Limba română, limba oficială a țării, este mărul discordiei între români și maghiari, secui!

Sunt
multe teme de dispută între cele două nații – nu mai amintesc că subiectul autonomiei este un
nonsens, dar acesta e depășit de discuția pe seama limbii române.
Importanța limbii oficiale a țării arată piramida valorică administrativă a statului român, limba
ocupând primul loc în cadrul acestei piramide. Și este și deasupra drepturilor minorităților! Iar de
aici apar toate problemele, în momentul în care o minoritate vrea să relativizeze această piramidă
valorică administrativă a statului. Căci limba oficială a statului este mai importantă decât limbile
materne ale minorităților! Această scară valorică administrativă NU reprezintă suprimarea
drepturilor la limba maternă și la cultura respectivei minorități, pentru că fiecare își are locul său
propriu! Căci, în definitiv, limba oficială a statului unește populațiile, dă unitatea statală. Că se
vorbesc mai multe limbi, acesta e dreptul fiecăruia, dar, în administrație, există o singură limbă
oficială, cea care definește statul respectiv! Orice relativizare are un caracter dizolvant! Dacă
Occidentul se va dizolva, va fi din cauza „drepturilor”! Acest aspect are două tăișuri…
Și care este miza discordiei între români și maghiari, secui, pe tema limbii române? UDMR a
solicitat o altă metodă, un alt program pentru predarea limbii române pentru minoritatea
maghiară și secuiască, motivând că este greu pentru copiii maghiari și secui să fie în aceeași
metodă, același program cu copiii români. UDMR a fost întâmpinat mereu cu refuz. Eu, fiind
crescut în Harghita, știu foarte bine (pe pielea mea, cum se spune) cât de grea este limba română!
Când eram în clasa a XII-a, tata, care vorbea foarte bine românește, spunea că limbajul cărților
de literatură e foarte greoi. Era în comunism…
Oare este suficient, din partea UDMR, să solicite o altă metodă, un alt program? Oare doar acest
lucru e necesar?... La cursurile de jurnalistică de la UBB Cluj, la care a participat și Kelemen
Hunor, cu care eram coleg, profesorul Szilágyi N. Sándor ne spunea că nu e destul să transmiți
ceva românilor, ca un mesaj de la sine înțeles, fără să te gândești cum va fi receptat acel mesaj!
Domnul Szilágyi ne-a explicat că nu e deloc sigur că mesajul nostru e „de la sine înțeles”, adică
așa cum gândeam noi! Ne-a explicat că există diferențe culturale, că anumiți termeni au alte
conotații – cum spunea el – „dincolo de Carpați”. Modul de receptare a mesajului este modificat,
alterat de diferențele culturale, așa că se poate înțelege cu totul altceva decât ceea ce transmitem
noi și se creează un scurtcircuit în discuție.
E adevărat ce spunea profesorul, dar eu vin cu o altă explicație! Percepția românilor, atunci când
noi solicităm ceva, poate fi (și chiar este) modificată de raportarea noastră la majoritatea
românească! Oare ce simt românii atunci când minoritatea maghiară, secuiască își
problematizează drepturile?!? Scriitorul Ovidiu Hurduzeu îmi spunea, odată: „Noi, românii, ne
simțim refuzați de minoritatea maghiară, secuiască!”. În cadrul minorității maghiare, secuiești,
nimeni nu reflectează la modul cum sunt receptate solicitările noastre, ce simte românul când ne
solicităm acest drept! Pentru noi, drepturile (noastre) sunt de la sine înțelese, dar, în același timp,
nu suntem deloc conștienți de refuzul nostru față de români, refuz cu care încărcăm aceste
solicitări! Din cauza acestui mesaj al refuzului (pe care-l transmitem implicit), prezent la orice
solicitare, românul receptează solicitările noastre ca pe un refuz față de nația română! Și au
dreptate!
Iar acum vin cu o problematizare, o pildă concretă. Mulți secui, maghiari, trec în CV-ul lor, la
„limbi străine cunoscute”, limba română! Să scrii că limba oficială a statului în care te-ai născut,
trăiești, este o „limbă străină” este incultură, cel puțin! Dar poate fi și altceva! Unii, chiar dacă
știu limba română, intenționat o trec la „limbi străine”, ca să arate, explicit, refuzul lor față de tot
ce este românesc!
Problema limbii române devine mult mai complexă atunci când solicitarea ca aceasta să fie
predată cu altă metodă, alt program, vine sub forma „ca o limbă străină”! Cuvântul „străină”
produce imediat un blocaj în discuție! Și nimeni nu cercetează cauza acestui blocaj! Oare ce
transmite românului acest termen? Și nu cercetăm, deoarece pentru noi, minoritarii maghiari,
secui, e natural ca orice solicitare față de români să fie încărcată cu acest sentiment al refuzului
față de români, producând, în aceștia, exact sentimentul pe care-l transmitem! Acest cuvânt
nenorocit, „străin”, eu, personal, nu l-am folosit niciodată intenționat până la această
problematizare din prezentul articol, pentru a evita să produc românilor acest sentiment de a fi
refuzați de către unguri, secui. Cuvântul „străin” transmite românului că ungurul, secuiul îl
consideră un străin, exprimă un refuz față de acesta. Dar, cum am menționat și anterior, este
adevărat că mulți maghiari, secui transmit intenționat acest mesaj către români! Și apoi, cine e
vinovat că românul percepe acest cuvânt – „străin” – ca pe un refuz?! Noi, minoritatea maghiară,
secuiască! Căci toate solicitările noastre sunt încărcate cu un refuz, cu acest resentiment față de
români! Dincolo de aceasta, chiar și solicitarea ca limba română să fie altfel predată, ușurată
învățarea limbii române de către copiii maghiari, secui, primește un refuz din partea românilor,
pentru că această alteritate produce tot un sentiment al refuzului, deși, în realitate, nu este un
refuz!
Refuzul acesta, de altfel, are și altă cauză. Cea a masificării, și asta peste tot în lume! Peste tot în
lume, la nivelul maselor, când cineva vrea să facă ceva altfel, produce o rezistență față de acel
lucru. Omul din masă iubește uniformitatea, se simte în siguranță în uniformitate și urăște
apariția alterității, căci îi produce, provoacă în el sentimentul nesiguranței.
Resentimentul, refuzul nostru față de români, cu care încărcăm suplimentar orice solicitare de
drept adresată românilor (și pe care nu-l conștientizăm), reprezintă adevărata piedică psihică în
învățarea limbii române, dincolo de orice metodă de predare folosită! Cercetătorul științific în
problema minorităților, Papp Z. Attila, spune că copilul maghiar învață ușor engleza, dar cu
româna are dificultăți, și atrage atenția asupra faptului că, dincolo de orice metodă, această
problemă are un aspect psihic! Nu-i spune însă pe nume – că e vorba despre un resentiment
psihic față de români! Dar explică printr-un exemplu. Povestește că a mers într-o școală din
Harghita și a sfătuit copiii dintr-un club de după-amiaza să asculte muzică pop românească, să
vizioneze filme românești. Refuzul a fost categoric! „Aici nu se poate așa ceva!” Totuși, după un
timp, la o altă școală, a reușit printr-o metodă de predare bazată pe competență, care s-a dovedit
mai eficientă.
Eu însă rămân la factorul psihic, la nivelul inconștientului, la nivelul lumii sentimentale! În
lumea de azi, omul se bazează exclusiv pe nivelul cognitiv, metodic, având iluzia că la nivel
cognitiv se poate rezolva automat și planul inconștient, sentimental. Din păcate, planul cognitiv e
dependent de inconștientul colectiv și e dependent și de viața sentimentală, de psihicul personal!
Suntem dependenți de o lume invizibilă!
De unde vine acest resentiment al secuilor, ungurilor, față de români? Există o traumă
nevindecată a maghiarilor, secuilor, trauma Trianonului, trauma pierderii. Traumele domină mai
mult planul afectiv, iar acest lucru nu poate fi schimbat de pragmatismul lumii de azi, prin
schimbări pur cognitive! Planul sentimental se schimbă mai greu, mai ales dacă poartă în el niște
traume ale trecutului istoric personal. Dacă nu luăm în considerare planul afectiv, inconștient,
prin schimbările „în bine” pur cognitive refulăm și nu putem schimba deloc resentimentele, iar
acestea, într-o anumită conjunctură favorabilă, pot răbufni!
Dau și un exemplu în sprijinul afirmației mele (e adevărat că este doar un caz individual): cum a
reușit o mamă, tot în Harghita, să schimbe resentimentele copilului ei față de limba română! O
schimbare la nivel sentimental față de limba română. Precizez că mama făcuse câteva clase în
limba română. Ea povestea că copilul avea note foarte slabe la limba română și zicea mereu că
urăște limba română! Nu se născuse cu acest resentiment, nu-l căpătase din senin, ci îl primea din
mediul în care trăia! Dar mama nu și-a lăsat copilul în voia resentimentelor! A plătit o profesoară
pentru ore suplimentare de limba română. De-a lungul lecțiilor, între copil și profesoară s-a
produs o relație extraordinară, copilul iubind-o foarte mult pe aceasta! Iar sentimentele pozitive
față de profesoară i-au schimbat sentimentele negative față de limba română! Am prezentat un
caz singular, cunoscut de mine personal, ca să exemplific acel plan al problemei care se află
dincolo de orice metodă de predare în sine! Exact acest aspect al problemei trebuie să se
schimbe! Degeaba folosești o metodă „mai ușoară!”, dacă minoritatea maghiară, secuiască
continuă să aibă această caracteristică generală – resentimentul față de români – care împiedică,
la nivel psihic, non metodic, învățarea limbii române.
Ne putem întreba și dacă are totuși vreun rol, vreun rost pozitiv acest resentiment general față de
români din partea ungurilor, secuilor. Unii maghiari, unii secui trăiesc acest resentiment față de
români ca parte a păstrării identității. Nimic mai fals! Pentru că acest sentiment se ascunde în
spatele traumei Trianonului, ceea ce în plan psihic afectează identitatea spirituală, vitalitatea
secuilor, maghiarilor!
Acest resentiment față de români produce izolarea, cauzând ulterior plecarea din țară în Ungaria
sau chiar în altă parte. O consecință ar fi și dispariția minorității maghiare, secuiești, din Ardeal,
din cauza resentimentului față de români (și a plecării din țară). Dar, trauma nevindecată a
Trianonului nu rămâne în țară, la plecare, ci o duci cu tine și în Ungaria!
În final, câte ceva despre ideea principală a modernității, care apare și în această dispută – este
vorba despre „a fi ușor” (să-ți fie ușor). Vrem ca învățarea limbii române să fie „mai ușoară”. O
întâmplare hasidică evidenția întrebarea: „Ce înseamnă a fi evreu?”. Răspunsul este: „Greutatea
cu care poți fi evreu!”. Resursele vitale, pe planul inconștientului colectiv, se cultivă cu greutăți,
NU cu „a-ți fi ușor să fii minoritar”! Greul presupune contrariul lui „a fi ușor”. Lao Tzi zice:
„Ceea ce e greu, este baza a ceea ce e ușor”. Păstrarea identității înseamnă echilibrul contrariilor
la nivelul inconștientului, psihicului. A păstra identitatea înseamnă un echilibru între contrariile
greu și ușor! „A fi ușor” te poate ispiti cu iluzia raiului, care e cea mai periculoasă! Iar ceea ce te
salvează este acest echilibru între „greu” și „ușor”!