UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA- SIBIU”

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUȚIU”

SPECIALIZAREA: DREPT ID
CENTRU TUTORIAL: SIBIU

TITLUL PROIECTULUI:
EXISTĂ DREPT ÎNAINTE DE STAT?

PROFESOR DE DISCIPLINĂ:
Manuel GUTAN

STUDENT:
CROITORU IOAN-GABRIEL
ANUL1

ANUL UNIVERSITAR 2021-2022

SEMESTRUL 1
 EXISTĂ DREPT ÎNAINTE DE STAT?

În opinia mea, evoluția drepturilor legale în societate a fost strâns legată de evoluția
organizațiilor politice. Apariţia statului dac al lui Burebista (82? î.Hr.) –in contextul
teritorializării obştii gentilice dacice și instituționalizării/personalizării puterii politice- a permis a
împletirea formelor de exprimare a dreptului: cutumele deja existente li s-au alăturat ( posibil)
legi emise de autoritate statală centrală și impuse cu ajutorul clerului.
Instituțiile centrale ale funcțiilor proprietății private – care sunt încă în evoluție –, un
monogam familial, și regulile juridice și penale marcate de un puternic simț al magiei și religiei –
se află în centrul sistemului juridic în perioadele de stat.
Conform dreptului imperial, provinciile romane au fost împărțite în divizii imperiale și
senatoriale în funcție de importanța lor economică și militară. Cu amplasarea strategică (a fost pe
granița imperială la nord) și cu resurse economice importante, Dacia Romană a fost o provincie
imperială pe toată durata existenței sale. Acest statut presupune subordonarea provinciilor
administrației indirecte a Împăratului (mai degrabă decât Senatului). Astfel împăratul Traian
insuşi a redactat o constituţie juridică formală pentru provincii printr-o lex provinciae, care a fost
publicată înainte de a părăsi Dacia. Această lege a fost abrogată, dar în conformitate cu dreptul
roman, ea conține (eventual) principii pe baza cărora urmează să fie administrată o provincie,
precum și unități administrative și terțiare, precum și impozite și diverse contribuții de plătit.
În primul rând, cucerirea și încorporarea în Imperiul Roman a unei părți din statul Dac al
lui Decebal a presupus înființarea pe acest teritoriu a unor instituții de stat cu mult superioare
dreptului public roman, precum și prezența, alături de cutumele dacice, a unui drept scris cu mult
superioare. Dacia a început procesul de integrare administrativă, economică și militară de îndată
ce a fost emis decretul, în conformitate cu dreptul roman. Conform acestor reguli, era organizată
ca provincie separată, cu instituții administrative, militare și fiscale proprii: un guvernator, un
provincial Adunarea, un procuror financiar (procurator Augusti) și un procurator auriarum. În
Dacia romană există două tipuri de aşezări umane cu stare civilă, care alcătuiesc toate unităţile
administrativ-teritoriale din provincie oraşele – municipiile şi coloniile- şi aşezările rurale – pagi
şi vici.
În Dacia romană, dreptul civil se aplica numai cetățenilor romani, în timp ce ginti (creați
de romani pentru a aplica rapoarte comerciale între cetățeni și peregrini sau peregrini între ei) și
cutumiar dac erau aplicate în măsura în care erau recunoscute de domnitorii Daciei romane.
Împătrunderea dreptului comun și a dreptului roman a avut ca rezultat contopirea celor două într-
o sinteză care va avea un impact ulterior asupra dreptului cutumiar medieval.
În cazul romanilor care locuiesc în Dacia se aplică un set de reguli juridice cunoscute sub
denumirea de drept civil sau drept quiritar. Era vorba despre vechiul drept roman aplicat doar
raporturilor dintre cetăţenii romani, cu excluderea latinilor şi a peregrinilor. În secolele II-III
d.Hr., dreptul civil se aplica într-o formulă mai pragmatică, suplă, purtând denumirea de drept
pretorian. Acesta era acea parte a dreptului creat de către magistraţii romani (ius honorarium), în
special de pretorii urbani, în scopul de a ajuta, suplini şi completa vechiul şi rigidul drept civil. În
baza dreptului civil, cetăţenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor politice şi civile:
aveau ius suffragii (dreptul de a vota), ius honorum (dreptul de a candida la o magistratură în
colonii), ius militiae (dreptul de a face parte din legiuni), ius commercium (dreptul de a încheia
acte juridice după dreptul civil roman), ius connubii (dreptul de a încheia o căsătorie legitimă),
dreptul la nume etc. În materie civilă, cetăţenii romani din provincii nu se bucurau de un drept de
proprietate imobiliară quiritară (dominium ex iure quiritium), fiind obligaţi să plătească un
impozit funciar. În cazul în care teritoriul oraşului provincial unde locuiau respectivii cetăţeni
primise ius Italicum, el era asimilat solului roman, iar proprietatea imobiliară era degrevată de
impozit.
În al doilea rând, în secolele VII și XIII, obștea vicinală/sătească românească trece printr-
un proces de integrare într-o gamă largă de formațiuni politice, în funcție de țară, din care rezultă
formațiuni statale incipiente la nivelul cnezatelor și voievodatorilor. Concomitent, procesul de
obştii destrămare, început în această perioadă, avansează cu întocmirea rapoartelor personale de
dependenţă de tip feudal. În această perioadă apar țări, precum și așa-numitele Lege a ării, care
este alcătuită din cutume din sistemul normativ vicinal, care sunt recunoscute de nu mai puțin de
o duzină de centre de putere, și cărora li s-au adăugat cutume noi create pentru a reglementa
raporturi de drept public în cadrul noilor formaţiuni statale rudimentare. Ius Valachicum era
numele legii care se aplica în enclavele românești de pe pământurile altor state medievale.
Statutul juridic al peregrinilor obişnuiţi era cu mult superior celui al peregrinilor deditici.
Ei aveau dreptul să aplice propriul drept în relaţiile interne şi aveau acces, în raporturile lor
comerciale cu cetăţenii romani şi latinii, la acea grupă de norme juridice maleabilă şi lipsită de
formalisme creată de magistraţii romani şi numită dreptul ginţilor. În schimb, peregrinii dediticii
nu îşi puteau aplica propriul drept decât în limitele recunoscute de romani, având acces, în
principal, la normele dreptului ginţilor. Din nefericire, în condiţiile în care nici textul lui lex
provinciae şi nici edictele provinciale emise de guvernatori nu s-au păstrat, nu cunoaştem cu
exactitate limitele în care peregrinii autohtoni şi-au putut aplica dreptul propriu (în speţă, dreptul
dacic). De aceea, măsura în care dreptul (cutumiar) geto-dac s-a aplicat în Dacia romană poate fi
stabilită doar prin apelul la analogii, deducţii şi analiza celor câteva mărturii documentare ce le
deţinem pentru acest spaţiu. Ştim, cu siguranţă, că peregrinii deditici se bucurau de o libertate
precară, nu puteau dobândi cetăţenia şi nu se puteau apropia de Roma la mai puţin de 100 de
mile. De asemenea, ştim că romanii au permis autohtonilor din provinciile romane să-şi aplice
normele juridice în materie de căsătorie, familie, proprietate, succesiuni, drept penal şi procedură
penală.
Edictul lui Caracalla din 212, care acorda cetățenia tuturor romanilor din Imperiu, a
redus, dar nu a eliminat, diferențele de statut juridic dintre provinciile Daciei. Din cauza
deteriorării papirusului în care este cuprins edictul, nu este clar dacă a putut să-l vadă sau dacă a
fost scutit de efecte. O interpretare tradițională i-ar descalifica pe aceștia (sau cel puțin pe cei din
mediul rural) de a primi cetățenia. Alții, mai recenti, susțin că edictul a luat în considerare atât
dediticii, cât și peregrini, și că excluderea acestora ar periclita dreptul cutumiarului la
autodeterminare. Cert este că peregrinii sunt atestaţi în izvoarele romane şi după edict, iar, până
la Iustinian, dreptul roman a cunoscut prezenţa liberţilor latini iuniani şi a acelor peregrini
dediticii.
 În concluzie, dreptul roman, în toate formele sale, a fost consacrat în Dacia prin
izvoarelor formale ale epocii principatului: edictul guvernatorului și constituțiile imperiale. În
lipsa unor date concrete, prezența unui edict provincial în Dacia romană nu poate fi explicată
decât prin prevederile generale de drept public roman care guvernează administrația provincială.
Pe baza puterii de care beneficiază (potestas), guvernatorii provinciali emit un edict (edictum
provinciale) la intrarea în funcție, care stabilește dreptul civil și penal roman, precum și
autonomia care urmează în fiecare provincie. Se pare că în timpul codificării edictului de către
Salvius Iulianus a fost efectuată o redactare uniformă oficială a edictului provincial, cu
includerea unor clauze variabile de la o provincie la alta. Acest lucru a dus la o reducere a
activităților creative ale guvernului, precum și în cazul pretorienilor. Constituțiile imperiale
(mandate și edicte imperiale) au fost impuse în fața izvoarelor formale ale dreptului roman pe
măsură ce puterea împăratului creștea.
Prezenţa dreptului roman scris alături de dreptul dac cutumiar a dat naştere în Dacia
romană unui „sistem de drept dualist” (V. Hanga). Deşi sfera de aplicare a fiecărei grupe de
norme juridice era clar limitată de dreptul roman, prezenţa dreptului roman clasic, superior ca
elaborare, tehnică şi soluţii dreptului dac rudimentar, nu a putut să nu dea naştere unui fenomen
de aculturaţie juridică. Preluarea de către daci a instituţiilor dreptului civil roman pe care nu erau
obligaţi şi nu puteau, de altfel, să le aplice nu s-a încadrat în tiparele unui transplant juridic total.
Preluarea normelor dreptului civil şi al ginţilor s-a făcut prin prelucrare şi adaptare la nevoile
locale (vulgarizare) şi prin îmbinarea sa cu normele juridice dacice. Acest fenomen este scos cu
prisosinţă în evidenţă de cele 14 tăbliţe cerate inteligibile datând din jurul anului 167 d.Hr.
descoperite între anii 1786 şi 1855 la Roşia Montană apariţia unei sinteze juridice daco-romane
ce va sta, mai târziu, la formarea vechiului drept cutumiar românesc.
Bibliografie:
 suportul de curs în format ID;
 Manuel Guțan, Istoria dreptului românesc (ediția a 3-a).