„Să nu avem doar eticheta de creştini! Să căutăm cu adevărat Lumina lui Hristos!

Ar trebui ca în aceste vremuri cu toţii să cugetăm profund la starea noastră: Suntem

creştini cu adevărat sau doar cu numele? Trăim cu adevărat în duh ortodox sau
trăim în duhul acestei lumi cuprinse de tot mai mult întuneric ?
Părintele llarion Dan, duhovnicul de la Mănăstirea Crucea din Dobrogea, fost director de bancă, ce a ales calea monahală la peste
50 de ani, pentru a-l sluji pe deplin lui Hristos. Ucenic al părintelui Arsenie Papacioc timp de mai bine de 20 de ani, părintele
llarion ne îndeamnă cu putere să ieşim din robia întunericului şi să căutăm cu adevărat Lumina lui Hristos.

cum să vorbim despre înviere într-o lume cuprinsă de tot mai multă moarte şi de tot mai mult întuneric ?

noi, creştinii, avem religia Vieţii. Este religia care vine în opoziţie totală cu lumea în care trăim, cu această cultură de astăzi, care

este o cultură a morţii. Din acest motiv, noi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu că suntem mostenitori ai tradiţiei răsăritene a

Bisericii, moştenind de la părinţii şi strămoşii noştri, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, această credinţă vie până în zilele noastre.

Noi suntem cei care trebuie să purtăm mai departe în inimile noastre această credinţă, să-L mărturisim pe Hristos, pentru că

vremurile pe care le trăim sunt vremuri de mărturisire.

Ştiţi foarte bine că, pentru lumea de astăzi, creştinismul reprezintă o credinţă şi o concepţie de viaţă depăşite. Ne confruntăm deja

cu refuzul de a-L primi pe Hristos în viaţa publică. Hristos este exilat din spaţiul public în cel privat. Şi această opoziţie între

Biserică si lumea de astăzi se face din ce în ce mai mult simţită. Va ţine de noi să ne pregătim duhovniceşte pentru a face faţă

acestei presiuni crescânde.

Dar noi, cei care am moştenit această credinţă vie, mai punem cu adevărat în
centrul vieţii noastre Lumina învierii lui Hristos? Nu vi se pare că această cultură a
morţii despre care vorbiţi ne-a cuprins şi pe noi?
Da, aşa este. Noi trăim într-o cultură, cea europeană în sens larg, iar Europa a avut,
potrivit unui cuvânt al Sfântului Nicolae Velimirovici, o misiune deosebită, şi
anume aceea de a propovădui Evanghelia la toate neamurile, de a continua aşadar
lucrarea Sfinţilor Apostoli. Pentru că Europa a fost, să spun aşa, vârful civilizaţiei
umane - şi din punct de vedere spiritual, dar şi material. Şi avea această capacitate
de a duce pe tot globul această credinţă. Din păcate, însă, Europa a eşuat în bună
măsură, pentru că, după cum ştim foarte bine, marile puteri coloniale - Franţa,
Anglia, Spania -, care la vremea aceea erau ţări catolice, şi-au impus puterea
politică pe tot globul, dar scopul nu a fost să-L propovăduiască pe Hristos, ci să
stăpânească teritorii întinse şi popoarele care le locuiau, pentru exploatarea unor
diverse şi bogate resurse naturale.
Răsăritul Europei nu a avut însă această putere de a prelua stindardul şi de a duce
mai departe Cuvântul Evangheliei, din cauza unor împrejurări istorice - ştim că o
bună parte din creştinătatea răsăriteană s-a aflat sub ocupaţie otomană. In afară de
Biserica Rusă - care într-adevăr a avut o misiune frumoasă, mai ales în Extremul
Orient (în China, Japonia) -, Biserica Ortodoxă nu a reuşit să continue această
misiune de propovăduire a Evangheliei la toate neamurile.

Acum trăim într-o epocă în care mijloacele de comunicare sunt dezvoltate, trăim
într-un fel de „sat global”, în care informaţiile circulă foarte uşor. Vedeţi că acum
cam tot omul are în principiu acces la Sfânta Scriptură, numai că, între timp, noi,
creştinii, aşa cum aţi spus, nu mai trăim avându-L în centru pe Hristos. Viata
noastră nu mai este hristocentrică. Ar trebui să fim apostoli, fiecare acolo unde
este. Noi însă nu mai suntem un exemplu de urmat pentru ceilalţi oameni, pentru
cei de alte credinţe, pentru păgâni, întrucât viata noastră nu mai este întru Hristos.
Trăim si noi dominaţi de patimi, încălcarea poruncilor dumnezeieşti fiind o
prezenţă permanentă în viaţa popoarelor creştine, a comunităţilor creştine. In acest
mod, nu mai reuşim să arătăm adevăratul chip al credinţei în care am fost botezaţi
si astfel nu avem cum să-i atragem pe alţii la Hristos.

Părinte Ilarion, aţi prezentat o situaţie generală, dar care este starea noastră, a
ortodocşilor români? Sunteţi căutat de foarte mulţi oameni. Mai au ei sete de
Hristos?

Da, au. Sunt si astăzi oameni care încearcă să-L trăiască pe Hristos, care încearcă
să aibă o rânduială conforma poruncilor lui Dumnezeu, o viaţă frumoasă închinată
adevărului de credinţă. Eu am constatat cu bucurie, de-a lungul timpului, de când
sunt duhovnic şi slujitor al Sfântului Altar, că sunt foarte mulţi oameni care II
caută pe Hristos cu toată sinceritatea şi care se apropie de Biserică cu această sete
de Hristos. Chiar şi printre tineri. Aproape zi de zi am această surpriză: şi oameni
tineri, şi oameni mai în vârstă caută să înţeleagă sensul profund al vieţii. Ştiţi ce
spune Hristos: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”
{Matei 7, 8).
Acum este o perioadă în care lucrurile se aşază. Se aleg apele, ca să spunem aşa. In
orice caz, tendinţa generală în lume este aceea de îndepărtare de Dumnezeu. Si
această tendinţă se manifestă si la noi.

Este acest duh al mamonei, al preocupării pentru viaţa materială, pentru civilizaţia
materială. Chiar am citit, acum de curând, că sunt promovate tot felul de noi
ideologii care tind să scoată omul din miezul civilizaţiei şi să facă din el o
componentă oarecare, într-o civilizaţie tehnologizată până dincolo de orice limită.
Deşi omul creează toate aceste artefacte tehnologice, ajunge să fie dominat de ele.
Se vorbeşte deja despre un alt stadiu al civilizaţiei umane, de transumanism, în care
omul devine aşa, un fel de martor tăcut şi inutil al acestei tehnologii.

Şi cei mai vânaţi de aceste tehnologii şi ideologii sunt tinerii.

Intr-adevăr, tinerii sunt cei mai atacaţi. Şi, din păcate, educaţia în sistemele de
învăţământ din toa- tă lumea nu pune mare preţ pe dezvoltarea spirituală, ci doar pe
acumularea de informaţii, de multe ori şi acelea prezentate foarte minimalist,
pentru că - nu-i asa? - omul nu trebuie să mai ştie foarte multe; cu cât este mai
ignorant, cu atât este mai uşor de manipulat si îndoctrinat. Asa se întâmplă si în
învăţământul românesc, care tinde să devină din ce în ce mai precar din acest punct
de vedere. Nu mai avem de-a face cu un efort de a forma caractere şi de a oferi un
cadru cultural vast, generos. Vedeţi că multe materii, care sunt esenţiale pentru a
cunoaşte societatea în care trăim - cum sunt istoria, literatura, geografia -, sunt
prezentate într-un mod care nu contribuie suficient la formarea unei culturi
generale consistente. Ştiţi, de exemplu, că modul în care este prezentată istoria
contează foarte mult pentru o înţelegere corectă şi obiectivă. Depinde cine şi cu ce
scop scrie istoria. Vedem astăzi că istoria ţării noastre este prezentată în şcoli într-
un mod uneori de-a dreptul ridicol.

De aici vine probabil şi sentimentul de indiferenţă faţă de ţară, de neam, faţă de

Biserică.
Da, pentru că este rezultatul educaţiei. Nu mai vorbim de patriotism, un sentiment
care înseamnă a-ţi iubi ţara, a-ţi iubi neamul, strămoşii, ci, dimpotrivă, este
cultivată o atitudine de respingere a tradiţiei, a culturii. Şi ce păcat! Pentru că ţara
noastră este o ţară cu o tradiţie culturală foarte profundă şi bogată. Gândiţi-vă
numai la ce cunosc românii despre istoria Bisericii noastre! Dacă nu cunoşti istoria
Bisericii este foarte greu să înţelegi ce este Biserica, ce înseamnă tradiţia Bisericii.
Lipseşte aproape total această cunoaştere. Şi vedeţi paradoxul? Trăim într-o epocă
în care accesul la informaţie este foarte facil, există foarte multă informaţie si, cu
toate acestea, omul trăieste într-o ignoranţă crasă, într-o necunoaştere aproape
totală a lucrurilor cu adevărat importante pentru viaţa lui.

Dar,părinte, românul de altădată, omul de la ţară, fără să fi avut aceste informaţi,

ştia care sunt lucrurile importante pentru viaţa lui.

Da, pentru că modul de viaţă era aşa. Acum noi nu mai trăim organic integraţi în
Creaţia lui Dumnezeu. Strămoşii noştri, bunicii noştri trăiau într-o simplitate
profundă, o simplitate care venea de la sine. Ei erau legaţi de ogorul lor, de vitele
lor, de tot ce era în jurul lor, hrana lor depindea de bobul de grâu care trebuia să
încolţească. Omul simţea că totul era de la Dumnezeu, el trăia în fiecare zi firesc,
simplu. Gândiţi-vă şi la postul pe care îl ţineau tot aşa, la modul cel mai firesc. Or
la noi acum nu mai este nimic firesc. Viaţa omului modern este total nefirească.
Această abundenţă de acum ne aruncă şi într-o nesimţire...

Omul de altădată de la ţară trăia cu Dumnezeu. Biserica era în mijlocul satului, în

biserică trăiau toate evenimentele - şi naşterile, şi cununiile, şi înmormântările -,
participau cu toţii la ele, era o comunitate vie, erau nişte reguli de convieţuire
morală, nu exista ca cineva să fure pentru că nu se cuvenea, nici nu ştiau ce
înseamnă să furi. Tata - Dumnezeu să-l ierte! - îmi spunea că, atunci când era el
mic, nu se lua o furcă de paie de pe câmp pentru că, dacă o luai, erai considerat un
om de nimic. Acum furtul a devenit o virtute, minciuna la fel... Suntem foarte,
foarte departe de ceea ce ar trebui să fim. Şi noi, cei care suntem în Biserică,
suntem foarte departe...
Trăim aşa, într-o letargie, într-o stare pe care, chiar dacă nu o alegem conştient, o
acceptăm. Şi o acceptăm cu voia noastră liberă. Suntem total responsabili pentru
această stare a noastră... Copiii, tinerii noştri sunt atraşi de această tehnologie, tot
interesul lor este îndreptat către această lume virtuală, care devine pentru ei lumea
reală. Este un miraj al acestei tehnologii şi al ecranului, care bineînţeles că sunt
făcute să atragă, sunt ca o otravă dulce. Dar câtă lume înţelege? Părinţii sunt atât de
inconştienţi şi le permit copiilor să aibă acces liber la aceste instrumente de foarte
mici. Vedeţi? Trăim extrem, extrem de superficial şi într-o ignoranţă periculoasă
care ne duce pe marginea prăpastiei. Omul are acest confort modern, care este atât
de înşelător. Având totul la îndemână, omul se cufundă în acest pseudo-paradis
terestru lumesc, în care se complace. Este o vrăjire a lumii, o capcană pe care
satana a deschis-o în faţa omului şi oamenii se aruncă în ea ca atraşi de un parfum
bineplăcut.

Ce este de făcut,părinte Ilarion ?

Fiecare să se pună la punct pe el însuşi. Trebuie să fim foarte conştienţi de această

bătălie care se duce în zilele noastre, bătălie care, de fapt, a început mai demult,
odată cu ideologia comunistă prin care am trecut noi si care acum îmbracă alte
forme: neomarxism, marxism cultural. Constat, cu surprindere şi mâhnire, faptul că
tinerii noştri nu-şi dau seama că ei sunt supuşi acestui proces de ideologizare şi
foarte mulţi dintre ei îl acceptă cu toată fiinţa lor. Aud luări de poziţie în spaţiul
public la adresa tradiţiei, la adresa culturii creştine, a Bisericii, fără nici un fel de
discernământ, fără nici un fel de cunoaştere a ceea ce înseamnă Biserica lui
Hristos, a ceea ce înseamnă a fi creştin. Este o respingere virulentă a tot ceea ce
avem noi mai adânc în fiinţa acestui popor. Poporul român are o moştenire
spirituală extraordinară, iar tinerii noştri refuză Ortodoxia. Nu-şi dau seama ce dar
de la Dumnezeu refuză. Si este foarte trist. Insă este rezultatul unei educaţii
precare, aşa cum am mai spus, şi al faptului că noi, cei din Biserică, nu suntem
atractivi pentru cei care sunt în afara Bisericii. Dacă noi (cei din Biserică) am fi un
exemplu viu al trăirii Evangheliei, dacă am fi modele demne de urmat, situaţia ar fi
cu totul alta.
De aceea trebuie să ne punem la punct, şi grija a- ceasta trebuie să fie permanentă,
pentru că în orice moment putem greşi. Este necesară o repoziţionare permanentă a
noastră ca atunci când conduci o maşină pe şosea şi trebuie să o controlezi din
volan. Tot timpul trebuie să ne controlăm traseul nostru duhovnicesc pentru a nu
ieşi de pe acest drum către Hristos. Este un control permanent, o stare de prezenţă,
aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc.

Aşadar, să fim cu adevărat mărturisitori ai lui Hristos! A-L mărturisi pe Hristos

înseamnă a-L urma pe Hristos în toate. Nu eşti creştin doar pentru că ai această
etichetă - că te-ai născut din părinţi creştini şi ai fost botezat... Şi, din păcate,
familiile românilor nu mai sunt cu adevărat familii creştine pentru că nu se mai
trăieşte în duh ortodox, ci în duhul lumii, în care principala preocupare este cea
pentru partea materială.

Banul este noul idol al lumii. Omul căzut total în material, în trupesc, nu mai are
nevoie decât să-şi împlinească dorinţele trupeşti şi atunci banul devine exclusiv
mijlocul prin care el îşi satisface aceste nevoi, aceste patimi. Şi copilul creşte în
acest mediu. Adeseori sunt întrebat dacă păcatele părinţilor se transmit copiilor şi
spun că nu este o transmitere mecanică, dar copilul trăieşte într-un mediu concret,
într-o familie în care se manifestă nişte comportamente, nişte patimi. Este un duh
în fiecare familie. Copilul creşte scăldat în acest spaţiu. Dacă părinţii manifestă o
dragoste profundă, adevărată, curată faţă de Dumnezeu, sigur că şi copilul va creşte
în această dragoste. Dacă însă în familie sunt manifestate anumite patimi, şi copilul
se impregnează de acestea şi de aici toate consecinţele.

Soluţia aceasta este: să trăim cu adevărat crestineste, să ne întoarcem la Hristos si

să fim mărturisitori ai lui Hristos prin toată viaţa noastră! Nu este suficient să
mergi la biserică, să aprinzi o lumânare, să te închini la o icoană. Toate acestea
sunt gesturi exterioare, care trebuie să acopere o trăire interioară profundă. Dacă
nu-L trăim clipă de clipă pe Hristos, dacă nu-L avem pe Hristos în inima noastră şi
avem în inimile noastre altceva, de cele mai multe ori pe noi înşine, atunci
rămânem cu noi înşine, fără Hristos. Şi ce să dăm de la noi înşine? Patimile
noastre. Tot ce-i bun si frumos, tot ce tine de viată vine de la Dumnezeu.
Vă spun că trăim această dramă permanentă a o- mului cu etichetă de creştin, dar
care de fapt nu e creştin. Şi această dramă se poate transforma în tragedie pentru
că, dacă nu ne trezim până la sfârşit, urmează moartea. Şi noi ne împărtăşim unii
altora din această moarte. De aceea trăim într-o lume cuprinsă de deznădejde, de
tot felul de psihopatii, nevroze, de tot ce este rău si care domină omul de astăzi.
Pentru că trăim acest gol din noi, acest hău interior. Fiind goliţi de Lumina lui
Hristos, ce putem avea în noi?...

Spuneţi că suntem departe de starea de adevăraţi creştini.

Care ar fi mesajul învierii pentru oamenii care au doar eticheta de creştini?

Avem acum această perioadă a Sfântului şi Marelui Post, în care ar trebui să

cugetăm profund la' sensul vieţii noastre, la ceea ce suntem noi, la ceea ce alegem
să fim.

Vreau să trăiesc cu adevărat? Vreau să fiu viu? Sfinţii Părinţi spun că nu există
decât două drumuri: drumul vieţii si drumul morţii. Dacă nu caut drumul vieţii,
automat mă duc pe celălalt drum. Şi dacă vreau să caut viaţa, să mă gândesc ce
soluţii am. Cine îmi poate oferi un antidot împotriva morţii? Medicina modernă?
Medicina poate, desigur, uşura suferinţele, are rolul ei, poate uneori prelungi viaţa,
dar de cele mai multe ori este neputincioasă. Constatăm că, în pofida tuturor
progreselor făcute, a cunoaşterii şi a tehnologiei medicale, nu a găsit un antidot
împotriva morţii. Vedem că trăim într-o lume din ce în ce mai bolnavă trupeşte,
suntem din ce în ce mai bolnavi, incidenţa bolilor grave este foarte mare... Mai
putem căuta răspunsul în tot felul de filosofii, ideologii, dar acestea ne oferă soluţii
în cel mai bun caz incomplete şi doar pentru viaţa de aici, viaţa pământească.
Putem să ne gândim şi că viaţa se opreşte aici, pe pământ, precum ateii care nu
cred în viaţa veşnică. Fiecare trebuie să decidă...

Pentru noi, cei din Biserică, aşa cum suntem - mai mult sau mai puţin credincioşi,
mai mult sau mai puţin puşi la punct -, răspunsul este unul singur: Viaţa este
Hristos pentru că Hristos a biruit moartea. „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi
este, iadule, biruinţa? Inviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit”, spune Sfântul Ioan
Gură de Aur.

Există un cuvânt la Sfinţii Părinţi care ne îndeamnă să ne vedem pe noi înşine mai
prejos decât viermele şi mărturisesc că acest cuvânt nu l-am înţeles la vremea lui şi
l-am întrebat pe părintele Arsenie Papacioc: „Părinte Arsenie, nu înţeleg. Pot să
înţeleg la modul figurat că trebuie să mă smeresc pentru ca sunt păcătos; totuşi,
omul este om, iar viermele este vierme”. Iar părintele a ziş aşa: „Este foarte simplu.
Viermele, la nivelul lui de existenţă, mişcă. De ce mişcă? Ca să se hrănească. De
ce vrea să se hrănească? Ca să trăiască. Şi atunci, la nivelul lui de existenţă,
respectă legea firii lui. Omul, la nivelul lui de existenţă, ce trebuie să facă? Să
mişte, să caute
viata. De unde vine viata omului? De la Dumnezeu.

Şi atunci noi ar trebui să ne mişcăm permanent către Dumnezeu. împlinim acest

lucru? Nu. Aşadar nu facem ce face viermele, suntem mai prejos decât el”.

Cam acesta ar fi mesajul: să ne mişcăm permanent către izvorul vieţii noastre,

Dumnezeu, să căutăm viata. Creştinismul nu este o credinţă în valori morale,
despre ce este bine şi ce este rău, ci este o credinţă despre viaţă, care ne situează
deasupra planului moral. Este fundamental să ştim acest lucru! De aceea noi
suntem creştini pentru că vrem să fim vii şi, ca să fim vii, trebuie să credem în
înviere. Vedem că murim, dar noi credem în viaţă pentru că ştim că vom învia cu
toţii. Tot acest parcurs al vieţii noastre pe pământ este un timp al mântuirii, al
punerii noastre la punct, al definirii noastre ca mărturisitori ai lui Hristos, ca fiinţe
care ne îndreptăm spre Viaţă, spre Lumină.

Această perioadă premergătoare Sfintelor Paşti este o perioadă în care Biserica a

rânduit atâtea slujbe frumoase, atâtea rugăciuni, tocmai pentru a ne pune mai mult
ca oricând în poziţia de a căuta viaţa, pentru a ne pregăti pentru înviere. Cine
trăieşte cu adevărat în Biserică şi este prezent în această perioadă înţelege acest
lucru la modul profund.
Imi doream asa de mult, înainte să intru în mânăs- tire (părintele a fost călugărit în
2008 şi este duhovnic la Mănăstirea Crucea din 2009 - n. red.) să pot trăi perioada
aceasta mult mai intens. Şi era destul de greu cu programul de muncă zilnic pe care
îl are fiecare om, în funcţie de profesia pe care o are. Acum - mulţumesc lui
Dumnezeu! - am această bucurie de a participa la aceste slujbe şi mă minunez câtă
înţelegere au avut Sfinţii Părinţi când au aşezat toată această rânduială a Postului
cel Mare. Este ca o scară, treaptă cu treaptă, zi de zi, duminică de duminică, fiecare
treaptă având înţelesul ei profund. Duminica Ortodoxiei, Duminica Crucii,
Duminica Floriilor şi apoi învierea sunt etape ale unui parcurs duhovnicesc atât de
minunat! Dacă am participa cât de cât, atât cât ne îngăduie timpul, la slujbele
acestea minunate din această perioadă, am înţelege fee oferă Biserica. Foarte mulţi
spun că nu au nevoie de Biserică, că au credinţa lor şi se pot ruga şi acasă. Cum să
le spui acestor oameni ce pierd, dacă ei refuză din start o prezenţă în Biserică? De
multe ori mă gândesc cât de trist este să stai departe de Biserică, când Biserica este
deschisă tuturor, când în Biserică II poţi întâlni pe Hristos în chip real, prin Taina
Sfintei Euharistii. Adică să ai la îndemână acest dar de nedescris de la Dumnezeu
si noi să fim atât de inconştienţi să-l refuzăm!? Si se întâmplă acest lucru cu
semeni de-ai tăi, cu oameni din jurul tău, din neamul tău, din familia ta, care nu au
nici un fel de deschidere.

Pentru mine este o mâhnire foarte mare când văd atâta dezinteres pentru viaţă...

Aşadar trăim această perioadă minunată în care, dacă am intra în Biserică, am

putea folosi această vreme pentru a ne pune un pic la punct. In Biserică găsim
totul, Hristos Se oferă tuturor şi aşteaptă de la noi doar inima noastră, nu cere
nimic altceva.

Părinte, care ar trebui să fie starea noastră în faţa marelui praznic al învierii
Domnului?

In ziua de înviere trăiesc sentimentul că nu ne bucurăm suficient de acest mare

praznic. Invierea ar trebui să ne umple inimile de o bucurie fără margini, pentru că
Hristos a biruit moartea. Pentru mulţi, din nefericire, învierea Domnului este un
moment oarecare. Să ne gândim cum prăznuiesc oamenii... Aţi văzut cât de puţini
rămân în noaptea de înviere până la sfârşitul Sfintei Liturghii? Vin, iau lumină şi
apoi merg acasă, iar a doua zi se întâlnesc în familie, merg la rude. Este foarte bine
pentru că este o sărbătoare care trebuie petrecută în familie, dar după ce am fost cu
toţii în biserică, împărtăşindu-ne cu toţii din Sfânta Lumină a învierii. Din păcate
însă, este o lumină care nu ne pătrunde, este o lumină despre care doar vorbim. Nu
este o bucurie adâncă. Ar trebui să ne preocupe acest aspect. O să vină Sfintele
Paşti şi ar trebui cu toţii să ne punem întrebarea: Cât de bucuroşi vom fi? Ar trebui
să fie o bucurie enormă, o bucurie deplină. Ce poate fi mai minunat decât să
învingi moartea!? Dar nu suntem conştienţi de aceasta. Coboară Cerul peste noi la
înviere! Lumina taborică vine peste toţi în Biserică! Ce minunat lucru!

Părinte Ilarion, v-am ruga acum, la încheierea acestui interviu pentru care vă
mulţumim foarte mult, să ne spuneţi un cuvânt de întărire pentru ca, odată cu
învierea lui Hristos, să înviem şi noi din moartea păcatului. Cuvântul de întărire
vine de la Hristos Domnul, Biruitorul morţii şi al păcatului, Care ne-a spus:
„Indrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33), fagăduindu-ne totodată că va fi cu
noi până la sfârşitul veacului {Matei 28, 20). Să cântăm şi să ne bucurăm de
minunea Invierii Domnului!
(Lumea Monahilor, aprilie 2019)