum ar fi câteva laptop-uri într-o sală de ședințe. În acest exemplu, aspectul auto-configurării
este crucial – se așteaptă ca rețeaua să funcționeze fără management sau configurare manuală.
De obicei, totuși, noțiunea de MANET este asociată cu comunicarea fără fir și în mod specific
comunicare fără fir cu mai multe salturi; de asemenea, numele indică mobilitatea nodurilor
participante ca ingredient tipic. Exemple de astfel de rețele sunt operațiunile de ajutor în caz de
dezastre – pompierii comunică între ei – sau rețelele din locații dificile, cum ar fi șantierele mari,
unde instalarea infrastructurii wireless (puncte de acces etc.), cu atât mai puțin cablurile, nu este
o opțiune fezabilă. În astfel de rețele, nodurile individuale formează împreună o rețea care
transmite pachete între noduri pentru a extinde raza de acțiune a unui singur nod, permițând
rețelei să se întindă pe zone geografice mai mari decât ar fi posibil cu comunicarea directă
emițător – receptor. Cele două provocări de bază într-un MANET sunt reorganizarea rețelei pe
măsură ce nodurile se deplasează și gestionarea problemelor de acoperire limitată a
comunicațiilor fără fir. Literatură despre MANET-uri care rezumă aceste probleme
iar soluțiile lor abundă, întrucât aceste rețele sunt încă un domeniu de cercetare foarte activ.
Aceste probleme generale sunt împărtășite între MANET-uri și WSN-uri. Cu toate acestea, există
unele diferențe principale între cele două concepte, care justifică o distincție între ele și în ceea
ce privește eforturile de cercetare separate pentru fiecare.

Bibliografie:
Protocols and Architectures for Wireless Sensor Networks, 2005, Holger Karl,
Andreas Willig – capitolele 1.4 si 1.5.1 (https://ieeexplore.ieee.org/book/8040281)