În dialectica eminescologiei
Constantin Cubleșan
Î ntre cercetărorii vieții și ope-
rei lui Mihai Eminescu, azi,
unul dintre cei mai avizați, dacă
nu cumva chiar cel dintâi, se
dovedește a fi Theodor Codreanu,
cu aproximativ zece volume apli-
cate (Eminescu – dialectica stilului,
Modelul ontologic eminescian,
Dubla sacrificare a lui Eminescu,
Mitul Eminescu și Eminescu în cap-
tivitatea «nebuniei» ș.a.), precum
și o mulțime de studii și articole,
răspândite în paginile celor mai
importante reviste culturale și
literare din țară ori din străină-
tate (Republica Moldova etc).
Spirit analitic și polemic în același
timp, demonstrând o profundă
cunoaștere a epocii în care s-a
manifestat poetul și gazetarul
Eminescu, Theodor Codreanu a
venit de fiecare dată cu propune-
rea unor noi și incitante deschi-
deri de perspectivă în abordarea
subiectului, având relații de cola-
borare și de apropiere directă
cu toți criticii și istoricii literari
preocupați de mai dreapta și mai
buna explicitare a relației mare-
lui nostru poet cu dimensiunile
universalității.
Un spirit atât de laborios nu
putea să nu întrețină un jurnal
personal, nu neaparat al întâm-
plărilor sale zilnice, cât mai ales
a cunoașterii și aprofundării fe-
STEAUA 1/2021
nomenului (după expresia lui C.
Noica) Eminescu, cu care s-a în-
tâlnit încă de pe băncile liceului.
Așadar, totul pornește din 1964
și se încheie cu 2005 (este cu-
prinderea din volumul Fragmente
despre Eminescu, Editura Junimea,
Iași), incluzând pagini de reflecție,
24
comentarii polemice, consemnări
ale unor evenimente importante
referitoare la Eminescu etc., multe
dintre aceste eboșe devenind
ulterior articole sau eseuri publi-
cate în reviste. Parcurgând aceste
însemnări iei seama că, de fapt,
parcurgi (la scara unei perspective
personale) evoluția eminesco-
logiei pe parcursul a peste patru
decenii din istoria și critica literară
consacrată lui Eminescu.
Interpretarea personalității ma-
relui poet este aproape întot-
deauna raportată la personalități
marcante din literatura/cultura/
filosofia națională sau universală.
Iată, bunăoară, o reflexie din 1967:
„autorul lui Mitică a înțeles cel mai
bine viața românilor. Eminescu a
înțeles-o deopotrivă, dar gravita-
tea filosofiei nemțești l-a împins
într-o aură pesimistă, la antipodul
vervei caragialești. În Eminescu
e soluția iubirii, în Caragiale a râ-
sului. Unul trăiește prin instinctul
erotic, celălalt prin instinctul de
conservare”. Sau, în 1978, într-un
veritabil eseu pe tema arheului
eminescian: „Intuind simetria uni-
versului, ca artist, Eminescu va
năzui către logica deviantă (văzută
de Ion Barbu în transfinitul mate-
maticienilor moderni), stilistică
a oglinzii. Tot acolo ajunge și Ion
Barbu, cu actul clar de narcisism,
oglinda, «figura spiritului nostru»
[…] Jocul secund barbian des-
cinde din eminescianism, reflex al
unei simultaneități spațio-tempo-
rale. Simultaneismul spațial pur a
dat viziuni artistice de amploarea
celor dantești sau dostoievski-
ene până la cubismul lui Picasso.
Simultaneismul temporal, desco-
perit la nivel filosofic de Bergson,
a provocar viziuni stilistice precum
proustianismul. Nu întâmplător
Dostoievski și Proust sunt recu-
noscuți ca reformatorii cei mai
importanți ai literaturii moderne.
Totuși, ei încă nu s-au desprins de
modelele cosmologice platonician
și kantian, deși au făcut un pas de-
cisiv dincolo de acestea. Eminescu
gândește, în schimb, într-o si-
multaneitate dinamică spațio-
temporală, provocând «sinteza»
între kantianism și platonism. For-
ma pură a acestei simultaneități
este încifrată în arheu, căruia
Eminescu îi dedică cea mai pro-
fundă proză eseistică a sa. Este
Unul complex, Treimic, despre
care vorbește și Heisenberg”.
Alteori, meditația se dezvoltă
în spirit polemic: „Mulți văd pe
Eminescu redus la condiția narci-
sismului romantic – comentariu
din 1981 – Chiar și Edgar Papu face
o întreagă exegeză sub această
paradigmă, deși simte că poetul
își depășea condiția izvorului din
care apăruse: «Eu rămân ce-am
fost: romantic». Altminteri, am
arătat că simboliștii nu «depășesc»
romantismul, cum se pretinde, ci
îl duc până la ultimele consecințe,
orientându-se către un narcisism
pur, ca Mallarmé. Cu Eminescu,
lucrurile sunt cu mult mai compli-
cate și o demonstrez în Eminescu
– Dialectica stilului!”. Referirile la
cărțile sale despre Eminescu sunt
ample, ele evidențiind drumul
anevoios, cu multe impedimente
venite din partea unei cenzuri
redacționale. Ilustrativă e odiseea
publicării primului său volum,
acest Eminescu – Dialectica stilu-
lui, ca mai apoi, ilustrativ pentru