Nuvela istorică

„Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi

Date despre autor şi operă
Costache Negruzzi este un reprezentant de seamă al perioadei paşoptiste a literaturii
române, remarcându-se mai ales pentru scrierile sale în proză, grupate în volumul „Păcatele
tinereţii”, care îmbină creaţiile artistice originale cu scrierile memorialistice şi epistolare. Demn
de remarcat este faptul că lui îi aparţine iniţiativa de a crea prima epopee naţională, „Ştefaniada”,
din care a realizat un singur poem, „Aprodul Purice”, inspirându-se din cronici. Capodopera sa
este opera literară „Alexandru Lăpuşneanu”, apreciată atât pentru tematica abordată, cât şi pentru
calităţile artistice, consacrându-l pe Negruzzi ca întemeietor al nuvelei istorice româneşti.

Apariţie
Întrucât nuvela utilizează, ca sursă de inspiraţie, istoria naţională şi este o creaţie care se
remarcă prin originalitate, respectă întocmai dezideratele enunţate de Mihail Kogălniceanu în
„Introducţie” , articolul – program al „Daciei literare”; de aceea, ea este publicată la 30 ianuarie
1840, în primul număr al revistei menţionate.

Surse de inspiraţie
Izvoarele istorice ale nuvelei sunt cronicile Moldovei din care autorul păstrează replici
celebre, dar şi fapte memorabile, deşi schimbă parţial adevărul, în favoarea creaţiei ficţionale.
Plecând de la evenimentele consemnate de Grigore Ureche şi Miron Costin în „Letopiseţul Ţării
Moldovei”, dar şi de la culegerea de legende „O samă de cuvinte”, scrisă de Neculce, Negruzzi
alcătuieşte o scriere originală în care realitatea fuzionează cu imaginaţia.

Specia literară. Tema

Nuvela este o specie a genului epic cu un singur fir narativ care prezintă un conflict
puternic, redat într-o manieră obiectivă, între personaje bine conturate, a căror importanţă este
accentuată. Principala sursă de inspiraţie a operei literare, care devine şi tema sa, este istoria, prin
prezentarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564 – 1569)pornind de la un
adevăr istoric pe care îl consemnează Neculce în legenda a XVII-a din culegerea sa: „Şi când au
purces de la Poartă cu a doa domnie, dzicu să-i fi învăţat turcii să taie boierii, să-i slăbească”.

Construcţia subiectului
Nuvela este alcătuită din patru capitole, fiecare dintre ele purtând un moto semnificativ:
„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”Ai să dai samă, doamnă!…” „Capul lui Moţoc vrem”De mă
voi scula, pe mulţi am să popesc şi eu…”.
Aceste patru părţi sunt construite asemenea actelor unei drame, în jurul unui conflict
puternic; fiecare dezvoltă câte un moment al subiectului: elemente de expoziţiune şi intrigă
(întoarcerea lui Lăpusneanu în Moldova pentru a reocupa tronul, întâlnirea cu cei patru boieri şi
enunţarea dorinţei puternice de a fi din nou domnitor), desfăşurarea acţiunii (faptele întreprinse
de Lăpuşneanu din răzbunare, intervenţia doamnei Ruxanda), punctul culminant (uciderea celor
patruzeci şi şapte de boieri şi moartea lui Moţoc), deznodământul (sfârşitul domnitorului tiran).
Prima parte prezintă întoarcerea lui Lăpuşneanu în Moldova cu gândul de a reocupa tronul,
după ce, în prima domnie, fusese înlăturat prin complot boieresc. Venind cu ajutor turcesc , el
nutreşte dorinţa de răzbunare împotriva celor care îl trădaseră anterior. La graniţă, e întâmpinat
de o delegaţie compusă din patru boieri (vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă, spătarii Spancioc
şi Stroici). Dialogul dintre aceştia şi fostul domn dezvăluie conflictul puternic al nuvelei.
Lăpuşneanu îi primeşte conform protocolului, „silindu-se a zâmbi”, în speranţa de a
putea atenua neînţelegerile cu boierii pentru a-şi împlini ţelul de a recâştiga tronul. Aceştia
manifestă o atitudine oarecum independentă: „se închină până la pământ fără a-i săruta poala
după obicei”. În dialog cu boierii, Lăpuşneanu îşi dovedeşte abilităţile unui interlocutor versat,
care cunoaşte psihologia umană; pentru a afla intenţiile membrilor delegaţiei, el lansează o
provocare
„Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui; ştiu că ţara m-
aşteaptă cu bucurie”. Moţoc oferă un răspuns abil, pe măsura provocării: „[ … ] obştia ne-au
trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte.”
Sunt delimitate astfel două poziţii clare, aflate în antiteză:boierii, care îşi asumă postura de
lideri ai unei colectivităţi, dezaprobă întoarcerea lui Lăpuşneanu la tron.
Răspunsul acestuia din urmă este unui impulsiv, constituit ca o răbufnire exterioară a
furiei şi dorinţei de răzbunare pe care le nutreşte fostul domn: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu
[ … ] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pe voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră.” Manifestarea verbală este completată de autor cu observaţii în legătură cu fizionomia
personajului, care reflectă starea sa interioară: „a cărui ochi scântieră ca un fulger”. Lăpuşneanu
concepe, mai degrabă, un cataclism natural („Mai degrabă-şi va întoarce mil Dunărea cursul
îndărăpt.”), decât privarea lui de o poziţie socială pe care este convins că o merită.
Tensiunea dramatică, prezentată gradat, creşte din ce în mai mult, schimbul de replici
devine alert şi tăios, o nouă 111) izbucnire a lui Lăpuşneanu fiind inevitabila. Ea este construită
pe baza interogaţiilor retorice, care conţin şi deci sugerează un unic răspuns, acela că cel care le
enunţă a fost un domnitor exemplar, căruia i se cuvine tronul: „Au doar nu sunt şi eu unsul lui
Dumnezeu? [ … ] Nu m-aţi ales voi? Cum au fost oblăduirea mea? Ce sânge am vărsat? Care s-
au întors de la uşa mea fără să câştige dreptate sau mângâiere?”. Lăpuşneanu doreşte să-i
sensibilizeze pe boieri, pe un ton alert care-i trădează superioritatea, spunând că el era doar
„stolnicul Petre”, când ei 1-au ales să-i conducă. într-adevăr, mărturiile din cronici atestă că
Lăpuşneanu a fost un domnitor înţelegător cu supuşii, în prima sa domnie; dorinţa de răzbunare
izvorâtă din dezamăgirea că a fost trădat de cei apropiaţi îi schimba total manifestările, dovedind
un tiran.
Succesiunea întrebărilor retorice este urmată de un hohot nefiresc de râs, completat de
către autor cu noi amănunte asupra fizionomiei sale: „Râdea, muşchii i se suceau în râsul acesta
şi ochii lui hojma clipeau”. Spre finalul dialogului, el le sugerează celor prezenţi că îi va ajunge
răzbunarea sa: „Voi mulgeţi laptele ţării, au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. Destul,
boieri!”
Sfârşitul primei părţi oferă indicii asupra personalităţii lui Motoc; el rămâne să-i
vorbească lui Lăpuşneanu, pe un ton umil şi linguşitor , disculpându-se de învinuirile anterioare
ale acestuia. Boierul întruchipează tipul intrigantului care complotase la răsturnarea a doi
domnitori (Despot şi Lapusneanu) susţinându-l un timp pe Ştefan Tomşa, după care se dovedeşte
slugarnic cu cel pe care îl înlăturase. Lăpuşneanu este însă mult mai abil decât el, ştiind că, în
viitor îl poate folosi: „[ … ] îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de sângele tău; te voi
cruţa, câci îmi eşti trebuitor [ … ]”.
În partea a doua, se conturează o nouă ipostază a lui Lăpuşneanu : din aspirant la tronul
Moldovei ajunge un domn crud şi răzbunător; el arde cetăţile moldoveneşti (în afară de Hotin),
îşi însuşeşte, invocând diferite pretexte, averile boierilor, îi omorea din când în când” pe aceştia,
pentru diverse pricini „adevărate sau plăsmuite”.
Doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanu, provenind dintr-o familie de boieri de vită
veche (fata lui Petru Rareş), este prezentată în antiteză cu soţul ei. Angrenata fără voie într-o
căsătorie convenţională, ea e prezentată ca fiind „tristă şi tânjitoare ” alături de un bărbat pe care
„ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire omenească”.
Impresionată fiind de cuvintele sentenţioase adresate de o văduvă în legătură cu faptele
reprobabile ale lui Lăpusneanu („Ai să dai sama, doamnă!…”), ea merge să-i vorbească,
obţinând promisiunea că „de poimâine” vor înceta omorurile şi că ea va primi „un leac de frică”.
Partea a treia prezintă un episod dramatic, anume uciderea boierilor din răzbunare.
Autorul pregăteşte această scenă oribilă în mod magistral, completând gradat tensiunea îl
conflictuala care ajunge la apogeu.
 Într-o atmosferă de acalmie generală, Lăpuşneanu merge la biserică sub pretextul
împăcării definitive cu supuşii. în text, sunt inserate câteva indicii asupra adevăratelor sale
intenţii: deşi el este „îmbrăcat cu toată pompa domnească”,nu se poate lipsi, din precauţie, de
„un mic junghi cu plăsele de aur” şi nici de armura protectoare, care se zăreşte „printre bumbii
dulămii”.
Stăpânind magistral arta disimulării, domnitorul, sub aparenţa unui om credincios, se
închină la icoane şi sărută racla sfântului Ioan. Un detaliu, prezentat de autor într-o formă neutră,
ca pe un zvon, sugerează intenţiile sale viitoare şi teama de pedeapsa divină: „Spun că în minutul
acela era foarte galben la fată şi că racla sfântului ar fi tresărit”. Discursul său, gândit că o
cuvântare de reconciliere, vădeşte atât inteligenţa, cât şi tact şi ipocrizie.EI foloseşte trimiteri
biblice pentru a fi cât mai convingător. „Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi,
pentru ca aceasta este una din cele zece porunci: <Să iubeşti pe aproapele tău ca însuşi pre tine>,
şi să ne iertăm unii pe alţii rugându-ne domnului nostru Iisus Hristos
In semn de împăcare îi invită la un ospăţ, la curtea sa , lăsându-se înşelaţi de aparenţe,
boierii (în afară de, Spancioc şi Stroici) dau curs invitaţiei, fiind ucişi de către oamenii lui
Lăpuşneanu. Dramatismul scenei este susţinut de atitudinea domnitorului („El râdea”), în
contrast cu reacţiile îngrozite ale lui Motoc, cel care „silindu-se a râde ca să placă stăpânul,
simţea părul zburlindu-se pe cap şi dinţii săi clănţănind”
Cei doi privesc măcelul de la o fereastră, pentru că Lapusneanu ,din sadism, îl chinuie pe
vornic înainte de a îl omorî.Planul său diabolic reuşeşte pentru că mulţimii strânse la curtea
domnească, auzind că acolo se petrec lucruri grozave, i se cuvine o recompensă: capul unui
boier,considerat vinovat pentru multiple nelegiuiri. Autorul surprinde rnagistral psihologia
personajului colectiv: este de ajuns ca să se audă cererea câtorva inşi, pentru ca toţi ceilalţi să-şi
însuşească părerea acestora. Deruta norodului se rezolvă prin sacrificarea unellitorului principal,
Moţoc.
Răzbunarea împotriva vornicului e cumplită, chiar dacă acestuia i se pare nedrept ca el,
„boier mare”, să moară din, cauza unor”proşti”. Lăpuşneanu, cu un calm nefiresc, îi explică
faptul că trebuie să-şi asume condiţia de victimă a poporului ca o compensare pentru nelegluirile
comise:
‚Proşti dar mulţi” [ …]; să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Du-te
de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă
iubeşte ţara.” Faptul că Moţoc e trimis la moarte cu cinism este, de fapt, pedeapsa abilă pentru
atitudinea lui fată de Lăpuşneanu; acesta se foloseşte de popor pentru a scăpa de un trădător
înverşunat, dar şi de Moţoc , pentru a linişti norodul strâns la curtea sa.
La finalul măcelului, domnitorul construieşte, din capetele celor patruzeci şi şapte de
boieri o piramidă în funcţie de rangul lor. Gestul trădează un caracter care iese din sfera
umanului , ducând trăsăturile negative la maxima lor extrema. Pirarnida este „leacul de frică”
promis Ruxandei, copleşită de cruzimea soţului, leşină. Pentru el însă,piramida este un motiv de
bucurie: răzbunarea împlinită îi readuce liniştea sufletească. În urma acestor fapte o cruzime
inimaginabilă, se poate afirma că Lăpuşneanu intruchipează tipul demonului, fără cusur în rău.
Ultima parte e dedicată morţii bine-meritate a tiranului. În ultimele zile de viaţă, chinuit
fiind de „lângoare” carei produce „delirul frigurilor”, el trăieşte drama neputinţei de a conduce,
dar şi revolta şi mânia împotriva celor care călugăresc pentru a îl mai izbăvi de păcate.
Momentele de luciditate sunt un prilej de ameninţări grele la adresa soţiei şi a fiului său. La
sfatul Mitropolitului Teofan, Ruxanda îi curma chinurile, otrăvindu-l. Ca o pedeapsă cruntă
pentru faptele sale, Lăpuşneanu îşi dă sfârşitul vegheat de Stroici Spancioc, cei doi boieri
precauţi care intuiseră dorinţa sa de răzbunare. Vorbele lor sunt ca un blestem adresat ucigaşului:
„Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî’. Moartea să este violentă, venind ca o absolvire de
chinurile îngrozitoare la care este supus.
Finalul nuvelei enunţa o caracterizare succintă a celei de-a doua domnii a lui Alexandru-
Vodă: „o pată de sânge în istoria Moldovei”. Faptul că portretul tiranului dăinuie penţru
totdeauna la Mănăstirea Slatina este un indiciu că sadismul ~ său nu va fi niciodată dat uitării.
 Confluenţa curentelor literare în nuvelă
Nuvela istorică înglobează elemente romantice, clasice şi realiste. De factură romantică
este personajul ei central, care manifestă trăsături negative duse la extrem. El se află în antiteză
cu Ruxanda, un model de bunătate umană (antiteză demon-înger). Scenele tipic romantice
completează; acţiunea: piramida de capete, otrăvirea.
Compoziţia nuvelei este clasică, remarcându-se prin sobrietatea, claritatea, precizia
stilului. Împărţirea pe capitole care prezintă o gradare ascendentă a conflictului se înscriu de
asemenea, în sfera clasicului.
Elementele realiste sunt: prezentarea, pentru prima oară a psihologiei personajului
colectiv (mulţimea), dar economia de mijloace artistice şi descrierile detaliate.

Consideraţii asupra stilului

Deşi autorul prezintă obiectiv faptele, el intervine dezaprobator prin prezentarea în detaliu
a gesturilor sale fizionomiei personajelor sau prin adjective calificativ („ticălosul
boier”,”desantata cuvântare „);culoarea locală este realizată prin arhaisme şi regionalisme
(„vornic”,”spătar”, „junghi”,”plasele”, „până”,şepte”,a hălădui” s.a).

Concluzii
Încă de la apariţia să , în 1840 operă literară ” Alexandru Lapusneanul” se bucură de
aprecierea ,fiind considerată de Mihail Kogălniceanu ” o operă originală” ,” inspirată din trecutul
istoric”, ” un model de nuvela istorică”.