Gobseck
Trăsăturile feţei sale, la fel de
neclintite ca ale lui Talleyrand4,
păreau a fi turnate în bronz. Ochii
lui mici şi gălbui, ca de viezure,
erau aproape lipsiţi de gene şi se
fereau de lumină; de altfel erau
apăraţi de cozorocul unei
caschete. Nasul lui ascuţit era atât
de ciupit, încât putea fi asemuit cu
un sfredel. Buzele îi erau subţiri şi
semănau cu ale alchimiştilor şi ale
moşnegilor mărunţei pictaţi de
Rembrandt sau Metzu5 Vorbea
încet, cu o voce domoală, şi nu se
enerva niciodată. Vârsta lui era o
enigmă; nu se putea şti dacă
îmbătrânise înainte de vreme, sau
îşi păstrase pentru vecie puterile
tinereţii. Totul era curat şi
sărăcăcios în camera lui, care –
începând cu stofa verde de pe
birou şi terminând cu învelitoarea
patului – semăna leit cu locuinţa
lipsită de căldură a fetelor bătrâne
care-şi petrec ziua lustruindu-şi
mobilele. Iarna, tăciunii îngropaţi
în cămin, sub un strat gros de
cenuşă, fumegau fără să ardă.
Mişcările lui, de când se
deştepta şi până seara, când îl
apucau accesele de tuse, aveau
regularitatea unei pendule. Era
întrucâtva un om mecanic, pentru
care somnul însemna întoarcerea
arcului. Atingeţi un cârcăiac ce se
mişcă pe hârtie şi veţi vedea că se
opreşte şi se preface că e mort; tot
Harpagon
Dintre toţi oamenii, cel
maiinuman om dintre toţi
muritorii, cel mai durşi cel
maizgârcit muritor. Laude, stimă,
vorbe binevoitoa re şiprietenie
cât să vă placă, dar bani câtuşi
de puţin. Nu există nimic mai
tăios și mai uscat ca favorurile lui
de " a da ", este un cuvânt care
îiprovoacă atâta repulsie atât
nuspune niciodată: " vă dau bună
ziua" ci " vă împrumut bună
ziua"." E încăpăţânat, dar de o
încăpăţânare care disperă
petoată lumea. Iubeşte banii mai
mult decât reputația, onoarea și
virtutea, iar dacă îiceri, îl
apucăpandaliile."
Zgârcenia, singura trăsătură evidentă
a personajului, este de notorietate
publică, așa cum seobsera din portretul
pe care il face jupânul Jacques. Este
trăsătură pe care io recunosc
ceiapropiați - copiii săi, servitorii,
pețitoarea - ale atitudinilor se
modelează în funcție deaceastă
realitate.
aşa şi omul acesta, ca să nu-şi
forţeze vocea, îşi întrerupea fraza
la mijloc şi tăcea, dacă auzea pe
stradă vreo trăsură. Imitându-l pe
Fontenelle6, îşi economisea
mişcările trebuincioase vieţii şi-şi
concentra toate sentimentele
omeneşti asupra propriului său Eu.
De aceea viaţa lui se scurgea fără
să facă mai mult zgomot decât
nisipul unui orologiu antic. Uneori
victimele lui strigau, se mâniau,
apoi se lăsa o tăcere grea, ca într-o
bucătărie, după ce se taie o raţă.
Către seară, omul-bancnotă
devenea un om ca toţi ceilalţi, iar
metalul lui se prefăcea într-o
inimă omenească. Dacă era
mulţumit de rezultatele zilei, îşi
freca mâinile, lăsând să-i scape
printre zbârciturile adânci ale feţei
un abur de veselie; e cu neputinţă
să descrii altfel jocul mut al
muşchilor feţei sale, care-ţi
dădeau senzaţia râsului fără rost al
unui sălbatic. În sfârşit, chiar în
cele mai puternice accese de
veselie, conversaţia lui rămânea
monosilabica, iar ţinuta lui era
totdeauna negativă. Astfel arăta
omul pe care întâmplare a mi-l
hărăzise ca vecin în locuinţa mea
din strada Grčs, pe când eram doar
ajutor de avocat ţi terminam anul
al treilea la drept. Era o casă fără
curte, o casă umedă şi
întunecoasă. Apartamentele nu
primeau lumina decât din stradă.
Se vede a că această clădire fusese
când va aripa unei mănăstiri, după
felul monahal în care era împărţită
în încăperi de mărime egală şi
neavând altă ieşire decât un
coridor lung…