Soarele pășise de mult acum peste creștetul stâncii mele de adăpost, și înălțimile din apus

își prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. Noaptea se vestea
grăbită din adâncuri și luna nu pășise încă dincoace de hotarele răsăritului său. În schimb
însă, de sub marginile depărtate ale văzduhului, de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete
de nouri posomorâți, cu frunți îndrăznețe și amenințătoare, se iviră fără de veste și
împânziră într-o clipă, de jur împrejur, linia de împreunare a cerurilor cu pământul… Ai fi zis
că imense și negre urdii de fantome uriașe urcau, în rânduri strânse, pe înalte trepte de
haos, spre asaltul cel mai de deasupra al tăriilor cerești… Un tunet răzleț, răsărit din
miazănoapte, răscoli clocotitor nemărginirile rotunde, și un ropot fără întrerupere și
nedeslușit vestea, de pretutindeni, apropierea prăpăstioasă a artileriei cerești… O puternică
suflare de vânt trecătoare și iute, ca un glas de pieire, strecurându-se printre frunzișuri, se
stinse, tânguios și jalnic, în nesfârșitul umbros al depărtărilor… Vijelia își trimisese înainte pe
cel mai ager dintre vestitorii săi înaripați… Și, de peste firea întreagă, până la hotarele
auzului, într-o clipă se ridică, pe mii de note discordante și totuși armonice, simfonia
înfricoșată a frământării și a zbuciumului universal!… Puterile adâncului se treziseră de
pretutindeni și, sub ocrotirea oarbă a nopții, își dezlănțuiră asupra pământului îngrozit furia
lor prăpăditoare… Uraganele umplură jgheaburile largi ale munților și, ca niște imense
puhoaie vijelioase, se rostogoleau prăpăstios la vale; viforul șuiera, gemea și urla în
răstimpuri cu glas acum de frunze spulberate, acum de codri zbuciumați, acum de munți cu
furie zguduiți pe temeliile lor de cremene eternă… Sclipirile neîntrerupte și orbitoare de
lumină frântă ale fulgerelor spintecau, pe linii fantastice și nemărginit de lungi, întunecimile
fioroase ale nopții înalte… Și, între cele patru hotare ale nesfârșitului, întinderile oarbe
tremurau cu răstimpuri scurte de întuneric și lumină albăstrie sub licăririle fugătoare și iuți ale
focului ceresc… Fierbeau văzduhurile și cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale
tunetelor, și pământul înfricoșat se cutremura nemernic, până în cele mai din adânc ale
temeliilor sale, sub ropotul de trăsnete care cădeau asurzitoare prin întuneric, ca niște
imense bombe de flăcări, și spulberau, ca și cum ai sufla într-un strop de țărână, frunțile de
stânci îndrăznețe ale celor mai semeți dintre munții săi… Și sub zvârcolirea fără de margini a
frământării și sub urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră,
jgheaburile adâncului se desfundară și, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuiră asupra
pământului, cu șuier de aer sfâșiat, potopul greu al apelor cerești… Și gemătul vijeliei
pustiitoare își amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a
șuvoaielor pământului… Iar sub urgia vijelioasă a apelor, stâncile, zguduite din înălțime și
smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prăpăstios în genunile adânci ale
văilor… și sub izbirea lor neîndurată, brazii trufași ai codrilor se frângeau cu glasuri de
trăsnet și umpleau depărtările întunecoase și goale cu cel mai de pe urmă răsunet prelung al
prăpăstuirii lor de veci!…
Cine știe dacă ceasul cel grozav al împlinirii vremilor de apoi nu sunase acum și dacă nu era
scris în cărțile oarbe ale ursitei ca să se aprindă și să ardă osia nemăsurată a lumilor, de la
un capăt până la celălalt? Iar temeiurile firii să se prăbușească și să umple, cu pulberea lor
măruntă, întunecimile goale și fără de sfârșit ale haosului negru, din care puterea cuvântului
dumnezeiesc le scosese spre ființă?

Se poate… Toate se puteau; un singur lucru nu se putea: acela anume ca, odată cu
desființarea tăriilor făpturii, să se desființeze și tăriile mele… În zadar viforul, vijelia și
uraganele se izbiseră oarbe în clădirea zburlită de crengi uriașe a întăriturilor mele, căci nu
izbutiră decât să se sfâșie și să urle de durere și de ciudă… Și parii de sprijin ai îngrăditurii
mele de păduri peste păduri, înfipți până-n inima pământului și înalți până la ceruri, cu vârfuri
albe de dinți ascuțiți, râdeau prin întuneric de opintirile deznădăjduite ale neputinței lor; iar
pe povârnișurile de epică amintire, calde încă de eroismul Pisicuței și de pornirile războinice
și sângeroase ale muștei celei mari cu spatele lucitoare și verzii, pânza deasă a apelor
cerești era sfâșiată în două de grebănul lung și îngust al muntelui meu de adăpost și, cu
iuțeală de vifor și cu clocotiri de tunete, se rostogolea pe două părți spre genunile adânci ale
văilor… Și se rostogolea cu stânci, cu iarbă, cu flori, cu zmeuriș, cu toate idilele și iluziile
Pisicuței mele, dar, mai ales, cu hribii, cu nicoreții, cu ciupercile, cu râșcovii și cu bureții de
tot felul pe care-mi-ntemeiasem nădejdea viitoare a întâmplătoarei mele schivnicii de mai
târziu…