Unitatea de învăţământ Şcoala Gimnazială Ştefan cel Mare, Focşani

Grădiniţa :Nr.6. Focşani

Grupa: mijlocie A -,,Furnicuțelor”
Timp de desfăşurare : UN AN

PLANIFICARE OPŢIONAL

,,COPIII ÎN LUMEA POVEŞTILOR ŞI A BASMELOR ! ”

Opţional la nivelul mai multor arii curriculare „Limbă şi comunicare”,

„Om şi societate”, „Estetic şi creativ”, ,,Educaţie muzicală” .

PROPUNĂTOARE:
Prof. înv.preşcolar Georgescu Denisa Maria
 ARGUMENT

Cartea este foarte importantă în viaţa copilului,ea este o comoară

fără de preţ, este ochiul din umbra care face copilul să se bucure, să râdă si să
plângă. O carte are legătura cu alte cărţi şi împreună formează o bază puternică
şi de durată a culturii unui copil.

Povestirile educatoarei contribuie la familiarizarea copiilor cu

structura limbii, cu bogăţia si expresivitatea ei: îşi însuşesc cuvinte şi expresii
noi, plastice, construcţii ritmate si rimate, proverbe, zicale si structuri
gramaticale corecte. Cu cât copilul se apropie mai mult de lectura cu atât mai
importante si mai durabile vor fi efectele ei în domeniul limbajului si al
comunicării, al comportamentului şi al socializării. Limbajul reprezintă modul
cel mai direct şi adesea cel mai la îndemâna preşcolarilor, de exprimare a
creativităţii. Vârsta preşcolarităţii este vârsta la care copilul este fascinat de
cuvinte, de povestiri. Copilul poate înţelege că o carte de lectură este „o căsuţă
cu poveşti”, identificând-o cu un tărâm cu mistere de care el se simte atras şi
vrea să le descopere.

Prin activităţile acestui opţional, urmărim să-i determinăm pe copii să

înveţe să asculte, să se relaxeze şi, treptat, să „simtă” cuvintele, frumuseţea şi
expresivitatea lor.

NIVEL DE VÂRSTĂ – I-
GRUPA : „Furnicuțelor”
TIMP DE DESFĂŞURARE: UN AN
NUMĂR DE ACTIVITĂŢI PE SĂPTĂMÂNĂ- O ACTIVITATE

Dimensiuni ale dezvoltării

1. Ascultarea activă a mesajului pentru înțelegerea și receptarea lui (comunicare

receptivă
2. Exprimarea orală a mesajului, a emoțiilor etc. (comunicare expresivă )
3. Manifestarea unei atitudini pozitive faţă de limba română
Comportamente vizate

1.1. Exersează, cu sprijin, ascultarea activă a unui mesaj, în vederea înțelegerii și receptării lui
(comunicare receptivă)
1.2. Demonstrează înțelegerea unui mesaj oral, ca urmare a valorificării ideilor, emoțiilor,
semnificațiilor etc. (comunicare expresivă)
2.1. Demonstrează capacitate de comunicare clară a unor idei, nevoi, curiozități, acțiuni, emoții
proprii (comunicare expresivă)
2.2. Respectă regulile de exprimare corectă, în diferite contexte de comunicare
2.3. Demonstrează extinderea progresivă a vocabularului
3.1. Participă la experiențe de lucru cu cartea, pentru cunoașterea și aprecierea cărții
1.2. Înțeleg mesaje simple
1.3. Participă la activitățile de grup și la activitățile de joc în calitate de auditor
2.2. Participă la activitățile de grup și la activitățile de joc, în situații uzuale, în calitate de vorbitor
2.3. Utilizează structuri orale simple
2.4. Exersează și extinde progresiv vocabularul
3.1. Participă, cu interes și cu plăcere, la activitățile în limba română
3.2. Utilizează structurile orale însușite în contexte familiare, cunoscute (ex. în cadrul jocurilor de
rol, sau în dramatizări, teatru de păpuși, etc.)

CONŢINUTURI

La acest opţional s-a urmărit proiectarea unor tematici în

concordanţă cu particularităţile de vârstă ale copiilor, nivelul de dezvoltare a
capacităţilor individuale, tematici prin care să poată fi realizate obiectivele
propuse: poveşti; audiţii; diafilme; teatru de păpuşi; dramatizări; jocuri de rol;
activităţi creative
( desen, confecţionare măşti, puzzle, labirinturi); jocuri didactice.

MIJLOACE DE REALIZARE

-Povestiri ale educatoarei;

-Repovestiri;
-Povestiri ale copiilor: după modelul educatoarei, după un început dat,
după un şir de ilustraţii, siluete, etc ;
-Lecturi ale educatoarei;
-Audiţii;
-Vizionare filmulețe cu povești în PPT/PPS;
-Jocuri cu rol/de masă;
-Dramatizări;
-Activităţi creative (desene, pictură,confecţionare măşti, labirinturi,
puzzle)
-Jocuri didactice;
-Jocuri logice.
- Activităţi în grupuri mici, pe centre de interes.
PLANIFICAREA CALENDARISTICǍ A ACTIVITǍŢILOR

SEMESTRUL I - activități propuse

„Ursul pacalit de vulpe” - 3 activitati
„Pinocchio” – 3 activităţi
„Albă ca Zăpada” – 3 activităţi
„Motanul încălțat” – 2 activităţi
Jocuri și activități didactice de evaluare – 1 activități

SEMESTRUL I
I. Povestea ”Ursul pacalit de vulpe” de Ion Creangă
– 3 activitati

DAT CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

A
Saptamana 1 Lectura dupa imagini „Ursul pacalit de vulpe”
Saptamana 2 Teatru de păpuşi.
Evaluare: joc „Recunoaşte personajul”.
Saptamana 3 Desen: „Colorează personajul preferat din poveste”.
Expoziţie cu lucrările copiilor.

II. Povestea „Pinocchio”, de de Carlo Collodi.

- (3 activităţi)
DAT CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII
A
Saptamana 4 Audierea poveştii şi clasificarea faptelor şi a
personajelor după criterii date (bine-rău, pozitiv-negativ,
ascultător-neascultător).

Saptamana 5 Desen: „Colorează personajul preferat din poveste”.

Expoziţie cu lucrările copiilor
Saptamana 6 . Dramatizare – joc cu rol: „De-a Pinocchio și
Geppeto”
Joc: „Cărui personaj îi aparţine această mască?”

III. Povestea „Albă ca Zăpada”, de de Fraţii Grimm

- (3 activităţi)

Saptamana 7 Audierea/vizionare poveste şi clasificarea faptelor şi

a personajelor după criterii date (bine-rău, pozitiv-negativ)
Saptamana 8 Dramatizare/scenetă.
 Audiţie cântec: „Albă ca Zăpada”.
Saptamana 9 Mototolire/lipire: „Piticii, farfurii, felinare, etc”

IV.Povestea. Povestea „Motanul încălțat” de Octav Pancu-Iaşi

- (2 activităţi)
Saptamana 10 Povestea educatoarei: „Motanul încălțat”, de Octav
Pancu-Iaşi
Vizizonare desene animate de pe CD
Saptamana 11 Dramatizare: „Motanul încălțat”.

EVALUARE OPȚIONAL

Saptamana 12 Recunoaște povestea și personajul!

-joc logic

SEMESTRUL al II-lea activități propuse

„Cei trei purcelusi” – 5 activităţi

„Casuta din oala” – 4 activităţi
„Neghiniță” – 4 activităţi
„Pupăza din tei” – 4 activităţi
Jocuri didactice de evaluare – 2 activităţi

SEMESTRUL AL II-LEA
I.Povestea „Cei trei purcelusi” de Fraţii Grimm

- (5 activităţi)
Saptamana 1 Audierea poveştii şi caracterizarea personajelor.
Saptamana 2 Labirint: „Cum ajunge fiecare purcelus la casuta
lui?”
Saptamana 3 Dramatizare:”Cei trei purcelusi”
Saptamana 4 Modelaj :”Casuta purcelusilor”
Saptamana 5 Desen: „Colorează personajul preferat din poveste”.
Expoziţie cu lucrările copiilor

II.Povestea „Căsuța din oală” ”- de Octavian Capita

- (4 activităţi)
Saptamana 6 Povestirea educatoarei: „Căsuța din oală”.
Saptamana 7 Teatru de păpuşi: „Căsuța din oală”.
Saptamana 8 Repovestire după imagini: „Căsuța din oală”.
Saptamana 9 Pictură: ,,Personajul îndrăgit”

III.Povestea „Neghiniță” -de Barbu Ştefănescu Delavrancea

 - (4activităţi)
Saptamana 10 Audierea poveştii şi enumerarea personajelor.
Saptamana 11 Dramatizare: „Neghiniță”.
Saptamana 12 Colorăm imagini din povestea: „Neghiniță”.
Saptamana 13 Joc: „Cărui personaj îi aparţine această mască?”

V.Povestea „Pupăza din tei” - de Ion Creangă

- (4 activităţi)
Saptamana 14 Audierea poveştii.
Saptamana 15 Învăţare cântec: „Pu-pu-pu strici mereu somnul
meu...”.
Saptamana 16 Reconstituire puzzle din cuburi-scene din poveste.
Saptamana 17 Dramatizare: „Pupăza din tei”.

EVALUARE:
Saptamana 18 Povești care se țin de mănâ, iar personajele la fel...
-evaluare
Saptamana 19 Ce a greșit pictorul? Recunoaște personajul? evaluare
-asemănări și deosebiri/colorare

MODALITǍŢI DE EVALUARE

Evaluarea se va efectua:
*Continuu -prin repovestiri, dramatizări, colaje, jocuri didactice şi
de rol;
*Lunar, semestrial - prin teme de evaluare propuse, prin
organizarea de expoziţii permanente cu lucrările copiilor, serbări.

BIBLIOGRAFIE
* Curriculum pentru educaţie timpurie (copii de la naştere la 6 ani) –
2019-2020
*Magdalena Dumitrana -Educarea limbajului în învăţământul
preşcolar, volumul I-Comunicarea orală
*Constanţa Cucinic - În căsuţa cu poveşti , Editura Aramis,2004
*Maria Dioşan, Viorica Raica, Maria Mocanu: Poveşti şi culoare, ed.
Casei Corpului Didactic, Cluj/2009
*Marcela Cernescu, Didactic.ro

*MAGDALENA DUMITRANA, Educarea limbajului în învăţământul

preşcolar, volumul I-Comunicarea orală.

www.didactic.ro
Unitatea de învăţământ Şcoala Gimnazială Ştefan cel Mare, Focşani
Grădiniţa :Nr.6. Focşani

SUPORT DE CURS

Lectura rămâne una din cele mai intense, mai educative şi mai
răspândite activităţi pentru copilul preşcolar sau din ciclul primar. Cu cât copilul
se apropie mai devreme de lectură, cu atât mai importante şi mai durabile vor fi
efectele ei în domeniul limbajului, al comunicării, al comportamentului şi al
socializării lui. Trăind într-o lume contemporană dominată de tehnologii
moderne, copilul epocii noastre este mai mult un copil al mass-media şi mai
puţin un copil al cărţii. Televizorul, calculatorul, jocurile video sunt cele care au
„furat” interesul copiilor şi chiar al adulţilor pentru a citi o carte.
Grădiniţa, şcoala, au menirea de a forma un ascultător competent,
dar şi un cititor care să-şi formeze gustul propriu pentru lectură, astfel încât să
fie un cititor activ pe tot parcursul vieţii. De aceea, poveştile, cărţile cu poveşti,
trebuie să devină prietenele copilului de la cea mai fragedă vârstă. Cu ajutorul
acestora, copiii intră în lumea cunoaşterii, a curiozităţilor, descoperă realitatea
înconjurătoare, descoperă lumea.
Poveștile si autorul

1. .”Ursul pacalit de vulpe” - de Ion Creangă

2. „Pinocchio”- de Carlo Collodi.

3. „Albă ca Zăpada” - de Fraţii Grimm,

4. „Motanul încălțat” - de Octav Pancu-Iaşi

5. „Cei trei purcelusi”- de Fraţii Grimm,

6.„Casuta din oală”- de Octavian Capita

7.„Neghiniță” -de Barbu Ştefănescu Delavrancea

8.„Pupăza din tei - de Ion Creangă

 Povestea ”Ursul pacalit de vulpe”

de Ion Creangă

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte intreagă după hrana si nu gasise
nicairi. Făcându-se ziua alba, vulpea iese la marginea drumului si se culcă sub o tufă, gândindu-se ce
sa mai facă, ca să poată găsi ceva de mancare. Sezand vulpea cu botul intins pe labele de dinainte, ii
vine miros de peste. Atunci ea ridica puţin capul si, uitându-se la vale, in lungul drumului, zăreste
venind un car tras de boi.

Bun! gandi vulpea. Iaca hrana ce-o asteptam eu. Si indata iese de sub tufa si se lungeste in
mijlocul drumului, ca si cum ar fi fost moarta.
Carul apropiindu-se de vulpe, taranul ce mana boii o vede si, crezand ca-i moarta cu adevarat,
striga la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Taranul vine spre vulpe, se uita la ea de aproape si, vazand
ca nici nu sufla, zice: Bre! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!… ce frumoasa cataveica
am sa fac nevestei mele din blana acestui vulpoi! Zicand asa, apuca vulpea de dupa cap si, tarand-
o pana la car, se opinteste s-o arunca deasupra pestelui. Apoi striga la boi: “Hais! Joian, cea!
Bourean”. Boii pornesc.
Taranul mergea pe langa boi si-i tot indemna sa mearga mai iute, ca s-ajunga degraba acasa si sa
ieie pielea vulpii.
Insa, cum au pornit boii, vulpea a si inceput cu picioarele a impinge pestele din car jos. Taranul
mana, carul scartaia, si pestele din car cadea.
Dupa ce hoata de vulpe a aruncat o multime de peste pe drum, binisor sare si ea din car si, cu mare
graba, incepe a strange pestele de pe drum. Dupa ce l-a strans gramada, il ia, il duce la vizuina sa
si incepe a manca, ca tare-i mai era foame!
Tocmai cand incepuse a manca, iaca vine la dansa ursul.
– Buna masa, cumatra! Ti!!! da’ ce mai de peste ai! Da-mi si mie, ca tare! mi-i pofta!
– Ia mai pune-ti pofta-n cui, cumatre, ca doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ti-i
asa de pofta, du-te si-ti moaie coada-n balta, ca mine, si-i avea peste sa mananci.
– Invata-ma, te rog, cumatra, ca eu nu stiu cum se prinde pestele.
Atunci vulpea ranji dintii si zise: Alei, cumatre! da’ nu stii ca nevoia te duce pe unde nu-ti e voia
si te-nvata ce nici gandesti? Asculta, cumatre: vrei sa mananci peste? Du-te desara la baltoaga din
marginea padurei, vara-ti coada-n apa si stai pe loc, fara sa te misti, pana despre ziua; atunci
smunceste vartos spre mal si ai sa scoti o multime de peste, poate indoit si-ntreit de cat am scos
eu.
Ursul, nemaizicand nici o vorba, alearga-n fuga mare la baltoaga din marginea padurei si-si vara-n
apa toata coada!…
In acea noapte incepuse a bate un vant race, de ingheta limba-n gura si chiar cenusa de sub foc.
Ingheata zdravan si apa din baltoaga, si prinde coada ursului ca intr-un cleste. De la o vreme,
ursul, nemaiputand de durerea cozei si de frig, smunceste o data din toata puterea. Si, sarmanul
urs, in loc sa scoata peste, ramane far’ de coada!
Incepe el acum a mornai cumplit s-a sari in sus de durere; si-nciudat pe vulpe ca l-a amagit, se
duce s-o ucida in bataie. Dar sireata vulpe stie cum sa se fereasca de mania ursului. Ea iesise din
vizuina si se varase in scorbura unui copac din apropiere; si cand vazu pe urs ca vine fara de
coada, incepu a striga:
– Hei cumatre! Dar ti-au mancat pestii coada, ori ai fost prea lacom s-ai vrut sa nu mai ramaie
pesti in balta?
Ursul, auzind ca inca-l mai in si in ras, se inciudeaza si mai tare si se rapede iute spre copac; dar
gura scorburei fiind stramta, ursul nu putea sa incapa inlauntru. Atunci el cauta o creanga cu carlig
si incepe a cotrobai prin scorbura, ca sa scoata vulpea afara, si sa-i deie de cheltuiala… Dar cand
apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: “Trage, nataraule! mie nu-mi pasa, ca tragi de copac…”
Iar cand anina carligul de copac, ea striga: “Valeu, cumatre! nu trage, ca-mi rupi piciorul!”
In zadar s-a nacajit ursul, de-i curgeau sudorile, ca tot n-a putut scoate vulpea din scorbura
copacului.
Si iaca asa a ramas ursul pacalit de vulpe!

Lectura dupa imagini „Ursul pacalit de vulpe”

Teatru de păpuşi.
Evaluare: joc „Recunoaşte personajul”.
Desen: „Colorează personajul preferat din poveste”.
Expoziţie cu lucrările copiilor.
 Pinocchio
de Carlo Collodi

    Era odată un bătrân pe nume meșterul Cireașă, care avea o bucată de lemn. Într-
o zi bucata de lemn a început să vorbească. Meșterul s-a speriat. Gepetto, prietenul lui, a trecut
pe acolo. Meșterul i-a dăruit bucata de lemn lui Gepetto, prietenului său, care își dorea să
construiască o păpușă deosebită. Gepetto a luat lemnul și a făcut păpușa. Cartea e hazlie,
lemnul se strâmba la cel care îl meșterea...
Păpușa a primit numele de Pinocchio, care se comporta ca un băiețel obraznic.
Greierul vorbitor a încercat să-l sfătuiască, să asculte de părinți... Dar el nu a ascultat. Vorbea,
mergea..., făcea boacăne, chiar a aruncat cu ceva în greieraș și l-a omorât..., iar Gepetto a vrut
să-l dea la școală. Numai că Pinocchio s-a băgat în mai multe încurcături și a fugit de acasă, a
vândut abecedarul ca să se ducă la teatrul de păpuși (chiar foarte obraznic era!). Și la teatrul de
păpuși era s-o pățească, dar până la urmă a primit cadou cinci bănuți de aur. Chiar părea
hotărât să se întoarcă la tatăl său, Gepetto, și la școală, dar i-au ieșit în cale doi tâlhari,
Vulpoiul și Cotoiul, care l-au convins că nu e bună școala. Că e mai bine să meargă cu ei în
Țara Neghiobilor unde se află Câmpia Minunilor, și acolo să pună în pământ bănuții de aur,
care vor crește peste noapte și vor deveni copaci plini cu mulți alți bănuți!
Cu gândul la câștig, păpușa neascultătoare s-a dus cu tâlharii... Primul bănuț de
aur l-a cheltuit la hanul unde au dormit peste noapte toți trei, după care umbra greierașului
vorbitor a venit să-l sfătuiască să se întoarcă acasă. Visând la bani mulți, Pinocchio a refuzat și
nu a ascultat sfatul. De aceea s-a trezit fugărit de tâlhari, adică de Vulpoiul și Cotoiul
deghizați, care voiau cu tot dinadinsul banii rămași. Ajungând agățat de un copac, o Zână îl
salvează. Pinocchio, îmbolnăvit, trebuie să ia o doctorie, dar îi e frică să nu fie prea amară.
Până la urmă o ia și se însănătoșește. Când zâna îl întreabă cum de a ajuns în așa încurcături,
Pinocchio minte, și la fiecare minciună nasul i se alungește. Zâna îi explică: minciunile ori au
picioare scurte, ori nasul lung. După aceea, mai multe păsări i-au ciugulit nasul lui Pinocchio,
până i l-au făcut de mărime normală.
Sunt mirat și acum, prin câte pățanii trebuie să treacă unii copii, până văd că
greșesc dacă nu ascultă de părinți. Așa și Pinocchio. Când tocmai se hotărâse să își aștepte
tatăl să vină și să se liniștească din umblatul prin păduri, iar i-au ieșit în cale Vulpoiul și
Cotoiul, care l-au convins din nou să meargă în Câmpia Minunilor. Bineînțeles că nu exista
vreo astfel de câmpie. Când au ajuns în afara pădurii, Cotoiul și Vulpoiul i-au zis lui
Pinocchio să sape o groapă în care să pună banii, să ude cu apă și să plece puțin, ca între timp
să crească... copacul cu bani. Zis și făcut. După aceea, când s-a întors, Pinocchio a văzut că a
fost păcălit. Greu i-a venit să creadă, el chiar avea încredere în minciunile Vulpoiului și
Cotoiului...
Atunci chiar a vrut să se întoarcă acasă... Dar nu a mai putut. A făcut închisoare
pentru că a fost furat (în povești, sau în asta, lucrurile sunt ciudate... Cum să faci închisoare
dacă ai fost furat?), a întâlnit creaturi ciudate care l-au împiedicat... Până la urmă, s-a întors la
Zână și s-a dus la școală. Zâna i-a promis că o să-l facă băiat adevărat, că nu va mai fi păpușă.
Chiar când urma să se întâmple asta, un prieten, Fitil, l-a convins pe Pinocchio să plece în
Țara Distracțiilor, unde nu se învață, ci doar petrecere toată ziua.
Cu greu, Pinocchio s-a lăsat convins să plece acolo. El ar fi vrut mult, dar îi era
rușine de Zână. Pentru a ajunge în Țara Distracțiilor trebuiau să meargă cu o căruță trasă de
măgăruși. Tot timpul Pinocchio a simțit că greșește, mai ales când a văzut că vizitiul, un pitic,
chinuie măgarii fără milă...
După mai multe luni de petrecere în Țara unde erau numai copii care nu aveau
chef de școală, lui Pinocchio au început să-i crească urechi de măgar. Căci așa pățesc cei care
nu iubesc școala și cărțile și profesorii, se transformă, în poveste, în măgari. Tot așa și lui Fitil.
Piticul răutăcios i-a vândut, ca să facă treabă, ca niște măgari în toată regula. Pinocchio ajunge
mai întâi la circ, dar acolo rămâne șchiop, deci apoi urma să fie înecat, ca un cumpărător să
facă o tobă din pielea lui. Însă când e aruncat în apa mării, se transformă iar în păpușă din nou.
Apoi, Pinocchio a fugit înot din Țara Distracțiilor, numai că l-a înghițit o balenă
uriașă. În burta balenei, surpriza!, Pinocchio se întâlnește cu tatăl său, cu Gepetto, care de mai
mult timp a fost înghițit și el. Cei doi încearcă să scape din burta balenei și reușesc, numai că
Gepetto nu știa să înoate... Cu chiu cu vai, ajutați și de un pește, ajunseră la mal. Se întâlniră
din nou cu Vulpoiul și Cotoiul, care cerșeau în stare jalnică. De data aceasta, nu au mai putut
fi păcăliți de ei.
Pinocchio acum e altul, nu mai e obraznic și nici neascultător. Cum tatăl lui e
bolnav, muncește la un grădinar ca să-i poată da câte un pahar cu lapte. După un timp, Zâna îl
iartă și îl transformă în băiat adevărat. Îi dăruiește și bani, și sănătate pentru Gepetto.
Mirat de schimbare, Pinocchio află că atunci când copiii se fac buni din răi, aduc
veselia și fericirea în sânul familiilor lor. Iar ei acum erau fericiți!

Această carte e un îndemn pentru copii ca să asculte de părinți și să iubească școala

și învățătura. Are multe glume în ea, de aceea se citește repede. Și nici măcar nu are multe
pagini!!!
Unele lucruri din carte le-am uitat... Dar când voi avea timp, o să o recitesc, ca să îmi aduc
aminte! Sigur!

Audierea poveştii şi clasificarea faptelor şi a personajelor după

criterii date (bine-rău, pozitiv-negativ, ascultător-neascultător).

Desen: „Colorează personajul preferat din poveste”.

Expoziţie cu lucrările copiilor.
Dramatizare – joc cu rol: „De-a Pinocchio și Geppeto”
Joc: „Cărui personaj îi aparţine această mască?”
 Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici
de Fraţii Grimm
            
 A fost odată o împărăteasă şi într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit
al cerului în fulgi mari şi pufoşi, crăiasa sta într-un jilţ şi cosea lângă o fereastră cu pervazul
negru, de abanos.
        Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de
sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul
sângelui arăta atât de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată şi gândi în
sinea ei: "Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca
abanosul!"
        Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca zăpada, roşie ca
sângele şi cu păr negru ca abanosul. Şi-i dădură numele de Albă ca Zăpada... După ce o aduse
însă pe lume, împărăteasa muri.
        Cum trecu anul, împăratul îşi luă altă soţie. Femeia asta era cadră de frumoasă, dar
nespus de trufaşă şi mândră şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în
frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori se privea într-însa nu uita s-o întrebe:
        - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda-i răspundea:
        - Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Împărăteasa zâmbea fericită, fiindcă ştia că oglinda grăieşte numai adevărul.
        Vezi, însă, că Albă ca Zăpada creştea şi se făcea pe zi ce trecea tot mai frumoasă; şi când
împlini şapte ani, era o minunăţie de fată frumoasă ca lumina zilei. Şi frumuseţea împărătesei
începu a păli înaintea ei.
Şi într-o bună zi, când împărăteasa întrebă oglinda:
        - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Oglinda-i răspunse:
        - Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
        - Dar Albă ca Zăpada e mult, mult mai frumoasă!
        La auzul acestor vorbe, împărăteasa se înspăimântă grozav şi, de pizmă şi ciudă, o dată se
îngălbeni şi se înverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, ori de câte ori o zărea pe Albă
ca Zăpada simţea că-i plesneşte fierea de ciudă: şi azi aşa, mâine aşa, până ce începu s-o
urască de moarte. Pizma şi ciuda creşteau în inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibăriseră atât
de adânc, că împărăteasa nu-şi mai găsea pace nici ziua, nici noaptea. În cele din urmă chemă
un vânător şi-i porunci:
        - Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd s-o mai văd în faţa ochilor! Omoar-o
şi drept mărturie că mi-ai îndeplinit porunca să-mi aduci plămânii şi ficatul netrebnicei!
        Vânătorul nu ieşi din vorbele împărătesei şi se afundă cu Albă ca Zăpada în pădure; dar
când scoase jungherul de la brâu şi se pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana
copilă începu să plângă în hohote şi să se roage:
        - Vânătorule drag, cruţă-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în sălbăticia asta
de codru şi n-o să mă mai întorc niciodată acasă!
Şi pentru că Albă ca Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea şi-i spuse:
        - Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de om! Iar în sinea lui
gândea: "Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâşie fiarele sălbatice!"
        Totuşi, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu trebuie să-şi mânjească mâinile cu
sânge nevinovat. Şi cum tocmai trecea pe acolo în fugă un pui de mistreţ, îl înjunghie şi,
scoţându-i plămânii şi ficatul, le duse împărătesei drept mărturie că i-a împlinit în totul
dorinţa.
        Împărăteasa îi porunci bucătarului să le gătească de îndată, cu sare şi tot felul de
mirodenii, şi atât de neagră era la suflet, că nu se dădu îndărăt să le mănânce, încredinţată
fiind că mănâncă plămânii şi ficatul fetiţei.
        Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârşită şi era atât de
înfricoşată, că privea la mulţimea frunzelor de pe copaci ca şi când de-acolo ar fi putut să se
ivească vreo primejdie şi nu ştia în ce chip şi-ar putea găsi scăparea... Într-un sfârşit începu să
alerge şi gonea întruna peste bolovani colţuroşi şi printre mărăcini, iar fiarele sălbatice treceau
în fugă pe dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Alergă ea aşa, cât o mai ţinură picioarele,
şi-n geana amurgului dădu cu ochii de o căsuţă şi intră înăuntru să se odihnească.
        În căsuţă, toate lucrurile erau mititele dar atât de gingaşe şi sclipind de curăţenie, că ţi-era
mai mare dragul să le priveşti. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă erau rânduite
şapte talere mici şi lângă fiecare taler se afla câte o linguriţă, o furculiţă, un cuţitaş şi-o cupă
cât un degetar. Iar de-a lungul unui perete se înşirau şapte pătuceane, aşternute cu cearşafuri
albe ca neaua.
        Cum era tare flămândă şi însetată, Albă ca Zăpada ciuguli câte un pic din fiecare taler,
ciupi câte-o fărâmiţă de pâine şi sorbi din fiecare cupă câte-o înghiţitură de vin, fiindcă nu
voia să ia toată mâncarea numai de la unul singur. Şi fiindcă se simţea grozav de obosită, dădu
să se culce într-un pătuţ, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt şi
abia ultimul pătuţ se nimeri să fie pe măsura ei. Fata se culcă în el şi adormi.
        Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii căsuţei. Erau cei şapte pitici, care
sfredeleau munţii, scormonind în măruntaiele lor pentru a scoate la lumină tot soiul de metale.
Ei aprinseră cele şapte lumânărele şi de îndată ce se făcu lumină în căsuţă îşi dădură seama că
cineva străin cotrobăise peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, aşa cum le
lăsaseră la plecare. Şi atunci primul pitic zise:
        - Cine a stat pe scăunelul meu?
Al doilea urmă:
        - Cine a mâncat din talerul meu?
Al treilea:
        - Cine a muşcat din pâinişoara mea?
Al patrulea:
        - Cine a luat din legumele mele?
Al cincilea:
        - Cine a umblat cu furculiţa mea?
Al şaselea:
        - Cine a tăiat cu cuţitaşul meu?
Al şaptelea întrebă şi el:
        - Cine a băut din cupa mea?
Primul pitic cătă în jur mai cu luare-aminte şi pe dată văzu o mică adâncitură în pătucul lui.
        - Cine s-a culcat în pătuţul meu?! se minună el.
Ceilalţi alergară într-o goană la pătuceanurile lor şi începură să strige care mai de care:
        - Şi-n pătuţul meu a stat cineva!
Dar când cel de-al şaptelea se apropie de pătucul său, dete cu ochii de Albă ca Zăpada, care
stătea în el adâncită în somn. Îi chemă pe ceilalţi şi cu toţii veniră în grabă, scoţând strigăte de
uimire. Apoi îndreptară spre Albă ca Zăpada lumina celor şapte lumânărele şi rămaseră s-o
privească.
        - Doamne, Dumnezeule, apucară ei să strige, tare frumoasă mai e copila asta!
Şi atât de bucuroşi erau, că nu se îndurară s-o trezească, ci o lăsară să doarmă mai departe în
pătuţ. Iar cel de-al şaptelea pitic dormi câte un ceas în patul fiecăruia şi aşa trecu noaptea.
        Când se lumină de zi, Albă ca Zăpada deschise încetinel ochii şi, văzându-i pe cei şapte
pitici, se sperie rău. Dar ei se arătară prietenoşi şi începură s-o întrebe cu blândeţe:
        - Cum te cheamă, fetiţo?
        - Albă ca Zăpada! răspunse ea.
        - Şi cum se face că ai ajuns în căsuţa noastră? o mai întrebară ei.
Atunci Albă ca Zăpada le povesti de-a fir a păr totul: cum maică-sa vitregă a pus s-o omoare,
dar vânătorul se îndurase de ea şi-i lăsase viaţa şi cum gonise toată ziulica prin pădure, până
ce dăduse peste căsuţa lor. După ce o ascultară fără să scape vreun cuvinţel din istorisirea ei,
piticii îi ziseră:
        - Dacă te învoieşti să vezi de gospodăria noastră, să găteşti, să faci paturile, să coşi, să
speli, să împleteşti şi să ţii totul în bună rânduială şi curăţenie, apoi poţi rămâne la noi şi n-o să
duci lipsă de nimic.
        - Da, primesc cu dragă inimă! răspunse Albă ca Zăpada şi de atunci rămase la ei.
Ea îngrijea acum de toate treburile casei şi-n fiecare dimineaţă piticii plecau în munţi să scoată
aur şi tot soiul de alte metale şi, când se întorceau seara acasă, găseau mâncarea gata, aburind
pe cuptor. Peste zi, fata rămânea singură-singurică şi din această pricină piticii cei buni
avuseseră mereu grijă s-o povăţuiască:
        - Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu defel să afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce pune
iar la cale! Nu cumva să laşi pe cineva să intre în casă!
Iar împărăteasa, fiind încredinţată că mâncase plămânii şi ficatul fiicei ei vitrege, se credea
iarăşi cea mai frumoasă femeie de pe lume. Şi într-o zi, apropiindu-se de oglindă, o întrebă:
        - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Atunci oglinda îi răspunse:
        - Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
        - Dar colo, ascunsă-n munţi,
        - Stă Albă ca Zăpada, la cei pitici cărunţi,
        - Şi-i mult mai frumoasă!
Împărăteasa se sperie din cale-afară, fiindcă ştia prea bine că oglinda nu minte. Şi-şi dădu pe
dată seama că vânătorul o înşelase şi că Albă ca Zăpada era încă în viaţă.
        Începu ea atunci să se frământe şi să chibzuiască în ce chip ar putea s-o piardă din nou,
căci atâta vreme cât nu era cea mai frumoasă din toată împărăţia pizma îi chinuia sufletul fără
răgaz şi n-avea clipă de linişte. În cele din urmă născoci ceva: îşi vopsi faţa şi se îmbrăcă
întocmai ca o bătrână neguţătoreasă, că nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoască.
        Schimbată astfel la înfăţişare, o porni peste cei şapte munţi şi într-un sfârşit se pomeni în
faţa căscioarei celor şapte pitici. Bătu la uşă şi strigă din toată puterea:
        - De vânzare marfă frumoasă, de vânzare!
Albă ca Zăpada îşi aruncă o privire pe geam şi întrebă:
        - Bună ziua, tuşică dragă, da' ce ai matale de vânzare?
        - Marfă bună şi frumoasă! se grăbi să-i răspundă neguţătoreasa. Cingători de toate
culorile.
Şi vicleana scoase una, împletită din mătase bălţată.
        "Se vede cât de colo că-i o femeie de treabă, gândi fata, aşa că n-am de ce să n-o las
înăuntru! Că doar n-o fi foc..."
Trase zăvorul, o pofti să intre şi-i cumpără cingătoarea cea frumoasă.
        - Vai ce pocit ţi-ai pus-o, fetiţo! Ia apropie-te, să te gătesc eu cu ea, aşa cum se cuvine! o
îmbie cu blândeţe femeia.
Albă ca Zăpada n-avea de unde să bănuiască c-ar paşte-o vreo primejdie şi o lăsă să-i pună
cingătoarea. Dar băbuşca o încinse repede cu ea şi-o strânse atât de tare, că fetei i se tăie
răsuflarea şi căzu jos ca moartă.
        - Ei, de-acum n-o să mai fii tu cea mai frumoasă! hohoti împărăteasa şi o şterse repede
pe uşă.
Nu mai trecu mult şi, spre seară, veniră acasă cei şapte pitici. Şi cum se mai speriară, bieţii de
ei, când o găsiră pe iubita lor Albă ca Zăpada zăcând la pământ, fără simţire, de parcă-ar fi
fost moartă! O ridicară de jos şi, văzând cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două
cingătoarea. Fata prinse a răsufla iar şi încetul cu încetul îşi reveni în simţiri. Le povesti ea
piticilor toate câte s-au întâmplat şi aceştia îi atraseră din nou luarea-aminte:
        - Neguţătoreasa ceea nu era alta decât haina de împărăteasă. Fereşte-te, barem de-acu'
încolo, fată dragă, şi nu mai lăsa pe nimeni să intre când nu suntem noi acasă!
Şi tare multă dreptate aveau, că femeia cea neagră la inimă nici nu aşteptă să treacă bine
pragul palatului şi se duse glonţ la oglindă şi-o întrebă:
        - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Iar oglinda pe dată îi răspunse:
        - Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
        - Dar colo, ascunsă-n munţi,
        - Stă Albă ca Zăpada, la cei pitici cărunţi,
        - Şi-i mult mai frumoasă!
Împărăteasa rămase ca stana de piatră când auzi asta şi simţi că-i năvăleşte tot sângele-n cap,
ca un vârtej, de câtă spaimă şi mânie clocotea în ea. Va să zică, tot nu scăpase de Albă ca
Zăpada, tot vie era netrebnica asta! "Ei bine, de data asta m-oi strădui să născocesc ceva fără
de greş, ca să-ţi viu de-a binelea de hac!" Şi cum la farmece şi vrăji no întrecea nimeni, haina
de împărăteasă meşteri un pieptene otrăvit.
        După aceea îşi schimbă hainele şi luă înfăţişarea unei băbuţe gârbovite de ani. Şi iarăşi o
porni peste cei şapte munţi, la cei şapte pitici cărunţi. Ajungând ea la căsuţa lor, ciocăni
în uşă şi strigă:
        - Marfă bună de vânzare, marfă bună!
Albă ca Zăpada cătă afară pe geam şi spuse:
        - Vezi-ţi de drum, femeie, că n-am voie să las pe nimeni înăuntru!
        - Da' de privit cred că ai voie să priveşti, nu-i aşa?
Şi scoţând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimbă pe sub ochii fetei. Atât de mult îi plăcuse
pieptenul, că Albă ca Zăpada se lăsă amăgită şi deschise uşa. După ce se învoiră din preţ,
bătrâna o momi cu cele mai dulci vorbe:
        - Ia vino încoa' la baba, să te pieptene, ca să fii şi tu o dată pieptănată ca lumea!
Biata Albă ca Zăpada nu se gândi la nimic rău şi se lăsă pieptănată. Dar de-abia îi trecu
băbuşca pieptenele prin păr, că otrava şi începu să lucreze prin toate mădularele, arătându-şi
puterea ucigătoare şi biata copilă căzu jos, fără viaţă.
        - Acu' s-a sfârşit cu tine, frumoasa frumoaselor! rânji la ea femeia cea haină şi-n timp ce
se grăbea să se îndepărteze de acele locuri sufletul ei negru clocotea de-o bucurie drăcească.
Dar, spre norocul fetei, înserarea coborî curând şi cei şapte pitici sosiră acasă. De îndată ce-o
văzură pe Albă ca Zăpada zăcând fără viaţă bănuiră că maştera trebuie să fi pus iar ceva la
cale şi, cercetând copila cu grijă, dădură peste pieptenele cel otrăvit. Cum i-l smulseră din păr,
Albă ca Zăpada îşi reveni în fire, ca şi când ar fi dormit numai niţeluş şi prinse a le povesti
cele întâmplate. Dimineaţa piticii o sfătuiră din nou să fie cu ochii în patru şi să nu mai
deschidă nimănui uşa, fie ce-o fi, şi apoi se duseră la treburile lor.
        În ăst timp, împărăteasa ajunsese la palatul ei şi aşezându-se în faţa oglinzii se grăbi s-o
întrebe:
        - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda îi răspunse ca şi altădată:
        - Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
        - Dar acolo, ascunsă-n munţi,
        - Stă Albă ca Zăpada, la cei pitici cărunţi,
        - Şi-i mult mai frumoasă!
Auzindu-i spusele, împărăteasa începu să tremure toată şi să clocotească de mânie.
"Netrebnica asta trebuie să moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei cu preţul vieţii mele!"
Se strecură apoi într-o odăiţă dosnică, în care nu călca picior de om, şi amestecă de ici,
amestecă de colo, până ce plămădi un măr otrăvit. La înfăţişare mărul era nespus de frumos;
alb ca spuma, pe-o parte, şi rumen pe alta, că oricine l-ar fi văzut i se trezea numaidecât pofta
să-l mănânce. Dar cine ar fi apucat să muşte numai o dată din el zile multe nu mai avea şi
cădea mort pe loc. După ce sfârşi de meşteşugit mărul, împărăteasa îşi boi faţa şi se îmbrăcă în
straie de ţărancă. Şi schimbată astfel trecu peste cei şapte munţi, grăbindu-se să ajungă la
căscioara celor şapte pitici.
        Aci bătu la uşă, dar Albă ca Zăpada scoase capul pe fereastră şi spuse:
        - Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie piticii!
        - Altă pagubă să n-am! răspunse ţăranca. Slavă Domnului, găsesc eu muşterii pentru
merele mele! Da' până una alta, hai de ia şi tu unul, că nu-i pe bani!
        - Nici nu mă gândesc să-l iau, răspunse Albă ca Zăpada, n-am voie să primesc nimic!
        - Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită? strecură ea cu viclenie întrebarea. Fii pe pace,
copiliţo! Iaca, tai mărul în două: bucata asta rumenă mănânc-o tu, iar pe cealaltă oi mânca-o
eu.
Dar vezi că mărul era cu meşteşug făcut, că numai partea cea rumenă era otrăvită.
        Albă ca Zăpada râvnea de nu mai putea să guste o dată din măr şi când o văzu pe ţărancă
muşcând din el nu mai putu răbda şi întinzând mâna pe fereastră luă jumătatea cea înveninată.
Dar n-apucă să-nghită decât o îmbucătură că şi căzu jos, fără suflare. Împărăteasa îi aruncă
priviri ca de fiară şi, beată de bucurie, strigă printre hohote de râs:
        - Albă ca Zăpada, roşie ca sângele şi neagră ca abanosul, de-acu' piticii n-or mai putea să
te învie!
Plecă de acolo cât putu de repede şi când ajunse la palat întrebă iar oglinda:
        - Oglinjoară din perete, oglinjoară,
        - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi deodată auzi vorbele după care tânjise atât:
        - Măria ta e cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Abia acum îşi găsi liniştea inima ei cea pizmaşă, pe cât poate fi liniştită o inimă pizmaşă...
        În faptul serii, când piticii se întoarseră acasă o găsiră pe Albă ca Zăpada zăcând pe jos
fără pic de suflare. Era moartă ca toţi morţii. O ridicară, căutând să vadă dacă nu găsesc vreun
lucru înveninat, îi desfăcură cingătoarea, o pieptănară, o spălară cu apă şi cu vin, dar totul fu
zadarnic. Copila cea dragă era moartă ca toţi morţii şi moartă rămase! Atunci o aşezară pe o
năsălie şi, strângându-se toţi şapte în jurul ei, plânseră amar şi-o jeliră trei zile încheiate. Vrură
după aceea s-o îngroape, dar fata arăta atât de frumoasă de parcă s-ar fi aflat doar în somn şi-n
obraji avea aceiaşi bujori roşii dintotdeauna, aşa că piticii nu se îndurară s-o coboare în
pământ.
        - Nu, în adâncul cel negru al pământului nu o putem coborî. Ar fi mare păcat! grăiră care
mai de care şi, aşternându-se pe muncă, îi făcură un sicriu de cleştar, ca să poată fi văzută de
oriunde te-ai uita la ea.
        O culcară apoi înăuntru şi deasupra îi scriseră numele cu slove de aur, precum şi că a fost
fiică de împărat. Apoi urcară sicriul pe-un vârf de munte, de-l aşezară acolo, şi de fiecare dată
rămânea câte unul de veghe. Vietăţile pădurii începură a veni şi ele s-o jelească; mai întâi se
arătă o buhă, apoi un corb şi-n urma acestora o hulubiţă. Şi aşa rămase Albă ca Zăpada multă,
multă vreme în sicriul ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din negrăita-i frumuseţe. Părea că-i vie
şi doarme, că era tot aşa de albă ca zăpada, de roşie ca sângele şi cu părul negru ca abanosul.
        Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pădurea aceea şi, dând peste
căsuţa piticilor, să le ceară găzduire peste noapte. A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul
din creştetul muntelui şi pe frumoasa Albă ca Zăpada, şi citi cu nesaţ ce sta scris deasupra, cu
slove de aur. Şi cum privea vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i ruga pe
pitici:
        - Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce v-o pofti inima!
Dar piticii îi răspunseră:
        - Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume.
Dacă văzu aşa, feciorul de împărat îi rugă cu şi mai multă stăruinţă şi ardoare:
        - Atunci înduraţi-vă şi mi-l dăruiţi, că de când i-am zărit chipul nu mai pot trăi fără s-o
văd pe Albă ca Zăpada. Şi v-asigur c-o voi cinsti mereu şi-o voi păzi ca pe făptura care mi-e
cea mai scumpă pe lume!
Auzindu-l cu cât foc vorbea, inimoşii pitici se îndurară de el şi-i dăruiră sicriul. Feciorul de
împărat îşi chemă slugile şi le porunci să ia coşciugul pe umeri şi să-l urmeze. Şi cum
mergeau ei aşa, se întâmplă ca unul dintre slujitori să se poticnească de-o buturugă şi, din
pricina zdruncinăturii, bucăţica de măr pe care o înghiţise Albă ca Zăpada îi sări afară din
gâtlej. O clipită, doar atât să fi trecut, şi domniţa deschise ochii, ridică uşurel capacul sicriului
şi se sculă în capul oaselor. Şi era din nou vie de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
        - Vai, Doamne, unde mă aflu? strigă ea nedumerită.
Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i spuse:
        - Cu mine eşti, cu mine!
Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit adause:
        - Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta şi de te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea
tatălui meu bine-ar fi, că ard de dorinţa să-mi fii soţie.
Albă ca Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag... Porni împreună cu el şi făcură o
nuntă de se duse vestea, cu mare alai şi voioşie. La nuntă o poftiră şi pe maştera cea haină, că
de, tot o socoteau un fel de rudă... După ce s-a gătit ea cu veşmintele cele mai de preţ, s-a
apropiat de oglindă şi a întrebat-o:
        - Oglinjoară, oglinjoară,
        - Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda pe dată i-a răspuns:
        - Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
        - Dar tânăra domniţă e mult, mult mai frumoasă!
Atunci drăcoaica de femeie începu să blesteme de ciudă şi să urle ca scoasă din minţi şi
deodată simţi că i se face frică, dar o frică atât de îngrozitoare, că nu ştia ce să mai facă şi-
ncotro s-o mai apuce. La început se codi să meargă la nuntă, dar cum nu-şi găsea o clipă de
linişte, gândi că trebuie neapărat s-o vadă pe tânăra împărăteasă.
        Şi de cum păşi în sala tronului, dădu ochii cu Albă ca Zăpada şi, recunoscând-o, înlemni
de spaimă şi rămase ţeapănă ca o momâie. Spaima pusese stăpânire pe toată făptura ei; din
pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu că nici ea singură
nu mai cuteza să se privească în oglindă.
        Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice,
ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vadă şi nimeni
nu mai ştiu ceva despre soarta ei. Iar Albă ca Zăpada trăi în bucurie şi fericire împreună cu
tânărul împărat şi, dacă n-or fi murit, cu siguranţă că mai trăiesc şi-n zilele noastre...

Audierea/vizionare poveste şi clasificarea faptelor şi a personajelor după

criterii date (bine-rău, pozitiv-negativ)
Dramatizare/scenetă.
Audiţie cântec: „Albă ca Zăpada”.
Mototolire/lipire: „Piticii, farfurii, felinare, etc”
 M O TA N U L Î N C Ă L Ţ AT
de Charles Perrault
S-a întâmplat odată ca trei feciori de morar să primească moştenire după moartea tatălui lor o
moară, un măgar şi un motan. Moara i-a rămas celui mai vârstnic dintre feciori, măgarul
mijlociului, iar motanul mezinului.
„Ce folos de la un motan?” gândi, amărât, mezinul. Fraţii mei vor putea să-şi câştige pâinea cu
uşurinţă, dar eu voi muri de foame.
„Nu fi trist, stăpâne!” îi zise într-o bună zi motanul, cu glas omenesc. „Fă-mi doar rost de o
pereche de cizme, ca să pot umbla mai uşor prin păduri şi câmpuri. Şi-ţi promit că n-are să-ţi
pară rău!”
Nu trecu mult şi motanul află că regele ieşise împreună cu fiica lui la plimbare cu trăsura.
Aşa că motanul alergă înainte caleştii şi le strigă ţăranilor care strângeau fânul: „Dacă vă
întreabă regele ale cui sunt câmpurile acestea mănoase, să-i spuneţi că sunt ale marchizului de
Carabas. Altfel vă paşte ştreangul! Aţi înţeles?!”
La auzul vorbelor motanului, ţăranii se speriară straşnic. Astfel că atunci când se apropie
trăsura regelui, aceştia făcură întocmai cum le poruncise motanul încălţat.
„Ale cui sunt câmpurile acestea?” – întrebă împăratul.
„Ale marchizului de Carabas!” răspunseră-n cor ţăranii.
„Marchizul ăsta pare a fi un gospodar foarte bun” îi spuse atunci regele fiicei sale.
Apoi, motanul îi porunci stăpânului să se scalde în râu când or trece pe acolo regele şi
prinţesa.
Zis şi făcut! Feciorul de morar îşi ascultă motanul. Şi atunci când trăsura regelui se apropie de
dânşii, se dezbrăcă şi intră în apă. Iar motanul, care îi ascunse repede hainele, începu
numaidecât să strige, cât îl ţineau puterile: „Ajutor! Marchizul de Carabas a fost jefuit! Hoţii i-
au furat îmbrăcămintea!”
Auzind aşa o grozăvie, regele dădu de îndată poruncă slugilor să-l ajute pe marchiz. Acesta fu
scos din apă şi i se dădu cel mai frumos costum regal. În hainele acelea dichisite, marchizul
arăta şi mai frumos decât fusese. Aşa că prinţesa se îndrăgosti de el de îndată, iar regele îl
invită să facă împreună o plimbare cu trăsura lui.
Între timp, motanul cel isteţ plecă să i se închine unui căpcăun bogat, care era stăpânul de
drept al câmpurilor mănoase pe lângă care trecuseră cu toţii. Căpcăunul locuia într-un castel
măreţ, dar nespus de întunecat, undeva la poalele unor dealuri.
De îndată ce intră în castel, motanul făcu o reverenţă şi îi spuse căpcăunului:
– N-am putut trece pe lângă frumuseţea asta de castel fără să nu fac o vizită Măriei Voastre.
Mai cu seamă că am auzit că vă puteţi transforma în orice fel de animal. E adevărat? se
prefăcu neştiutor motanul.
– Este adevărat! se grozăvi căpcăunul. Numeşte numai animalul şi voi intra pe dată în pielea
lui!
– Aş vrea să vă transformaţi într-un leu fioros, dacă se poate, îi ceru motanul încălţat.
Căpcăunul prinse a râde înspăimântător, apoi se transformă într-un leu falnic.
Motanul se sperie foarte tare când leul începu să ragă, dar se strădui să n-o arate. Şi atunci
când căpcăunul reveni la înfăţişarea lui obişnuită, îi spuse:
– Mă plec smerit înaintea Măriei Voastre! Aşa o măiestrie n-am mai pomenit!
– Hă, hă!… Şi încă n-ai văzut nimic, se grozăvi şi mai abitir căpcăunul.
– Mă întreb însă dacă înălţimea voastră poate să se preschimbe şi într-un animal mic şi
nevinovat. De exemplu, într-un şoricel, zise, mieros, motanul. Dar poate că asta vă este mult
prea greu…
– Mie?! zbieră căpcăunul. Eu pot să mă transform în orice. Priveşte numai şi învaţă!
Însă, de îndată ce căpcăunul se preschimbă într-un şoricel, motanul nu mai stătu nicio clipă pe
gânduri: sări pe el şi-l înghiţi dintr-o singură suflare.
Iar atunci când caleaşca împăratului poposi la poarta castelului, motanul încălţat le ieşi în
întâmpinare.
– Bine aţi venit maiestate în castelul marchizului de Carabas!
Apoi, spre uimirea tuturor, mai cu seamă a feciorului de morar, motanul încălţat îi pofti
înăuntru, unde îi aştepta o masă îmbelşugată, aranjată după toate regulile artei.
Regele fu nespus de plăcut impresionat de bogăţia şi de gusturile desăvârşite ale marchizului
de Carabas, aşa că îi zise:
– Dragă marchize, n-ai vrea să te însori cu fiica mea? Nu cred că ea ar avea ceva împotrivă…
Privind-o pe prinţesă cum îi zâmbea galeş, marchizul de Carabas încuviinţă pe dată,
nevenindu-i să creadă ce noroc dăduse peste dânsul.
La puţină vreme, tinerii făcură o nuntă mare, care ţinu trei zile şi trei nopţi încheiate. Eu doar
am auzit de ea, şi-mi pare tare rău că n-am fost şi eu pe acolo, fiindcă am auzit că s-au servit
numai mâncăruri alese şi băuturi fine.
Şi uite aşa se făcu că ajunse feciorul de morar ginerele regelui şi mare sfetnic al luminăţiei
sale…
Povestea educatoarei: „Motanul încălțat”, de Octav Pancu-Iaşi
Vizizonare desene animate de pe CD
Dramatizare: „Motanul încălțat”.
”Motanul încălțat”-confectionare (cizme, palarie, esarfa)
 Povestea celor trei purceluşi
 
de Fraţii Grimm

Trăiau odată, într-o pădure îndepărtată, trei purceluşi. Trei fraţi. Semănau atât de
tare unul cu celălalt încât foarte greu îi puteai deosebi. Chiar şi numele erau asemănătoare: pe
mezin îl chema Nif-Nif, pe mijlociu Nuf-Nuf, iar pe fratele mai mare Naf-Naf.
Cât a fost vara de lungă, purceluşii s-au zbenguit, jucându-se prin iarba verde şi bucurându-se
de căldura soarelui. De o vreme încoace însă soarele începu să nu mai încălzească cu aceeaşi
putere, iar la poalele copacilor se aşternu un covor de frunze îngălbenite. Venise toamna!
- E vremea să ne construim o căsuţă, spuse într-o zi Naf-Naf, când se treziră în zori.
 Dar fraţii lui nu doreau să se apuce de muncă. Continuau să să alerge prin pădure.
- Mai avem destul timp până la iarnă – spuse Nif-Nif, mezinul, în timp ce făcea o tumbă.
- Când va sosi vremea, am să-mi construiesc singur o căsuţă – se lăudă şi Nuf-Nuf.
- Cum vreţi, le răspunse Naf-Naf. Eu unul n-am de gând să aştept ninsoarea ca să mă apuc de
lucru. Şi plecă…
Pe măsură ce treceau zilele, se făcea tot mai frig. Dar Nif-Nif şi Nuf-Nuf tot nu se îndurau să
se apuce de treabă. Umblau hai-hui prin pădure şi trândăveau cât era ziulica de lungă.
- Astăzi ne mai jucăm, îşi spuneau ei din când în când, dar mâine ne apucăm de treabă. Dar nu
se ţineau niciodată de promisiune şi a doua zi o luau de la capăt: se jucau, ţopăiau şi se dădeau
de-a dura.
Într-o dimineaţă însă, purceluşii văzură că băltoaca cea mare de lângă drum e acoperită cu o
pojghiţă subţire de gheaţă şi, de-abia atunci, se apucară, în sfârşit, de construit.
Nif-Nif era un mare leneş. Aşa că se gândi că ar fi mult mai simplu dacă şi-ar ridica o căsuţă
din paie. Fără să aibă vreun plan ori să ceară sfatul cuiva, se apucă de treabă. Spre seară coliba
lui era gata!
Nu prea departe, fratele lui, Nuf-Nuf îşi construia şi el o căsuţă asemănătoare. Numai că a lui
era din nuiele. Nuf-Nuf se străduia din răsputeri să isprăvească cât mai repede cu această
treabă plicticoasă. Bătu pari în pământ, în jurul lor împleti nuiele, pe acoperiş aşternu ramuri
şi gata. Hocus-pocus! Căsuţa lui fu gata cât ai bate din palme!
Nici nu sfârşi bine căsuţa, când de după tufiş ţâşni Nif-Nif.
- Hai să vedem dacă Naf-Naf şi-a terminat şi el căsuţa! propuse Nif-Nif. După care, purceluşii
nu mai stătură prea mult pe gânduri şi o luară la fugă spre casa lui Naf-Naf.
Nif-Nif şi Nuf-Nuf îl găsiră pe fratele lor lucrând. Îşi construia o casă din piatră şi cărămidă,
cu ferestre, obloane şi uşi din lemn gros de stejar. Avea tare mult de lucru.
- Ce construieşti acolo? întrebă amuzat Nuf-Nuf. O cetate?
- Casa purceluşului trebuie să fie ca o cetate, răspunse calm, fratele cel mare, Naf-Naf.
- Şi de ce, mă rog? întrebă şi mijlociul, Nuf-Nuf. Îţi e frică de cineva?
- Cu toţii ne ferim de lupul cel rău!
- Auzi, se teme de lup! râseră Nif-Nif şi Nuf-Nuf. E un fricos!
Cei doi purceluşi leneşi şi gălăgioşi voiau să îl necăjească pe Naf-Naf, dar acesta nu îi băga în
seamă. Continua să lucreze.
Aşa că Nif-Nif şi Nuf-Nuf plecară să hionărească, cântând prin pădure.
- Hm! De unde vine zarva asta? mârâi supărat lupul cel rău şi flămând şi porni spre locul din
care răsuna guiţatul celor doi purceluşi mici şi fără minte.
- Ce bleg, Naf-Naf! Auzi, cine a mai pomenit lupi în pădurea noastră? zise Nif-Nif, care nu
mai văzuse lupi decât în cărţile cu poze.
- Şi dacă ne întâlnim cu el, ce? comentă, viteaz nevoie mare şi Nuf-Nuf. Dacă îl văd am să-l
înhaţ de nas. Haţ, uite aşa! grohăi mijlociul, care nici el nu mai văzuse un lup viu.
Deodată însă, de după un copac gros, apăru chiar lupul cel mare şi rău. Ochii îi străluceau ca
doi tăciuni încinşi, iar colţii îi erau atât de mari încât nu putea să-şi ţină gura închisă din cauza
lor. Văzându-l, Nif-Nif şi Nuf-Nuf se făcură albi ca varul şi o rupseră la fugă într-o clipă.
Niciodată nu mai fugiseră atât de repede! Fugeau de le sfârâiau călcâiele, ridicând în urma lor
norişori de praf. Nif-Nif, după care fugea lupul, ajunse primul la căsuţa lui din paie. Intră şi se
închise înăuntru.
- Deschide uşa! urlă lupul. De nu, am să suflu din toate puterile, iar casa ta se va preface în
mici fărâme!
Nif-Nif era prea speriat ca să mai spună ceva. Atunci, lupul nu mai stătu mult pe gânduri.
Trase adânc aer în piept şi suflă: “Fffuuuuu!”. O dată, de două ori şi când suflă şi a treia oară
casa lui Nif-Nif zbură în toate direcţiile, spulberată parcă de un uragan.
Lupul era cât pe ce să-l înhaţe pe mezin, dar Nif-Nif o rupse la sănătoasa. În scurt timp ajunse
la casa purceluşului mijlociu, Nuf-Nuf.
Cei doi fraţi de-abia apucară să închidă uşa în urma lor, când auziră din nou glasul lupului:
- Gând la gând cu bucurie! zise lupul. Acum am să vă mănânc pe amândoi!
Şi se porni din nou să sufle. Casa din surcele a lui Nuf-Nuf însă era ceva mai rezistentă. După
două reprize de suflat se aplecă uşor. Dar lupul cel mare şi rău nu se lăsă aşa, cu una cu două,
ci suflă de patru ori la rând. Apoi, când suflă şi a cincia oară, casa se prăvăli. Doar uşa se mai
ţinea printre dărâmături.
Purceluşii o rupseră din nou la fugă înspăimântaţi. Alergau în goană nebună spre casa fratelui
lor mai mare, Naf-Naf. Când ajunseră acolo, mai mult morţi decât vii, Naf-Naf le dădu drumul
înăuntru şi trase zăvorul după ei. Ghicise că fraţii lui mai mici sunt urmăriţi de lup, dar ştia că
nu aveau de ce să se teamă în casa lui trainică, din cărămidă.
Nu trecu mult şi auzi o bubuitură în uşă:
- Cine-i acolo? întrebă, calm, Naf-Naf.
- Deschide uşa! răcni cât putu de tare lupul cel mare şi rău.
- Nici nu mă gândesc! – răspunse Naf-Naf.
- Bine! Atunci am să vă mănânc pe toţi trei! urlă lupul.
După care trase adânc aer în piept şi începu să sufle. Dar oricât sufla, nici cea mai mică piatră
nu se mişca din loc. De atâta efort, lupul se învineţise, dar căsuţa lui Naf-Naf era de neclintit.
Supărat, lupul era cât pe ce să plece. Dar, ridicându-şi capul, zări hornul de pe acoperiş.
- Iată pe unde voi putea intra în casă! se bucură în sinea lui lupul.
Mai întâi, se căţără cu băgare de seamă pe acoperiş. Apoi începu să coboare pe horn,
lingându-se pe bot cu gândul la purceluşi.
Dar Naf-Naf auzi un fâsâit şi văzu cum cădea funinginea pe capacul cazanului ce fierbea pe
foc, aşa că se pregăti să îşi întâmpine musafirul nepoftit aşa cum se cuvine. Dădu capacul
cazanului la o parte şi aşteptă. Nu trecu mult timp şi lupul, negru ca un hornar, căzu direct în
cazanul cu apă clocotită.
Niciodată în viaţa lui nu mai simţise o durere mai mare! Cu un urlet sălbatic, lupul cel mare,
rău şi opărit pe deasupra, zbură prin horn, se rostogoli pe acoperiş, căzu pe pământ şi se pierdu
în pădure.
Purceluşii răsuflară liniştiţi!
De atunci, cei trei fraţi – Nif-Nif, Nuf-Nuf şi Naf-Naf – au trăit împreună, în bună înţelegere,
sub acelaşi acoperiş. Cel al căsuţei trainice, de cărămidă.
Audierea poveştii şi caracterizarea personajelor.
Labirint: „Cum ajunge fiecare purcelus la casuta
lui?”
Dramatizare:”Cei trei purcelusi”
Modelaj :”Casuta purcelusilor”
Desen: „Colorează personajul preferat din
poveste”.
Expoziţie cu lucrările copiilor
 PUPAZA DIN TEI
                                                                   după Ion Creangă
- fragment prescurtat -
Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn cu vai-nevoie, zicându-mi:
- Scoală, duglişule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să te
spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?... Căci aşa ne amăgea mama, cu o pupăză, care-şi
făcea cuib de mulţi ani într-un tei foarte bătrân şi scorburos, pe coasta dealului, la moş Andrei,
fratele tatei cel mai mic. Şi numai ce-o auzeai vara: „Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!" des-dimineaţă,
în toate zilele de vuia satul. Şi cum mă scol, îndată mă trimite mama cu demâncare la ţarină, la
nişte lingurari ce-i aveam tocmiţi prăşitori, tocmai în Valea-Sacă, aproape de Topoliţă. Şi
pornind cu demâncarea, numai ce şi aud pupăza cântând:
-„Pu-pup! Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!"
    Eu. atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? Mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza,
căci aveam grozavă ciudă pe dânsa; nu numaidecât pentru pupat cum zicea mama, ci pentru că
mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Şi cum ajung în dreptul teiului, pun
demâncarea jos, în cărare pe muchia dealului, mă sui încetişor în teiul care te adormea de
mirosul floarei, bag mâna în scorbură unde ştiam, şi, norocul meu!... găbuiesc pupăza pe
ouă şi zic plin de multămire:
    - Taci, leliţă, că te-am căptuşit eu! îi mai pupa tu şi pe dracul de-acum!
    Şi când aproape să scot pupăza afară, nu ştiu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea
rotată de pene, căci nu mai văzusem pupăză până atunci, şi-i dau iar drumul în scorbură. Şi
cum stam eu acum şi mă chiteam în capul meu că şerpe cu pene nu poate să fie, după cum
auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată şi şerpi - unde nu mă îmbărbătez în
sine-mi şi iar bag să scot pupăza... pe ce-a fi...; dar ea, sărmana se vede că se mistuise de frica
mea prin cotloanele scorburei, undeva, căci n-am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în
pământ.
- Măi! anapăda lucru ş-aista! zic eu înciudat, scoţând căciula din cap şi tuflind-o în gura
scorburei, apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei, îmi iau căciula
şi în locul ei pun lespedea, cu gând c-a ieşi ea, pupăza de-undeva, până m-oi întoarce eu din
ţarină. După aceea mă dau iar jos şi pornesc răpede cu demâncarea la lingurari...
Şi scăpând eu cu obraz curat, îmi ieu traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la
tei, mă sui într-însul, pun urechea la gura scorburei şi aud ceva zbătându-se înlăuntru. Atunci
ieu lespedea cu îngrijire, bag mâna şi scot pupăza vlăguită de atâta zbucium, iar ouăle, când
am vrut să le ieu, erau toate numai o chisăliţă. După asta, vin acasă, leg pupăza de picior c-o
aţă ş-o îndosesc de mama vro două zile prin pod prin cele putini hârbuite; şi una-două, la
pupăză, de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod aşa de des. Însă a doua zi după asta, iaca şi
mătuşa Măriuca lui moş Andrei vine la noi, c-o falcă în cer şi una în pământ, şi se ia la
dondănit cu mama din pricina mea:
- Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătuşa cu
jale, ne trezeşte des-dimineaţă la lucru de atâţia ani?
- Ce spui, cumnată? Da' că l-aş ucide în bătaie, când aş afla că el a prins pupăza s-o
chinuiască. De-amu, bine că mi-ai spus: lasă pe mine, că ţi-l iau eu la depănat!
- Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smaranda, zise mătuşa, căci de zbânţuitul ista
al dumitale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o;
gâtul îmi pun la mijloc.
Eu fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă sui în pod, umflu pupăza de
unde era, sar cu dânsa pe sub streşina casei şi mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, s-o vând,
căci era tocmai lunea, într-o zi de târg. Şi cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta ţanţoş
printre oameni, de colo până colo, cu pupăza în mână, că doar şi eu eram oleacă de fecior de
negustor. Un moşneag nebun, c-o viţică de funie, n-are ce lucra?
- De vânzare ţi-e găinuşa ceea, măi băiete?
    - De vânzare, moşule!
- Şi cât cei pe dânsa?
- Cât crezi şi dumneata că face!
- Ia ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască!
Şi cum i-o dau în mână, javra dracului se face a o căuta de ou şi-i dezleagă atunci frumuşel
aţa de la picior; apoi mi-o aruncă-n sus, zicând:
- Iaca poznă, c-am scăpat-o! Pupăza zbrr! pe-o dugheană şi, după ce se mai odihneşte
puţin, îşi ie apoi drumul în zbor spre Humuleşti şi mă lasă mare şi devreme cu lacrimile pe
obraz, uitându-mă după dânsa!... Eu, atunci, haţ! de sumanul moşneagului, să-mi plătească
pasărea...
- Ce gândeşti dumneata, moşule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ţi-a fost de cumpărat,
la ce i-ai dat drumul? Că nu scapi nici cu giunca asta de mine! Înţeles-ai? Nu-ţi paie lucru de
şagă! Şi mă băgam în ochii moşneagului, şi făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la
comedie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?!
- Dar ştii că eşti amarnic la viaţă, măi băiete?! zise moşneagul de ia o vreme, râzând. În ce
te bizui, de te îndârjeşti aşa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei viţica pentru un cuc
armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu, măi ţică, şi ia acuş te scarpin, dacă vrei,
de-i zice „aman, puiule!" când îi scăpa din mâna mea!
- Dă pace băietului, moşule, zise un humuleştean de-ai noştri, că-i feciorul lui Ştefan a
Petrei, gospodar de la noi din sat, şi ţi-i găsi beleaua cu dânsul pentru asta...
- He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun, d-apoi chiteşti dumneata că nu ne cunoaştem
noi cu Ştefan a Petrei? zise moşneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut umblând prin târg cu
cotul subsuoară, după cumpărat sumani şi trebuie să fie pe-aici pe undeva în vro dugheană la
băut adălmaşul. Apoi bine că ştiu a cui eşti, măi ţică! ian stăi oleacă, să te duc la tată-tău şi să
văd, el te-a trimis cu pupăzi de vânzare, să spurci iarmarocul?
Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura; apoi încet-încet m-
am furişat printre oameni, şi unde am croit-o la fugă spre Humuleşti, uitându-mă înapoi, să
văd de nu mă ajunge moşneagul.

Audierea poveştii.
Învăţare cântec: „Pu-pu-pu strici mereu somnul meu...”.
Reconstituire puzzle din cuburi-scene din poveste.
Dramatizare: „Pupăza din tei”.
 Căsuţa din oală

de Octavian Capita

In mijlocul campului sedea o oala rasturnata; si era oala aceea mare-mare, cat un butoi.

Iaca trece pe acolo un soarece si vede oala aceea goala.

"Buna casa e asta", isi zise el. "A cui o fi?". - Casa-casuta, cine sta aici?

Dar nimeni nu raspunde. Se uita soarecele in toate partile, insa nu vede pe nimeni. Numai
doua muste, care venisera si ele dupa mancare acolo, se ridicara in doua picioruse; dar
soarecele nici nu le-a luat in seama.

"Ia sa ma mut eu aici si sa stau singur!". Si s-a asezat soarecele in oala.

Trece pe acolo o broscuta. - Casa-casuta, cine locuieste aici? Eu,soarecele! Dar tu cine
esti?, raspunde soarecele din fundul oalei.

Eu sunt broasca! Daca vrei vino inauntru si-om trai impreuna. Bun de tot! Iaca ca vin si eu.

Si a sarit broasca in oala si a stat cu soarecele la un loc.

Trece pe camp un iepure. Si vazand namila aceea de oala rasturnata, s-a oprit si a intrebat:
Casuta casuta, cine locuieste aici? Suntem noi: broasca-broscuta, si soarecele-soricelul. Dar
tu cine esti?

Eu sunt fugarul de peste campuri si vai, iepurele. Nu ma lasati si pe mine sa stau cu voi
inauntru?

Iaca aici nu ploua si nici soarele, nici vantul nu intra.

Bucuros, frate! Vino inauntru si-om trai impreuna ca e loc.

Si s-a mutat si iepurele cu culcusul in oala.

Trece intr-o zi pe langa oala-casuta jupaneasa vulpe si intreaba si ea: Casa casuta, cine sta
aici? Noi traim: iepurele-iepurasul cu broasca-broscuta, si soarecele-soricelul.

Dar tu cine esti?

Eu sunt surioara voastra mai mare, vulpea. Pentru mine n-o fi loc? A vai de capul meu, am
ramas fara casa!

Da, este: intra si-i vedea, ca pentru oameni buni e loc.

Multumim!

Asta am asteptat si eu. Si s-a asezat vulpea in oala si au trait impreuna multe zile.

Vine lupul nu stiu de unde.

Vede oala mare: si-a inchipuit c-o fi cineva inauntru.

Casuta casuta, cine locuieste aici? Eu, sora vulpe, cu iepurele-iepurasul cu broasca-broscuta
si soarecele-soricelul. Dar tu cine esti?

Eu sunt un biet lup fara adapost. Oare n-o fi chip sa stau si eu cu voi? Ca buna casa mai
aveti!

Se poate, cum sa nu! Ne-om mai inghesui cu totii si ti-om face loc si dumitale.

Si-a intrat lupul in casuta, si-au trait impreuna.

Nu stiu de unde a venit si ursul. Si era manios Mos Martin si ostenit, ca umblase toata ziua
dupa mancare.

Si cum a vazut oala aceea, nu si-a inchipuit ca e o casuta cu oaspeti inauntru; si s-a asezat
pe ea, ca sa se odihneasca putin.

Dar cum s-a asezat, oala: parr! Trosc!

S-a sfarmat in bucati si ursul... ce-a facut ursul? S-a ales cu o sperietura buna, iar ceilalti au
fugit care incotro au vazut cu ochii.

Povestirea educatoarei: „Căsuța din oală”.

Teatru de păpuşi: „Căsuța din oală”.
Repovestire după imagini: „Căsuța din oală”.
 Neghinita

de Barbu Stefanescu Delavrancea

A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Și mâinile îi umblau la
ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe
unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată
ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănutat și n-ar fi tușit câteodată. Ba
uneori, ca să-și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi
râs ea de altcineva, înșirând ochiurile pe cârlig
- Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrânețile noastre!
- Cât, de? cât?
- Îhi, îhi, mult de tot!
- Adică ce, nu te-ai mulțumi și c-o fată mare?
- Ba, ce să zic, bine ar fi ș-o fată...
- Da, dar la fată vrea zestre.
- S-ar găsi, că eu și unchiașul avem ce ne trebuie și nu ne trebuie mult, trei coți de pânză albă și
câte un coșciug; iar boii moșului, iar plugul moșului, iar casa moșului și a babei, toate ar fi ale
fetei.
- Bine, mătușă, bine, da' de unde și fată? Tu nu știi că copacii uscați nu mai dau de la rădăcină?
Și bătrâna începu să râdă și să ofteze: "hi, hi, hi, ooof, of!"
- Ei, toate se întorc, și apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinerețile ba. Ce nu e la timp nu mai
e niciodată. M-aș mulțumi eu și pe un prichindel de băiat.
- Ba te-ai mulțumi și pe-o codană. Tu să-nșiri, și ea să deșire, tu să cerni, și ea să risipească, tu să
pui de mămăligă, și ea să răstoarne căldarea pe foc.
- Dacă e pe-așa, m-aș mulțumi și pe-un copil cât ghemul, numai s-aud în casă "mamă", că mult e
pustiu când ușa se închide peste doi bătrâni.
- Da' dacă ar fi mai mic?
- Fie și mai mic. Și bătrâna începu să râdă.
- Ce neroadă!
- Ba neroadă, nu glumă!
- Dar dacă ar fi cât un bob de mazăre? Și tocmai când da bătrâna capul peste cap de râs, odată
tresări că, de după ușă, se-auzi un glas ascuțit și înțepat:
- Dar dacă ar fi cât o neghiniță? Bătrâna se uită, se uită și începu să se închine.
- Bine, bine, zise același glas, văd eu că nu-ți trebuie copii... Baba își luă inima în dinți și zise:
- Ba-mi trebuie... da' unde ești... cine ești?
- Cine sunt? Neghiniță, gândul lumii. De mic ce sunt, pătrund în urechile oamenilor și-i ascult
cum gândesc. Adineauri eram în urechea ta a dreaptă, apoi am trecut în a stângă, ș-am râs de m-
am prăpădit când am văzut ce-ți trec prin minte...
- Ei, aș! Ce mi-a trecut? Nimic!
- Nu e adevărat, răspunse Neghiniță râzând, omul spune mai puțin decât gândește. Dacă nu-ți
șopteam eu că copacul uscat nu mai dă de la rădăcină, cine știe ce-ai mai fi spus...
Baba se făcu ca para focului.
- Zău așa... nu te rușina, mamă, nu zău... Așa e omul. Când e mic face nebunii fiindcă e mic; când e
la tinerețe face nebunii fiindcă e tânăr, iar la bătrânețe se gândește la nebunii fiindcă nu le poate
face...
Bătrâna pierdu sfiala și răbdarea și se răsti cât putu:
- Neghiniță, ci tacă-ți gura și vin să te văd! Și pe loc se-auzi un țâșt ca de lăcustă și un bâzâit ca de
albină. Bătrâna simți pe mână o picătura caldă.
- Iacătă-mă și pe mine!... Biata femeie făcu niște ochi mari cât toate zilele și se miră toată de ce
văzu pe mână, că cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult.
Neghiniță era frumos ca o piatră scumpă; și era mic cât o neghină; și avea niște ochișori ca două
scântei albastre, și niște mâini și piciorușe ca niște firișoare de păiajen.
Bătrâna dădu să-l sărute. Neghiniță, țâști pe nas, țâști iar pe mână!
- Încet, mamă, încet, că mă strivești, zise Neghiniță.
- Să te sărut, că-mi umpluși casa cu dragoste când îmi ziseși mamă.

- Încet, să nu mă sorbi. Îl sărută.

- Cum mănânci tu, Neghiniță al maicăi?
- Eu? Eu mă satur din fum. Până acum am mâncat la mese împărătești fără să știe nimeni. Și ce-
am mai râs când ceilalți tremurau înaintea împăraților, iar eu mă plimbam prin urechile lor și le
aflam gândul.
- Bine o fi de ei, Neghiniță mamă...
- Aș, binele focului! Săracii mor de foame, iar ei mor de mâncare. De săraci e rău că n-au cui să
poruncească, și de ei e rău că trebuie să poruncească la mulți. Pe ceilalți oameni când îi minți te
iau de guler și te judecă judecată dreaptă; pe ei îi minți și dau din cap; ba și mai și: ei știu că-i
minți, și tac, și înghit, și n-au ce face, ca să nu se strice trebile împărăției.
- Da' bine, Neghiniță, ție-ți trebuie un an ca să umbli cât altul umblă într-o zi.
- Da? Ei, nu e așa deloc. Eu mă las pe-o adiere și plutesc ca pe apă, și mă mlădii pe apa vântului ca
pe valurile mării. Ba uneori întrec rândunelele ca o săgeată de argint.
- Ce bucurie pe unchiașul meu, zise bătrâna, când o afla că are și el un copil. Deseară o să se
îmbete de bucurie.
- Ba e vorbă, răspunse Neghiniță, eu vreau să văd pe tata acuși-acușic!
Și bătrâna, când auzi cuvântul tată, se bucură de bucuria moșului și îi zise:
- Aria moșului este cât vezi cu ochiul de departe, pusă pe-un deal mare și întins. Unde-i vedea șase
cai murgi treierând grâu, acolo să te oprești, că dai peste unchiașul babei.
- Iată, plec. Cum îi deschise ușa, Neghiniță se aruncă, cu mâinile întinse și cu piciorușele deschise,
într-o undă de adiere. Și se făcu nevăzut, ca un strop de lumină.
Pe drum întâlni o cireadă de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urmă de vacă și începu
să strige:
- Măi văcari, măi, veniți de mă scoateți din inima pământului, că vă fac pe voia gândului!
Văcarii se luară după glas, până deteră peste Neghiniță. Unul, mai rău și mai prost dintre ei, vru
să-l strivească și-și repezi călcâiul din băierile inimii. Neghiniță țâști, și sări alăturea, iar văcarul,
lovind cu sete pământul, își scrinti piciorul și începu să se vaiete. Ceilalți începură cu măciuca și,
cum izbeau, rămâneau cu jumătatea în mână, iar ailaltă se ducea zbârnâind.
- Să nu vă păziți vacile, cum vă păziți mințile. Cruce lată, minte întunecată, urechi de văcar, urechi
de măgar! le zise Neghiniță, și se dădu vântului.
Ajunse la unchiaș. I se sui pe nas, ca să-l vadă mai bine. Unchiașul se bucură, dar nu ca baba, iar
Neghiniță se întristă. Dar ca să se-arate grozav, zise unchiașului:
- Nu căta că-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? și-l încalecă copilul. Bivolul nu e mai mare
ca omul? și-l înjugă omul. Munții nu-s mai mari ca oile? și-i pasc turmele. Pământul nu e mai
mare ca fierul plugului? și-l despică fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? și-l culcă
toporul la pământ. Tu nu ești mai mare ca mine? și te-au ostenit murgii în arie. Ia să vezi cum îi
dau eu la arie, fără bici, fără nimic.
Unchiașul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghiniță sări pe-un cal și începu să strige: "Hi,
hăi, hi, hăi!" Ciupește pe unul, ciupește pe altul, caii începură să fugă, dar ce fugă, parc-ar fi avut
douăzeci de bice pe șalele lor. Și cum se crucea moșul, iată și un negustor care trecea la scaunul
împărăției.
- Moșule, îi zise negustorul, cine mână caii așa de grozav, că eu aud "hi-hăi, hi-hăi" și nu văd pe
nimeni!"
- Ei, tată, răspunse bătrânul, m-a dăruit Dumnezeu cu un copil ca o neghină, da' cu mintea cât
zece ca mine și ca d-ta.
Neghiniță opri caii și sări în palma unchiașului. Cum îl văzu negustorul, se gândi să ducă
împăratului așa minune.
- Moșule, zise negustorul, îți dau o pungă de bani pe el. Neghiniță, sfâr, în urechea moșului și îi
șopti ce să vorbească. Și moșul zise, crezând că de la el zice:
- Tu, care vinzi și cumperi, ai cumpărat vreun suflet pe-o pungă de bani?
- Îți dau... două. Și iar moșul, după Neghiniță:
- Două pungi... pentru un suflet?
- Îți dau... zece. Moșul îngălbeni și zise, iar după șoapta lui Neghiniță:
- Sufletele se dăruiesc Domnului și se vând Necuratului.
- Îți dau... douăzeci! Și moșul, călcând în gura lăcomiei, tăcu, cu toate șoaptele bietului Neghiniță.
Neghiniță văzu lăcomia, da' tot el șopti moșului:: "Fie!" Și moșul zise:
- Fie! Bătu palmă în palmă cu negustorul. Tocmeala se făcuse. Negustorul plăti și luă pe
Neghiniță, vândut de bunăvoie. Negustorul plecă. Neghiniță strigă moșului:

- Moșule, moșule, ai fost să n-ai copii, iar biată babă, da!

Împăratul era la mare și la greu sfat cu toți cărturarii, că bântuia seceta și molima. Și dacă
negustorul îi spuse că are un copil ca o neghiniță, împăratul rămase înmărmurit, învățații
împărăției căscară ochii mari și se traseră de bărbile lungi.
- Nu se poate, măria-ta, așa ceva nu scrie la carte.
- Ba se poate, zise Neghiniță, sărind pe masa sfatului, că multe se pot și nu stau în cărți; și mult
mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Și după ce se minunară cât se minunară,
începu sfatul. Neghiniță se sui pe mâna împăratului, pe umăr, apoi în creștetul capului, și de-acolo
zise râzând:
- Învață, măria-ta, că cei mai mici sunt cei mai mari. Împăratul, cam de voie, cam de nevoie,
răspunse:
- Așa e, Neghiniță, așa e. Iar cărturarii își deteră ghies pe sub masă și plecară ochii în jos.
Împăratul porunci să-i toarne lui Neghiniță o casă cu zece caturi, cât o nucă de mare, toată din
aur-lamur și împodobită cu pietre scumpe.
Neghiniță rămase la sfat și se pierdu din ochii tuturora, numai ca să se ție de năzdrăvănii. Și,
încet-încet, pâși-pâși, până intră în urechea învățatului care căuta în stele cu ocheanele. Acolo
ascultă ce ascultă, și înțelese că acest vestit cărturar, în loc să se gândească la sfat, se gândea că
împăratul are nasul cam mare. Se duse binișor și intră în urechea cărturarului care zicea că știe
măruntaiele omului și leacurile bolilor. Ăsta se gândea nu la sfat, ci că-i plăcea inelul împăratului.
Așa află, pe rând, că unul se gândea la o cucoană frumoasă, că altul se gândea cam ce lingușeală să
cârpească împăratului, altul că ce n-ar da el pentru o sticlă de vin, altul că bine e să fii împărat,
altul că împăratul e om ca toți oamenii, numai unul, cu fruntea cât toate zilele, asculta cuvintele și
întrebările împăratului.
Neghiniță, cum află gândul tuturora, zbughi în urechea împăratului și îi șopti tot, din fir până în
ață. Împăratul, crezând că singur, el de la el, a citit în mintea lor, se mânie foc și le zise:
- Ei, tu, care cați în stele, ți-ai făcut ochii ochean și-mi vezi nasul cât un buștean. Astfel ți-e gândul
la sfatul domnesc?
Cărturarul se cutremură și dădu în genunchi, cerând iertare.
- Tu, se răsti împăratul către doctor, dacă ai avea inelul meu, ai omorî mai puțini oameni?
Doctorul se cutremură și dădu și el în genunchi.
- Tu, zise împăratul necăjit ălorlalți, te gândești la secături și nu vezi că ești cu un picior în groapă;
tu îți pregătești limba ca să mă minți; tu crezi că într-o sticlă cu vin este mai mult duh decât în
capul meu; tu nu știi că un învățat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboațe ca un neghiob;
tu te pricepi că împăratul e om ca toți oamenii, da' nu te gândești că învățații sunt ca neoamenii;
iar tu abia te ții să nu caști o gură cât să înghiți împărăția toată; numai ție ți-e mintea la sfatul
domnesc.
Cu toții căzură în genunchi.
- Acum ce să le fac, zise împăratul mânios, să le tai capul? Cărturarii muriră și înviară, iar
Neghiniță, care se suise în creștetul împăratului:
- Ferit-a Dumnezeu, măria-ta, fără învățați cine să mintă lumea?
- Să nu fie decât adevărul pe lume!
- Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar măria-ta fără minciună? Apoi măria-ta ți-ai făcut socoteala
vieții? Mai multe ceasuri ai mâncat, ai dormit, ai vânat, ți-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut,
ba cu luminăția-sa împărăteasa, ba și fără ea, decât te-ai necăjit cu trebile și cu nevoile împărăției.
Cum ai sta măria-ta pe scaunul lumii când lumea ar afla adevărul?
Împăratul zâmbi, cu ciudă, nu e vorbă, dar zâmbi ca să dreagă treaba și îi iertă pe toți. Văzând însă
că cel din urmă cărturar, care se gândise la sfat, tremura mereu, îi zise:
- Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri?
- Măria-ta, zise bietul bătrân, mai bine să spun și eu decât să afli măria-ta. Iată, socotesc că nu știu
nimic și tot mă gândesc că mi-e leafa prea mică.
râse cu poftă și-i făgădui o leafă mai mare, apoi sparse sfatul cărturarilor și plecă cu Neghiniță în
creștetul capului, nedumirit de cum ghicise gândurile tuturora.
Împărăteasa și cuconii ei, văzând pe Neghiniță, se minunară, dar, când aflară că împăratul, la
vreme de bătrânețe, ghicește gândurile oamenilor, se cruciră și tot nu le venea să creadă.
- Împărate, zise împărăteasa, zău așa, ghicește-mi și mie un gând.
- Să vedem, răspunse împăratul. Împărăteasa se gândi și începu să râdă... Neghiniță o zbughise în
urechea împărătesei și-i aflase gândul: "Că ce bine-ar fi să mai fie o dată împăratul tânăr!" Și într-
o clipă intră în urechea dreaptă a împăratului, și șopa-șopa-șopa. Împăratul - pace! Împărăteasa
râdea și zicea:
- Vezi că nu ghicești? vezi? Pasămite, împăratul era cam tare de urechea dreaptă. Neghiniță
înțelese, și țâști în urechea stângă, și iar șopa-șopa.
Împăratul se lumină la față, dădu din cap, râse cu hohote și zise:
- Ei... împărăteasă, împărăteasă... da' tot muiere! De, bine te gândiși tu, da' nu se poate...
Împărăteasa se rușină, plecă ochii în jos și se gândi: "Dar dacă o ghici și la ce m-oi fi gândit
înainte, intru în pământ! De câte ori n-am dat dracului sfaturile împărăției când nu se mai
isprăveau până după miezul nopții."
În sfârșit, ce-i veni lui Neghiniță, vru să râdă și de împărat; și își zise într-o bună dimineață: "Vezi
ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu același lucru... omul crede, că omul e prost. Ce nu crede
întâi crede mai pe urmă. Am să-i fac una și bună împăratului, să-l las fără sfetnicii cei credincioși
și să-l încurc cu nebunii."
Împăratul, de umbla în fruntea oștilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de mânca, de-și
mângâia cuconii, un gând nu-l mai slăbea: "Nu vezi, omule de Dumnezeu, că ți-au îmbătrânit
sfetnicii și împărăția merge rău?"
Pasămite, Neghiniță îi intrase într-o ureche. Azi așa, mâine așa, până nu mai avu încotro. Sparse
sfatul cel vechi și chemă altul nou.
Tot unu și unu!
Cum veniră, cum aruncară pe bietul împărat din scaunul neamului lui...
- Acu să-l vedem! zise împielițatul de Neghiniță. Împăratul ieși plângând din cetate. Neghiniță, sus
pe umărul lui.
- De ce plângi, măria-ta? ține-ți firea, nu fi muiere.
- Ei, ei, Neghiniță, cum să nu plâng?! Unde mi-e toiagul împărătesc?
- Ci tci, măria-ta! Ia taie un corn și fă-ți, colea, o cârjă. Buzduganul e greu la bătrânețe, te doboară.
Cârja te sprijină.
- Ei, ei, Neghiniță, unde mi-e scaunul împărătesc pe care au stat atâția moși-strămoși ai mei?
- Ci taci, măria-ta! Întinde-te colea, pe fânul înflorit și moale, și să-mi spui drept care e mai dulce
la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fânul cu frumusețea?
- I, i, Neghiniță, unde mi-e coroana cu stemele și cu luminile?
- Ci taci, măria-ta! Pune foaie lată de lipan pe deasupra pletelor albe și spune-mi drept, care e mai
ușoară, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele?
- Așa o fi, Neghiniță, mai zise împăratul, oftând tocmai din băierile inimii, așa o fi, se potrivește ș-
așa, fiindcă știi tu să le potrivești, dar când mă gândesc în ce slavă eram ieri... îmi vine să scald tot
pământul cu lacrimile mele!
- Ci taci, măria-ta! Adică ce slăvire? Toată viața, ba războaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba
întinde la bice pe altul, ba citește jalbele, ba ascultă păsurile, ba câte și mai câte, și mai multe fără
să vrei de câte pe vrute. Mărire să fi fost asta? Dar ia gândește-te măria-ta că un supus era supusul
măriei-tale ș-avea un stăpân, iar măria-ta, purtând grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia
măria-ta ai fost cel mai slugă, cel mai nevolnic din toată împărăția. Curată socoteală: erai împărat,
nu om; acum ești om, nu împărat. Și ești mai mare, că unde-ți spune gândul, acolo te duc
picioarele. Ș-apoi, cine știe? Socotești măria-ta că boierii pot ceva fără prostime? Să ceară
prostimea pe vechiul lor împărat... și să vezi măria-ta...
Se mai îmbună împăratul la cuvântul lui Neghiniță și se duse, în cruciș și în curmeziș, în toată
împărăția, c-o foaie de lipan pe cap și sprijinit pe-o cârjă de corn. Și de ce vedea se minuna și
întreba pe Neghiniță:
- Neghiniță, de ce-l bat pe ăla, de răcnește ca din gură de șarpe?
- Fiindcă împăratul e surd și n-aude, răspunse Neghiniță.
- Neghiniță, de ce-or fi atâția oameni goi și desculți?
- Fiindcă împăratul e orb și nu vede.
- Neghiniță, de ce bătrânul ăla s-o fi muncind să roadă în gingii o cojiță uscată?
- Fiindcă împăratul mănâncă prea mult.
- Neghiniță, de ce-o munci unii și noaptea, de dau pe brânci?
- Ca să doarmă împăratul și ziua, de i-o veni poftă.
- Neghiniță, atunci de ce să vie pe scaunul meu un împărat și surd, și orb, și lacom, și somnoros?
- Ei, poi, înainte de-a fi împărat, vedea, auzea, muncea, cumpătat la mâncare și la băutură.
Bietul pribeag stătu pe gânduri, în mijlocul unui oraș mare, mare și zise:

- I, i, Neghiniță, mult cuvânt ai! Acum s-ajung împărat, și aș ști eu să fac cum e bine.
Și, ca din senin, abia sfârșise vorba de pe urmă, ș-auzi o gălăgie, un vaiet, o duduitură, că parcă se
cutremura pământul. Când colo, ce să fie? Ștafetă mare. Niște voinici, cu sulițe lungi, aduceau
vestea că norodul a băgat la dubă pe împăratul ăl nou, cu sfetnici cu tot, și că cheamă iarăși pe
adevăratul împărat. Cum auzi bătrânul, zise voinicilor:
- Stați, că eu sunt! Și-l cunoscură toți, și îi deteră în genunchi. Iar Neghiniță, de colo, de pe umăr:
- Măria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ți s-a făcut foame și-ți vine să dormi?
La toate vine rândul, după cum se întoarce roata, că de-aia e roată, să se întoarcă, iar nu să stea
locului. Și-i veni rândul și lui Neghiniță, gândul lumii.
Într-o zi vru să glumească cu împăratul, să mai facă vreo drăcie. Îi intră în urechea dreaptă,
crezând că e în a stângă. Cu stânga n-auzea de loc. "Nu face nimic. Mi-e lene să mă mut, se gândi
Neghiniță. În loc să șoptesc, voi striga." Și începu să strige din toate puterile în urechea cu care
împăratul auzea de minune.
- Un împărat dacă n-a ști el de la el adevărul, nu-l mai află de la nimeni!
Împăratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvâcni inima și-și trase o palma cât putu
peste ureche, zicând:
- Iiiii, să știi că ce credeam eu că-mi trece prin minte era numai în ureche!
Și când își scutură urechea în podul palmei... Neghiniță căzu leșinat...
- Tu mi-ai fost? Tu m-ai făcut să cad din scaunul împărăției? Bine! Am eu ac de cojocul tău!
Împăratul, înfuriat, porunci să-l lege de gât cu un fir lung de mătase și-l coborî de-l înecă în puțul
din curtea domnească.

Așa sfârși bietul Neghiniță.

Audierea poveştii şi enumerarea personajelor.

Dramatizare: „Neghiniță”.
Activitate practica:”Neghinita confectionat din ate!”
Colorăm imagini din povestea: „Neghiniță”.
Joc: „Cărui personaj îi aparţine această mască?”