MODERNISM

Lucian Blaga - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Termenul “modernism” denotă tendinţa de înnoire, specifică spiritului uman şi defineşte, în
literatură, o mişcare largă, care cuprinde toate manifestările postromantice, înscrise sub semnul unui
„principiu de progres” (Eugen Lovinescu), promovând imperativul sincronizării cu modelul
civilizaţiei şi al culturii europene, pe considerentul că perpetuarea canoanelor etniciste învechite
generează o inadmisibilă „provincializare şi izolare a culturii” noastre.
În sens restrâns, modernismul românesc este un curent literar conturat în atmosfera de efervescenţă
înnoitoare de după Primul Război Mondial, având ca nucleu cenaclul şi revista „Sburătorul”, conduse
de criticul Eugen Lovinescu. Epoca dintre 1919 şi 1944 este, în poezie, una dintre cele mai strălucite, în
întreaga noastră literatură. O generaţie excepţională de poeţi contribuie, acum, la înnoirea limbajului
liric. Eugen Lovinescu a subliniat caracterul novator al acestei poezii, neeludând adevărata tradiţie
(din care lirica nouă se nutrea) şi a stăruit îndeosebi pe două tendinţe, care definesc, chiar dacă nu în
egală măsură, pe toţi poeţii epocii: lărgirea registrului tematic – prin încercarea de a cuprinde şi alte
zone ale realului decât cele rurale şi evoluţia în planul modalităţii lirice – de la descriere şi de la
naraţiune în versuri, spre viziunea subiectivă, viziune lirică, prin excelenţă.
Poeţii modernişti, deşi atât de diferiţi între ei, au câteva elemente comune: manifestă predilecţie
pentru temele izvorâte din civilizaţia urbană, fără a le exclude însă pe celelalte, cultivă o poezie bazată
mai puţin pe descriere şi pe epic, mai mult pe sugestie şi pe muzicalitate, experimentează forme de
expresie noi (asociaţii surprinzătoare între cuvinte, un limbaj evoluat, intelectualizat, filosofic şi o
sintaxă lirică necunoscută înaintaşilor, în care legăturile dintre cuvinte sunt adesea suprimate, fraza
devenind laconică şi anevoie descifrabilă, criptică).
Mai mult decât vreodată, poezia îşi caută, în această perioadă, propria natură (lirismul), tinzând să
se despartă de epic, ea capătă o totală libertate de inspiraţie, descoperind domenii care îi erau, până
acum, interzise. Unei eliberări a inspiraţiei poetice îi corespunde, după cum se vede, eliberarea
limbajului, prin deschiderea către zone lexicale inedite. În tendinţa spre poezia pură, lirismul
interbelic se încifrează, ascunzându-şi tensiunile sub un limbaj care se îndepărtează de sintaxa
tradiţională, sparge tiparele lingvistice ale regulilor gramaticale şi ale normelor retorice. Se observă, de
asemenea, o preocupare sporită a poeţilor pentru teoretizarea artei poetice, fapt ce contribuie la
sincronizarea literaturii române cu orientările fundamentale, din plan universal.
Lirica lui Lucian Blaga ilustrează definitoriu aceste cuceriri, iar dintre elementele de originalitate
ale creaţiei sale se pot aminti: orientarea vădită către interioritate, circumscrierea poeziei în marea
problematică a cunoaşterii, clasificarea inedită a metaforelor (metafore plasticizante şi metafore
revelatorii). Lirica lui Lucian Blaga valorifică motivul luminii, într-o dublă ipostază: lumina selenară
- ca simbol al cunoaşterii iniţiatice şi lumina solară - ca simbol al trăirii pasionale, frenetice a existenţei
(are drept corelativ „cenuşa”, simbolul morţii). De subliniat că poetul nu se referă la noţiunea generală
de lumină, ci la “lumina ce-o simt”, la noţiunea devenită senzaţie trăită şi receptată direct. De
asemenea, din sistemul filozofic al lui Blaga sunt de reţinut două concepte originale pe care se bazează
întreaga problematică a cunoaşterii: cunoaşterea paradiziacă de tip logic, raţional (se revarsă asupra
obiectului cunoaşterii, vrea să lumineze misterul, pe care, astfel, îl reduce) şi cunoaşterea luciferică (al
cărei scop nu este lămurirea misterului, ci potenţarea, sporirea lui).
”Cunoaşterea luciferică, prin actul iniţial, consideră obiectul său despicat în două, într-o parte care
se arată şi într-o parte care se ascunde.” (Lucian Blaga)
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, o formă de exprimare a
unui crez liric (propiile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia, despre
atitudinea artistului faţă de lume). Aşezată în fruntea primului volum de poezii aparţinând lui Lucian
Blaga, poezia este construită pe baza opoziţiei dintre cunoaşterea poetică şi cunoaşterea raţională.
Blaga vorbeşte despre atitudinea artistului faţă de tainele universale, optând cu fermitate nu pentru
cunoaşterea lor pe cale raţională, ci pentru potenţarea lor, prin contemplaţie. Conduita aceasta
reliefează opoziţia dntre gândirea raţională şi gândirea poetică, cea din urmă fiind creatoare de
metafore.
Poemul se construieşte pe baza a doua opoziţii mai importante: una se constituie între câmpul
semantic al întunericului (“adâncimi de întuneric”/ ”întunecata zare”/ ”taina nopţii”) - semnificând
universul înţeles ca o sumă de mistere şi câmpul semantic al luminii (“lumina altora”/ ”lumina mea”/
”luna”/ ”razele ei albe”), corespunzând cunoaşterii, iar alta se constituie între “lumina mea”, ca
simbol al cunoaşterii poetice şi “lumina altora”, ca simbol al cunoaşterii raţionale (“cu mintea”).
Prima parte a poeziei realizează opoziţii succesive între cele două tipuri de cunoaştere,
exprimate prin tot atâtea verbe care sugerează: spulberarea misterului, prin cunoaşterea raţională şi
potenţarea lui, prin cunoașterea poetică. Cunoaşterii poetice, lumea i se înfăţişează ca o “corolă de
minuni”- metaforă sugerând, prin conotaţiile elementelor ce o compun, frumuseţe, sacralitate, caracter
tainic şi fragilitate. Enumeraţia: ”flori, ochi, buze, morminte” detaliază elementele din care este
alcătuită corola: vegetalul (« flori »), umanul (“buze”/”ochi”), mineralul (“morminte”), respectiv viaţă
şi moarte. Această enumeraţie corespunde însă unei perceperi fragmentate şi disjunctive a lumii,
proprii cunoaşterii raţionale, pe câtă vreme metafora corolei denotă o percepere unitară, specifică
tocmai cunoaşterii poetice.
Structura antitetică, marcată prin termenii principali (“lumina mea”/”lumina altora”) este
adâncită prin distribuţia verbelor: în propoziţiile în care subiectul este “eu”, verbele sunt: nu strivesc,
nu ucid, sporesc, îmbogăţesc, iubesc. Pentru “lumina altora” există un singur verb: “sugrumă”, dar,
prin asociaţii subînţelese, acestui tip de cunoaştere i se pot atribui şi “striveşte”/”ucide”/”nu
sporeşte”/ “nu imbogăţeşte”/”nu iubeşte”. Este evident că acţiunile exprimate de verbe reprezintă
expresia metaforică a efectelor cunoaşterii asupra spaţiilor tainice. Ideea este că o cunoaştere logică
“reduce numeric misterele”, dupa cum spune Blaga, adică « sugrumă vraja » , respectiv farmecul, prin
abstractizare, în timp ce cunoaşterea poetică, dimpotrivă, conservă fiorul necunoscutului, ba chiar îl
sporeşte, proiectând “în misterele lumii un înţeles, un rost şi valori” noi, care aparţin poeziei:
“Dar datorinţa noastră faţă de un adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim atât de
mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Lucian Blaga)
De aceea, cunoaşterea raţională, apreciază Blaga, “ucide”, “sugrumă”, tainele şi, implicit,
frumuseţea şi sacralitatea lumii, ea fiind deci incompatibilă cu misterul, în timp ce cunoaşterea poetică
nu numai că este compatibilă cu misterul, dar îl şi potenţează.
În poemul lui Blaga, se construieşte, mai degrabă, o definiţie a poeziei ca formă de cunoaştere
metaforică. Figură de substituţie, metafora înlocuieşte un obiect prin altul, accentuând taina. Spre
deosebire de cunoaşterea raţională, cea poetică este o cunoaştere iniţiatică, adică aceea care se
realizează prin trăirea misterului şi nu prin descifrarea lui. Creaţia este un mijlocitor între conştiinţa
individuală şi lume. Sentimentul poetic este acela de contopire a sinelui cu misterele universale, cu
esenţa lumii. Actul poetic converteşte (transfigurează) misterul, nu îl reduce. Misterul este substanţa
originară şi esenţială a poeziei: cuvântul originar. Iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează.
În final, atitudinea de protejare a misterelor se explică, la Blaga, prin iubire “căci eu iubesc…" Poezia
este un act de creaţie, iar iubirea, un act de cunoaştere a misterelor lumii, prin trăirea nemijlocită a
formelor concrete. Poezia înseamnă intuire, în particular, a universalului.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este un act de mărturisire a unui crez artistic şi a
unei credinţe filozofice, ceea ce explică şi prestigioasa ei aşezare în fruntea întregii creaţii poetice a lui
Lucian Blaga.