Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Erich Maria Remarque - Cuibul Visurilor #1.0 5
Erich Maria Remarque - Cuibul Visurilor #1.0 5
CUIBUL VISURILOR
Roman din mediul artiştilor
O boltă-auriu înstelată,
Stam singur lângă geam,
Din zarea-n tăceri cufundată
Cornul de poştă-auzeam.
Şi inima-mi arse ca para,
Tainic un gând mă muncea:
În splendida noapte de vară
Cine oare călătorea.
II
III
IV
Rândunica-napoi, rândunica-napoi
La cuib că venea —
Da-n inima mea, în inima mea
Pustiu rămânea.
Moşnegii a spune-ncepură:
„Un bine un veci nu ne-a făcut.
Piciorul în lăcaşul Domnului n-a pus.
Nici Tatăl Nostru nu l-a spus!"
„Scripca mea catolică nu-i —
Scripca mea cum ştie îşi cântă Un Kyrie Eleis din zori până-n
seară."
Roze în vale —
Fete în sală —
Frumoasă Rosemarie
VI
VII
VIII
IX
Seară
Linişte-adâncă mă-nconjoară
Învăluindu-mi inima,
Dispari odată suferinţă!
Pace cerească mă cuprindă.
Despărţirea mă mâhneşte
Fiindcă mult te-am îndrăgit.
Mult eu te-am iubit pe tine,
Dar să plec sunt nevoit.
Se aşternu tăcerea. Trix nu-şi lua ochii de la Elisabeth. Un
contur auriu îi evidenţia profilul, iar părul îi strălucea ca aurul
vechi când, aplecată uşor înainte, continuă să cânte:
XI
Rândunica-napoi — rândunica-napoi
Fritz adormise.
Lumânările pâlpâiau. Afară începuse să ningă.
Temperatura urcă iar.
— Pasărea neagră... oare ce caută pasărea neagră... ce tot
zboară pe aici... o, îmi arde fruntea.. Lu... este atât de auriu şi de
plin... dar pasărea întunecată... pasărea neagră... Ernst... unde...
unde... trebuie, Elisabeth... cu toate acestea, ţi-a păstrat
fidelitatea... să-l ierţi, Elisabeth... Iertarea este singurul element
divin din om... nu o face din frivolitate... duce încă o luptă... şi
ajută-l când te va chema... Elisabeth... promite-mi!
— Da, da, dragă unchiule Fritz! Elisabeth îngenunchease
lângă patul lui Fritz sărutându-i mâinile.
Dar el nu o mai auzea.
— În fond vreau... totdeauna am vrut... picioarele astea
obosite... picioarele pline de răni... ah, am umblat atât de mult...
iar acum, casa, căminul... spălaţi-mi bietele picioare... copii!
Şi deoarece revenea mereu asupra acestei idei, aduseră un
lighean, îi spălară picioarele şi le şterseră uşor. Dar acestea se
udau mereu din cauza lacrimilor care cădeau pe ele.
Se apropia sfârşitul.
— Cântecul... cântecul pentru Lu... Lu, Elisabeth! Fritz se
uită fix la ea. Iar Elisabeth începu plângând:
XII
XIII